Universitatea BucureștiFacultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”

Atitudinea Sfântului Ioan Damaschin asupra Islamului

Lucrare de seminar la Patrologie- anul 2, semestrul al II-lea -

Coordonator:

Prof. Asist. Drd. Alexandru Barna

Student:

Rențea Marian anul II

București

2012

Atitudinea Sfântului Ioan Damaschin asupra Islamului

Sfântul Ioan Damaschin1 s-a născut în secolul VII, cel mai probabil în jurul anului

675, dintr-o familie bogată și creștină din Damasc. Numele tatălui său era Sergius Mansur

(victoriosul), un înalt dregător, probabil strângător de impozite, al califatului, dar poate și

șeful și reprezentantul creștinilor în fața califlui. Ioan a preluat slujba și supranumele arab de

“Mansur”, pe care împăratul Constantin Copronim, din dușmănie, îl va caricaturiza,

transformându-l în “manzir” (bastard). Tânărul Ioan primește, împreună cu fratele său

adoptiv, Cosma, aleasă învătătură profană și creștină sub îndrumarea călugărului Cosma din

Calabria, care a fost luat prizonier de arabi. Nu se știe precis când și cum a preluat funcția

tatălui său și nici pănâ când a durat slujba sa. În 726 pe când încă era la Damasc sau imediat

după aceea perioadă a început să scrie pentru apărarea sfintelor icoane2.

În anul 732 era în lavra Sfântului Sava cu fratele său Cosma , de aici el este hirotonit

preot de Ioan V, patriarhul Iersalimului, el rămânând așa, preot monah, până la șfârșitul vieții.

În timp ce fratele său ajunge episcop de Maiuma, undeva în jurul anului 734, Ioan se va

dedica predicii și scrisului, și va dezlănțui o lupta aprigă împotriva celor care atacau sfintele

icoane, și de asemenea luptă și împotriva ereziilor care frământau Biserica3.Se pare că a fost

predicator la Biserica Sfântul Mormânt, unde a fost un adevărat model de ascultare, smerenie

și dragoste. A trecut la Domnul în jurul anului 749.

Sfântul Ioan a fost un scriitor fecund al Bisericii, și foarte profund, un adevărat

gânditor care a strălucit în toate scrierile sale indiferent de caracterul lor, fie că era vorba de

scrieri polemice, dogmatice, oratorice, exegetice, sau moralo-ascetice. Nu vom numi aici

toate scrierile sale fiindcă nu fac obiectul acestei lucrări, dar am putea spune că una din cele

mai importante ar fi scrierea Izvorul cunostinței care reprezintă de asemenea și principala

operă dogmatică4 a Sfântului Ioan. Această lucrare este împarțită în trei părți: Dialectica care

cuprinde în primul rând ontologia aristotelică și elemente de metafizică profană și creștină,

1 Sfântul Ioan Damaschin a fost cel mai mare apărator al sfintelor icoane și ultimul mare Sfânt părinte al Bisericii și de asemenea fost ultimul mare gânditor al Bisericii Răsăritene, cu sfântul Ioan se încheie epoca patristică;2 Sinodul iconoclast de la 754 l-a anatematizat , împreună cu Gherman, fost patrairh de Constantinopol, însă el a fost reabilitat la Sinodul VII Ecumenic. Pr. prof. Dr Ioan G. Coman Patrologie ed. Sfânta Mănăstire Dervent anul 1999;3 Sfântul Ioan Damaschin luptă împotriva ereziilor creștine: monofizismul, nestorianismul, iacobismul maniheismul, și nu în ultimul rănd împotriva islamismului și a superstițiilor, ibidem;4 ibidem

2

preluate de la Aristotel, Porfiriu și mai ales Sfinți Părinți; Istoria ereziilor reprezintă a doua

parte, aceasta este foarte dependentă de Epifaniu, Teodoret și alți istorici ai ereziilor, acest

lucru nu scade cu nimic din însemnătatea scrierii, fiindcă Ioan a adus la zi scrierile precedente

și le-a completat cu noile erezii apărute. În această parte a lucrării sale uriașe, Izvorul

cunostinței, sunt tratate personal ultimile trei erezii: mahomedanismul, iconoclasmul și

pavlicianismul. Dogmatica sau expunerea exactă a credinței ortodoxe reprezintă ultima parte

a lucrării.

În lucrarea această a doua parte a lucrării, Izvorul cunostinței, mai exact în Istoria

ereziilor, Sfântul Ioan vorbește și atacă sistematic islamismiul5. În această scriere, mai exact

în capitolul 101 Sfântul Ioan Damaschin tratează într-o manieră originală, problema ereziei

mahomedane, care risca să atenteze la siguranța Bisericii. Sub forma unui dialog Sfântul

încearcă să combată această nouă erezie, și minciună cum o mai numește deseori fără nicio

ezitare. În acest dialog stau de vorbă cele două mari religii, cea Creștină pe de o parte,

avândul ca reprezentant pe Sfântul Ioan, și de celaltă parte fiind Islamismul, religia eretică și

falsă, avândul ca și reprezentant pe Mohamed - făuritorul acestei religii.

Sfântul Ioan nu trece direct la atac în aceasta operă, ci mai întâi relatează, din punct

de vedere istoric, dar și biblic în același timp, originea poporului. Începe prin a spune că sunt

urmași lui Ismael, fiul lui Avraam, născut de roaba lui Sarra - Agaar. Apoi Sfântul, ca să arate

că este un adevărat cunoscător al istoriei poporului, oferă detalii privind religiozitatea

poporului, până la Mohamed. Aceștia erau un popor idolatru care venereau stelele de

dimineață și zeița Afrodita6. Aceste detalii nu sunt spuse de asemenea întâmplător de Sfântul

Ioan,el se va folosi de ele atunci când își va ataca adversarul. După spusele sfântului acest

popor a rămas idolatru, până la apariția falsului profet Mohamed7.

Sfântul Ioan afirmă că Mohamed și-ar fi făcut religia după ce a citit întâmplător, și

nu în totalitate Vechiul și Noul Testament, și după ce a purtat o conversație cu un călugăr

arian. Prin acesta Ioan vrea să arate atât falsitatea religiei, care are la bază hazardul, fiindcă s-

5 Bineînțeles că au fost voci care contestă autenticitatea acestei scrieri, de exemplu: Prof. Armand Abel, care consider această scriere ca fiind mult mai târzie și pusă pe seama Sfântului Ioan, însă acestea sunt doar păreri izolate de care nu vom ține seama în tratarea acestei lucrări - Daniel J. Sahas John of Damascus on Islam: " The Heresy of the Ishmaelites", Editura Tuta Sub Aegide Pallas EJB, Olanda 1972;6 În limba arabă se numește Khabár ( trad. = măreț );7 Sfântul Ioan poate părea dur în exprimare, dar o face pe bună dreptate fiindcă, Mohamed a îndrăznit să se numească profet, neștiind probabil ce înseamnă cu adevărat acest lucru, comparânduse cu, sau mai bine zis asezându-se deasupra, tuturor profeților de până la el, acest lucru îl face pe Ioan să abordeze un limbaj mai dur și de multe ori peiorativ atunci cand vorbește de Mahomed;

3

a întâmplat ca Mohamed să fie tentat să citească acele scrieri, cât și netemeinicia ei, fiindcă el,

Mohamed, a fost inspirat de un călugăr eretic, pentru a-și înfăptui el însuși propria erezie.

Sfântul Ioan acuză de asemenea și falsitatea cu care acesta a insuflat în rândul poporului

pretinsa sa pietate, care a premers scriere cărții, care el a pretins că a primit-o din cer.8

După ce Ioan arată încă din pledoria de deschidere a lucrării falsitate acesti noi erezii,

trece la ceva mult mai înalt, adică mai exact la miezul doctrinar al religiei mahomedane, care

îl numește pe Dumnezeu ca fiind o singură Ființă și Persoană, care este creatorul tuturor

lucrurilor, iar Iisus Hristos este doar o creatură, un supus al Său9. Îl numesc totuși, într-un

mod ciudat, Cuvântul și Sufletul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan continuă să arate că nu este

străin de învățătura lor10. Acest lucru reiese fiindcă le mai descoperă o eroare în învățătura lor:

ei o socoteau, bineînțeles după învățătura lui Mahomed, pe Fecioara Maria ca fiind sora lui

Moise și a lui Aaron. De asemenea Mohamed a învățat că nu Hristos a fost răstignit ci o

umbră a Sa, iar Iisus nici nu a murit, ci Dumnezeu din iubire Sa nespusă pentru El la luat în

cer, unde la luat la întrebări pe Iisus, ca la un fel de judecată, ca să verifice dacă Iisus a făcut

ce trebuia sau nu pe pământ11 (de parcă Dumnezeu nu ar fi știut ce a făcut Iisus pe pământ).

Mahomed, în relatarea acestei scene, îl descrie pe Iisus exact ca pe o slugă care se roagă de

stăpân să aibă milă. El are tot interesul ca să facă acest lucru, fiindcă dorește să micșoreze cât

mai mult posibil Persoana Fiului lui Dumnezeu: “Be merciful to me, Lord. Thou knowest that

I did not say this and that I did not scorn to be thy servant”12. Sfântul Ioan, fără să mai

lungească acestă descrire a doctrinei concluzioneză spunând că ar mai fi și alte lucruri ridicole

pe care Mohamed le-ar fi scris în carte. El trece imediat la un interogatoriu, având un adevărat

rol de procurer, și începe cu prima problemă, fiind mai exact legată de chiar persoana

profetului, întrebând retoric, cum a primt acestă carte, și pe ce mărturii își bazează întreaga

învățătură, fiindcă atunci cănd Moise a primit Tablele Legii Dumnezeu s-a arătat pe muntele

Taborului într-un nor de fum foc și cenușă. De asemenea totuși profeții până la Iisus, care

8 Și acest aspect îl va ataca în scriere sa Ioan, atunci cănd va vorbi de autenticitatea profetului Mahomed;9 Aici cu siguranță Ioan simte arianismul din doctrina mahomedană și din acest motiv lovește în ea, nu ca să zignească cât ca să arate eroarea în care ei se aflau;10 Un alt lucru de admirat la Sfântul Ioan Damaschin e faptul că atunci când a scris această scriere, care are un caracter ușor polemic, ne arată ca este foarte bine pregătit, stiind dinainte toate detaiile privind islamismul, el este astfel în conformitate cu toți sfinții părinți care au scris asemenea lui opere polemice, este un adevărat exemplu pe care ar trebui și noi azi să-l urmăm atunci când ne apărăm religia, să fim la fel de bine pregătiți așa cum era el când a scris împotriva islamului;11 Aceste relatări au rostul de a arăta, pe lângă faptul că este o minciună toată învățătura lui Mahomed, cât și lipsa unui substanțe a celor relatate, să evidențieze și mai bine cât de poveste, dacă pot spune așa este scriere lui Mahomed;12 Aici se face referire la un citat din cartea lui Mahomed unde acesta îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu umil în fața lui Dumnezeu cerând îndurare ca un rob al Său. Idem;

4

vorbesc că Fiul lui Dumnezeu va veni și muri răstignit pe cruce și va învia a treia zi, și va

judeca vii și morții la sfârșitul vaecurilor13, și-au însoțit activitate de semne dumnezeiești și de

martori, pe când Mahomed a primit acestă carte în timp ce dormea, ca și cum nici măcar nu

ar fi fost conștient de lucrarea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan îi întreabă cum este posibil așa

ceva, iar răspunsul lor, pe care tot Ioan ni-l oferă ar fi că Dumnezeu face după cum îi place.

Sfântul Ioan schimbă registru și îi numește pe față eretici și mutilatori ai lui, fiindcă

au îndrăznit să rupă din Persoana Fiului divinitatea și deoființimea lui cu Tatăl, fiindcă în

zadar ei îl numesc Cuvântul lui Dumnezeu dacă Îl consideră un supus al Tatălui. Această

replică vine ca răspuns la acuzele pe care musulmanii le făceau creștinilor, deoarece ei

considerau că creștini au adăugat lucruri neadevărate în Biblie și fiindcă l-au asociat pe

Hristos cu Dumnezeu. Ioan de asemenea nu trece cu vederea nici acuzațile de idolatrie pe care

muslmanii le făceau creștinilor (nu înțelegeau de ce creștini venerează Sfânta Cruce), însă el

le arată că aceasta nu este idolatrie; ei nu venerează Crucea decât ca pe un simbol al Biruinței

lui Hristos asupra morții și ca armă asupra diavolului. Sfântul dimpotrivă îi consideră pe ei

idolatri fiindcă venerează o piatră în Ka’ba14 ca o amintire a vechiului cult închinat zeiței

Afrodita. Musulmanii susțin însă că este vorba despre piatra de care și-a legat asinul pe munte

Avraam, când vroia să aducă jertfă lui Dumnezeu pe Isaac.

Sfântul Ioan Damaschin atacă și moralitatea aceste credințe, care este făcută după

bunul plac al lui Mahomed. Acesta consideră că un om poate avea până la patru soții și câte

concubine poate să întrețină. De asemenea, șoțul putea să se despartă oricând vroia de femeia

sa, după bunul său plac. Sfântul Ioan relateză o întâmplare care arată nu numai falsa

moralitate a profetului, cât și ipocrizia acestuia. Mohamed fiind îndrăgostit de soția unui

prieten îi spune acestuia că Dumnezeu i-a poruncit să o i-a el de soție, iar când acela i-o oferă,

fiindcă nu vroia să se opună voinței divine, Mohamed îi spune că ar fi mai bine să o

părăsească, după care dă o lege nouă cum că fiecare femeie părăsită poate fi luată de soție,

chiar dacă acesta ar fi fost mai înainte a fratelui tău.

Sfântul Ioan, spre sfârsitul capitolului, încheie afirmând că sunt și mai multe lucruri

ridicole scrise de Mahomed, dar pe care nu vrea să insiste, fiindcă din punctul său de vedere

toate acestea sunt supuse pierzării, ca și cei pe care le urmează. El nu a vrut decât să atace

13 Sfântul Ioan face acestă paranteză în discursul său, fiindcă este necesară, deoarece simte nevoia să reabiliteze Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, și de asemenea dorește să arate care este opinia ortodoxă privind Persoana lui Iisus;14 Ka’ba care ar veni de fapt de la Khabár. Ibidem;

5

câteva puncte esențiale care pentru musulmani sunt capitale15, și îi diferențiază de celelate

religii. Sfântul Ioan arată greșelile, pe care ca niște orbi nu le văd, și confuziile pe care le au

atunci când vine vorba de Persoana lui Hristos. Mai mult le arată că sunt și ezitanți și vagi în

exprimare în multe privințe și se complac în această stare pe care le-a lăsat-o profetul

Mohamed, și că se mulțumesc cu așa-zisa “carte sfantă” pe care profetul a primit-o din ceruri

în vis.

Putem spune că Sfântul Ioan Damaschin are o atitudine pe alocuri dură în exprimare,

în acestă dispută deschisă cu musulmani. Este de înțeles totuși, fiindcă nu poți fi altfel cu

cineva care îți atacă credința și îți lezează identitatea de creștin. Atunci când vine vorba de

divinitate trebuie luată o atitudine fermă; să nu uităm că Sfântul Ierarh Nicolae l-a pălmuit pe

Arie în sinod când a auzit erezia acestuia, iar Ioan dă dovadă de același caracter și tărie în

confruntarea cu islamismul, care având la bază și arianism, leza iarăși Persoana lui Hristos.

Bibliografie

1. Pr. Prof. Dr. Coman G.Ioan “Patrologie”, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent;

15 Cum ar fi, de exemplu, faptul că ei nu sunt închinători la idoli spre deosebire de creștinii care venerează Sfânta Cruce. Sfântul Ioan însă a legat de acest aspect le arată că de fapt ei au fost un popor idolatru și au rămas așa.

6

2. Daniel J. Sahas John of Damascus on Islam: " The Heresy of the Ishmaelites", Editura Tuta Sub Aegide Pallas EJB, Olanda 1972.

7