revista asto nr. 10

Publicatia in care cultura si credinta se intalnesc

Anul III, serie nouă - nr. 10 (17)/dec. 2011

ani

¢ EDITORIAL

¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

¢ MERIDIANELE RELIGIEI

¢ INVITAȚII LA CULTURĂ

¢ CRONICI

¢ DOCUMENTAR

¢ MANIFEST

¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

¢ REPORTAJ

¢ OMUL DE LÂNGĂ NOI

¢ TEHNICI ARTISTICE

¢ INTERESE

¢ DIDACTICĂ

¢ SFINȚI ROMÂNI

¢ POEZIE

¢ TRADIŢII

¢ MĂRTURISIREA CREŞTINĂ

¢ FILMUL SĂPTĂMÂNII

¢ FILOSOFIE CREŞTINĂ

¢ POUR ETRANGERS

¢ CORESPONDENT

¢ DE CRĂCIUN

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]/gmail.com

RUBRICICOLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorMarius-Ştefan CIULU

Editor şefSilviu-Constantin NEDELCU

Redactor-şefJustinian CONSTANTINESCU

Redactori coordonatori:Victoriţa CIObANUVasile NICHIFOREmanuela PETRE

Colaboratori:Diac. ALEXANDRU Cristian, Lucian

DAbIJA, Mrd. Nicoleta VASCAN, Mrd. Ionuţ-Cătălin ŢAPU, Octavian

NEGOIŢĂ, Adin DIACONESCU, Constantin SANDU, Petru DEACONU, Dumitrel ILIE, Clara Andreea SANDU, Ana-Anastasia VĂDANA, Ştefania NACHIU, Emanuela PETRE, Mrd. Alexandru PĂDURARU, Marius-Adrian CĂLIN, Robert Vasile NECHIFOR, Malvina PREDA, Daniel

COŞEREANU, Artturi HIRVONENFOTO: Redacția ASTO

Concepție grafică și DTP Justinian CONSTANTINESCU

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al bNP bucur şi

Asociaţii

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

EDITORIALE

... povestea continuă

C u bună vrerea lui Dumnezeu am îm-plinit doi ani de

existenţă. Cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii. Aş spune că în mod firesc, când ai satisfacţii, greutăţile le uiţi. Totuşi, nu putem să nu menţionăm câteva as-pecte legate de ceea ce a însemnat Revista pentru

noi în aceşti doi ani împliniţi. Iniţial, am plecat de la faptul că aveam în faţa noastră două tipuri de realităţi, pe care le-am perceput ca fiind con-crete şi puternice, în egală măsură: pe de o parte, realitatea dură a societăţii contemporane, plină de atâtea incertitudini, delăsare, deznădejde şi dramatism, iar pe de alta, cea spirituală, duhovnicească, cu adevărat vie, ce a prevalat de multe ori în istorie prin cei ce au trăit cu picio-arele pe pământ, dar cu inima şi mintea au gustat Cerul. Astfel am început să creionăm noul profil al revistei, al cărei motto este Publicaţia în care cultura şi credinţa se întâlnesc. Fiind invitaţi în primăvara acestui an la o emisiune radiofonică, realizatorul emisiunii ne-a pus înainte afirmaţia că „în ziua de azi nu mai dă nimeni doi bani pe spirit“. I-am împărtăşit întrucâtva acest gând. Şi mărturisim că şi noi, încă de la început, cunoscând vicisitudinile prezentului cu care ne confruntăm, am luat în considerare acest aspect, care nu este lipsit în totalitate de un sâmbure de adevăr. Şi din această cauză am avut multe îndoieli... Chiar semnatarul acestor rânduri mărturiseşte că s-a confruntat cu o seamă de gânduri ce-l făceau să facă pasul înapoi, neîncrezător în demersul ce-l avea înainte. Dar, mai mult decât îndoieli, am avut certitudini. Am avut şi nădejde. Nădejdea că putem transmite şi altora din ceea ce am primit noi înşine: teologie, cultură şi experienţă de viaţă; am avut şi nădejdea semănătorului, nădejdea că sămânţa pe care o aruncăm va prinde cândva rod. Am luat în considerare şi faptul că poporul român şi-a găsit de multe ori reazemul, raţiunea

de a exista, pe spiritualitate, dar nu pe o spiritu-alitate ezoterică, nu pe una de tip oriental, ci pe cea creştin-ortodoxă în care smerenia, conştiinţa apartenenţei sufle tului uman la Dumnezeul Cel Viu şi iubirea, au reprezentat coordonatele în care am crescut şi ne-am maturizat ca neam. Mai mult, această trăire hristică şi harică a existat chiar mai înainte de a se închega ceea ce numim acum poporul român. Iar mărturii despre acestea avem din plin, nu numai istorice şi arheologice, dar şi duhovniceşti.

Tocmai de la această concepţie am plecat la drum! Ne-am dorit să transmitem un duh deose-bit de tarele, slăbiciunile, lipsurile, platitudinile societăţii contemporane, un duh creştin-ortodox, mărturisitor, de pace, de bucurie, de rugăciune, în ultimă instanţă. Am vrut să arătăm că studenţii români mai pun încă preţ pe cultură, că au un cuvânt de spus şi trebuie să-l spună cu tărie şi convingere; că Ortodoxia Este Vie, că existăm!

Considerăm că misiunea noastră, ca studenţi teologi, conţine nu numai o perspectivă socială, ci şi (mai ales) una culturală şi spirituală, deşi această piramidă poate fi oricând inversată.

De-a lungul ultimului an, revista a crescut de la număr la număr, deoarece am încercat (nu ştim dacă am şi reuşit) să reactualizăm nu nu-mai teme de interes universitar-academic, ci şi teme din sfera culturală, teologică, didactică şi socială. Rezultatele se văd şi ne dau speranţă şi încredere în ceea ce putem face de aici înainte. Şi mai credem că proiectul nostru a căpătat am-prenta continuităţii, iar munca noastră nu s-a dovedit a fi zadarnică.

Nu în ultimul rând, un gând de apreciere şi mulţumire se îndreaptă către dumneavoastră, cititorii noştri, care ne-aţi ajutat să ajungem aici, şi totodată, vă invităm să ne fiţi alături şi pe mai departe, cu gânduri, aprecieri critice şi sfaturi de folos, pentru a ne împărtăşi reciproc de experienţa acestui miracol pe care îl numim Viaţă.

La mulţi ani fericiţi şi Dumnezeu să ne ajute!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Ediția a II-a, Nr. 10/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

RedescopeRiRea BucuReștiloR

De fiecare dată când trebuie să îmi pregătesc materialul pentru rubrica la care scriu, sunt într-o dilemă. Motivul acestei nehotărâri este cauzat de

multitudinea lucrurilor valoroase din București care nu sunt cunoscute sau, și mai rău, sunt date uitării. Pentru numărul acesta, am oscilat între două biserici cu o bogată valoare istorică, hotărându-mă asupra celei mai vechi dintre ele și poate cea mai veche din București.

Nu departe de facultatea noastră se află o bisericuță, pe lângă care poți să treci, fără să o observi. Pentru mulți dintre colegii noștri de facultate, Mănăstirea Radu Vodă înseamnă un loc deosebit și special, însă chiar vizavi de această Mănăstire este o așezare cu totul aparte pentru spiritualitatea Capitalei și pentru istoria acesteia. Este vorba de Biserica „Bucur Ciobanul“.

Datarea ctitoririi pe locul unde se află actuala biserică „Bucur Ciobanul“ este o enigmă atât pentru arheologi, cât și pentru is-torici. Poetul Vasile Militaru subliniază acest aspect păstrat în tradiția populară prin următoarele versuri:

„Nu-i nici un isvod, papirus, cu temei s-arate anulCând şi-a fost durat altarul, să se-nchine-n el ciobanul!Dar un adevar în noaptea veacurilor stânca este:Ca ciobanu-a fost aevea şi-a lui faptă nu-i poveste;Ca dovada neclintită, peste veacuri grăitoare,E: biserica lui vie, şi ca numele-i nu moare!“Prima atestare documentară se face cunoscută printr-

o pisanie (adesea pusă la îndoială) care zicea: „Io, Mircea I Basarab, Domnul Ţării Româneşti, Duce al Făgăraşului şi biruitor al ţinutului Dobrogei de peste Dunăre, la anul 6924 (1416) am zidit biserica de zid, în locul celei de lemn a lui Bucur, în pădure, pe movila de lângă Dâmboviţa, cu hramul Sf. Atanasie şi Chiril, unde am pus oasele morţilor căzuţi în tabăra ce am avut cu turcii, la Giurgiu, iulie, 12.“

(G. I. Ionescu-Gion: Istoria Bucurescilor, 1899). În urma năvălirilor otomane din anii următori biserica este distrusă, fapt ce face ca în anul 1595, egumenul Atanasie (1626 şi 1632-1645) împreună cu obștea Mănăstirii Radu-Vodă să rezidească biserica pe vechile ei temelii. Odată cu rezidirea bisericii este schimbată şi utilitatea acesteia, căci din acest moment, biserica este transformată în gropniță (osuar) şi capelă pentru cimitirul mănăstirii. Noua ei întrebuințare și faptul de a nu fi încredințată unui preot care să-i poarte de grijă, fac ca biserica să ajungă într-o avansată stare de degradare, prin urmare ea fiind închisă de la începutul seco lului al XIX-lea până la 24 iunie 1938, de către Comisiunea Monumentelor Istorice. În acest interval de timp s-a lucrat atât la exteriorul, cât și la inte-riorul bisericii. Astfel, în 1725 se pictează catapeteasma

bisericii care dăinuie până astăzi; în 1868 este așezată în mijlocul bisericii o piatră cu formă dreptunghiulară pe care este însemnată următoarea inscripție: „Mircea Vodă I anu 1402 strămută capitala din Târgovişte în Bucureşti. Biserica Bucuru încă era fondată. Mircea Vodă puse oasele soldaţilor căzuţi în resbelul cu turcii lângă biserică. Acum după IV seculi

şi jumătate, se repară din fondu Statului Românu fără a i se schimba figura primitivă (...)“. În anii 1909-1910, arhitectul Grigore Cerchez contribuie la îmbunătățirea aspectului bisericii prin restaurarea pridvorului, turlei şi boltei. Tot atunci a fost împodobită biserica prin adăugarea ancadramentelor din piatră sculptată de la uşă şi de la ferestre şi totodată, a uşii din stejar sculptat de la intrare. Toată această operă de îngrijire și înfrumusețare a bisericii este încununată prin resfinţirea ei de către Prea Sfinţitul Veniamin Pocitan Ploieşteanu la sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul din anul 1938.

Biserica „Bucur Ciobanul“ stă și astăzi cu ușile deschise, așteptând pe toți cei care doresc să cunoască o parte din spiritualitatea și istoria Capitalei.

O „smerită bijuterie“PETRU DEACONU

Tibet - experienţă pentru o viaţă (II)

MERIDIAnELE RELIgIEI

După această scurtă descriere istorico-geografică a zonei, vom trece la prezentarea religiei de stat din acest loc îndepărtat şi anume, budismul tibetan. Începem prin

a spune că budismul tibetan şi budismul chinezesc sunt în dezacord, atât în ceea ce priveşte doctrina, cât şi ritualul. Pe de o parte, budismul chinezesc poate părea pământesc atunci când e comparat cu reprezentările specifice, de multe ori exotice şi fantastice. Pe de altă parte, budismul tibetan include elemente ale vechiului Bon, o religie şamanistă primitivă, originară în Tibet, care a fuzionat cu filosofia budistă, despre care vom vorbi mai departe.

În primul rând, trebuie ştiut faptul că budismul a intrat prima dată în Tibet în secolul al V-lea. Tibetul a moştenit crema budismului indian, lucru datorat în cea mai mare parte vecinătăţii celor două regiuni. În fond, împletirea dintre elemen-tele tantrice şi cele ezoterice cu Bon a dus la formarea budis-mului tibetan, cu toate că religia Bon încă mai supravieţuieşte ca o credinţă independentă. Astfel, religia pătrunde în cele din urmă în întreaga societate tibetană. Acest budism tradiţional tibetan este extrem de diferit faţă de budismul practicat în afara regiunii, atât la nivelul culturii, cât şi al credinţei, el beneficiind şi de câteva şcoli cu o mare tradiţie. De asemenea, doctrina lui Lama care se reîncarnează, dar şi panteonul sunt caracteristi-cile budismului tibetan. Pentru a limpezi lucrurile, trebuie ştiut că Dalai Lama este capul Sectei Pălăriei Galbene a budismului tibetan. Numele său înseamnă „Ocean de înţelepciune“, călugărul fiind manifestarea fizică a lui Avalokiteshvara, bodhisattva salvator al compasiunii. Până să fugă din Tibet, în anul 1959, Dalai Lama a fost domnitorul spiritual şi temportal al pământului. Aşadar, în comparaţie cu budismul chinezesc ce are adesea trăsături terifiante, budismul tibetan este o religie plină de compasiune.

Întorcându-ne la vechea religie Bon, amintim că aceasta este guvernată de o clasă de clerici-medium, exorcişti şi făcători de minuni. În ceea ce priveşte budismul tibetan, acesta a conservat o mare parte din tehnica Bon, inclusiv vindecarea prin credinţă şi facerea de minuni. Mai departe, dansurile exta-ziate, credinţa în zborul omului, limbile spirituale şi învăţăturile mistice ale şamanismului Bon au fost transplantate cu succes în budismul tibetan. De asemenea „Cartea tibetană a morţilor“,

CĂLIN MARIUS-ADRIAN care trebuie să fie citită de un lama către cei decedaţi de curând, fără să fie atinsă, este şamanică în profunzimea ei. Rădăcina pe care o are această veche credinţă ajută la explicarea motivului pentru care budismul tibetan este înţesat de imaginile lumii morţilor. De altfel, craniile umane şi oasele au atât o funcţie simbolică, cât şi una funcţională, ce se întind dincolo de spiritul Bon. Prin urmare, ceea ce a supravieţuit din religia Bon în alcătuirea budismului tibetan este supus corec-turii teologiei budiste, îndepărtând o mare parte din potenţa sa. Tot la fel, multe din elementele budiste au fost absorbite de Bon. În ultima parte a acestui articol, vom prezenta câteva motive ale budismului tibetan reunite în ornamente şi talismane ce deservesc anumite scopuri sacre. Astfel, vom aminti întâi de toate Roata Vieţii, întâlnită în ornamentele templelor din Tibet şi care înfăţişează ciclul suferinţei şi al renaşterii. Ea atârnă din gura lordului morţii, care supraveghează drama ce se desfăşoară în acest circuit. Mai departe avem Roata Rugăciunii, un tub de metal decorat şi gol, aşezat pe un par şi care adăposteşte un sul de hârtie pe care este scrisă o mantră sau o invocaţie. La fel, avem Phur-bu, un pumnal ritualic ce a fost folosit pe vremuri la sacrificiile umane. Astăzi este folosit în mod simbolic pentru a exorciza spiritele rele. Lama are trei tăişuri, iar mânerul înfăţişează de obicei capul unei zeităţi sau alte modele cumplite. În continuare prezentăm Kapala, o cupă făcută din craniu uman (kapala este cuvântul sanscrit pentru „craniu“). De asemenea, ea este folosită adesea în timpul ceremoniilor, când zeilor li se oferă alimente şi băutură, ce amintesc de carnea şi sângele acestora. La final avem Dorje, un obiect mic precum un sceptru (vajra, în sanscrită), făcut fie din alamă, fie din bronz şi care reprezintă un fulger. Acest dorje apare uneori ca simbol masculin sau feminin în diferite ipostaze, sau în formă dublă ca o cruce. În ce priveşte festivalurile, cea mai mare manifestare are loc în timpul Anului Nou Tibetan şi este numită Monlam sau Marele Festival de Rugăciuni. Această sărbătoare confirmă credinţa în budism şi a fost iniţiată de fondatorul Sectei Pălăriilor Galbene, Tsongkha-pa. Anul nou tibetan este un eveniment important, ce începe în prima zi a primei luni (de obicei, februarie sau martie, după calendarul nostru). În concluzie, subliniem faptul că Tibetul (inclusiv budismul tibetan) reprezintă pentru noi toţi un ţinut foarte îndepărtat, dar extrem de interesant, atât din punct de vedere geografic, cât şi cultural.



invitații la cultuRă

Contra religiei

Christos Yannaras este unul dintre cei mai dăruiți și originali gânditori greci contemporani, afirmându-se în activitatea sa atât ca teolog, cât și ca filosof.

Acesta s-a născut în Atena la 10 aprilie 1935. A studiat în Grecia, la Faculatea de Teologie din cadrul Universității din Salonic, dar și peste hotare, la Bonn și Sorbona.

Este doctor în filosofie al Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Salonic. Este, de asemenea, doctor în filosofie al Facultății de Litere și Științe Umaniste a Universității Sorbona. A fost numit doctor honoris causa în filosofie de către Universitatea din Belgrad.

În sens larg, scrierile sale teologice au menirea de a mărturisi tradiția patristică a Bisericii Ortodoxe în contextul contemporan. Pentru Yannaras, după cum a remarcat Episcopul Kallistos Ware, persoana este cea care precede și cuprinde ființa sau natura, constituind totodată legătura ce face posibilă ținerea împreună a teologiei patristice și a existențialismului.

Ultima sa carte, lansată recent și în România și intitulată Contra religiei, este un semnal de alarmă pentru creștinii ortodocși, pentru clerici, pentru oamenii religioși sau nu.

Și, așa cum Yannaras subliniază, creștinii ortodocși nu ar trebui să se considere niște simple persoane religioase. Ortodoxia nu este o religie între celelalte, ci Adevărul.

Deși cartea s-ar fi vrut a fi una controversată prin afirmațiile ei, se pare că prezența autorului la o serie de conferințe în București nu a avut rezultatul așteptat.

Deși suntem în mod insistent atenționaţi și invitați să ne recalculăm pozița în relația personală cu Dumnezeu, se pare că preferăm în mod tacit și confortabil să ne amăgim într-o raportare strict religioasă și desigur, înșelătoare.

„Religia este interes instinctual individual, Biserica este strădanie a eliberării de interesul individual. (...) Pentru ca libertatea să fie deplină, numai la seceriș se va separa definitiv interesul personal de dragoste.“ C. Yan-naras, Contra Religiei, p. 282.

Vă invităm la redeschiderea Muzeul Naţional de Is-torie Naturală „Grigore Antipa“. Muzeul a fost închis în februarie 2009, pentru a demara un amplu proiect

de modernizare, instituţia fiind acum gata să-şi primească publicul „în haine noi, cu o expoziţie permanentă modernă, mai interactivă, plină de surprize şi culoare“. În noua formulă, muzeul va avea cinci săli în care se vor proiecta documentare, 66 de infotouch-uri, proiecţii 3D, plasme şi sisteme interactive de prezentare a exponatelor. Muzeul va avea spaţii destinate interactivităţii, săli multimedia şi compartimente amenajate ca laboratoare, în care vizita-torii vor putea face sau asista la experimente ştiinţifice, demonstraţii şi lucrări de laborator, dar şi o cafetărie, unde se pot servi gustări şi băuturi non-alcoolice, o sală multi-media, două săli pentru activităţi cu copiii şi un magazin cu suveniruri. Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“ poate fi vizitat de marţi până duminică inclusiv în intervalul orar 10,00 - 20,00.

În opinia personală, muzeul merită vizitat chiar de mai multe ori. Informațiile sunt foarte simplu de accesat și sunt la îndemâna oricui, pe monitoare cu touchscreen. Biletul costă 20 lei, iar pentru studenți, 5 lei și o incursiune în această lume incredibilă face toți banii!

MALVINA PREDA

Seara culturală ARCEN

Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate- ARCEN vă invită luni, 19 decemb-rie, de la ora 19.00 în Aula Bibliotecii Centrale

Universitare „Carol I“, unde, în cadrul Programului „Ceai, biscuiți, Cultură și Normalitate“, veți par-ticipa la o dezbatere cu tema „România Culturală și senzația inutilității“. Scriitorul și criticul literar Dan C. Mihăilescu este invitatul special al acestei seri. Echipa ARCEN pregătește, totodată, și un reportaj, de la care invitatul va porni dialogul cu cei prezenți.

„Să fim schimbarea pe care o așteptăm de la ceilalți, iată visul nostru!“. Cam așa arăta pe un afiș motto-ul tine rilor din ARCEN. Punând foarte mult accentul pe scara valorilor, a bunului gust și normalităţii, acest motto a adus cu el o serie de programe culturale în cadrul ARCEN, programe care s-au vrut încă din start a fi promotorul unei elite de tineri a căror forță își are rădăcinile în entuziasmul unui nou suflu cultural.

Din mai 2010, ARCEN încurajează dezbaterea ideilor, argumentarea lor și dialogul între generațiile tinere și personalitățile consacrate ale actualei elite intelectuale românești, Răzvan Theodorescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Theodor Paleologu, Andrei Pleşu, Ioana Pârvulescu.

Se aduce, astfel, o briză de normalitate acolo unde lecturarea lui Dostoievski ori Noica este excentrică, depășită; acolo unde lumea adevărurilor și credințelor personale „incontestabile“ iau locul căutărilor firești, întrebărilor și acțiunii. În mijlocul acestui climat arid al non-valorilor actuale apare o oază, o plasă de siguranță - tocmai prin dialogul despre care vorbeam

- prin această predare de ștafetă.Conștient de răspunsul pe care îl are de dat în

fața generațiilor viitoare cu privire la declinul culturii autentice, al frumosului şi bunului gust, studentul teo-log poate da ARCEN-ului mărturia faptului că teologia şi cultura se pot împleti în mod deosebit. În ARCEN sunt tineri adunați din multe locuri, de prin diverse medii sociale, cu educație diferită, cu preocupări diferite, care au însă un scop comun - acela de a fi „schimbarea pe care o așteptăm de la ceilalți“.

Bineînțeles, au și frământări, nemulțumiri, nedumeriri și multe întrebări, la care studentul teolog poate veni cu o contribuție duhovnicească; poate da

un răspuns, atât cât se pricepe, cât a citit, cât a învățat.

„Au fost oameni care au arătat o mare uimire aflând că sunt student la teologie, mărturisindu-mi ulterior că nu credeau ca studenţii teologi să aibă aseme-nea preocupări culturale. Este important, așadar, să arătăm faptul că tânărul student teolog este preocupat de cultură, de această repetare a actului de creație în sine și de promovarea esteticului. Prin activitățile ARCEN vă puteți dezvolta o aplecare mai mare spre cultură și laturile ei, deloc comerciale. Puteți avea ocazia să lucrați cu oameni precum Bălăceanu-Stolnici, Andrei Pleșu ori Răzvan Theo-dorescu. Faptul că stați la masă cu oameni de asemenea calibru,

stabilind punct cu punct o dezbatere, cred că devine un eveniment în sine“, spune Edmond Dranga, președinte și membru fondator ARCEN, student al Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul București.

„Domnilor, m-am liniștit! Există tineri și cu alt tip de preocupări; tineri care caută, care pun întrebări - e un semn bun!“ ne asigură Andrei Pleșu, în urma întâlnirii cu membrii ARCEN.

CONSTANTIN SANDU



Mihail, Gavriil şi Rafel împreună cu Tobie (Botticini)

Fiu al domnului Simion Movilă și al soției sale, Marghita, Petru Movilă s-a născut pe 21 decembrie 1596, la Suceava. Având în familie

strămoși importanți, ca Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) sau ca unchii săi, Ieremia (domn în Mol-dova) și Gheorghe (Mitropolit al Moldovei), apropierea viitorului ierarh de biserică și cultură nu a fost deloc întâmplătoare. Asasinarea tatălui său, atunci când Petru avea doar 15 ani, determină, în cele din urmă, retragerea întregii familii în Polonia. Aici își continuă studiile în cadrul Colegiului Frăției Ortodoxe din Lvov, îmbogățindu-și cultura cu cunoștințe de teologie, omiletică, gramatică, retorică, dialectică, dar și de limbi străine (ucraineană, slavonă, franceză, polonă, lituaniană, greacă și latină).

După finalizarea stagiului militar, pe care a fost nevoit să-l facă, se retrage în anul 1622, în partea de est a Po-loniei, aproape de Kiev, își cumpără o casă și ctitorește o biserică cu hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“, față de care avea mare evlavie, încă de mic copil. Își petre-cea timpul rugându-se, studiind și mergând la Lavra Pecerska. Astfel au trecut cinci ani... În anul 1627 a fost călugărit cu numele de Petru, după numai trei ani

ajunge arhimandrit și stareț al Mânăstirii Lavra Pe-cerska. De acum înainte, intensificarea activității lui culturale devine tot mai vizibilă. Începe să tipărească din ce în ce mai multe cărți, pentru a apăra Ortodoxia, în acele condiții vitrege.

Petru Movilă a pus bazele unor colegii, mai întâi la Lavra, apoi la Bratska, mai târziu formându-se și Academia teologică (1633), cu scopul întăririi

credinței ortodoxe, prin reprezentanți bine instruiți, capabili de a o înțelege și explica în orice context. Limba de predare în școală era latina, față de care a manifestat o considerabilă simpatie: „Este bine să înveți greaca și slavona pentru ceremoniile cultului, dar pentru viața politică nu este destul: ei (rutenii) trebuie să dobândească cunoașterea polonei și lati-nei... Să adăugăm că există puține lucrări de teologie în slavonă, și nicio lucrare de politică, și că este foarte greu și costisitor să procuri astfel de lucrări în greacă, în vreme ce în latină este mai lesne să faci rost de toate.“ (Piatra credinței, 1644). El a fost cel care a realizat sistemul de organizare al școlilor, după modelul celor

apusene (manuale, funcțiile personalului didactic, serbările cu diferite ocazii etc.). Pe 28 aprilie 1633, starețul Petru Movilă devine Mitropolitul Kievului, Galiției și al Rusiei (Mici), după moartea predecesoru-lui său, Iov Borețki. În cei 13 ani de păstorire, activita-

CROnICI

Mitropolitul savant Petru MovilăMărturisirea de credință și Sinodul de la Iași

VICKY CIOBANU

tea sa culturală a fost semnificativă, cunoscându-se peste 50 de lucrări, tipărite la Lvov și Kiev (tipografii întemeiate tot de el), dintre care mai importante sunt: „Liturghierul“ (1629), „Evangheliarul“ (1636), o traducere a „Evangheliei învățătoare“, scrisă de Patriarhul Ecumenic Calist (1637), „Apostolul“ (1638), „Psaltirea“ (1640), „Lithos“ (1644) - carte de polemică religioasă ș.a.

Mărturisirea de credință și Sinodul de la IașiÎn 1596, o parte din clerul și credincioșii ortodocși

din Ucraina semnaseră unirea cu Roma. La sfârșitul secolului al XVI-lea, teritoriul ucrainean era alipit celui polonez. Trei decenii mai târziu, Petru Movilă îl susține pe Vladislav I, care este ales rege al Poloniei. Pentru a-și arăta recunoștința, noul rege redă ortodocșilor libertatea de cult, dreptul de a avea spitale, tipografii, restituindu-le și câteva biserici, luate de uniați. În acest împrejurări, apare „Mărturisirea de credință“ scrisă în limba latină, alcătuită din 261 de întrebări și răspunsuri, ca replică a catehismului calvinizat, atribuit lui Chiril Lucaris, din 1629. Mărturisirea movileană se bazează pe Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, având trei părți intitulate sugestiv: „Despre credință“ – explică Sim-bolul Niceo-Constantinopolitan; „Despre nădejde“ – explică rugăciunea „Tatăl nostru“ și „Fericirile“; „De-spre dragoste“ – învățătura despre dragostea către Dumnezeu și aproapele, dar și despre „Decalog“. Pentru a putea fi acceptată oficial, a fost convocat un sinod la Kiev în anul 1640. Lucrarea a fost analizată, însă nu s-a putut ajunge la o concluzie asupra a două puncte (purgatoriul și momentul Epiclezei). Astfel s-a hotărât convocarea unui nou sinod, de această dată într-o țară străină.

Sinodul de la Iași a fost organizat de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, între 15 septembrie și 27 octombrie 1642. Au participat: Porfirie şi Meletie Sirigul (delegații Patriarhului Ecu-menic); - din Moldova: Mitropoliții Varlaam, Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuţilor, Gheorghe al Huşilor şi Sofronie Pociaţki; - din Ţara Românească nu a venit nimeni; - egumenii de la Kiev: Isaia Trofi-novici și Ignatie Oxenovici. În acest context de lucru și

analiză, Mărturisirea este îndreptată și acceptată de toate Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit.

În martie 1643, Sinodul din Constantinopol aprobă Mărturisirea, începând să se realizeze traduceri: - 1643, în latină, la Amsterdam; - 1667, în greacă, la Amsterdam; - 1691, în română, la Buzău, de către Radu şi Şerban Greceanu împreună cu Constantin Can-tacuzino Stolnicul. Mai târziu, în anul 1696, Patriarhul Adrian al Moscovei spune despre ea: „este o carte de Dumnezeu însuflată“. După „Crez“ şi „Dogmatica“ Sfântului Ioan Damaschin devine a treia mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe. „Mărturisirea lui Petru Movilă este, după conținut, o expunere foarte completă și, în același timp, foarte pătrunzătoare a sistemului dogmatic și moral al Bisericii Ortodoxe, iar ca formă, este un catehism plin de viață, scris cu tărie de cuvânt și cu excepțional farmec în limba populară, aducând aminte de stilul simplu și totodată impunător al vechilor părinți ai Bisericii, din care autorul scoate argumentele și materialul“, spune Prof. Hristu Andrutsos. Importanța Sinodului este reflectată și în Dicționarul Bisericii Uni-versale (Oxford): „...alături de Sinodul de la Ierusalim (1672), Sinodul de la Iași (1642) este cel mai important Conciliu al Bisericii Răsăritene de după căderea Con-stantinopolului.“

Mitropolitul Petru al Kievului a menținut legăturile cu Țările Române prin diferite acțiuni: trimite tipo-grafii în Ţara Românească la Câmpulung, Govora şi Târgovişte şi în Moldova, la Iaşi; în 1640, se înfiinţează Şcoala Superioară de la Iaşi cu 4 profesori trimişi de Petru; în 1645, binecuvântează căsătoria Mariei Lupu, fiica lui Vasile Lupu, cu un nobil lituanian; în lucrarea sa „Lithos“, cuprinde o serie de datini şi obiceiuri din Moldova.

A trecut la cele veșnice pe 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica Mânăstirii Pecerska. Datorită meritelor sale a fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în anul 1996, iar de către Biserica Ortodoxă Română în 2002, fiind prăznuit pe 22 decembrie. Adevărat erudit al vremii sale, Mitropolitul Petru Movilă a reușit prin tradiție bisericească și cultură să creeze adevărate punți de legătură între Occident și Orient, ceea ce l-a determinat pe învățatul rus Venelin să-l așeze pe aceeași treaptă cu Petru cel Mare, ca „verita-bil creator al bazelor statului modern“.



Treptele diaconiei

Apropiindu-se prăznuirea primului între diaconi, Sfântul Mare Mucenic Ștefan, am considerat necesar să amintim de împrejurările ce au

dus la martiriul său, de iubirea față de Hristos și de mărturisirea sa de credință din fața Sinedriului. Între timp, am descoperit în rândul credincioșilor o bună cunoaștere a martiriului și a vieții sale. Surprinzător este că aceleași persoane nu puteau da un răspuns clar cu privire la celălalt atribut al Sfântului - diaconia.

În cele ce urmează veți înțelege de ce consider că este nevoie a explica și clarifica pentru credincioși sensul etimologic, istoric, liturgic și ier-arhic al diaconiei.

Iată ce răspunsuri am primit în urma unui mic sondaj printre credincioșii unei parohii bucureștene la întrebarea „Ce este diaconul, în perspectiva dumneavoastră?“:

„Diaconul este un fel de preot“, „Diaconul este cântăreț“, „Trebuie să fii diacon, dacă vrei să ajungi preot“, „Diaconul este un preot care cântă așa de frumos, încât doar cântă“. Cineva a spus la un moment dat: „...cu siguranță, nu este ceea ce erau primii diaconi“.

Ei bine, acest ultim răspuns m-a determinat să cercetez mai îndeaproape tot ceea ce însemna diaconia primelor secole, ce ascultări aveau diaconii și cum s-a ajuns ca, în cele din urmă, diaconul să rămână o persoană cu stricte atribuţii liturgice, la masa Sfântului Altar.

Încercând să văd, cum spune englezul, the hole picture, am căutat să fac o paralelă între primii

DOCUMEnTAR

diaconi și diaconul zilelor noastre. De mare ajutor mi-au fost explicațiile concise ale părintelui profesor Ene Braniște („Liturgica generală“) și ale părintelui profesor Picu Ocoleanu („Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe“).

M-am gândit că este potrivit să începem căutările noastre asupra diaconiei de la cuvintele Mântuitorului, care se prezintă pe Sine a fi „cel ce slujește“: „Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care

slujește? Oare nu cel care stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește“,

Luca 22:27.În limba greacă, „cel care slujește“

se traduce „o Diakonos“, adică „Diaconul“. Iată cum aflăm din Evanghelia după Luca semnificația calității de diacon a Sfântului Ștefan. Părintele Picu Ocoleanu, lect. univ. dr. la Facultatea de Teologie

din Craiova, spune: „În greaca veche, «o Diakonos» era înţeles şi în sensul de mijlocire pentru cineva, de a duce o veste, de

a mijloci între ceva şi altceva. Aşa se face că Sfinţii Apostoli vorbesc şi despre diaconia în sensul filantropic al cuvân-tului, dar şi despre diaconia cuvântului, utilizând conceptul cu semnificaţia mai largă de slujire. Există, pe de o parte, o diaconie ca slujire la mese, pe care o realizează cei şapte bărbaţi ce sunt hirotoniţi de către Sfinţii Apostoli, aşa cum vedem în cartea Faptele Aposto-lilor şi, pe de altă parte, o diaconie a cuvântului pe care o împlinesc Apostolii Mântuitorului. În câteva cuvinte, am putea spune că diaconia, în sensul general al cuvântului, de mijlocire, de

slujire, este un fenomen fundamental ce caracterizează prin excelenţă viaţa Bisericii“.

În principiu, diaconia primului secol era caracterizată prin asistență socială, filantropie, o

CONSTANTIN SANDU

diaconie agapică ce nu se mai regăsește în diaconia de astăzi. De-a lungul secolelor, activitatea misionară și statutul de asistenți sociali ce defineau primii diaconi au fost înlocuite de slujirea la Masa Sfântului Altar, existând, totuși, o bună perioadă de timp în care aceste două slujiri se îmbinau perfect în lucrarea aceleiași persoane.

Despre slujirea primilor șapte diaconi, Sfântul Ioan Gură de Aur explică foarte clar de ce aceștia nu erau slujitori ai sfintelor taine, ci numai slujitori ai Evang-heliei și ai celor adunați în jurul Apostolilor:

„Este vrednic de admirat cum de nu s-a dezbinat mulțimea pentru alegerea bărbaților, și cum de nu au fost osândiți Apostolii din partea lor? Trebuie să se știe ce fel de dregătorie aveau aceștia (diaconii) și ce fel de hirotonie au primit; oare pe cea a diaconului? Dar aceasta nu era în biserică. Pentru serviciul de presbiteri? Dar nu există nici episcop, ci numai Apos-toli; din ceea ce socotesc că nici numele diaconilor, nici al presbiterilor nu era bine înteles și lămurit. Deci, conform acestora, declarăm și noi, ca potrivit învățăturii de mai sus, menționații șapte diaconi să nu se considere slujitori ai tainelor, ci că aceștia, au fost acei cărora li s-a încredințat îngrijirea generală a celor adunați atunci; acești (diaconi), ne oferă prin aceasta, pildă de iubire de oameni și de purtare de grijă a celor lipsiți“.

Condițiile specifice vieții creștine din primele trei secole, spune pr. prof. Ene Braniște, au făcut ca diaconii să ajute preoții și episcopii la toate serviciile divine, astfel că funcțiile lor liturgice au început să crească treptat. De aici înainte, timp de câteva secole, diaconia cuprindea ambele slujiri. Ei ajutau episcopii în cult și în administrarea bunurilor comunitătii. Rosteau ecteniile la sfintele slujbe, citeau din Sfânta Scriptură când nu erau lectori, duceau Sfânta Cuminecătură celor absenți de la adunare (bolnavi, închiși) și anunțau adunările viitoare. Ajutau la instruirea catehumenilor și primeau ofrandele credincioșilor. Cercetau și înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii. Aveau grijă de găzduirea călătorilor creștini și erau responsabili de scrierea și înregistrarea actelor martirice, îngrijindu-se și de mormintele acestora. Puteau primi mărturisirea păcatelor de la penitenții aflați pe patul de moarte,

însă fără a le putea acorda iertarea păcatelor. Odată cu dispariția unor particularități specifice

Bisericii primare, catehumenatul, agapele, penitența publică și botezul adulților, rolul liturgic al diaconilor s-a redus, la fel și numărul acestora (inițial, în me-moria primilor diaconi, era stabilit la șapte, indiferent de mărimea cetății, crescând apoi la sute în decursul primelor veacuri).

În zilele noastre, acea formă de asistență socială, diaconia agapică din primele veacuri a dispărut, rolul diaconului reducându-se la slujirea liturgică, unde nu poate sluji decât în prezența preotului ori arhiereului. Cu binecvântarea acestora poate citi Sfânta Evenghe-lie la Liturghie și poate purta Sfântul Disc la ieșirea cu Sfintele Daruri, principalul său rol în slujbă rămânând rostirea ecteniilor. Aceasta are loc în naos, în mijlocul poporului (pentru care se și roagă), ca unul ce este ultimul dintre slujitorii sfințiți. Ei închipuiesc pe Sfinții Îngeri, spune pr. E. Braniște, de aceea orarul pe care îl poartă în timpul sfintelor slujbe simbolizează aripile îngerilor slujitori.

Privind răspunsurile de mai sus, diaconul nu este cântăreț, el este ultimul în ierarhia clerului superior, după episcop și preot, cântărețul făcând parte din ierar hia clerului inferior, ca o treaptă de mijloc între citeț și ipodiacon. Acestea trei sunt trepte premergătoare sau de tranziție spre diaconat, ele preluând, de-a lungul timpului, multe din funcțiile mărunte ale diaconilor de odinioară. Aceste două slujiri, cea de citeț și cea de ipodiacon nu mai sunt de mult instituite prin hirotesie, aceasta acordându-se numai candidatului la preoție imediat înainte de a fi hirotonit diacon.

„Ideal ar fi fost ca cele două forme de slujire despre care am vorbit să funcţioneze şi să se dezvolte împreună în Biserică. Nu este suficient să organizăm mese şi agape pentru cei săraci, dacă nu-i hrănim cu Sfânta Împărtăşanie pentru viaţa cea veşnică şi pentru mântuirea sufletelor lor. Prin urmare, acţiunea filantropic-socială a Bisericii riscă să îşi piardă valoa-rea dacă nu se susţine pe o încărcătură teologică şi spirituală autentică. În această realitate, noi, creştinii, mireni sau clerici, suntem chemaţi de Dumnezeu să fim mijlocitori ai drumului către mântuire pentru aceia care încă nu-l cunosc“, pr. prof. Picu Ocoleanu.



MAnIFEST

În societatea contemporană, în care fenomenul reli-gios este din ce în ce mai scăzut ca intensitate, iar oamenii nu mai văd intervenţia directă a divinităţii

în lume – mulţumindu-se cu postularea lui Dumnezeu într-un spaţiu eminamente transcendent, nu mai suntem capabili să dăm o erminie duhovnicească evenimentelor din istorie, conceptelor cu care ne confruntăm zi de zi şi nici textelor Sfinţilor Părinţi, texte pe care le interpretăm atât de bine lingvis-tic, încât credem că l-am pătruns tainele şi că am desluşit deplin ceea ce ne transmit aceşti exponenţi ai vieţii de comuniune cu Dumnezeu.

Uităm adesea că orice discurs despre un obiect de cercetat este anterior subiectului supus cercetării, şi în consecinţă, nici nu luăm în calcul ipoteza că pentru a putea întreprinde un act gnoseologic adecvat şi cât mai autentic, este nevoie să te împărtăşeşti de obiec-tul supus cercetării, în cazul nostru Dumnezeu. Acest lucru presupune întâi de toate recunoaşterea (şi chiar mărturisirea) că divinul nu este doar transcendent, ci imanent, în acelaşi timp. Acest adevăr este mărturisit de ortodoxie prin numeroase texte scripturistice, dar şi patristice: plecând de la Moise, care L-a văzut pe Dumnezeu sub forma rugului aprins, continuând pe linia profeţilor care au transmis Cuvântul lui Dumnezeu şi au pregătit lumea pentru actul chenotic al Întrupării. Textele Sfinţilor Părinţi adesea vorbesc despre lumina divină necreată şi despre energiile divine necreate, doctrină ce a fost formulată de Sfântul Grigorie

Palama la jumătatea secolului XIV şi care a creat o mare dispută în întreaga lume creştină, provocând o zdruncinare a societăţii bizantine ce abia îşi mai putea duce existenţa.

Trăim într-o lume în care Dumnezeu este acolo, iar noi aici – separaţie prin care definim un spaţiu ermetic din care Divinitatea nu poate ieşi –, uitând că prin această delimitare Îl limităm şi deposedăm de perfecţiune şi atotputernicie pe Dumnezeu. Ne închidem în concepte şi apărăm drepturile omului făcând referire la sisteme etice, dar uităm să vorbim de moralitate şi nu facem niciodată apel la porunca iubirii.

Într-o astfel de lume este din ce în mai greu slujitorilor Bisericii – fie ei preoţi sau angajaţi ai instituţiilor conexe – să propovăduiască. Situaţie în care trebuie conştientizată din ce în ce mai bine necesitatea de a mărturisi Adevărul Evangheliei în noianul de concepţii şi al amestecului de informaţii care caracterizează contextul contemporan. Pentru ca cineva să fie capabil, în adevăratul sens al cuvântului, să realizeze o astfel de mărturisire, se impune (după exemplul Sfinţilor Părinţi) ca acesta să dobândească experienţa realităţii exprimate în propria mărturisire.

Urmărind această realitate în sens invers, putem afirma fără a greşi că teologhi-sirea înrădăcinată în experienţa eclesială şi motivată existenţial este determinată de o mistuitoare sete după Adevăr. Toate acestea nu presupun decât un singur

Transcendent şi imanent în lumea contemporanăMARIUS-ŞTEFAN CIULU

lucru: predispoziţia şi dorinţa noastră de a realiza în plan personal întâlnirea dintre istorie, înţeleasă ca sumă a evenimentelor trăite, şi eshaton – sau, mai bine spus, pregustarea fericirii veşnice încă de pe acum.

Se pune întrebarea cum este posibil să realizăm acest lucru? Într-un asemenea context socio-cultural care poate fi definit, cum afirmă Nichifor Crainic, raţiunea împotriva revelaţiei. Antagonic cu această imagine, nu trebuie neglijată concepţia spiritului me-dieval ce poate fi definită drept „raţiune subordonată revelaţiei“. Răspunsul ar fi următorul: atâta timp cât urmăm modelul Sfinţilor, care pe tot parcursul vieţii lor pământeşti se raportau la Revelaţie într-o aşa manieră, încât suma adevărurilor dăruite nouă prin harul dumnezeiesc s-a bucurat de o autoritate incontestabilă, toate activităţile spirituale ale acestor mărturisitori ai ortodoxiei fiind organizate fireşte şi spontan în cadrul revelaţiei şi sub imperiul ei.

Dacă avem acest lucru în minte şi urmăm exemplul Sfântului Vasile cel Mare, al Sf. Grigorie Teologul, al Sfântului Ioan Gură de Aur, dar în acelaşi timp şi expemplul lui Dionisie Areopagitul, al Fericitului Agustin, al lui Toma de Aquino, care ajungând la limita puterilor cugetului lor îngenunchiau evlavios în faţa Revelaţiei, ajungem să descoperim modul în care putem face teologie în mod autentic. Cu atât mai mult, cu cât teologia nu este o specialitate precum psihologia, chimia, matematica, ci reprezintă strădania supremă şi continuă a firii umane de a organiza cunoştinţele omeneşti într-un sistem al cărui centru real este Adevărul, făcând apel la trăirea autentică şi la rugăciune. Mergând şi mai departe putem subscrie afirmaţiei lui Nichifor Crainic: „În sens academic, teo-logia este participarea prin ştiinţă la lumina adevărului revelat sau, cu alte cuvinte, raţiunea dirijată de Revelaţie“.

Pentru ca toate acestea să redevină o parte firească a omului contemporan, în mod necesar, este nevoie de comuniunea eclesială. Inevitabil apare întrebarea de ce să fie nevoie să merg la Biserică? (eu cred în Dumnezeu şi este suficient... ar mai adăuga omul contemporan). Răspunsul vine din însuşi conţinutul rugăciunilor liturgice. Un astfel de exemplu – poate cel mai elocvent – este anamneza

anaforalei care urmează imediat după cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii: „Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de groapă, de Înviere, de Înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de a doua slăvită şi iarăşi Venire“.

Un alt aspect care facilitează o astfel de abordare asumată a propriei meniri este conceptul de persoană – definit atât de bine la Niceea şi la Constantinopol – care, din punct de vedere creştin pune omul deasupra individului – care are un mod de trai individualist (alt-fel spus, care trăieşte pentru sine) – dar şi deasupra cetăţeanului – a cărui existenţă este orientată către îndatoririle civice.

Urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel, „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştrii, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa“ (Evr. 13,7), în încheiere voi reproduce un pasaj din acelaşi Nichifor Crainic: „vuietul vremii noastre, de răsturnări şi prefaceri epocale, stânjeneşte concentrarea spiritului, în cămara singuratică a studiului. Stă totuşi în puterea sufletului să nu se lase victimă a evenimentelor din afară, ci să extragă din ele sensul către care zvâcneşte istoria contemporană. Mergem, peste cetăţile Diavolu-lui, spre aurora altei ere, pe care o vrem înflorită după marele nostru vis creştin“.

Aşadar, să ne asumăm ortodoxia şi să lucrăm rugându-ne, să ajungem la acea trăire mărturisitoare prin care să putem schimba în bine realităţile dezu-manizate de care ne izbim şi în interiorul cărora ne ducem existenţa cotidiană, uitând de adevăratul scop al existenţei noastre efemere. Totodată, să nu evităm întâlnirea în comuniune eclesială – prin intermediul căriei în cadrul Sfintei Liturghii graniţa dintre cer şi pământ dispare – cu acele persoane care au trăit în istorie, dar care au vorbit (fie prin scrierile lor, fie prin faptele lor) despre eshaton.

ERATA: în numărul trecut, la articolul Manifest, par. 3, sursa citată este: http://www.romlit.ro/dilemele_omului_postmodern



Pe aripile Duhului - cuvinte despre rugăciune ale ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor (I)

JUSTINIAN CONSTANTINESCU Teologia înseamnă a trăi personal cu Dumnezeu şi a-L trăi pe Dumnezeu. Fără om ca persoană şi fără Dumne-zeu ca Persoană nu poate exista o relaţie, căci persoana cuprinde în sine nu numai sufletul, partea simţitoare, ci şi duhul-mintea, adică partea înţelegătoare, iar unirea sufletului cu trupul duce prin rugăciune pe om la taina simţirii înţelegătoare, adică una dintre ultimele trepte spre desăvârşirea omului.

Rugăciunea adevărată, ne spune acest părinte, nu cunoaşte o metodă, un meşteşug anume, ci ea reprezintă o aducere de sine lui Dumnezeu, cu toată

fiinţa. Nu numai în trup, dar mai ales în duh. Este ceea ce ne cere Dumnezeu-Cuvântul întotdeauna: să ne rugăm Lui în duh şi în adevăr. Nu numai cu cuvântul rostit, ci şi cu cel gândit şi simţit. Aşadar, cel ce se roagă cu adevărat depăşeşte hotarele cuvintelor rostite, ajungând la înţelesurile cele mai tainice ale Fiinţei şi ale fiinţării, făcându-se „un duh cu Dumnezeu“, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel.

În relaţia cu El, Dumnezeu nu ne vrea „căldicei“, ci fierbinţi. Să ardem neîncetat, aducând pe altarul rugăciunii inima. „Rugăciunea cea adevărată“, ne spune

părintele, „înseamnă să arzi fără să te mistui, să arzi dumnezeieşte, fără cenuşă“; şi, mai departe: „să arzi cântând lui Dumnezeu, sau citind, să arzi meditând sau răpit în pacea Lui, să arzi mergând sau odihnindu-te, să arzi stând de veghe trează sau fiind pierdut somnului“. Ajungi astfel la îndemnul Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Tesaloniceni 5:17: „rugaţi-vă neîncetat“.

Rugăciunea deplină nu se poate realiza de către om decât cu ajutorul Duhului Sfânt, căci prin ea Duhul se manifestă în plenitudinea Lui; prin rugăciune, energiile necreate coboară necontenit la noi, aşa precum noi urcăm necontenit la Dumnezeu. Rugăciunea cunoaşte

A vorbi despre rugăciune nu este un lucru lesnicios, mai ales când nu ai rugăciunea, când nu-ţi este proprie. A înţelege ce este aceasta, şi mai puţin.

Iarăşi, a scrie despre ea şi a încerca să aduci înaintea cititorului scânteieri ale Luminii celei neapropiate, a împărtăşi şi altora din teologia ta apofatică, este un act de curaj şi de tărie duhovnicească; căci cu cât te adânceşti mai mult în rugăciune şi încerci s-o explici cât mai limpede, cu atât ieşi în afara ei, riscând s-o pierzi. Poate de aceea, părinţii din Pateric se fereau să vorbească despre cele cereşti... Riscau să piardă comoara din vistieria inimii pe care o dobândiseră cu atâtea sacrificii sufleteşti. Pe de altă parte, a scrie despre rugăciune înseamnă nu numai trăire, ci şi cunoaştere şi o gândire sistematică, dar nu de tip scolastic, ci patristic, filocalic.

Un asemenea tip de viziune are părintele ieroschimonah Daniil de la Rarău, aşa cum este acesta cunos-cut în literatura teologică mai nouă, într-unul din Caietele sale în care ne vorbeşte despre Rugăciune. În acest caiet, nu ne este prezentată sistematic teologia rugăciunii, ci sunt mai degrabă crâmpeie de trăire înaltă aşternute pe hârtie.

Deşi nu am ajuns la deplina înţelegere (pre-cum adevăraţii trăitori în Duh) a ceea ce înseamnă rugăciunea, m-am încumetat să intru şi eu în universul mistic-teologic al părintelui şi am descoperit o bogăţie de tâlcuri şi gânduri ce ar putea fi incluse cândva într-o Filocalie românească.

Citindu-i ideile, am descoperit în teologia părintelui Daniil un fundament filocalic, dogmatic şi patristic, dar mai cu seamă, apofatic. Căci o teologie structurată ideatic, doar pe raţiune, nu este o teologie adevărată.

spiRitualitatea oRtodoxă

un urcuş duhovnicesc, nu este ceva static, căci conţine în ea trei trepte, pe care le-aş pune în ordine inversată: cunoaşterea spirituală, simţirea spirituală şi lucrarea (ca făptuire) de voinţă spirituală. Părintele Sandu Tudor aşază ca primă treaptă cunoaşterea prin credinţă, cunoaşterea de tip dogmatic, căci spune el, este important pentru noi să ştim întâi de toate NU CUM să ne rugăm, ci mai degrabă, CUI să ne rugăm; de aceea, avem nevoie de „Revelaţia despre Sfânta Treime ca un dat dogmatic real şi activ în viaţa personală“. Cea de-a doua treaptă, simţirea prin credinţă, înseamnă a simţi prin rugăciune prezenţa reală şi nemijlocită a lui Dumnezeu-Treime de Persoane. Cea din urmă treaptă, făptuirea lăuntrică, „este lupta creatoare a rugăciunii, legătura dramatică între Om şi Dumnezeu“.

O rugăciune reală angajează persoana omului în mod integral, psihologic şi fiziologic.

Mergând pe linia părinţilor filocalici, părintele Daniil ne spune că „rugăciunea este pentru suflet răsuflarea, respiraţia sufletească în văzduhul dumnezeiesc“, şi deci ea trebuie să ajungă un proces fiinţial firesc, aşa precum respiraţia este un dat firesc al trupului.

Rugăciunea variază după starea şi după constituţia sufletească ale fiecăruia, iar treptele desăvârşirii deşi nu au prea mare însemnătate pentru rugăciunea curată, sunt totuşi, legate de aceste însuşiri. Iarăşi, rugăciunea nu ţine de anumite coordonate psihologice sau culturale, căci ea se poate realiza în orice om, indiferent la ce treaptă de educaţie, de cultură sau de conştiinţă s-ar afla acesta. Şi, aş adăuga eu, la orice vârstă.

„Istoria vieţii religioase se poate reduce la studiul evolutiv al rugăciunii“. Şi aceasta pentru că rugăciunea ne duce la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi prin ea ni se descoperă legile, dogmele şi principiile fundamentale ale vieţii.

Viaţa duhovnicească, de rugăciune, ne obligă la retrospecţie, introspecţie şi prospecţie, căci „suntem obligaţi să ne revedem şi să refacem gândul şi definiţia noastră despre Dumnezeu“. Prin rugăciune ne silim să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu, nu numai cu inima, ci şi cu mintea, deşi trebuie să punem înaintea noastră întotdeauna smerenia, şi să fim conştienţi de atotcuprinderea şi supradefinirea Lui (fiind mai presus de toată cuprinderea şi definirea).

Se poate vedea în paginile sale că Părintele de la

Rarău ajunsese la înălţimile rugăciunii isihaste, căci spune că „singură numai repetarea cuvintelor din care se îmbină Numele Domnului face de la început să simţi o bucurie, o eliberare nesperată“. Nu numai golirea minţii de gânduri, nu numai tăcerea, ci mai ales prin scufundarea, prin înecarea în Cuvântul lui Dumnezeu, ajungi la unirea cu El, în chip tainic şi minunat.

Există şi stări contrare în rugăciune, stări care nu cunosc un progres lăuntric, un urcuş duhovnicesc, pricinuite de rostirea rugăciunilor comune, obişnuite şi repetarea lor maşinală; aceste rugăciuni devin atât de familiare încât fac cu neputinţă reculegerea, nedepăşindu-se acele stări sufleteşti deja încercate, care se şterg prea repede pentru a fi păstrate în vistieria inimii omului. Iar pentru a ieşi din acest impas este ne-voie de o dezmorţire duhovnicească ce se poate realiza prin redescoperirea unor rugăciuni puţin cunoscute, a unor invocaţii, năzuinţe şi înălţări duhovniceşti scoase din texte obişnuite sau din scrieri mistice neştiute până atunci.

Doar prin rugăciune omul recapătă trăsăturile Persoanei, ajungând întreg chip şi asemănare dumnezeiască.

Să ajungi la rugăciune trebuie să te rogi blând şi armonios, devenind astfel înger în trup. Rugăciunea tre-buie să vibreze în jurul nostru, umplând spaţiul precum sunetul armonios al harpei.

Rugăciunea se întemeiază pe Tradiţie şi pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci pe de o parte, fiind făcută din toată inima, tot cugetul şi tot sufle tul, e primită ca o bună mireasmă înaintea Marelui Dumnezeu; pe de altă parte, acelaşi îndemn de a ne ruga cu toată fiinţa îl întâlnim în Sfânta Scriptură, la Sfinţii Părinţi şi Biserica.

Dumnezeu este Dragoste, dar Dumnezeu este şi Persoană. Prin dragoste se creează o unitate de duh; unitatea (comuniune) nu poate exista decât între per-soane. Dragostea, ca atribut, trebuie să fie împărtăşită, iar acest lucru se poate realiza între persoane. Fără existenţa persoanelor nu poate exista comuniune. „Comuniunea înseamnă contopire, dar fără a anula persoanele co-părtaşe la comuniune, ci le împlineşte, ducând la îmbogăţirea şi desăvârşirea reciprocă şi laolaltă“.

(va urma)



REPORTAJ

Colocviu internațional la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“

În perioada 21-22 octombrie 2011, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ a găzduit colocviul internațional cu tema „Influențele

creștinismului în Europa contemporană în perspectivă comparată, Franța, România și Elveția“. Acest eveni-ment a fost organizat de către Centrul de studii și documentare „Societate, Drept, Religie“ – SDR, din cadrul facultății noastre în colaborare cu Centrul de soci-ologie a religiei și etică socială- CSRES, din cadrul Facultății de Teologie Protestantă din Strasbourg, avându-i ca responsabili direcți pe Lect.Dr. Laurențiu Tănase, profesor de sociologia religiilor și director al Centrului de studii, respectiv pe Dr. Jean-Piérre Bas-tian. La această dezbatere au participat profesori atât din cadrul Universităților europene: Strasbourg, Lau-sanne si Rostock, cât și a celor din țară: București, Iași, Cluj și Constanța. Aceștia au fost primiți joi seara, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la Palatul Patriarhiei. „A fost o foarte mare plăcere să ne întâlnim cu Preafericitul Patriarh Daniel, mai ales că Preafericirea Sa a studiat la Facultatea de Teologie din Strasbourg și este interesat de problematica religiozității din spațiul european. Sunt foarte plăcut impresionat de sprijinul pe care Preafericirea Sa îl acordă pentru dezvoltarea studiilor de tip sociologic

pentru studierea fenomenului religios. În Europa din anii ’60 se pot observa o serie de transformări structurante la nivelul societății, care afectează și viața Bisericii. Este necesar ca Bisericile să fie conștiente de aceste schimbări și să le reflecteze în opera misionară și socială a lor“, a spus pentru Ziarul Lumina, Roland J. Campiche, profesor al Universității din Lausanne.

Cel care a deschis oficial acest eveniment, a fost Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, vineri dimineața, în Sala „Teodor M. Popescu“, din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, urând tradiționalul „Bun venit!“ oaspeților și exprimându-și satisfacția față de această inițiativă a organizatorilor. Lucrările s-au

desfășurat în limba franceză, o oportunitate de care s-au bucurat în special studenții care și-au exprimat dorința de a fi prezenți la sesiunile acestui colocviu.

Tema principală a fost organizată în jurul a patru analizatori aleși în funcție de dimensiunea lor socială legată de finalitatea, transmiterea și problema locului religiei în alegerile societății, altfel spus, în jurul riturilor funerare, învățământului religios în școli, politicilor de migrație și bioeticii. Pentru fiecare studiu de caz, a fost nevoie să se răspundă următoarelor patru întrebări esențiale:

„a. Referința creștină este prezentă sub formă reziduală sau structurantă în cadrul spațiului analizat?

VICKY CIOBANU

b. Putem vorbi despre urme, resturi, influențe ale creștinismului sau nu?

c. Mai structurează referința creștină sensul acțiunii sociale, private sau publice, în cadrul analizatorului reținut?

d. Mai are situația reziduală sau nu, a referinței creștinismului în cadrul spațiului analizat, vreun efect asupra manierei în care soci-etatea contemporană își definește raportul cu privire la valori?“.

„Este important să existe o cooperare între centrele de cercetare care există în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București și mă bucur că este o continuitate în acest sens. Este important ca într-o abordare dintr-o perspectivă comparată, plecând de la contexte istorice și culturale diferite să se găsească o mărturie comună în fața fenomenului de secularizare care afectează nu doar la nivel conceptual sau ideologic realitatea în care trăim, ci la modul foarte concret“, a declarat Lect. Dr. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, pentru Trinitas Tv.

În prima zi au fost prezentate și discutate lucrări interesante, printre care: „Les rites funéraires en Roumanie“ („Riturile funerare în România“), de către Pr. Asist. Dr. Julian Isbășoiu, de la Universitatea Ovidius din Constanța, „La religion chrétienne dans les manuels de littérature: une trace qui s’estompe“ („Religia creștină în manualele de literatură : o urmă care se estompează“), de către Prof. Dr. Daniel Frey, de la Universitatea din Strasbourg, „Le christianisme et les autres religions dans les manuels roumains d’histoire“ („Creștinismul și celelalte religii în manualele române de istorie“), de către Pr. Lect. Dr. Vasile Crețu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, din București. Iar sâmbătă, în cea de-a doua zi, discuțiile s-au canalizat asupra unor teme precum: „L’Orthodoxie en France: l’intégration avec des

acteurs multiples“ („Ortodoxia în Franța: integrarea cu actori multipli“) , de către Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuș, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, „Le modèle de la sphère publique appliquée à la religion“ („Modelul sferei publice aplicate religiei“), de către Prof.Dr.Radu Carp, de la Facultatea de Științe Politice, București.

„Acest colocviu iese dintr-o logică obișnuită a întâlnirilor academice, pentru că este un demers academic care își propune să studieze comparativ realitățile vieții religioase din România, Franța și Elveția. Este un colocviu care se

desfășoară în limba franceză și pemite facultăților de teologie să se exprime raportându-se la spațiul european comun, care este un spațiu ce intră în responsabilitatea noastră a tuturor, deci inclusiv a Bisericii“, a afirmat Lect. Dr. Laurențiu Tănase.

Discuțiile din cadrul acestei teme generoase, „Influențele creștinismului în Europa contemporană în perspectivă comparată, Franța, România și Elveția“, precum și factorii cei mai importanți și concluziile la care au ajuns specialiștii din acest domeniu, vor fi adunate și publicate într-o viitoare lucrare de referință pentru cei interesați de fenomenul religios, analizat din punct de vedere sociologic.


omul de lângă noi

Interviu realizat de Malvina Preda

Lumea ca teatru- interviu cu actriţa Ana Calciu -

- Cine este actrița Ana Calciu? - Sunt actriţă din anul 1995, jucând atât în filme,

cât şi în mai multe spectacole în teatrele bucureştene. Mai importante ar fi: Teatrul Naţional Bucureşti: „Vrăjitoarele din Salem“ de Tenesse Williams, în regia lui Felix Alexa; „Gheto“ de Josua Sobol, regia: V.I. Frunză; Teatrul Lucia Sturza Bulandra: „Casa evantai“ de Marin Sorescu în regia lui Th. Cristian Popescu; „Tu-randot“ de Carlo Gozzi, Regia: Cătălina Buzoianu; „Odiseea 2001“, regia: Cătălina Buzoianu; Compania Teatrală „777“ in coproducţie cu Teatrul Odeon Bucureşti: „Copiii unui Dumnezeu mai Mic“ de Mark Medoff, regia: Th. Cristian Popescu; Teatrul Act şi Compania Teatrală Zona; „Tunelul“ după Ernesto Sabato, scenariul şi regia Gavriil Pinte. De când eram copil, cred că de pe la vârsta de 10 ani, am hotărât că vreau să fiu actriţă, deşi cu siguranţă nu prea ştiam ce presupunea această alegere. În tot cursul şcolii, atât la şcoala generală, cât şi la liceu, eram premiată la toate concursurile artistice, puneam singură în scenă spectacole, trăiam prin ideea de tea tru, de poezie, de literatură. De fapt, eram premiantă la şcoală, prima sau printre primii, în orice caz. Şi cu adevărat, am devenit actriţă. Un vis era împlinit! Ce frumos a fost să faci ceea ce-ţi place, să trăieşti frumos, să te înţelegi bine cu visele tale. Din păcate, la un moment dat nu mi-a mai plăcut. Ideea care mă condusese a dispărut din această profesie în aceşti ani de tranziţie. Sau poate

aşa am perceput eu. Structural simţeam că nu mă mai suprapun cu schimbările ce aveau loc în sistemul de valori. După mai mulţi ani în care am avut şansa să joc şi să învăţ de la mari actori (Virgil Ogăşanu, Valeria

Ogasanu, Maia Morgenstern, Mariana Buruiană, Adrian Pin-tea; regizori precum Cătălina Buzoianu,Teodor Cristian Popescu etc.), am simţit că vreau mai mult. Acest moment a fost sfârşitul Trecutului şi Începutul Prezentului.

- Care a fost impactul

tau cu credinţa şi cum ţi-a schimbat viaţa?

- Tot timpul m-am simţit ocrotită şi apărată. Nu ştiam atunci să-L definesc pe Mângâietorul meu, Dumnezeu. Despre EL aveam doar nişte amintiri din copilărie când mama ne trezea să mergem sa luăm „paştiţe“. Îmi aduc aminte, mama mă îmbrăca mai mult adormită.Mirosul

cozonacilor copţi toată noaptea, îmi mângâia nările. Ouăle roşii si lumânările aprinse cu care încercam să ajungem până acasă erau nedespărţite de bucuria cu care petreceam în familie Sfintele Sărbători de Paşti. Iar puţin mai târziu, m-am spovedit odată sau de două ori. Apoi la şcoală, în timpul regimului comunist, ne-au spus că Dumnezeu nu există. Şi am uitat de El. El însă nu a uitat de mine. M-a însoţit permanent, m-a călăuzit, a suferit pentru greşelile mele şi. la un moment dat. nemaisuportând să mă mai vadă rătăcind S-a hotărât să se definească şi pentru mine cu numele Său adevărat, Dumnezeu. Aveam aproape tot ce îmi dorisem, dar sufletul meu Îl căuta pe EL şi nu mai aveam o altă aspiraţie şi ardere decât


să-L cunosc pe El, care tot timpul mi-a fost alături, să învăţ să trăiesc în cuvântul Lui. Deşi atinsesem scopurile propunse în viaţă, sufletul meu sângera şi nu ştiam încotro să mă îndrept. Mă intrebam, asta este totul, asta este viaţa, pentru asta am venit pe lume? Ajunsesem într-o fundatură. Spre ce să mă îndrept acum? Şi mi-am adus aminte că undeva este EL! Dar unde să-L găsesc? M-am gândit să-L caut în biserică. Şi era acolo. Mă aştepta, aşa cum ne aşteaptă pe toţi, învăţându-mă treptat să-L cunosc. Totul a dobândit sens.

- Ce te-a determinat să te îndrepți spre poezia

creștină? - Dorința de a transforma talentul în talant, spre

mărturisirea și Slava lui Dumnezeu. Starea de poezie precum şi dorul de poezie sunt trepte de ascensiune pe calea întoarcerii spre sine, spre acel loc adânc şi înalt, devenit, din păcate, atât de departe pentru mulţi dintre noi deşi acel loc se află chiar în sufletele şi inimile noastre. Agonizând sub carapacea propriilor orgolii, multora le-a devenit parcă mai uşor să atingă cea mai îndepărtată stea din Univers decât să mai găsească drumul către sine. Această formă de exprimare simt că mă reprezintă. Este mai mult decât o formă de expresie artistică, este un mod de viaţă. Am susținut mai multe recitaluri de poezie creștină sau cu mesaj creștin, atât în fața unui public laic, cât și în parohii în fața credincioșilor. Totodată, am fost invitată și în străinătate cu diferite prilejuri (am fost invitată şi la Montreal, în Canada, cu recital în cadrul Festivalului Eurofest, în faţa comunităţii româneşti de acolo, atât de lipsită de repere spirituale).

Am jucat la Teatrul La Scena, spectacolul „Fata care vede prin haos“, după un poem cu mesaj creștin al poetei Maria Calciu, care este sora mea, în regia Mălinei Andrei.

Spectacolul-recital „Fata care vede prin haos“, este povestea unui destin. Confesiunea tăcută a unei femei în căutarea sensului vieții, a lui Dumnezeu. Propria ei percepție despre viață, despre întrebările esențiale, călătorind prin copilărie, adolescență, ajungând la maturitatea care cere răspunsuri. Va primi aceste răspunsuri? Este povestea mea, a ta. Ne vorbește cum numai prin pierderea inocenţelor succesive se poate

ajunge la atingerea semnificațiilor profunde. „Retorica folosită, confesivă până la decojirea sin-

elui de orice «adaos» existențial, centrat pe căutarea și regăsirea purității originare a ființei se constituie înt-un mesaj realmente creștin. Ceea ce dă strălucire acestui fel de poezie este tonul liturgic.“ - Pr. Nicolae Jinga.

După experiența acumulată deja până acum, publicul are nevoie de poezie, de aspirații înalte, de speranță, de a-L simți cât mai aproape pe Dumnezeu.Televiziunile și posturile de radio au reacționat pozitiv la producțiile noastre, fiind prezente la premiere și făcându-ne invitații la diferite emisiuni de profil.

- Ce impact crezi ca are teatrul religios asupra

tinerilor? - Cred că le oferă o alternativă la ce se poate

vedea în acest moment în cadrul diferitelor pro-puneri, proiecte culturale şi mass-media, îi ajută să întâlnească cuvântul lui Dumnezeu şi în alte spaţii, nu numai în Biserică. Să simtă că a trăi cu Dumnezeu este Firescul.

- Ce proiecte ai? - Am în vedere abordarea mai multor texte

creştine în anii ce vor urma, atât individual cât și în colaborare cu alți artiști creștini.

Din fericire, această preocupare a mea s-a întâlnit și cu preocuparea altor artişti trăitori in biserica noastră, reuniţi în jurul Mănăstirii Radu Vodă, cărora m-am alăturat şi eu și care, cu binecuvântarea şi sub coordonarea directă a Preasfinţitului Varsa-nufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştiului, își propun realizarea mai multor proiecte cu mesaj creştin. Sunt în lucru mai multe proiecte aflate în diferite stadii de realizare, (CD-uri cu texte creştine, teatru creştin etc.) care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm să apară curând, spre a fi cunoscute şi a intra în vieţile noastre.

- Ce sfat le dai celor care citesc acest interviu? - „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi

dreptatea lui şi celelalte se vor adăuga vouă“. Să trăiască în cuvântul lui Dumnezeu acolo unde au fost puşi, să fie buni şi frumoşi spre a fi mărturisitori.


TEhnICI ARTISTICE

Sfântul arhidiacon Ştefan în iconografie

Sfântul Ştefan a fost evreu, rudă a Sfântului Apostol Pavel, unul dintre cei şapte diaconi hirotoniţi de Sfinţii Apostoli pentru a sluji Bisericii; primul om

care şi-a vărsat sângele pentru Hristos. Înainte de a muri, Sfântul Ştefan, cu faţa strălucitoare, a mustrat evreii pentru uciderea lui Hristos şi a amintit poporului minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin El. Pentru că a văzut porţile cerului deschise şi pe Mântuitorul în mijlocul Raiului, a fost criticat, crezându-se că ceea ce spune este o blasfemie. Ştefan a fost scos de evrei la poarta oraşului şi ucis cu pietre în timp ce ruda lui, Saul, păzea hainele celor ce îl omorau.

Scena martirizării Sfântului Ştefan este pictată într-un mod original în pridvorul Bolniţei Hurezi, (ctitorie a doamnei Maria, soţia Sfântului voievod Constantin Brâncoveanu), de către zugravii Preda Nicolae şi Ia-nache în anul 1696. În partea de sus a scenei este zugrăvit cerul, deschis, cu Sfânta Treime pe tron, şi mulţime de îngeri împrejur; de aici porneşte o rază de lumină ce scaldă faţa Sfântului Ştefan, aflat pe pământ, îngenunchiat, şi cu mâinile împreunate în rugăciune, având o atitudine demnă. Acesta poartă un hiton de culoare albastră, lung până la glezne iar pe deasupra un stihar alb, pe umărul stâng atârnându-i un orar lung de culoare galbenă pe care scrie Sfânt, capul acoperit. În spatele lui Ştefan, trei oameni sunt pregătiţi să arunce cu pietre, în timp ce din planul ceresc un înger se coboară pentru a lua sufletul sfântului ce se jertfeşte; în plan terestru, este zugrăvită cetatea şi oamenii privind spre personajul central. Această scenă a apărut pentru prima dată în mânăstirea athonită Xenofont, în anul 1554, pictată în naosul bisericii.

ŞTEFANIA NACHIU O altă icoană se află în mânăstirea Vatoped, pictată pe suport de lemn aurit, două secole mai târziu decât fresca Bolniţei Hurezi. Personajul principal al scenei este acelaşi Sfânt Ştefan, de data aceasta mult uman-izat, întreaga acţiune căpătând un aer tragic dar plin de dinamism. În partea terestră Ştefan domină centrul icoanei, trist, cu faţa schimonosită de durere, iar mâinile sale sunt ridicate către cerul ce stă deschis deasupra capului său. Este înveşmântat într-un stihar alb-gălbui

cu model floral, pe umărul drept poartă un stihar decorat cu motive geometrice, iar capul este neaco-perit. La stânga şi la dreapta sa stau ucigaşii cu mâinile ridicate aşteptând parcă momentul imediat următor pentru a arunca primii piatra. Lipsesc oamenii ce stau la poarta cetăţii şi îngerul morţii, însă în această lucrare este pictat la picioarele sfântului, îngenunchiat şi cu mâinile ridicate în rugăciune un monah, comanditar al icoanei. În plan celest, într-un cerc de nori, este reprezentată Sfânta Treime alături de Fecioara Maria şi Tronuri.

Icoana Sfântului Ştefan este pictată de obicei pe uşile diaconeşti, ca icoană de hram pe catapeteasmă, sau pe pereţii bisericii (pictat în tehnica frescei), de obicei în interiorul altarului, la dia-coricon sau la proscomidiar. Tânăr, fără barbă, capul acoperit, îmbrăcat în veşmânt diaconesc, (alb sau roşu), purtând pe umăr un orar strâmt pe care scrie Sfânt, Sfânt, Sfânt; în mâna dreaptă ţine o cădelniţă iar în mâna stângă poartă un filacter înfăşurat sau o carte (însemnul propovăduirii sale apostolice), sau un chivot (pentru că prin sângele mucenicilor s-a zidit Biserica); uneori mai poartă pe umărul stâng, alunecând pe mână, un drapaj roşu, ca semn al îndumnezeirii şi al jertfei sale.


InTERESE

1 Decembrie – Sărbătoarea Marii Uniri?ROBERT VASILE NECHIFOR

1 Decembrie 2011. Românii îşi sărbătoresc pentru a 21-a oară ziua naţională după evenimentele din 1989. în această zi de început de iarnă calendaristică, zi a paradelor militare şi a discur-

surilor politice, cetăţenii statului român se felicită pentru cea de-a 93-a aniversare a Marii Unirii. Este, însă, cu adevărat, astăzi Ziua Marii Uniri?

Sărbătorile şi momentele festive au fost întotdeauna pe placul românilor deoarece aduc momente de relaxare, semnificaţia acestora contând mai puţin. Pentru românul de rând, ziua naţională înseamnă mai degrabă începutul „lunii cadourilor“, ziua consacrată a „fasolei cu ciolan“ şi a vinului fiert, ziua în care cei mai norocoşi prin un loc în primul rând la parada militară de la Arcul de Triumf sau din alte locuri din ţară. Discursurile diverşilor politicieni din această zi vor evoca actul semnat la Alba lulia în 1918, care consfinţea Marea Unire, însă, putem vorbi de Marea Unire la calendele lui decembrie?

În primul rând, din punct de vedere istoric şi logic, ar fi eronat, dacă nu total, cel puţin parţial, să vorbim astăzi despre Marea Unire. La data de 1 decembrie/18 noiembrie 1918 avea loc Unirea Principatului Transilvaniei cu România, însă nu trebuie să uităm că anterior acestui moment, alte trei regiuni se uniseră cu România, anume Basarabia, Dobrogea şi Cadrilaterul. Astfel Principatul Transilvaniei nu este nici primul, nici ultimul teritoriu românesc ce avea să se unească cu Regatul, căci în 1919 avea să fie recunoscută oficial şi Unirea Bucovinei cu România, astfel desăvârşindu-se reîntregirea teritorială a ţării. Aşadar, putem vorbi de o unire, dar nu cred că trebuie să ne grăbim să îi acordăm calificativul de „mare“. Şi dacă sintagma „Marea Unire“ defineşte evenimentul de la

sfârşitul anului 1918, atunci care ar fi sintagma potrivită pentru ceea ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859? Pentru că prin Unirea Principatelor pe harta lumii apare, pentru prima dată România, ca stat modern.

În al doilea rând, cred că se ridică unele probleme şi cu privire la data de celebrare a evenimentului. Este un fapt cert că anul în care s-a consumat el este 1918, însă data exactă ridică, din punctul meu de vedere, unele semne de întrebare. După calendarul îndreptat, data este, într-adevăr, 1 decembrie. Însă, adoptarea calendarului în-

dreptat ca şi calendar civil oficial s-a făcut în România abia un an mai târziu, deci în 1919. Cu alte cuvinte, evenimentele ar trebui apreciate folosind norma în vigoare la producere lor, în cazul de faţă fiind 18 noiembrie şi nu 1 decembrie, cum este cazul şi cu data de 24 ianuarie, atunci când s-au unit Principatele Munteniei şi Moldovei.

În consecinţă, revin la între-barea din titlul articolului meu... Este 1 Decembrie Ziua Marii Uniri? Cu siguranţă, majoritatea copleşitoare a conaţionalilor nu se vor gândi câtuşi de puţin

că ar putea fi altceva. Cu siguranţă, multă lume va vorbi despre o tradiţie, tradiţie care este atât de aproape de sufletul românului. Cu siguranţă, ziua aceasta va rămâne în continuare ziua liberă în care românii îşi vor satisface poftele culinare şi artistice, mai mult sau mai puţin autohtone. Pa-radele militare vor continua, discursurile vor ocupa sute sau mii de minute în programele posturilor radio şi TV, iar pentru români această dată va însemna „ziua naţională“, amintirea unei uniri, mică sau rnare, precum şi a vieţilor pierdute pentru realizarea ei păstrându-se doar în manualele de istorie, iar cea a unei Românii Mari doar pe o harta prăfuită, folosită din ce în ce mai puţin chiar în sălile de clasă şi poate mai mult în cuvântările unor politicieni naţionalişti.


didactică

Educația religioasă astăzi

În România secolului XXI, problema necesității și a utilității educației religioase este dezbătută frecvent, nu doar în mediul profesoral, ci și de către părinți

și elevi, însă concluziile se lasă așteptate. Societatea încă are probleme în a înțelege ceea ce presupune libertatea, în toate formele ei și mai ales cea religioasă. Deşi oamenii sunt mereu în căutare, ei nu mai ştiu unde sau cum să facă acest lucru, motiv pentru care apelează la înlocuitori. Astăzi înlocuim familia cu pro-fesia, părinții cu bonele, școala cu grupul de prieteni, profesorul cu calculatorul, reducem educația la com-ponenta ei informațională și așteptăm ca generațiile următoare să se descurce singure, să facă minuni prin forțe proprii.

Educația religioasă este parte integrantă a ceea ce numim proces instructiv-educativ, alături de educația intelectuală, morală, estetică și fizică. Deși neglijată de mulți, reprezintă terenul care oferă cele mai multe provocări. Începe în familie, se continuă în Biserică și școală, mereu în proces de perfecționare, atât la nivelul formatorilor, cât și al resurselor, metodelor, mijloacelor.

Școala românească este deschisă spre moderni-tate și inovație într-o măsură foarte mică, dar teoretic promovează utilizarea a noi metode de predare-eval-uare. Doar teoretic, pentru că sunt puțini cei care vor să spargă tiparul, cei care își asumă responsabilitatea

unui eșec, cei care vor să creeze ceva în mintea și sufletul unor copii, altceva și altfel decât până acum. Această mică parte preferă să utilizeze în

locul predării „ca la carte“ metode prin care să-i im-plice pe copii activ în desfășurarea lecției. Ei adaptează conținutul, având în vedere particularitățile de vârstă, pregătirea, interesul, aptitudinile elevilor cărora li se adresează.

Metode precum brainstorming, studiu de caz, joc de rol, explorarea interdisciplinară nu fac decât să contribuie la dezvoltarea unei relații de comunicare și încredere între elevi și profesor. Copiii percep lucrurile mult mai clar atunci când ajung să descopere prin exerciții de analiză ceea ce ar fi trebuit să își însușească din cunoștințele exprimate de profesor. Astfel, ei capătă încredere în a-și manifesta opini-ile, sunt încurajați să se exprime liber, chiar dacă greșesc, își dezvoltă capacitatea de autocunoaștere, de relaționare, responsabilizare și solidarizare cu grupul. Creativitatea și raportarea la situațiile concrete ale vieții îi stimulează să se implice într-o măsură mai mare în activități sociale de grup, momente în care activitatea profesorului se reduce la cea de coordonator, modera-tor al discuțiilor, fără ca acest lucru să diminueze respectul sau autoritatea cadrului didactic.

Cercetările în domeniul pedagogiei au arătat că un profesor flexibil va avea o comunicare mult mai eficientă cu elevii săi, decât unul care se ghidează după principii pur teoretice, care nu mai prezintă interes pentru copiii tot mai dornici de li se răspunde nevoilor actuale, concrete. Își cer dreptul de a fi tratați ca ceea ce sunt – ființe unice, la care trebuie să te ra-portezi cu sensibilitate, răbdare, pregătire profesională.

Educația religioasă nu se încheie în școală, ci se continuă pe tot parcursul vieții, dar după criteriile pe care omul și le asumă în acea perioadă. Renunțarea la acest tip de educație nu poate conduce decât la înstrăinarea de sine și de ceilalți, la individualism, consumism, dezechilibre în toate domeniile de acti-vitate. Aici intervine libertatea – alegi să fii persoană sau individ, să acționezi conștient de consecințe, să-ți asumi responsabilități sau să fii condus de ceilalți spre necunoscut. Și acest lucru este posibil în măsura în care educației i se acordă importanța cuvenită – infor-mare, formare, dezvoltare.

CLARA ANDREEA SANDU


Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica s-a născut în anul 1730, provenind dintr-o familie originară din zona Ardealului, mai precis, din Săliştea Sibiului.

Încă din tinereţe îşi manifestă aplecarea spre o vieţuire monahală, fiind împiedicat de regimul politic din Transilvania ce persecuta ortodoxia şi aşezămintele mo-nahale în a-şi îndeplini aceasta chemare. La vârsta de 19 ani trece în Ţara Românească, unde intră în slujba unui mitropolit grec pe nume Roşca, aflat atunci în Bucureşti, aşa cum menţionează Protasie ieromonahul, în jurul anilor 1807-1810, acesta fiind cel dintâi biograf al sfântului. Însoţit de acest ierarh, pleacă la Constantinopol, apoi peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Făcând cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-şi impună o aspră trăire monahală prin înfrânare şi posturi, prin priveg-heri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.

După moartea mitropolitului a devenit ucenic al stareţului Paisie Velicikovski, la schitul athonit Sfântul Ilie. În anul 1752 primeşte marea schimă monahală, prin binecuvântarea Cuviosului Paisie însuşi, iar apoi, în 1754, a fost hirotonit ieroschimonah la acest schit.

În anul 1763 l-a însoţit pe marele stareţ, împreună cu ceilalţi 64 de ucenici, în Moldova, la Mănăstirea Drag-omirna, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii, care a ajuns să numere 350 de vieţuitori. După o vreme plecă cu un dor nestrămutat spre Sfântul Munte. Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. După câteva zile, acesta l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al

sfinți Români

Sfântul Cuvios Gheorghe de la CernicaADIN DIACONESCU

II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheo-rghe, acest ierarh l-a poftit să rămână în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Cuviosul Gheorghe, din smerenie, nu se considera vrednic să îndeplinească această sarcină anevoioasă, însă, după ce s-a sfătuit cu Macarie, hotărăşte să accep-te ascultarea dată. Şi-a ales ca loc pentru înfiinţarea unei comunităţi monahale, cu viaţă de obşte, „părăsita“ şi „pustiita“ mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aştepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari şi mai vestite mănăstiri din eparhie. I

s-a încredinţat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru a-l readuce la viaţă, reînfiinţând

obştea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740. Roadele cârmuirii sale nu au trecut neobservate. În anul 1793 primeşte de la mitropolitul Filaret al II-lea în seamă şi Mănăstirea Căldăruşani, conducând cele două mănăstiri concomitent până în anul morţii sale. Se mută la cele veşnice la 3 decembrie 1806, moarte plânsă de numeroşii săi ucenici, fiind consemnate următoarele cuvinte de rămas bun: „Copiii

tatei, dragoste să aveţi intru voi! Să ştiţi că la Cernica va merge bine până la al patrulea

stareţ, iar de aici, Dumnezeu ştie“. A fost înmor-mântat la Mănăstirea Cernica, în faţa bisericii Sf.

Lazăr, zidită de el în 1804. Din 1785 datează testamen-tul său spiritual, breviar de duhovnicie ortodoxă cunoscut ca „Diata Stareţului Gheorghe“. Stareţul Gheorghe a făcut pentru Biserica noastră ceea ce au făcut Paisie şi urmaşii săi pentru Ortodoxia ruso-ucraineană. La Cernica s-au copiat şi tradus peste o mie de manuscrise, opera cărturărească de aici stârnind admiraţia lui N. Iorga, care a recuperat el însuşi, în 1902, vreo două sute de manuscrise cernicane. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe în sesiunea din 20-21 octombrie 2005, fiindu-i fixată ca data de prăznuire ziua de 3 decembrie, zi în care a fost proclamata şi canonizarea sa într-o impresionantă slujba săvârşită la Mănăstirea Cernica.


POEzIE

Masterand IONUȚ-CĂTĂLIN ȚAPU

Masterand NICOLETA VASCAN DANIEL COŞEREANU (An IV - Teologie Pastorală)

Noapte albă de poveste...Pruncul sfânt născut în iesle,Vine astăzi pe pământ, Magii vestitori îi sunt... Îngerii slăvesc de sus Maica Sfântă a adusPe-mpăratul Iisus... Vine să ne mântuiască Din Fecioara Preacurată Viața să ne dăruiască, Pe toți mai buni să ne facă, Din robie să ne scoată, Iubire El să aducă... Să dea lumii pace sfântă!

Domnul sfânt smerit se naște, Peștera sălaș îi face, Păstorii se-nchină-n pace, Steaua aici strălucește Și la toți ea le vestește, Taina mare, mare este! Domnul astăzi om se face! Răsăritul cel de sus, La noi acum a ajuns, Soarele dreptății iarăși Se ivește printre neamuri, Mesia cu chip frumos Pruncul dulce, luminos, Numele lui e Hristos!

Furtuna se întindea pe vechea stradă britanicăclădirile încercau să-şi menţină echilibrul în peisajul glaciarşi noi stăteam între cărămizile roşii sprijinind ferestrele încărcate de omătcopii purtaţi pe braţe încărcau atmosfera cu virtuozităţi

neînfricarea de sfârşit de decembrie pare uneori prea precoceîn nopţile lungi deloc încurajatoarecând aşteptai ca totul să dispară tăind aceeaşi rădăcinănupţial şi libertin curgea albul aprigşi cu gândul la un flaner de lână priveam fotografia măcelului publicată în ziar.

A sosit timpul! Se schimbă totul.Mă scald în spaţiul facerii mele şi ies uşurată la auzul întoarcerii mele.Ies…

Lumina zilei, bună şi frumoasă. O simt. O bâjbâi...Mă-ntind în raze, mă poartă-n zbor şi ajung... Atâta dor.

Mama. Bucurie, Regăsire,bucurie peste bucurie. Mângâierea-i e blândă, sărutu-i e cald.

I u b i r e. Sufletul meu e fericit.Vede chipul, ştie înfăţişarea, Cunoaşte asemănarea.

Acum, Binele şi Frumosul facerii mele pogoară cu ele… Adevărul Iubirii din înălţimea Luminii! Împreună cu MamaÎnapoi către Facerea mea...

NOAPTE SFÂNTĂ

FACEREA MEA REVOLUTIO


Masterand ALEXANDRU PĂDURARU

ANA-ANASTASIA VĂDANA (Anul II – Asistență socială)

Bucură-te, Betleeme sfânt și preaiubit! Împărăteasă aleasă din veșnicie! Îl naști pe Mesia ce moartea a biruit Și deschizi a Fericirii Împărăție!

Bucură-te, stea-călăuză spre Cuvântul Vieții! Cel ce zidirea în lumină o binecuvântezi, Mai sus ca soarele, razele sale în dimineți Tu mereu Calea noastră-Sfinte, spre Tine îndreptezi!

Bucură-te, Ortodoxie - născută azi în lume… Să domnești până la sfârșitul timpului nepătată Vei suferi mult, dar nebiruit va fi al tău nume! Ți-e scris în Cartea Nemuririi să nu cazi niciodată! Bucură-te, Creație întreagă cu inimi curate... Căci timpul în veșnicia luminii și-a schimbat veșmântul,Copiii și îngerii se întrec prin cântări minunate Astăzi taină mare este: se-mpacă cerul cu pământul! Iar tu, suflete, aripile spre cele cerești Întinde-ți-le și-nvață să zbori neîncetat... Iubirea vieții tale lui Hristos să-I dăruiești În ieslea inimii să șadă Pruncul-Împărat!

O, minunată Taina Ta, Dumnezeule! Cel ce ne-ai dăruit la plinirea vremiiPreaminunatul soare-al mântuirii...

O, minunată Taina Ta, Dumnezeule! Ce-n Preacurata Maica SfântăTe-ai sălășluit și întrupat om Împărate Preaiubit al Veșniciei!

O, minunată Taina Ta, Dumnezeule! Cel ce ne-ai dăruit pilda smereniei sublimeFiindu-ne Învățătorul, Iubirii desăvârșite de răbdare şi blândeţe...Icoana bunătății și a jertfei divine.

O, minunată Taina Ta, Dumnezeule! Astăzi slăvimu-Te de ani, Soarele Dreptăţii...Îți vestim minunea-ți sfântă prin colindă Și-mpărtășindu-ne de bucuria Ta,Cu îngerii îți cântăm neîncetat: Bucură-te, Iisuse, lumina lumii!

BUCURIE ÎNTRU VEȘNICIE

O, MINUNATĂ TAINĂ


Când vine iarna...EMANUELA PETRE cunde același personaj, devenit o imagine internațională.

În tradiția românească, personajul este vechi, fiind chiar gazda Fecioarei Maria, în ziua nașterii Domnului nostru Ii-sus Hristos, un cioban ursuz, rău, care și-a pedepsit soția, Crăciunoaia, pentru că a primit-o pe Fecioara Maria în casă. Dar, apoi, înțelegând minunea care s-a produs, s-a căit și a devenit un om credincios. Cu toate acestea, Dum-nezeu l-a menit să aducă întru vecie daruri și vorbe bune copiilor cuminți. Este clar însă că nu aici îşi are originea imaginea lui Moș Crăciun cel rotofei, cu obrajii îmbujorați

și barbă albă, îmbrăcat într-o hlamidă roșie căptușită cu blană și purtând în spate sacul cu daruri. Acest Moș Crăciun, care ne zâmbește din toate vitrinele, este un produs al Occidentului. Unii au crezut că-i pot localiza nașterea prin secolul al XVIII-lea, în Anglia, personifi-care a sărbătorii. În realitate, personajul atât de îndrăgit de copii e un produs... american! Imaginea aceasta, după cum bine știm este produsul campaniei Coca-Cola... Moșul copilăriei se află în sufletele noastre! Tu, ai fost cuminte?

O altă ipostază a Sf. Nicolae este cea de iscoadă la diavol. Se spune că Dum-nezeu a făcut un contract cu diavolul ca

cei vii să fie ai lui Dumnezeu, iar cei morţi, ai lui diavolului. Văzând însă Dumnezeu că diavolul este rău, a trimis pe Sf. Nicolae să întrebe cine poate să ia contractul acela de la diavol. Și a stat Sf. Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, până a reușit să pună unui diavol întrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar diavolul i-a răspuns: Numai acel ce se va naște din Duh Sfânt va putea să-l ia. Dumnezeu a trimis Duhul Său spre a se naște Hristos. Când a împlinit Hristos treizeci de ani, a mers și a luat contractul și de atunci au rămas oamenii să fie judecați după păcatele lor. Expresia populară s-a dat Sf. Nicolae jos din cuiare rădăcini în credința ca sfântul îi ajuta pe hoți în isprăvile lor și exprima faptul că părinții amenința copiii obraznici, arătând nuiaua doar cu degetul.

Glasul rece și şovăitor al cântecului înmiresmat de iarnă, parcă ne poartă tot mai departe de clipele pe care le trăim, și ne duc încet pe fulgi de nea

în pragul Sfintelor sărbători. Aceste sărbători pline de bucurie și speranță ne deschid calea eternei copilării ce sălășluiște în noi.

Totul începe, într-o zi de iarnă liniștită, de 6 Decembrie,când albul eternei zăpezii acoperea toate împrejurimile. Numai un omuleț cu chip senin şi barba albă străbătea pragul fiecărui suflet în parte, pentru a-i lăsa pace și zâmbete curate. Numele lui este Moș Nicolae, care este și sfânt. El este protectorul prizonierilor, al mari-narilor prinși în furtună, al recoltelor, al tinerilor și al copiilor. De-a lungul secolelor au apărut povești și legende despre viață și binefacerile Sfântului Nicolae. Toate acestea au ajutat la întelegerea caracterului extraordinar al acestuia și de ce a fost atât de mult îndrăgit și considerat protector al celor neajutorați și neputincioși.

Se zice că în timpul cruciadelor, l-a salvat de la moarte, scoțându-l miraculos din închisoare, pe un cavaler nevinovat, făcând să i se rupă cătușele de la mâini și de la picioare. O altă minune a sfântului a fost când a ajutat un tată necăjit că nu-și putea scoate familia din sărăcie era gata să-și dea spre vânzare fecioria fetelor sale, dar Sfântul înduioșat, a aruncat trei pungi de galbeni în casa, din care una s-a oprit chiar într-o găleată care era pusă la uscat. De aici s-a născut și obiceiul de a pune ghetele la ușă.

În seara de 25 Decembrie, când natura și omenirea dorm sub plăpăndul colț de liniște și armonie spirituală, Moșul, zis și Crăciun aduce cadouri celor cuminți. Dar cine este oare Moș Crăciun?

Pere Noel, Father Christmas, Babbo Natale, Santa Claus, Weinachtmann - iată câteva nume sub care se as-

tRadiții


„Nimeni nu pune lumina sub obroc...“

La 7 februarie 2005, în mijlocul unei echipe de laici iubitori de Hristos, care l-a avut în frunte pe renumitul gazetar Florin Zamfirescu, s-a născut

unul din cele mai îndrăzneţe proiecte jurnalistice ale vremii. Atunci a văzut lumina tiparului primul coti dian creştin ortodox din lume: Ziarul Lumina. Mai târziu publicaţia a devenit cotidianul oficial al Patriarhiei Române şi a început să fie distribuit la nivel naţional.Astăzi, conform Biroului Român de Audit al Tirajelor

(BRAT), a ajuns unul dintre cele mai citite cotidiene din ţară, deşi pentru o vreme, majoritatea oamenilor de presă nu ar fi dat zile multe unui ziar „religios“ şi chiar se întrebau cum putea să arate o astfel de publicaţie cotidiană. Trebuie să recunoaştem, întreţinerea zilnică a „Luminii“ este o sarcină deloc facilă, ţinând cont de specificul deosebit al ziarului. Cu toate acestea, cotidianul a crescut zi de zi, încet, dar cât se poate de firesc.

Ştim că succesul şi prosperitatea oricărei publicaţii depinde de autorii care îi dau viaţă şi de aceea, prin intermediul Revistei ASTO, venim înaintea voastră, a studenţilor teologi, cu o invitaţie de a contribui la menţinerea unui conţinut mereu proaspăt şi interesant în paginile noastre. Articolele trebuie, desigur, scrise cu responsabilitate, iar conţinutul lor să fie adaptate stilului jurnalistic specific ziarului nostru. Aşteptăm articolele, propunerile şi întrebările voastre pe adresa de email [email protected] sau la numărul de telefon al redacţiei: 031.405.33.37.


măRtuRisiRea cReştină

Din iadul comunist în raiul Comuniunii (II)– Jilava –

De la Piteşti ne-am urcat în maşini, îndreptându-ne tăcut spre următoarea locaţie, şi anume: Jilava. Pe drum cuvintele ne erau ţintuite parcă

de strigătele închipuite ale foştilor deţinuţi din închi-soarea piteşteană pe care tocmai o vizitasem. Ploaia s-a pornit şi ne-a însoţit până la intrare în Bucureşti, aproape de destinaţia ultimă, unde erau adunaţi şi ceilalţi pelerini. Ajunşi acolo, am debarcat şi ne-am oprit în faţa porţilor mari de fier ale penitenciarului.

Clădirea veche a închisorii Jilava sau „fortul 13“, a constituit o cetate de apărare, alături de cele-lalte forturi, a Bucureştiului. Fortul a servit ulterior drept închisoare unde „s-au perindat“ în perioada comunistă mulţi deţinuţi politici şi nu numai. Construit sub nivelul solului, în celule se producea foarte repede umezeală şi mucegai, scopul principal fiind exterminarea deţinuţilor şi prin mijloace „naturale“. Ultima dată când a mai fost folosit fortul 13 a fost în momentele Revoluţiei din decembrie 1989, când au fost încarceraţi, maltrataţi şi bătuţi tinerii revoluţionari, în mare parte studenţi. După anul 1990 s-a început construirea şi amenajarea, de data aceasta deasupra nivelului solului, a unor clădiri noi cu celule, acest loc rămânând în paragină şi aflat într-o stare puternică de degradare de-a lungul celor peste 20 de ani de când nu a mai fost folosit. Astăzi deţinuţii plantează ceapă, cartofi, şi flori, mulţi dintre ei neştiind, probabil, ce a însemnat acest loc pentru sutele de deţinuţi care l-au „vizitat vremelnic“ în perioada 1945-1989.

După ce s-au adunat toţi pelerinii în faţa porţilor închisorii, ne-am organizat cu buletinele în mână pentru a intra dincolo. După ce am intrat a urmat o procedură de rutină, ce are loc de fiecare dată la in-trarea în penitenciar, şi anume: percheziţia corporală, predarea telefoanelor mobile şi ale altor obiecte

metalice, ca de exemplu, a cheilor de la maşină etc. Am fost însoţiţi apoi de doi gardieni ce ne-au condus până la locul unde se află fortul 13.

Acolo, tânărul istoric Alin Mureşan, a făcut un scurt review asupra istoriei acestui loc urmând apoi să vizităm complexul labirint presărat de celule şi încăperi. Am străbătut apoi celulă cu celulă, fotografi-ind rămăşiţele a ceea ce a fost cândva un mijloc de tortură.

Încăperile erau întunecate de vremi şi nefiind iluminate electric mi se prezentau sinistru şi totul mi se părea un spectacol grotesc la care luam parte căci nu-mi puteam scoate din minte gândul că acolo, cândva, s-au aflat printre miile de deţinuţi încarceraţi

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU


şi studenţi ca mine.Unul din locu-

rile vizitate a fost „Casimca“. Aceasta era de fapt o clădire aflată integral sub nivelul solului şi găzduia 4 celule, „toaleta“ şi camera de pază a gardienilor. Casimca a fost creată special pentru a-i extermina pe puţinii supravieţuitori ai Fenomenului Piteşti printre care: Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Oprişan, Aurel Popescu şi alţii. În cele 4 celule erau aduşi 4 deţinuţi dintre care unul sau doi în fiecare celulă era bolnav de TBC. Scopul acestui lucru era defapt extermina-rea „pe cale naturală“ a supravieţuitorilor de la Piteşti, comuniştii mizând pe faptul că cei reeducaţi se vor omorî între ei din cauza aceasta. Este celebru cazul Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care a încercat să-l salveze de la moarte pe colegul său de celulă, Constantin Oprişan, ce suferea de TBC. El şi-a tăiat o venă şi a lăsat să curgă sângele într-o gamelă (castron pe care îl foloseau deţinuţii pentru mân-

care şi pentru apă) pentru a-i da să bea limfa (este un lichid transparent şi incolor ce circulă prin vase, mediind schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi) pentru a-l hidrata, însă a murit în cele din urmă. Un alt deţinut ce a trecut pe la Casimcă este dl. Marcel Petrişor, coleg de celulă cu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ce trăieşte până astăzi şi a publicat recent, chiar în acest an, o carte de memorii intitulată Cumplite încercări Do-amne. Cartea a apărut la Editura Christiana şi însumează vreo 600 de pagini unde autorul prezintă evenimente legate de Jilava şi for-tul 13, mai ales despre Casimcă.

Scurtul nostru periplu s-a încheiat în cele din urmă tot la poarta penitenciarului unde ne-am preluat bu-letinele şi am ieşit, însă nu aşa cum am intrat, ci pătrunşi de acele locuri, azi pustii ce altădată erau populate de oameni nevinovaţi ce au suferit din cauza regimului politic ateu din perioada 1945-1989.


filmul săptămânii

ADIN DIACONESCUa-şi învinge defectul, respectiv, de a se convinge pe sine însuşi că este capabil de a conduce ţara, de a-şi recăpăta încrederea în puterile sale. El nu este singurul care suferă transformări existenţiale, toate personajele schimbându-şi pe parcursul filmului modul de a raţiona şi de a fi.

Filmul prezintă inclusiv evenimente din viaţa familiei regale, observând pe această cale că, deşi titlurile nobiliare îi diferenţiază de restul oamenilor, în esenţă, toţi au parte de aceleaşi experienţe, simt şi se comportă asemenea persoanelor de rând. Acesta

este şi cazul fratelui regelui, Eduard, care renunţă la tronul ce-i revenise în virtutea drep-tului de întâi născut, pentru a-şi putea petrece timpul cu iubita sa, trecând cu vederea că aceasta suferise deja două divorţuri, lucru ce o împiedică să fie acceptată ca regină, contravenind legilor statului, provenind şi dintr-o clasă socială inferioară acestuia. Sunt promovate idei precum „arta acelui lider care este egal cu supuşii lui“, lucru întâlnit pe parcursul celor 2 ore de vizionare, dar mai ales în schimbarea de atitudine a lui George, care acceptă să coboare de pe piedestalul regal pe care se afla şi devine Bertie, egalul supusului său,

Lionel, logopedul.În concluzie, voi menţiona principală idee pe care

am extras-o din această experienţă numită „The King’s Speech“, şi anume, aceea de a-i trata pe cei pe care îi considerăm inferiori cu înţelegere, să-i aducem la gradul de egalitate în raport cu noi, pentru că un om „mic“ poate fi capabil să înfăptuiască multe lucruri măreţe.

The King`s Speech - Discursul Regelui. Oamenii de rând îşi lăsă soarta în mâinile conducătorilor. Oare, ce se întâmplă atunci când conducătorii îşi lăsă soarta în mâinile oamenilor de rând?

Filmul „The King`s Speech“ prezintă soarta celui ce a fost regele George al VI-lea al Marii Britanii, tatăl actualei regine a Marii Britanii.

După moartea tatălui său şi abdicarea frate-lui său, George, supranumit „Bertie“, îşi asumă responsabilitatea tronului, însă, nu fără probleme. Acesta suferă de o bâlbâială pe sistem nervos, boală ce se datorează unor probleme de ordin afectiv avute în copilărie, lucru ce-l împiedică să-şi îndeplinească rolul de orator, inclusiv, îi afectează poziţia regală. Pentru a se vindeca, el apelează la serviciile unui logoped, Lionel Logue, cel care, prin „metode neortodoxe şi neconvenţionale“ reuşeşte să-l convingă pe regele George că defectul său de vorbire poate fi depăşit.

Acţiunea se petrece în aju-nul celui de-al Doilea Război Mondial, debutul acestui conflict fiind şi punctul culmi-nant al filmului, atunci când regele George reuşeşte să-şi depăşească problemă legată de imposibilitatea de a ţine un discurs, sensibilizând întreaga populaţie printr-o emoţionantă cuvântare.

Filmul are un final deschis, nu epuizează complet subiectul, lăsând spectatorul să intuiască ceea ce s-ar fi putut întâmpla în continuare cu protagoniştii peliculei. Sunt îmbinate perspective multiple, acţiunea desfăşurându-se pe mai multe planuri, însă, în centru se află lupta regelui George al VI-lea pentru

Un altfel de rege


Începând cu anii 1960-1970, teologia contextuală s-a dezvoltat ca o structură sistematică a teologiei, reprezentând o perspectiva contemporană asupra

domeniului nostru. Ceea ce îi este specific teologiei contextuale este ideea că teologia trebuie să încadreze în demersul ei configuraţia şi structura realităţilor so-ciale. Din acest punct de vedere, teologia contextuală ar putea fi considerată teologie socială, însă prin siste-matizarea şi structura ei dezvoltată, mediul academic occidental consideră teologia contextuală ca o entitate separată, pusă alături de disciplinele sistematice. În general, sunt cunoscute ca aparţinând teologiei contextuale patru curente teologice contemporane: teologia eliberării, teologia neagră, teologia morţii lui Dumnezeu şi teologia feministă.

Teologia eliberării propune ca temă principală modul de relaţionare dintre structurile statului si oamenii săraci. Condiţia economică instabilă îi pune pe aceştia într-o postură nefavorabilă şi vulnerabilă faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de stat. În acest sens, credinţa susţinută prin argumentele teologiei eliberării devine un factor prin care cei în cauză se pot elibera din poziţia nedreaptă şi inumană determinată de aceste raporturi sociale inechitabile pricinuite de modul în care statul organizează viaţa cetăţenilor. Teologia eliberării este cea mai puternică încercare contemporană de a integra problema sărăciei printr-un program teologic susţinut în cadrul unei Biserici. Demonstrează acest lucru prin argumentul că Iisus Hristos este eliberatorul şi modelul după care trebuie să-şi ghideze lupta pentru depăşirea acestei condiţii.

Concomitent apariţiei teologiei de eliberare, teologia neagră începea să se diferenţieze din ce în ce mai mult ca o particularitate a acesteia, remarcându-se prin lupta pentru eradicarea diferenţelor rasiale din America şi Africa. Teologia afro-americană a avut de la începuturile ei ţelul de a integra condiţia de a fi negru

filosofie cReştină

Ideea de libertate şi dreptate socială. Orientări ale teologiei contemporane

LUCIAN DABIJA în teologia universală. Acest lucru s-a făcut printr-un demers comparativ destul de complex între situaţia negrilor şi teologia europeană, a cărui finalitate s-a concretizat prin formularea „dogmei“ că Iisus Hristos este negru şi că Dumnezeu poate fi simţit şi cunoscut cu adevărat doar de negri.

Prin intermediul teologiei afro-americane s-a purtat o campanie mediatică susţinută pe plan inter naţional în ceea ce priveşte conţinutul drepturilor civile ale populaţiei de culoare în raport cu populaţia albă. Raportarea imediată a problemei rasiale la teologie a devenit o caracteristică prin care teologia neagră este uşor de recunoscut. Acest pas pe care l-au făcut comunităţile de negri spre teologie a determinat o serie întreagă de conferinţe şi congrese internaţionale ce au discutat, acceptând cauza negrilor ca pe o cauză de drept divin.

În Europa, teologia morţii lui Dumnezeu s-a manife-stat, la randul ei, ca o teologie contextuală ce a negat faptul că Dumnezeu există. Acest curent teologic a proclamat în principal că în Vinerea Mare Iisus Hristos a murit pe Cruce şi nu a mai Înviat din morţi. Învierea lui Hristos a mai fost contestată pe parcursul istoriei, însă prin apariţia teologiei morţii lui Dumnezeu s-a dat curs pentru prima dată unei încercări de a fabrica o teologie fără Dumnezeu. Este dovada negării absolute a faptului că Dumnezeu este o existenţă vie aflată în relaţie dinamică şi activă cu creaţia Sa.

Cele trei tipuri de teologie contextuală reprezintă un exemplu clar al modului în care teologia poate să sufere anumite denaturări conceptuale doar pentru a evidenţia sau promova cauze ce reies din contextul social contemporan. O prezentare cât mai detaliată a acestor denaturări ar putea ajuta Biserica în a-ţi formula o poziţie doctrinară sau administrativă cât mai corectă în ceea ce priveşte protecţia şi ajutorarea săracilor, problemele ridicate de diferenţa rasială, sau în ceea ce priveşte nihilismului omului de rând, botezat în Biserică.


POUR ETRAngERS

La revue ASTO - une publication dédiée aux étudiants orthodoxes

La revue ASTO est un projet qui a commencé il y a deux ans. La première édition est apparue en décembre 2009 en 300 exemplaires. À ce

moment-là, la revue était un simple guide pour les étudiants de la Faculté de Théologie Orthodoxe, con-tenant quatre pages avec le titre „La revue ASTO“. Initialement, le but de la publication a été seulement celui de faire connaître aux étudiants les informa-tions les plus élémentaires. Au fil du temps, les éditeurs ont acquis de l’expérience et la revue a commencé à développer son image et son contenu.

À son premier an-niversaire, en décembre 2010, la publication avait une nouvelle image. Le format de page était A5, seulement la couverture était polychromatique et un certain nombre de colonnes a été établi. Bientôt, les éditeurs ont réussi obtenir un ISSN (Numéro international d’identification) de la Bib-liothèque Nationale. On peut aussi trouver une variante online de tous les nombres de la revue, sur le site web de la Faculté de Théologie Orthodoxe (www.ftoub.ro).

La publication a réussi à attirer l’attention des étudiants et aussi des professeurs, par la qualité du contenu, par la manière sérieuse et responsable dont elle a fait preuve dès son début. L’ événement le plus important du mois est discuté, décrit et expliqué dans quelques articles. En ASTO on peut aussi trouver des interviews

des professeurs de l’Université, qui ont parlé de leurs expériences et des problèmes importants pour nous, les étudiants. Dès le commencement, on a créé des rubriques dans lesquelles n’importe quel étudiant puisse exprimer son point de vue, dans le domaine théologique mais aussi culturel.

„À mon avis“ est un point de vue subjectif et pertinent sur les aspects de la vie sociale roumaine. „Invitation à la culture“ est une rubrique qui donne des conseils concernant les loisirs. Ces invitations

promeuvent la culture uni-verselle et roumaine, par des concerts, des conférences, des spectacles etc.

Quelques pages sont réservées à la „Spiritu-alité Orthodoxe“ (articles concernant la vie de grands hommes et d’autres sur les lieux saints), au „Docu-mentaire“ et à la rubrique „Chroniques“ (deux pages d’histoire roumaine et uni-verselle). On peut aussi lire des articles intéressants sur des sujets comme la pédagogie, l’assistance sociale et les traditions populaires de notre pays. De plus, les pages de la revue offrent aux étudi-ants doués la possibilité de publier leurs créations littéraires (des poésies

ou de petites histoires).Par les sujets abordés, de véritables valeurs de

la théologie orthodoxe, la publication est un défi pour les étudiants d’aujourd’hui, au point de vue de l’information trouvée à travers ses pages et de la qualité de chaque article.

VICKY CIOBANU


CORESPOnDEnT

Creştinismul în Finlanda

University of Eastern Finland is a new university and in that way still doing its baby steps. It was a result of a collaboration and union of two universities in

eastern Finland – of Kuopio and of Joensuu – only two years ago. So the university is divided in three campuses in three towns. Kuopio, Joensuu and Savonlinna (which used to be a campus under the university of Kuopio). On these three campuses the university is divided in four faculties: Faculties of Science and forestry; Health sciences; Social scienses and Business studies, and Philosophical faculty which includes departments of Human sciences and Theology. As ironic as it is, it is no longer possible to take philosophy as a major at the Philosophical faculty. And the reason is quite simple and logic, if one keeps following the reasons and logics in finnish universities nowadays.

Since the universities in Finland got separated from the state few years ago they have been obligated to find their funding alone from elsewhere – the state no longer funds them. This leads into situation where they gather sponsors from corporations. And in Finland, which is a quite secular and rationalized country, not many larger corporation is in-terested in funding sciences that doesn’t that much produce money or into which they don’t believe. So the sponsors at least in the context of my university, invest their money into forest and health sciences the most. As they are the most profy scienses. The department of theology is as well divided in two sides – Programmes of Western Theology and Orthodox Theology. As fact, even more complicated is the situation of the program of orthodox theology. Its education in Finland started in the year 1918, in Sortavala which that time was a Finnish town in Karelia. Nowadays it belongs to Russia. Into Sortavala was founded the priest seminary from where it got moved to inner Finland to Kuopio after the WWII. The Priest Seminary educated still the most of the priests and chantors in our church nowadays. From the 1970’s all the way through the end of the 80’s, when they decided it, there was a huge discussion about the education of orthodox theology. It was wanted as university studies, as which it became, only with one condition: There had to be a seminary to take care of the students spiritual life. And so it was done.

The education of orthodox theology became under university studies in Joensuu in the year 1989 and so was also the Orthodox Seminary founded. The mandatory liturgical practicies take also their place there. Though, whenever the department of theology has a qualified teacher, the biblical Greek is held separately for orthodox, due to the pronoun-ciation differences in practical use. The western students pronounce it as erasmic, as orthodox learn the modern greek pronounciation for the liturgical use in orthodox services. In this context western theology means lutheran theology. Spiced up with some Roman Catholic theology but still mostly protestant. On the program of western theology, there is also girls studying pastoral theology as they can become priests of the evangelic-lutheran church of Finland. This autumn came public that there have been pressuring towards the female pastoral students in the western study programme, that they would quit their studies and future plans to become as priest. To be noticed, these pressurings have come amongst western students themselves. We orthodox students are interested only in our own study program. Though of course we interact with ’other believers’ as well. So said. Student organizations are quite active in my university. Every subject in every faculty has their own associations and they organize many kind of happenings – mostly parties yet still not forget-ting their main task in education political issues, possible difficulties between students and the university. Every month most of subject associaton representatives (chairmen or vice chairmen) gather up together for a meeting of association council. In those meetings representives can open up and share their frustrations in their burdens, which they have voluntarily taken. As mentioned earlier above, Finland is quite secular and rationalized country. It should not be taken as granted that we can study such a classic university science as theology. Every now and then in finnish media is a discus-sion or proclaimers how priests and in-God-believers should be taken away from the university education, how they cannot have a personal faith and still do objective research of in what they believe. Luckily, so far these have only been dis-cussions and proclaims, but let us say that only God knows how long in finnish universities one can study theology, was it orthodox or western. After all orthodoxy in Finland is minor-ity though yet second official state religion.

ARTTURI HIRVONEN


Colindele în tradiția și spiritualitatea românească

Colindul este o frumoasă formă de manifestare a dragostei și recunoștinței pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de omenire, Care în

iconomia Sa cea mai presus de minte S-a întrupat în pântecele Fecioarei Maria și S-a născut spre a noastră mântuire.

La origine, colindele nu aveau un conținut religios, cu atât mai puțin creștin, fiind cântece exclusiv păgâne, în cinstea sărbătorii păgâne „Chalendae Ianuarii“, care avea loc de Anul Nou, precum și împărțirea darurilor, obicei preluat și la noi. Colindele erau atunci niște urări pentru belșug și fericire, pentru noul an ce începea. Această sărbătoare închinată soarelui desemna un obiect rotund, trimitere către cercul solar, de la forma căruia s-a început și împărțitul de colăcei (numiți și colindeți sau bolindeți). Pe lângă această etimologie (lat. Chalendae), se mai consideră posibile și alte două: din lat. „creatio“, în-semnând creare, naștere; sau din bulgarul „koledo“.

Pe teritoriul românesc sunt diverse tradiții cu colinde, diferind de la regiune la regiune. Acestea s-au dezvoltat și s-au statornicit în timp. Chiar și în interiorul tradiției populare găsim mai multe feluri de colinde, atât laice cât și culte. Colindele culte sunt cele tradiționale și promovate cu drag și râvnă de români. Acestea au fost și sunt scrise de preoți și oameni de cultură, fiind inspirați de cugetele calde ale inimilor lor. O frumoasă contribuție pentru muzi-calitate o avem chiar de la Sfinții Părinți.

Râvnitorii tainei Nașterii Domnului au dorința de a însufleți pe semenii lor prin colinde. Încă din Vechiul Testament este acceptată și binecuvântată propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, și despre Dumnezeu. Sfântul Proroc Isaia, spre exemplu, scrie: Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumne-zeul tău este împărat! (Is. 52,7) și Ieşiţi din Babilon,

fugiţi din Caldeea cu cântece de veselie! Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov (Is. 48,20).

De asemenea, Sfântul Apostol Pavel binecu-vântează pe cei ce vestesc pe Dumnezeu: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!"(Rom.10,15). Însuși Mântuitorul ne îndeamnă să Îl propovăduim spunând că: Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte (Mt. 18,5); Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Mt.10,40). Toate aceste mărturii scripturistice încurajatoare îndeamnă pe creștinii să vorbească despre Dumnezeu cu râvnă și încredere.

Cei dintâi colindători au fost păstorii, care au venit la peștera Pruncului Iisus, unde au primit în inimile lor vestea și au vestit în cetatea Betleem. Sunt destule exemple de bărbați care vestesc Nașterea Domnului și celelalte ale Evangheliei: îngeri, păstori, magi – crai, prooroci (Dreptul Simeon și Ioan în pântecele Elisabetei), precum și femei: Maica Domnului, Elisabeta, Proorocița Ana ș.a.m.d. Dintre ideile sociale întâlnite cel mai frecvent în colinde este aceea de pace, poporul român fiind un popor iubitor de pace. Mântuitorul este numit „Domn al păcii“. Bucuria Nașterii Domnului este temelia unei nădejdi întemei-ate, pentru Împărăția unde domnește pacea.

Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu este plină de semnificații. Bunăvoința Sa de a accepta să se nască într-o iesle sărăcăcioasă ne face să ne smerim și noi gândurile. Prin prezența magilor și a păstorilor vedem prezentă întreaga omenire, de la mic la mare. Steaua poartă în sine conștiința participării întregului univers la Nașterea Creatorului ei. Întreaga creație tresaltă de bucurie la Nașterea Domnului.

Toți creștinii, de la mic la mare, trebuie să Îl primească pe Mesia în inimile lor, pentru ca El „să se nască, și să crească, să ne mântuiască“.

ILIE DUMITREL

de cRăciun


psaltica

psaltica

byzantine

byzantine

byzantine

byzantine

psaltica

psaltica

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected]ş DEACONU - Vicepreședinte: Tel. 0740 882 552, [email protected]

Adin DIACONESCU - Secretar: Tel. 0722 681 435, [email protected]

Ne puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresă:[email protected]

ISSN 2069 – 9190

revista asto nr. 10

Documents