Scrierea cuneiforma a fost inventata de catre sumerieni, stabiliti in Babilon, incepand cu sec. al IV-lea, i.Hr. fiind un tip de scris, in acelasi timp, idiografic si fonetic. Scrierea cuneiformă a luat naştere în Mesopotamia, teritoriu locuit de sumerieni şi apoi de babilonieni. Termenul „cuneiform“ provine din cuvântul latin care înseamnă „cui“şi descrie forma triunghiulară a semnelor imprimate pe o tăbliţă de argilă umedă, cu un instrument numit stil.  Materialul principal şi original pentru scris texte cuneiforme era o tăbliţă de lut umed, în care un scrib desena semne sau litere cu ajutorul unui condei în formă de pană, cu vârful confecţionat din trestie. Semnele proto-cuneiforme, datând din anii 3200-3000 î.Hr., erau mai degrabă desenate decât imprimate şi erau, în mare măsură, pictografice; aceste trăsături s-au pierdut pe măsură ce scrierea a avansat. Un singur semn cuneiform putea fi o logogramă (o reprezentare arbitrară a unui cuvânt) sau o silabogramă (o reprezentare a sunetului sau a unei silabe). Prima limbă notată în scriere cuneiformă a fost sumeriană. Akkadiana a început să fie scrisă în cuneiformă în jurul anului 2350 î.Hr. Mai târziu, scrierea a fost adaptată şi la alte limbi sud-asiatice. Scrierea cuneiformă a fost încet-încet înlocuită, în mileniul I î.Hr., de limba aramaică, reprezentată într-o scriere alfabetică de origine feniciană. Semnificaţia cuneiformelor a rămas necunoscută până la mijlocul secolului XIX, când savanţii europeni au descifrat scrierea.