RASA BĂLŢATĂ ROMÂNEASCĂRasa Bălţata românească s-a format în nord-estul ţarii in Transilvania şi Banat în urma unui îndelung proces de încrucişare tip „absorţie", început în anul 1860, practicat între vaci din rasa Sura de stepa şi tauri din suprarasa Simmental de diferite provenienţe. Caractere morfologice:Are o dezvoltare corporala mare (femelele au talia: cea. 133-135 cm şi greutatea de cea. 600 kg), conformaţia mai puţin armonioasă, capul mare, gâtul de lungime medie, bine îmbrăcat în musculatură, trunchiul relativ lung, larg şi adânc, abdomen amplu, uger globulos cu structura buna şi mameloane corecte, membre puternice. Pielea este groasă, densă şi uniformă, iar părul este des şi lung.Culoarea este baltată alb cu galben, de diferite nuanţe ( de la gălbui pâna la roşu deschis ), având întotdeauna capul şi extremităţile membrelor de la genunchi si jaret in jos de culoare albă.Rasa BR are o constituţie robustă, temperament liniştit, precocitate mediocră realizând prima fătare la vârsta de cea. 33 luni şi un interval între fătări de cea. 440 de zile.Producţia de lapte variază în funcţie de condiţiile de exploatare fiind în medie între 3500-4000 kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi economicitate mai puţin bune, viteza de muls de 1,1 kg/min. si un consum de cea. 1,2 UN/kg lapte).Producţia de carne este foarte bună datorită aptitudinilor deosebite ale rasei materializate prin: pretabilitate foarte bună la sistemul intensiv de îngrăşare, greutate corporală mare, precocitate bună, spor foarte bun de creştere, conversie bună a furajelor, economicitate bună şi indici cantitativi şi calitativi deosebiţi ai cărnii.Astfel, tăuraşii, ingrasati intensiv, au un spor de creştere de peste 1200 g/cap/zi (realizând peste 550 kg la sacrificare - 16 luni), cu un consum specific de cea. 7 UN/kg spor si un randament la sacrificare de 53-58 %.Carnea în carcasa are o pondere de peste 65 %, raportul carne-oase este de 4,2/1, iar carnea are însuşiri tehnologice şi organoleptice bune.RASA BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂRasa Bălţata cu negru românească s-a format în zona de câmpie din sud-estul ţării în urma unui proces de încrucişare tip „absorţie", practicat între tauri din suprarasa Friza de diferite provenienţe (Danemarca, Olanda, Germania, Israel, Suedia, U.S.A, etc) şi un material femei foarte heterogen format din rasele: Roşie dobrogeană, Brună, Bălţată românească şi Pinzgau.Caractere morfologice:Are o dezvoltare corporala eumetrică (femelele au talia: cea. 128-130 cm şi greutatea de cea. 550 kg), conformaţia relativ corectă, capul fin expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat, trunchiul suficient de lung, larg şi adânc, abdomen mare, uger bine dezvoltat, mameloane de lungime medie, membre subţiri dar puternice cu aplomburi corecte. Pielea este subţire, densă şi elastica, iar părul este des şi fin.Culoarea este baltată negru cu alb fără a avea o repartizare anume a desenului. Rasa Bălţată cu negru românească are o constituţie fin-robustă, temperament vioi, precocitate relativ bună realizând prima fătare la vârsta de sub 30 de luni şi un interval între fatări de sub 400 de zile.Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi exploatare, de peste 4500 de kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă aptitudini bune de lapte: precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi economicitate, viteza de muls de peste 1,5 kg/min şi conversia furajelor 1,0-1,1 UN/kg lapte.Producţia de carne: este deasemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune, ingrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 350 kg la vârsta de un an, consecutiv unui spor de creştere de peste 1000 g/cap/zi şi unui consum specific de cea. 7,6 UN/kg spor. Randamentul la sacrificare, la tineret este de 51-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi organoleptice bune.RASA BRUNACaractere morfologice:Are o dezvoltare corporala eumetrică (femelele au talia: cea. 127 cm şi greutatea de cea. 500-520 kg), conformaţia relativ armonioasă, capul este scurt, expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat, trunchiul adânc cu linia superioară dreaptă, toracele descins, abdomenul voluminos, ugerul glóbulos, mameloane corecte, membre relativ scurte cu aplomburi corecte.Pielea este pigmentată brun-cenuşiu, subţire, densă, elastica şi uşor detaşabilă, iar părul este fin, scurt şi moale.Culoarea este brun cenuşie de diferite nuanţe cu o serie de particularităţi: inel alb în jurul botului, peri albi în urechi, pigmentaţie mai deschisă pe linia superioară, pe abdomen, uger şi feţele interne ale membrelor.Rasa Brună are o constituţie robust-compactă, temperament vioi, precocitate relativ bună realizând prima fătare la vârsta de sub 33 de luni şi un interval între fâtări de sub 420 de zile.Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi exploatare, de peste 3500 de kg/lactaţie, cu 3,75 %.Manifestă aptitudini bune de lapte: viteza de muls de peste 1,2 kg/min. şi conversia furajelor 1,15 UN/kg lapte).Producţia de carne: este deasemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune (îngrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 360 kg la vârsta de un an, consecutiv unui spor de creştere de peste 900

1

g/cap/zi şi unui consum specific de cea. 7,6 UN/kg spor. Randamentul la sacrificare, la tineret este de 54-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi organoleptice bune.RASA PINZGAU DE TRANSILVANIAS-a format incepand cu anul 1860 in Transilvania si Bucovina, prin încrucişarea de absorbţie a raselor locale Sura de stepa si Mocanita ) cu tauri de rasa Pinzgau importaţi din Austria.Caractere morfologice: Are o dezvoltare corporala variabilă, o conformaţie mai puţin armonioasă, capul este mare, gâtul puternic cu salba dezvoltată, trunchiul adânc cu linia superioară lăsată, abdomenul voluminos, ugerul globulos şi membrele puternice.Culoarea este roşie - castanie inchisa, cu o dunga alba ce porneşte de la greaban pe linia superioara a corpului si merge laţindu-se spre spinare, sale, crupa, apoi coboară cuprinzând coada, regiunea perinala, ugerul si abdomenul continandu-se pana la capătul pieptului, formând inele in regiunea superioara a braţului si jaretului.Rasa Pinzgau are o constituţie robustă, temperamentul vioi, precocitate mai puţin bună, rezistenţă la boli şi capacitate bună de adaptare.Producţia de lapte: este variabilă, funcţie de condiţiile de exploatare putând oscila între 1500 şi 3000 kg/lactaţie, cu 3,85 % grăsime. Manifestă aptitudini slabe pentru lapte: viteză redusă de muls şi economicitate slabă conversia furajelor fiind de 1,6 UN/kg lapte.Producţia de carne: se pretează la exploatarea în sistem semiintensiv tăuraşii realizând sporuri de creştere de 700-900 g/cap/zi şi un randament la sacrificare de cea. 52 %.RASA FRIZĂRasa Friză face parte din tipul morfoproductiv de lapte, are dezvoltarea corporală eumetrică (talia la vaci cea. 133 cm şi greutatea corporală 650 kg) şi conformaţia corporală armonioasă. Animalele au capul fin, expresiv, trunchiul trapezoidal, crupa largă, toracele adânc, abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, simetric cu mameloanele normal dezvoltate. Membrele sunt uscăţive, puternice, cu aplomburi corecte, pielea subţire, elastica, iar părul neted şi lucios.Culoarea este bălţată alb cu negru, cu brâuri albe în dreptul grebănului şi înaintea crupei. In cadrul rasei Frize se mai întâlneşte şi varietatea Friză bălţată roşu cu alb, care are o talie mai redusă cu 1-2 cm, dar are musculatura mai bine dezvoltata şi rezultate mai bune în direcţia producţiei de carne.Rasa Friză are aptitudini deosebite pentru producţia de lapte: vârsta primei fâtări sub 28 luni, cantitatea de lapte/lactaţie normală este de peste 6000 kg, cu cea. 4,05 % grăsime, aptitudini foarte bune pentru mulsul mecanic-viteza de muls de peste 2 kg lapte/min., consumul specific de cea. 0.9 U.N/kg lapte. Potenţialul deosebit pentru producţia de lapte al rasei este scos în evidenţă de aptitudinile productive a două rase la formarea cărora a participat în mod direct: Friza israeliană cu producţii de peste 9000 kg lapte cu 3,3 % grăsime (în cadrul populaţiei active) şi Holstein Friză (Friza americană), care deţine toate recordurile mondiale în producţia de lapte (89,150 kg lapte/zi, respectiv 25 214 kg lapte/lactaţie - vaca „Beecher Arlinda Ellen, 153 266 kg lapte/ viaţă productiva - vaca „Bar Pontiac" , iar cea mai bună cireada de rasă Holstein a realizat o producţie medie de 11 109 kg lapte/lactaţie).Rezultatele sunt bune şi în producţia de carne, tineretul se pretează la sistemul intensiv de îngrăşare, realizează sporuri de creştere de peste 1000 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de cea. 6,2 UN/kg spor. La 14-15 luni ating o greutate de peste 450 kg, realizează un un randament la sacrificare de 53-55% şi o pondere a cărnii în carcasa de peste 70 %.RASA SIMMENTALEste originara din Elveţia (Cantonul Berna) unde s-a format pe valea râului Simmen. fiind considerata ca una din cele mai vechi rase din Europa. Datorită caracteristicilor productive deosebite, rezistenţei şi capacităţii de acomodare, rasa Simmental s-a răspândit în numeroase ţări, unde constituie principala rasa de taurine producătoare de lapte si carne.Rasa Simmental face parte din tipul morfoproductiv mixt (carne-lapte), are o dezvoltare corporală hipermetrică (talia la vaci este de 140-145 cm, iar greutatea corporala 700-750 kg) şi o conformaţie relativ corectă.Animalele au capul relativ mare, gâtul musculos, trunchiul lung, larg şi adânc, cu linia superioară dreaptă, crupa musculoasă, abdomenul bine conturat, ugerul mare şi membrele puternice. Pielea este groasă, părul des, iar culoarea este bălţată alb cu galben de diferite nuanţe având în totdeauna capul şi extremităţile membrelor de culoare albă.Rasa Simmental are performante deosebite in producţia de carne materializate prin: aptitudini foarte bune pentru sistemul intensiv de îngrăşare, sporuri de creştere, la tineret, de peste 1300 g/cap/zi, greutăţi mari la sacrificare - peste 500 kg, randament la abatorizare de peste 55 %, pondere mare a cărnii în carcasă, carne cu însuşiri organoleptice superioare.Aptitudinile pentru producţia de lapte sunt bune: în condiţii bune de creştere şi exploatare producţia de lapte ajunge la 4500-5000 kg lapte/lactaţie cu aproape 4,0 % grăsime, vârsta primei fătări este de peste 31 luni, iar consumul specific este de 1 UN/kg lapte.RASA CHAROLAISE

2

Este o rasa originara din Franţa, unde s-a format prin încrucişări ale vitelor locale cu rasele Shorthorn si Limousine. Ca urmare a dezvoltării sale corporale si a precocităţii ridicate rasa Charolaise (fig. 17 ) s-a răspândit in foarte nulte tari. Este o rasa care se bucura in prezent de o tot mai mare apreciere pe piaţa mondiala, ca urmare a faptului ca spre deosebire de rasele englezeşti specializate, produce o carne de calitate superioara.Face parte din tipul morfologic de carne, are o dezvoltare corporală hipermetrică (talia la vaci - 135 cm şi greutatea de 750-800 kg), profil corporal lateral dreptunghiular şi conformaţie corectă.Animalele au capul mare şi larg, gâtul scurt şi foarte gros, trunchiul cilindric, lung larg şi adânc, cu musculatura foarte bine dezvoltată, linia superioară dreaptă, abdomenul cilindric şi membrele scurte şi groase cu aplomburi relativ corecte. Pielea este groasă, părul abundent şi ondulat, constituţia robustă, temperamentul vioi, iar culoarea este galbenă uniformă până la alb murdar.Rasa Charolaise are aptitudini deosebite pentru producţia de carne realizând sporuri de creştere de peste 1300 g/cap şi zi. Se pretează foarte bine la tehnologia de îngrăsare la păşune cu finisarea la adăpost, tineretul, în condiţiile valorificării producţiei de lapte şi a masei verzi de pe păşune poate realiza la vârsta de 1 an o greutate de aproape 500 kg.Masculii îngrăşaţi ating frecvent greutăţi peste 1300-1500 kg. Randamentul la sacrificare este de peste 60 %, iar ponderea cărnii în carcasă de peste 80 %, carne având însuşiri organoleptice superioare.REPRODUCŢIA TAURINELORTehnologia de reproducţie reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice ce au ca rezultat final, pe de o parte, obţinerea unui număr cât mai mare de produşi de la un animal şi implicit o sporire mai rapida a efectivelor prin realizarea unor procente de fecunditate si natalitate ridicate, iar pe de altă parte obţinerea unor producţii cât mai mari de lapte şi carne.Introducerea prea timpurie a viţelelor la reproducţie, cand nu au realizat o dezvoltare corporala corespunzătoare poate atrage dupa sine o serie de aspecte negative:> junincile rămân în general mici, nu se mai dezvoltă armonios, putând contracta o serie de defecte foarte grave ce pot conduce chiar la eliminarea lor ulterioară de la reproducţie (uger mic, mameloane mici, bazinul insuficient dezvoltat, ceea ce atrage după sine greutăţi la fătare si chiar sterilitate);> produsii de concepţie vor ramane mici, sensibili şi permanent predispuşi la imbolnaviri;> din punct de vedere productiv animalele se plasează sub nivelul mediu al rasei, iar eficienţa economică a exploatării lor viitoare este scăzută datorită producţiilor necorespunzătoare ce se menţin pe tot parcursul vieţii, în cazul unei îngrijiri necorespunzătoare;Introducerea tardivă a viţelelor la reproducţie prezintă următoarele dezavantaje:> predispune jununcile la ingrasare şi poate conduce la apariţia unei degenerescente grase a ovarelor, fenomen ce afectează performanţele reproductive ale animalelor, putând conduce chiar la instalarea sterilităţii;> ugerul junincilor se modifică din punct de vedere calitativ, (creşte ponderea ţesutului adipos), scade capacitatea secretorie, creşte perioada uscată din viaţa animalelor, producţia de lapte si numărul de vitei scad considerabil (pe întreaga viata productiva), diminuând eficienţa economică a exploatării animalului prin ridicarea preţului de cost al laptelui.Introducerea femelelor adulte la reproducţie după fătare este un moment hotărâtor în activitatea de reproducţie şi trebuie sa aibă în vedere mai mulţi factori: modul în care s-a realizat fătarea, stadiul involuţiei uterine, starea de întreţinere a animalului, nivelul productiv, etc.Astfel, animalele sănătoase la care involuţia uterină a decurs normal se introduc la reproducţie la primul ciclu de călduri după cea. 45 de zile (în cazul celor cu producţii mici), la primul ciclu de călduri după cea. 60 de zile (în cazul celor cu producţii medii) şi la primul ciclu de călduri după cea. 80 de zile ( în cazul celor cu producţii mari, cu o stare de întreţinere slabă sau în cazul celor cu fâtări distocice).Caldurile şi inseminarea taurinelor . Monta - prezintă o serie de dezavantaje de ordin sanitar-veterinar, ştiinţific, organizatoric şi economic, care au condus la diminuarea drastică a ponderii acesteia în practica reproducţiei taurinelor şi se poate practica în două variante - liberă şi dirijată. Monta liberă presupune menţinerea taurilor împreună cu vacile, montându-le pe cele aflate în călduri (încărcătura fiind de 30-40 de vaci/taur/an).Montă dirijată este supravegheată de către crescători şi constă în dirijarea împerecherilor, (femelele în caiduri fiind împerechiate cu un anumit taur repartizat în baza selecţionării lui după anumite criteria - încărcătura fiind de 80-120 vaci/taur/an). Prezintă avantajul cunoaşterii identităţii ambilor parteneri ce urmează a se împerechea, originea produsilor, data montei, etc. şi crează posibilitatea aplicării în cadrul exploataţiei a unor programme de selecţie şi ameliorare a efectivelor.Insămânţa rea artificială - constituie un sistem modern si eficient de inseminare a animalelor care sporeşte eficienţa utilizării taurilor la reproducţie (încărcătura fiind de 1000-1500 vaci/taur/an) şi prezintă următoarele avantaje:> permite maximizarea progresului genetic în populaţiile de taurine, prin utilizarea la reproducţie a celor mai valoroşi masculi aflaţi în vârful piramidei ameliorării;> previne transmiterea unor boli contagioase şi preîntâmpină îmbolnăvirea efectivelor de animale;

3

> sporeşte eficienţa economică a creşterii animalelor prin suprimarea cheltuielilor ocazionate de întreţinerea masculilor.Indiferent de metoda folosită, momentul realizării înseminării este foarte important deoarece condiţionează reuşita acestei acţiuni. S-a constatat că la vaci, ovula este pusa în libertate dupa 12-16 ore de la apariţia caidurilor, iar monta sau inseminarea trebuie făcute numai in acest interval.Având in vedere unele dificultăţi în depistarea momentului optim de înseminare si pentru a putea obţine un procent cat mai mare de fecunditate se recomanda efectuarea a două inseminări, prima în momentul depistării căldurilor, iar a doua să fie repetata la 10 - 12 ore dupa prima.Gestatia Ia taurineLâ vaca, gestatia durează in medie 283 zile cu variaţii cuprinse între 278-290 zile determinate de o serie de factori: rasa (rasele precoce au o durată mai redusă a gestaţiei cu cea. 2-3 zile), vârsta (animalele tinere au o durată a gestaţiei mai mică cu 3-4- zile), numărul de produşi, (în cazul fătărilor gemelare gestatia este mai scurtă cu 4-6 zile), sexul produsului (în cazul femelelor durata gestaţiei este mai mică cu 2-6 zile).Pe perioada gestaţiei femelele suferă o multitudine de modificări fiziologice şi parcurg o serie întreagă de transformări ceea ce impune o atenţie şi o îngrijire specială din partea crescătorului. Astfel, în ultima parte a gestaţiei trebuie realizată o pregătire a ugerului şi o fortificare a organismului femelei pentru viitoarea lactaţie prin sistarea mulgerii animalelor şi instalarea repausului mamar.Repausul mamar nu este identic ca durata pentru toate vacile, el diferă în funcţie de vârstă, nivel productiv, stare de întreţinere, stare de sănătate, durata lactatiei anterioare, condiţiile de hranire si exploatare etc, se stabileşte individual şi nu este recomandabil să fie mai scurt de 40 zile, indiferent de vârsta vacii sau starea sa de întreţinere.Inţărcarea vacilor are o mare importanta practica, întrucât poate avea repercursiuni ulterioare, atât asupra organismului vacii cât şi asupra nivelului productiv al lactatiei următoare. In situaţia în care nu se produce natural se impune înţărcarea forţată a animalelor, process ce presupune aplicarea unei conduite specifice: scoaterea din raţie a furajelor concentrate şi suculente, reducerea numărului de mulsori pâna se ajunge la o singura mulsoare pe zi, substituirea furajelor fibroase cu furaje grosiere, reducerea numărului de adăpări zilnice etc. In cazul în care ugerul se va întări şi va creşte temperatura se va proceda de urgenţă la mulgerea lui, pentru a evecua cât mai repede laptele, în scopul prevenirii altor complicaţii. în general după o perioadă de cea. 6 - 7 zile de astfel de regim, vacile înţărca.Hranirea si întreţinerea vacilor gestante în perioada premergătoare fătării este foarte importantă deoarece condiţionează obţinerea unor produşi sănătoşi, asigurarea unei producţii mari de lapte la lactatia următoare, refacerea organismului vacii si în mod deosebit a ugerului, asigurarea unei succesiuni normale a ciclurilor sexuale dupa fatare etc.Practica hrănirii vacilor gestante a demonstrat că în primele 4-5 luni de gestaţie, fătul nu se dezvoltă într-un ritm foarte rapid şi că vaca nu necesită suplimentarea raţiei normale. In a doua perioadă a gestaţiei ( in special ultimele 2-3 luni ), are loc o dezvoltare accelerată a produsului, greutatea acestuia multiplicându-se de 2,5 - 3,5 ori. Acest fenomen implică o majorare a raţiei cu un supliment de hrana de cea. 2-3 UN pentru creşterea fetusului.în funcţie de tehnologia de hrănire aplicată în fermă furajarea poate fi realizată ,.din stoc" (uniform pe toată durata anului), sau diferenţiată sezonier, urmărindu-se administrarea unor furaje de bună calitate cu un aport proteic şi energetic ridicat, volumul raţiei neputând depăşi în această perioadă 1,5-1,7 kg SU/100 kg GV.In hrana animalelor pot fi administrate fibroase de bună calitate în cantităţi de 1-1,5 kg/100 kg greutate vie, nutreţuri suculente în cantităţi de 2-3 kg/100 kg G.V şi nutreţuri concentrate pentru echilibrarea raţiei, raţie ce va fi administrata în minimum 3 tainuri.Se recomandă ca adăparea animalelor să se realizeze la discreţie, apa utilizată să fie de calitate bună şi să aibă o temperatura cuprinsă între 8 - 12° C.O atenţie deosebită trebuie acordată scoaterii din hrana animalelor a nutreţurilor mucegăite, infestate cu diferite ciuperci, a celor îngheţate sau umede, a celor alterate, fermentate, a fănurilor ce conţin plante toxice, a şroturilor ce conţin seminţe de plante toxice etc. Se recomandă scoaterea din raţie a porumbului siloz cu cea. 2 săptămâni înainte de fătare şi hrănirea animalelor cu fân de cea mai buna calitate ce va putea fi administrat la discreţie.Intreţinerea vacilor gestante implică adapostirea în cele mai bune condiţii, mai ales in ultimele 2 - 3 luni de gestaţie, în adăposturi ferite de curenţi reci si de umezeala, cu aşternut curat si uscat, care trebuie schimbat cât mai des.Igiena corporala va fi realizată periodic, vacile gestante vor trebui sa aiba zilnic un program de mişcare in aer liber ( 2 - 3 ore pe zi ). Plimbările vor fi făcute în padocuri sau locuri special amenajate plane, neaccidentate, care sa nu suscite eforturi prea mari din partea vacii şi sa nu favorizeze accidentele. Se recomanda de asemenea ca vacile gestante sa fie ferite de înghesuieli în special la ieşirile din adăpost sau din padocuri şi să fie tratate cu blândeţe de către îngrijitori.Fatarea la taurine

4

In vederea obţinerii unor rezultate bune, fatarea trebuie sa aiba loc într-un adăpost special construit denumit „Maternitate", care poate oferi condiţii optime desfăşurării acestui act fiziologic.In cazul unei exploataţii de mai mici dimensiuni, unde construirea unei maternităţi devine costisitoare, este indicat ca la un capăt al adăpostului, izolat, în locul cel mai ferit de curenţi, să se amenajeze câteva boxe individuale de fătare (numărul lor fiind în funcţie de mărimea efectivului matcă). Pentru desfăşurarea în condiţii bune a acestui moment trebuie parcurse următoarele etape:> pregătirea spaţiului destinat fătării - constă în, realizarea curăţeniei mecanice, a dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării boxelor de fătare, introducerea unui aşternut din paie gros, uscat si curat, verificarea stării de funcţionare a adăpătorilor şi amplasarea unui dezinfector la intrare;> introducerea vacilor în maternitate sau în boxele de fatare - are loc cu cea. 2-3 zile sau o săptămână înainte de fătare (în funcţie de sistemul de reproducţie ales) şi se realizează după o pregătire prealabilă a acestora (realizarea unui riguros examen sanitar-veterinar si a unei igiene corporale adecvate prin spălarea cu predilecţie a trenului posterior al animalelor şi a organelor genitale si dezinfecţia cu hipermanganat de potasiu l%o);> pregătirea personalului ce asistă la fătare - are în vedere procurarea unor materiale absolut necesare: foarfeci, o găleata cu apa calda, o carpa de sac curata, bujiuri spumante, frânghiuţe, prelată, alcool, tinctura de iod, hipermanganat de potasiu ( soluţie 0,1 % ), felinar, lampa sau lanterna, rezervă de furaj (în cazul în care fătările au loc iarna)etc.Apropierea fătării este semnalată printr-un comportament caracteristic al animalului şi prin apariţia unor semne exterioare: abdomenul vacii se lasa mult, in special în partea dreapta, concomitent cu adâncirea flancului stâng, de o parte si de alta a cozii apare cate o adâncitura, iar aceasta devine mai mobila, ugerul se măreşte în volum, cu câteva zile înaintea fătării sfârcurile se întăresc şi devin divergente, vulva se tumefiaza şi din ea se scurge un lichid filant transparent.In cazul unei fatari normale (eutocice ), fătul are o prezentare anterioară cu capul aşezat pe membrele anterioare, durata fatării este de 1-3 ore , iar eliminarea învelitorilor fetale are loc la cea. 4 - 6 ore dupa expulzarea farului.Ingrijirea nou născutului constă în primirea lui pe o prelata, o cârpă de sac curata sau pe un strat gros de paie. Imediat dupa expulzare se va proceda la curăţarea de mucozitati a căilor respiratorii şi la ştergerea corpului cu o pânza aspră de sac sau cu paie în vederea uscării sale şi a activării circulaţiei sangvine periferice. In cazul în care viţelul nu respira i se va face o respiraţie artificiala prin presarea ritmică a membrelor anterioare pe cavitatea toracică.Se va proceda apoi la tăierea ombilicului (daca nu s-a rupt singur ), la o distanta de 10 - 15 cm de la abdomen, porţiunea respectiva fiind presată în vederea eliminării sângelui si dezinfectată cu tinctura de iod. Dupa aceste operaţiuni viţelul va fi cântărit, individualizat (prin acordarea unui matricol) şi se va urmării ca în maximum 1,5 ore de la naştere să ingere primul tain de colostru.Ingrijirea vacii dupa fatare are în vedere protejarea acesteia în perioada imediat următoare când este foarte sensibilă. Astfel, din cauza eforturilor pe care le face, vaca transpira foarte mult, ceea ce impune protejarea ei împotriva frigului şi a curenţilor prin buşumarea până la uscare şi, pe timpul iernii, acoperirea cu o pătură sau o prelata.Se va proceda apoi la spălarea cu apa călduţa si săpun şi la dezinfecţia trenului posterior dupa care urmează ştergerea cu o pânză de sac aspră si uscată. în vederea refacerii echilibrului hidric din organism i se va administra un barbotaj (cea. 10 1 de apa călduţa (temperatura 38 - 39° C ) în care s-au amestecat, în prealabil, cea 50 g sare şi 250 g tăraţe de grau. Este foarte important ca persoana care a supravegheat ratarea să urmărească cu toata atenţia eliminarea învelitorilor fetale şi schimbarea aşternutului iniţial. Dacă în cea. 6-8 ore de la fătare învelitorile fetale nu vor fi eliminate, în vederea prevenirii unei infecţii, se apelează la medicul veterinar în vederea extracţiei manuale a placentei.Dupa fatare vaca va ramane în maternitate sau în boxa de fătare o perioadă variabilă (în funcţie de modul în care a decurs fătarea), perioada în care hranirea ei se va face cu fân de cea mai buna calitate, urmând ca, treptat, să revină la raţia obişnuită.CREŞTEREA TINERETULUI TAURINIntreţinerea viţeilorîntreţinerea reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare ce au drept obiectiv asigurarea unor condiţii optime de adăpoştire, îngrijire corporală şi mişcare a viţeilor în vederea limitării la maximum a pierderilor şi crearea unor premize favorabile privind dezvoltarea lor ulterioară.Adăpostirea viţeilor se poate realiza în mai multe variante, funcţie de mărimea fermei şi gradul de modernizare al acesteia. Astfel, putem întâlni:> întreţinerea viţeilor în profilactoriu şi creşă;> întreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă;> întreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului; întreţinerea viţeilor în profilactoriu şi creşă - este o variantă întâlnită în moddeosebit în unităţile cu efective mari de animale, cu un grad sporit de modernizare, cu un flux tehnologic bine definit, ce implica adăposturi şi spaţii specifice fiecărei categorii fiziologice de animale.

5

Profilactoriu reprezintă o zonă special amenajată, amplasat în imediata vecinătate a maternităţii şi organizată în boxe individuale (0,60 m lăţime, 1,0 m înălţime şi 1,2 m lungime) cu pereţii lavabili, prevăzute cu pardoseală tip „grătar" plasată la cea. 30 cm înălţime faţă de pardoseala adăpostului sau în boxe colective în care sunt cazaţi cea. 3-6 viţei prevăzute cu pardoseală plină peste care se pune un aşternut gros de paie ce se împrospătează zilnic.Varianta întreţinerii viţeilor în boxe individuale este mai costisitoare, dar răspunde mai bine cerinţelor igienico-sanitare de prevenire a îmbolnăvirilor prin transmiterea cu o frecvenţă redusă a agenţilor patogeni de la un animal la altul şi a contractării unor vicii de comportament (suptul nenutritiv).Este foarte important, din considerente sanitar-veterinare, ca atât boxele individuale, cât şi cele colective să fie construite din materiale ce pot fi spălate şi dezinfectate cu uşurinţă, iar funcţionarea profilactorului să se desfăşoare pe principiul „Totul plin totul gol". Pe unul din pereţii boxelor colective şi pe peretele frontal al boxei individuale se amplasează dispozitivele de fixare a găleţilor de apa şi alăptare.In profilactoriu trebuie să se asigure un microclimat corespunzător acestei categorii de vârstă: temperatura - 14-16°C, umiditatea - 70-75 %, viteza curenţilor de aer - 0,1-0,2 m/sec, iar concentraţia emisiilor nocive din aer trebuie menţinută în limitele normale - 0,03 mg/l C02 şi NH3, respectiv 0,15 mg/l hidrogenul sulfurat.Animalele sunt întreţinute în profilactoriu o perioadă de 2 săptămâni, apoi sunt mutate în creşă, spaţiul eliberat urmând să fie curăţat, spălat şi dezinfectat pentru o altă serie de animale.Intreţinerea viţeilor în creşă - începe de la vârsta de 2 săptămâni până la vârsta de 3 luni. Creşa este organizată în boxe colective în care sunt cazaţi, în funcţie de efectivul fermei între 10-15 viţei, repartizarea lor pe boxe făcându-se după o prealabilă lotizare în funcţie de vârstă, greutate şi dezvoltare corporală.De regulă creşa este organizată pe două rânduri de boxe (fiecare boxă fiind împărţit în două zone distincte: zona de odihnă construită din cărămidă, mai înaltă cu 15-20 de cm decăt pardoseala adăpostului şi acoperită cu un strat gros de paie şi zona de mişcare amplasată la nivelul pardoselei adăpostului ce constituie şi zona murdară de unde se evacuează dejecţiile) despărţite printr-o alee de furajare.Boxele asigură o suprafaţă de cea. 2 mp/viţel (1,2 mp pentru odihnă) şi sunt despărţite între ele printr-un grilaj metalic. Pe unul din pereţii laterali ai boxei (deasupra zonei de mişcare) este amplasată adăpătoarea comună „tip jgheab" cu nivel constant, iar peretele dinspre aleea de furajare este prevăzut cu o iesle compartimentată cu zonă pentru furaje concentrate, şi suculente, grătar pentru fibroase şi grătar cu dispozitiv autoblocant pentru amplasarea găleţilor de alăptare.De regulă la unul din capetele adăpostului există un spaţiu rezervat pentru: pregătirea laptelui şi a substituientului de lapte înaintea administrării, stocarea nutreţului combinat, depozitarea uneltelor specific, etc.Este foarte important ca şi creşa să aibă un microclimat asemănător cu cel din profilactoriu (temperatura putănd fi mai redusă cea. 10-12°C), să beneficieze de o stare de igienă desăvârşită, în vederea preîntâmpinării pierderilor la viţei, să fie deservit de un personal calificat, să funcţioneze după principiul „ Totul plin totul gol" în vederea efectuării curăţeniei, dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării pentru întreruperea lanţului microbien şi să beneficieze de padoc exterior pentru mişcarea liberă a viţeilor.Intreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă se practică acolo unde nu se poate amenaja un spaţiu distinct pentru profilactoriu. Acest neajuns este suplinit prin menţinerea viţelului cu mama în boxa de fătare în prima săptămână de viaţă. Sistemul permite o mai bună alimentaţie a viţeilor prin hrănirea directă, ceea ce reduce morbiditatea şi mortalitatea acestora datorită unei mai bune asimilări a gamaglobulinelor din colostru.Dezavantajele majore ale sistemului sunt reprezentate de obişnuirea viţelului cu vaca şi separarea lor mai dficilă la sfârşitul acestei perioade, de posibilitatea reducerii producţiei de lapte a vacii în momentul separării, de reducerea productivităţii muncii şi de depunerea unui efort mai mare din partea îngrijitorilor, etc.Pentru prîntâmpinarea apariţiei unor afecţiuni digestive la viţei ca urmare a unui consum exagerat de lapte, în boxa de fătare se amenajază un spaţiu de cea. 2 mp pentru separarea acestora şi realizarea unei hrăniri dirijate.După vârsta de o săptămână viţeii sunt trecuţi în creşă şi întreţinuţi conform tehnologiei prezentate anterior la varianta de întreţinere,, în profilactoriu şi creşă".Intreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului este o tehnologie relativ nouă şi presupune întrţinerea viţeilor cu mama în boxa de fătare în perioada colostrală (cea. o săptămână) şi trecerea lor în cuşti în afara adăpostului unde sunt menţinuţi până la înţărcare (pană la cea. 3 luni).Cuştile sunt menţinute în afara adăpostului indiferent de anotimp, dar este necesar să fie amplasate într-un loc adăpostit, cu o bună permeabilitate a terenului, cu o uşoară pantă de scurgere a dejecţiilor, ferit de curenţi, de regulă sub un umbrar pentru protejarea lor de intemperii.în această variantă de întreţinere viţelul beneficiază de două zone distincte - cuşca propriu-zisă (1,2 m lăţime, 1,5 m lungime şi 1,1 m înălţime), construită din materiale uşor de spălat şi dezinfectat (lemn, fibră de sticlă sau material plastic) în care se introduce un strat gros de paie ce se complecteaza şi se împrospătează periodic şi un padoc exterior cu pereţii din plasa metalică în suprafaţă de cea. 2 mp. Pe unul din pereţii padocului se amplasează grătarul pentru fibroase şi jgheabul pentru concentrate, iar pe peretele frontal dispozitivul pentru fixarea găleţilor cu apă şi lapte sau substituient.

6

Această variantă, aplicată corect, măreşte rezistenţa viţeilor la condiţiile de mediu, reduce incidenţa îmbolnăvirilor şi permite diminuarea investiţiilor ocazionate de construirea unor adăposturi specializate pentru această categorie fiziologică.Ingrijirea viţeilor constă în îndepărtarea periodică a impurităţilor de pe pielea şi din părul animalelor prin periere, depistarea şi tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii, izolarea şi îngrijirea animalelor bolnave, etc. Până la înţărcare trebuie să se mai realizeze ecornarea viţeilor şi amputarea mameloanelor suplimentare sau supranumerare.Mişcarea contribuie la mărirea rezistenţei şi la dezvoltarea armonioasă a viţeilor. Pe timp de vară, scoaterea lor la aer şi soare poate fi făcută începând chiar după prima săptămână de viaţă, cate 10-15 min pe zi.După vârsta de 2 - 3 săptămâni durata zilnica a plimbărilor poate fi de 2 - 3 ore, iar la vârsta de o luna pot fi ţinuţi afara chiar toata ziua, (excepţie făcând zilele ploioase) în condiţiile amenajării în padocuri a unor umbrare speciale.Pe timp de iarnă, scoaterea viţeilor afara poate fi făcuta numai începând cu vârsta de două săptămâni în zilele însorite. Durata unei plimbări zilnice, la vârsta de o lună, poate fi de cate 40 - 45 min, iar la vârsta de 3 - 4 luni de cate 2 - 3 ore. In zilele cu viscol sau ger prea puternic se va evita scoaterea viţeilor în padocuri.Ca şi conduit general, scoaterea viţeilor la plimbare se va realiza la minimum o ora după alăptare, iar la întoarcerea de la plimbare viţeii nu vor fi alăptaţi decât dupa circa o jumătate de ora şi după administrarea prealabila a unei cantităţi mici de fan de cea mai buna calitate.Hrănirea viţeilor în perioada de alăptareHrănirea tineretului cu lapte - se diferenţiază în două subperioade distincte: A) Hrănirea viţelului in subperioada colostrală - are loc în primele 5-7 zile de la naştere, atunci când viţelul este hrănit în exclusivitate cu colostru. Colostrul reprezintă laptele matern secretat în primele 4 - 5 zile de la fatare şi se caracterizează printr-o valoare nutritivă şi biologica ridicată, fiind in acelaşi timp bogat în proteine, săruri minerale, vitamine şi substanţe imunogene.In comparaţie cu laptele (tab. nr. 1), colostrul este de 2 - 4 ori mai bogat în proteine, grăsimi, săruri minerale si vitamine, dar această compoziţie se schimbă de la o zi la alta, în sensul diminuării ponderii acestor componente, astfel că trebuie administrat căt mai rapid în hrana viţeilor.Colostrul este deosebit de bogat în anticorpi şi prin administrarea lui se transmite imunitatea pasivă de la mamă la nou născut. Această administrare trebuie făcută imediat după fatare deoarece mucoasa intestinala a noului născut permite trecerea gamaglobulinelor numai în primele 24 ore de viata fiind vital ca în această perioadă viţeii să fie hrăniţi cu colostru (în prima săptămâna de viata, administrarea colostruiui poate fi făcuta în 5 - 6 tainuri, a cate 500 -750 g fiecare tain).De asemenea colostrul are un pronunţat efect laxativ şi contribuie la eliminarea meconiului de pe traiectul tubului digestiv.Administrarea colostruiui se realizează după o prealabilă igienizare a ugerului şi după mulgerea separată a primelor jeturi. In cazul în care un vitei nu poate beneficia de colostru de la mamă imediat după naştere, este obligatoriu să fie hrănit cu colostru de la altă vacă fătata în acelaşi interval de timp, sau în lipsa acesteia, să i se administreze un înlocuitor de colostru.B) Hrănirea viţelului în subperioada de alăptare propriu-zisă - începe din momentul încheierii subperioadei colostrale şi constă în administrarea cu preponderenţă în hrana viţeilor a laptelui, concomitent cu obişnuirea treptată cu furajele vegetale.în funcţie de scopul pentru care sunt crescuţi, de gradul de modernizare al unităţii, de caracterul fermei, de existenta bazei furajere sau a furajelor combinate folosite ca hrana se disting 2 grupe de sisteme de hrănire a viţeilor: sisteme clasice ( tradiţionale ) şi sisteme moderne (industriale sau intensive ).> Sistemele clasice (tradiţionale ) de hranire a viţeilor - sunt folosite din ce în ce mai rar fiind întâlnite în mod deosebit în unităţile cu un efectiv redus de animale şi cu un grad scăzut de modernizare şi mai frecvent în gospodăriile individuale.Ele asigură o creştere mai rapida a viţeilor, dar sunt de cele mai multe ori neeconomice deoarece utilizează cantităţi mari de lapte integral, asigură o productivitate redusă a muncii şi implică un efort mare din partea utilizatorilor. La noi in tara se practica în variantele următoare:• Hranirea pe baza de lapte integral: în tara noastră se practica mai mult in cadrul gospodăriilor individuale, iar in alte tari se foloseşte în exclusivitate în creşterea viţeilor aparţinând raselor de carne. Prin acest sistem, viţeii consumă lapte integral, prin supt, direct de la mamele lor pâna la înţărcare. începând cu a treia luna de viata, cantităţile zilnice de lapte se reduc obişnuind viţelul să consume nutreţuri ce vor alcătui hrana lui dupa intarcare.Utilizând această tehnologie viţeii consumă până la înţărcare cea. 450-550 kg lapte, iar în cazul raselor de carne viţelul consumă, la discreţie, prin supt, (o perioadă de 6-7 luni) întreaga producţie de lapte a vacii.• Hranirea pe bază de lapte normalizat: în această variantă se foloseşte în hana viţeilor laptele cu un conţinut mai scăzut în grăsime ( cea. 2 - 2,5 % ). Hranirea viţelului cu lapte normalizat începe după subperioada

7

colostrală în mod treptat, astfel ca în cea. o săptămână viţelul să se obişnuiască cu acest tip de lapte. Prezintă avantajul realizării unei economii de materie grasă de cea. 5,0-7,0 kg pe întreaga perioadă de alăptare.• Hranirea pe bază de lapte integral şi smântânit: are la bază utilizarea etapizată în hrana viţeilor a celor două sortimente de lapte. în prima lună de viata viţeii vor consuma numai lapte integral, iar în perioada următoare, până la înţărcare lapte smântânit. Laptele smântânit va fi introdus treptat, într-o perioadă de cea. 10 zile prin substituirea zilnică a unei cantităţi de 0,6-0,8 kg lapte integral cu o cantitate dublă de lapte smântânit. Cantităţile de lapte integral si smântânit variază de regula in funcţie de rasa, de sporul mediu zilnic planificat si de scopul urmărit.în această variantă viţeii consumă cea. 160-180 kg lapte integral în perioada naştere -intarcare si cea. 450 - 600 1 lapte smântânit. Acest sistem este mai economic deoarece folosind si laptele smântânit, preţul de cost al kilogramului de spor în greutate se reduce considerabil.> Sistemele moderne ( intensive ) de hranire a viţeilor - au început să fie din ce în ce mai utilizate, deoarece conduc la reducerea considerabila a consumului de lapte integral din alimentaţia viţeilor, fara nici o repercursiune negativă asupra creşterii si stării de sănătate a acestora, în condiţiile utilizării tot mai frecvente a substituienţilor de lapte şi a nutreţurilor combinate de foarte bună calitate. în practică sunt întâlnite următoarele variante:•Hranirea viţeilor cu substituienti de lapte: are la bază înlocuirea laptelui integral din hrana viţeilor cu un substituient de lapte. Substituirea laptelui integral are loc cel mai devreme după prima săptămână de viaţă şi cel mai târziu la vârsta de 14 zile. Cel mai folosit substituient este laptele praf de uz animal (poate avea diferite denumiri comerciale, funcţie de producător), care conţine cea. 26 - 27 % proteine, 16 - 18 % grăsime, 44 - 57 % extractive neazotate si supernucleul proteino-vitamino-mineral. înainte de utilizare substituientul de lapte se dizolvă în apă fierbinte (la cea. 45° C ), în proporţie de 1/9 şi se administrează viţeilor, la temperaturi de 37°C - 38°C, conform unei scheme de alăptare stabilită anterior.In vederea obţinerii unor rezultate bune este necesar ca substituientul de lapte să fie de cât mai bună calitate, cu un grad de digestibilitate cât mai ridicat şi hrănirea să fie complectată cu administrarea unui nutreţ concentrat şi a unui fan de cea mai buna calitate..Prin acest sistem de hranire, de la vârsta de 2 săptămâni şi pâna la înţărcare (vârsta de 3 luni) se vor consuma în medie cea. 30 kg substituient de lapte sub formă de praf.• Hranirea viţeilor cu lapte integral si nutreţuri combinate tip ,,Starter": se întâlneşte în unităţile cu efective mai mari de animale şi cu un grad ridicat de modernizare a fluxului tehnologic. Prin acest sistem viţeii vor fi hrăniţi cu lapte integral pâna la vârsta de 4 săptămâni, (perioadă în care vor consuma intre 100 1 - 160 1), concomitent administrându-li-se, în vederea complectării necesarului de hrană, şi cantităţi crescânde de nutreţ combinat tip „ starter".Starterul ( nutreţul combinat de pornire ) are în linii generale următoarea compoziţie chimică: proteine 22 - 25 %, grăsime 5 - 7 %, glucide 44 - 48 %, celuloza 5 - 8 %, calciu 1 -1,5 %, acid fosforic 1,5 - 1,8 %. Ca sortimente de furaje ce intra in componenta sa menţionam: faina de lucerna, turte de floarea soarelui, fulgi de ovaz si de porumb, glucoza, faina de peste sau carne, lapte praf degresat, premix vitamino-minerale şi antibiotice.Având in vedere ca nutreţul combinat ( starterul ) este sărac în celuloză se va avea grijă ca încă de la vârsta de 15 - 20 zile, viţeii să fie obişnuiţi să consume fân de lucerna, trifoi sau otava. Starterul se va administra în hrana, la discreţie, pana la înţărcare, după care hrănirea se va continua cu un alt nutreţ combinat de creştere, care are o compoziţie asemănătoare amestecurilor obişnuite de concentrate.Sisteme de alăptare a viţeilorAdministrarea laptelui în hrana viţeilor ridică o serie de probleme practice deosebit de importante legate de: timpul de administrare, efortul fizic depus de îngrijitori, productivitatea muncii, precum şi o serie de probleme atât de ordin sanitar - veterinar cât şi de ordin economic. In practică se întâlnesc următoarele sisteme de alăptare: alăptarea naturala şi alăptarea artificiala.>Alăptarea naturala; este cel mai vechi sistem şi se întâlneşte din ce în ce mai rar, cu precădere, în exploataţiile foarte mici, în gospodăriile individuale şi în creşterea raselor de taurine de carne. Prin acest sistem, viţelul consumă singur întreaga cantitate de lapte direct de la mama prin supt. Prezintă avantajul unei dezvoltări mai rapide a tineretului, influenţează favorabil starea de sănătate a viţeilor, dar prezintă o serie de dezavantaje de ordin organizatoric, tehnic şi economic ceea ce conduce la restrângerea ariei sale de utilizare. Se practica în două variante : alăptarea la vaci mame si alăptarea la vaci doici.• Alăptarea la vaci mame: prezintă următoarele neajunsuri: nu se cunoaşte întreaga cantitate de lapte produsă de vacă, nu poate fi cunoscută cu precizie cantitatea de lapte consumată de viţel, viţeii sunt înţărcaţi mai greu, vacile da mai puţin lapte dupa fatare, iar unele vaci obişnuite sa fie mulse în prezenta viţelului reţin o cantitate mai mare de lapte rezidual, viţeii consumă până la înţărcare numai lapte integral, implică un efort fizic deosebit din partea îngrijitorilor, etc.• Alăptarea la vaci doici: constituie tot o varianta de alăptare naturală, viţeii primindu-şi laptele necesar tot prin supt, de data aceasta însa de la alte vaci numite „vaci doici". Se practica numai în situaţii rare

8

(îmbolnăvirea sau moartea mamei), de regulă fiind utilizate drept „doici" animalele primipare, care nu au ugerul foarte bine format, gimnastica funcţională realizată prin supt, definitivând formarea acestuia.>Alăptarea artificiala a viţeilor: se deosebeşte de sistemul precedent prin faptul ca laptele este întâi muls şi apoi administrat în hrana viţeilor prin diferite metode, în funcţie de vârstă, greutate şi destinaţia viitoare. Reprezintă un sistem modern, uşor de aplicat, care. datorită multiplelor avantaje de ordin tehnologic şi sanitar-veterinar, se întâlneşte în majoritatea unităţilor de creştere a vacilor de lapte.Utilizarea alăptării artificiale impune respectarea unor reguli de bază: menţinerea vaselor în care se administrează laptele, într-o perfectă stare de igiena şi spălarea lor cu detergenţi speciali dupa fiecare utilizare; pe timp de vara, laptele se va administra imediat după muls, iar în celelate anotimpuri după o prealabilă încălzire la temperatura de 37° C - 38° C; respectarea cu stricteţe a orelor de alăptare si a numărului acestora în vederea evitării tulburărilor de natura gastro-intestinala; pentru a evita " viciul suptului " este indicat ca peretele boxei dinspre iesle să fie prevăzut cu grilaje autoblocante şi dupa fiecare alăptare botul viţelului să fie şters cu un prosop uscat si curat;Acest sistem de alăptare poate fi practicat în trei variante:• Alăptarea la găleată: este destul de frecvent folosită, dar prezintă o serie de neajunsuri de ordin sanitar-veterinar (viţelul flămând consumă de circa 3 - 4 ori mai repede laptele decât prin supt, ceea ce îl expune la aerofagie şi frecvente tulburări gastro-intestinale) şi tehnologic. Spre a evita toate neajunsurile acestei variante se recomandă ca fiecare tain să fie împărţit in 2 sau 3 parti şi administrat în reprize.• Alăptarea la biberon: reprezintă o varianta superioara celei precedente, deoarece imită suptul natural, laptele fiind consumat încet de către viţel şi digerat în condiţii normale. Se impune ca biberoanele şi tetinele să fie menţinute într-o perfectă stare de igiena.• Alăptarea la instalaţii mecanice: reprezintă cea mai modernă variantă de alăptare, asigură o productivitate foarte mare a muncii, elimină efortul depus de îngrijitori şi este utilizată, cu precădere, în special în fermele cu un grad sporit de mecanizare şi automatizare, care cresc efective mari de viţei.Prin această variantă viţeii sunt alăptaţi în grup, la mai multe biberoane fixate la o instalaţie mecanica. Instalaţiile de alăptare pot fi mai simple sau mai complexe (funcţie de firma constructivă), dar prezintă câteva părţi comune: recipientul în care se depozitează lapte sau substituient dotat cu un agitator pentru omogenizare, un termostat pentru încălzire şi menţinerea temperaturii dorite şi compartimentat în vederea administrării simultane a mai multor reţete de substituient, medicamente, etc; sistemul de dozare a laptelui (care la instalaţiile automatizate poate fi reprezentat de un calculator), conductele de distribuire şi recipienţii individuali cu biberon. Hranirea viţeilor cu nutreţuri vegetale.Pe măsura creşterii, are loc dezvoltarea şi activarea funcţională a compartimentelor gastrice şi creşterea nevoilor nutriţionale ale viţeilor, nevoi ce reclamă suplimentarea hrănirii cu furaje vegetale ce vor fi consumate de către animale la vârsta adultă.Practica arată că obişnuirea viţeilor să consume astfel de nutreţuri la o vârstă cât mai timpurie, contribuie la o mai buna şi rapida dezvoltare a prestomacelor acestora, la o utilizare superioară a nutreţurilor concentrate si grosiere, precum şi la o mai bună creştere şi dezvoltare ulterioară a tineretului. Tipul furajelor şi ordinea introducerii acestora în furajarea tineretului este următoarea:Concentratele sunt introduse în hrana viţeilor începând de la vârsta de cea. 14 zile, primul nutreţ concentrat fiind faina cernuta de ovăz, apoi după vârsta de 18 zile se pot introduce taratele de grau, sroturile de soia si in, de floarea-soarelui, etc. Se recomandă ca după vârsta de 20 zile uruielile sa fie mai mari, deoarece viţeii le digera mult mai bine dacat pe cele sub forma de faina. De regulă concentratele sunt administrate în hrana viţeilor la discreţie până la înţărcare.Fibroasele se pot introduce în hrana viţeilor după vârsta de trei săptămâni, fiind reprezentate în special de fânurile de leguminoase ( fan de lucerna şi trifoi) sau otava de calitatea cea mai buna. Pentru o obişnuire mai rapidă a viţeilor fibroasele pot fi administrate şi sub forma măcinata ( faina de fân) în amestec cu concentratele (la sfârşitul primei luni fibroasele reprezentând cea. 25 % din amestec, în luna a doua cea. 40 % , iar în luna a treia peste 50 %). Rezultate foarte bune au fost obţinute prin administrarea lucernei sub formă granulata.Suculentele se introduc in hrana viţeilor diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, vara primul suculent introdus în hrana viţeilor este reprezentat de masa verde ce poate fi consumată după vârsta de cea. 14 zile, iniţial sub formă cosită, iar după vârsta de o lună prin păşunat direct.In perioada de stabulaţie primul nutreţ suculent este reprezentat de morcovi ce sunt introduşi în furajare de la vârsta de cea. 4 săptămâni, la sfârşitul celei de-a doua luni poate fi introdusă sfecla furajeră sub formă tocată, iar după patru luni porumbul siloz (numai dacă este de foarte bună calitate).Sărurile minerale sunt administrate simultan cu nutreţul combinat. Atunci cănd se administrează amestec de fermă mineralele pot fi introduse în acest amestec de la vârsta de cea. 6 săptămâni sub forma unui complex proteino-vitamino-mineral. Cantitatea de săruri minerale administrată creste, de regula cu vârsta, ajungând la 30 g amestec mineral pe la vârsta de 6 luni.

9

Vitaminele se vor da viţeilor in special iarna, cand de obicei hrana mamelor este carentata in vitamine. Se vor administra cate 150 - 500 U.I. vitamina A si 25 - 50 U.I. vitamina D / kg / greutate vie.Apa de baut se va administra viţeilor dupa prima săptămâna de viata. La început este bine ca apa să se dea fiarta şi apoi răcită, iar dupa circa o luna de viaţă, va fi administrată la temperatura de 14 - 16° C . Inţărcarea viţeilorReprezintă un proces foarte important în creşterea viţeilor, care are drept finalitate eliminarea totală a laptelui din hrana acestora şi înlocuirea lui cu nutreţuri vegetale. Pentru obţinerea unor rezultate foarte bune şi pentru diminuarea stresului animalelor este necesară o pregătire corespunzătoare, în sensul obişnuirii acestora de timpuriu cu consumul de nutreţuri vegetale.Astfel, se consideră că un viţel este bine pregătit pentru înţărcare atunci când poate consuma zilnic cea. 1,5 -2,0 kg fibroase de bună calitate, cea. 3-5 kg suculente şi cea. 1-2 kg nutreţuri concentrate.Din punct de vedere al vârstei viţeilor, momentul înţărcării este diferit şi se află într-o corelaţie directă cu o serie de factori: direcţia de exploatare a vacilor, destinaţia viţeilor, gradul de modernizare al fermei, tehnologia de creştere utilizată, etc. In practică întâlnim următoarele variante de înţărcare:> înţărcarea timpurie - este o variantă de înţărcare folosită în fermele modernizate ce dispun de condiţii foarte bune de hrănire şi întreţinere, practică o tehnologie optimă de exploatare şi au ca rezultantă directă a procesului de producţie laptele. Se poate realiza la vârste cuprinse intre 30-60 de zile, rezultatele fiind condiţionate de tehnologia de creştere şi hrănire utilizată.> înţărcarea normală - este metoda cea mai utilizată în fermele de vaci de lapte şi se realizează la vârsta de 80-100 de zile, cel mai frecvent la 90 de zile. Are avantajul unei bune pregătiri a viţeilor pentru înţărcare şi a unei dezvoltări ulterioare optime a acestora.> înţărcarea tardivă - se foloseşte cu predilecţie în cazul unităţilor gospodăreşti, în creşterea raselor exploatate exclusiv pentru producţia de carne, la viţeii de mare valoare folosiţi la reproducţie,etc. şi are loc Ia vârsta de 5-7 luni.După înţărcare viţeii sunt separaţi pe sexe şi sunt afluiţi corespunzător fluxului tehnologic adoptat, fiind crescuţi în adăposturi separate. Particularităţile creşterii tineretului femei de reproducţie >Intreţinerea tineretului - se realizează diferenţiat sezonier:A) întreţinerea tineretului în sezonul de iarnă - are drept obiectiv protejarea acestuia împotriva climatului nefavorabil şi crearea unor condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare. Se poate practica în două variante:• întreţinerea în sfabulaţie legată - este o variantă întâlnită în exploataţiile de foarte mici dimensiuni, din ce în ce mai puţin deoarece limitează mişcarea animalelor şi poate conduce la apariţia unor defecte de conformaţie. Animalele sunt legate la iesle şi se odihnesc pe paturi cu dimensiuni variabile (tabelul nr 2), funcţie de vârstă.In funcţie de gradul de modernizare a adăpostului, adăparea se realizează la discreţie utilizând adăpătorile semiautomate cu clapetă, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat folosind instalaţia cu racleţi batanţi. în vederea limitării la maximum a efectelor negative generate de stabulaţia legată se recomandă ca adăposturile să fíe prevăzute cu padocuri exterioare în care animalele să fíe scoase pe timp favorabil.• întreţinerea în stabulaţie liberă - prezintă avantajul unei dezvoltări armonioase a animalelor şi se poate realiza în boxe comune pe pardoseală plină sau pe pardoseală tip „ grătar" sau cu spaţii individualizate de odihnă de dimensiuni variabile (tabelul nr. 3 ) corelate cu vârsta şi greutatea animalelor.Alimentarea cu apă se realizează la discreţie prin utilizarea adăpătorilor cu nivel constant, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat. Şi în această variantă de întreţinere este recomandat ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri exterioare pentru asigurarea unei mişcări suplimentare a animalelor pe vreme buna, padocuri ce trebuie să asigure minimum 5-6 mp/cap.Indiferent de varianta de întreţinere utilizată este foarte important pentru sănătatea animalelor ca în adăposturi să se menţină un microclimat corespunzător: temperatura 14-16° C pentru tineretul sub 1 an (12-14° C pentru animalele peste 1 an); umiditatea aerului cea. 65-75 %; concentraţia CO2 şi NH3 sub 0,03 mg/l, hidrogenul sulfurat sub 0,015 mg/l, iar viteza curenţilor de aer trebuie să fie de 0,3 m/s iarna, respectiv 1-1,5 m/s vara.B) întreţinerea tineretului în sezonul de vară - este indicat să se realizeze la păşune „ Tabere de vară", astfel încât tineretul să beneficieze din plin de efectul favorabil al factorilor climatici şi mişcării.Taberele de vară sunt amenajări speciale situate, de regulă, la distanţe mai mari de fermă, în care tineretul rămâne pe toată perioada de vară, prevăzute cu: puncte de alimentare cu apă, adăposturi tip „şopron" cu un perete spre vântul dominant, iesle pentru administrarea furajelor concentrate şi a furajelor suplimentare dotate cu umbrare, punct sanitar veterinar, camere pentru îngrijitori, baza furajeră proprie, etc.Dacă exploataţia nu dispune de păşuni este recomandat ca animalele să aibă acces liber în padoc unde să rămână majoritatea timpului şi unde să li se administreze şi furajele.Păşunile repartizate tineretului de reproducţie trebuie să fie de foarte bună calitate, parcelate şi să poată asigura întreaga cantitate de masă verde necesară în hrana animalelor.Ingrijirea corporală a tineretului constă în perierea periodică a animalelor în perioada de stabulaţie şi în controlul şi toaletarea ongloanelor ori de câte ori este nevoie.

10

> Hrănirea tineretului - reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă şi alături de întreţinere condiţionează calitatea generaţiilor viitoare de animale, producţia obţinută şi implicit eficienţa economică a acestei activităţi. O hrănire optimizată trebuie să aibă în vedere administrarea unor nutreţuride bună calitate, în cantităţi suficiente astfel încât să se asigure creşterea şi dezvoltarea normală a tineretului.In momentul stabilirii normelor de hrănire se are în vedere asigurarea parametrilor de creştere necesari (tabelul nr. 4) şi a nevoilor energo-proteice în vederea realizării unor mase corporale corespunzătoare pe fiecare categorie de vârstă.•In perioada de stabulatie raţiile furajere sunt formate din fibroase ( fanuri de lucerna, trifoi, borceag sau otava ), suculente si suplimente de concentrate. Cantităţile de nutreţuri ce se pot administra pe zi si pe cap de animal variază în funcţie de vârstă şi orientativ pot fi: 3 - 6 kg fânuri de bună calitate, 10-20 kg nutreţ siloz de foarte bună calitate sau 5-10 kg sfeclă furajeră.Nutreţurile concentrate seadministrează sub formă de uruieli având în componenţă porumb, mazăre, orz, tărâte, sroturi, la care se adaugă mineralele sub formă de CPVM (Concentrat Proteino-Vitamino-Mineral) în cantităţi de cea. 1,5 - 2 kg/cap/zi. Raţia zilnica va fi administrata in 3 tainuri, iar adăpatul se va realiza la discreţie.•In perioada de pasunat tineretul întreţinut la păşune, se dezvolta bine. beneficiind de multă mişcare, aer si soare, ceea ce contribuie la mărirea rezistenţei la intemperii si boli. Scoaterea tineretului pe păşune va fi făcută de preferinţa dimineaţa si dupa amiaza, cate 3 - 4 ore, restul timpului fiind ţinut sub umbrare în orele de arşiţa sau în adăposturi simple pe timp de ploaie, furtuni sau vânturi mai puternice.Legat de calitatea păşunii, este de reţinut faptul ca cele mai bune rezultate au fost obţinute prin folosirea păşunilor, în a căror compoziţie floristica, leguminoasele au avut o pondere de 30 - 40 %.Cantitatea zilnica de masă verde administrata tineretului în perioada de paşunat variază între 15 - 20 kg până la vârsta de un an şi cea. 20-30 kg peste această vârstă. In situaţiile în care păşunea nu este suficientă sau de bună calitate, se va administra tineretului un supliment de nutreţuri concentrate în cantităţi de cea. 1 ,5-2 kg, funcţie de vârstă.TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTEProducţia de lapte obţinută de la taurine are o importanţă deosebită, pe de o parte datorită rolului său major în alimentaţia omului, iar pe de altă parte datorită ponderii acestei producţii în eficienţa economică a activităţii de exploatare a taurinelor. Rentabilitatea acestei activităţi apare ca evident şi prin valorificarea superioarăde către animale a furajelor vegetale, a produselor secundare obţinute din agricultură şi a diferitelor categorii de reziduuri industriale.Laptele se caracterizează prin palatabilitate ridicată, grad mare de digestivitate, iar sub raportul valorii nutritive este considerat un aliment complet ( conţine circa 20 aminoacizi, 25 vitamine, 45 elemente minerale, 10 acizi graşi, permiţând obţinerea a circa 1000 produse ).Este secretat de glanda mamara (ugerul), care, la taurine este formată din 4 sferturi (unităţi glandulare ), independente între ele si terminate fiecare prin câte un mamelon ( sfârc ).Laptele de vaca se compune din: apa cea. 87,50 %, substanţa uscata cea. 12,50 % ( grăsime 3,80 %, substanţe proteice 3,30 %, lactoza 4,70 % si substanţe minerale 0,70 % ) şi are următoarele proprietăţi:• densitatea laptelui variază între 1.028 - 1.032, cu media de 1.030;• temperatura de fierbere 100,2°C;• punctul de îngheţare ( crioscopic ) 0,55° C;• conţinutul de grăsime 2,8 - 4,8 %;• conţinutul de proteine 2,7 - 3,7 %;• aciditatea ( in grade Thorner) este de 16 - 18 °T, la laptele proaspăt;• reacţia dupa muls este amfotera sau neutra;• pH-ul variază între 6,6 - 6,8;• vâscozitatea laptelui este de 2,2 la 0°C si de 1,7 la 30°C. Factorii care influenţează producţia de lapteA) Producţia individuală de lapte a vacilor este influenţată de o serie de factori genetici, fiziologici, de exploatare şi climatici, cei mai importanţi fiind următorii:> Rasa - sub acest aspect trebuie reţinut ca există rase specializate pentru producţia de lapte (Holstein, Friză, Jersey, etc. ), cu producţii foarte mari, rase cu producţie medii de lapte ( BNR, Bruna, Schwyz, Simmental etc.), rase cu producţii mici de lapte (rasele neameliorate şi cele specializate pentru producţia de carne), rase cu procent ridicat de grăsime în lapte ( Jersey, Guernsey), etc.>Tipul fiziologic - influenţează producţia de lapte a animalelor datorită relaţiilor de interdependenţă cu tipul morfologic, constituţional, temperamental şi productiv.La taurine sunt întâlnite trei tipuri fiziologice: respirator, digestive şi mixt ( cu predominarea uneia din laturi). Cele mai productive animale se încadrează în tipul respirator şi se caracterizează prin: animale cu forme corporale uscăţive, schelet fin, musculatură slab dezvoltată, constituţie fină, temperament vioi, o capacitate foarte mare de valorificare a furajelor în direcţia producţiei de lapteşi la care predomină latura catabolică a metabolismului, în speţă proceselor de oxidare.

11

>Individualitatea - în condiţii identice de hranire si intretinere, sunt animale ce realizează producţii mici de lapte şi animale recordiste. Aceste diferenţe sunt date de potenţialul genetic individual pentru producţia de lapte rezultat în urma combinării diferite a genelor.> Vârsta - sub raportul vârstei s-a constatat ca producţia de lapte creste de la lactatia I-a pana la atingerea lactaţiei maxime, (moment diferit funcţie de gradul de ameliorare şi precocitate al animalelor), după care urmează o perioadă de platou şi apoi se înregistrează o diminuare a producţiei pe măsura înaintării în vârstă a animalelor.Astfel, la rasele precoce (Holstein, Jersey) producţia maximă se realizează la lactaţia a IlI-a, a IV-a, iar la rasele mai tardive la o vârstă mai mare 91actaţia a V-a, a Vl-a. De asemenea gradul de precocitate al unui animal este scos în evidenţă de cantitatea de lapte produsă la lactaţia I faţă de lactaţia maximă (rasele precoce realizează peste 75-80 %).>Luna de lactatie - referitor la acest factor s-a constatat ca cea mai mare producţie de lapte se înregistrează în cursul primelor 3 luni de lactatie, dupa care producţia înregistrează un platou şi apoi o fază descendentă diminuându-se treptat către luna a X-a de lactatie, amplitudinea scăderii fiind dictată de gradul de ameliorare al animalelor. Cantitatea de lapte pe luni de lactatie înregistrează, în cifre relative valorile de mai jos :- Lunal-a- 11,50 - 12,50 % ; - Luna a Vl-a - 10,50 - 11,00 %;- Luna Il-a - 13,00 - 13,50 % ; - Luna a VH-a - 8,50 - 9,00 %;- Luna IlI-a - 12,70 - 13,00 % ; - Luna a VIII-a-7,50 - 7,70 %;- Luna IV-a - 12,30 - 12,50 % ; - Luna a IX-a - 6,00 - 6,50 %;- Luna V-a - 11,50 - 12,30 % ; - Luna a X-a - 4,00 - 4,50 %;>Dezvoltarea corporala - sau mai precis raportul dintre greutatea corporala si producţia de lapte Din acest punct de vedere s-a constatat ca în interiorul fiecărei rase ar exista o greutate corporala optima care se corelează cu cea mai mare producţie de lapte si că aceasta ar trebui să constituie greutatea medie urmărita prin selecţie la stabilirea tipului dorit, pentru fiecare rasa de taurine in parte.La rasele mixte din ţara noastră s-a constatat că indicele somato-productiv (indicele lapte) - raportul dintre greutatea corporală şi cantitatea de lapte pe lactaţie variază, în medie, între 1/7 - 1/8, iar la rasele specializate pentru producţia de lapte sau la exemplarele recordiste acest raport poate fi de 1/9 - 1/10 si chiar mai mult.> Starea de sănătate - este în strânsă corelaţie cu productivitatea, în sensul că numai o vacă sănătoasă va putea da o producţie ridicata de lapte;> Durata repausului mainar - poate să varieze între 40 - 100 zile, în funcţie de o serie de factori: producţie realizată, grad de ameliorare, stare de întreţinere, etc.Lipsa repausului mamar sau acordarea unuia necorespunzator ca durata, influenţează negativ producţia lactatiei următoare, determinând în acelaşi timp si o scădere a vitalităţii produsului ce se va obţine. Pentru aceasta se recomanda ca vacile sa fie cat mai bine hrănite si îngrijite în perioada repausului mamar, dandu-li-se astfel posibilitatea sa se refacă si sa-si formeze rezerve pentru lactatia următoare.> Hranirea - reprezintă cel mai important factor de exploatare ce condiţionează producţia de lapte. Pentru aceasta este necesar sa se asigure permanent o hranire în baza unor raţii optimizate în raport cu dezvoltarea corporală, nivelul productiv, starea de întreţinere şi vârstă. O alimentaţie uniformă, realizată în mod raţional, fara întreruperi si cu nutreţuri de buna calitate, asigura exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor şi împiedică apariţia celor două fenomene complementare subnutriţia şi suprafurajarea, ambele dăunătoare şi cu efecte negative immediate asupra producţiei de lapte, respectiv asupra eficienţei economice a creşterii taurinelor.> Adăparea - cantitatea de apa consumata zilnic influenţează producţia de lapte a vacilor, deoarece s-a constatat ca între cantitatea de apa si producţia de lapte exista o strânsă corelaţie. Astfel, cu cat producţia de lapte a vacii este mai mare, cu atat ea are nevoie si de o cantitate mai mare de apa. In acest scop se recomanda ca vacile să aibă la discreţie apa necesara ( adapatorile automate fiind cele mai indicate pentru acest scop ), la temperaturi cuprinse între 10 - 15°C sau să fie adăpate de minimum trei ori pe zi.> Mulgerea - poate influenta producţia de lapte atât cantitativ cât si calitativ. Mulsul trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: să fie complet, realizat într-un timp cât mai scurt, la ore fixe, la intervale egale de timp şi în linişte pentru a asigura obţinerea unei cantităţi sporite de lapte, a unui procent sporit de grăsime şi pentru a diminua incidenţa îmbolnăvirii ugerului.>Condiţiile climatic - temperatura, umiditatea, precipitaţiile atmosferice, curenţii de aer e tc . , pot să influenţeze producţia individuala de lapte. în general, temperaturile scăzute ( în perioade scurte de timp) produc o creştere a consumului specific şi o sporire a conţinutului de grăsime din lapte, dar atunci când sunt asociate cu ploi reci mai ales în perioada de pasunat pot reduce producţia de lapte cu 10 - 15 %.B)Producţia totală de lapte a vacilor este în corelaţie cu următorii factori:> Efectivul de vaci mulse - se găseşte într-un raport direct proporţional cu producţia totală de lapte, fiind un factor extensiv asupra căruia se poate acţiona cel mai rapid în această direcţie. Creşterea efectivului de animale, însă, este dependentă de o serie de factori (gradul de intensivizare al producţiei de furaje, fertilitatea solului, densitatea animalelor/100 ha, e tc . ) ce pot limita această creştere.

12

> Nivelul producţiei individuale - reprezintă cel mai economic factor de sporire a producţiei totale de lapte. Are însă dezavantajul realizării într-o perioadă mai lungă de timp, deoarece implică o serie de măsuri de selecţie şi ameliorare a efectivului, precum şi de aplicarea unei tehnologii optimizate de exploatare a animalelor.> Activitatea de reproducţie - trebuie să aibă ca obiectiv prioritar obţinerea în fiecare an, de la fiecare vacă a unei fătări, deoarece producţia de lapte apare după fătare. Prin aceasta se realizează un interval corespunzător între fatari si se previn o serie de perturbaţii ale funcţiei de reproducere a vacilor.C)Producţia de lapte - marfă - reprezintă cantitatea de lapte valorificată de către producător, cu respectarea normelor sanitar-veterinare şi de calitate prevăzute în standardele în vigoare, condiţionează în mod direct rezultatele financiare obţinute de către fiecare fermă şi este influenţată de următorii factori:> Volumul total de lapte fizic - se găseşte într-o relaţie direct proporţională cu producţia de lapte-marfâ. Este important ca fiecare fermier să producă o cantitate căt mai mare de lapte pentru obţinerea unei producţii mari de lapte-marfă.> Consumul intern de lapte - reprezintă atât cantitatea de lapte administrată în hrana tineretului, cât şi pierderile ocazionale datorate transportului şi manipulărilor, pe plan intern a laptelui. Se recomandă utilizarea unei tehnologii moderne de creştere a tineretului, care să permită introducerea cât mai de timpuriu a înlocuitorilor de lapte în hrana acestora şi reducerea pierderilor interne, în vederea limitării la maximum a acestui consum.> Calitatea laptelui - influenţează producţia marfă la momentul valorificării acestuia, deoarece prin contractul de vânzare sunt luaţi în calcul o serie de indici calitativi ai laptelui: % de grăsime, % de proteină, aciditatea, densitatea, încărcătura microbienă, numărul de celule somatice, etc, care pot determina obţinerea unor câştiguri suplimentare prin recalcurare (laptele STAS fiind laptele recalculat la 3,5 % grăsime), sau pot diminua veniturile prin acordarea unor penalităţi.LAPTE STAS (3,5 % gr) = ((Cantitate lapte fizic (kg) * % grăsime)/3,5) Tehnologia întreţinerii vacilor de lapte întreţinerea vacilor de lapte implică asigurarea unor condiţii optime de adăpostire a acestora în vederea creării condiţiilor necesare exteriorizării potenţialului lor productiv şi se realizează diferenţiat în funcţie de sezon.> întreţinerea vacilor de lapte pe timp de varaPractica creşterii vacilor de lapte arată că pe timpul verii întreţinerea acestora se poate realiza folosindu-se trei variante: întreţinerea la adăpost, întreţinerea pe păşune în tabere de vară şi întreţinerea mixtă ( stabulatie + pasune ), în funcţie de sistemul de exploatare utilizat, de gradul de ameliorare al animalelor, de gradul de modernizare şi caracterul fermei, de suprafaţa şi calitatea păşunilor deţinute, etc.A) întreţinerea vacilor de lapte la adăpost - este o metodă utilizată atunci când ferma nu dispune de păşune sau când practică un sistem intensiv de exploatare.Avantajele acestei variante sunt în principal legate de următoarele aspecte: reducerea consumului de furaje, datorită lipsei mişcării, evitarea consumului selectiv al plantelor ceea ce conduce la o utilizare mai eficientă a păşunilor, evitarea degradării păşunilor prin călcare şi prin poluarea cu dejecţii, evitarea cheltuielilor cu organizarea taberei de vară, etc.Dezavantajele majore ale acestei tehnologii sunt legate de creşterea preţului de cost/produs, datorită cheltuielilor suplimentare pentru recoltarea, transportul şi administrarea furajelor şi de efectul negativ al limitării mişcării asupra stării de sănătate şi activităţii de reproducţie a animalelor.în vederea atenuării efectelor negative generate de lipsa de mişcare adăposturile trebuie prevăzute obligatoriu cu padocuri exterioare, calculate astfel încât să asigure o suprafaţă minimă de cea. 12-13 mp/animal. în aceste padocuri animalele sunt hrănite atât ziua cât şi noaptea, fiind transferate în adăpost numai pentru realizarea mulsului şi administrarea nutreţului concentrat.Esenţa sistemului este reprezentată de producerea continuă a masei verzi necesară animalelor pe toată durata hrănirii, în baza unei scheme de cultură „ conveer verde", care se alcătuieşte în funcţie de o serie de aspecte: efectivul de animale de furajat, cantitatea de masă verde necesară/cap/zi, perioada în care se va realiza furajarea, durata optimă de utilizare a fiecărei plante din cadrul schemei de cultură, producţia realizată de fiecare specie de plante, etc.B)întreţinerea vacilor de lapte la păşune (în tabere de vară) - reprezintă o variantă de întreţinere utilizată cu precădere în unităţile ce dispun de păşuni amplasate la o distanţă de peste 2 km de fermă şi presupune menţinerea animalelor, pe toată perioada de păşunat, înamenajări speciale denumite „ tabere de vară".Folosirea acestei tehnologii implică parcurgerea a două etape distincte:• pregătirea taberei de vară - presupune construirea unor şoproane în vederea adăpostirii animalelor pe vreme nefavorabilă prevăzute cu iesle pentru furajarea suplimentară; amenajarea unor umbrare pe păşune pentru odihna animalelor în orele călduroase ale zilei; amenajarea unor construcţii pentru instalarea utilajelor de muls, a tancurilor pentru păstrarea laptelui, a unor puncte pentru executarea tratamentelor sanitar-veterinare şi a însămânţării artificiale, a unor zone unde se depozitează rezervele de furaje pentru timpul nefavorabil,

13

alimentarea cu energie electric şi cu apă potabilă; organizarea şi întreţinerea păşunilor în vederea practicării unui păşunat raţional, etc.• pregătirea animalelor - are în vedere realizarea operaţiilor specifice scoaterii animalelor la păşunat: refacerea individualizării animalelor şi marcarea celor care urmează să intre în efectiv; tratarea animalelor bolnave; întocmirea unui program de păşunat şi obişnuirea animalelor cu consumul furajelor verzi.C)întreţinerea mixtă a vacilor de lapte - se utilizează de regulă în unităţile ce dispun de suprafeţe reduse de păşunui ce nu pot asigura o cantitate suficientă de masă verde, hrana animalelor fiind completată cu nutreţ verde administrat suplimentar la adăpost. în această variant animalele sunt duse în fiecare dimineaţă, după muls, la păşune, unde beneficiază de mişcare şi de efectele favorabile ale factorilor de mediu şi, în funcţie de programul de păşunat adoptat, sunt aduse şi hrănite suplimentar la adăpost.Prezintă avantajul utilizării adăpostului pe tot parcursul anului, nemaifiind necesare cheltuielile ocazionate de amenajarea taberei de vară.> întreţinerea vacilor de lapte pe timp de iarnăîn perioada de iarnă, pentru crearea unor condiţii optime de microclimat, se impune protejarea animalelor de vremea nefavorabilă prin întreţinerea lor într-un adăpost, întreţinere ce se poate reliza în două variante: stabulaţie legată şi stabulaţie liberă.STABULAŢIA LEGATĂ, a reprezentat, în trecut, cel mai răspândit sistem de întreţinere datorită unor avantaje de ordin tehnologic (tratament individual al vacilor la muls, condiţii superioare de odihnă, supravegherea mai uşoară a stării de sănătate, etc), dar utilizarea lui s-a restrâns în ultimul timp datorita unor neajunsuri majore ( productivitatea redusă a muncii, efortul fizic mare depus de către lucrători, influenţa negativă a lipsei de mişcare asupra animalelor şi nu în ultimul rând obţinerea unui lapte mai puţin igienic).în funcţie de mărimea efectivului animalele pot fi întreţinute legat cu aşezarea pe două rânduri şi dispunerea „crupă la crupă" sau pe două ori patru rânduri cu dispunerea „cap la cap". Standul de odihnă are dimensiuni variabile funcţie de rasa animalelor, frecvent preferându-se cel cu dimensiuni mijlocii 115/190 cm. Pentru facilitarea odihnei standurile sunt delimitate din două în două, prin separatoare metalice de stand mai scurte cu cea. 10 cm decât lungimea standului şi sunt acoperite cu un strat gros de paie sau cu un covor de cauciuc.Legarea vacilor la iesle se realizează cu ajutorul sistemului vertical de legare tip„Grabner"ce limitează drastic mişcarea înainte şi înapoi a animalelor.In adăpost exsistă o alee de furajare, situată central, construită astfel încât să permită circulaţia mijloacelor mecanice, mărginită de iesle de diferite tipuri şi două alei de serviciu plasate de-a lungul celor doi pereţi longitudinali ai adăpostului.Furajarea animalelor se poate realiza manual (în cazul exploataţiilor cu efective reduse) sau mecanizat cu ajutorul unei remorci tehnologice, iar adăparea la adăpători mecanice cu clapetă una pentru două vaci.Mulgerea se realizează mecanizat fie cu instalaţia de muls cu colectarea laptelui la bidon, fie cu instalaţia de muls cu colectarea şi transportul centralizat al laptelui pe conductă.Evacuarea dejecţiilor este mecanizată, utilizându-se instalaţia cu racleţi cu mişcare continuă sau racleţi batanţi montaţi într-o fosă colectoare amplasată în spatele standului de odihnă.Pentru atenuarea efectelor negative ale întreţinerii legate asupra animalelor, adosturile trebuie prevăzute cu padocuri exterioare care să asigure minimum 10-12 mp/cap unde acestea să fie furajate pe timp favorabilSTABULAŢIA LIBERA: a început să fie utilizată din ce în ce mai mult datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă (posibilitatea mecanizării şi automatizării proceselor de producţie, creşterea productivităţii muncii, eficienţă economică, obţinerea unui lapte de calitate superioară, avantajele benefice ale mişcării asupra stării de sănătate a animalelor, etc).Dintre dezavantajele majore ale acestui sistem menţionăm: tratamentul de grup aplicat animalelor, incidenţa mai mare a accidentelor, consumul de furaje mai mare cu cea. 10-15 % şi cuantumul mai mare al investiţiilor ce trebuie efectuate pentru implementarea sistemului.Esenţa sistemului constă în faptul că animalele sunt libere să circule în adăpost şi în padocurile amplasate în afara acestuia. Din punct de vedere al organizării interioare adăpostul prezintă următoarele zone:• zona de odihnă poate fi cu spaţiu comun de odihnă, pe aşternut permanent asigurând cea. 6-8 mp/cap sau cu spaţiu individualizat de odihnă compartimentat în cuşete individuale cu dimensiuni variabile (1,2/2,25 m) ce asigură un confort superior al cazării. Pentru sporirea unor condiţii optime de odihnă zona respectivă se acoperă cu un aşternut de paie sau un covor de cauciuc;• zona de mişcare se găseşte, de regulă, între zona de odihnă şi zona de furajare şi este mai jos cu cea. 15-20 cm decât acestea şi are o lăţime minimă de cea. 2,5 m pentru a permite circulaţia liberă a animalelor. Reprezintă zona murdară a adostului, zona unde se instalează plugul raclor tip „Delta" pentru evacuarea dejecţiilor;• zona de furajare poate fi amplasată central sau excentric (de-a lungul unui perete longitudinal al adăpostului) funcţie de mărimea efectivului. Este reprezentată de aleea de furajare betonată şi de ieslea de furajare. Accesul animalelor, din zona de mişcare, la zona de furajare se realizează printr-un grilaj autoblocant.

14

Mulgerea animalelor se realizează în săli speciale de muls dimensionate în funcţie de mărimea efectivului, prevăzute cu o serie de compartimentări (sală de aşteptare, compartiment pentru amplasarea tancurilor de recepţia laptelui, compartiment pentru amplasarea pompelor de vacuum, compartimente pentru plasarea khiturilor de spălare a instalaţiei, etc), ceea ce contribuie la obţinerea unui lapte igienic.>îngrijirea animalelor - are in vedere realizarea unor activităţi menite sa atenueze efectele nefavorabile ale intretinerii in stabulatie. Cele mai importante masuri ce trebuie avute în vedere sunt:- asigurarea posibilităţii de ieşire liberă a animalelor în padocuri şi asigurarea unei densităţi corespunzătoare a acestora in adăpost;- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;- verificarea stării aşternutului, astfel încăt sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura un confort sporit animalelor;- verificare permanenta a individualizării animalelor, complectarea crotaliilor lipsa si înlocuirea celor deteriorate;- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea şi tratarea animalelorbolnave;-urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si infecto-contagioase;Tehnologia hrănirii vacilor de lapteAlimentaţia vacilor de lapte reclamă folosirea unor nutreţuri care să optimizeze producţia de lapte şi preţul de cost al acestuia. Tehnologia de hrănire se poate practica în două variante: hrănirea diferenţiată sezonier şi tehnologia de hrănire din stoc.A) Tehnologia de hrănire diferenţiată sezonier - presupune utilizarea unor nutreţuri diferite în fiecare din cele două perioade ale unui an: păşunat şi stabulatie.> în perioada de păşunat raţia furajeră utilizată în hrana animalelor este constituită în principal din masă verde (cea. 80-85 %), la care, în funcţie de producţia de lapte obţinută, se pot adăuga cantităţi variabile de nutreţuri fibroase şi concentrate.Masa verde se utilizată în hrana animalelor în corelaţie directă cu varianta de întreţinere utilizată. Astfel:• în cazul întreţinerii animalelor pe păşune utilizarea masei verzi se realizează prin păşunat liber pe păşuni naturale sau cultivate. Pentru obţinerea unor rezultate bune este foarte important ca păşunea să fie organizată în tarlale împrejmuite cu gard electric, al căror număr variază funcţie de numărul de animale, cantitatea de masă verde consumată pe cap de animal, durata unei reprize de păşunat, producţia medie a păşunii, timpul de refacere, etc.In principiu introducerea animalelor pe păşune se poate realiza în ultima decadă a lunii aprilie - prima decadă a lunii mai (funcţie de zonă), atunci când plantele au ajuns la o înălţime de minimum 15-20 cm. Trecerea animalelor pe păşune trebuie să se realizeze treptat într-o perioadă de cea. 15 zile, timp în care animalele vor primi în furajare nutreţuri fibroase, în special dimineaţa, iar intervalul de păşunat va fi mărit zilnic.In situaţiile în care vacile au producţii mari de lapte si păşunea nu satsface necesarul cantitativ sau calitativ de hrana se recomanda ca raţia să fie completata cu un supliment de concentrate de 150 - 200 g pentru fiecare kg de lapte produs.Suprafaţa de pasune necesară unei vaci cu o producţie buna de lapte variază în raport de calitatea acesteia fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5 ha cand păşunea este de calitate foarte slabă;•în varianta administrării masei verzi la iesle trebuie organizată producerea acesteia într-un sistem de culturi succesive denumit „ conveer verde". In organizarea acestuia se va avea în vedere cantitatea de nutreţ consumată de animale (se are în vedere un consum mediu cuprins între 50-65 kg masă verde/cap/zi), timpul de utilizare, perioada optimă în care poate fi utilizată fiecare plantă, etc. Este foarte importantă alegerea corectă a modului de recoltare şi administrare a furajelor, mai indicată fiind administrarea sub formă tocată, deoarece permite mecanizarea fluxului tehnologic şi măreşte gradul de consumabilitate al furajelor.> în perioada de stabulaţie raţia furajeră administrată în hrana animalelor este compusă din nutreţuri conservate, cele mai frecvent utilizate fiind:• fibroasele - sunt reprezentate de fânuri de bună calitate de leguminoase sau graminee în cantităţi de 1,0-1,5 kg/100 kg greutate vie. Ele au rolul de a asigura o mare parte din necesarul de săruri minerale şi vitamine, precum şi dezvoltarea microflorei şi microfaunei ruminale;• suculentele - sunt reprezentate în această perioadă de porumbul siloz datorită efectului său lactogen deosebit, producţiilor mari realizate şi posibilităţilor ridicate de conservare şi depozitare. Se administrează în hrana vacilor de lapte în cantităţi cuprinse între 3,0-5,0 kg/100 kg greutate vie. Tot în această categorie intră şi subprodusele industriale borhotul de bere şi tăieţeii de sfeclă ce se administrează în cantităţi de cea. 2,0 kg/100 kg greutate vie;• concentratele - sunt utilizate sub forma amestecului de fermă şi sunt administrate în complectarea raţiei de bază, în cantităţi variabile funcţie de producţia de lapte.In funcţie de calitatea nutreţurilor de volum ce alcătuiesc raţia de bază cantităţile administrate pot varia între 250-450 g/ kg/lapte.

15

Raţia de hrana a vacilor va fi administrata in 2 - 3 tainuri zilnice. Administrarea nutreţurilor va trebui sa fie făcută intotdeauna intr-o anumita ordine pentru a facilita digestia, dimineaţa la primul tain se administrează fânul, urmează primul tain de concentrate şi apoi suculentele, după care ordinea se repetă.B) Tehnologia de hranire din stoc - se foloseşte în unităţile mari cu un grad ridicat de modernizare ce utilizează sistemul intensiv de exploatare. Are caracteristic utilizarea nutreţurilor conservate în hrana animalelor pe toată durata anului şi prezintă următoarele avantaje majore: obţinerea unei constante a raţiei pe toată durata anului şi posibilitatea mecanizării recoltării şi administrării furajelor.în funcţie de numărul furajelor folosite se poate întâlni sub două forme polidieta şi monodieta. Tehnologia mulgerii vacilor de lapteMulsul constituie o operaţie de foarte mare importanta practica deoarece de modul cum este organizat si aplicat depinde in mare măsura nivelul cantitativ şi calitativ al producţiei de lapte, dezvoltarea si buna funcţionare a glandei mamare, obţinerea unui lapte igienic etc.în realizarea cu succes a acestei operaţiuni trebuie respectate o serie de principii: realizarea unui muls complet, obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare, prevenirea rănirii ugerului, folosirea eficientă a forţei de muncă, etc.Atât in tara noastră cât şi în alte ţări, în practica creşterii şi exploatării vacilor de lapte sunt utilizate două sisteme de muls si anume: mulsul manual şi mulsul mecanic.> Sistemul de muls manual - constituie un sistem întâlnit din ce în ce mai rar şi folosit mai mult în exploataţiile cu efective foarte reduse şi în mod deosebit în gospodăriile particulare datorită dezavantajelor pe care le prezintă legate de calitatea laptelui, productivitatea muncii, efortul depus de îngrijitori, etc.Mulsul propriu-zis impune parcurgerea mai multor etape: pregătirea locului de muls (curăţirea zonei de odihnă şi aerisirea adăpostului); pregătirea mulgătorului (spălarea mâinilor şi îmbrăcarea unui echpament adecvat); pregătirea vaselor în care se va realiza şi depozita laptele (spălarea şi clătirea acestora); pregătirea animalului ( perierea trenului posterior al acestuia, legarea cozii, spălarea şi ştergerea ugerului, efectuarea masajului iniţial). Se poate practica în trei variante:• Mulgerea cu mâna plină - constă din prinderea mamelonului cu mana de jur împrejur, încât vârful mamelonului să rămână liber sub degetul cel mic. Reprezintă cea mai buna metoda, deoarece nu răneşte şi nici nu jenează mameloanele. Se foloseşte la animalele adulte, care au o viteză bună de cedare a laptelui.• Mulgerea cu nod - are caracteristic prinderea mamelonului de maniera încât degetul cel mare îndoit sa alunece pe lungimea sa. Sistemul se foloseşte cu bune rezultate, în special în cazul vacilor care au fie mameloanele prea groase (cărnoase), fie au o viteză mică de cedare a lptelui. Metoda conţine o doza de brutalitate asupra mamelonului producând adesea traumatizarea, iritarea si chiar lezarea acestuia.• Mulgerea cu două degete - consta din prinderea mamelonului cu degetul mare si cel arătător. Se foloseşte cu bune rezultate în cazul vacilor primipare care au mameloanele prea scurte.> Sistemul de muls mecanic - reprezintă un sistem modern de muls ce cunoaşte o răspândire din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă: eficienţă economică sporită, productivitatea muncii ridicată, reducerea efortului fizic, obţinerea unei producţii cantitative şi calitative sporite de lapte şi, în mod deosebit, obţinerea unui lapte cu o calitate igienică deosebită.în vederea implementării cu rezultate bune a acestui sistem de muls, fermele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: exsistenţa unor efective mari de vaci. exploatarea unor animale cu un grad mare de ameliorare ce se pretează la mulsul mecanic, practicarea unui sistem intensiv şi a unei tehnologii optimizate de exploatare, prezenţa unor muncitori cu un grad înalt de calificare, etc.Sistemul de muls mecanic adoptat într-o unitate de exploatare se găseşte într-o corelaţie directă cu sistemul de exploatare folosit, mai precis cu modalitatea de întreţinere.A) In varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie legată mulsul mecanic poate fi realizat în trei variante:•Mulsul cu IMMB (instalaţia de muls mecanic la bidon) presupune colectarea laptelui la bidon în interiorul grajdului şi transportul lui într-un bazin mare de colectare la unul din capetele adăpostului. Instalaţia de muls poate fi dotată cu mai multe posturi de muls pentru fiecare mulgător, necesită investiţii relativ reduse pentru implementare, nu necesită construcţii suplimentare, dar are o productivitate redusă a muncii şi datorită obţinerii unui lapte cu calităţi igienice mai reduse aria lui de răspândire se reduce din ce în ce mai mult;•Mulsul cu IMMC - 2 (instalaţia de muls ce asigură colectarea şi transportul centralizat al laptelui). Prezintă avantajul obţinerii unui lapte igienic deoarece acesta nu mai ia contact cu aerul din adăpost sau cu mâna mulgătorului. Din momentul extragerii lui, prin intermediul furtunului de lapte şi al conductei de lapte, laptele este condus direct în tancurile izoterme de colectare.Asigură o productivitate a muncii mai mare decât varianta precedentă, reduce efortul depus de mulgători, dar necesită investiţii mai mari la achiziţie şi implementare.•Mulsul cu G.I.M- 2 (grupul individual de muls) reprezintă o variantă folosită în mod deosebit în fermele cu efective reduse, în gospodăriile populaţiei sau în maternităţile fermelor mari. Este o instalaţie de muls în care toate componentele (motor electric, pompa de vacuum, aparatul de muls şi toate celelalte componente) sunt montate pe un cărucior ce este deplasat de la un animal la altul.

16

B)Iîn varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie liberă mulsul se realizează în săli de muls amplasate în construcţii speciale prevăzute în mod obligatoriu cu următoarele compartimente: sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare, camera de colectare şi răcire a laptelui, camera în care se găseşte generatorul de vacuum, instalaţiile de spălare, etc.Avantajele acestei variante de muls sunt multiple: productivitate foarte mare a muncii, mulgerea animalelor în condiţii deosebite de igienă, posibilitatea dotării sălii de muls cu o serie de echipamente ce permit înregistrarea automată a cantităţii de lapte produsă de fiecare animal, realizarea unei hrăniri diferenţiate a animalelor în funcţie de producţia de lapte, etc. Dezavantajul major al acestei metode de muls îl constituie investiţiile mari de achiziţionare şi punere în funcţiune a instalaţiei. Dintre cele mai utilizate tipuri de săli de muls amintim:• sala de muls tip ,,Tandem"cu capacităţi diferite - are locurile de muls dispuse pe două rânduri simetrice, animalele având o poziţie simetrică cu aleea mulgătorilor. Prezintă avantajul tratării individuale a animalelor la muls, dar induce o productivitate mai redusă a muncii datorită distanţei parcursă de mulgător pe aleea de serviciu de la un animal la altul.• sala de muls tip ,,Brăduleţ" - se deosebeşte de precedenta prin modul de dispunere al animalelor. Vacile sunt dispuse pe două rânduri simetric şi oblic faţă de aleea mulgătorului. Prezintă avantajul unei productivităţi mai mari cu cea. 25-30 % decât sala tip „Tandem" (mulgându-se cea. 35 -38 vaci/oră şi pe mulgător), dar prezintă dezavantajul unui tratament de grup aplicat animalelor ceea ce impune practicarea unei lotizări a animalelor după nivelul productiv;• sala de muls tip „Rotolactor " - are capacităţi mari şi se utilizează cu precădere în unităţile cu efective mari de animale. Prezintă o platformă de muls circulară compartimentată în standuri individuale, care are un angrenaj propriu de rotire, durata unei rotaţii complete fiind corelată cu producţia de lapte a animalelor.Mulgătorii au o platformă de muls plasată la mijlocul sălii de muls, iar vacile au acces pe platformă printr-o uşă automată după ce în prealabil ugerul a fost spălat şi uscat la trcerea printr-un culoar de acces. Asigură cea mai mare productivitate a muncii (60-80 vaci/oră/mulgător, dar implică costuri mari la implementare.Mulsul vacilor în săli speciale impune parcurgerea următoarelor etape: aducerea vacilor din adăpost în sala de aşteptare, punerea în funcţiune a instalaţiei de muls, introducerea vacilor în sala de muls, pregătirea ugerului animalelor, ataşarea paharelor de muls, supravegherea mulsului, detaşarea paharelor de muls la încheierea mulsului, dezinfecţia mameloanelor şi dirijarea animalelor către adăpost.TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNECarnea constituie un alt produs important ce se obţine de la bovine, fiind deosebit de apreciată atât pentru pentru conţinutul sau in principii nutritivi si pentru calităţile sale diete::, e unanim recunoscute, cât şi pentru ponderea din ce în ce mai mare pe care o are în rentabilitatea creşterii taurinelor şi participă la fondul mondial de carne cu peste 30 %.Sub raportul compoziţiei chimice, carnea de taurine, se prezintă ca un aliment complet ce conţine 36,2 % SU (18,7 % proteină şi 15,3 % grăsimi), are o caloricitate de 1800 kcal/kg şi are în componenţă toţi aminoacizii esenţiali şi aproape toate vitaminele.Deasemenea, taurinele furnizează o carne convenabilă sub raportul costului de producţie, deoarece valorifică o gamă largă de furaje de volum ce se găsesc mai frecvent şi sunt ieftine.Masculii castraţi realizează sporuri mai mici de creştere, consecutive unui consum specific superior, dar produc o carne mai bună decât a tăuraşilor, însă inferioară femelelor.Femelele realizează greutăţi la sacrificare, randamente şi carcase mai mici, dar carnea este mai perselată şi marmorată, mai fină, mai fragedă, mai suculentă, mai deschisă la culoare, cu gust şi aromă mai plăcute.> Precocitatea - Animalele aparţinând raselor precoce se ingrasa mai repede si depun cantităţi mari de came si grăsime, comparativ cu cele din rasele semiprecoce si mai ales tardive. Randamentul la taiere, frăgezimea si suculenta camii sunt mai ridicate la animalele precoce ;> Influenta hranei - O hranire raţionala si bine echilibrata in principii nutritivi, conduce la obţinerea unei cami superioare calitativ si cu o mare valoare calorica. Tinand seama de sortimentele de nutreţuri folosite, se disting mai multe tipuri de hranire : " tipul voluminos " în care predomina nutreţurile fibroase si suculente si care se foloseşte mai ales in cazul bovinelor adulte, a celor reformate si a tineretului în vârsta de peste 1 an si jumătate, asigură obţinerea unei cami la un pret de cost mai scăzut, dar de calitate mai slabă; " tipul concentrat " este un tip de hranire specific ingrasarii intensive a tineretului taurin, nutreţurile concentrate din hrana reprezintă peste 50 % din valoarea nutritiva a raţiei, asigură sporuri zilnice mari de creştere ( 900 - 1200 g/cap/zi) si o carne de calitate superioară, dar la un pret de cost mai ridicat; " tipul lactat " foloseşte la îngrasarea viţeilor, utilizând aproape exclusiv in hrana laptele si substituienţii de lapte. Asigură sporuri mari de creştere (peste 1200 g/cap/zi), randament ridicat la sacrificare (60-62 %), proporţie mare a cărnii în carcasă, însuşiri organoleptice excepţionale, dar este un tip de hranire costisitor, intrucat in foarte multe cazuri carnea obţinută nu acoperă cheltuielile de producţie.Legat de tipul furajelor folosite: masa verde şi fânul favorizează obţinerea unei cărni superioare cu însuşiri organoleptice deosebite; concentratele influenţează pozitiv culoarea, marmorarea, perselarea şi celelalte însuşiri

17

organoleptice; nutreţurile însilozate determină obţinerea unei cărni cu mai multă apă, de consistenţă moale şi culoare mai închisă.>Sistemul de ingrasare - la taurine se pot utiliza trei sisteme de ingrasare si anume: intensiv, semiintensiv si extensiv.Ingrăşarea intensivă generează cele mai bune rezultate, concretizate în valorificarea mai timpurie şi la greutăţi mai mari a animalelor, realizarea unui randament ridicat la sacrificare, raport favorabil între macrocomponente şi came cu însuşiri organoleptice superioare.îngrăşarea semiintensivă asigură obţinerea unor rezultate mai mici comparative cu sistemul precedent, sporuri de creştere mai reduse cu cea. 25 %, consum sporit de hrană, randament la sacrificare mai redus cu 5 %, ponderea cărnii în carcasă mai redusă, dar indicele de seu este mai mare.îngrăşarea extensivă realizează cei mai reduşi indicatori ai producţiei de carne materializaţi atât în cantitatea de came produsă, cât şi în calitatea şi economicitatea acesteia.B) Producţia totală de carne - este influenţată de următorii factori:> Efectivul de taurine sacrificate - se află în corelaţie direct proporţională cu producţia de carne şi reprezintă un factor extensiv de sporire a acesteia. Numărul de animale fiind limitat de posibilităţile de asigurare a furajelor, creşterea producţiei de came se poate realiza prin sporirea numărului de produşi/femelă matcă, creşterea intensităţii de selecţie, optimizarea raportului de sexe, reducerea ponderii reformei de necessitate, folosirea vacilor reformate la încrucişări industrial,etc.> Greutatea medie la sacrificare - reprezintă un factor intensiv de sporire a producţiei de carne. Greutatea medie a animalelor la sacrificare pe plan mondial este de 350-400 kg. în vederea obţinerii unei cantităţi mai mari de carne se recomandă sacrificarea tineretului la greutăţi corporale de peste 450 kg şi a animalelor adulte la greutăţi mai mari de 600 kg.> Randamentul la sacrificare - la taurine, randamentul la taiere variază in funcţie de rasă, vârstă, sexul animalului, sistemul şi starea de ingrasare etc.Taurinele din rasele de came ( Hereford, Shorthorn, Aberdee - Angus, Santa Gertruda ) realizează un randament la taiere ce variază între 60 - 70 %, rasele mixte 52 - 60 % ), iar taurinele din rasele de lapte au un randament la sacrificare de 38 -46 %. Cat priveşte randamentul la taiere al bubalinelor, el variază intre 39 -48 %.Tehnologii de îngrăşare utilizate la taurineProducţia de carne la taurine se poate obţine în urma îngrăşării animalelor în trei sisteme: extensive, semiintensiv şi extensive, fiecare având caracteristici proprii.>Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv - se întâlneşte din ce în ce mai rar în exploataţiile cu efective foarte reduse de animale, în gospodăriile populaţiei, datorită unor neajunsuri de ordin tehnic şi economic. Are la bază întreţinerea animalelor pe păşuni naturale şi hrănirea acestora numai cu nutreţuri de volum fără adaosuri de concentrate.Ritmul acumulărilor medii zilnice este de 400-600 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 8-20 UN/kg spor. Sunt utilizate la îngrăşare animale tinere în vârstă de peste 12-13 luni şi animale adulte, durata îngrăşării fiind de 5-6 luni.> Tehnologia de îngrăşare în sistem semiintensiv - are la bază utilizarea în hrana animalelor a nutreţurilor de volum şi a unor subproduse din industria alimentară, care se suplimentează cu cantităţi moderate de nutreţuri concentrate.Prezintă avantajul utilizării unor sortimente de produse şi subproduse vegetale şi din industria alimentară, ieftine ce nu pot fi folosite direct în alimentaţia omului. Structural, perioada de îngrăşare este împărţită în trei subperioade:• subperioada de pregătire - vizează următoarele activităţi: preluarea şi recepţia animalelor, transportul şi lotizarea acestora, carantinarea animalelor şi obişnuirea acestora cu consumul progresiv al nutreţului ce va constitui baza raţiilor de îngrăşare şi are o durată de 15-25 zile. în această subperioada• subperioada de îngrăşare propriu-zisă - are caracteristic participarea nutreţului de bază în proporţie de 65-70 % din valoarea raţiei zilnice. Durata acestei subperioade este diferită şi variază în funcţie de sporul de creştere realizat şi greutatea propusă a fi realizată la sacrificare.• subperioada de finisare - reprezintă ultima parte a procesului de îngrăşare, în care nutreţurile de volum se reduc în favoarea celor concentrate. Are loc îmbunătăţirea calităţii comerciale a animalelor, a calităţii comerciale a cărnii (marmorarea şi persilarea ţesutului muscular), îmbunătăţirea indicilor de abator, etc.Sub raportul nutreţului de bază utilizat, în practică, se cunosc mai multe variante de îngrăşare semiintensivă:Ingrasarea pe baza de masa verdeSe practică în unităţile ce dispun de păşuni bogate si cantităţi suficiente de masa verde asigurate prin cultură. în funcţie de condiţiile concrete acest sistem de ingrasare poate avea loc în mai multe variante: numai pe pasune, pe pasune cu adaos de masa verde din conveer, pe baza de pasune cu adaos de suplimente de concentrate, pe baza de masa verde cosita cu adaos de concentrate etc. Indiferent de varianta aleasa se vor respecta zilnic câteva indicaţii metodice : asigurarea zilnica in hrana a suplimentului mineral necesar, format din calciu si sare de bucătărie;

18

asigurarea pe păşuni a surselor de apa, umbrarelor necesare si jgheaburilor pentru asigurarea suplimentului de nutreţuri concentrate; gruparea animalelor la pasune pe sexe si loturi, parcelarea păşunilor ( pasunarea unei parcele nefiind indicata mai mult de 7 zile, iar in cursul unei zile a cate 12-14 ore) ; castrarea tăuraşilor cu cea. 20 - 25 zile înainte de a fi scoşi la păşune. întreţinerea pe păşune are o durată de cea. 100-150 de zile şi se utilizează, de preferinţă, tineretul în vârstă de peste 12 luni ce poate realiza un spor de creştere de cea. 700-800 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 7,5- 10 UN/kg sporRezultatele obţinute in tara noastră dupa acest sistem de îngrăşare arata ca cele ma mari sporuri zilnice pe cap de animal au fost obţinute la tineretul in vârsta de 12 - 14 luni ( 400 - 700 g ), comparativ cu cel in vârsta de 6 - 12 luni ( 300 - 600 g ), ingrasat numai pe pasune de buna calitate. In cazul păşunilor slab productive, se recomanda introducerea unui supliment de nutreţuri concentrate. Perioada de îngrăşare pe păşune este urmată de o perioadă variabilă de îngrăşare în stabulaţie ce se realizează în adăposturi închise, cu întreţinerea liberă pe aşternut permanent, animalele fiind hrănite cu masă verde la discreţie şi un adaos de 2-2,5 kg concentrate.Ingrăşarea pe baza de nutreţuri suculenteSe practica in general in perioada de iama folosindu-se, cel mai frecvent, porumbul siloz, ca nutreţ de bază, dar mai pot fi utilizate şi alte suculente (semisiloz de ierburi, sfeclă, bostănoase, tăieţei de sfeclă, borhoturi, etc.) . Vârsta animalelor preluate pentru acest tip de îngrăşare trebuie să fie de minimum 6-7 luni, dar cele mai bune rezultate se obţin utilizând animale de peste 12 luni. Ponderea nutreţului însilozat nu trebuie să depăşească 50-55 % din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate, cu asigurarea zilnică a necesarului de minerale. Se pot obţine sporuri de creştere zilnice de 700-900 g/cap/zi cu un consum specific de 8-9 UN/kg spor.Ingrăşarea cu nutreţuri fibroase si grosiereAcest sistem este folosit in special in zonele de munte ( mari producătoare de fanuri) si cele de câmpie (producătoare de mari cantităţi de coceni, paie si alte deşeuri vegetale ).Nutreţurile fibroase şi grosiere pot intra în raţie in proporţie de 50 - 55 %, din totalul U.N. si pot fi administrate sub formă tocată. Pentru completarea necesarului de proteina se poate folosi ureea, cate 30-35 g pentru fiecare 100 kg greutarte vie - ureea se va prepara în raport de 1/9 cu melasa, amestec ce se va dilua cu apă în aceeaşi proporţie de 1: 9.Paiele si cocenii, tocaţi in prealabil, se vor stropi cu un asemenea amestec, iar folosirea lor in hrana va fi făcuta numai dupa 10 ore de la stropire. Este foarte important să se asigure necesarul de minerale, un rol foarte important avându-1 sulful ce trebuie asigurat în raport de 1/10-1/12 faţă de uree şi o cantitate minimă de 0,5 kg fân/100 kg greutate vie.> Tehnologia de îngrasare în sistem intensive-industrialIngrasarea intensiva de tip industrial a tineretului taurin se realizează in unităţi specializate care permit organizarea si mecanizarea proceselor de producţie cu maxima eficienta. Acest sistem de îngrăşare prezintă următoarele caracteristici: utilizează material biologic provenit de la rasele specializate de came sau de la rasele mixte, ori metişi ai acestora; foloseşte un regim de nutriţie intens, cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specific fiecărei etape de vârstă; adăposturi specific fiecărei categorii de vârstă, personal specializat, tehnologii modem de creştere.Recepţia animalelor destinate îngrăşării se poate realizează la vârste mici cea. 3-4 săptămâni de la naştere din ferme îndemne, în baza unui contract ferm de afluire, condiţiile minime de preluare fiind: stare bună de cănătate, conformaţie corporală corectă, obişnuirea cu consumul de substituient de lapte administrat la găleată. După recepţie animalele sunt lotizate în funcţie de vârstă şi greutate şi sunt cazate ân adăposturi organizate în boxe colective, adăposturi ce au fost pregătite în prealabil prin curăţire mecanică şi igienizare.In general, sistemul intensiv de îngrăşare este structurat în trei faze fiecare având caracteristici proprii:• Faza I (alăptare-înţărcare) - durează de la vârsta de preluare până la vârsta animalelor de 70 de zile. Animalele sunt întreţinute în boxe colective pe aşternut permanent sau pe pardoseală tip „grătar", beneficiind de o suprafaţă de întreţinere de 1,3-1,4 mp/cap. Pe peretele dinspre aleea de furajare, boxele sunt prevăzute cu iesle betonate, pentru fibroase şi concentrate, dotate cu sistem de blocare a capului animalelor şi cu dispositive de fixare a găleţilor cu substituient de lapte.Adăparea se realizează prin adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se face mecanic cu lamă racloare.Baza hrănirii animalelor o constituie substituienţii de lapte, fânul de lucerna şi concentratele de calitate foarte bună administrate la discreţie. Consecutiv acestui tip de hrănire animalele pot realiza un spor mediu de creştere de 700-800 g/cap. Animalele sunt înţărcate cu cea. 10 zile înaintea transferului în adăposturile de faza a-II-a, transfer realizat pe principiul „ totul plin - totul gol" după efectuarea vaccinărilor specific.•Faza a II-a (creştere-îngrăşare) - are o durată de cea. 190 de zile, animalele fiind întreţinute în adăposturi tip hală, în stabulaţie liberă, în boxe colective cu pardoseala tip „grătar". Animalele trebuie să beneficieze de o

19

suprafaţă de întreţinere de 2,0-2,5 mp/cap până la greutatea de 350 kg şi de 3,0-3,5 mp/cap peste această greutate.Alimentarea cu apă se face la discreţie utilizîndu-se adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se poate realiza hidraulic sau mecanic.Pe peretele dinspre aleea de furajare boxele sunt prevăzute cu iesle betonate dotate cu grătare metalice de furajare (front de furajare 20 cm/cap). Furajarea se va realiza la discreţie, cu nutreţuri de volum (fibroase şi suculente ) de foarte bună calitate şi nutreţ concentrat sub forma unui amestec unic administrat cu ajutorul unei remorci tehnologice, animalele putând realiza un spor de creştere de cea. 1100 g/cap/zi.•Faza a IlI-a (îngrăşare-fmisare) - are o durată de cea. 140 de zile, când animalele realizează o greutate de peste 450 kg, consecutive unui spor de creştere de peste 1250 g/cap/zi. întreţinerea animalelor se realizează în adăposturi tip „hală", în boxe colective cu pardoseala din grătar de beton armat. Boxele, în partea dinspre aleea de furajare, sunt dotate cu iesle din beton prevăzute cu grătare metalice de furajare (front de furajare 25 cm/cap). Hrănirea animalelor se realizează la discreţie asigurându-se 2-3 sortimente de nutreţuri sau un furaj unic, raţiile furajere fiind concepute astfel încât să asigure realizarea sporului de creştere planificat şi îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale cărnii.Adăparea se realizează la discreţie prin adăpători commune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mechanic cu lamă racloare sau hydraulic.La finalizarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost după principiul „totul plin-totul gol" evitându-se constituirea de noi loturi de animale, care, eventual, nu au ajuns la masa corporal de valorificare.După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice şi dezinfecţiei în vederea unei noi populari.

TEHNOLOGIA CREŞTERII CABALINELOR RASE DE CABALINEPrincipalele criterii ce stau la baza clasificării raselor de cabaline sunt: gradul de ameliorare, origine, aptitudinile economice, locul formării, etc. Cele mai importante rase crescute în ţara noastră, în funcţie de aptitudinile morfo-productive, sunt: RASELE UŞOARE: sunt caracteristice tipului morfologic al calului de călărie, caracterizat prin: dezvoltare corporală eumetrică, profiluri corporale mezomorfe cu tendinţe spre dolicomorf, musculatura puţin voluminoasă, dar bine reliefată şi cu o tonicitate ridicată, schelet subţire, dar dens şi cu rezistenţă sporită, membre subţiri cu tendoane şi articulaţii bine conturate. In ansamblu corpul este foarte bine proporţionat şi exprimă forţă, rezistenţă, supleţe şi energie.Soliditatea spinării, mobilitatea deosebită a. capului şi gâtului, corectitudinea aplomburilor, corectitudinea mersului, vioiciunea, elasticitatea şi supleţea mişcărilor sunt caracteristici de bază ale acestui grup de rase. Dintre cele mai importante rase uşoare de cabaline menţionăm: Rasa Arab, Rasa Pur sânge englez, Calul Gidran, etc;Rasa ArabEste originară din platoul Asiei Centrale, fiind formată în urma unui proces complex de selecţie, creştere în rasă curată şi gimnastică funcţională a aparatului locomotor.Se caracterizează prin dezvoltare corporală medie (talia medie cea. 150 cm şi greutatea corporală de 420-460 kg, format corporal pătrat şi conformaţie armonioasă.Capul este mic scurt, uscăţiv, cu profil drept sau uşor concav, gâtul este lung, frumos arcuit, cu coamă bogată, grebăn înalt şi puternic, spinarea şi şalele sunt scurte, largi, bine prinse, crupa largă , lungă, orizontală, coada prinsă sus şi purtată în formăde arc.Pieptul este larg, musculos, toracele profund, membrele solide, musculoase, subţiri, cu articulaţii puternice „curate"copite foarte rezistente şi aplomburi corecte, iar culoarea predominantă este murgă şi mai rar roibă sau neagră. Calul Arab are un temperament vioi, este un cal de viteză şi rezistenţă, fiind recunoscut după eleganţa mersului (are mişcări energice, largi, elastice) şi este puţin pretenţios la hrană, este rezistent la boli şi la clima aridă. Herghelii: Mangalia, şi Brebeni.Rasa Pur sânge englez S-a format în Anglia în urma încrucişărilor practicate între armăsari din rasele Arab, Berber şi rase turceşti cu iepe din rasele locale (trei armăsari sunt recunoscuţi ca fondatori ai acestei rase: Byerley Turk, Darley Arabian şi Godolphin Barb).Sunt cai de talie mare (talia 162-170 cm şi greutatea corporală 450-500 kg) cu formatul corporal înalt, capul fin cu profilul drept, gâtul lung, musculos şi mobil, grebănul înalt şi lung, trunchiul scurt, pieptul musculos, toracele adânc şi lung, spinarea şi şalele drepte, crupa lungă, musculoasă, membrele lugi, subţiri şi uscăţive, cu chişiţa lungă şi copita mică şi rezistentă. Culoarea părului este murgă, roibă, neagră şi mai rar vânătă. Are constituţia fină, temperamentul vioi şi este pretenţioasă la condiţiile de hrană şi adăpostire, fiind sensibilă la afecţiunile pulmonare. Herghelii: Cislău şi Bale.RASELE INTERMEDIARE: fac parte din tipul mixt (tracţiune-călărie) cu predominanţa uneia dintre aptitudini. Comparativ cu animalele din rasele uşoare au o dezvoltare corporală mai mare, scheletul mai gros, musculatura mai bine dezvoltată, profiluri corporale mezomorfe. Capul este mai mare, gâtul mai scurt şi mai musculos, trunchiul mai lung, mai larg şi mai adânc, spinarea şi şalele sunt mai lungi, crupa mai largămembrele mai scurte şi mai groase, cu articulaţiile mai puţin conturate, chişiţa mai dreaptă şi copita mai mare.Caracteristic

20

acestor rase este posibilitatea deosebită de a se adapta la utilizări diverse (călărie, dresaj, tracţiune uşoară şi medie). Cele mai importante rase intermediare de cabaline din ţara noastră sunt: Rasa Lipiţan, Trăpaşul american, Trăpaşul românesc, Calul Noniiis, Trăpaşul Orlov, etc;Rasa LipiteanaA luat naştere prin încrucişarea iepelor locale de diferite provenienţe cu armăsari spanioli, în cadrul rasei păstrându-se 6 linii mai importante (Conversano, Favory, Maestoso, Napolitano, Pluto şi Tulipán).Se caracterizează printr-o dezvoltare corporală mijlocie (talia 150-155 cm şi greutatea corporală 450-500 kg) şi un format corporal dreptunghiular. Capul este uscăţiv, expresiv cu profil drept sau uşor berbecat, gâtul musculos frumos arcuit (cu aspect de lebădă), grebănul şters, spinarea şi şalele sunt lungi, largi şi bine legate (uneori lăsate), crupa este largă, musculoasă şi coada frumos purtată. Pieptul este larg şi musculos, toracele adânc şi lung, membrele puternice uscăţive, cu articulaţii largi şi curate, chişiţă de lungime medie şi copită rezistentă.Calul Lipiţean are constituţia robustă, temperamentul vioi, culoarea dominantă vânătă, neagră şi murgă şi mersul înalt, energic şi frumos. Herghelii: Sâmbăta de Jos şi Brebeni.Rasa Trapasul RomanescS-a format în ţara noastră consecutiv unor încrucişări complexe practicate între femele autohtone şi armăsari din rase trăpaş de diferite provenienţe (american, francez şi rusesc) şi face parte din categoria raselor mixte folosite atât la călărie, cât şi la tracţiune uşoară, mijlocie şi semigrea.Are o dezvoltare corporală mijlocie spre mare (talia 1,57 m şi 450 kg), formatul corporal pătrat, capul relativ mare, gâtul lung şi musculos, grebănul lung şi înalt, spinarea şi şalele sunt lungi şi largi, crupă lungă şi musculoasă, membre lungi şi puternice. Trăpaşul românesc are o conformaţie robustă, temperament vioi şi roba murgă, neagră, roibă şi mai rar vânătă. Herghelii: Ruşefu şi Dor MăruntRASELE GRELE: fac parte din tipul morfologic al calului de tracţiune grea caracterizat prin: făptură corpolentă, masivă, amplă, trunchi lung, larg şi adânc, format corporal dreptunghiular, schelet gros, musculatură voluminoasă, dar cu tonicitate redusă, profiluri corporale brevimorfe, membre scurte, groase, musculoase, constituţie robustă, temperament liniştit.Caracteristica de bază a acestui; tip morfologic o reprezintă dezvoltarea deosebită a dimensiunilor de lărgime şi adâncime ale trunchiului, profiluri musculare groase şi scurte, mersul încet, liniştit, echilibrat şi stabil. Dintre cele mai importante rase greleamintim: Rasa Semigreul românesc, Rasa Ardenez, Rasa Perse ron, etc;Rasa Senigreu RomanescFace parte din grupa carosierilor grei de tip brevimorf, cu trunchiul relativ lung şi cu lărgimi corporale remarcabile. Capul este relative mare cu profil drept, gâtul scurt şi musculos, grebănul larg şi puternic, spinarea şi şalele scurte, largi şi duble. Crupa este largă şi musculoasă, pieptul puternic dezvoltat, toracele larg şi adânc, membrele groase scurte, cu osatura dezvoltată, chişiţa scurtă şi dreaptă şi copitele mari şi rezistente. La noi se deosebesc două tipuri de dezvoltare: tipul mare" (talia 158 cm şi greutatea coiporală de 580 kg) şi „tipul mic" (talia 150 cm şi greutatea corporală 510 cm), ambele tipuri având 68,7 % sânge Ardenez. Culoarea cea mai frecvent întâlnită este piersicie sau dereşă. Herghelii: Ruşeţu şi Bonţida.REPRODUCŢIA CABALINELORReproducţia are o importanţă deosebită atât în sporirea şi ameliorarea efectivelor de animale, cât mai ales în ridicarea eficienţei economice în creşterea cabalinelor. In organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a acestei activităţi trebuie să se aibă în vedere o serie de particularităţi ale specie legate de: vârsta apariţiei maturităţii sexual^ momentul optim de introducere a tineretului la reproducţie, ciclicitatea apariţiei căldurilor, durata gestaţiei, etc.De regulă, la cabaline se practică sistemul sezonier de monte şi fătări, primul fiind primăvara (ianuarie-martie) şi cel de al doilea sezon, toamna (octombrie-decembrie) pentru femelele care nu au fost fecundate în primăvară. Pregătirea reproducătorilor pentru montă - reprezintă o etapă deosebit de importantă deoarece condiţionează, în foarte mare măsură, calitatea materialului seminal şi implicit calitatea viitorilor produşi.Pregătirea armăsarilor - debutează cu cea. 1-1,5 luni înainte de începerea sezonului de montă ( în funcţie de starea de întreţinere a acestora) şi are drept obiectiv principal aducerea armăsarilor într-o condiţie optimă de reproducţie printr-o hrănire şi o îngrijire adecvată. Astfel, se recomandă administrarea în hrana animalelor a unor nutreţuri de foarte bună calitate cu un volum redus şi un aport proteic ridicat.Este indicat, în perioada de vară, administrarea masei verzi în cantitate de 20-25 kg/cap/zi şi a unui supliment de concentrate, în completarea raţiei de bază, iar în perioada de iarnă administrarea fânurilor de bună calitate de leguminoase şi graminee (cea. 75 % din valoarea nutritivă a raţiei) şi a nutreţurilor suculente si a concentratelor.In perioada utilizării la montă este necesar să se administreze un supliment de nutreţuri de origine animai (ouă, lapte smântânit, făină de carne, etc.). Este. foarte important ca raţia armăsarilor să fie administrată în 3-4 tainuri şi să fie condusă astfel încât să se evite supraalinientaţia şi îngrăşarea animalelor.Intreţinerea armăsarilor trebuie gândită astfel încât aceştia să se menţină permanent într-o condiţie bună de reproducţie. în funcţie de numărul acestora pot fi întreţinuţi în boxe individuale, pe pardoseală din pământ bătut peste care se pune un strat gros de paie (armăsarii sunt liberi) sau legaţi la iesle cu lanţuri din două părţi, pe ştand din pământ bătut prevăzut cu un aşternut de paie.

21

Ingrijirea armăsarilor constă în perierea şi ţesălarea zilnică, precum şi în spălarea, ajustarea şi îngrijirea periodică a copitelor. Este foarte important, pentru menţinerea condiţiei de reproducător a masculilor, să se realizeze mişcări în aer liber timp de 2-3 ore în padocuri în manej sau prin utilizarea la munci uşoare.Utilizarea armăsarilor la reproducţie trebuie să se realizeze confonn unui program de montă, astfel încât să se evite epuizarea masculilor şi diminuarea calităţii materialului seminal (în general, masculii tineri pot fi utilizaţi la montă o dată pe zi, iar cei adulţi de două ori pe zi la un interval de cea. 8-10 ore).Pregătirea iepelor - începe cu cea. o lună înainte de începerea sezonului de monte şi urmăreşte două direcţii prioritare: refacerea femelelor adulte, din punct de vedere fizic, în vederea începerii unui nou ciclu de reproducţie şi pregătirea tineretului pentru introducerea la reproducţie. Pregătirea femelelor adulte are în vedere lotizarea acestora în funcţie de starea de întreţinere şi administrarea unei hrăniri suplimentare loturilor de animale aflate într-o stare necorespunzătoare de întreţinere, astfel încât acestea să poată relua în condiţii foarte bune activitatea de reproducţie.Se recomandă administrarea în hrana femelelor a unor furaje de foarte bună calitate (masă verde de bună calitate, fânuri de leguminoase) şi suplimentarea raţiei de bază cu nutreţuri concentrate cu un aport proteic şi energetic ridicat.Introducerea la reproducţie a tineretului trebuie să se realizeze atunci când femelele au o conformaţie corporal armonioasă şi au atins cea. 70-75 % din greutatea animalelor adulte, introducerea prematură sau tardivă a animalelor la reproducţie generând o serie de neajunsuri de ordin tehnic, economic şi sanitar-veterinar.Intreţinerea iepelor se face în stabulaţie liberă, în adăposturi tip „ hală", prevăzute cu padocuri exterioare, cu pardoseala din cărămidă sau pământ bătut peste care se aşterne un strat gros de paie; alocându-se o suprafaţă de cea. 5-6 mp/cap.Ingrijirea corporală constă în controlul, ajustarea şi tratarea periodică a copitelor, în perioada de vară şi pansajul zilnic, în perioada de iarnă.Monta, gestaţi a şi fătarea la cabalineMonta Ia cabaline se pate efectua liber (fiind întâlnită foarte rar în gospodăriile populaţiei) sau dirijat. în hergheliile moderme cu effective mai numeroase se practică însămânţarea artificial a femelelor cu material seminal de foarte mare valoare.Această acţiune debutează cu organizarea campaniei de montă ce presupune: stabilirea numărului de iepe, stabilirea numărului de armăsari, potrivirea perechilor conform obiectivelor de selecţie stabilite pentru fiecare exploataţie, stabilirea şi procurarea materialelor necesare acestei acţiuni, etc.Monta dirijată se realizează într-un padoc prevăzut cu o bară de încercare, după o pregătire prealabilă atât a masculului, cât şi a femelei, încărcătura fiind de 15-30 femele pentru masculii tineri şi de 60-70 femele pentru masculii adulţi.Gestaţia la iapă are o durată medie de 336 zile cu variaţii între 335 şi 350 zile, fiind influenţată de o serie de factori: precocitatea rasei, vârsta femelei, sexul produsului, etc. în această perioadă specială femelele trebuie să beneficieze de condiţii optime de hrănire, îngrijire şi adăpostire. Hrănirea iepelor gestante trebuie dirijată astfel încât să pemiită atât sporirea greutăţii corporale a femelei şi crearea unor rezerve, cât şi creşterea în condiţii optime a fetusului. Pe timpul verii cel mai indicat furaj este masa verde administrată sub formă de păşune şi un supliment de concentrate de 2-3 kg/zi.In perioada de stabulaţie se recomandă administrarea unor fânuri de foarte bună calitate în cantităţi de 9-12 kg/cap/zi şi a unui amestec de concentrate 3,0-3,5 kg/cap/zi. în prima parte a gestaţiei se poate administra şi nutreţ însilozat în cantităţi de 3,0-5,0 kg/cap/zi. întreţinerea se realizează liber, în adăposturi tip hală, pe pardoseală de pământ bătut peste care se pune un strat gros de paie. Este foarte important ca adăpostul să fie prevăzut cu padoc exterior, astfel încât animalele să poată să facă mişcare şi să se evite aglomeraţia la intrarea şi ieşirea din adăpost.Ingrijirea corporală se realizează prin controlul, ajustarea şi tratarea periodică a copitelor, în perioada de vară şi pansajul zilnic, în perioada de iarnă.Fătarea este prevestită de apariţia unor modificări importante în comportamentul femelei. Astfel, cu câteva zile înaintea ratării animalul este neliniştit, se culcă şi se scoală des, musculatura crupei se relaxează, flancurile se adâncesc, coada devine mai puţin rigidă, glanda mamară este hipertrofiată, etc. In vederea desfăşurării fătării fără incidente, cu câteva zile înainte-de momentul stabilit, trebuie pregătit corespunzător spaţiul destinat fătării, pregătită şi transferată femela în boxa de fatare.. Fătarea propriu-zisă durează cea. 20-40 min, fiind urmată de expulzarea învelitorilor fetale, retenţiile piacentare fiind relative rare la cabaline.Imediat după fătare femela trebuie să primească îngrijiri speciale: se "buşumează corpul în vederea zvântării, deoarece pe timpul fătării transpiră foarte mult, se spală şi se dezinfectează trenul posterior al animalului şi i se administrează un barbotaj format din apă călduţă, sare şi tărâţe de grâu. In zilele următoare hrănirea se realizează cu fânuri de foarte bună calitate şi nutreţuri concentrate.

22

Ingrijirea mânjilor, imediat după fătare, constă în degajarea căilor respiratorii de mucozităţi pentru a facilita respiraţia, secţionarea şi dezinfecţia cordonului ombilical, buşumarea în vederea zvântării şi administrarea primului tain de colostru la un interval maxim de 40-60 minute de la fătare.Tehnologia creşterii tineretului cabalinTehnologia creşterii tineretului reprezintă un lanţ de măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare ce au drept obiectiv asigurarea unor condiţii optime de adăpostire şi îngrijire a mânjilor în vederea limitării la maximum a pierderilor şi crearea unor premize favorabile privind dezvoltarea lor ulterioară.Adăpostirea mânjilor în perioada de alăptare se realizează în adăposturi tip „hală" împreună cu mamele lor. Aceste adăposturi sunt prevăzute cu pardoseală din pământ bătut acoperit cu un strat gros de paie ce se schimbă ori de câte ori este nevoie.Este foarte important ca în adăposturi să se asigure condiţii optime de microclimat optime pentru această categorie de vârstă (temperatura 10-14° C şi 0,1-0,3 m/sec, viteza curenţilor de aer), astfel încât să fie eliminaţi toţi factorii de risc ce-ar putea conduce Ia creşterea pierderilor.Hrănirea mânjilor până la înţărcare, în funcţie de caracteristici, se poate împărţi în două perioade distinct: perioada colostrală şi perioada de alăptare propriu-zisă.Perioada colostrală are o durată de cea. 3-5 zile şi se caracterizează prin utilizarea, în exclusivitate a colostruîui în hrana mânjilor sugari. Colostrul reprezintă prima secreţie a glandei mamare imediat după fătare şi se deosebeşte de laptele normal prin proprietăţile sale laxative şi conţinutul bogat în grăsime, proteine, vitamine, săruri minerale şi gamaglobuline prin care se realizează transferul imunităţii pasive de la mamă la făt.In perioada colostrală mânzul suge foarte des, cantitatea de lapte putând ajunge la 2,0-2,5 1 lapte în prima săptămână. In perioada de alăptare hrana mânzului este reprezentată de laptele matern până la vârsta de cea. 3-4 săptămâni, când alimentaţia începe să fie completată cu furaje vegetale. De regulă mînjii îşi iau laptele prin supt natural de la mame, cu excepţia situaţiilor în care fie femelele nu au lapte suficient, fie au murit la naştere, cazuri în care tineretul este hrănit artificial cu lapte de vacă (preparat special ) administrat la biberon în cantităţi progresive (cea. 3 l/cap/zi în prima săptămână până la 12 l/cap/zi la vârsta de 3 luni).Incepând cu vârsta de 3-4 săptămâni în hrana mânjilor încep să fie introduse nutreţurile vegetale. Concentratele sunt administrate sub formă de făină cernută, iar fibroasele (trebuie să fie reprezentate de fânuri de foarte bună calitate, de regulă fânuri de leguminoase) se administrează ca atare. După vârsta de o lună pot fi introduse şi suculentele în hrana mânjilor (la o lună morcovul, la 3 luni sfecla şi la 5-6 luni porumbul siloz). Pe timp de vară, după vârsta de 3 săptămâni, este indicată scoaterea la păşune a iepelor cu mânji.Se recomandă ca nutreţurile minerale să fie incorporate în amestecul de concentrate, iar apa să fie intrudusă în furajare începând cu prima săptămână de viaţă.Ingrijirea mânjilor - constă în individualizarea animalelor, urmărirea stării de sănătate a tineretului, efectuarea programului de vaccinări, controlul şi ajustarea periodică a copitelor, urmărirea ritmului de creştere prin cântăriri şi măsurători.Este foarte important ca în această perioadă mânjii să beneficieze de efectul benefic al mişcării în aer liber, deoarece aceasta contribuie la formarea unor cai cu o constituţie robust şi o conformaşie corectă. în acest scop mânjii trebuie să fie scoşi în padocuri împreună cu mamele ori de câte ori timpul este frumos şi nu există riscul contractării unor boli.Inţărcarea mânjilor - în vederea depăşirii cu rezultate bune, a acestui moment, tineretul trebuie să fie foarte bine pregătit în sensul obişnuirii de timpuriu cu consumul nutreţurilor vegetale. Astfel, se consideră pregătit pentru înţărcare un mânz ce poate consuma minimum 1,5-2,0 kg fân/cap/zi. De regulă, înţărcarea se poate realiza în jurul vârstei de 6 luni în grup (prin scoaterea mânji lor din adăposturile iepelor mame şi mutarea acestora în adăposturi separate, pregătite în prealabil, împreună cu iepele sterpe, sau individual prin scoaterea iepelor mame şi mutarea lor în alte adăposturi.După înţărcare mânjii sunt separaţi pe sexe, lotizaţi după greutate, dezvoltare corporală, destinaţie şi stare de sănătate. Animalele bolnave sau cele ce au înregistrat probleme de creştere sunt îngrijite cu atenţie şi beneficiază de un regim special de hrăni re.Un accent deosebit se pune în această perioadă pe efectuarea dresajului şi antrenamentului ce se realizează diferenţiat funcţie de destinaţia cabalinelor (călărie, tracţiune, etc). Adăpostirea, hrănirea şi îngrijirea cailor de tracţiuneCaii de muncă sunt întreţinuţi în adăposturi simple în stabulaţie legată, separaţi prin stănoage, confecţionate din lemn şi căptuşite cu trestie, paie sau alte material uşoare, pentru a evita rănirea animalelor. In general în aceste tipuri de grajduri procesele de muncă (hrănire, adăpare, evacuarea dejecţiilor) se realizează manual. In funcţie de mărimea efectivului de animale şi gradul de modernizare al adăpostului, ca organizare interioară, menţionăm următoarele elemente: alee de circulaţie şi furajare situată central construită din beton de dimensiuni variabile, în funcţie de modul de administrare a furajelor;

23

iesle pentru furajarea animalelor construită din lemn sau beton şi plasată de-a lungul pereţilor lungi ai adăpostului; ştandul de odihnă construit din pământ bătut sau cărămidă de dimensiuni variabile (funcţie de dezvoltarea corporal a animalelor), acoperit cu un strat gros de paie şi prevăzut cu stănoage;Este foarte important să se asigure condiţii optime de microclimat (temperatura 8-12 °C, umiditatea 60-75 %, viteza curenţilor de aer 0,3 m/s) pentru ca animalele să beneficieze de condiţii corespunzătoare de odihnă.Hrănirea cailor de muncă trebuie să se realizeze în funcţie de greutatea corporală şi în corelaţie direct cu intensitatea efortului depus, vârstă, stare de întreţinere, stare fiziologică, etc.Este recomandat ca nutreţurile administrate să fie cât mai bogate în hidraţi de carbon, deoarece aceştia constituie principala sursă de energie pentru refacerea capacităţii de efort şi să aibă un raport proteic diferenţiat după efortul depus (raport proteic mediu la animalele care au depus eforturi grele şi larg la animalele ce au depus eforturi uşoare).Nutreţurile utilizate sunt diferite funcţie de perioadă. Astfel, în perioada de vară este indicat să se administreze masă verde în cantităţi de 25-30 kg/cap/zi raţie ce poate fi completată cu un supliment de concentrate în cazul animalelor folosite la muncile grele şi foarte grele. în perioada de iarnă animalele primesc în furajare nutreţuri conservate reprezentate de: fânuri de calitate slabă şi grosiere, în perioada de repaus - 2-3 kg/100 kg greutate vie, respectiv fânuri de bună calitate şi nutreţuri concentrate în cazul utilizării lor la munci grele. Cel mai folosit nutreţ concentrate este ovăzul sau un amestec de concentrate şi poate fi administrat în cantităţi de 4-6 kg/ cap/zi. Nutreţurile suculente (sfecla, morcovii, nutreţul murat de foarte bună calitate ) pot fi folosite în alimentaţia cailor de muncă în cantităţi de 8-10 kg/cap/zi.Raţia trebuie să fie administrată în trei tainuri zilnice, cantitatea cea mai mare de nutreţ fiind rezervată tainului de seară, iar ordinea administării nutreţurilor este: fân, apă, concentrate. Adăparea cailor trebuie să se facă cu mare atenţie şi în general numai după consumarea primului tain de furaje.Cantitatea de apă consumată de un animal variază în funcţie de o serie de factori ( efortul depus, temperatura mediului ambiant, temperatura apei, etc. ) fiind în medie de 20-40 l/cap/zi. Apa trebuie administrată la o temperatură constantă (10-12° C) şi după un anumit timp (minimum o oră ) de la efectuarea efortului, în caz contrar putând produce colici, avorturi, congestii intestinale, etc.Ingrijirea cailor de tracţiune urmăreşte îngrijirea membrelor şi a copitelor şi protejarea pielii. îngrijirea membrelor şi a copitelor trebuie să aibă în, vedere verificarea integrităţii copitei, ungerea, ajustarea şi potcdvirea animalelor, ori de câte ori se impune această acţiune.Ingrijirea pielii se face prin periere, ţesălare şi buşumare, activitate ce are drept scop îndepărtarea murdăriei, prafului şi transpiraţiei accumulate în urma activităţilor zilnice. O atenţie deosebită trebuie acordată verificării regiunilor corporale ce au venit în contact cu harnaşamentele şi tratarea eventualelor rosături, tumefîeri sau ro saturi.4.2. Exploatarea raţională a cailorExploatarea raţională a cailor de tracţiune presupune, pe de o parte asigurarea unui randament maxim cu. cheltuieli minime şi reducerea preţului de cost al muncii, iar pe de altă parte prelungirea la maximum a duratei de folosire a acestora. Pentru realizarea acestor deziderate se impune parcurgerea următoarelor etape:>Dresajul cailor - reprezintă partea iniţială a pregătirii animalelor în vederea folosirii la tracţiune sau călărie, are drept scop eliminarea reflexelor negative ale cailor şi supunerea acestora voinţei omului şi începe iniţial cu elemente generale, commune, indiferent de destinaţia cabalinelor: punerea căpăstrului şi a frâului, legarea la iesle, ridicarea piciorului şi se finalizează cu elemente de dresaj de specialitate.Durata dresajului şi vârsta de începere sunt diferite ( 6-8 luni şi vârsta de 18 luni la caii de călărie la trei luni şi vârsta de 2-3 ani la caii de tracţiune ) şi se realizează după o anumită tehnică, care diferă în funcţie de destinaţia finală a animalului tracţiune ( obişnuirea cu hamurile şi hăţurile, mersul în linie dreaptă, mersul în cerc, mersul înapoi, opriri, porniri, tractarea unor greutăţi, etc) -pentru călărie ( obişnuirea tineretului cu frâul, cu şaua şi accesoriile acesteia, obişnuirea la coardă cu diferite tipuri de mers: pas, trap galop, obişnuirea cu diferite greutăţi şi în final cu călăreţul.>Antrenamentul cailor - are drept obiectiv pregătirea şi obişnuirea progresivă a calului, (conform destinaţiei acestuia) cu efortul în vederea obţinerii maximului de capacitate energetică de la acesta şi în vederea exploatării lui în condiţii optime.Incepe imediat după finalizarea dresajului, are ca obiectiv dezvoltarea, în mod deosebit, a aparatului locomotor şi ridicarea capacităţii de efort a animalelor şi se efectuează diferenţiat funcţie de specialitatea calului şi după un anumit orar, astfel încât efortul să fie gradat şi animalul să nu contracteze anumite reflexe negative.> Stabilirea regimului de efort - un cal de*tracţiune trebuie astfel folosii încât să fie capabil să lucreze o perioadă de 250-280 zile/an, iar timpul de folosire şi cel de odihnă să se succeadă regulat în aşa fel încât animalul să fie odihnit la începerea unei noi zile de muncă. Capacitatea de efort a unui animal este de cea. 30-35 % din energia totală, şi depinde de o serie de factori: greutatea corporală, vârstă, stare de întreţinere, calitatea atelajului, starea drumurilor, calitatea harnaşamentelor, etc. Efortul animalelor se calculează după formula:

24

T = E * Sin care:T = efortul de tracţiune( kg/m);E = forţa de tracţiune (kg forţă) - se determină cu ajutorul unui dinamometru;S= lungimea drumului parcurs (ni): uşor - 70 000 - 1 500 000 kg/m; mijlociu - 1 500 000 - 2 100 000 kg/m; greu - 2 100 000-3 000 000 kg/m; .foarte greu peste 3 000 000 kg/m. Durata de utilizare a animalului trebuie să crească progresiv de la 3-4 ore/zi la 8-10 ore/zi funcţie de mărimea efortului depus şi să se realizeze în reprize cu repausul şi hrănirea. După fiecare oră de efort se recomandă efectuarea unei pauze de 10-15 minute.> Pregătirea harnaşamentelor şi a vehiculelor hipo - pentru asigurarea unui randament superior în folosirea animalelor şi pentru evitarea accidentelor de orice natură se recomandă ca harnaşamentele să fie rezistente, uşoare, netede şi foarte bine ajustate pe corpul cailor. Este indicat ca după utilizare să se cureţe de praf, noroi şi transpiraţie, să se repare, să se ungă cu unsori special şi să se păstreze în poziţie verticală, în camere uscate şi bine aerisite.Vehiculele de toate tipurile (căruţe, docare, şarete, cabriolete, sănii, etc) trebuie să fie construite din materiale rezistente, să fie prevăzute cu dispozitive de frânare, să fie corespunzătoare din punct de vedere al greutăţii cu numărul şi mărimea animalelor, iar înainte de folosire trebuie să fie verificate, reparate, curăţate şi unse.

Rase de ovine crescute în România

RASA MERINOSUL DE PALASRasa Merinos de Palas se caracterizează printr-o buna dezvoltare corporala, un format corporal uşor dreptunghiular, cu profil mezomorf si o conformaţie corporală armonioasa.Are o foarte buna extindere a lânii, şi indici de reproducţie ridicaţi: fecunditatea medie 92-96 %, iar prolificitatea medie 128 % cu maxima de 142 %.Lâna - producţii medii de 7-12 kg la femele si de 13-16 kg la masculi, cu lungimea şuviţelor cea. 8-9 cm, fineţe de 19-21 microni si un randament la spălare de cea. 38%.Carne - greutăţii corporale mari de cea. 65 kg (62-68 kg) la femele si 100 kg (80-130 kg) la masculi, ritm mare de creştere realizat de tineret de peste 230 de g/cap/zi şi un randament la sacrificare de cea. 46-48 % la tineretul ingrasat si de cea. 46 % la ovinele adulte.Lapte - producţii de lapte, în cea. 132 zile de lactatie realizează o producţie medie de lapte de 130 kg din care aproximativ 90 % este folosita pentru alăptarea mieilor, iar dupa înţărcare animalele pot fi mulse o perioada de 40-60 de zile, putând realiza in condiţii bune de hranire si întreţinere o producţie de 20-30 kg lapte marfa cu un procent mediu de 5,5 %grasime si 5,3 % proteina.MERINOSUL DE TRANSIL VANIAMerinosul de Transilvania se caracterizează printr-un format corporal mezomorf, talie mijlocie, trunchi potrivit de lung, larg si adânc, membre relativ scurte cu osatura puternica. Rasa Merinos de Transilvania are un grad mare de variabilitate al extinderii lânii pe corp, standardul rasei prevede ca lâna sa fie extinsa la nivelul capului până la unghiurile interne ale ochilor, sa imbrace obrajii, sa acopere bine abdomenul, iar pe membre să depăşească genunchiul si jaretul.Lâna - lâna deasa, bine incheiata, cea. 6,5 kg la oi si 7,5-8,5 kg la berbeci, uniforma cu un usuc de buna calitate, şuviţele au lungimea de cea. 9 cm, fineţea medie de 22-24 microni si un randament la spălare cuprins intre 37-43 %.Carne - in condiţiile sistemului intensiv de îngrăşare, mieii realizează sporuri bune de creştere - cea. 180 g/cap/zi si un randament la sacrificare de 46-49 %, iar adultele au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala fiind de cea. 46-48 kg la femele si 75-80 kg la masculi.Lapte - cea. 70-90 kg într-o perioada medie de 5,5 luni de lactatie, din care 85-88 % este consumata de miel. Dupa înţărcare animalele mai pot fi mulse o perioada de cea. 50 de zile, putând realiza o producţie de 6-10 kg lapte marfa.

RASA TIGAIERasa Tigaie are o constituţie robusta, rusticitate si rezistenta mare la boli si un grad mare de adaptabilitate la condiţiile diferite de exploatare.Extinderea lânii mai puţin buna, formează un mot la nivelul frunţii, acoperă relativbine abdomenul (in mod deosebit la exemplarele din turmele selecţionate), iar la nivelul membrelor coboară până aproape de genunchi si jaret.Lâna - producţia este intre 3,0-4,5 kg, cu lungimea şuviţelor de 8-12 cm, randamentul la spălare de 50-55 % şi fineţeai are o medie cuprinsa intre 31-33 microni.

25

Carne - tineretul are o buna capacitate de îngrăşare, realizând sporuri medii de 140-170 g/cap/zi şi un randament la sacrificare de 48-49 %. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala medie fiind de cea. 43-50 kg la femele si cea. 70 kg la masculi.Lapte - in medie 80-90 kg de lapte cu un procent mediu de grăsime de 6,4 % in cea. 180 zile de lactatie, consumul intern reprezentând cea. 65 %, iar producţia marfa cea. 30-35 kg.Varietăţile rasei TigaieIn cadrul rasei Tigaie s-au diferenţiat patru varietăţi distincte deosebite intre ele prin culoarea lânii si a jarului de pe extremităţile corpului: alba (bela), bucalaie, ruginie si neagra.

-Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform.- Varietatea bucalaie - are lâna de pe corp de culoare alba si jarul de pe extremităţi de culoare castanie de diferite nuanţe (de la brun cenuşiu până aproape de negru).- Varietatea ruginie - are lâna de culoare alba, iar jarul de pe extremităţi de culoare ruginie cu nuanţe mai inchise sau mai deschise.- Varietatea neagra - are atat lâna de pe corp cat si jarul de pe extremităţi de culoare neagraRASA ŢURCANĂRasa Ţurcană este adaptata la condiţii vitrege de exploatare si se caracterizează prin rusticitate, rezistenta mare la boli si la condiţiile de mediu mobilitate pronunţata si pretabilitate la exploatarea prin transhumanta pe distante mari.In general, lâna are o cusătura descheiata, o extindere mediocra pe corp, fiind mai rara in mod deosebit in regiunea abdominala, iar la nivelul membrelor coboară până la jumătatea antebraţului si până aproape de jaret.Lâna - cusătura descheiata, suvite de forma conica cu doua categorii de fibre: lungi si groase cea. 25-30 % ( lungimea medie de 20-25 cm şi fineţea de 58-65 microni) si fibre scurte si subţiri cea. 70-75 %, fara strat medular ( lungimea de 9-12 cm, fineţea intre 28-30 microni). Producţia medie de lâna este de 1,9-3,0 kg la femele si de 2,5-4,5 kg la masculi, cu un randament la spălare de peste 65 %.Carne - aptitudini mai puţin bune pentru producţia de came, ritm relativ redus de creştere la tineret 140-150 g/cap/zi, insusiriilor calitative mai scăzute ale cărnii şi randament la sacrificare de 46-49 %. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala medie fiind de cea. 38-42 kg la femele si cea. 60-80 kg la masculi.Lapte - potenţial de peste 100 kg cu un procent mediu de 7 % grăsime într-o perioada de lactatie de 180-200 de zile. Dupa înţărcare ovinele mai pot fi mulse cea 4-5 luni obtinandu-se o cantitate de 50-65 kg lapte marfa.Pielicele - se obţin in mod deosebit de la varietăţile brumarie si neagra, care au si o buna capacitate combinativa cu rasa Karakul.Varietăţile rasei ŢurcanăRasa Ţurcană prezintă patru varietăţi deosebite intre ele prin culoarea lânii si a jarului de pe extremităţile corpului: alba,neagra, brumarie si ratca.- Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform. Este cea mai numeroasa varietate si este exploatata in mod deosebit pentru producţiile de lâna si lapte.- Varietatea neagra - are lâna de pe corp si jarul de pe extremităţi de culoare neagra. Este exploatata in mod deosebit pentru producţia de pielicele obţinute in mod deosebit in urma încrucişări i cu rasa Karakul.- Varietatea brumarie - animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe extremităţi de culoare brumarie. La fel ca si varietatea neagra este exploatata in mod deosebit pentru valoarea comerciala ridicata a pielicelelor pe care le produce.RASA KARAKULRasa Karakul face parte din tipul morfologic dolicomorf, aspect corporal „piriform", musculatură slab dezvoltata înveliş pilos cu aspectul caracteristic lânurilor groase, extindere mediocra pe corp, capul si membrele până deasupra genunchilor si jaretelor fiind acoperite cu par scurt si lucios.Pielicele - reprezintă direcţia de exploatare definitorie a acestei rase. Cele mai valoroase pielicele se obţin prin sacrificarea mieilor in primele 3 zile de la naştere, atunci când insusirile buclajului asigura o mare valoare comerciala.Lapte - in condiţii bune de hranire si întreţinere poate ajunge la cea. 65 kg cu un procent mediu de 7,6 % grăsime într-o perioada medie de lactatie de 180 de zile. Dupa înţărcare ovinele mai pot fi mulse 4-5 luni obtinandu-se o cantitate de cea. 40 kg lapte marfa.Lâna - doua categorii de fibre: lungi si groase si scurte si subţiri, lungimea şuviţelor variază in funcţie de grosime fiind cuprinsa intre 7-12 cm, iar cantitatea de lâna groasa si mixta obţinută de la aceasta rasa variază intre 1,8 -3,0 kg si are un randament la spălare de peste 55 %.Carne - are o importanta mai redusa la aceasta rasa, datorita specificului exploatării. Astfel, se obţin doua categorii de came (carnea mieilor sacrificaţi in primele zile de la naştere pentru producţia de pielicele si carnea obţinută in urma sacrificării animalelor adulte reformate), ambele cu o valoare comerciala redusa. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala medie fiind de cea. 42-50 kg la femele si cea. 55-70 kg la masculi.

26

Varietăţile rasei Karakul- Varietatea neagra - este cea mai numeroasa si se caracterizează prîntr-o culoare negru-uniform pe toata suprafaţa corpului.- Varietatea brumarie — animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe extremităţi de culoare brumarie.- Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform. Este mai puţin numeroasa si a inceput sa aiba o importanta mai mare in ultimul timp datorita posibilităţii de vopsire in diferite culori.Rase de ovine specializate pentru producţia de lapte RASA FRIZĂAre o conformaţie corporala tipica, format corporal piriform, capul relativ mare, cu profilul convex, urechile lungi si late, gatul lung si subţire, linia superioara dreapta, crupa larga si dreapta, abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, membrele relativ lungi si puternice, acoperite cu jar până deasupra genunchiului si jaretului. Animalele au o dezvoltare corporala medie de 40-45 kg la femele si 80-90 kg la masculi. Producţia principala este cea de lapte unde realizează performante de excepţie: 400 -700 kg lapte într-o perioada de lactatie de cea. 200 zile, recordul fiind de cea. 1500 kg, cu un procent mediu de grăsime de 6.4 %.Producţia cantitativa de lâna este redusa datorita extinderii mediocre a lânii pe corp (capul, până dupa ceafa membrele până peste genunchi si jaret si coada sunt acoperite cu jar de culoare alba), fiind in medie de 4-4,5 kg, cu lungimea şuviţelor de 10-15 cm si fineţea de 33-38 microni.Rasa Friza se caracterzeaza printr-o precocitate deosebita (in condiţii bune de creştere si hranire, oile pot produce primul miel la vârsta de 1 an ) si o prolificitate foarte mare de 200-225 %, realizând adesea cate trei, uneori chiar patru si cinci miei la o fatare.Rase de ovine specializate pentru producţia de carne RASA SUFFOLKAre o capacitate mare de transmitere in descendenta a aptitudinilor pentru producţia de came, motiv pentru care se foloseşte foarte mult la încrucişare cu alte rase pentru producţia de came. obtinandu-se produşi cu o buna precocitate, viteza mare de creştere, capacitate ridicata de conversie a furajelor si carcase de foarte buna calitate.Rasa Suffolk are o dezvoltare corporala mijlocie, conformaţie tipica pentru came, format corporal pronunţat dreptunghiular, dimensiunile de lărgime si adâncime ale trunchiului foarte bine dezvoltate, membre scurte si puternice si produce o came de foarte buna calitate, suculenta si savuroasa, cu o buna marmorare si persilare. Greutatea oilor este in medie de 80-113 kg, iar a berbecilor de 113-150 kg.Lâna de pe corp, are o culoare alba, iar jarul de la nivelul membrelor si al capului are o culoare brun-inchis, este semilucioasa, cu o lungime a şuviţelor de 6,0-8,7 cm si fineţea de 25-33 microni. Producţia obţinută de la aceste animale este relativ mica (datorita extinderii mediocre pe corp ) 3,0-4,0 kg la femele si 5,0-6,0 kg la masculi cu un randament la spălare de cea. 52 %.Rasa Suffolk are o buna prolificitate de 125-130 %, iar oile au o buna capacitate lactogena ceea ce asigura produsilor un ritm de creştere accentuat. In tara noastră au fost aduşi din Anglia berbeci Suffolk si s-au folosit la producerea de metişi industriali pentru came prin încrucişare cu oile din rasele locale, obtinandu-se o imbunatatire a precocităţii si calităţii carcasei îndeosebi la metişii rezultaţi din încrucişări cu rasa Tigaie si cu oaia Spanca.Exploatarea ovinelor pentru producţia de lapteîn exploatarea ovinelor pentru producţia de lapte, în funcţie de suprafeţele de păşune, posibilităţile de hrănire şi condiţiile de adăpostire existente în unităţile crescătoare, pot fi întâlnite trei sisteme de întreţinere: pe păşune, în semistabulaţie şi în stabulaţie permanentă.-întreţinerea oilor pe păşune - este cel mai vechi sistem de întreţinere folosit la ovine fiind încă în actualitate în zonele de munte cu pajişti permanente, care nu pot fi valorificate în mod eficient decât prin păşunat. Esenţa sistemului constă în împărţirea ovinelor în turme în funcţie de condiţia fiziologică, astfel:- oi mulgătoare (400-500 cap.);- tineretul an curent (300 cap.);- tineretul an precedent (200-300cap.);- berbeci de reproducţie (60-80 cap.);în vederea utilizării cât mai eficient, păşunea se împarte în tarlale care vor fi păşunate succesiv stabilindu-se un program de păşunat ce va ţine cont de condiţiile atmosferice şi de orarul de exploatare al animalelor.Adăpostirea animalelor pe timpul nopţii se realizează în construcţii improvizate denumite „târle", care sunt mutate succesiv, (la câteva zile), utilizându-se astfel dejecţiile obţinute pe perioada de odihnă ca îngrăşământ pentru ridicarea producţiei de masă verde obţinută de pe păşunea respectivă (operaţiune cunoscută sub denumirea de „târlire").Adăparea animalelor, în această variantă, se realizează, de obicei, utilizând sursele naturale de apă.-întreţinerea în semistabulaţie - este un sistem de întreţinere practicat în unităţile care dispun de suprafeţe reduse de păşuni şi constă în scoaterea animalelor pe păşune un timp relativ redus (câteva ore zilnic) mai mult în

27

scopul efectuării mişcării, restul timpului ovinele sunt întreţinute la adăpost şi furajate cu masă verde obţinută prin cultivare.In situaţia în care masa verde nu este suficientă animalele primesc în complectarea raţiei furaje fibroase, grosiere sau concentrate. Animalele sunt întreţinute în adăpost pe aşternut permanent (storişte), care este evacuat mecanic sau manual ori de câte ori este nevoie. în vederea adăpării adăpostul este racordat la o sursăde alimentare cu apă, ovinele fiind adăpate din adăpători tip „jgheab " cu nivel constant.- întreţinerea în stabulaţie permanentă - este un sistem de întreţinere folosit în unităţile care nu dispun de suprafeţe de păşuni şi constă în întreţinerea animalelor la adăpost atât iarna cât şi vara. Această variantă de întreţinere presupune hrănirea animalelor pe timpul verii cu masă verde obţinută prin cultivare, după o anumită schemă (conveier verde) luînduse în calcul la stabilirea necesarului o serie de elemente: numărul de animale, mărimea perioadei de hrănire cu masă verde, cantitatea de masă verde necesară fiecărui animal, timpul necesar unei plante din momentul semănatului până la utilizare, durata de utilizare, etc.Acest sistem prezintă o serie de dezavantaje legate de ridicarea costului laptelui(datorită cheltuielilor ocazionate de aplicarea tehnologiilor de cultivare recoltare şi transportul masei verzi la adăpost), limitarea mişcării animalelor, ceea ce poate conduce la apariţia anumitor afecţiuni ale membrelor, organizarea activităţii de reproducţie şi a activităţii de evacuare a dejecţiilor.Având în vedere că esenţa sistemului de exploatare presupune menţinerea animalelor numai în adăpost, trebuie ca acesta să asigure condiţii corespunzătoare de confort, respectiv o suprafaţă de cea. 1,8 mp/cap în cazul berbecilor, cea. 1,0 mp/cap pentru oi fătătoare şi cea. 0,35 mp/cap pentru tineret. în adăpost pentru îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă a animalelor se utilizează aşternutul permanent, care se evacuiază mecanic sau manual (funcţie de gradul de modernizare al unităţii) de regulă de două ori pe an (primăvara şi toamna) sau ori de câte ori este nevoie, iar adăparea se face utilizând adăpători tip „jgheab" cu nivel constant.Indiferent de sistemul de întreţinere utilizat furajarea ovinelor pe timpul iernii se face utilizând nutreţuri conservate, astfel: fibroasele în cantităţi de cea. 0,5-1,0 kg/cap/zi se folosesc în hrana tuturor categoriilor de ovine, grosierele (paiele, vrejii şi cocenii)sunt utilizate mai ales în furajarea oilor sterpe, sau a celor gestante aflate în prima parte a gestaţiei putând ajunge chiar la cea. 50 % din valoarea raţiei, suculentele (nutreţul siloz, sfecla, sunt consumate cu plăcere de către animale şi se administrează în cantităţi de 3,0-4,0 kg, respectiv 2,0 kg/cap /zi şi nutreţurile concentrate (sub formă de uruieli), care se administrează numai în perioada de stabulaţie în complectarea raţiei de bază.Mulsul ovinelor începe, în general, primăvara devreme după înţărcarea mieilor şi se termină la începutul toamnei (luna septembrie), atunci când ovinele îşi încheie perioada de lactaţie. Pe perioada lactaţiei numărul mulsorilor este variabil în funcţie de producţia de lapte, realizându-se trei mulsori /zi la începutul lactaţiei, două mulsori/zi la mijlocul lactaţiei şi numai o singură mulsoare/zi în ultima lună de lactaţie.Mulsul manual este cel mai frecvent sistem de muls întâlnit la ovine la noi în ţară, se realizează într-un ţarc special numit „strungă"în două variante: mulsul „dinapoi" şi mulsul „lateral". In această variantă de muls un mulgător poate mulge cea. 100-120 de oi/mulsoare.Mulsul mecanic se întâlneşte în ţările cu tradiţie în creşterea ovinelor pentru producţia de lapte (Franţa, Israel), care cresc rase specializate în producţia de lapte (Friză, Awassi), cu sfârcuri mari, utilizându-se diferite tipuri de instalaţii de muls(instalaţii de muls la bidon, instalaţii de muls cu transportul laptelui pe conductă, platforme de muls rotative, etc).Are avantajul că reduce foarte mult efortul mulgătorilor, măreşte productivitatea muncii (cea. 240 oi/oră/mulgător), dar necesită investiţii iniţiale mari.Exploatarea ovinelor pentru producţia de carneIn exploatarea ovinelor pentru producţia de came se întâlnesc două tehnologii principale: îngrăşarea mieilor şi îngrăşarea (recondiţionarea Janimalelor adulte, fiecare având o anumită pondere în producţia totală de carne de ovine.îngrăşarea mieilor se practică în două variante: îngrăşarea intensivă şi îngrăşarea semiintensivă, fiecare avănd anumite particularităţi.îngrăşarea intensivă se practică pe scară largă, în unităţi specializate, de capacităţi mari (peste 10 000 capete). In vederea îngrăşării mieii sunt afluiţi după înţărcare (la vărste de cea. 50-60 de zile şi la greutăţi de 12-15 kg/cap), după ce în prealabil au fost deparazitaţi şi lotizaţi în funcţie de vârstă şi greutate corporală.Intreţinerea mieilor se realizează în adăposturi speciale tip „şopron", compartimentate în boxe comune cu o suprafaţă de cea. 24 mp, unde sunt cazaţi cea. 70 de capete. Aceste boxe au pardoseala ridicată cu cea. 0,6-0,8 m de la sol şi construită din grătare de lemn sau metalice cu spaţiul dintre şipci de cea. 2 cm. Adăparea se realizează la discreţie, fiecare compartiment fiind dotat cu adăpători tip „jgheab" cu nivel constant.Hrănirea mieilor se face, de obicei, cu un amestec unic constituit din fân tocat suculente şi concentrate, care se administrează mecanizat.Evacuarea dejecţiilor poate fi realizată manual sau mecanic în funcţie de gradul de modernizare al îngrăşetoriei. In varianta mecanizată de evacuare sub compartimentele de creştere a mieilor sunt construite două canale de de

28

dejecţii deservite de două pluguri racloare, care scot gunoiul la unul din capetele adăpostului de unde sunt preluate şi transportate la platforma de depozitare. In varianta manuală, dejecţiile sunt evacuate după terminarea ciclului de îngrăşare.în acest sistem durata îngrăşării este de cea. 100 de zile, în condiţiile realizării unui spor mediu zilnic de 200-230 g, consecutiv unui consum specific de 6-7 UN /kg spor şi a unei greutăţi la livrare de 35-40 kg/cap.Ingrăşarea semiintensivă a mieilor are la bază întreţinerea acestora în adăposturi nespecializate, utilizarea în hrană a nutreţurilor de volum şi numai într-o perioadă scurtă (finisarea )folosirea concentratelor în cantităţi moderate. Prin acest sistem performanţele realizate sunt mai reduse, animalele sunt preluate la vărste şi greutăţi mai mari (20 kg), realizează sporuri mai reduse (150-180 g/cap/zi), consumul specific este mai mare (7,0-8,0 UN/kg spor), iar durata îngrăşării se prelungeşte peste 150 de zile.Recondiţionarea oilor adulte vizează animalele care şi-au terminat perioada de exploatare pentru producţia de lapte, aflate de regulă într-o stare slabă de întreţinere, în scopul îmbunătăţirii performanţelor calitative şi cantitative pentru producţia de came.Această operaţiune se desfăşoară de regulă toamna şi parcurge două etape:- etapa de pregătire sau de acomodare cu furajul administrat cu o durată de 10-20 de zile în care furajele de volum ajung pană la 60-70 % din nivelul raţiei;- etapa a 2-a de îngrăşare propriu-zisă, cu durată variabilă(funcţie de starea de întreţinere a animalelor, caracterizată prin creşterea ponderii furajelor concentrate în structura raţiei până la 30-40 %. In această tehnologie sporul de creştere realizat diferă în funcţie de rasă variind la rasele noastre în medie de la 100-150 g'cap /zi, cu un consum specific deasemenea variabil, între 8,5-16,0 UN-/kg spor.Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână utilizează o tehnologie de exploatare identică cu cea folosită la exploatarea pentru producţia de lapte. Prioada de tundere a ovinelor este diferită în funcţie de fineţea lânii, de rasă. de vârsta, de tehnologia de întreţinere utilizată şi de zona în care se cresc animalele.Tunsul oilor se realizează în două sisteme: tunsul manual şi tunsul mecanic.Tunsul manual se foloseşte mai ales în gospodăriile populaţiei şi in unităţile cu efective reduse şi prezintă dezavantajul unei productivităţi reduse a muncii şi obţinerii unui cojoc de calitate inferioară.Tunsul mecanic se practică pe o scară din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje: productivitate a muncii crescută, efort redus din partea muncitorilor şi obţinerea unui cojoc de calitate.REPRODUCŢIA OVINELOR Maturitatea sexuala - este influenţată de o serie de factori (precocitatea rasei, individualitatea, condiţiile de creştere, de dezvoltarea si integritatea anatomica si funcţionala a organelor sexuale,etc.) si apare diferenţiat in funcţie de sex: la mieluţe pubertatea se instalează la vârsta de 6-10 luni, iar la masculi la 5-7 luni, cand realizează cea. 50-60 % din greutatea de adult. Utilizarea la reproducţie a animalelor la o vârsta foarte timpurie reprezintă o practica greşita, deoarece afectează negativ ritmul ulterior de creştere al animalelor, aptitudinile de reproducţie viitoare, uşurinţa fatarilor, rezistenta si vitalitatea produsilor, potenţialul productiv, etc.Vârsta primei monte variază in funcţie de maturitatea corporala si fiziologica, precocitatea rasei, nivelul de hranire al animalelor din perioada de creştere, fiind condiţionată de realizarea a 75 % din greutatea vârstei de adult. In practica reproducţiei la ovine, vârsta introducerii la reproducţie a mielutelor si berbecutilor este de cea 10-12 luni la rasele precoce si cea. 18 luni la rasele tardive.Pentru obţinerea unui procent maxim de fecundare se recomandă realizarea montei intre 16-20 ore de la inceputul caidurilor, dar cum nu se poate determina cu exactitate acest moment, in practica se realizează monta sau insamantarea artificiala imediat dupa determinarea caidurilor, si se repeta la cea. 8-10 ore Spermatozoizii supravieţuiesc in oviductele oii si au capacitate fecundanta cea. 6-7 ore, iar ovulele sunt apte pentru fecundare, dupa dehiscenta, cea. 6 ore.După fătare, apariţia unui nou ciclu sexual are loc la intervale variate, în funcţie de gradul de ameliorare al rasei, de condiţiile de hrănire şi factorii climatici, caidurile putând reapărea la 18-28 zile (la oile Karakul, cărora li s-au sacrificat foarte timpuriu mieii), la 6-8 săptămâni sau chiar la 5-7 luni.Perioada activităţii de reproducţie coincide cu viaţa economică a ovinelor, care durează 6-7 ani, fiind determinată de rasă, starea de sănătate, nivelul productiv, gradul de precocitate, starea de întreţinere etc.Sezonul de monta - depinde de o serie de factori: condiţii de mediu (temperatura, precipitaţii, vânturi, etc), regiune, nivel de alimentaţie, tipul unităţii, scopul economic urmărit, etc. In general la ovine caidurile apar cel mai frecvent in sezonul de toamna, datorita reducerii duratei zilei-lumina, ca factor determinant in activitatea de reproducţie, care, alături de alimentaţia corespunzătoare, determina o secreţie hormonala mai abundenta a hipofizei.La rasele de ovine crescute in tara noastră pot sa apară trei situaţii privind perioadele de monta si fatari, fiecare perioada având caracteristici si implicaţii economice aparte.In condiţiile tarii noastre obţinerea fatarilor timpurii de primăvara reprezintă cea mai buna varianta, datorita avantajelor multiple:- produsii sunt foarte bine dezvoltaţi la apariţia masei verzi si pot valorifica foarte eficient păşunile;

29

- creste durata lactatiei la oi si creste producţia de lapte datorita efectului lactogen pronunţat al vegetaţiei suculente de primăvara;- mieii sunt mai vigurosi si suporta mult mai bine, atat caidurile din perioada de vara, cat si gerurile din perioada de iama;- creste producţia de lapte marfa a oilor cu cea. 30 - 35 % si implicit eficienta economica a exploatării acestora.- realizarea unei greutăţi mai mari a mieilor la înţărcare , ceea ce creaza premiza utilizării, cu rezultate deosebite, a tineretului femei la monta timpurie datorita bunei dezvoltări corporale, sau a masculilor in cadrul sistemului industrial de îngrăşare.

INTENSIVIZAREA REPRODUCŢIEIIn condiţiile unei reproducţii normale si a unei singure fatari pe an ovinele valorifică pentru reproducţie cea. 184 zile (150 zile gestaţie + 2 cicluri de călduri a 17 zile), sub nivelul altor specii. In vederea remedierii acestei situaţii si a obţinerii unui număr mai mare de produşi si mai ales obţinerea eşalonată a acestora se impune valorificarea mai intensa a tuturor particularităţilor reproductive a ovinelor.Aceasta se poate realiza prin modificarea unor componente ale tehnologiei de reproducţie, şi anume: desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulaîorii, sporirea frecvenţei fătărilor, stimularea poliovulaţiei, etc.-Desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii este determinată de mai mulţi factori:-factorul genetic, reprezentat prin particularitatea rasei şi chiar a femelelor de a prezenta călduri în mai multe sezoane, este cel mai bine fixat şi corelat cu nivelul de ameliorare şi gradul de precocitate;-durata zilei-lumină de 10-12 ore determină activtarea căldurilor; trecerea treptată spre zi lumină-scurtată în mod artificial determină căldurii ovulatorii;-lactaţia limitează apariţia căldurilor; oile cu producţii superioare de lapte au perioade de repaus sexual mai mare;- prezenţa mielului inhibă apariţia căldurilor prin suprimarea hormonilor gonadotropi, datorită suptului :- aplicarea unor substanţe hormonale reprezintă calea cea mai utilizata si cu cele mai sigure rezultate. Cea mai sigura cale de inducere artificiala a estrului la ovine a fost administrarea temporara a progesteronului, care in perioada administrării blochează ovulatie, iar dupa incetarea administrării o induce treptat la toate femelele tratate.Progesteronul este inglobat in pesarii care sunt introduse in vaginul oii cu ajutorul unui aplicator si sunt menţinute un anumit număr de zile. Dupa indepartarea pesariilor are loc o hiperfunctie a hipofizei, se declansaza activitatea ovarelor si caidurile apar intre 24 si 36 ore.-Sporirea frecvenţei fătărilor - frecventa normala a fatarilor este de o fatare/an si se considera fatari dese atunci cand se produc doua fatari/an sau trei fatari la doi ani.Realizarea a doua fatari /an - este o metodologie, care solicita foarte intens organismul animalelor si in general se aplica la rasele cu un sezon de reproducţie de peste 6 luni si pe animale adulte reformate sau sterpe.Realizarea a trei fatari in doi ani - presupune intervalul minim de 8 luni intre fatari: 5 luni de lactatie, 2 luni de lactatie si 1 luna pregătire pentru montaO condiţie deosebit de importanta, in reuşita acestei metode, este asigurarea unei hraniri adecvate, care sa poată sa susţină acest efort al organismuluiTEHNICA EFECTUĂRII MONTEI ŞI ÎNSĂMÂNŢĂRILOR ARTIFICIALEIn creşterea ovinelor se folosesc două sisteme de reproducţie : monta şi însămănţarea artificială.Monta - presupune utilizarea atat a atât a montei libere, cât şi a montei dirijată.Monta liberă este caracteristică gospodăriilor populatiilo, unităţilor cu efective relativ mici, ce practica un sistem de exploatare extensiv şi semiextensiv şi se aplică în turme de producţie. Aceasta metoda consta in introducerea berbecilor in turmele de oi (raportul de sexe fiind de 1/25-1/30 )si menţinerea lor până cand toate femelele au fost fecundate (cea. 4-5 săptămâni).Avantajul principal al acestei metode este reprezentat de obţinerea unei fecundităţi ridicate.Metoda prezintă o serie de dezavantaje: necesită întreţinerea unui număr mare de berbeci care, la sfîrşitul sezonului, sunt de obicei epuizaţi şi slăbiţi, necunoaşterea originii descendenţilor dupa tata, posibilitatea transmiterii in efective a unor boli, utilizarea unor masculi cu o capacitate ameliorativa mai slaba, etc.Monta dirijată individuală sau la boxă, pe clase de calitate, este metoda cea mai recomandată, întrucât permite respectarea nominalizării împerecherilor, cunoaşterea originii, putându-se realiza şi programele de ameliorare specifice fiecărei rase sau biotip. Aplicarea acestui sistem presupune întocmirea listei de montă, după care berbecii nominalizaţi (raport 1/40) se introduc în boxe unde sunt aduse oile depistate şi repartizate berbecului respectiv.Depistarea oilor în călduri se face dimineaţa cu ajutorul "berbecilor încercători" (raportul de 1/80, iar la rasele perfecţionate, la care căldurile sunt mai puţin evidente, raportul este de 1/60). Berbecii încercători, aleşi dintre cei mai viguroşi, dar necorespunzători din punct de vedere zootehnic, se folosesc prin rotaţie : 4 zile de activitate şi 3-4 zile repaus.

30

Alegerea oilor în călduri se face de obicei o singură dată pe zi, dimineaţa, la oile de peste 2 ani; în cazul oilor tinere se recomandă depistarea dimineaţa şi după amiaza, la interval de aproximativ 8-10 ore, pentru a nu pierde un ciclu de călduri.Insămînţarea artificială - Constituie atat un sistem de reproducţie, cat şi unul din factorii cei mai importanţi de realizare a procesului de ameliorare, prin folosirea intensă a celor mai valoroşi berbeci şi fecundarea unui număr mare de oi într-o perioadă de montă. însămânţarea artificială se poate face cu spermă brută, refrigerată sau congelată. Cel mai mare număr de oi se însămânţează cu spermă congelată sau refrigerată. Numărul de recoltări zilnice este variabil, în funcţie de vârstă: de la un berbec adult se recoltează 4 ejaculate, iar de la berbecii tineri 1-2 ejaculate.S-a răspândit in majoritatea fermelor din tara noastră, datorita multiplelor avantaje pe care le presupune:- numărul mare de oi care se pot însămânţa de la un berbec, într-un sezon (între 500-1000 cap), în funcţie de vigurozitate, vârstă si calitatea spermei;- reducerea cheltuielilor datorate menţinerii in exploatare a unui număr redus de masculi;- accelerarea procesului de ameliorare a efectivelor prin utilizarea la reproducţie a celor mai valoroşi masculi aflaţi in vârful piramidei ameliorării;- prevenirea răspândirii unor maladii cu transmitere sexuala.Ca dezavantaje principale al acestei metode menţionam: scăderea fecundităţii, limitarea bazei de selecţie si posibilitatea accelerării consangvinizarii la nivelul efectivelor de ovine.GESTAŢIAInstalarea gestaţiei se exteriorizează printr-un comportament liniştit al animalului, tendinţă de îngrăşare, iar pe măsura avansării apare asimetria abdomenului, acesta proeminând în partea dreaptă. Durata gestaţiei este, în medie de 150 zile, cu variaţii între 145-155 zile. Diagnosticul gestaţiei la ovine se face prin metode clinice (inspecţia, palpaţia), metode de laborator (biofizice, biochmice) si metode folosirea ultrasunetelor.Hrănirea oilor gestante - trebuie să corespundă cerinţelor organismului si modificările in dezvoltarea fătului care au loc pe parcursul celor 150 de zile.Intensificarea metabolismului în a doua fază a gestaţiei, datorită datorită intensităţii mari de creştere si dezvoltare a fătului, precum si apariţiei foliculilor secundari, impune admninistrarea unor furaje cu valoare nutritivă completă si cu nivel energetic superior cu aproximativ 20 % faţă de cea din perioada de montă.Structura raţiilor trebuie să cuprindă sortimente variate de furaje fibroase, suculente, concentrate-nealterate (mucegăite sau îngheţate). Se recomandă evitarea furajelor care pot provoca avorturi în special în perioada a doua de gestaţie, ca de exemplu nutreţul însilozat, ca si adminsitrarea de apă prea rece.Adăpatul corect contribuie la bunul mers al gestaţiei si la fătarea în condiţii normale, atât prin cantitatea corespunzătoare (în medie, 5 litri pe cap), cat si prin calitate (apa trebuie să fie curată, la temperatura de 8-10°C, schimbată des şi administrată în jgheaburi curate). FĂTAREADesfăşurarea campaniei de fătări în interval scurt, comasate, simplifică lucrările de organizare, concentrând majoritatea forţelor din fermă în această activitate.Organizarea campaniei de fătare începe cu 3-4 săptămâni înainte şi are ca principale obiective următoarele: pregătirea animalelor, pregătirea saivanelor, instruirea personalului îngrijitor, pregătirea materialelor necesare desfăşurării in bune condiţii a fatarii, îngrijirea mieilor şi a mamelor în prima zi după fătare.Pregătirea animalelor, in aceasta faza si consta in principal in tunderea lânii în jurul ochilor, in mod deosebit la rasa Merinos, "codinirea" lânii cu aproximativ două săptămâni înainte de fătare, pentru prevenirea infecţiilor la fătare şi uşurarea suptului.Pregătirea adăposturilor în care se întreţin oile gestante şi în care vor avea loc ratările consta in curăţirea si dezinfectarea acestora, amenajarea unui aşternut de paie uscat şi curat si asigurarea unui micloclimat optim (7-8° C - iama si un coeficient de luminozitate de 1/12 mp)de cazare.La extremitatea ferită de curenţi a adăpostului se delimitează un compartiment în care se introduc oile inainte de fatare in scopul evitării aglomeraţiei şi a accidentării mieilor imediat după fătare. De-a lungul peretelui cel mai adăpostit se fixează boxe individuale, în proporţie de 5-10 % din totalul oilor care trebuie să fete.Pregătirea materialelor necesare constă în asigurarea cu medicamente, substanţe dezinfectante, caiete de evidenţă, cântare, crotalii, cleşte de crotaliat, biberoane, ovisem, felânăre. De asemenea, în apropierea saivanului de fătare trebuie să se găsească în permanenţă fânul de calitate şi nutreţurile concentrate, rezervate încă din toamnă pentru oile cu miei.Fătarea este prevestită prin următoarele semne: abdomenul este coborât, flancurile sunt scobite, vulva este tumefiată şi congestionată, oaia este neliniştită, începe să se agite, se izolează de turmă, geme. în mod normal, fătarea la ovine durează aproximativ Vi oră şi decurge fără complicaţii, distociile fiind foarte rare.In varianta fatarilor gemelare cel de al doilea miel poate sa apară la un interval de cea 15 min. Placenta este expulzata in primele 3 ore dupa fatare, iar involuţia uterina durează cea. 20 de zile. Imediat după expulzare oaia este lăsată să se liniştească, să recunoască şi să lingă mielul, după care este condusă în compoartimentul oilor cu miei recent fătaţi sau în boxe, după caz, acordându-li-se îngrijirile specifice acestei categorii.TEHNOLOGIA CREŞTERII TINERETULUI OVIN

31

TEHNICA HRÂNIRII ŞI ÎNGRIJIRII MIEILOR SUGARIAstfel, imediat dupa naştere mielul trebuie sa-si reorganizeze toate funcţiile vitale (respiraţia, digestia, termoreglarea, sistemul imunitar), pentru a face fata condiţiilor nefavorabile de mediu in care se regăseşte dupa naştere .După fâtare, în timp ce oaia se odihneşte, se acordă primele îngrijiri mielului:-se destupă nările şi gura de mucozităţi, pentru a-i uşura respiraţia;-se taie ombilicul la distanţa de un lat de palmă de abdomen, se dezinfectează capătul tăiat cu tinctură de iod şi se masează uşor corpul mielului cu cârpe uscate şi curate, apoi este lăsat să fie lins de mamă, in scopul activării circulaţiei periferice. Prin Ungere şi miros, la care mai târziu se adaugă văzul şi semnele sonore, oaia îşi recunoaşte mielul, primindu-1 la supt. Imediat după fătare mielul trebuie să sugă colostru, primul supt făcându-se pană la saturarea completă. In primele ore administrarea colostrului este absolut necesară, datorită calităţilor deosebite ale acestuia: imunizant, laxativ, Conţinutul acestuia în imunoglobuline, anticorpi, grăsimi, vitamina A contribuie la sporirea vitalităţii şi a rezistenţei organice la primul contact cu noul mediu. Dacă din diferite motive, imediat după naştere, mielul nu poate suge colostrul de la mamă, el trebuie aplecat la o oaie care a fătat în aceeaşi zi, pentru ca secreţia lactată să nu depăşească stadiul de colostru. Pentru a avea certitudinea că mielul are asigurată cantitatea de lapte necesară în această perioadă, în unele cazuri este nevoie de intervenţia atentă a omului pentru distribuirea mieilor la oi "doici".Incepând cu prima zi după fătare, îngrijirea şi întreţinerea mieilor sugari se face diferenţioat, în funcţie de vîrstă. Grupele de vîrstă la tineretul ovin sunt următoarele :miei cruzi.........................................0-10 zile (25-30 capete);miei "mijlocaşi"...............................11-20 zile (50-60 capete);miei "zburaţi"...................................21-30 zile (100-120 capete).Intreţinerea pe grupe de vârstă are avantajul că se asigură o îngrijire diferenţiată, asistenţă competentă înca din prima şi cea mai dificilă etapă de viaţă şi se evită pierderile de miei.Timp de 3-4 zile după tătare oile se ţin în boxe individuale, după care se formează grupe de cîre 15-20 oi cu miei "cruzi" care se trec într-un compartiment separat. La vârsta de 10-12 zile se alcătuieşte grupa de miei "mijlocaşi" formată din 50-60 oi cu miei ţinute într-un compartiment mai mare, în care oile beneficiază de o furajare adecvata stării fiziologice respective: fanuri, suculente, concentrate, de foarte buna calitate, precum şi apă curată în permanenţă. Mieii "zburaţi", constituiţi în grupe de 100-120 de capete, sunt trecuţi într-un saivan obişnuit.Alimentaţia atenta din aceasta perioada nu poate limita ponderea pierderilor, daca nu este complectată cu asigurarea unor condiţii corespunzătoare de microclimat in adăposturile de tineret. Astfel, aceste adăposturi trebuie sa fie curate, luminoase, ferite de curenţi de aer, fara umezeala exagerata, sa asigure, pe perioada fatarilor, o temperatura de 10-12° C, in zona rezervata oilor mame si cea. 16-18° C, in zona rezervata mieilor (in primele 3 săptămâni de viata, până cand mielul este capabil sa-si regleze eficient temperatura corporala). Umiditatea trebuie sa fie de 65-75 %, iar coeficientul de luminozitate sa ajungă la 1/10-1/12.HRĂNIREA SUPLIMENTARĂ A MIEILOR SUGARIDupă vârsta de 3-4 săptămâni, necesarul energetic crescut al mielului nu mai poate fi asigurat numai prin laptele matern, deşi producţia de lapte este ascendentă, aceasta nu poate corespunde cerinţelor impuse de ritmul rapid al dezvoltării mielului.Hrănirea suplimentară se face în spaţiul din interiorul adăpostului numit "mielar" (sau "şcoală"), prevăzut cu grătare despărţitoare pentru a permite trecerea mieilor.Fânul de calitate superioară se administrează în grătare, concentratele în jgheaburi de lemn, iar apa în jgheaburi metalice. Se recomandă ca ponderea fibroaselor in raţie sa nu scadă sub 15 % deoarece pot sa apară o serie de tulburări digestive. La vârsta de o lună miei consumă cea. 70 g furaj combinat, 150-200 g la vârsta de 2 luni si aproximativ aceleaşi cantităţi de fibroase.Amestecul de concentrate se recomandă să aibă următoarele proporţii: 40 % porumb, 38 % ovăz, 10 % orz, 10 % soia, 1 % sare, 1 % zoofort. In timpul iernii este foarte indicată administrarea de morcov roşu pentru aportul de vitamine, precum şi nutreţul-siloz în cantităţi mici, în amestec cu orz măcinat.începând de la 3 săptămâni se poate aplica tehnica de creştere separată a mieilor sugari. Aceştia au acces la mame numai de 3-4 ori pe zi, la ore fixe. începând de la ora şapte dimineaţa, cand sunt separaţi de mame, după ce au stat noaptea împreună.

CREŞTEREA MIEILOR PE BAZA DE SUBSTITUIENTI DE LAPTE SI NUTREŢURI CONCENTRATEAceasta tehnologie are la baza prepararea de substituienti de lapte in concordanta cu particularităţile tubului digestiv al mieilor si administrarea lui de la o vârsta variabila, funcţie de tipul fermei, tipul de înţărcare si destinaţia mieilor.Reconstituirea substituientului se face prin diluarea lui in apa fierbinte la 40-45° C, in proporţie de 1/5, iar administrarea in hrana mieilor se face la temperatura de 35-36° C. In primele 4 săptămâni mieii pot consuma

32

intre 1,9-2,5 kg substituient/zi, realizând sporuri de aprox. 200 g/cap/zi. Se recomandă ca începând cu vârsta de 25 zile si greutatea de 15 kg, substituientul sa fie restricţionat, urmând ca până la 28-30 de zile sa fie scos definitiv din hrana mieilor.In ceea ce priveşte utilizarea nutreţului starter in hrana mieilor, aceasta are la baza dezvoltarea ponderii rumenului in activitatea de digestie, crearea si menţinerea unui mediu acid, capabil sa digere amidonul si celuloza din furaje. Acesta se introduce in hrana animalelor incepand de la vârsta de 13-14 zile. Nutreţul combinat trebuie sa conţină peste 15 % fibroase si sa asigure un raport Ca/P de 2/1 in vederea prevenirii apariţiei urolitiazei.TEHNICA DE ÎNŢĂRCARE A MIEILORInţărcarea, ca moment tehnologic, constă în suprimarea laptelui matern, prin separarea definitivă a mielor de mame, intrarea acestora în categoria de tineret pentru prăsilă sau îngrăşat, iar a mamelor în categoria de oi mulgătoare (mînzări), sau nemulgătoare, până la intrarea într-un nou ciclu reproductiv.Pot fi aplicate următoarele sisteme de înţărcare : foarte precoce, precoce, timpurie şi tradiţională.Inţărcarea foarte precoce şi precoce - se deosebesc între ele prin vârsta de separare a mielului de mamă, şi anume, în primul caz se separă mielul în prima zi sau după perioada colostrală, în timp ce în înţărcarea precoce separarea se face între 12-20 de zile; miei înţărcaţi foarte precoce au mai puţin de suferit, pentru faptul că nu s-a consolidat pe deplin reflexul de supt si se obismuiesc mai repede cu alăptarea artificiala.Ambele sisteme de înţărcare se practică în exploatarea intensivă, dar necesită alăptarea artificială a mieilor cu substituient de lapte, nutreţuri combinate si fan de buna calitate până la vârsta de cea. 5-6 săptămâni si greutatea de 14-15 kg.Adăpostirea mieilor se asigură în saivane curate, lipsite de curenţi, cu umiditate relativă 60-70 %, temperatura de 15 °C, cu compartimentări pentru 10-12 miei, asigurând spaţii de cazare de 0,25 m 2/cap. Se construiesc şi amplasamente speciale pentru alăptarea artificială a mieilor.Inţărcarea timpurie - este o metodă aplicată pe scară largă la noi în ţară, fiind cea mai eficientă pentru perioada actuală. Se face la vârsta de 30-35 zile, când mieii trebuie să atingă greutăţi între 12-15 kg după care berbecuţii sunt afluiti către îngrăşătorii, iar femelele se menţin pentru prăsilă.Prezintă avantajul că mielul a fost alăptat toată perioada colostrală şi perioada în care realizează cea mai mare energie de creştere pe baza laptelui matern. Pentru obţinerea unor rezultate bune se impune administrarea in hrana mieilor, incepand cu ziua a 7-a de viata a nutreţurilor combinate (cu un aport proteic de minimum 20 % PD) si a fanurilor de buna calitate.După înţărcare tineretul se separă pe sexe, turmele fiind date în primire unor ciobani experimentaţi.Imediat după înţărcare începe mulgerea oilor, pentru a preveni mamitele şi a valorifica capacitatea lor productivă.Inţărcarea tardivă - este diferenţiată ca vârstă, în funcţie de rasă. Astfel, la rasele Tigaie şi Ţurcană se face la 2 luni, când miei ajung la greutatea de 15-16 kg, iar la Merinos şi Karakul la 3 luni, când ajung la greutatea de 20-22 kg. în unele împrejurări, este considerată ca o metodă neeconomică.CREŞTEREA TINERETULUI OVIN DUPA ÎNŢĂRCAREImediat după înţărcare se formează turmele de miei înţărcaţi sau "cârlani", separaţi pe sexe. Mărimea turmelor de cârlani poate ajunge la 400-500 capete, acestea fiind îngrijite de ciobani foarte pricepuţi.Locul de cazare şi păşlunat trebuie să fie la distanţă mai mare de oile -mame. Acestor turme li se repartizează păşuni pe terenuri "sănătoase" lipsite de umezeală şi locuri cu băltiri şi cat mai apropiate de saivan sau de adăposturile din taberele de vară. în compoziţia floristică a păşunilor pentru miei este bine să predomine leguminoasele. In cazul păşunilor cultivate încărcătura /ha este de 50-60 cap. (funcţie de vârsta) si de 20-25 cap. in cazul păşunilor naturale. Daca păşunea nu corespunde din punct de vedere calitativ si cantitativ, hranirea se suplimentează cu o cantitate de 150-250 g concentrate/cap, administrata in tainul de dimineaţa înainte de adăpare.

PRODUCŢIA DE LÂNA

IMPORTANTA PRODUCŢIEI DE LÂNALână constituie "imbracamintea piloasa" a oilor, formata din fibre cu proprietăţi textile. Nu se incadreaza in noţiunea de lână, fibrele de par situate pe cap si extremităţi, care formează "jarul", precum si fibrele de par fara proprietăţi textile, care se afla uneori in masa linii. Indiferent de direcţia de exploatare, lâna constituie un produs caracteristic al ovinelor, care împreuna cu celelalte producţii contribuie din plin la eficientizarea exploatării acestei specii, datorita importantei deosebite ca materie prima in industria textila.Ţesăturile din lâna, prezintă caracteristici deosebite: sunt călduroase si uşoare, deoarece lâna este slab conducătoare de căldura si are greutatea specifica redusa (1,30); au o elasticitate mare si permit trecerea razelor ultraviolete necesare corpului uman, sunt rezistente si nu se degradează la operaţiunile de vopsire si calcare la temperaturi de peste 100° C; fiind poroase permit o buna aerisire a corpului, absorb umezeala din transpiraţie, si totodată, facilitează evaporarea apei absorbite.

33

Structura histológica a fibrei de lâna:In secţiune microscopica transversala fibra de lană groasă prezintă trei straturi concentrice.De la exterior, spre interior, acestea sunt: stratul cuticular, stratul cortical şi stratul medular. La lânurile subţiri nu se identifică stratul de măduvă, iar la lânurile semifine măduva apare întreruptă, sub formă de insule şi puncte.Stratul cuticular constituie învelişul fibrei de lînă, are celule plate, transparente, fara nucleu şi diferite ca mărire şi formă.Stratul cuticular are rolul de a proteja fibra de lânăde agenţii externi ce pot acţiona distructiv asupra ei şi imprimă fibrei unele însuşiri specifice, cum sunt: luciul, mătăsozitatea şi capacitatea de impaslire.Stratul cortical este format tot din celule cheratinizate, însă alungite şi fusiforme, dispuse longitudinal faţă de axul fibrei.Stratul cortical conferă în cea mai mare măsură rezistenţa, extensibilitatea şi elasticitatea fibrei şi în cadrul celulelor se află goluri de aer, care influenţează pozitiv conductibilitatea termica si cu capacitatea fibrei de a înmagazina apa. La unele rase de oi în stratul cortical se află granule de pigmenţi ce imprimă lânii diferite nuanţe si culori.Stratul medular Este format din celule mari, neregulate, care apar la microscop ca o bandă neagră, continuă sau discontinuă.între celulele stratului medular se acumulează aer, care împreună cu aerul din stratul cortical contribuie la realizarea unei foarte bune termoizolatii protejând animalele împotriva pierderii căldurii în timpul iernii şi împotriva arşiţei în timpul verii.USUCULUsucul constituie o componentă a lânii brute, nespălate, se prezintă sub formă de emulsie rezultată din amestecul sebumului secretat de glandele sebacee cu sudoarea secretată de glandele sudoripare si mai poate avea in compoziţie celule moarte descuamate, precum şi diferite impurităţi. Acest amestec are rolul de a proteja pielea si învelişul pilos al animalelor de influenta negativa a factorilor climatici (lumina, temperatura, umiditate, etc.).ÎNSUŞIRILE DE ANSAMBLU ALE LÂNIITotalitatea şuviţelor de pe corpul animalului formează îmbrăcămintea lanoasa sau cojocul. Cele mai importante insusiri ale lânii , în totalitatea ei, sunt: desimea, uniformitatea, omogenitatea, higroscopicitatea, randamentul şi calitatea.- Desimea lânii - este determinată de desimea foliculilor piloşi şi variază in raport cu o serie de factori, printre care mai importanţi sunt: rasa, individul, regiunea corporală, alimentaţia, vârsta, etc..Acest caracter prezintă o serie de variaţii chiar pe acelaşi animal in funcţie de regiunea corporala astfel, este mai accentuată pe linia spinării, se micşorează treptat spre flancuri, iar spre abdomen este cea mai rară.Desimea lânii constituie un obiectiv prioritar în lucrările de selecţie şi ameliorare la rasele specializate.- Uniformitatea lânii - scoate in evidenta existenta unor variaţii mai mari sau mai mici a principalelor însuşiri fizice şi tehnologice ale fibrelor şi ale şuviţelor care alcătuiesc cojocul, pe diferite regiuni corporale. In general, sub aspectul uniformităţii, lânurile fine au cea mai mare uniformitate, urmate de lânurile semifine, care au o uniformitatea mijlocie si lânurile groase, care sunt cele mai neuniforme, atat sub raportul fineţii , cat si al lungimii fibrelor.- Randamentul la spălare - reprezintă raportul intre cantitatea de lană obţinută in urma procesului de spălare şi uscare (cu 17 % umiditate la lânurile fine şi semifine şi 15 % umiditate la lânurile groase) si cantitatea de lană brută, nespălată.La rasele de ovine din tara noastră randamentul lânii la spălare variază in limite destul de largi fiind de cea. 28-40 % la ovinele din rasa Merinos, cea. 32-43 % la ovinele Spanca, cea. 36-58 % la ovinele din rasa Tigaie , cea. 38-51 % la ovinele Stogose si cea. 50-62 % la ovinele din rasa Ţurcană

DEFECTELE LÂNURILORIn funcţie de rasa, specializare si mai ales de gradul de ameliorare al animalelor, lânurile pot prezenta o serie de defecte, care conduc la depunctarea lor si mai ales la devalorizarea lor din punct de vedere economic. In general, defectele lânurilor sunt de doua feluri: genetice si dobândite.Defectele genetice: sunt cele mai importante si cele mai grave, inlaturarea lor realizandu-se într-o perioada mai indelungata prin aplicarea unor masuri de selecţie si ameliorare a efectivelor. Cele mai importante defecte genetice sunt:- Lâna colorata: este solicitata din ce in ce mai puţin, sau chiar de loc in industria prelucrătoare, deoarece nu poate fi vopsita. Reprezintă un caracter de rasa si se întâlneşte in mod deosebit la rasele Ţurcană si Karakul, rase exploatate in general pentru alt tip de producţii: lapte, respectiv pielicele.- Lâna impaslita: apare ca o consecinţa a unei aşezări dezordonate a foliculilor pilosi si se materializează prin apariţia unor suvite in care fibrele de lâna sunt indreptate in toate direcţiile. Este un defect grav deoarece conduce la apariţia unor pierderi insemnate in procesul de prelucrare.

34

- Lâna neuniforma: are un impact negativ deosebit de marc asupra calităţii si cantităţii ţesăturilor obţinute, mai ales atunci cand se manifesta sub raportul lungimii si grosimii fibrelor. Influenţează negativ rezistenta ţesăturilor la purtat si preţul de cost al acestora datorita consumului specific ridicat.- Lâna friabila: apare pe fondul unei cantităţi insuficiente de usuc si este un defect grav deoarece procentul fibrelor rupte in procesul prelucrării este ridicat.Defectele dobândite: sunt mai puţin grave, apar in general ca o consecinţa a condiţiilor necorespunzatoare de exploatare si pot fi corectate intr-un timp mai scurt prin imbunatatirea condiţiilor de creştere. Dintre acestea cele mai importante sunt:- Lâna cănita: apare atunci cand. din diferite motive, animalele sunt marcate cu diferite substanţe greu lavabile;- Lâna îngălbenită: poate sa apară la nivelul animalelor si reprezintă o consecinţa a întreţinerii lor in condiţii necorespunzatoare (suprafeţe reduse si cantităţi insuficiente de aşternut), sau in magaziile de depozitare, urmare a condiţiilor necorespunzatoare de păstrare.- Lâna cu impurităţi: se întâlneşte atunci cand animalele sunt intretinute pe pasuni naturale deteriorate, sau in adăposturi necorespunzatoare fara aşternut.Lâna alterata: reprezintă o consecinţa a tunderii animalelor in condiţii necorespunzatoare (tunderea oilor cu lâna umeda ) si depozitarii lânii in magazii insuficient ventilate si aerisite. In aceasta situaţie procesul de alterare afectează culoarea si însuşirile mecanice ale lânii.-Lâna înfometata (gâtuita): apare in situaţia in care oile parcurg o perioada dificila in care condiţiile de adapostire si hranire sunt necorespunzatoarefde regula pe perioada de iarna). In acest caz se produce o micşorare si chiar o stagnare a ritmului de creştere a fibrelor in lungime si grosime, ceea ce implica o scădere substanţiala a rezistentei fibrei la tracţiune.FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ CANTITATEA DE LANĂCantitatea de lână realizata de către animale se apreciază prin cântărirea cojocului dupa tuns si este condiţionata de o serie de factori: genetici (rasa, individualitate, regiune corporala, sex) si negenetici: vârsta, condiţiile de clima, nivelul alimentaţiei şi starea de sănătate.- Rasa - are un rol deosebit in obţinerea unei producţii mari de lâna, rasele specializate (rasele din tipul Merinos) se caracterizează prîntr-o desime şi o extindere mai mare a lânii pe corp si realizează producţii superioare atat sub aspect calitativ, cat si cantitativ .- Individualitatea - in cadrul fiecărei rase apar indivizi cu producţii mai mari sau mai mici de lâna. Aceste diferente au o amplitudine mai mare in cadrul raselor cu un grad mai redus de ameliorare.- Regiunea corporala - producţia realizata variază mult in funcţie de regiunea corporala, cea mai mare productiede lâna (figura nr. 9) obtinandu-se de pe trenul mijlociu.- Vârsta - are un rol deosebit in producţia cantitativa de lâna. In general, la ovine, in condiţii corespunzătoare de creştere si exploatare, producţia cantitativa de lâna creste până pe la cea. 4 ani, ramane intr-un platou, până pa vârsta de cea. 6 ani, dupa care incepe sa descreasca intr-un ritm diferit in funcţie de starea de întreţinere a animalului.- Condiţiile de clima si nivelul alimentaţiei - factorul climatic are influenta atat asupra cantităţii, cat si asupra calităţii lânii . Astfel, anotimpul călduros, cu o durata mare a zilei lumina, cu posibilităţi de utilizare a masei verzi in hrana animalelor, intensifica ritmul de creştere a lânii . Nivelul alimentaţiei influenţează producţia cantitativa de lâna incepand din faza prenatala (apariţia si dezvoltarea învelişului pilos) si continuând cu faza postnatala (creşterea lânii).- Starea de sănătate - producţia cantitativa si calitativa de lâna este influenţată atat de starea generala de sănătate a individului, cat si de starea de sănătate a pielii. O producţie buna de lâna se obţine de la animalele sănătoase si cu o stare buna de întreţinere TEHNOLOGIA TUNDERII OILORIn condiţiile climatice din ţara noastră, recoltarea producţiei de lâna de la ovine se realizează, de regulă, odată pe an, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii, luandu-se in calcul o serie de factori (rasa, sistem de creştere, zona de creştere, calitatea lânii, etc).In aceste condiţii, în diferite zone de creştere din ţara noastră, tunderea se organizează între 10 mai şi 10 iunie, în zilele cu timp favorabil. Oile Merinos şi Spancă, precum şi oile Tigaie din zona de deal şi oile Ţurcană din unele zone submontane se tund, obişnuit, între 1 şi 15 iunie, fiind sensibile la variaţiile de temperatură şi la ploile reci.In unităţile cu efective mai mari de ovine, tunderea necesita luarea unor masuri tehnico-organizatorice ce vizează realizarea in bune conditiuni a acestei acţiuni. Astfel, se întocmeşte un „ program de tuns", în care se menţionează: locul tunderii (centrul de tuns), sistemul de tuns utilizat, inventarul si materialele necesare, organizarea propriu-zisa a tunsului (ordinea de desfăşurare pe rase şi categorii, componenţa si instruirea echipelor de tunzători, etc).1.Centrul de tuns - trebuie sa fie suficient de spaţios, curat si sa fie compus, in principal din trei zone:- zona de aşteptare a animalelor - trebuie sa asigure pe toata durata perioadei de tuns un număr de saivane cu şoproane, corelat cu ritmul zilnic de tundere si cu mărimea efectivului de tuns, pentru adăpostirea de ploi a oilor înainte şi după tuns;

35

- locul in care se realizează tunsul propri-zis - trebuie sa fie suficient de mare pentru a asigura manipularea animalelor, dotat cu mese pentru tuns, sa fie bine iluminat, sa fie racordat la curent electric si sa asigure condiţii optime de lucru pentru muncitori;- locul in care se realizează cântărirea, sortarea, balotarea şi depozitarea temporară a cojoacelor de lâna.2.Alegerea sistemului de tuns utilizat - se realizează in funcţie de mai mulţi factori: mărimea efectivului de animale, gradul de dotare si de modernizare al unităţii, gradul de şcolarizare al muncitorilor, etc. Tunsul se poate realiza in trei variante:-Tunsul manual - este o varianta utilizata, in general in unităţile cu efective mici, care nu dispun de o baza materiala moderna si de un personal calificat. Este o metoda ieftina, nu necesita investiţii mari, se realizează cu un foarfece special, dar prezintă o serie de dezavantaje: presupune un efort fizic deosebit din partea muncitorilor, atrage dupa sine o productivitate redusa a muncii (un muncitor calificat poate tunde într-o zi cea. 20-25 oi cu lâna fina, 45-50 de oi cu lâna semifina si cea. 65-70 de oi cu lâna groasa), o incidenţa mai mare a accidentelor la animale si o producţie mai redusa de lâna.- Tunsul mecanic — reprezintă o metoda moderna, se foloseşte in cadrul unităţilor modernizate, cu efective mari de animale. Se execută cu ajutorul unor agregate prevăzute cu maşini de tuns acţionate electric si prezintă, faţă de tunsul manual, următoarele avantaje: productivitatea muncii sporeşte de circa trei ori, un tunzător putând tunde zilnic 60-70 oi cu lană fină sau chiar mai multe; lâna este mai lungă şi mai uniformă, ca urmare a secţionării fibrelor numai la bază, iar cantitatea de lană este mai mare cu circa 200 g pe cap de oaie.- Tunsul chimic - reprezintă o varianta mai moderna de tuns si consta in administrarea animalelor a unor substanţe de tipul colchicinei si a ciclofosfamidei, care induc o sensibilitate a lânii si aceasta poate fi recoltata prin smulgere dupa un anumit interval de timp. Neajunsul acestei metode este ca poate atrage dupa sine o scădere a stării de sănătate a animalului si o diminuare a nivelului productiv.3.Inventarul si materialele necesare - variază in funcţie de metoda de tuns utilizata, fiind compus, in general, din: foarfeci, polizoare, maşini de tuns, substanţe dezinfectante, cântare pentru lâna, mese si site de sortare, presa de balotat, saci pentrubaloti, sfoara, etc.4.Masuri organizatorice generale - in vederea desfăşurării in bune condiţii a campaniei de tuns sunt necesare următoarele masuri:- efectuarea, inaintea începerii campaniei de tuns, a unui instructaj tehnic si pentru protecţia muncii cu intreg personalul ce va participa la aceasta acţiune;- stabilirea ordinii de realizare a tunderii: in varianta existentei mai multor rase se tund la inceput rasele cu lâna grosiera (Ţurcana, Stogoşa), apoi cele cu lâna semifina (Tigaia, Spanca), iar la urmă rasele cu lâna fina (Merinos), luandu-se in calcul ca rasele de oi cu lâna mai rară se tund mai uşor şi asigură deprinderea sau redeprinderea tunzătorilor, cu efectuarea lucrării, iar in cadrul aceleiaşi rase, la început se vor tunde bătălii şi oile sterpe, după care urmează mioarele, oile-mame, miorii şi berbecii de reproducţie;- pregătirea animalelor pentru tuns, care consta in evitarea hranirii animalelor cu cea. 14-24 ore inainte de a fi programate la tuns in vederea evitării accidentele cauzate de încărcarea tubuluin digestiv;- evitarea tunderii animalelor a căror lâna este insuficient uscata pentru a evita deteriorarea in timpul transportului si depozitarii;- oile cu scabie sau cu variolă se tund separat, după tundere se dezinfectează cu atenţie atât locul, cat şi echipamentul care s-a folosit la tuns, iar lâna recoltată de la aceste animale se ambalează separat în saci prevăzuţi cu etichete pe care se menţionează "scabie" sau "variolă";-lâna sa fie tunsă cât mai la bază, uniform, fără scări şi fără a se trece de mai multe ori cu foarfecă pe acelaşi loc, urmărindu-se menţinerea integrităţii cojoculuii de lână după tuns. Trecerea de mai multe ori cu foarfecă prin acelaşi loc are ca urmare obţinerea unor fire secţionate scurt, care nu numai că nu pot fi valorificate, dar îngreuiază fazele de prelucrare a lânii în industrie.-tunderea trebuie efectuată cu deosebita atenţie în regiunile din vecinătatea ugerului, pentru a se evita lezarea sau tăierea sfircurilor, precum şi a altor regiuni, in acest scop oile retive sau cele neliniştite vor fi imobilizate prin legarea picioarelor. Dupa tundere se indeparteaza - codina - lâna mai groasa si mai murdara de pe extremităţile membrelor, cap si coada si se separa de cojoc.Dupa sortare, cojoacele de lâna sunt împachetate, iar lânurile de aceeaşi categorie şi culoare se ambalează, pe calităţi, în saci confecţionaţi în acest scop, cu lungimea de 2 m şi lăţimea de 1 m.

PRODUCŢIA DE LAPTEIMPORTANTA PRODUCŢIEI DE DE LAPTE DE OVINELaptele de oaie are o dublă importanţă : biologică şi comercială. Din punct de vedere biologic, laptele reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viaţă ale mielului, iar din punct de vedere comercial laptele de oaie poate reprezenta o importantă sursă de venituri contribuind la rentabilizarea exploatării sectorului ovin.FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCŢIA CANTITATIVA SI CALITATIVA DE LAPTE

36

Producţia cantitativă şi calitativă de lapte este determinată de o multitudine de factori a căror acţiune se îmbină de aşa manieră, încât este foarte dificil sau chiar imposibil a determina cu certitudine aportul separat al fiecăruia din ei.Factorii care determină producţia de lapte pot fi grupaţi în factori genetici, factori fiziologici şi factori de mediu, la care concură şi diferitele sisteme tehnologice de creştere şi exploatare.- Rasa: din punct de vedere al potenţialului lactogen, rasele pot fi grupate în patru categorii: 1) rase specializate pentru producţia de lapte, cu producţii de peste 200-250 litri/lactaţie; 2) rase cu producţii bune, de 100-200 1/lactatie; 3) rase cu producţii mijlocii, de 60-100 1/lactatie şi 4) rase cu producţii reduse, sub 60 1/lactatie. După cum reiese din tabel rasele de ovine crescute la noi în ţară se grupează între rasele cu producţie bună, mijlocie şi redusă.

- rasa Ţurcană : - 70-100 kg lapte/lactatie;- rasa Tigaie : - 90-110 kg lapte/lactatie;- rasa Spanca: - 70-90 kg lapte/lactatie;- rasa Merinos de Palas: - 90-110 kg lapte/lactatie;- rasa Karakul: - 50-80 kg lapte/lactatie;

Rasa influenţează nu numai cantitatea ci şi calitatea laptelui, componenţii chimici ai laptelui de oaie putând prezenta diferenţe în funcţie de rasă, de până la 20%.In general, se poate afirma că rasele de oi cu producţii relativ mari de lapte prezintă un procent mediu de grăsime mai mic.La rasele din tara noastră cea mai mare cantitate de grăsime in lapte se inregistreaza la rasa Karakul, la care este in medie cea. 8,5 %/ lactatie.-Individualitatea: exista indivizi, chiar în cadrul aceleiaşi rase şi turme, care pot prezenta o variabilitate mai mare decât mediile între rase. De exemplu, la o turmă din rasa Merinos de Stavropol, compusă din 230 indivizi, neselecţionată pentru producţia de lapte, producţia minimă a fost de 25 1, iar maximă de 255 1, deci un raport între producţia minimă şi maximă de 1:10,2.Aceasta variabilitate deosebit de mare poate fi explicata prin lipsa unei selecţii susţinute pentru ameliorarea acestei însuşiri, ceea ce permite, la ovine, aplicarea unei selecţii direcţionale progresive pentru cantitatea mare de lapte şi deplasarea în sens pozitiv, în timp relativ scurt, a mediei turmei, coeficientul de heritabilitate a producţiei de lapte având valoarea h2=0,30.-Vârsta: oilor, respectiv numărul de lactaţii, influenţează, de asemenea producţia de lapte. S-a constatat ca potenţialul lactogen al animalelor este in creştere până la lactatia a 4-a, ramane in platou până la a 6-a, a 7-a lactatie, dupa care incepe sa scadă. In acest context se poate spune ca din punct de vedere economic ovinele pot fi exploatate eficient până la a 7-a lactatie.Vârsta oilor are influenţă şi asupra procentului de grăsime, valoarea lui cea mai ridicată fiind între 2-4 ani, după care acesta scade pe măsura îmbătrânirii animalelor.-Faza lactatiei: in prima parte a lactatiei, in condiţii normale de creştere si exploatare, are loc o creştere continua a cantităţii zilnice de lapte pe o perioada de cea. 2-3 luni cand se atinge maximul. La rasele din tara noastră, incepand cu luna a 4-a de lactatie se inregistreaza un uşor declin cantitativ, care se accentuează spre sfârşitul lactatiei. Cantitatea obţinută în prima jumătate a lactatiei este mai mare decât în a doua jumătate.In condiţiile ţării noastre, luna a treia de lactaţie, la oi corespunde în general cu luna mai, cand la potenţialul biologic ridicat de de producere a laptelui se adaugă influenţa favorabilă a vegetaţiei bogate şi suculente de primăvară.Spre deosebire de taurine, la ovine pot sa apară patru tipuri de curba de lactaţie:- in cazul raselor cu producţii medii producţia de lapte are o creştere in primele 2-3 luni, dupa care înregistrează o scădere lenta;- rasele de ovine specializate pentru producţia de lapte au creştere accentuata in prima parte a lactatiei, realizând un nivel productiv ridicat, dupa care in partea a doua a lactatiei producţia scade uşor până la înţărcare ;- al treilea tip de curba de lactaţie se caracterizează prîntr-o creştere accentuata a producţiei de lapte in prima parte a lactatiei, urmata de o prăbuşire a producţiei in partea a doua a lactatiei. Este caracteristica animalelor cu potenţial genetic ridicat, dar cu o sensibilitate deosebita la condiţiile de întreţinere si exploatare;- ultimul tip de curba de lactaţie se întâlneşte la animalele neameliorate, cu un nivel productiv redus si se caracterizează prîntr-o uşoara creştere in prima parte a lactatiei urmata de o scădere brusca a cantităţii de lapte in partea a doua a lactatiei.Din punct de vedere calitativ, faza lactatiei are influenta cea mai mare asupra procentului de grăsime din lapte. Astfel, de la un procent de grăsime de cea. 4,5 % in prima parte a lactatiei, se înregistrează o creştere constanta, pe măsura avansării in lactaţie, ajungând la 9 % si chiar peste 10 %, aproape de înţărcare .- Durata lactatiei: se găseşte într-o corelaţie pozitiva, atat cu producţia de lapte/lactatie, cat si pe viata productiva. In condiţiile obişnuite de creştere din ţara noastră, este de 6-7 luni, începând din luna martie şi încheindu-se în septembrie. S-a constatat ca durata maxima a lactatiei se înregistrează intre vârsta de 4-6 ani (perioada in acre se obţine si cea mai mare producţie de lapte/lactatie) dupa care urmează o scădere accentuata.

37

Durata lactatiei poate fi prelungită în cazul unei alimentaţii mai bune, sau prin practicarea fătărilor timpurii, 8-9 luni pe an.- Prolificitatea: producţia de lapte a oilor care au fătat gemeni este mai mare cu 30 % faţă de acelea care au fătat un singur miel (tabelul nr. 60), iar la cele care au fătat trei miei producţia de lapte este cu 65 % mai mare decât la acelea care au fătat un singur miel.- Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori: frecvenţa mulsorilor influenţează atat producţia zilnică, cat şi pe cea totală pe întreaga lactaţie. De regulă, la începutul perioadei de exploatare pentru lapte, oile se mulg de trei ori pe zi, spre mijlocul lactatiei de două ori, la sfîrşitul lactatiei numai o singură dată pe zi.Secreţia laptelui are o evoluţie inconstanta fiind mai activa in primele 8 ore, dupa care se diminuează. Astfel, in primele 6 ore se secreta cea. 28 % din cantitatea de lapte, dupa 8 ore cea. 43,5 %, iar dupa 12 ore cea. 51 % din cantitatea zilnica de lapte.Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori influenţează şi calitatea laptelui. în general, dacă mulsorile se execută la acelaşi interval de timp, nu sunt diferenţe semnificative în compoziţia chimică a laptelui. Pe măsură ce între cele două mulsori intervalul de timp creşte, cantiatea de grăsime, ca şi cantitatea de substanţă uscată, scad. I- Sezonul fatarii: fatarile extratimpurii conduc la prelungirea duratei lactatiei si implicit la obţinerea unei producţii mai mari de lapte pe întreaga lactatie, plus de producţie ce poate ajunge la cea. 30 %. Practic, creşterea producţiei se explica prin influenta deosebita a furajului verde asupra producţiei de lapte datorita scoatereii animalelor la pasunat tocmai la sfârşitul celei de-a treia luni, atunci cand nivelul productiv este ridicat. Aceasta practica se utilizează cu rezultate foarte bune la rasele specializate pentru producţia de lapte, obtinandu-se creşteri insemnate de producţie.- Regimul de hrănire: are cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte la oi prin natura furajelor, structura raţiei si modul de administrare. Este foarte important introducerea in hrana animalelor a unor furaje cu puternic efect lactogen: taratele, masa verde, radacinoasele, etc. pentru ridicarea producţiei cantitative de lapte. In vederea pregătirii unei bune lactaţii trebuie sa se realizeze o hranire optimizata a animalelor incepand cu partea a doua a perioadei de gestaţie, până la fatare. Alimentaţia influenţează şi compoziţia chimică a laptelui. Astfel, oile bine alimentate produc un lapte mai bogat în grăsime, albumină şi lactoză.- Clima exercită, de asemenea, o puternică influenţă asupra producţiei de lapte. Temperaturile prea ridicate sau prea scăzute, vânturile puternice, umiditatea în exces diminuează producţia de lapte. Atunci cand temperaturile sunt prea ridicate animalele isi diminuează consumul de hrana, procesul de lactogeneza inregistreaza valori scăzute si apare o modificare a calităţii laptelui, in sensul diminuării lipidelor si creşterii azotului neproteic. Temperaturile scăzute determina un consum mai mare de hrana necesar procesului de termoreglare si o producţie mai mica de lapte, dar cu un conţinut mai mare de grăsime si substanţa uscata. Temperaturile cele mai favorabile pentru procesul de secreţie normală a laptelui sunt cuprinse între 5 şi 21 °C. MULSUL OILORMulsul regulat al oilor se începe după înţărcare, sau după sacrificarea mieilor. Având în vedere că înţărcarea poate avea lor între 2-90 zile de la fătare, durata perioadei de muls variază în mod corespunzător. Mulsul poate fi practicat şi în perioada alăptării mielilorNumărul de mulsori pe zi variază în funcţie de sezon şi nivelul cantitativ al producţiei de lapte a oilor. Perioada de muls la noi în ţară coincide, în general, cu perioada de păşunat. Aşa cum s-a mai arătat, la început, oile se mulg de trei ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara), iar către sfârşitul perioadei de lactaţie de două ori pe zi (dimineaţa şi seara) şi apoi o singură dată, până când oile sunt înţărcate.Mulsul oilor de două ori pe zi, faţă de unul singur, asigură un spor de lapte de 60 %; mulsul de trei ori pe zi faţă de două determină un spor de 10 %. în general, oaia care dă la o mulsoare 400 g lapte se recomandă să fie mulsă de trei ori pe zi. La două mulsori pe zi, intervalul dintre ele este aproximativ egal, pe când la trei mulsori pe zi, intervalul seară-dimineaţă este mai mare (10-12 ore), între dimineaţă-amiază-seara intervalele fiind practic egale, de 6-7 ore.Tehnica mulsului constă în compresarea sfârcului cu o frecvenţă uniformă ridicată, realizată cu mîna sau cu maşina, în funcţie de sistemul de muls aplicat. La noi, se practică două sisteme de muls : mulsul manual şi mulsul mecanic, aflate in corelaţie directa cu sistemul de exploatare practicat.Mulsul manual - se practică în general in ţările ce exploatează rase mixte de ovine, in două variante : mulsul manual posterior şi mulsul manual lateral.Mulsul manual posterior - metoda se aplică în ţara noastră si într-o serie de alte ţări balcanice. în vederea efectuării mulsului manual posterior, este necesară amenajarea unui coltar prevăzut un un perete cu uşiţe - strungă - prin care intră oile pe platforma de muls. Strunga şi platforma sunt prevăzute cu un acoperiş numit comarnic.Strunga de muls se amplasează, de regulă, pe un teren mai ridicat şi umbrit. După 3-5 zile, din motive de igienă şi pentru fertilizarea păşunii, potrivit sistemului de "tarlire", se recomandă ca întreaga strungă să fie mutată pe un amplasament nou. Există şi amplasamente de muls stablite, organizate şi dotate corespunzător.Mulsul manual posterior se efectuează în trei faze : în prima fază, mulgătorul prinde cu o mana ugerul şi cu cealaltă stoarce primele jeturi de lapte care "desfundă" sfârcurile; în faza a doua se prinde ugerul cu ambele

38

mâini, supunându-1 unei presiuni laterale şi de sus în jos, laptele ţâşnind simultan continuu din două sfîrcuri; în faza a treia se storc ultimele picături, aplicînd mulgerea "cu nod" la fiecare sfârc.Mulsul oilor trebuie făcut după un program bine stabilit, respectând cu stricteţe orele fixate. Pentru a nu reduce din timpul de păşunat al oilor şi pentru a evita oboseala prea mare a mulgătorilor, mulsul trebuie făcut repede, însă corect şi complet. Durata mulgerii unei oi este, în funcţie de cantitatea de lapte pe care o produce, în medie, 50-60 sec. dimineaţa şi 30-40 sec. la amiază sau seara.Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1 Vi ore dimineaţa şi cate o oră la amiază şi seara. Pentru motivele arătate, se socoteşte un mulgător la 60-80 oi în prima jumătate a perioadei de muls şi 80-100 de oi în a doua jumătate, când laptele se împuţinează. Dacă unui mulgător i se repartizează mai multe oi,, apare oboseala si mulsul superficial, incomplet. Obişnuit, o turmă de 500 de mânzari poate fi asigurată în bune condiţii de patru-cinci mulgători şi 1-2 strungari (care dirijează oile la strungă).Adoptarea strungii tip "colţar" uşurează mult efectuarea mulsului. Pentru mulsul manual al oilor se folosesc găleţi de tablă cositorită sau de lemn şi cupe de tablă care se prind între două sârme legate de-a curmezişul găleţii de muls. Mulsul se face în cupă, pentru a se evita pierderile de lapte prin stropire. Există şi găleţi speciale cu filtre detaşabile, acestea asigurând o recoltare mai igienică a laptelui muls. Din găleţile de muls laptele se colectează în bidoane, după care este transportat la locul de colectare.Mulsul manual lateral. Practicat parţial în C.S.I., Cehia, Slovacia şi Ungaria, este asemănător sistemului folosit la mulgerea vacilor, cu deosebire că oaia, după o perioadă de obişnuire, intră singură într-o cuşcă pentru a consuma suplimentul de concentrate, timp în care este mulsă.Prin aceasta se urmăreşte obţinerea laptelui pentru unele preparate de calitate superioară. Mulgătorul nu-şi murdăreşte mâinile prin imobilizarea animalului, fecalele nu pot ajunge în lapte, iar laptele se mulge într-o pâlnie zincată prevăzută cu strecurător şi conductă pentru lapte, care este condus spre un bidon situat în apropiere, Acest sistem de muls, pe lângă avantajele enumerate, mai ales de ordin igienic, pare a fi şi biologic mai natural, deoarece şi mielul suge la oaie tot lateral.Mulsul mecanic. Se practică pe scară largă în Franţa, Italia, Israel-ţări crescătoare de oi "specializate" pentru producţia de lapte, iar parţial şi în alte cîteva ţări cu efective mari de ovine. Metoda prezintă următoarele avantaje:-ridică productivitatea muncii (într-o ora pot fi mulse cea. 240 de oi cu o instalaţie cu 24 locuri deservita de 2 muncitori) si reduce efortul fizic depus de către mulgători;-creşte producţia de lapte obţinută la mulsoare, se măreşte producţia cu 15-20 % prin dezvoltarea reflexelor condiţionate, datorită unui muls rapid şi uniform;-se asigură o bună igienă a recoltării şi păstrării laptelui;Instalaţiile de muls mecanic pentru oi pot fi de tip platformă dreptunghiulară sau de tip rotolactor, cu capacitatea de 12-160 locuri. Acestea sunt asemănătoare celor pentru vaci, însă de proporţii mai mici.Intre tipurile de instalaţii de muls menţionăm : "Alfa-Laval", produsă în Suedia, "Gascogne", produsă în Franţa etc.După mulgere laptele trebuie să fie răcit şi aerat, apoi acoperit, refrigerat şi transportat la locul de prelucrare; în unele cazuri este trecut imediat, după strecurare şi aerare, în fazele de preparare a sortimentelor de caş, brînzeturi şi alte spreparate, în funcţie de specializarea şi tipul de producţie al unităţii.PRODUCŢIA DE CARNEÎNGRĂŞAREA INTENSIV-INDUSTRIALA A TINERETULUI OVINMijlocul cel mai eficient pentru obţinerea de producţii sporite de carne de calitate superioară îl constituie îngrăşarea diferitelor categorii de ovine, iar obţinerea unor sortimente de carne de calitate superioară este determinată atât de cerinţele consumatorilor, cât şi de rentabilitatea in sine a produsului.La alegerea sistemului de îngrăşare se va ţine seama, pe lângă elementele menţionate, şi de alţi factori cum sunt : condiţiile naturale, resursele furajere şi criteriile economice, etc.Realizarea unor parametrii superiori in cadrul acestei tehnologii de îngrăşare reflectaţi in: ritm superior de creştere al tineretului, capacitate ridicata de valorificare a furajului, posibilitatea mecanizării si automatizării fluxului de producţie, productivitate mare a muncii, investiţii relativ reduse pentru construcţia ingrasetoriei, etc, au condus la răspândirea lui pe scara larga.Scopul aplicăriui acestui sistem îngrăşare este producerea tineretului cu o greutate la livrare de 45-46 kg, într-o perioadă relativ scurta de timp, cu un consum specific redus, valorificând potenţialul biologic al ovinelor precoce, in direcţia producţiei de carne.Berbecuţii destinaţi îngrăşării în sistem intensiv se obţin îndeosebi din fătări timpurii, în lunile noiembrie-ianuarie. Mieii se introduc la îngrăşat la vârsta de 45-60 zile, la greutatea de 12-13 kg.- Organizarea si tehnologia ingrasarii - ingrăşarea în acest sistem se face în unităţi specializate, de mare capacitate, în care se asigură condiţii adecvate de, adapostire, întreţinere , hranire, adăpare si microclimat, atât pentru perioada de vară, cât şi pentru anotimpul rece.Adapostirea - ingrasatoria este organizata in adăposturi (tronsoane) dispuse in paralel doua cate doua, de-a lungul unei alei betonate utilizata pentru furajarea animalelor. înălţimea adăposturilor spre aleia de furajare este

39

de 3,0-3,5 m (funcţie de modalitatea de administrare a furajelor. Acoperişul este din materiale uşoare: tabla, carton, iar pereţii din plasa de sarma.Lărgimea adăposturilor este, de obicei, de 6,0 m si sunt compartimentate prin panouri din plasa de sarma in boxe comune a cate 24 mp/boxa, putând asigura cazarea unui număr de 70-75 miei. Pardoseala adăposturilor este tip „grătar" cu distanta intre rigle de cea. 2 cm si este montata la o inaltime de 60-80 cm mai sus de nivelul solului pentru a permite colectare dejecţiilor pe perioada ingrasarii.De-a lungul peretelui dinspre aleia de furajare sunt montate ieslele, confecţionate din tabla, in vederea administrării facile a furajelor, care trebuie sa asigure un front de furajare de cea. 8-10 cm (corelat cu tipul furajului ce constituie baza ingrasarii). Pe peretele dinspre doua boxe se montează o adăpătoare comuna cu nivel constant.Intreţinere a berbecutilor - se realizează in boxe comune pe pardoseala tip „grătar", asigurandu-se o densitate de cea. 3-4 miei/mp.Hranirea - se realizează la discreţie, amestecul furajer fiind administrat de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara, conform tehnologiei de îngrăşare în sistem intensiv, care cuprinde trei faze distincte, diferenţiat, pentru acoperirea cerinţelor nutritive ale animalelor in cadrul fiecărei faze.Adăparea - se realizează la discreţie, utilizandu-se adăpători cu nivel constant. Apa trebuie sa fie curata, limpede, proaspăta, fara miros sau gust deosebit.Evacuarea dejecţiilor - se poate realiza diferenţiat, funcţie de gradul de modernizare a ingrasetoriei. Astfel, mecanic, cu ajutorul unui plug raclor „Delta*" montat sub pardoseala sau la terminarea ciclului de îngrăşare, dupa demontarea pardoselii, cu ajutorul unui tractor dotat cu lama de buldozer.In vederea desfăşurării întregii activităţi in condiţii optime, ingrasatoria este structurata in trei sectoare principale (recepţie, îngrăşare si depozitare si pregătire a furajelor):Derularea procesului de îngrăşare a mieilor in cadrul complexelor industriale implica parcurgerea a trei faze principale ale ingrasarii (faza de acomodare, faza de îngrăşare si faza de finisare-livrare), fiecare având caracteristici proprii.A) Faza de acomodare - are o durata de 12-14 zile si are rolul de a obişnui animalele cu întreţinere a pe grătare si cu noul sistem de hranire. In vederea evitării stresului de aglomerare si pentru o mai buna supraveghere a stării de sănătate in aceasta faza boxele se populează la jumătate din capacitate.Sporul realizat de mieii din rasele noastre in aceasta perioada poate varia intre 180 - 300 g/cap/zi, cu un consumul specific de 3,5-5,5 UN/kg spor. In aceasta faza este foarte importanta supravegherea mieilor, pentru evitarea accidentelor de ori ce natura datorate schimbării regimului de hranire si întreţinere .B) Faza de îngrăşare - are o durata de cea. 85 de zile, până in momentul in care mieii ating greutatea de 32-33 kg, in cazul raselor indigene si 33-35 kg in cazul metişilor obţinuţi cu rasele de carne. In aceasta faza sporul zilnic de creştere in greutate este mai redus (cea. 180-250 g), justificat de scăderea nivelului proteic al raţiei administrate (aprox. 14-15 % PD) si de majorarea conţinutului de celuloza din raţie la 15-20 %. In vederea obţinerii unor rezultate superioare in aceasta faza de îngrăşare este indicata administrarea alternativa a mai multor sortimente de nutreţuri grupate in raţii cu niveluri nutritive similare.C) Faza de finisare - are o durata de aproximativ 20 de zile si urmăreşte imbunatatirea insusirilor organoleptice ale cărnii. In acest scop animalele sunt hrănite in baza unor raţii cu un aport proteic de 12-13 % PD si bogate in hidrati de carbon. In aceasta faza o atenţie deosebita se acorda scoaterii din furajarea animalelor a nutreţurilor ce pot imprima cărnii un gust sau un miros neplăcut, culoare si consistenta necorespunzatoare.Trebuie acordata o atenţie deosebita aprovizionării animalelor cu apa de buna calitate, la discreţie, pe tot parcursul ingrasarii, luandu-se in calcul un necesar de 3-4 kg/cap/zi sau cea. 320 kg apa/perioada de îngrăşare, in varianta administrării la discreţie.TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII OVINELOR ÎNTREŢINEREA OVINELORAspectele specifice privind întreţinerea ovinelor sunt determinate atât de caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile raselor şi categoriilor de vârstă şi exploatare, cât şi de condiţiile de creştere (climă, sol, adăpostire, bază furajera, stare de sănătate, etc).în acest context, în creşterea ovinelor se disting următoarele modalităţi distincte de întreţinere: la păşune, mixta şi în stabulaţie.în accepţiunea obişnuită, diferenţierea acestor variante se referă în principal la specificul unităţii de creştere şi la deosebirile zonale privind adăpostirea, alimentaţia şi îngrijirea ovinelor.

ÎNTREŢINEREA OVINELOR IN PERIOADA DE VARA1) întreţinere a ovinelor la pasune - aceasta varianta a fost favorizata atat de specificul exploatării ovinelor in tara noastră, cat si de particularităţile biologice ale speciei, în ansamblu si în mod deosebit de caracteristicile structurale şi fiziologice ale aparatului digestiv ce au determinat de-a lungul timpului şi până astăzi, în majoritatea cazurilor, utilizarea acestei tehnologii specifice de întreţinere în perioada de vegetaţie, prin păşunatul pe pajişti naturale.

40

în ţara noastră există o suprafaţa mare de păşuni şi fâneţe, din care cea. 74 % sunt situate în zonele de deal şi de munte, reprezentând o mare bogăţie naturală încă insuficient valorificată.A)întreţinere a ovinelor in cadrul sistemului extensiv, folosita mai mult de către crescătorii particulari, cu efective relativ reduse, practicată pe scară largă în trecut şi care se mai practică astăzi într-o pondere foarte redusa în ţara noastră şi înalte ţări, o constituie transhumanta.Transhumanta este practicată îndeosebi de crescătorii din zonele submontane de pe versanţii nordici ai Carpaţilor, al căror domiciliu stabil este în localităţile Poiana Sibiului, Tilişca, Jina (judeţul Sibiu), Şugag (judeţşul Alba) şi altele, precum şi cei de pe versanţii sudici, din localităţile Vaideeni (judeţul Vâlcea şi Novaci (judeţul Gorj). Aceştia "pendulează" cu turmele între păşunile subalpine şi alpine din munţii din vecinătatea Sibiului, sau de pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, unde oile păşunează de la 10-25 mai până la 10-12 septembrie şi judeţele din vestul ţării sau din Bărăgan, unde se asigură iernatul.Aceasta forma de întreţinere a ovinelor este din ce in ce mai rara dupa anul 1989 datorita, pe de o parte fragmentarii suprafeţelor de teren prin punerea in posesie a proprietarilor de drept a terenurilor agricole, iar pe de alta parte datorita unor masuri coerciti\e adoptate abuziv de către Regia Naţionala a Pădurilor, prin care interzice pasunatul oilor in liziere si păduri.B)întreţinere a ovinelor in cadrul sistemul semiintensiv în perioada de vegetaţie, are la bază folosirea păşunilor naturale de bună calitate, la care se adaugă, prin alternanţă, păşunile cultivate cu specii valoroase de graminee şi leguminoaseanuale sau perene. Acest sistem este caracteristic pentru zonele de deal şi cele de câmpie, în care un rol important revine conveierului verde şi asolamentului furajer prin care se asigură atât continuitatea păşunatului în perioada de vegetaţie, cât şi producerea furajelor pentru perioada de stabulaţie.C) întreţinere a ovinelor in cadrul sistemul intensivPresupune întreţinerea ovinelor în perioada de păşunat pe păşuni cultivate şi este practicata în majoritatea fermelor situate în zonele de câmpie. In vederea practicării lui cu rezultate foarte bune se impune utilizarea cu maximum de eficienta a păşunilor <Ji' pajiştilor cultivate, respectiv adoptarea unei tehnologii optimizate de pasunat.în condiţiile din ţara noastră, durata perioadei de păşunat este, în general, de 7-8 luni. Ridicarea eficienţei păşunatului impune trecerea de la păşunatul liber la păşunatul sistematic, prin organizarea in parcele a suprafeţelor de păşunat.Cele mai importante avantaje ale pasunatului raţional sunt:- sporirea productivităţii păşunii cu peste 20-30 % si a gradului de utilizare a masei verzi de către animale datorita reducerii la maximum a pasunatului selectiv;- posibilitatea ingrijirii superioare a păşunii si limitarea degradării acesteia de către animale;- sporirea cantitativa a producţiilor obţinute de la animale si limitarea utilizării hranirii suplimentare;- sporirea productivităţii muncii, reducerea efortului muncitorilor si creşterea eficientei economicea creşterii ovinelor;In acţiunea de organizare a păşunii, trebuie luate în calcul următoarele aspecte: suprafeţele păşunilor, productivitatea şi însuşirile de bază ale speciilor din covorul vegetal, caracteristicile de relief şi de sol, încărcarea pe ha în funcţie de productivitatea păşunilor, durata posibilă a păşunatului fiecărei parcele, ţinându-se seama de destinaşţie, energia de creştere a plantelor, necesarul zilnic de consum masă verde (considerându-se 8-10 kg pentru oaia adultă şi 4-8 kg pentru tineret), mijloacele de adăpare existente în perimetrele de păşunat sau în vecinătatea imediată a acestora, etc.In cazul tuturor sistemelor de păşunat, trecerea de la regimul de stabulaţie la regimul de păşune se va face treptat, în decurs de 1-2 săptămâni, prin majorarea progresivă a timpului de păşunat pe măsura reducerii duratei de întreţinere la grajd.In această perioadă oile vor fi scoase la păşunat numai după ce în prealabil li s-a administrat un tain de fibroase. Păşunatul pe lucerniere şi pe trifoişti trebuie făcut cu precauţie, prin obişnuirea treptată a oilor cu consumul acestor plante, pentru a seevita mateorizaţiile. Pe aceste păşuni este contraindicat păşunatul pe rouă şi pe timp de ploaie.Adăparea, in perioada de păşunat se va asigura de trei ori pe zi, fiind cunoscute cerinţele pentru necesarul zilnic de apă (5 1 la animalele adulte şi 3-4 1 la tineret) şi pentru asigurarea mijloacelor de adăpare sub aspectul igienei, potabilităţii şi a frontului de adăpare.Ingrijirea ovinelor în perioada de păşunat - incepe prin examinarea stării de sănătate a animalelor, a stării generale şi a condiţiei in strânsa corelaţie cu fiecare categorie fiziologica.Cu 1-2 săptămâni înaintea deschiderii sezonului de păşunat, turmele sunt trecute succesiv prin "răscol", în vederea examinării individuale, urmarindu-se următoarele aspecte:- corectitudinea sistemului de individualizare a animalelor prin inlocuirea crotaliilor căzute sau deteriorate;

41

- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si infecto-contagioase;O preocupare permanentă a îngrijitorilor în perioada de pasunat trebuie să fie reprezentata de: prevenirea si tratarea scabiei, tratarea şchiopului, curăţirea periodică a copitelor si "fasonarea" lor, având în vedere faptul că păşunatul pe păşuni cultivate sau pe păşini naturale cu teren moale sau afânat, precum şi mişcarea limitată, nu determină tocirea copitelor pe măsura creşterii lor.2) întreţinere a ovinelor in stabulatie - este o varianta care se utilizează, fie atunci cand ovinele sunt exploatate in sistem intensiv industrial, fie atunci cand unitatea nu dispune de suprafeţe de pasuni, sau acestea nu pot fi utilizate in varianta de exploatare „tabere de vara"". Ovinele pot fi menţinute in timpul verii in diferite tipuri de adăposturi organizate pe tronsoane pe pardoseala tip,, gratar"sau in adăposturi (pe pardoseala plană si aşternut permanent) si padocuri.întreţinere a ovinelor in stabulatie permanenta implica si adaptarea si corelarea tuturor verigilor fluxului tehnologic.-Hranirea - se poate realiza in doua variante funcţie de gradul de dotare si modernizare a unităţii.a) Animalele pot fi hrănite pe toata durata anului cu un „amestec unic "format din cea. 50-60 % fibroase (din care in funcţie de posibilităţile unităţii până la 50 % pot fi înlocuite cu grosiere de buna calitate), 25-35 % suculente (cel mai frecvent se utilizează porumbul siloz) si cea. 15-25 % nutreţuri concentrate, totul administrat sub forma măcinata.Utilizarea acestui amestec furajer in hrana ovinelor, reduce pierderile de furaje cu cea. 15 -20 %, permite mecanizarea si automatizarea preparării si administrării furajelor, măreşte productivitatea muncii si sporeşte cantitatea de furaje consumata de animale. In scor/ai ridicării palatabilitatii si a imbunatatirii calităţilor gustative a furajului se pot utiliza diverse soluţii de melasa sau saramura in concentraţii variate.b) Hranirea poate fi diferenţiata sezonier - pe timpul iernii animalele sunt hrănite ci nutreţuri conservate in baza unor raţii optimizate, iar in perioada de vara hrana este constituita din masa verde cosita si administrata la iesle. In aceasta varianta creste coeficientul de utilizare a masei verzi de către animale comparativ cu hranirea prin pasunat, se evita consumul selectiv si de asemenea poate creste incarcatura de oi/ha.-Adăparea - se realizează la discreţie animalele utilizând sursa de alimentare cu apa de la nivelul adăpostului. De regula in aceasta varianta sunt utilizate adăpători colective cu nivel constant, asigurandu-se un front de adăpare de 0,25-0,30 m pentru un animal adult.- Evacuarea dejecţiilor - este in corelaţie directa cu tipul de adăpost si cu varianta de întreţinere a animalelor. In varianta întreţinerii pe grătare dejecţiile sunt evacuate cu ajutorul unui plug raclor de adâncime tip „Delta", iar in cazul intretinerii „la sol" pe aşternut permanent dejecţiile sunt evacuate sezonier cu ajutorul unui tractor echipat cu lama de buldozer.- îngrijirea animalelor - are in vedere realizarea unor activităţi menite sa atenueze efectele nefavorabile ale intretinerii in stabulatie. Cele mai importante masuri ce trebuie avute in vedere sunt:- asigurarea unui regim adecvat de scoatere a animalelor in padocuri, atunci cand exista aceasta posibilitate, si asigurarea unei densităţi corespunzătoare a acestora in cazul intretinerii pe grătare;- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;- verificarea stării aşternutului, astfel încât sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura un confort sporit animalelor si a evita deprecierea calităţii lânii ;- verificare permanenta a individualizării animalelor, complectarea crotaliilor lipsa si înlocuirea celor deteriorate;- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si tratarea afecţiunii denumita „şchiopul oilor";- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si infecto-contagioase si a scabiei;3) întreţinere a mixta a ovinelor (semistabulatie) - reprezintă o varianta mixta, prezintă caracteristici intermediare fata de cele doua sisteme principale de întreţinere si consta in folosirea combinata a pasunatului si a stabulatiei. Se poate utiliza in zonele de câmpie cu suprafeţe limitate de pasuni, care nu pot satisface in totalitate necesarul de hrana al animalelor.In acest caz pasunatul este limitat numai la o anumita parte din zi, iar in restul zilei animalele sunt hrănite suplimentar cu masa verde administrata la adăpost. Hrana administrata trebuie sa acopere necesarul de substanţe nutritive specific fiecărei categorii fiziologice. Avantajul major al acestei variante este reprezentat de efectul benefic al mişcării animalelor in timpul deplasării lor pe pasune. In acest fel se imbina efectele favorabile datorate pasunatului cu posibilitatea valorificării mai eficiente a furajelor. Restul verigilor tehnologice (adăpare, evacuare a dejecţiilor, îngrijire sunt similare cu cele menţionate la varianta anterioara de întreţinere ).ÎNTREŢINEREA OVINELOR ÎN PERIOADA DE IARNAAvînd în vedere caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile de rasă şi condiţiile de climă din ţara noastră, diferitele categorii de ovine trebuie să fie adăpostite temporar pe timp de iarnă, pentru a le feri de vânturi şi ploile reci, de zăpadă, de viscol şi de umezeală.

42

Acest fapt influenţează în mod hotărâtor hrănirea şi îngrijirile care se acordă ovinelor în perioada de stabulaţie. în perioada de stabulaţie, diferitele categorii de ovine vor fi întreţinute, pe cât posibil, în aer liber, în padocurile aferente saivanelor, cu accesul liber la saivan. Pe timp frumos şi nu prea rece, ovinele pot rămâne în padoc şi peste noapte. Pentru a se evita reacţiile "afrigore" şi deprecierea lănii, rasele cu lană fină şi semifină trebuie neapărat adăpostite pe vreme de viscol, ninsori abundente şi ploi.în cazul raselor rustice şi rezistente, în primul rând Ţurcana, parţial şi Tigaia, oile sunt adăpostite în adăposturi simple de tip şopron sau copertină.în exploatarea in stabulaţie animalele se intretin pe aşternut permanent, care trebuie împrospătat periodic pentru a fi mereu uscat si in acest fel grosimea lui sporeşte odată cu stabulaţie, fiind necesară evacuarea periodica, cel puţin la sfârşitul stabulatiei.Pentru menţinerea însuşirilor lânii , se va evita utilizarea ca aşternut a cojilor de floarea-soarelui şi a' rumeguşului de lemn, care pot pătrunde în lână ducând la declasarea acesteia.-Hranirea - se realizează folosind un sortiment bogat de furaje, care poate fi adminsitrat ovinelor în perioada de iernat: fânuri, grosiere, nutreţ însilozat, rădăcinoase, concentrate, diferite resturi vegetale, etc. furaje ce se diferenţiază foarte mult atât prin caracteristicile lor generale, cât şi prin modul de depozitare şi conservare.O atenţie deosebită trebuie acordată, în această perioadă, calităţii şi modului de administrare a furajelor, deoarece abaterea de la starea normală a furajelor (degradări prin alterare, mucegăire, îngheţare, etc.) pot determina îmbolnăviri grave, mortalităţi şi avorturi.în întreaga perioadă de stabulaţie se va urmări cu atenţie respectarea raţiilor stabilite in baza normelor, care exprimă cerinţele diferitelor categorii de ovine si de asemenea respectarea structurii generale a acestora.In zilele insorite furajarea se realizează în padoc, excepţie facand mieii, oile gestante la apropierea fătării şi în prima fază de alăptare. Fibroasele se administrează în iesle-grătar dispuse în padoc. Acestea sunt prevăzute la bază cu jgheaburi pentru colectarea florii de fân (inflorescenţele), frunze şi alte părţi valoroase detaşate din masa furajului. în astfel de iesle se pot administra şi furajele suculente şi concentrate, sau acestea pot fi administrate în jgheaburi speciale.Tot în iesle, sau pe stative speciale, se pun şi bulgării de sare, care trebuie să fie tot timpul la dispoziţia animalelor.- Adăparea - apa trebuie sa fie asigurata la discreţie sau daca acest lucru nu este posibil ovinele trebuie adăpate de cel puţin doua ori pe zi. în scopul asigurării apei în mod continuu, în stare proaspătă, curată şi controlată sub aspect chimic şi bacteriologic, adăpatul se face la adăpători automate cu nivel constant sau cu supapă, racordate la reţeaua de apă curentă sau la rezervoare speciale.- Evacuarea gunoiului - din adăposturi şi padocuri, în exploatările intensive, se asigură prin mijloace mecanice (încărcătoarele hidraulice frontale în adăposturile mari, iar în adăposturile joase tractorul cu lamă tip „buldozer", montată in faţă sau în spatele tractorului.In exploatările de tip industrial, dejecţiile sunt evacuate în prima fază printre grilele pardoselei tip grătar, iar din fosa de colectare acestea sunt evacuate cu plugul raclor tip „Delta" acţionat de cablu.Ingrijirea animalelor - are in vedere realizarea următoarelor acţiuni:- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;- verificarea stării aşternutului, astfel încăt sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura un confort sporit animalelor si a evita deprecierea calităţii lânii;- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si tratarea afecţiunii denumita „şchiopul oilor";- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si infecto-contagioase si a scabiei;ADĂPOSTIREA OVINELORAdăpostul ovinelor are atât rolul de a crea un microclimat corespunzător flecarei categorii fiziologice, cât şi rolul de suport şi structură de rezistenţă pentru instalaţiile de administrare mecanizată sau automată a furajelor, de asigurare a apei, precum şi pentru lucrările de tuns, de muls, de evacuare a dejecţiilor, etc.Pentru a se asigura condiţii optime de viaţă ovinelor şi procesului de producţie în general, adăposturile trebuie sa îndeplinească cerinţele esenţiale privind spaţiul, temperatura, iumina, aerisirea, odihna, alimentaţia, adăparea, precum şi mişcarea animalelor, toate acestea determinând condiţiile de cazare a animalelor.In adăposturile de tip industrial se preconizează densităţi mai mari: pentru oi şi mioare de reproducţie 0,7 m 2; pentru oi cu miei sugari, 0,8-1,0 m2; pentru miei la îngrăşat (12-25 kg), 0,33 m2.Adăposturile pentru ovine sunt în general,construcţii mai puţin pretenţioase, la construirea lor se folosesc materiale locale: lemn, chirpici, piatră, cărămidă pentru pereţi, eventual fier şi ciment, iar pentru acoperiş se foloseşte şindrilă, eventual ţiglă şi azbociment şi necesită cheltuieli mai reduse în comparaţie cu adăposturile pentru alte specii.-Tipuri de saivane - diferă funcţie de o serie de criterii: formă - se întâlnesc trei tipuri de saivane: în formă de semicerc, în formă de "U" (sau de "L" şi în formă liniară; categoria de ovine pe care o deservesc: adăposturi

43

pentru ovine adulte, pentru tineret, pentru berbeci, mixte, etc; felul construcţiei: adăposturi inchise, deschise si semideschise.In vederea amplasării unei ferme într-o anumita zona trebuie sa se respecte următoarele cerinţe:- sa se utilizeze pe cat posibil pentru constuctii suprafeţele de teren care au avut aceasta destinaţie, iar acolo unde nu exista sa se utilizeze terenuri slab productive;- sa se respecte normele privind protecţia mediului înconjurător, astfel încăt direcţia vântului dominant sa fie dinspre localitate spre ferma, distanta de la perimetrul fermei la centrul populat sa fie de 300 m pentru fermele de până la 500 capete si 500 m la cele cu peste 500 capete, iar distanta dintre adăposturi trebuie sa fie de minimum 50 m;-distantele fata de sursele de furaje, alimentare cu apa, energie sa fie cat maireduse;-incinta fermelor sa nu fie străbătută de conducte de gaze, reţele electrice, drumuri de circulaţie.Saivanele în formă de "U" (figura nr. 46) sunt tipice pentru tipul gospodăresc fiind construite izolat si au avantajul ca asigură adăpost pentru perioada de iarna în padocul interior împotriva vânturilo si a intemperiilor.Dezavantajul major al acestui tip de adăpost este ca nu poate fi amplasat grupat, în formă de baterie si îngreuiază procesele de mecanizare şi automatizare a lucrărilor de distribuire a furajelor, de evacuarea gunoiului şi altele. .In ultimul timp sunt tot mai preferate saivanele liniare, deoarece permit atât efectuarea mecanizată şi automatizată a lucrărilor în interiorul lor şi a ocoalelor, cât şi dispunerea în grup sub formă de baterii - condiţie de bază pentru ridicarea gradului de tehnicitate şi de economicitate a unităţilor.în privinţa caracteristicilor constructiove şi de exploatare, se disting, în principal, trei tipuri de saivane : deschis, semideschise şi închise.Saivanele deschise prezintă trei pereţi, faţada principală fiind deschisă. Se folosesc uneori în zonele de deal pentru adăpostirea raselor rustice şi rezistente la intemperii, dar pot fi întâlnite şi în Câmpia de Vest. Peretele din faţă poate fi improvizat pe timp de iarnă din baloţi de paie, plăci de stufit, prelate sau alte materiale ieftine.Saivanele semideschise sunt compartimentate în părţi distincte: o parte sau un compartiment deschis, în care sunt adăpostite oile gestante până în preajma fătării, tineretul şi berbecii, iar altă parte, închisă complet, constituie compartimentul de ratări. Acesta reprezintă în jur de 30 % din suprafaţa totală a adăpostului şi este prevăzut cu tavan cu înălţimea de 2,5-3 m, uşi şi ferestre etanşe.Compartimentul de fătări poate fi dispus fie la mijlocul saivanului, fie la una sau la amândouă extremităţile, în funcţie de cerinţe.Saivanele închise au toţi pereţii construiţi. în unităţile cu efective mici, un saivan închis poate adăposti toate categoriile de ovine. în acest scop se delimitează compartimentele separa fie prin pereţi interiori zidiţi - compartimente pentru fătare, fie prin lese sau panouri din plasă de sârmă - cele pentru tineret şi berbeci.Saivanele de acest tip au, de regulă dimensiuni mai mari şi uşile mai largi, pentru a permite atât organizarea interioară corespunzătoare, cât şi accesul mijloacelor mecanizate şi circulaţia comodă a îngrijitorilor pentru deservire şi a animalelor. în ultimul timp, în multe unităţi se construiesc adăposturi liniare închise prevăzute cu şed sau cu deflector pentru iluminare şi aerisire. O variantă a acestui tip de adăpost prevede şi padoc acoperit total sau parţial cu o copertină, sub care sunt amplasate ieslele sau automatele de furaje. Padocurile au o suprafaţa mai mare de aprox. 2-2,5 ori mai mare decât a adăposturilor.Adăposturile pentru creşterea intensivă de tip industrial prezintă caracteristici constructive şi de exploatare specifice.Inălţimea lor este de cea. 3,0 m la streaşină, 5-5,5 m la coama, lărgimea de cea. 10 m, lungimea de cea. 70 m si sunt prevăzute cu porţi largi pentru accesul animalelor de 3,0-3,5 m (prevazandu-se o poarta pentru 200-250 de oi). Adăposturile construite în acest scop permit efectuarea mcanizată şi automatizată a lucrărilor, asigurând, prin proiectul tehnic, o productivitate foarte ridicată.Intre neajunsurile acestor adăposturi se menţionează: limitarea severă a mişcării animalelor, datorită densităţii mari şi lipsei padocurilor, condiţii improprii de microclimat pentru unele categorii de ovine, investiţie specifică ridicată. Unele adăposturi de tip industrial sunt considerate polivalente, putând fi destinate unor faze diferite ale fluxului tehnologic: gestaţie, fătare, maternitate şi creşă, iar după scoaterea ovinelor de reproducţie la păşune, pot fi folosite pentru îngrăşarea tineretului şi recondiţionarea ovinelor adulte.-Amenajarea interioara a saivanelor - se realizează, de regula cu panouri confecţionate din scânduri (1,2/4,0 astfel încăt sa se respecte necesităţile optime de spaţiu reclamate de fiecare categorie fiziologica.Pentru ca întreaga activitate să se desfăşoare normal, saivanele, atât cele izolate cât şi cele grupate în cadrul unei ferme, trebuie să fie prevăzute cu utilaje şi mobilier specific pentru cazarea oilor, pentru furajare, adăpat, muls, tuns şi alte lucrări. Pentru administrarea furajelor fibroase şi suculente adăposturile şi ocoalelesunt dotate cu iesle-grătar de diferite dimensiuni şi forme.Numărul ieslelor, al jgheaburilor şi al alimentatoarelor se stabileşte astfel încât fiecărui animal să-i revină un front de furaje corespunzător, în funcţie de categoria de animal şi de modul de administrare al furajelor ( 30-40 cm oi adulte, 40-50 cm berbeci adulţi, 20-30 cm tineret ovin si 15-20 cm miei).Grătarele sunt de forma lineara, au o lungime de cea. 4 m, sunt confecţionate din lemn cu grilele cu diametrul de cea. 3 cm dispuse la o distanta de 10-12 cm. înălţimea lor de la nivelul solului este de 0,8-1,0 m, iar lărgimea

44

superioara este de 70-80 cm. în unele ferme de tip gospodăresc, cu tehnologii semiintensive şi intensive, se folosesc alimentatoare semiautomate.Aceste tipuri de alimentatoare se pot folosi, cu precădere şi fără restricţii, în îngrăşătorii, iar pe scară largă în crescătoriile semiintensive şi intensive, cu condiţia ca la stabilirea structurii furajelor astfel administrate să se ţină sema atât de cerinţele de substanţă uscată, unităţi nutritive şi albumină digestibilă, cât şi de capacitatea de ingerare a diferitelor categorii de animale.Administrarea apei se realizează in adăpători tip, jgheaburi" confecţionate din lemn sau din tablă, sau construite din ciment. în unităţile cu tehnologii intensive se instalează adăpători automate cu nivel constat sau supapă.Jgheaburile pentru administrarea concentratelor, sunt confecţionate din scândura, au lungimea de 4 m, lărgimea inferioara de 10-15 cm, lărgimea superioara de 25-30 cm si adâncimea de 20 cm.-Construcţii anexe - pentru buna funcţionare a fluxului tehnologic fermele de ovine sunt prevăzute cu mai multe construcţii, care servesc în procesul de producţie: camere pentru îngrijitori, farmacia şi infirmeria, punctul de însămânţări artificiale, magazia de furaje concentrate, bucătăria furajeră, birou de lucru, remiza de maşini şi utilaje, etc

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII SUINELORRASE DE SUINE DE IMPORTANTA UNIVERSALARasele de suine perfecţionate sau moderne au rezultat din încrucişarea raselor de formaţie nouă devenite amelioratoare, care aveau deja un fond genetic valoros. Aceste rase de suine se caracterizează printr-o dezvoltare corporală foarte bună, cu o pondere ridicată a părţii mijlocii şi posterioare, cu stratul de slănină subţire şi uniform pe întreaga lungime a corpului, cu raport carne/grăsime net în favoarea cărnii, precocitate ridicată, care permite o valorificare timpurie şi o foarte bună valorificare a hranei. Rase din RomâniaLinia sintetică LSP - 2000 - este o populaţie paternă nou creată la Romsuintest Periş, care a fost omologată ca linie în 2003. Animalele din această linie au o constituţie robustă, cu jamboane foarte dezvoltate şi sunt de culoare albă sau bălţată.Realizează greutatea de 100 kg. la vârsta de 170 - 175 zile, cu un spor mediu zilnic pe viaţă de 575 - 600 g, iar grosimea stratului de slănină este sub 10 mm. Procentul de ţesut muscular în carcasă depăşeşte 58 %, iar carnea este de calitate superioară.Scroafele produc 8 - 9 purcei la prima fătare şi 10 - 11 purcei la fătările ulterioare. Capacitatea de alăptare este de 42 - 43 kg.Vierii din LSP - 2000 sunt folosiţi ca vieri terminali în producerea de hibrizi care pot fi exploataţi atât în sistemul intensiv industrial cât şi în cel gospodăresc.Rase de importRasa Marele alb (Large White)A fost formată în Anglia, pe baza porcilor locali cu urechi lungi, fiind recunoscută ca rasă în anul 1868 sub numele de Larae capacitate de aclimatizare, universal amelioratoare, care s-a răspândit pe tot globul.Porcinele din rasa Marele alb sînt de talie mare, robuste şi au o conformaţie armonioasă. Capul este potrivit de mare, larg, cu profilul uşor concav, urechile sunt de mărime mijlocie, drepte şi purtate uşor aplecate înainte şi lateral. Trunchiul este de formă cilindrică, lung, larg şi adânc, cu linia superioară dreaptă, iar linia inferioară este aproape paralelă cu linia superioară . Crupa este lungă, largă, musculoasă şi uşor oblică, iar şuncile sunt bine dezvoltate şi au o descindere bună. Membrele sînt puternice, rezistente, cu osatura bine dezvoltată şi aplomburi corecte. Pielea şi părul sînt de culoare albă .Abdomenul este bine dezvoltat, prezentând 1 2 - 1 4 sfârcuri. Prolificitatea este ridicată, obţinându-se, în medie, 10—11 purcei la o fătare. Scroafele sînt bune mame şi au capacitatea de alăptare de 40—45 kg.Precocitatea este bună, animalele atingând greutatea de introducere la reproducţie la vârsta de 7,5 - 8 luni. Tineretul crescut pentru came atinge greutatea de sacrificare, de 105— 115 kg, la vârsta de 7—8 luni, realizând un spor mediu zilnic de circa 600 g., cu un consum specific de 3,2 - 3,8 kg. nutreţ/kg. spor. Randamentul la sacrificare este bun, 75 - 76 %, iar carcasele sunt de bună calitate, cu o grosime a slăninii de 1 5 - 2 0 mm.Rasa LandraceSuinele Landrace, au pielea fină, de culoare alb-roz, cu părul alb. Sunt de talie mijlocie spre mare, mai scunde dar mai lungi decât Marele alb, ceea ce asigură o masă corporală mare şi o conformaţie de ansamblu mai fină. Capul este mic, cu profilul uşor concav, cu urechile mari şi aplecate. Trunchiul este foarte lung, ( deoarece au una sau două perechi de coaste în plus faţă de alte rase ), în formă de pară, crupa este aproape orizontală, lungă, largă şi musculoasă, iar şuncile sunt descinse, cu musculatura foarte bine dezvoltată, trenul posterior fiind mult mai dezvoltat decât cel anterior. Membrele sînt potrivit de înalte, cu osatură fină, dar suficient de rezistente.Prolificitatea este, în medie, de 10 - 11 purcei la o fătare. Scroafele sînt bune mame şi au o capacitate de alăptare de 40—45 kg.

45

Precocitatea este foarte bună, animalele introducându-se la reproducţie la 8 luni, când se atinge masa corporală de 115 - 130 kg. în perioada de testare după performanţe proprii, tineretul realizează un spor mediu zilnic 600 - 670 g, cu un consum specific de 2,9 - 3,0 U.N./kg. spor.Rasa Landrace este „specializată" şi se pretează cel mai bine pentru producţia de bacon, deoarece furnizează carcase cu lungime mare, cu grăsime puţină şi proporţie de carne mare.Pentru manifestarea întregului potenţial productiv al rasei, acesteia trebuie să i se asigure condiţii optime de hrănire şi întreţinere, deoarece animalele, îndeosebi cele tinere, sînt pretenţioase atât la hrană (în special la cantitatea şi calitatea proteinei din raţii), cît şi la condiţiile de adăpostire.La noi în ţară, rasa Landrace se creşte în rasă curată în fermele de selecţie, fiind folosită ca a doua rasă maternă, pentru obţinerea de scroafe .Rasa DurocSuinele din această rasă sînt de talie mijlocie spre mare şi au pielea pigmentată şi părul de culoare roşcată de diverse nuanţe. Capul este mic, cu urechi mici, atârnând înainte, linia spinării este convexă, ceea ce determină o lungime mare muşchiului Lungul dorsal. Spata este bine îmbrăcată în musculatură, crupa este oblică şi foarte musculoasă, şuncile sunt bine dezvoltate, şi descinse până la jaret.Membrele sînt potrivit de lungi şi rezistente, cu o bună osatură şi, caracteristic pentru rasele americane, sprijinul se face pe vârful unghiilor principale, datorită chişiţei mai scurte şi mai drepte („mers în pense"). Nu prezintă sensibilitate la stres.Prolificitatea este bună, obţinându-se, în medie, 8 - 9 purcei la o fătare, iar capacitatea de alăptare este de 30 - 35 kg. Precocitatea este foarte bună, la vârsta de 6 luni, realizând greutatea de 105- 110 kg., grosimea medie a stratului de slănină fiind de 13 - 15 mm, iar ponderea cărnii în carcasă de 55 - 56 %.Este o rasă rezistentă, care se pretează la exploatarea în sistem gospodăresc, uşor adaptabilă la condiţiile de creştere în sistem intensiv de exploatare.Se foloseşte ca „vier terminali" în încrucişările trirasiale cu scroafe Fi (MA X L), pentru obţinerea de hibrizi pentru îngrăşat sau pentru producerea vieruşilor hibrizi Fi (Hampshire X Duroc) utilizaţi la încrucişările tetrarasiale .CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND REPRODUCŢIA SUINELORMaturitatea sexuală la suine şi introducerea la reproducţie a vieruşilor şi scrofiţelorMaturitatea sexuală este faza de dezvoltare a organismului în care aparatul genital este complet dezvoltat şi poate să producă celule sexuale mature, apte pentru fecundare. Maturitatea sexuală la vieruşi apare la vârsta de circa 6 - 7 luni, când testiculele sunt capabile să producă spermatozoizi apţi pentru fecundare deci pot fi obţinute primele ejaculate. La scrofiţe, maturitatea sexuală apare de regulă tot la vârsta de 6 - 7 luni şi este concretizată prin manifestarea primelor călduri însoţite de ovulaţie.In ferme, se introduc la reproducţie animalele care au organele genitale normal dezvoltate au atins cel puţin 65 - 70 % din greutatea de adult. Vieruşii din rasele precoce pot fi introduşi la reproducţie la vârsta de 8 - 9 luni şi la greutatea de 120 - 130 kg. Prima montă la scrofiţele din rasele precoce poate fi făcută la vârsta de 8 luni şi greutatea de 110 - 120 kg. Reproducătorii din rasele mixte şi de grăsime se introduc la reproducţie cu 1 - 2 luni mai târziu.Vieruşii folosiţi la montă prea devreme se epuizează repede, au o perioadă de exploatare scurtă, produc spermatozoizi imaturi iar produşii lor au viabilitatea scăzută.Scrofiţele fecundate prea timpuriu rămân nedezvoîtate morfologic, dau naştere la purcei slab dezvoltaţi şi au o perioadă scurtă de exploatare.Introducerea la reproducţie a vieruşilor şi scrofiţelor la o vârstă prea înaintată este de asemenea ineficientă. Astfel, animalele de reproducţie se îngraşă, vor manifesta căldurile mai şters, fecunditatea şi prolificitatea scad, iar cheltuielile cu întreţinerea tineretului de reproducţie cresc, ceea ce determină scăderea eficienţei economice a exploatării.Ciclul sexual Ia scroafă şi alegerea momentului optim pentru montăScroafele sunt femele poliestrice, la care ciclurile sexuale se repetă pe toată durata anului. Durata medie a ciclului sexual este de 20 - 21 de zile, cu variaţii între 16 şi 25 de zile, ea fiind influenţată de individualitate, rasă, starea de întreţinere, starea de sănătate, alimentaţie, factori climatici, etc.In apropierea ovulaţiei, când excitaţia sexuală este maximă, scroafa manifestă sindromul de imobilitate pentru vier, devenind imobilă când masculul execută saltul.La scroafă, ovulaţia se produce la 30 - 40 de ore de la apariţia reflexului de imobilitate şi durează 1 - 6 ore. După dehiscenţa foliculară, ovulul are capacitatea de a fi fecundat vreme de 6 - 8 ore, iar în aparatul genital al scroafei, spermatozoizii au o capacitate de fecundare de 24 de ore.în consecinţă, este recomandat ca monta să se efectueze la 12 - 36 de ore de la apariţia reflexului de imobilitate, în funcţie de sistemul şi tehnica de montă aplicate.Sisteme de reproducţie la suineSisteme de montă

46

In reproducţia suinelor se folosesc trei sisteme de montă: monta liberă, monta în grup (în harem ) şi monta dirijată.Monta liberă - se foloseşte mai ales în gospodăriile populaţiei din zonele unde scroafele se întreţin în libertate, pe păşune, în bălţi, pe plauri şi în Deltă. Acest sistem constă în întreţinerea împreună a scroafelor şi vierilor, scroafele fiind montate pe măsură ce intră în călduri. Acest sistem de montă prezintă avantajul că scroafele sunt depistate şi montate de vieri la momentul optim. Ca dezavantaje putem menţiona că nu se cunoaşte tatăl purceilor, nu se cunoaşte exact data montei, deci nici data probabilă a fătării, determină epuizarea vierilor şi se pot transmite numeroase boli sexuale.Monta în grup ( harem ) - se formează grupe de 12 - 15 scroafe, fiecărei grupe repartizândui-se un vier care rămâne împreună cu scroafele timp de 3 - 4 săptămâni, perioadă în care scroafele intră în călduri şi sunt montate. Faţă de sistemul de montă liberă prezintă avantajul că se cunoaşte paternitatea purceilor şi starea de sănătate a vierului, însă prezintă în plus dezavantajul că pot intra în călduri în acelaşi timp 2 sau mai multe scroafe, un singur vier nefiind suficient pentru a le monta.Monta dirijată - constă în realizarea montei în boxe de montă, sub supravegherea îngrijitorului sau a tehnicianului, fiecare scroafă fiind montată de un anumit vier, conform listei de potrivire a perechilor. Folosirea acestui sistem are mai multe avantaje comparativ cu celelalte sisteme: se cunoaşte paternitatea purceilor, se cunoaşte data montei, deci şi data probabilă a fătării, monta se efectuează la momentul optim, permite dirijarea împerecherilor, se cunoaşte starea de sănătate atât a scroafei cât şi a vierului, permite folosirea raţională a vierilor, pentru a nu se ajunge la epuizarea acestora.

Insămânţarea artificială la suineEtapele obligatorii în aplicarea însămânţărilor artificiale la suine sunt: recoltarea, examenul, diluarea, conservarea spermei şi insămânţarea scroafelor.Recoltarea spermei se poate face cu vaginul artificial într-un recipient prevăzut cu un filtru dintr-o bucată de tifon pe care este reţinută fracţiunea gelatinoasă a spermei.Urmează examinarea spermei pentru aprecierea calităţii acesteia atât macroscopic cât şi microscopic, avându-se în vedere: volumul ejaculatului, culoarea, mirosul, mobilitatea, concentraţia în spermatozoizi, viabilitatea şi aglutinarea, pH-ul spermei.Diluarea spermei se face imediat după recoltare, cu diluanţi pe bază de glucoza, citrat de sodiu, gălbenuş de ou, lapte proaspăt, care conţin substanţe nutritive şi substanţe-tampon pentru menţinerea pH-ului caracteristicştiut fiind că fiecare doză pentru însămânţare trebuie să aibă 100 - 150 ml şi 4 - 5 miliarde de spermatozoizi.Depozitarea, transportul şi păstrarea spermei de vier se face prin refrigerare, la o temperatură de 0 - 4 °C, ea putând fi folosită în decurs de 48 de ore, după care spermatozoizii îşi pierd capacitatea de fecundare. Conservarea spermei de vier prin congelare nu a dat rezultatele scontate, datorită sensibilităţii mai mari la temperaturi negative, a spermei de vier, faţă de cea de la alte specii.Aplicarea însămânţărilor artificiale la suine permite înregistrarea a numeroase avantaje:- obţinerea de la un vier până la 2.000 doze pe an, cu care se pot însămânţa de două ori pe ciclul de călduri 1.000 de scroafe;- reducerea de circa 10 ori a numărului de vieri, necesari pentru reproducţie şi folosirea la reproducţie doar a vierilor extrem de valoroşi;- controlul calitativ al materialului seminal obţinut de la vieri şi prevenirea difuzării unor boli transmisibile prin montă (bruceloză, leptospiroză, etc.).Pe lângă aceste avantaje, însămânţarea artificială la suine prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi: durata de păstrare a spermei diluate este limitată la 48 de ore, după care aceasta îşi pierde capacitatea de fecundare, scade fecunditatea şi prolificitatea, numărul de doze obţinute dintr-un ejaculat al vierului este mult mai redus decât la celelalte specii de fermă datorită densităţii reduse a spermei.Gestaţia la suineDacă depistarea scroafelor în călduri s-a făcut corespunzător şi monta sau însămânţarea artificială s-a făcut la momentul optim, spermatozoizii ajung la locul de staţionare a ovulelor în aproximativ o jumătate de oră, iar după 3 - 4 ore imul dintre ei pătrunde în întregime în citoplasmă ovulului, realizandu-se fecundaţia şi instalandu-se starea de gestaţie.Dezvoltarea produsului de concepţie la porcine se realizează în 2 perioade:- perioada embrionară, care durează circa 45 de zile şi la sfârşitul căreia embrionul prezintă caracteristicile speciei;- perioada fetală, care ţine din ziua a 46-a până la fătare şi în care se diferenţiază şi încep să funcţioneze organele interne şi diferitele ţesuturi, iar, spre finalul perioadei, are loc creşterea rapidă în greutate a feţilor şi se termină dezvoltarea embrionară.In timpul gestaţie are loc creşterea greutăţii corporale a scroafei, creştere care este mai accentuată în ultimele săptămâni de gestaţie. Greutatea fetuşilor este influenţată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: vârsta, numărul, sexul şi poziţia ocupată în uter. Astfel, cornul uterin stâng conţine numărul cel mai mare

47

de fetuşi, fetuşii masculi sunt mai grei decât cei femeii, iar fetuşii plasaţi la vârfurile coarnelor utérine sunt mai grei decât cei aflaţi la mijlocul sau la baza cornului uterin.Diagnosticul gestaţiei este important deoarece de ritmicitatea ciclului de reproducţie depinde chiar eficienţa economică a activităţii de creştere şi exploatare a suinelor. Diagnosticarea cât mai rapidă şi cu un grad cât mai mare de certitudine a gestaţiei poate să ducă la îmbunătăţirea indicelui de folosire a scroafelor, deoarece scroafele care nu rămân gestante pot fi reintroduse rapid în circuitul reproductiv, iar cele sterile pot fi reformate. De asemenea, cunoaşterea stării de gestaţie este importantă datorită atenţiei deosebite care trebuie acordată scroafelor gestante în ceea ce priveşte hrănirea şi întreţinerea.Fătarea la scroafăFătarea este actul fiziologic normal care marchează sfârşitul gestaţiei şi prin care fetuşii viabili sunt expulzaţi în mediu extern. La scroafă, parturiţia se poate desfăşura pe tot parcursul celor 24 de ore şi are o durată care variază între 2-4 ore, mergând până la 6 - 8 ore, în funcţie de numărul de purcei şi raporturile feto-maternale.Fătarea este precedată de unele semne prodromale : glanda mamară şi vulva sunt edemaţiate, apare secreţia laptelui, ligamentele sacroischiatice şi cele ale articulaţiilor bazinului se relaxează, scroafa încearcă să-şi formeze cuibul de fătare, se culcă şi se scoală, este agitată, respiraţia şi bătăile cardiace sunt accelerate.Expulzarea purceilor se face la intervale de 5 - 10 minute, eliminarea făcându-se alternativ din cele două coarne utérine. Purceii au în majoritatea situaţiilor o prezentare anterioară, mulţi fiind expulzaţi cu amniosul acoperind nările şi regiunea bucală, lucru care impune obligativitatea asistenţei la fătare.învelitorile fetale pot fi eliminate odată cu fetuşii, după 2 - 3 purcei expulzaţi dintr-un corn uterin şi mai rar după fiecare purcel sau după terminarea fătării.După fătare urmează o perioadă de refacere a organismului scroafei în general şi a aparatului genital al acesteia, în special, perioadă numită puerperium.TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A SUINELOR ÎN SISTEMUL INTENSIV-INDUSTRIALFluxul tehnologic în complexele de tip intensiv-industrial se desfăşoară în cele 4 sectoare componente: montă-gestaţie, maternitate, creşă şi îngrăşătorie, porcul de carne trecând succesiv, pe măsura înaintării în vârstă şi greutate, prin maternitate, creşă şi îngrăşătorie, de unde este livrat spre beneficiar ( abatoare ). Scroafele de reproducţie sunt întreţinute în sectorul montă-gestaţie, de unde cu 2 zile înainte de fătare sunt mutate în maternitate, aici rămânând pe toată perioada lactaţiei.După înţărcarea purceilor, scroafele de reproducţie pot avea două destinaţii: fie sunt mutate înapoi în sectorul montă-gestaţie, unde reintră în circuitul reproductiv, fie sunt transferate în îngrăşătorie unde sunt recondiţionate, în cazul în care au fost reformate. Vierii de reproducţie sunt întreţinuţi doar în sectorul montă-gestaţie, ei fiind mutaţi în sectorul îngrăşare după ce au fost reformaţi.Tehnologia de exploatare în sectorul montă - gestaţieSectorul montă - gestaţie este prima verigă a fluxului tehnologic din ferma de creştere a suinelor. In acest sector se cazează şi se exploatează efectivul matcă, scroafele de reproducţie şi vierii, aici se organizează depistarea scroafelor în călduri, se efectuează montele, se formează grupele de scroafe gestante şi sunt întreţinute şi hrănite acestea în timpul gestaţiei, până la mutarea lor în maternitate, cu 2 zile înainte de fătare. Tot în sectorul montă - gestaţie se cresc, de la o anumită vârstă, scrofiţele şi vieruşii de reproducţie, care vor înlocui reforma la animalele de reproducţie din efectivul matcă.Tehnologia de exploatare în sectorul maternitateSectorul maternitate constituie a doua verigă a fluxului tehnologic din fermă, el având ca sarcină producerea de purcei care, în fermele de producţie pot fi valorificaţi fie pentru vânzare ca tineret înţărcat fie pentru creştere şi îngrăşare în vederea vânzării ca porci de carne.în acest sector sunt cazate două categorii de animale ( scroafa şi purceii sugari), care au cerinţe diferite fată de condiţiile de microclimat şi de hrănire, ceea ce face ca dotarea să fie cea mai complexă şi mai costisitoare de pe fluxul tehnologic. în maternitate, scroafa de reproducţie trece prin stări fiziologice foarte diferite ( ultimele zile ale gestaţiei, fătarea şi alăptarea ) într-un timp relativ scurt, ceea ce reclamă o atenţie deosebită în asigurarea unui microclimat corespunzător ( mai ales temperatura şi umiditatea ). De asemenea, purceii sugari necesită condiţii speciale de temperatură şi umiditate în zona lor de odihnă, deoarece în primele zile de viaţă ei nu-şi pot regla temperatura corporală.Intreţinerea scroafelor în lactaţie şi a purceilor sugari - se face în boxe de fătare, în care se cazează o scroafă şi lotul său de purcei. Boxa de fătare este spaţiul în care se cazează scroafa cu 2 - 3 zile înainte de fătare, unde are loc fătarea, unde se întreţine şi se exploatează scroafa cu purcei până la înţărcare. Compartimentul de boxe de fătare constituie unitatea funcţională în maternitate, mărimea compartimentului de maternitate condiţionând întregul flux tehnologic din unitate. Când se stabileşte numărul de locuri de fătare din maternitate se iau în considerare: capacitatea de producţie a unităţii, numărul de scroafe matcă necesar pentru realizarea planului de producţie şi numărul de ratări pe scroafă şi pe an. De asemenea, se ţine cont şi de sistemul tehnologic de întreţinere a scroafelor în lactaţie şi a purceilor sugari. Astfel, există 2 sisteme:

48

(1) întreţinerea scroafelor şi a purceilor sugari până la înţărcarea purceilor în boxele de fătare, după înţărcare scroafele fiind mutate înapoi în sectorul montă-gestaţie, iar purceii în compartimentele pentru tineret înţărcat din sectorul creşă;(2) întreţinerea scroafelor şi a purceilor sugari pe perioada lactaţiei în boxe de fătare-creştere şi apoi continuarea întreţinerii purceilor în boxă ( până la intrarea la testare sau până la vârsta de 105 zile, în cazul porcilor destinaţi îngrăşării ). La înţărcare scroafele sunt mutate în boxele de aşteptare din sectorul montă-gestaţie.Boxele de fătare din maternitate au suferit multiple modificări de-a lungul timpului, pentru creşterea gradului de confort atât pentru purcei cât şi pentru scroafă. Dintre acestea, cele mai folosite sunt: boxa de fătare de tip danez ( cu bec infraroşu ) şi boxa de fătare cu pardoseală din grătar total şi încălzire electrică în zona de odihnă a purceilor.Boxa de fătare de tip danez avea o suprafaţă mare şi era împărţită în 4 zone distincte: două zone laterale de odihnă şi furajare pentru purcei, o zonă centrală pentru scroafa despărţită de zonele pentru purcei prin bare de ţeava zincată şi o zonă de furajare, amplasată la spatele scroafei.Acest tip de boxă prezenta dezavantajul că furajarea şi adăparea se puteau face doar manual, scroafa fiind scoasă pentru furajare şi plimbare de 3-4 ori pe zi, ceea ce a dus la reducerea productivităţii muncii. De asemenea, evacuarea dejecţiilor se făcea manual.Ulterior, boxa de fătare s-a perfecţionat, a dispărut zona de furajare, hrănitorul şi adăpătoarea scroafei fiind amplasate la capul scroafei, în zona de odihnă, furajarea şi adăparea fiind făcute automat ( fig. 9.9 ), adăpătoarea pentru purcei fiind în partea anterioară a uneia dintre zonele de odihnă. Becurile infraroşii au puteri de 150 — 175 W şi asigură încălzirea în zona de odihnă a purceilor, reglarea temperaturii realizându-se prin înălţimea la care este amplasat becul. Astfel, la fătare, acesta este amplasat la o înălţime de 55 de cm. faţă de pardoseală, asigurând o temperatură de 31 - 32 °C pe o suprafaţă de 0,16 m2 ( 40X40 cm ). După fiecare săptămână de viaţă a purceilor, becul se ridică cu câte 5 cm. ( 60, 65, 70 cm.), temperatura scăzând cu câte 2 °C ( 30, 28. 26 °C )în funcţie de sistemul de exploatare şi de spaţiul de cazare existent în unitate, rcroafele se introduc în maternitate cu 2 - 3 zile - maximum 7 zile înainte de fătare. După populare, scroafelor li se face toaleta trenului posterior şi a ugerului.La această specie fătarea durează mai mult decât la altele ( 2 - 8 ore ), datorită numărului mare de produşi, însă aceasta decurge destul de uşor, numărul de distocii fiind redus datorită conformaţiei favorabile a bazinului şi a conductului pelvin. Fătările au loc pe toată durata celor 24 de ore, însă în complexele industriale cea mai mare parte a acestora se produce în timpul nopţii, după ce s-a instalat liniştea în adăpost. Aceasta impune asigurarea în permanenţă a asistenţei la fătare de către personal calificat.De la fătare şi până la înţărcare, spaţiul de cazare pentru purcei este reprezentat de cele două zone laterale ale boxei de fătare. Aceste zone, prin îmbunătăţirile aduse de-a lungul timpului ( pat cald, furajare şi de adăpare ) oferă condiţii de cazare pentru 1 1 - 12 purcei până la vârsta de 6 - 7 săptămâni.După expulzare, fiecărui purcel i se face toaleta corporală prin ştergere cu tifon curat, i se curăţă orificiile nazale şi gura de eventualele mucozităţi pentru a-i uşura respiraţia, se stimulează respiraţia şi circulaţia prin masaj. Apoi se scurtează ombilicul la 4 -5 cm, bontul fiind badijonat cu o soluţie de tinctură de iod şi glicerina. După acestea, până la terminarea în totalitate a fătării, fiecare purcel este aşezat pe covoraşul de cauciuc sub becul cu infraroşii sau pe placa încălzită din zona de odihnă a purceilor.După încheierea fătării, se curăţă cu atenţie locul unde s-a desfăşurat fătarea, ugerul scroafei se dezinfectează cu o soluţie de 1 %o permanganat de potasiu, se storc primele picături de colostru din sfârcuri şi purceii sunt daţi la supt avându-se grijă ca toţi purceii să sugă colostrul. Dacă lotul de purcei nu este omogen ca greutate, câteva zile la rând, până se formează reflexul condiţional, purceii mai mici sunt aşezaţi să sugă la sfârcurile pectorale. După perioada colostrală, purceii supranumerari precum şi cei orfani sau cei ai scroafelor cu agalaxie, se repartizează la scroafe doici. Se lasă la o scroafă 1 0 - 1 2 purcei, iar la o scrofiţă 8 - 1 0 purcei.Pe parcursul primelor 24 de ore de la fătare se urmăreşte dacă s-a declanşat secreţia laptelui, scroafele cu agalaxie fiind scoase din compartiment, iar purceii lor redistribuiţi celorlalte scroafe. Apoi se face tăierea colţilor cu un cleşte special ( pentru prevenirea rănirii ugerului scroafei), se face codotomia (între vertebra a 2-a şi a 3-a) la toţi purceii din fermele de producţie. în fermele de selecţie nu se face codotomia. Se înregistrează apoi toţi purceii născuţi vii şi se injectează preparate vitaminizante şi pe bază de fier, pentru prevenirea apariţie carenţelor vitaminice şi a anemiei feriprive.Zilnic boxele de fătare se curăţă numai cu ajutorul măturii şi razului. în cazul apariţiei diareei la purcei, podeaua boxei se curăţă foarte bine şi se şterge cu o cârpă de sac înmuiată într-o soluţie dezinfectantă. De asemenea se curăţă cu atenţie jgheaburile şi adăpătorile.Alimentaţia scroafelor lactante - trebuie să asigure revenirea la normal a aparatului genital al scroafei după gestaţie, stimularea ugerului care să producă treptat o cantitate din ce în ce mai mare de lapte şi menţinerea scroafei într-o stare de întreţinere cât mai bună, astfel încât după înţărcarea purceilor să poată să intre cât mai repede la reproducţie.

49

în primele 12 ore de la fătare se recomandă ca scroafa să nu fie hrănită. Apoi se administrează un barbotaj dintr-un litru de apă la 12 - 15 °C în care se introduc 0,5 kg tărâţe de grâu. Dacă totuşi apare constipaţia se fac clisme cu apă călduţă. în următoarele zile, hrănirea se face cu o cantitate mai mică de furaj, cu valoare nutritivă redusă, aceasta crescând treptat, în concordanţă cu numărul de purcei şi dezvoltarea corporală, astfel încât la sfârşitul primei săptămâni să se ajungă la o raţie care să asigure o producţie de lapte normală.Nivelul de hrănire al scroafelor lactante diferă în funcţie de vârstă, de numărul de purcei alăptaţi şi de dezvoltarea corporală. Cantităţile medii zilnice de hrană sunt de 5 kg pentru scrofiţele primipare şi 5,5 kg pentru scroafele adulte ( peste fătarea a Il-a ). Necesarul de hrană este de 1,5 - 1,8 kg nutreţuri combinate pentru întreţinerea funcţiilor vitale ale scroafei şi circa 0,4 - 0,5 kg. nutreţuri combinate pentru fiecare purcel alăptatO scroafă lactantă consumă zilnic circa 25 - 30 1. de apă, adăparea făcându-se la discreţie sau de 4 - 5 ori pe zi sau chiar mai des în anotimpul călduros, cu apă corespunzătoare igienic, incoloră, inodoră şi la o temperatură de 17 - 18 °C. La consumul biologic se adaugă un consum tehnologic de circa 100 1. / cap de scroafă lactantă.Tehnologia creşterii purceilor sugari - greutatea purceilor la fătare este cuprinsă între 0,8 şi 2 kg., fiind determinată de rasă, de vârsta scroafei la fătare, de modul în care scroafa a fost hrănită în timpul gesîaţiei şi de numărul de purcei fătaţi.Imediat după fătare este foarte important ca purceii să sugă colostru, care îi apără de infecţii în primele zile de viaţă, la fătare aceştia neavând imunitate, deoarece placenta de scroafei nu permite transferul de anticorpi de la mamă la embrioni. Acest transfer se face numai prin colostrul pe care-1 consumă purceii în primele ore de viaţă. Purceii care nu sug colostru de obicei nu supravieţuiesc. Purceii mai slab dezvoltaţi sunt aşezaţi să sugă la sfârcurile pectorale, care dau mai mult lapte. îngrijitorul trebuie să aibă grijă ca toţi purceii să sugă colostru şi să-i ajute când aceştia pierd sfârcul, deoarece dacă pierd supturi suferă atât de foame cât şi de sete, ei consumând doar lapte în primele zile. Producţia de lapte a scroafei creşte progresiv de la fătare, până în a 3-a săptămână, după care începe să scadă, uşor, treptat până la 6 săptămâni, apoi scăderea este pronunţată până la finele lactaţiei. Corelat cu această evoluţie, producţia de lapte a scroafei asigură întreg necesarul de substanţe nutritive şi energie al purceilor până la vârsta de 3 săptămâni. După această vârstă, datorită cerinţelor crescute ale purceilor, este obligatorie furajarea suplimentară cu alte nutreţuri. Obişnuirea cu hrana suplimentară trebuie să înceapă la 7 - 10 zile, folosindu-se grăunţe prăjite ( mai ales orz ). In primele zile se dau circa 50 g. / purcel. în unităţile industriale se administrează nutreţul combinat din reţeta 0 - 1.Acest furaj conţine 20 - 22 % proteină brută şi 1,1 - 1,3 % lizină, nivelul de celuloză sub 3 %, iar nivelul energetic este de 3100 - 3200 kcal. energie metabolizabilă / kg.Asigurarea apei la adăpătorile pentru purcei se face începând cu ziua a 6-a - a 7-a. Apa trebuie să fie potabilă, să îndeplinească condiţiile de igienă, să fie curată, incoloră, inodoră, să nu conţină cantităţi mari de săruri minerale şi nici substanţe toxice. Apa se administrează la temperatura camerei, mai ales în primele zile, temperatura putând să scadă apoi la 14 - 16 °C. Lipsa apei de băut determină purceii să consume urina din boxă, cauză frecventă a numeroase tulburări gastro-intestinale neonatale.Inţărcarea purceilor - este acţiunea prin care purcelul sugar este trecut în totalitate de la hrănirea cu lapte matern la hrănirea cu furaje concentrate.Inţărcarea constituie o fază critică în viaţa purcelului, acesta suferind o serie întreagă de stresuri, care cumulate determină scăderea sporului mediu zilnic, stagnări în creştere sau chiar scăderea în greutate şi prin sensibilitate mărită la boli, în special la cele gastrointestinale. Astfel, pe lângă stresul de înţărcare, datorat eliminării laptelui matern şi despărţirii de scroafă, apar şi stresul de mutare datorat schimbării adăpostului şi boxei, stresul de înfrăţire datorat formării unor noi loturi de purcei după sex, mărime, starea de întreţinere, etc.Pentru reducerea pe cât posibil a efectelor acestor stresuri trebuie respectate unele reguli de înţărcare: purceii trebuiesc obişnuiţi cu furajul concentrat, astfel încât purcelul să fie independent de scroafă înainte de înţărcare, restricţionarea hrănirii scroafei în vederea reducerii secreţiei lactate şi neadăparea scroafei în ziua înţărcării. De asemenea, în primele 5 - 7 zile de la fătare, purceii vor fi furajaţi cu acelaşi furaj cu care au fost obişnuiţi în perioada de alăptare, iar la mutarea în creşă, compartimentul trebuie încălzit aproximativ la aceeaşi temperatură care era în maternitate înaintea înţărcării şi mutării, popularea făcându-se separat pe sexe şi dezvoltare corporală, respectându-se pe cât posibil loturile de purcei ale scroafelor.De asemenea, cu cât purceii au o masă corporală şi o vârstă mai mare cu atât trec mai uşor peste criza de înţărcare.înţărcarea se poate realiza prin mai multe metode:(1) scoaterea în aceeaşi zi a scroafei şi a purceilor din boxa de fătare şi mutarea scroafelor în boxele scroafelor în aşteptare din sectorul montă - gestaţie şi a purceilor în compartimentele din creşă;(2) scoaterea scroafei din boxa de maternitate şi mutarea în sectorul montă -gestaţie, purceii rămânând în boxă încă 1 - 3 zile, după care sunt mutaţi în creşă;(3) scoaterea scroafei din boxa de maternitate şi mutarea în sectorul montă -gestaţie, purceii rămânând în boxa de fătare-creştere până la vârsta de 90 de zile sau 30 kg.Inţărcarea tradiţională a purceilor se face la vârsta de 8 săptămâni şi la o masă corporală de 15 - 20 kg. Se foloseşte mai ales în unităţile semiintensive, în fermele mici şi lipsite de mijloace materiale.

50

Inţărcarea semiprecoce se face la vârsta de 4 - 5 săptămâni şi la o masă corporală medie de 8 - 9 kg., purceii având echipamentul enzimatic suficient de dezvoltat. Este sistemul de înţărcare cel mai folosit în fermele de tip intensiv industrial.Inţărcarea precoce se face la vârsta de 1 - 3 săptămâni. în funcţie de vârsta la care se face înţărcarea se stabileşte furajul cu care aceştia vor fi hrăniţi în continuare. înţărcarea la 1săptămână impune folosirea de nutreţuri care să substituie integral substanţele nutritive din lapte. Astfel, hrănirea se face cu nutreţ combinat „Prestarter", format din furaje cu valoare biologică ridicată, cu digestibilitate mare şi un conţinut de 24 - 26 % proteină brută, începând cu a 3 -a săptămână, la început în paralel cu Prestarter- ul, apoi singur, se trece la hrănirea purceilor cu nutreţ combinat „Starter", care are 20 - 22 % proteină brută.Inţărcarea foarte precoce se face imediat după perioada colostrală şi maxim la 7 zile de la fătare.Tehnologia de exploatare în creşăPentru purceii înţărcaţi, creşa constituie al doilea spaţiu de cazare, acest sector jucând un rol foarte important în procesul creşterii corporale. în acest sector tehnologul trebuie să controleze în permanenţă cantitatea şi calitatea nutreţului combinat cu care sunt hrăniţi purceii înţărcaţi, suprafaţa pe cap de animal, parametrii de microclimat, toate acestea permiţând tineretului porcin să realizeze sporuri medii zilnice de peste 300 g., cu un consum specific de 2,5 - 3 kg. nutreţ combinat.Ca şi la maternitate, în creşă, unitatea funcţională o constituie compartimentul, popularea şi depopularea compartimentelor făcându-se pe baza principiului ,, totul plin -totul gol".Mărimea compartimentului de creşă este corelată cu mărimea compartimentului din maternitate, un compartiment preluând purceii înţărcaţi din două compartimente de maternitate.Capacitatea totală a sectorului creşă se stabileşte în funcţie de numărul de purcei care se înţărca anual, de durata de întreţinere în sector şi de numărul de serii care se cresc anual.Pentru cazarea purceilor înţărcaţi se pot folosi mai multe sisteme: în boxe şi compartimente special construite şi amenajate pentru această categorie; în boxe de fâtare-creştere din care au fost scoase scroafele şi în boxe comune cu alte categorii de porcine.In complexele de tip intensiv - industrial cazarea tineretului porcin înţărcat se face în compartimente şi boxe special amenajate, care au fost îmbunătăţite continuu. Astfel, de-a lungul timpului în creşă s-au folosit boxe de mari dimensiuni în compartimente de tip pavilionar sau în hale de tip comasat, cu pardoseala compactă pe toată suprafaţa boxei, în care se cazau 30 - 40 şi chiar 50 de animale, baterii de boxe cu unul sau două nivele cu dotare tehnică completă, boxe în care se cazează 1 0 - 1 2 purcei, cu pardoseală compactă pe 60 % din suprafaţă) şi boxe cu încălzire în pardoseală.Boxa are o suprafaţă de 4 m2 ( 2,50 X 1,60 ), în ea cazându-se 10 purcei înţărcaţi, asigurându-se deci o suprafaţă de 0,4 m pe porc.Furajarea tineretului suin în creşă trebuie să asigure şi să valorifice la maximum capacitatea potenţială de creştere din această perioadă, furnizând organismului substanţele nutritive necesare, atât cantitativ cât şi calitativ.Pentru aceasta, nutreţul combinat administrat în această perioadă trebuie să asigure un nivel energetic de 3100 - 3200 Kcal energie metabolizabilă pe kg. nutreţ combinat şi un procent de proteină de 1 7 - 1 8 %, proteină care trebuie să conţină aminoacizii esenţiali ai creşterii în greutate: lizină, metionină şi triptofan. De asemenea, trebuie să conţină cantităţi corespunzătoare de vitamina A, vitamina D, macroelemente (mai ales calciu şi fosfor ) şi microelemente ( mai ales zinc ).în primele 5 zile de la trecerea în creşă se foloseşte nutreţ combinat din reţeta 0 - 1 (aceeaşi cu cea folosită în maternitate ), administrat singur în primele 1 - 2 zile, apoi înlocuindu-se câte 25 % în fiecare zi cu nutreţul combinat din reţeta 0 - 2 corespunzător acestei perioade.Consumul mediu zilnic de furaj este determinat de greutatea corporală a animalului şi de calitatea furajului. Astfel, un purcel poate consuma o cantitate de furaj egală cu circa 5 % din greutatea sa corporală (un purcel de 10 kg. consumă zilnic circa 0,5 kg. furaj, iar un purcel de 30 kg. consumă circa 1,5 kg. furaj).în creşă purceii sunt întreţinuţi 50-55 de zile, perioadă în care se poate realiza un spor mediu zilnic de 300 - 450 g., cu un consum specific de 2 - 2,5 kg nutreţ combinat. Adăparea în halele de tineret se face cu adăpători automate de tip pipă, cupă sau suzetă, cu apă potabilă corespunzătoare din punct de vedere chimic şi microbiologic, la temperatura camerei.Microclimatul în creşă este dirijat şi se asigură mecanic atât în sezonul cald cât şi în cel rece. Vara, parţial ventilaţia se poate asigura şi natural.Temperatura din compartiment în primele zile de la populare trebuie să aibă valori apropiate de cele din maternitate ( 2 2 - 2 3 °C ), iar temperatura pardoselii trebuie să fie de 26 - 28 °C; Umiditatea în compartiment nu trebuie să depăşească 60 - 70%; nivelurile gazelor nocive din compartiment nu trebuie să depăşească limitele 3 %o pentru dioxid de carbon; 0,026 %o pentru amoniac şi 0,015 %o pentru hidrogenul sulfurat.

51

Viteza curenţilor de aer la nivelul purceilor nu trebuie să depăşească 0,1 - 0,2 m/sec, iar rata de ventilaţie va fi de 20 m3/cap/oră iarna şi 50 m3/cap/oră vara. Colectarea şi evacuarea dejecţiilor se face în canale cu pernă de apă şi stăvilar cu sifon.Tehnologia de exploatare în îngrăşătorieSectorul de îngrăşare - finisare constituie ultima verigă a fluxului tehnologic din fermele de suine. Acesta are rolul de a prelua tineretul porcin la vârsta de 91 - 100 zile şi o greutate medie de 25 - 35 kg., din creşă şi de a-1 creşte până la greutatea planificată pentru livrare. Tehnologia de îngrăşare diferă în funcţie de direcţia de exploatare: porc pentru carne, porc pentru bacon, porc pentru semiconserve, porc pentru salamuri uscate, etc.Eficienţa economică a tuturor acestor tehnologii este condiţionată de:-realizarea de către animale a unor sporuri medii zilnice ridicate, cu un consum specific cât mai redus;-carcasa să atingă maturitatea în jurul vârstei de 170 - 180 de zile;-producerea de carcase care să fie acceptate de pieţele de desfacere. Afimenţaţia este principalul factor exogen ea influenţând în cea mai mare măsură ritmul de creştere al animalelor şi calitatea carcasei şi a cărnii.La tineretul porcin crescut pentru carne se recomandă un nivel de circa 16 % proteină brută pentru categoria 40 - 50 kg. şi 13 - 14 % proteină brută pentru categoria 50 -95 kg. Pe lângă proteina brută de mare importanţă este şi asigurarea aminoacizilor de constituţie.In hrănirea porcilor de carne se folosesc toate tipurile de nutreţuri concentrate: cereale (porumb : 40 - 70 %, orz 15 - 30 % ) la care se adaugă leguminoase, şroturi, drojdie furajeră, făinuri animale, săruri minerale, aminoacizi, etc, cu condiţia de a nu influenţa negativ calitatea carcasei. Ca formă de administrare se foloseşte uruirea grosieră sau sub formă umedă în proporţie de 1:1; 1:1,5; 1:3. Administrarea furajelor se poate face ad libitum ( cu 2 variante: în tainuri sau la discreţie ) şi restricţionat. Furajarea ad libitum în tainuri, presupune administrarea a 3 tainuri pe zi până la greutatea de 50 - 60 kg, apoi 2 tainuri până la livrare. Aplicarea acesteia presupune asigurarea obligatorie a unui front de furajare de 30 -35 cm. pe cap. Furajarea ad libitum la discreţie permite obţinerea unor sporuri zilnice mari, animalele valorifică bine furajul, volumul de muncă este mic, însă duce la obţinerea unor carcase cu mai multă grăsime decât în cazul celorlalte metode. Furajarea restricţionată limitează sporul obţinut, măreşte durata de staţionare a animalelor în sector, însă furnizează carcase superioare calitativ furajării ad libitum.Numărul..de animale din.boxă şi suprafaţa .pe.cap de.animal pot limita evoluţia ponderală a animalelor atunci când valorile lor depăşesc limitele rezistenţei biologice. în condiţii industriale, într-o boxă nu trebuie cazate mai mult de 25 - 30 cap. asigurându-se şi frontul de furajare corespunzător. Suprafaţa de boxă este de 0,7 - 0,8 m 2 / cap.Tehnologia de exploatare folosită pentru obţinerea porcului de carneEste tehnologia folosită în sistemul intensiv-industrial, cu flux tehnologic continuu. Animalele destinate abatorului sunt sacrificate imediat după ce au atins maturitatea carcasei, când grăsimea nu depăşeşte 3 0 - 35 % din greutatea carcasei Tineretul porcin este transferat în hala de creştere pentru carne la greutatea de aproximativ 30 kg., staţionează aici 3 - 4 luni, perioadă în care realizează un spor mediu zilnic de 0,600 - 0,700 kg., cu un consum specific de 3 - 4 U.N. / kg. spor şi este livrat spre abator la o greutate de 90 - 110 kg. Materialul biologic supus exploatării este format din hibrizi rezultaţi din încrucişarea a 2, 3 sau 4 rase. Furajarea se face cu nutreţ combinat din reţeta 0 - 3 ( până la 50 kg. greutate vie ) şi 0 - 4 ( de la 50 kg. până la livrare). Frontul de furajare trebuie să fie de 30 — 35 cm. / cap de animal. Consumul zilnic de nutreţ combinat este în jurul valorii de 1,8 - 3,8 kg. Cazarea grăsunilor se face în boxe colective, în care se cazează 20 - 25 de capete, asigurându-se 0,7 - 0,8 m2 / cap. Microclimatul în adăposturi se asigură prin curăţirea zilnică a boxelor şi prin reglarea corespunzătoare a ventilaţiei în funcţie de condiţiile atmosferice.Tehnologia de exploatare folosită pentru producerea baconuluiCreşterea tineretului pentru bacon este o variantă a tehnologiei anterioare. Baconul este o specialitate care se obţine prin îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a regimului alimentar aplicat tineretului pe toată perioada de creştere iar după sacrificarea acestuia semicarcasele sunt supuse unor tratamente speciale.Baconul este un preparat obţinut numai din carne sau costiţă de porc dezosată, sărată şi afumată, prezentat de regulă, sub formă de felii tăiate foarte subţiri.Pentru obţinerea acestuia se folosesc animale din rasele de carne Landrace, Marele Alb, Duroc, Hampshire, Pietrain şi metişi ai acestora. Indiferent de rasă, porcul exploatat pentru obţinerea de bacon trebuie să aibă trunchiul lung, cu musculatură foarte bine dezvoltată, să realizeze sporuri mari de creştere cu un consum specific scăzut. Pentru obţinerea de bacon, animalele sunt preluate imediat după înţărcare şi sunt întreţinute până la 180 - 190 zile, când ating greutăţi de 87 - 90 kg. Pe tot parcursul perioadei de exploatare porcii sunt întreţinuţi în boxe colective de 10 - 12 capete, în care se asigură 1 - 1,2 m / cap. Temperatura în adăposturi trebuie să fie de 16 - 18 °C.Pentru obţinerea de bacon, hrănirea se face cu nutreţuri care să nu influenţeze negativ calitatea baconului. Furajele cele mai recomandate pentru obţinerea de bacon sunt orzul şi laptele ecremat. Porumbul poate intra în raţie dacă în amestecul de concentrate există nutreţuri bogate în proteină şi se mai administrează 2 - 3 1. de lapte

52

ecremat. în complexele industriale furajarea se face diferenţiat: între 1 5 - 5 0 kg. cu nutreţ combinat 0 - 7 care are un nivel energetic de circa 2700 Kcal energie metabolizabilă / kg. şi un nivel proteic de 16 % şi 0,80 - 0,85 % lizină, iar între 50 - 87 kg. cu nutreţ combinat 0 - 8 cu un nivel energetic de 2900 - 3000 Kcal energie metabolizabilă / kg. şi un nivel proteic de 15 % şi 0,70 - 0,75 % lizină.Intreţinerea porcilor puşi la îngrăşatSectorul de îngrăşare este format din adăposturi care se compartimentează'doar dacă au lungimi mari, de aceea unitatea funcţională pentru acest sector o constituie boxa şi nu compartimentul., deci toate operaţiunile în sector se desfăşoară pe boxe.Boxele de îngrăşare sunt boxe colective, cu 60 % pardoseală plină şi 40 % din grătar, de beton armat cu partea plină de 6 - 8 cm. şi fante de 2,5 cm. în aceste boxe se cazează 1 0 - 1 2 porci, asigurându-se o suprafaţă de 0,75 - 0,90 m2 / cap. Administrarea furajelor se face în hrănitoare din beton armat, asigurându-se 1 loc de furajare la 1,5 capete ( când se aplică tehnologia de furajare la discreţie ). în spatele boxei, într-unui din colţuri din zona cu grătar se găseşte adăpătoarea automată la înălţimea de 40 - 45 cm .Adăposturile de îngrăşare, cu lăţimi de peste 10 m., au obligatoriu un sistem de ventilaţie mecanic. La adăposturile de dimensiuni mai mici ventilaţia se poate face şi natural prin panouri rabatabile în locul ferestrelor şi şeduri pe coama clădirii.Microclimatul în adăposturile de îngrăşare este influenţat de densitatea animalelor, de sistemul de colectare şi evacuare a dejecţiilor, de igiena în boxe, de sistemul de furajare, de pierderile de apă de la adăpători şi de sistemul de ventilaţie şi cum este acesta corelat cu efectivele de porci. Temperatura optimă în îngrăşătorie are valori de 18 - 20 °C între 30 - 60 kg. şi 17 - 19 °C între 60 - 110 kg. Temperaturile prea scăzute ca şi cele foarte mari influenţează negativ atât conversia furajului cât şi sporul mediu, zilnic. Umiditatea relativă este cuprinsă între 55 - 7 0 % în prima perioadă şi 60 - 75 % pentru a doua perioadă. Nivelul maxim admis de gaze nocive este acelaşi ca în celelalte sectoare. Viteza curenţilor de aer: 0,5 - 1 m. / s vara şi 0,2 - 0,5 m. / s iarna.După depopulare se repară toate uşile, ferestrele, panourile rabatabile, adăpătorile, hrănitoarele, transportoarele cu noduri, etc. Apoi are loc curăţirea mecanică a acestora, se golesc canalele de dejecţii, se înmoaie cu apă şi sodă caustică pardoselile, pereţii, hrănitoarele şi se lasă 6 ore, se spală cu apă sub presiune compartimentul şi canalele de apă, se face dezinfecţia spaţiului, apoi o nouă spălare, se văruiesc pereţii, boxele şi aleile, se lasă să se usuce boxele şi pardoselile, se umplu canalele cu apă.Toate aceste operaţiuni trebuie să se încheie în 5 zile, iar la populare boxele trebuie să fie uscate şi să aibă toate instalaţiile în stare de funcţionare.

53