Universitatea „Ştefan cel Mare” SuceavaFacultatea de Istorie şi Geografie

Catedra de Istorie şi Relaţii Internaţionale

Dumitru D. Boghian

Introducere în Teoria și Metodologia

Cercetării Curs rezumativ

Suceava2010

Cuprins

I. Ce ne propunem în călătoria noastră?........................................I.1. Obiectivele disciplinei……………………………………………...I.2. Ce competenţe trebuie să dobândim?......................................II. Obligaţiile didactice ale studentului la disciplina TMC şi

evaluarea...................................................................................II.1. Portofoliul de învăţare şi evaluare………………………………II. 2. Standarde curriculare de performanţă……………………… II.3. Bibliografia minimală………………………………………………III. Elemente de teoria și practica cercetării științifice…………… III.1. Conceptele teoriei și metodologiei cercetării științifice……III.2. Disciplinaritare, Multidisciplinaritate, Interdisciplinaritate și Transdisciplinaritatea în cercetarea științifică…………………..III.3. Formele (tipurile) și structura organizatorică (institu-

țională) a cercetării științifice în România…………………….IV. Elemente de metodologia muncii științifice……...…………….IV.1. Etapele şi instrumentele de studiu specifice TMC………….IV.2. Realizarea lucrărilor ştiinţifice (referate, comunicări,

eseuri, lucrări de licenţă etc.)……………………………………….IV.3. Alte tipuri de activităţi de investigare şi lucrări

ştiinţifice…………………………………………………………………IV.4. Aparatul critic al lucrărilor ştiinţifice………………………….IV.5. Elemente de deontologie a activităţii intelectuale…………..IV.6. Să recapitulăm…………………………………………………….IV.7. Extrase din legislaţia românească legată de deontologia

cercetării………………………………………………………………...

333

88

10111313

20

262828

41

45596364

67

I. Ce ne propunem în călătoria noastră?I. 1. Obiectivele disciplinei

2

1. Formarea, exersarea şi consolidarea capacităţilor, deprinderilor, priceperilor şi abilităţilor de muncă intelectuală, învăţare prin cooperare şi cele ale gândirii critice;

2. Transmiterea/învăţarea şi operaţionalizarea conceptelor de bază ale domeniului Teoriei și metodologiei cercetării științifice;

3. Operaţionalizarea deprinderilor, cunoştinţelor, valorilor şi atitudinilor specifice Teoriei și metodologiei cercetării științifice prin:

Perceperea coerentă a conceptelor teoretice specifice; Utilizarea conceptelor şi procedurilor specifice; Utilizarea surselor primare şi/sau secundare şi a metodologiei

specifice pentru rezolvarea unor probleme de interpretare a fenomenului;

Discriminarea între diferite categorii de surse şi de instanţe de comunicare în analiza critică a discursului științific;

Evaluarea unor probleme contemporane pe baza cunoştinţelor despre trecut în perspectiva estimării unor soluţii pentru viitor în dezvoltarea unei diversităţi de proiecte;

Argumentarea unui punct de vedere asupra unui fapt științific şi susţinerea acestuia prin folosirea de informaţii cantitative/ calitative inteligibile unui public specializat/neavizat;

Examinarea critică a unor decizii deja luate şi a unei palete de opţiuni pentru viitor în vederea dezvoltării unui management eficient al propriei învăţări şi al activităţilor în echipă;

Asumarea critică a rolurilor care decurg din apartenenţa la diferite grupuri (rasă, etnie, confesiune, naţiune, corp social, sex, profesiune);

Manifestarea unei viziuni personale pro-active asupra lumii în contextul evoluţiei în cadrul unei societăţi a cunoaşterii.

I. 2. Ce competenţe trebuie să dobândim?1. Cognitive

a. Cunoaştere şi înţelegere: - definirea şi explicarea conceptelor de bază ale Teoriei și

metodologiei cercetării științifice şi utilizarea corectă, în contexte variate, a limbajului de specialitate;

3

- exersarea cunoştinţelor fundamentale (generale şi speciale) necesare unui cercetător în formare şi transpunerea acestora în practică;

b. Explicare si interpretare :- realizarea de conexiuni şi transferuri dinamice şi interdisciplinare

între diferitele componente conţinuturilor ştiinţifice şi metodologice ale Teoriei și metodologiei cercetării științifice;

- argumentarea modurilor de interpretare a faptelor, fenomenelor şi proceselor științifice specifice;

- analiza critică a surselor primare (izvoare), a resurselor secundare, a ipotezelor şi teoriilor Teoriei și metodologiei cercetării științifice;

- examinarea critică a caracteristicilor diferitelor modalităţi de reconstrucţie științifică.

2. Tehnice/profesionale/metodologice: - formarea, consolidarea şi operaţionalizarea deprinderilor

metodologice de investigaţie ştiinţifică; - utilizarea unei varietăţi de resurse în vederea interpretării plurale

a fenomenelor şi proceselor științifice (diversitate şi pluriperspectivitate);

- selectarea instrumentelor adecvate soluţionării problemelor cu caracter științific şi modelarea funcţională a faptelor şi proceselor științifice specifice;

- investigarea unei varietăţi de conexiuni intra-, inter- şi transdisciplinare pentru înţelegerea şi reconstrucţia științifică;

- conceperea de proiecte de cercetare ştiinţifică, derularea şi finalizarea acestora;

3. Atitudinal – valorice: - asumarea unei varietăţi de roluri şi sarcini pentru optimizarea

învăţării şi evaluării la Teoriei și metodologiei cercetării științifice; - manifestarea unor atitudini pozitive şi active faţă exigenţele şi

responsabilităţile disciplinei şi faţă de întreaga activitate profesională;

- promovarea unei educaţii democratice, bazată pe un sistem coerent de valori moral-civice şi deontologice, respectând diversitatea şi multiculturalitatea;

4

- deschiderea către formarea continuă, către cercetare şi perfecţionarea stilului ştiinţific şi colaborarea cu specialişti din alte domenii.

5

Temă 1. Studiaţi exigenţele obiectivelor şi

competenţelor TMC.2. Reflectaţi asupra propriilor dumneavoastră

aspiraţii referitoare la această disciplină de învăţământ universitar.

3. Realizaţi un eseu de cinci minute în care să comparaţi oferta disciplinei cu propriile aşteptări.

Utilizaţi spaţiul de mai jos pentru consemnarea răspunsurilor.

Să medităm !

„Înţelepciunea nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta.”

„Toată ştiinţa nu este nimic mai mult decât o rafinare a gândirii de zi cu zi.”

"Şcoala trebuie să te ajute să devii intelectual. Expert te faci singur."

(Albert Einstein)„Măsoară-ţi forţele după aspiraţiile tale,

si nu aspiraţiile după forţe!” (Adam Mickievicz)

Aveţi un proiect al carierei ? Redaţi mai jos trei coordonate majore ale acestuia.

6

Înscrieţi în diagrama Venn-Euler de mai jos concluziile legate de aspiraţiile personale şi ofertă.

Fig. . Competenţele studiilor de licenţă şi a celor masterale (după M. Singer, L. Sarivan, fig. 3.1, 3

7

II. Obligaţiile didactice ale studentuluila disciplina TMC şi evaluarea

Sarcinile didactice ale studentului la disciplina TMC constau în participarea activă la activităţile de curs şi seminar, realizarea tuturor obligaţiilor de învăţare şi evaluare (participarea la dezbaterile de la cursuri şi seminarii, realizarea referatelor şi portofoliului de învăţare şi evaluare etc.).

Evaluarea va fi continuă (formativă), pe parcursul tuturor activităţilor de curs şi seminar, la care se adaugă o evaluare finală (sumativă), prin examenul de la sfârşitul semestrului, cu următoarele ponderi:

- examen (examinare orală) 40%- activităţi aplicative: seminar 20 %- probe de evaluare formativă – referate, eseuri, portofoliu 30%- din oficiu 10%

II. 1. Portofoliul de învăţare şi evaluareUn instrument important de învăţare şi evaluare/autoevaluare

este portofoliul studentului. Portofoliul reprezintă o mapă, o colecţie de piese care cuprinde, mai mult sau mai puţin exhaustiv, materialele realizate de student, în cadrul activităţii de învăţare, pe parcursul semestrului, cuprinzând minimum 3 elemente (fișe de semnalare bibliografică, fişe de lectură, un eseu argumentativ despre cercetarea unui element specific domeniului, recenzii şi prezentări a unor lucrări științifice etc.).

II. 1. a. Conţinutul minimal al portofoliului de învăţare şi evaluare:1. un eseu argumentativ în conformitate cu cerinţele de formă şi

conţinut (max. 1000 de cuvinte fiecare) pe o problematică controversată (temele la alegere);

2. zece fișe de semnalare bibliografică ale lucrărilor parcurse pentru realizarea eseului argumentativ;

3. fișele de lectură ale lucrărilor parcurse pentru realizarea eseului argumentativ;

8

II. 1. b. Fişa de autoevaluare/evaluare a portofoliuluiNumele şi prenumele propunătorului………………………..An studiu………..Specializarea………………………………

Criterii de evaluare/descriptori de performanţă

Auto-evaluare

Aprecieri prof.

NS B FB NS B FB

Aspect general

Prezentarea portofoliului sub forma unei mape/dosarÎnscrierea titlului pe copertăCuprins adecvat şi completTitluri şi subtitluri evidenţiatePrecizarea obiectivelor, intenţiilor, motivaţieiSistematizarea materialelor în funcţie de obiectiveImagini, scheme însoţite de explicaţiiIndicarea provenienţei documentelor Concluzii personale despre subiect şi conţinutExistenţa aparatului critic (note) şi a bibliografiei

Conţinut

ReferateDocumenteHărţi, desene, tabele, schemeInterviuri, biografii, ancheteRecenzii, prezentări de carteEseuri structurate şi libereProiecte de cercetare individuală şi/sau de grupConcluziile la vizite, excursiiMicromonografie istoricăRezultate la probele de evaluare

SemanticaPărţile corespund temei generale şi sunt eficiente pentru a o explica

9

Conţinutul fiecărei părţi este semnificativ pentru subiectul tratat şi corespunde subtitluluiRelaţii cronologice şi cauzale între părţiFolosirea adecvată a noţiunilor şi termenilor de specialitate

II. 2. Standarde curriculare de performanţă Standarde minime pentru nota 5:- însuşirea principalelor deprinderi, concepte, noţiuni, idei specifice

proiectării învăţării şi cercetării TMC;- cunoaşterea faptelor principale, a problemelor şi teoriilor de bază

specifice conţinuturilor ştiinţifice ale TMC;- realizarea eseurilor de învăţare şi autoevaluare, la nivelul minimal

de formă şi conţinut; Standarde minime pentru nota 10:- abilităţi şi cunoştinţe certe şi profund argumentate referitoare la

conţinuturile ştiinţifice şi metodologice specifice TMC; - exemple şi studii de caz analizate, comentate şi operaţionalizate

în situaţii diverse;- mod personal de abordare şi interpretare a faptelor şi proceselor

științifice principale, a problemelor şi teoriilor de bază specifice conţinuturilor ştiinţifice ale TMC;

- realizarea eseurilor de învăţare şi autoevaluare, la nivelul ridicat de formă şi conţinut;

- parcurgerea bibliografiei minimale.

II.3. Bibliografie minimală

10

TemăDefiniţi două tematici de eseu argumentativ, pe care v-ar

plăcea să le realizaţi, la disciplina TMC, potrivit aspiraţiilor/preocupărilor personale.

1. Armstrong D., What is a Law of Nature?, Cambridge University Press, Cambridge, 1983;

2. Blackburn Simon, The Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford University Press, 2005;

3. Carl Hempel, Aspects of Scientific Explanations and Other Essays in the Philosophy of Science, Free Press, New York, 1965;

4. Carnap Rudolf, Philosophical Foundations of Physics, Basic Books, New York, 1966;

5. Cartwright Nancy, How the Laws of Physics Lie, Clarendon Press, Oxford, 1983;

6. Didier Julia, Dicționar de filosofie, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999;

7. Duhem Pierre, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin, Paris, 1989;

8. Field Hartry H., Science Without Numbers. A Defence of Nominalism, Basil Blackwell, Oxford, 1980;

9. Flonta Mircea, Imagini ale științei, București, Editura Academiei Române, 1994;

10.Flonta Mircea, Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică, Editura Şt. şi Encicl., București,1985;

11.Fraassen Van Bas C., Laws and Symmetry, Clarendon Press, Oxford, 1989;

12.Fraassen Van Bas C., The Scientific Image, Clarendon Press, Oxford, 1980;

13.Georgescu Stefan, Flonta Mircea, Pârvu Ilie (Coord.(, Teoria cunoaşterii ştiinţifice, București, Editura Academiei, 1982;

14.Hacking Ian, Representing and Intervening, Cambridge University Press, London, 1983;

15.Klein J. et alii, Transdisciplinarity: Joint Problem Solving among Science, Technology and Society: An Effective Way for managing Complexity, Berlin, Birkhauser, 2001;

16.Klein J., Crossing Boundaries: Knowledge, Disciplinarities and Interdisciplinarities, University Press of Virginia, London, 1996;

17.Kuhn S. Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, București, Editura Humanitas, 1995;

11

18.Lacey Alan Robert, An Dictionary of Philosophy, Routledge, New York/London, 2005;

19.Grayling Anthony C., Epistemology, în Nicholas Bunnin, E. P. Tsui-James, The Blackwell Companion to Philosophy, Blackwell Publishing, Second edition, 2003;

20.Newton - Smith W. H., Raţionalitatea ştiinţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994;

21.Nicolescu Barbu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;

22.Pârvu Ilie, Introducere in epistemologie, Editura Polirom, Iași, 1998;

23.Pârvu Ilie, Teoria ştiinţifică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;

24.Pârvu Ilie, Teoria ştiinţifică. Modalitati de reconstructie si modele sistematice ale structurii si dinamicii teoriilor stiintifice, București, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981; 

25.Popper Karl R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

26.Quine W.V.O., „Două dogme ale empirismului”, în vol. Epistemologie. Orientări contemporane, ed. Ilie Pârvu, Ed. Politică, Bucureşti, 1975;

27.Resweber Jean-Paul, Le pari de la transdisciplinarite: vers l'integration des savoirs, L'Harmattan, Paris, 2000;

28.Somerville M., Rapport D., Transdisciplinarity: reCreating Integrated Knowledge, Oxford, EOLSS Publishers, 2000;

29.Topolski Jerzy, Metodologia Istoriei, EȘE, București, 1987;30.Weinert Friedel (ed.), Laws of Nature. Essays on Philosophical,

Scientific and Historical Dimensions, Walter de Gruyer, Berlin, New York, 1995.

Notă: Această bibliografie minimala va fi completată, obligatoriu, cu lucrările citate în text.

12

TemăIdentificați, fiecare în funcție de domeniul de studiu, cinci lucrări

fundamentale de Teoria și Metodologia Cercetării Științifice, indiferent de perioada în care au fost realizate, care să trateze problemele fundamentale ale cercetării și metodologiei acesteia.

III. Elemente de teoria și practica cercetării științifice

III. 1. Conceptele teoriei și metodologiei cercetării științifice

În decursul multimilenarelor sale eforturi de cunoaștere, Omul (atât cel generic, cât și reprezentanții săi – filosofi, oameni de știință, teoreticieni și practicieni, deopotrivă) s-a preocupat de perfecționarea și rafinarea modalităților și posibilităților de investigare a lumii înconjurătoare, în vederea adaptării la realitățile în care a trăit sau trăiește.

Fără a ne opri, în rândurile care urmează, asupra imensității problemelor gnoseologiei (teoria generală a cunoașterii1) și filosofiei științei (științelor), arătăm că, în condițiile date, oamenii de știință și filosofii au dezvoltat, împreună cu celelalte teorii (despre univers, lumea văzută și nevăzută a materiei, despre spirit, viață, om, societate și cultură etc.) o teorie a cunoașterii științifice – epistemologia (gr. επιστεμε/episteme -știință, cunoaștere, verbul ἐπίσταμαι, ”a şti”; logos – discurs, teorie), integrată ca ramură a filosofiei, care încearcă să răspundă la întrebările complexe: Ce este cunoașterea științifică? Cum a apărut și s-a dezvoltat cunoașterea științifică? Cum este posibilă cunoașterea științifică? Care este destinul cunoașterii științifice?

Având în vedere obiectul său de studiu – originile, natura, scopurile, metodele, mijloacele, instrumentele și validitatea cunoașterii de tip științific2, epistemologia este, în fapt, o

1 Parte a filosofiei care cercetează posibilitatea cunoașterii lumii de către om, legile, izvoarele și formele acestei cunoașteri; teoria cunoașterii (DEX). Prin urmare, obiectul gnoseologiei este esența cunoașterii umane (elementele și mecanismele sale fundamentale), separată de modalitățile particulare de cunoaștere: obiectul, subiectul, mecanismul, condițiile, cauzele, legile, căile, genurile de cunoaștere umană (științifică și neștiințifică – religioasă, artistică, spirituală). Genurile diferite de cunoaștere sunt definite de gnoseologie potrivit unor criterii precum facultățile cognitive angajate în proces, după mijloacele obiective angrenate și după specificul cognitiv impus de obiect.2 Stefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu Coord. Teoria cunoasterii stiintifice, București, Editura Academiei, 1982 ; Ilie Pârvu, Teoria ştiinţifică. Modalitati de reconstructie si modele sistematice ale structurii si dinamicii teoriilor stiintifice, București, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981 ; Mircea Flonta, Imagini ale științei,

13

metaștiință/metacunoaștere, o știinta despre știință, studiul cunoașterii de tip științific. Deși în unele dicționare se procedează la o suprapunere între cele două concepte (gnoseologie/epistemologie) 3, considerăm că diferențierea dintre acestea este extrem de clară, gnoseologia fiind o teorie generală a cunoașterii tuturor domeniilor lumii, în vreme ce epistemologia vizează doar cazul particular al cunoașterii științifice. Așadar, ocupându-se tot de cunoaștere4, este doar o reflecție asupra științelor, încercând să desprindă o metodă universal valabilă, care să unifice și să simplifice toate operațiile în științe.5

În acest context, se cuvin făcute câteva precizări referitoare la conceptul de știință. Având la bază termenul latinesc scientia = cunoaștere, conceptul de știință vizează, în sens larg, sfera de activitate umană a cărei funcție constă în dobândirea și sistematizarea teoretică a cunoștințelor despre realitate, materializându-se într-un ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire6. Cuprinzătoarea sferă a științei este divizată în științele ale naturii (exacte, analitice) și științele sociale (umaniste, comprehensive). Investigația științifică presupune studiul lumii înconjurătoare prin observație, experiment și raționament, pe baza unei metodologii științifice, definite și perfecționate de-a lungul timpului, potrivit unei filosofii și logici specifice fiecărui domeniu de cercetare.

Dintre criteriile care trebuie să ghideze cercetarea științifică menționăm: caracterul deschis, nedogmatic, în cunoștința faptului că nu deţinem adevărul suprem (absolut); verificarea validității rezultatelor cercetării, cuprinzând și condițiile în care s-ar putea dovedi neadevărate; documentare și argumentare minuțioasă și urmarea unei metodologii

București, Editura Academiei Române, 1994, p. 7-173 Julia Didier, Dicționar de filosofie, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 138; Alan Robert Lacey, An Dictionary of philosophy, Routledge, New York/London, 2005, p. 96-100, 127; Anthony C. Grayling, Epistemology, în Nicholas Bunnin, E. P. Tsui-James, The Blackwell Companion to Philosophy, Blackwell Publishing, Second edition, 2003, p. 37-60; „Epistemologia este ramura teoriei științei și totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii științifice.” (Ștefan Georgescu, 1970).4 Simon Blackburn, The Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford University Press, 2005, p. 118.5 Julia Didier, Op. cit., p. 138;6 NODEX, 2002.

14

riguroase care conduc către concluziile obținute; publicare tuturor surselor folosite și luarea în considerare a nivelului actual de care se pleacă în investigație, pentru ca rezultatele să fie comparabile și critice; interogația critică (sceptică) a propriului demers de cercetare și a celorlalte surse, care sunt confirmate sau infirmate prin intermediul raționamentelor și experienței proprii de cunoaștere etc.

De-a lungul timpului, oamenii de știință au descoperit unele dintre legile care stau la baza devenirii lumii precum și unele dintre legile care guvernează fiecare domeniu de investigare științifică. Totodată s-a conturat o filozofie a științei, în general, și a fiecărei științe, în parte, ca ramuri ale filosofiei, divizată în epistemologia ştiinţei, care încercă să răspundă la eternele întrebări legate de caracterul științific al cunoașterii științifice (”incontestabilitatea” adevărurilor științifice, validitatea rezultatelor experimentelor unificarea sistemului metodologic) și metafizica ştiinţei care abordează tematici referitoare la elementele ”enigmatice” de care se ocupă filosofia și știința (determinism și cauzalitate, metafizica sau cunoașterea dincolo de experiență, teleologia7 etc.).

De cele mai multe ori, este greu de realizat o delimitare precisă între domeniile de studiu ale filosofiei științei, epistemologiei și metodologiei științifice, întrepătrunderile care se manifestă denotând complexitatea și limitele cunoașterii umane, în general, precum și caracterul holistic al științei.

În acest context, este necesar să abordăm conceptul de teorie, cu aplicabilitate directă la teoriile științifice. Noțiunea de teorie (derivată din verbul gr. theorein = ”a contempla, a observa, a examina”) desemnează, în limbajul curent, o idee sau un set de cunoștinţe speculative, izvorâte, cel mai adesea din observaţie8 sau experienţă, oferind o reprezentare ideală asupra lucrului, ființei, fenomenului sau procesului investigat, fără a presupune o aplicabilitate imediată. Teoriile științifice reprezintă seturi de cunoștințe și idei specifice despre cunoașterea științifică (metaștiință), despre felul și modalitățile de 7 Grecescul τελεολογία, compus din τέλος, télos – scop și λόγος, lógos – discurs, învățătură, teorie) este teoria care are vizează finalitatea lucrurilor și a ființelor în natură, lume și univers (Care este scopul existenței omului ? Cu ce scop am fost creați sau am apărut? Care este destinul nostru ca ființe istorice?).8 observaţia este actul de studiere/monitorizarea atentă a fenomenelor, fără dorinţa de a schimba, pentru a ajuta procesul de cunoaștere și intervenție…)

15

cunoaștere ale adevărului, ale obiectelor de studiu etc. De aceea, în gnoseologie și epistemologie s-au emis teorii despre cunoaștere (generală și științifică), pe când în științele zise exacte, matematica, de exemplu, în logica matematică o teorie reprezintă un set de afirmații, din care unele sunt axiome iar celelalte teoreme, demonstrate din primele pe baza și cu mijloacele regulilor logicii. Modelele matematice sunt, adesea, utilizate drept suport pentru derivarea dintr-un restrâns set de principii fundamentale şi ecuaţii, de predicții despre diferite sisteme, care urmează să fie verificate experimental. În fizică, chimie, biologie, chiar și în cazul unor științe sociale (sociologie, psihologie etc.) o teorie este un model sau un cadru pentru cunoaște, a înţelege și a explica universul, natura şi oamenii.

În același timp, teoria poate să fie o descriere anticipativă a unui fenomen sau proces, ca rezultat al cunoașterii, dar care nu a fost încă observat sau verificat experimental (particula elementară-bosonul Higgs/Higgins, găurile negre, universurile paralele, teoria relativității etc.).

În domeniul științelor sociale, o teorie poate presupune atât o soluţie la o problemă socială, reieșită din teoriile generale, un cadru care facilitează simplu, riguros și eficient luarea deciziilor în cazuri concrete, cât și un ansamblu de idei generale, concrete sau abstracte, despre lumea și viața socială (materialismul dialectic și istoric, evoluționismul și neo-evoluționismul etc.), ca niște cazuri particulare ale existenței. De altfel, fiecare știință socială își construiești, îmbogățește, validează sau invalidează propriul corpus de teorii (teorii economice, sociologice, politice, juridice, psihologice, istorice etc.) și metodologii, în mod individual sau în strânsă corelare cu celelalte științe.

Din această perspectivă, teoria cercetării științifice vizează ansamblul sistematic de idei, legi, concepte, metodologii, instrumente și produse care ghidează cunoașterea, investigația științifică, constituită și îmbogățită de-a lungul devenirii cunoașterii științifice în cadrul general al cunoașterii umane. De aceea, de multe ori, teoria cercetării științifice a mai fost denumită și logică, filosofie sau metodologie a cercetării științifice, cuprinzând, în general, același domeniu – investigația.

16

Până în prezent, au fost stabilite o serie de criterii ale teoriei/ teoriilor științifice, care trebuie îndeplinite în vederea intrării acesteia pe traseul recunoașterii epistemologice;

lipsa afirmațiilor care se conțin pe ele însele ca premise; consistență (logică) internă – materializată prin lipsa de

contradicțiilor în structura teoriei; consistență externă – lipsă de contradicții cu alte teorii recunoscute

(acest criteriu trebuie abordat cu o anumită rezervă, având în vedere relativitatea cunoașterii);

valoarea cercetării – caracterizată prin explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate;

testabilitate (verificare) empirică și/sau prin experiment; explicație (argumentare) eficientă și coerentă: falsificabilitate – o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât

afirmațiile sale să poată fi infirmate prin experiment, deoarece teoriile nefalsificabile, care nu pot fi infirmate experimental, nu pot fi considerate științifice (reprezintă doar afirmații neverificabile).

Legile științifice reprezintă acele propoziții științifice prin care se afirmă relațiile dintre două și mai multe variabile, fiecare dintre acestea fiind legate, cel puțin parțial și indirect, proprietățile sistemelor concrete. Astfel, legile științifice exprimă raporturile esenţiale, necesare, generale, relativ stabile şi repetabile între laturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces (DexLR). De regulă, aceste raporturi și înlănțuiri se bazează pe existența și manifestarea unor cauze și sunt puse în evidență prin intermediul unor metode și instrumente științifice. În aceste condiții s-a structurat metodologia cercetării științifice, ca latură pragmatică și normativă a investigației, facilitând întregul demers de cunoaștere.

De-a lungul statuării bazelor epistemologice ale cercetării științifice, științele au fost clasificate diferit, în funcție de legile după care se conduc: științe pozitiviste - bazate pe modele și legități verificabile experimental (fizica, chimia biologia etc.) și științe nepozitiviste (științele sociale, în general, și istoria, în special). În ultimul timp se observă încercarea tot mai susținută de a depăși acest cadru restrâns de întelegere și definire a caracterului unei științe, fiecare dintre acestea având și laturi pozitiviste și nepozitiviste.

17

Trecând la discutarea metodologiei științifice, arătăm că stricto senso conceptul desemnează ansamblul metodelor, tehnicilor și instrumentelor de investigație științifică, având un puternic caracter normativ, pragmatic și aplicativ. Derivând etimologic de la cuvintele greceşti odos = drum, cale şi metha = către, spre, sau de la latinescul methodus, metoda reprezintă demersul raţional, teoretic şi practic de investigare9, calea, modul/modalitatea concretă şi sistematică de cercetare, cunoaştere, înţelegere şi transformare a realităţii10.

Ca ansamblu ordonat logic de principii, reguli, tehnici şi etape prin care se proiectează, se organizează, se realizează direct cercetarea științifică şi evaluarea rezultatelor acesteia, metodologia de investigație trebuie să se afle în posesia oricărui specialist, indiferent de domeniul abordat. Dobândirea și cunoașterea competențelor de cercetare face obligatorie însușirea metodologiei științifice.

Deși multe descoperiri s-au făcut, aparent, la voia întâmplării (hazardului), pentru o riguroasă cercetare științifică trebuie urmați anumiți pași metodologici, într-un algoritm complet, care, într-un model ideal ar presupune:

1. observarea și măsurarea fenomenelor și proceselor, empiric (prin studiul realității și experiment), diferit de la o știință la alta;

2. adunarea și ordonarea materialului (bibliografic, de teren, experimental);

3. asocierea, compararea și analiza critică a acestora;4. modelarea și emiterea de ipoteze, crearea de modele și

prognoze, stabilirea nivelului de importanță al acestora;5. testarea ipotezelor, a modelului prin analize, experimente, teste,

încercări etc.6. demonstrarea și confirmarea sau infirmarea ipotezelor;7. comunicarea și publicarea rezultatelor, pentru ca acestea să

poată fi verificate și validate de alții;

9 *** Le Petit Larousse ilustré, 100-e Édition, Paris, 2005, p. 68610 *** Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 567; Eugenia Dima (coord.), Dicţionar explicativ ilustrat al limbi Române (DEXI), Chişinău, Ed. Arc/Ed. Gunivas, 2007, p. 1141

18

8. modificarea, dezvoltarea sau invalidarea modelului/prototipurilor/ tehnologiilor etc., în funcție de rezultatele testelor și de opiniile altor specialiști.Făcând parte din domeniul creativității umane, cercetarea

științifică poate avea durate diferite (atât incubația datelor, iluminația ipotezelor si teoriilor cât și verificarea și validarea rezultatelor).

III.2. Disciplinaritare, Multidisciplinaritate, Interdisciplina-ritate și Transdisciplinaritatea în cercetarea științifică

Complexitatea lumii şi a cunoaşterii contemporane a condus la modificarea viziunilor epistemologice tradiţionale şi la apariţia unor noi concepte precum cel al transdisciplinarităţii11. Este vorba de o nouă poziţie şi filozofie ştiinţifică şi intelectuală, de un nou comportament gnoseologic, izvorâte din necesitate surprinderii unităţii şi complexităţii lumii prezente şi viitoare. Se realizează, astfel, o mai facilă gestionare a universalităţii prin surprinderea conexiunilor dintre fapte, fenomene şi procese unitare în realitate. În scurtă vreme, acest concept a penetrat în diferite domenii, cel didactic nefăcând excepţie, dinamizând cunoaşterea.

Finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii. Se deschid, astfel, dialoguri fertile între diferite domenii ale cunoaşterii, aparent diferite. Se pot realiza conexiuni lesnicioase între fizica particulelor şi neurofiziologie, matematică şi poezie, biologie şi economie, politică şi informatică, ştiinţă şi religie etc. Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisă faţă de societate, fiinţa umană, cultură, religie, presupune dialogul şi reconcilierea ştiinţelor exacte cu ştiinţele umaniste, cu artele, literatura, poezia şi experienţa interioară.

Prin abordare transdisciplinară se depăşesc graniţele dintre domenii, se recreează cunoaşterea integrată, devenind o cale efectivă de gestionare a complexităţii, rezolvând problemele dintre ştiinţă, tehnologie şi societate.12

11 Barbu Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Ed. Polirom, Iaşi, 1999; Jean-Paul Resweber, Le pari de la transdisciplinarite: vers l'integration des savoirs, L'Harmattan, Paris, 2000.12 Klein J., Crossing Boundaries: Knowledge, Disciplinarities and Interdisciplinarities, University Press of Virginia, London, 1996; Idem et alii, Transdisciplinarity: Joint

19

Problem Solving among Science, Technology and Society: An Effective Way for managing Complexity, Berlin, Birkhauser, 2001; M. Somerville, D. Rapport, Transdisciplinarity: reCreating Integrated Knowledge, Oxford, EOLSS Publishers, 2000.

20

TemăStudiaţi cu atenţie textele de mai jos şi rezumaţi definiţiile – interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate, transdisciplinaritate. Transferaţi aceste concepte la propriul domeniu de studiu şi la cele conexe din domeniul științelor sociale

Carta TransdisciplinarităţiiPreambulConsiderând că proliferarea actuală a disciplinelor academice si ne-

academice conduce la o creştere exponenţială a cunoaşterii, care face imposibilă orice privire globală asupra fiinţei umane,

Considerând că doar o inteligentă capabilă să înţeleagă dimensiunea planetară a conflictelor actuale ar putea face faţă complexităţii lumii noastre şi pericolului contemporan al autodistrugerii materiale si spirituale a speciei noastre,

Considerând că viaţa este serios ameninţată de o tehnoştiinţă triumfătoare ce se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacităţii în slujba eficacităţii,

Considerând că ruptura contemporană dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată si o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă duce la apariţia unui nou obscurantism ale cărei consecinţe pe plan individual si social sunt incalculabile,

Considerând că acumularea cunoştinţelor, fără precedent în istorie, accentuează inegalitatea dintre cei ce le posedă si cei care nu le posedă, provocând astfel inegalităţi în sânul naţiunilor si între naţiunile de pe planeta noastră,

Considerând, totodată, că toate aceste pericole enunţate îşi au şi contraponderea pozitivă, creşterea extraordinară a cunoaşterii putând duce în final la o mutaţie comparabilă cu aceea a transformării primatelor în homo sapiens,

Considerând toate cele expuse, participanţii la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii (Convento da Arrábida, Portugalia, 2-7 noiembrie 1994) adoptă prezenta Cartă, concepută ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunităţii spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însuşi, fără nici o constrângere de ordin juridic ori instituţional.

Articolul 1 : Orice tentativă de reducere a fiinţei umane la o definiţie şi de

descompunere a sa în structuri formale, indiferent care ar fi acestea, este incompatibilă cu viziunea transdisciplinară.

Articolul 2 : Recunoaşterea existentei unor diferite niveluri de Realitate, guvernate de

logici diferite, este inerentă atitudinii transdisciplinare. Orice tentativă de reducere a Realităţii la un singur nivel, guvernat de o singură logică, este incompatibilă cu transdisciplinaritatea.

Articolul 3: Transdisciplinaritatea este complementară demersului disciplinar; din

confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi rezultate si noi punţi între ele; ea ne oferă o nouă viziune asupra Naturii şi a Realităţii. Transdisciplinaritatea nu caută

21

să elaboreze o superdisciplină înglobând toate disciplinele, ci să deschidă toate disciplinele la ceea ce au în comun si la ceea ce se află dincolo de graniţele lor.

Articolul 4: Cheia de boltă a transdisciplinaritătii este unificarea semantică si operativă

a accepţiunilor între si dincolo de diferitele discipline. Ea presupune o raţionalitate deschisă, printr-o nouă viziune asupra relativităţii noţiunilor de "definiţie" si "obiectivitate". Formalismul excesiv, rigiditatea definiţiilor si absolutizarea obiectivităţii, implicând excluderea subiectului, nu pot avea decât un efect de sărăcire a realului.

Articolul 5: Viziunea transdisciplinară este deschisă în măsura în care depăşeşte

domeniul ştiinţelor exacte prin dialogul si reconcilierea lor, nu doar cu ştiinţele umaniste ci si cu artele, literatura, poezia si experienţa interioară.

Articolul 6: In raport cu interdisciplinaritatea si multidisciplinaritatea,

transdisciplinaritatea este multireferenţială si multidimensională. ţinând seama de diferitele concepţii asupra timpului si istoriei, transdisciplinaritatea nu exclude existenta unui orizont transistoric.

Articolul 7 : Transdisciplinaritatea nu se constituie nici într-o nouă religie, nici într-o

nouă filosofie, nici într-o nouă metafizică, nici într-o ştiinţă a ştiinţelor. Articolul 8: Demnitatea fiinţei umane este atât de ordin planetar cât si cosmic. Apariţia

fiinţei umane pe pământ este una din etapele istoriei Universului. Recunoaşterea Terrei ca patrie a tuturor fiinţelor umane este unul din imperativele transdisciplinaritătii. Fiecare fiinţă umană are dreptul la o naţionalitate, dar locuind pe Pământ este şi o fiinţă transnaţională. Recunoaşterea de către dreptul internaţional a acestei duble apartenenţe - la o naţiune şi la Terra - este una dintre finalităţile cercetării transdisciplinare.

Articolul 9: Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisă fată de mituri si religii

si fată de cei care le respectă în spirit transdisciplinar. Articolul 10: Nu există nici o cultură privilegiată în raport cu celelalte. Demersul

transdisciplinar este în sine transcultural. Articolul 11: O autentică educaţie nu poate favoriza abstractizarea în dauna altor forme

de cunoaştere. Educaţia trebuie să pună accentul pe contextualizare, concretizare şi globalizare. Educaţia transdisciplinară se bazează pe reevaluarea rolului intuiţiei, imaginaţiei, sensibilităţii şi corpului în transmiterea cunoştinţelor.

Articolul 12: Elaborarea unei economii transdisciplinare se bazează pe postulatul că

economia trebuie să fie în serviciul fiinţei umane şi nu invers.

22

Articolul 13: Etica transdisciplinară respinge orice atitudine ce refuză dialogul si

dezbaterea, indiferent de originea acestei atitudini - fie ea de ordin ideologic, scientist, religios, economic, politic, filosofic. Cunoaşterea împărtăşită ar trebui să ducă la o înţelegere împărtăşită, fondată pe respectul absolut al diversităţilor colective si individuale, unite prin viata comună pe una si aceeaşi planetă.

Articolul 14: Rigoarea, deschiderea si toleranta sunt caracteristicile fundamentale ale

atitudinii si viziunii transdisciplinare. Rigoarea în argumentaţie, care ia în seamă toate datele existente, este cea mai bună barieră în calea derivelor posibile. Deschiderea implică acceptarea necunoscutului, neaşteptatului si imprevizibilului. Toleranta este recunoaşterea dreptului de a susţine idei si adevăruri contrare acelora pe care le împărtăşim noi înşine.

Articol final : Prezenta Cartă a Transdisciplinaritătii este adoptată de participanţii la

Primul Congres Mondial al Transdisciplinaritătii, fără nici o afirmare a unei autorităţi în afara celei a propriei lor opere si activităţi. In conformitate cu procedurile ce vor fi stabilite de comun acord cu cercetătorii din toate ţările aderând la ideile transdisciplinaritătii, Carta este deschisă spre semnare oricărei persoane interesate în promovarea măsurilor progresive de ordin naţional, internaţional si transnaţional menite să asigure aplicarea acestor articole în viata de fiecare zi. Convento da Arrábida, 6 noiembrie 1994.

„Nevoia stringentă de punţi între diferitele discipline s-a concretizat prin apariţia, către mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinarităţii şi a interdisciplinarităţii.

Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. De exemplu, un tablou de Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artei intersectată de aceea a fizicii, chimiei, istoriei religiilor, istoriei Europei şi geometriei. Sau, filosofia marxistă poate fi studiată din orizontul filosofiei încrucişat cu acela al fizicii, economiei, psihanalizei ori literaturii.

Obiectul va ieşi astfel mai îmbogăţit în urma încrucişării mai multor discipline. Cunoaşterea obiectului obţinută în cadrul propriei discipline de studiu este adâncită de un aport pluridisciplinar fecund. Cercetarea pluridisciplinară aduce un plus disciplinei în cauză (istoria artei sau filosofia în exemplele de mai sus), dar acest "plus" se află în slujba exclusivă a disciplinei respective. Cu alte cuvinte, demersul pluridisciplinar se revarsă peste limitele disciplinelor dar finalitatea sa rămâne înscrisă în cadrul cercetării disciplinare.

Interdisciplinaritatea are o altă ambiţie, diferită de aceea a pluridisciplinarităţii. Ea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta. Se pot distinge trei grade de interdisciplinaritate: a) un grad aplicativ. De pildă, metodele fizicii nucleare transferate în medicină duc la apariţia unor noi tratamente contra cancerului; b) un grad epistemologic. De exemplu, transferul metodelor logicii formale în domeniul dreptului generează analize interesante în epistemologia dreptului; c) un grad generator de noi discipline.

De exemplu, transferul metodelor matematicii în domeniul fizicii a generat fizica matematică, al metodelor din fizica particulelor în astrofizică a dat naştere cosmologiei cuantice, al matematicii în studierea fenomenelor meteorologice sau de bursă a generat teoria haosului, al informaticii în artă a dus la arta informatică. Ca si pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea debordează limitele disciplinei însă finalitatea sa rămâne de asemenea înscrisă în cercetarea interdisciplinară. Prin al treilea grad al său, interdisciplinaritatea contribuie chiar la Big-Bang -ul disciplinar.

Transdisciplinaritatea priveşte - aşa cum indică prefixul "trans" - ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii.

Dar există oare ceva între, în şi dincolo de discipline? Din punctul de vedere al gândirii clasice, nu există nimic, cu stricteţe nimic. Spaţiul în cauză este vid, complet vid, ca vidul fizicii clasice. Chiar renunţând la viziunea piramidală a cunoaşterii, gândirea clasică consideră că fiecare fragment al piramidei, generat de Big-Bang -ul disciplinar, este o piramidă întreagă; fiecare disciplină afirmă că domeniul pertinenţei sale este inepuizabil. Pentru gândirea clasică, transdisciplinaritatea este o absurditate căci nu are obiect. În schimb, pentru transdisciplinaritate, gândirea clasică nu este absurdă dar câmpul său de aplicaţii este considerat restrâns.

În prezenţa mai multor niveluri de Realitate, spaţiul dintre discipline şi de dincolo de discipline este plin, aşa cum vidul cuantic este plin de toate potenţialităţile: de la particula cuantică la galaxii, de la quarc la elementele grele ce condiţionează apariţia vieţii în Univers.

Structura discontinuă a nivelurilor de Realitate determină structura discontinuă a spaţiului transdisciplinar care, la rândul său, explică de ce cercetarea transdisciplinară este radical distinctă de cercetarea disciplinară, fiindu-i totodată complementară. Cercetarea disciplinară se referă cel mult la unul şi acelaşi nivel de Realitate; de altfel, cel mai ades, ea se referă doar la fragmente ale unuia şi aceluiaşi nivel de Realitate. În schimb, transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată de acţiunea simultană a mai multor niveluri de Realitate. Descoperirea acestei dinamici trece în mod necesar prin cunoaşterea disciplinară. Transdisciplinaritatea, fără a fi o nouă disciplină ori o nouă superdisciplină, se nutreşte din cercetarea disciplinară care, la rândul său, este

23

limpezită într-o manieră nouă şi fertilă de cunoaşterea transdisciplinară. În acest sens, cercetările disciplinare şi transdisciplinare nu sunt antagoniste ci complementare.”13

Utilizaţi spaţiul de mai jos pentru consemnarea ideilor

13 Comitetul de redactare: Lima de Freitas, Edgar Morin si Basarab Nicolescu. Traducere de Horia Vasilescu, http://perso.club-internet.fr/nicol/ciret/index.htm; Barbu Nicolescu, Op. cit., p. 51-52. Pentru o devenire a conceptului transdisciplinarităţii, vezi Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Iaşi, Ed. Jumimea, 2007, p. 314-342.

24

Comparaţi răspunsurile cu cele din diagrama de mai jos. Concluzionaţi !

Raporturile dintre inter-, pluri- şi transdisciplinaritate

III.3. Formele (tipurile) și structura organizatorică (instituțională) a cercetării științifice în RomâniaCercetarea științifică poate îmbrăca cele mai diverse forme, dar,

în linii generale, se cunosc cercetări fundamentale, prin care se încercă rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă cunoașterea umană și societatea, în cele mai diverse domenii, având o configurație mai mult teoretică, furnizând teorii și modele generale de interpretare. În strânsă legătură sau desprinsă de cercetarea fundamentală se găsește cercetarea aplicativă, cu un puternic caracter pragmatic, tehnic și tehnologic, prin care se caută soluții concrete la problemele imediate cu care ne confruntăm (crize energetice, ecologice, economice, îmbunătățirea nivelului de trai și de sănătate al populației, mijloace de comunicare, revoluția IT etc.). În acest sens, țările cu o cercetare puternică, care investesc serios, atât public cât și privat, în acest domeniu, cunosc un apreciabil avans în mai toate domeniile.

În România cercetarea științifică are mai multe structuri organizatorice, fiecare cu diferite afilieri. Un rol deosebit de important în acest domeniu îl are Academia Română, cu institutele sale de cercetare, acoperind foarte multe domenii fundamentale și aplicative. Instituțiile de învățământ superior (universitățile și diferitele academii/militare, poliție etc.) funcționează ca centre de cercetare și inovare. De asemenea,

25

cercetare științifică se face și în diferite instituții de cultură (muzee și laboratoare de conservare și restaurare etc.) și întreprinderi economice (inclusiv cele de software), cu finanțare publică, din fonduri naționale și internaționale, publice și private, pe bază de proiecte, contracte și granturi de cercetare.

Un rol important în coordonarea și finanțarea, pe bază de proiecte naționale și internaționale a cercetării o are ANCS (Autoritatea Națională de Cercetare Știintifică), ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat in subordinea Ministerului Educaţiei și Cercetării, prin care acesta iși realizează atribuţiile în domeniul cercetării. Autoritatea este o instituţie publică, finanţata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei și Cercetării (http://www.mct.ro/).

Totodată, un rol important in coordonarea cercetării științifice universitare îl are Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învățământul Superior (CNCSIS), care se ocupă cu acreditarea și funcționarea centrelor de cercetare din universități și, în general, cu gestionarea și promovarea cercetării științifice românești pe plan mondial.

Institute de cercetarea mai au și diferitele ministere și Academii (de Științe sociale și Politice, Științe Agricole, Științe Medicale) etc. completând amplul cadru organizatoric al cercetării științifice din România.

IV. Elemente de metodologia cercetării științifice

26

IV. 1. Etapele şi instrumentele de studiu specifice TMC. Arsenalul metodologic al studentului, indiferent de specializare,

în cazul nostru la TMC, este alcătuit din metodele şi instrumentele de studiu individual, cercetare/descoperire, întocmirea unor lucrări (comunicări, referate, eseuri, discursuri) şi comunicarea acestora (verbală şi/sau scrisă). Acestea formează echipamentul de muncă intelectuală independentă a studentului (licenţă + master), al doctoranzilor, al profesorilor (indiferent de nivelul de învăţământ) şi al cercetătorilor de sine stătători, contând în tehnici şi modalităţi de proiectare a studiului (cercetării), de realizare a bibliografiilor şi pentru identificarea surselor, tehnici de lectură eficientizată, stocare şi operaţionalizare a informaţiilor necesare reconstrucţiei ştiinţifice, norme de elaborare ştiinţifică a răspunsurilor verbale şi de întocmire şi redactare a lucrărilor scrise, comunicărilor, posterelor, prezentărilor etc.

IV. 1. A. Definirea Proiectului de cercetare/de studiuProiectul de studiu reprezintă un însemnat instrument de lucru,

realizat de fiecare student, profesor, cercetător în parte, care îi ghidează investigaţia sa, în conformitate cu domeniile de interes în care este specializat. Proiectul presupune o adâncă reflecţie asupra activităţii care urmează să o desfăşoare şi o conştientizare a obiectivelor şi etapelor de parcurs, a sarcinilor de îndeplinit, a strategiilor urmate, a resurselor umane, materiale şi temporale implicate, a modalităţilor de concretizare şi valorificare, pentru realizarea unui feed-back pozitiv (concordanţa rezultatelor cu obiectivele propuse).

Proiectul de studiu presupune: identificarea temei (subiectului) de studiu (proiect şi referat de seminar, lucrare de licenţă, disertaţie de masterat etc.), motivaţia (justificarea acesteia), stabilirea unor, obiective clare, precise, estimarea fezabilităţii, precizarea activităţilor prevăzute în vederea realizării obiectivelor (etape, activităţi, strategii, resurse etc.), modul de valorificare a rezultatelor, modalităţile de diseminare a cunoştinţei şi experienţei dobândite, autoevaluarea/evaluarea rezultatelor etc.

IV. 1. B. Tehnica documentării. Informarea bibliografică.

27

Tehnica documentării presupune desfăşurarea unor operaţiuni complexe de informare bibliografică şi de studiere nemijlocită a surselor bibliografice, consemnarea şi operaţionalizarea informaţiei.

IV.1. B. 1. Informarea bibliografică presupune:– Întocmirea listei bibliografice (atenţie la numărul, calitatea

lucrărilor şi vechime acestora!)– Trebuie să cuprindă lucrări reprezentative pentru domeniul

investigat (izvoare, instrumente de lucru, monografii, lucrări generale, lucrări speciale, alte categorii de surse etc.);

– Se pot consulta: Cataloagele pe materii şi Cataloagele alfabetice de la bibliotecile universitare, municipale, judeţene, orăşeneşti, muzeale, şcolare, biblioteca Academiei, bibliotecile virtuale etc., lucrările cu caracter bibliografic, generale şi tematice (ex. Bibliografia Istorică a României), bibliografiile din diferite lucrări ştiinţifice, aparatele critice ale lucrărilor ştiinţifice, bibliografiile on-line, repertoriile etc.

IV. 1. B. 2. BibliografiilePe lângă faptul că este o ramură a bibliologiei, care se ocupă cu

descrierea, aprecierea, sistematizarea şi răspândirea publicaţiilor, bibliografiile reprezintă liste (exhaustive sau selective) a lucrărilor unui autor (ordonate cronologic) sau a lucrărilor consultate în vederea întocmirii unei lucrări (ordonate alfabetic, conform numelor autorilor – cărţi, studii în reviste şi volume colective, articole de presă, repertorii arheologie, cataloage de expoziţie, fonduri arhivistice, manuscrise, colecţii numismatice etc.), aflate fie la începutul unor lucrări ştiinţifice, fie la sfârşitul acestora, categorisite în I. Izvoare; II. Lucrări generale (cărţi generale); III. Lucrări speciale (cărţi speciale, studii, articole etc.).

În funcţie de natura informaţiilor cuprinse bibliografiile pot fi. simple (autorul, titlul lucrării, locul şi data apariţiei, numărul de pagini);

28

analitice (la datele bibliografiei simple se adaugă informaţii şi aprecieri sintetice aparţinând autorului bibliografiei)14.                       

După aria de cuprindere a bibliografiei, acestea pot fi: bibliografii curente (cuprind numai lucrările apărute într-un interval limitat de timp; de obicei, apar la intervale periodice); bibliografii cumulative (cuprind toate lucrările apărute până la data redactării)15; bibliografii tematice (includ toate lucrările referitoare la o perioadă istorică sau la o temă).

În ceea ce priveşte Istoria Veche a Românilor (României), există mai multe lucrări cu caracter bibliografic, pe baza cărora se pot realiza destul de lesnicios bibliografiile unor studii, dintre acestea individualizându-se Bibliografia istorică a României16 şi lucrările bibliografice ale lui Eugen Comşa17 şi altele18.

De asemenea, există multe standarde uzitate în întocmirea listelor bibliografice: academice, clasice, anglo-saxone şi americane (Chicago). Maniera comună este aceea de a prezenta în mod uniform blocurile de date din fişele bibliografice.

14 O asemenea lucrare este Historical Abstracts, publicată în SUA, care apare în două serii a câte 4 volume anual: Seria A, cu materiale referitoare la epoca modernă (1450-1914), şi Seria B, incluzând materiale referitoare la istoria lumii după 1914.15 Bogdan Murgescu, Metodologia cercetării ştiinţifice. Prezentare sintetică, http://www.societateistorie.ro/html/metodologie.html, accesat 21 iunie 2009.16 *** Bibliografia istorică a României, vol. I (1944-1969) sub redacţia lui Şt. Pascu, Ioachim Crăciun, Bujor Surdu; vol. IV (1969-1974) sub redacţia Şt. Pascu şi Bujor Surdu; vol. V (1974-1979) sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1980; vol. VI (1979-1984) sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1985; vol. VII (1984-1989) sub redacţia Şt. Pascu, Bucureşti, 1990; vol. VIII (1989-1994), sub redacţia Gh. Hristodol, Bucureşti, 1996; vol. IX (1994-1999), sub redacţia lui Gh. Hristodol, Cluj-Napoca, 2000; vol. X (1999-2004), sub redacţia lui Gh. Hristodol, Bucureşti, 2005; vol. XI (2004-2006), coordonator Stelian Mândruţ, Bucureşti, 2007.17 Comşa Eugen, Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României, 2 vol, Bucureşti, 1976; Idem, Bibliografia paleoliticului şi mezoliticului de pe teritoriul României, Bucureşti, 1978; Idem, Bibliografia celei de-a doua epoci a fierului de pe teritoriul României, Bucureşti, 1993; Idem, Bibliografia epocii bronzului de pe teritoriul României, Bucureşti, 1997. 18 Ştefan Ştefănescu (coord.), Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească. Bibliografie selectivă, Bucureşti, Editura Academiei, 1986;

29

De asemenea, există şi formule mixte, în care abrevierile utilizate pentru realizarea aparatului critic (notele din text, de la subsol sau de la sfârşitul lucrării), sunt însoţite de listele bibliografice.

Standardul academic clasic, utilizat şi în România, nu separă blocurile de informaţii bibliografice; toate datele unei intrări sunt despărţite prin virgule, fiind evidenţiat titlul, nu sursa:

– Bayard, Pierre, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

– Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Comunicare.ro, 2007.

– Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

– Ferréol, Giles, Flaguel, Noël, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

– Rad, Ilie, Cum se scrie un text ştiinţific. Discipline umaniste, Iaşi, Editura Polirom, 2008.

– Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Iaşi, Editura Polirom, 2007.– Eadem, Întrebarea. Teorie şi practică, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

Abrevieri şi Bibliografie (apud Dumitru Boghian, 2004)

30

Bibliografie simplă întocmită conform normelor clasice, academice (apud *** Istoria Românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate (coord. Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Alexandru Vulpe, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001 )

Standardul american (Editura Universităţii din Chicago) foloseşte un sistem în care blocurile de informaţii sunt separate prin puncte; în versiunea pură se plasează anul în blocul de date referitoare la publicare, nu imediat după autor.

31

Avantajul listei în stil Chicago este că se pot face referinţe la oricare dintre intrările ei (mai ales în prelucrare electronică) folosind perechea formată din numele autorului şi anul când a fost publicat documentul (ex. putem scrie Lamport (1994) şi avem o trecere în revistă a sistemului LATEX19.

Bibliografie în stilurile american (Chicago) academic şi clasic20:

IV. 1. B. 3. Fişele de semnalare bibliografică reprezintă importante instrumente de lucru, indispensabile în etapa de căutare a surselor de informare şi de întocmire a bibliografiilor necesare investigării unei problematici. Se aseamana parţial cu fişele biblioteconomice din fişierele bibliotecilor, conţinând însă doar datele necesare identificării autorului şi lucrării vizate, conform exemplelor de mai jos.

19 Sistem de prelucrare şi editare electronică a textelor prin intermediul limbajului de programare cu acelaşi nume.20 Apud Mihai Radu Solcan, Eseul filosofic, Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 2004; http://www.ub-filosofie.ro/~solcan/eft/index.html, accesat 12.VI. 2009)

32

Arnold R. Robert, Hill C. Harold, AylmerArnold R. Robert, Hill C. Harold, Aylmer  V. Nichols, V. Nichols, Iniţiere înIniţiere în prelucrarea datelorprelucrarea datelor, Bucureşti: Editura Tehnică, 1969., Bucureşti: Editura Tehnică, 1969.

Biriş V., Biriş V., Tehnoredactare: cărţi, reviste, ziareTehnoredactare: cărţi, reviste, ziare, Bucureşti: Editura, Bucureşti: Editura AXY, 2003. AXY, 2003.

Funeriu I., Funeriu I., Principii şi norme de tehnoredactare computerizatăPrincipii şi norme de tehnoredactare computerizată,, Timişoara: Editura Amarcord, 1998.Timişoara: Editura Amarcord, 1998.

IV. 1. C. Tehnica documentării se referă la studierea propriu-zisă a bibliografiei (citirea, identificarea şi stocarea informaţiei, prin consemnarea celor citite în fişe de lectură/de lucru – analitice (citate, comentariile noastre) şi sintetice (conţin idei din lucrarea citită, organizate tematic), tabele SINELG, tabele Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat, jurnale de învăţare etc.

În acest context, studentul (sau oricine studiază), trebuie să deţină seriase deprinderi de lectură eficientă, profundă şi critică, trecând permanent cele investigate prin filtrul raţiunii.

IV. 1. C. 1. Cum citim sau despre lectura critică….Din multitudinea de tehnici de lectură care se utilizează în lumea

academică, recomandăm pentru prima etapă a formării academice, Tehnica RICAR. Tehnica RICAR presupune o lectură raţională, urmărindu-se atingerea unui optim al rezultatelor/ performanţelor studiului aplicat mai multor tipuri de texte/unităţi de învăţare, orientate ştiinţific şi prelucrate didactic.

33

Fazele pe care le parcurge cel care citeşte (studentul care lecturează) sunt :

1.R ă sfoire (R)/Lectura generală – prin care se formează o opinie generală, o viziune de ansamblu asupra conţinutului, pe baza planului de organizare a ideilor în raport de economia generală a textului (se recomandă 5-8% din timpul alocat);2.Întreb ă ri (I) – se formulează un set de întrebări cheie asupra textului parcurs privind: utilitatea lui, semnificaţiile, relevanţa ş.a. (se recomandă alocarea a 10-12% din timpul de lectură);3.Citirea/lectura propriu-zis ă (C) – se bazează pe o lectură atentă, aprofundată a textelor, identificarea tezei şi selectarea ideilor principale, cu ierarhizarea lor posibilă după importanţă (se recomandă alocarea a 15% din timp);4.Aprofundarea mesajului (A) – prin reţinerea ideilor/valorilor prioritare, prin depăşirea obstacolelor de înţelegere, fixarea şi corelarea nodurilor cognitive, consemnarea ideilor de bază (se recomandă alocarea a 45% din timp);5.Recapitulare (R) – lectorul revede, verifică, verifică şi sintetizează cele reţinute, se stabilesc noi corelaţii, se fac evaluări şi unele transferuri (timp mediu alocat cca. 15% din total).21

Orice lectură sau învăţare trebuie să se încheie cu o autoevaluare, pentru a putea stabili cât de puternică şi performantă a fost reţinerea de informaţii, oferind o imagine clară asupra a ceea ce mai trebuie făcut pentru consolidarea lecturii şi învăţării şi o reflecţie asupra metodelor de lucru şi resurselor implicate.

IV.1.C.2. Tehnici şi instrumente de stocare şi operaţionalizare a informaţiei

În complementaritatea celor prezentate mai sus, recomandăm consolidarea deprinderilor de studiu individual prin intermediul tehnicilor de cultivarea a gândirii critice, aşa cum sunt tabelele SINELG şi jurnalul dublu, cunoscute din anii învăţământului preuniversitar (gimnazial şi liceal), precum şi dezvoltarea deprinderilor de a nota, a consemna, pe diferite instrumente de lucru, informaţiile parcurse.

21 Ioan Neacşu, Învăţarea academică independentă. Ghid metodologic, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2006, p. 34-35 (http://www.unibuc.ro/uploads_ro/36833/Invatarea_academica_independenta. pdf).

34

Metoda SINELG. Aşa cum indică şi denumirea sa, Sistemul Interactiv de Notare şi Eficientizare a Lecturii şi Gândirii, introdus de J. Vaughan şi T. Estes (1986)22, reprezintă o metodă/tehnică de muncă intelectuală individuală (studiu individual), de învăţare a învăţării, de cultivare şi antrenare a gândirii critice, pentru practicarea lecturii pragmatice, active, interesate şi eficiente.

Textele lecturate sunt investigate în conformitate cu un algoritm formativ, care presupune căutarea şi identificarea informaţiilor şi notarea, cu ajutorul unor semne convenţionale, înscrise cu creionul pe margine, după cum urmează:

confirmarea unor informaţii cunoscute/deţinute deja de lector ( ); apariţia (descoperirea) unor informaţii noi ( + ); prezenţa unor informaţii contradictorii, faţă de ceea ce ştiu cititorii, şi care

le infirmă cunoştinţele ( - ); identificarea unor informaţii confuze, pentru care trebuie să solicite lămuri

suplimentare sau să consulte alte materiale ( ? ).Nu se face abuz de adnotări, cam câte două semne pentru fiecare

paragraf (fireşte în funcţie de vârsta, de pregătirea şi experienţa acestora, de obiectivele lecturii).

Lectura critică prin intermediul metodei/tehnicii SINELG se va încheia, în mod obligatoriu, cu o comparare a datelor înscrise în tabelul rezultat, cu scopul aprofundării celor învăţate.

asta ştiu

+(asta nu ştiam, am

aflat)

– (aceasta infirmă

ce ştiam)

?(trebuie să verific

şi să caut/cer lămuriri)

       

Toate datele identificate prin lectură se înscriu în „Tabelul SINELG”, în care se clasifică informaţiile, în conformitate cu semnele stabilite, obţinându-se, astfel, o fişă de lectură care valorifică eficient monitorizarea/urmărirea şi înţelegerea informaţiei:

22 Steele, J. L., Meredith, K. S., Temple, Ch., Un cadru pentru dezvoltarea gândirii critice la diverse materii de studiu, Ghidul I, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti: Casa de Editură şi Tipografia Gloria, 1998, passim ; Steele, J. L., Meredith, K. S., Temple, Ch., (1998), Promovarea gândirii critice, Ghidul II, Proiectul Lectura si scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, Centrul Educaţia 2000+, Bucureşti: Casa de Editură şi Tipografia Gloria, 1998, passim.

35

Jurnalul dublu23 constituie un alt instrument eficient de învăţare în diferite condiţii (lectura unui text, audierea unei conferinţe, prelegeri, urmărirea unui film documentar, a unei emisiuni TV de ştiinţă etc.), bazat pe un formarea şi operaţionalizarea unui algoritm de notare a informaţiilor, asemănându-se, în bună măsură cu fişa de lectură. Astfel, studenţii notează, împărţind în două, pe verticală, paginile unui caiet sau o fişă. Ei notează, pe măsură ce citesc un text sau audiază conferinţa/prelegerea, în partea stângă: pasaje şi idei din textul lecturat şi conexiuni cu altele, deja însuşite, iar în partea dreaptă: consemnează propriile comentarii şi întrebări (De ce este important?, La ce te face să te gândeşti?, Ce sentimente ai încercat? etc.), şi gândesc activ asupra celor citite, audiate/vizionate, emiţând propriile judecăţi şi idei pentru a le discuta în clasă.

Pasaje, idei, conexiuni Întrebări şi comentarii

Nu în ultimul rând, clasicele fişe de lectură/de lucru (analitice şi sintetice) sunt instrumente deosebit de eficiente pentru stocarea informaţiilor lecturate, putând fi utilizate în situaţii diverse – în învăţarea pentru examene, documentarea şi elaborarea unor referate şi comunicări, conceperea şi susţinerea unui discurs, a unei expuneri etc.

O fişă de lectură este un important instrument de lucru, necesar atât în cazul lecturilor generale, cât şi în documentarea propriu-zisă, pentru cercetarea de tip didactic (pentru referate, proiecte, eseuri etc.) şi cea propriu-zisă (fundamentală şi aplicativă). Pot exista fişe de lucru/lectură care să conţină citate, transcrise între ghilimele, termeni şi noţiuni şi fişe sintetice, care stochează un material studiat din care s-au extras ideile principale.

Din punct de vedere material, Fişa de lectură este o foaie de hârtie sau de carton subţire (de mărimea unui sfert/unei jumătăţi de coală A4, adică formatul A5/A6) pe care se consemnează informaţii, în procesul de studiere a materialului bibliografic, fie în timpul lecturii, fie după încheierea acesteia.

23Steele, J. L., Meredith, K. S., Temple, Ch., Un cadru pentru dezvoltarea gândirii critice la diverse materii de studiu, Ghidul I, p. 31.

36

Unele dintre aceste fişe de lucru pot fi realizate în format electronic, pot primi coduri de identificare şi operaţionalizare, după cuvinte-cheie/keyword şi pot fi stocate în baze de date, foarte uşor de interogat şi investigat.

Există numeroase tipuri de fişe, din care mai menţionăm fişele principale, informative, care reprezintă instrumente complementare şi ajutătoare în etapa de documentare:

a) fişa extras în care se trec pasaje întregi, sub formă de citate între ghilimele, pentru a arăta că fragmentul respectiv aparţine altcuiva, se extrag concluzii,  afirmaţii care pot forma elemente de bază pentru discuţii; se utilizează în cazul izvoarelor, cronicilor, manuscriselor, documentelor de arhivă etc.;

b) fişa rezumat presupune prelucrarea materialelor studiate, selectarea acestora, fiind indicate paginile din lucrare sau din document care s-au rezumat;

c) fişa regest cuprinde atât citate cât şi rezumate din lucrări publicate sau izvoare, cu indicarea numărului de pagină;

37

d) fişa de trimitere (fişă identică/dublet, utilizată la un alt capitol);e) fişa de atenţionare (realizată în etapa de documentare, când

se observă informaţii referitoare la alte problematici).Fişe speciale, oarecum asemănătoare, se realizează cazul

obiectelor cu caracter etnologic, a pieselor arheologice, a bunurilor culturale din muzee, pentru piese aparţinând istoriei artei pentru monumente de arhitectură etc., în care sunt trecute caracteristicile acestora şi datele de identificare (locul descoperirii/provenienţei, autorul, datarea, suportul, tehnica, o scurtă descriere, numerele de inventar, locaţiile de păstrare etc.).

Fişă de lucru în format electronic (apud Mihai Radu Solcan) Cerinţe ale fişelor de lectură:

• Indiferent de tipul fişei, aceasta trebuie să conţină o singură idee, problemă, pasaj etc.

• Înregistrările în fişe trebuie să fie clare, concise şi să corespundă conţinutului şi scopului lucrării pentru care se face cercetarea.

• Pe fiecare fişă se notează una sau mai multe informaţii, menţionându-se întotdeauna sursa (autor, titlul lucrării, ediţia, pagina, figura etc.); dacă este vorba de un document, se notează arhiva, fondul arhivistic; dosarul, anul, fila; pentru

38

microfilme se notează ţara, rola şi cadrul respectiv unde se află problema.

• Fişele astfel concepute vor putea fi rearanjate şi operaţionalizate ulterior, funcţie de structura lucrării.

• Fişele pot fi depozitate în spaţii special destinate (fişiere) sau în plicuri, pe subiecte.

• Eficienţa în utilizarea fişelor de lectură depinde de flexibilitatea sistemului de organizare şi stocare a lor.

• Atenţie! Fişele de lectură nu reprezintă reproduceri ad litteram a informaţiei din zeci de pagini (conspecte, rezumate mai mult sau mai puţin detaliate etc.)

• Pe fişele de lectură se notează diverse tipuri de informaţii:– denumirea problemei urmărite;– idei importante;– argumente pentru o anumită afirmaţie ori poziţie;– rezumatul unei anumite secţiuni de text;– citate semnificative;– desene, fotografii etc.; – păreri şi reacţii personale.

* * *Pe lângă diferite surse de informare (lucrări generale şi speciale),

o deosebită importanţă, în investigarea autonomă şi elaborarea unor lucrări cu un grad sporit de originalitate, îl au cercetările efectuate asupra documentelor care se găsesc în fondurile şi colecţiile arhivistice, aflate în Arhivele Naţionale unde se vor căuta mai ales izvoarele inedite, nepublicate, precum şi asupra celorlalte tipuri de izvoare, aflate în colecţiile muzeelor şi colecţiilor etc. Utilizarea izvoarelor, mai ales a celor inedite, indiferent dacă sunt narative sau nu, cere o bună pregătire în domeniul criticii surselor, discernământ şi prudenţă, pentru a se evita erorile de interpretare.

O lectură eficientă exclude învăţarea/studierea mecanică şi se bazează pe înţelegerea logică a ce se întâmplă, a tot se află în spatele cuvintelor, pe căutarea sensurilor a ceea ce învaţă înainte de toate. Cel care învaţă în lumea academică, şi nu numai, trebuie să aibă clară conştiinţa adevărurilor adânci aduse de cultura învăţării academice independente, autonome, reflexive şi constructive. De aceea, pe masa de lucru a oricărui student, profesor, cercetător trebuie să se afle un set

39

de lucrări şi instrumente de lucru fundamentale (dicţionare, inclusiv DEXLR, enciclopedii, culegeri de documente etc.), care pot fi consultate ori de câte ori e nevoie de lămurirea înţelesurilor cuvintelor şi dincolo de cuvinte.

Chiar dacă apelează la o dirijare strategică a proceselor de adaptare, prin activitate interactivă şi autonomă în raporturile/relaţiile cu cadrele didactice şi colegii, studentul este dator să utilizeze toate oportunităţile pentru a exersa şi aplica abilităţile de gândire critică, eficientă, creativă.

Învăţarea autonomă dezvoltă responsabilitatea pentru sine, pentru grupul de referinţă, pentru comunitatea ştiinţifică din care va face parte ca specialist, implică raţionamentele bazate pe cogniţia socială puternică, pe o conduită rezolutivă, pe etos bazat pe un cod axiologic modern şi valoros. Fiecare specialist îşi va construi şi operaţionaliza modele/scheme mentale sau blocuri fundamentale în cunoaştere. În acelaşi timp, o învăţare motivată şi ancorată afectiv, în satisfacţia lucrului bine făcut şi a rezultatelor dorite şi meritate, mobilizează şi activează stări emoţionale şi motivaţional-atitudinale proactive faţă de studiul serios, temeinic, deschis dezbaterilor academice şi aplicării unor standarde recunoscute.

Toate acestea pot conduce la parcurgerea unui traseu previzibil al reuşitei/succesului academic(e), construind suportul pentru devenirea intelectuală de-a lungul întregii vieţi.

IV. 2. Realizarea lucrărilor ştiinţifice (referate, comunicări, eseuri, lucrări de licenţă etc.)Întocmirea unei lucrări ştiinţifice presupune operaţionalizarea

tuturor deprinderilor de muncă intelectuală prezentate mai sus, proiectarea/planificarea investigaţiei, cunoaşterea şi aplicarea tehnicilor de documentare, Informare bibliografică, de lectură critică şi eficientă, de stocarea informaţiilor, de organizare a materialului şi a celor de elaborare şi redactare a lucrării propriu-zise, indiferent de tipul acesteia (comunicare, referat, lucrare de licenţă, studiu, articol sau carte)24.

24 La celelalte recomandări bibliografice regăsite în textul de mai sus şi notele anterioare adăugăm: Adăniloaie, Nichita Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, în Studii şi Articole de Istorie, XXI, 1973, p. 69-76; Edroiu, Nicolae, Introducere în istorie şi ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Universitate „Babeş-Bolyai”,

40

Organizarea materialului informativ are în vedere aplicarea metodologiei de investigare istorică, presupunând interpretarea faptelor în procesualitatea evenimentelor în toată complexitatea lor, stabilirea de conexiuni între acestea, punând în acţiune deopotrivă analiza şi sinteza, asocierea, comparaţia şi demonstraţia, problematizarea şi studiul de caz, raţionamentele inductive şi deductive, evidenţierea raporturilor cauză-efect, obiectivitatea şi subiectivitatea interpretărilor şi reconstituirilor, judecata de valoare asupra evenimentelor şi proceselor etc. În această etapă se exersează deprinderile de creaţie, sunt enunţate ipotezele de lucru şi tezele principale ale lucrării.

După adunarea bibliografiei şi după depistarea izvoarelor edite şi inedite şi lectura critică a acestora, se alcătuieşte planul de lucru, în care sunt incluse problemele mari urmărite. În acest plan trebuie să existe un capitol referitor la istoriografia şi la izvoarelor problemei. Pe parcursul documentării, planul acesta va suferi modificări şi completări. În urma lecturii atente şi critice se va reţine ceea ce s-a scris despre problema respectivă, aspectele rezolvate şi care mai sunt nelămurite. Lectura critică a materialului este materializată, aşa cum am văzut, în fişele de lucru/lectură, cu toate variantele lor.

Într-o altă etapă de lucru, autorul clasifică fişele documentare, în conformitate cu planul lucrării, care este relativ elastic, operaţiune care solicită acurateţe, acribie, spirit de ordine, exactitate. Această ordonare a informaţiei se face în funcţie de legăturile, înlănţuirile care se stabilesc între faptele şi procesele istorice, pe baza unei argumentaţii solide.

Studierea materialului, reactualizarea informaţiilor adunate sunt activităţi foarte importante, prin care se analizează izvoarele referitoare la problemă, se verifică autenticitatea lor, se realizează o selecţie şi o ierarhizare a lor în funcţie de valoarea fiecărei categorii şi de ponderea

1977, p. 216-221; Maciu, Vasile, Metode de cercetare în istorie, în Forum, 2, 1970, p. 31-42; Sacerdoţeanu, Aurelian, Îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti, 1943; Idem, Metoda alcătuirii unui studiu de istorie, în Revista Arhivelor, IX, 1967, nr. 1, p. 21-34; Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica şi documentaristica, http://ebooks.unibuc. ro/istorie/arhivistica/3cap1.htm, accesat 10 august 2009; Radu Manolescu, Monografia istorică a unei aşezări rurale (proiect de lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului didactic I), în Studii şi Articole de Istorie, LXII, 1995, p. 94-96; Bogdan Murgescu, Metodologia cercetării ştiinţifice. Prezentare sintetică, http://www.societate istorie.ro/html/metodologie.html, accesat 21 iunie 2009.

41

pe care vrem să o acordăm fiecărei surse documentare în argumentare, potrivit planului final, ceea ce presupune o nouă clasificare şi ordonare a fişelor. Se stabilesc punctele de lucru, precum şi planul definitiv al lucrării.

Planul iniţial al lucrării, destul de schematic la început, este completat, detaliat şi definitivat, ipotezele de lucru sunt verificate şi consolidate în vederea redactării finale, indiferent dacă reprezintă o comunicare orală, discurs, prelegere sau îmbracă o formă scrisă şi tipărită. Conform planului se va redacta fiecare capitol în parte, în ordinea pe care o considerăm cea mai logică şi mai limpede.

Urmează faza creatoare propriu-zisă, în care sunt emise ipotezele/tezele lucrării respective, în conformitate cu conexiunea faptelor şi proceselor istorice implicate. S-au încetăţenit o serie de reguli, care ghidează şi facilitează, în acelaşi timp, activitatea de elaborare a unei lucrări ştiinţifice, atât în ceea ce priveşte structurarea acesteia şi conţinuturile cât şi respectarea deontologiei profesionale, pentru evitarea plagiatului de orice fel.

În mod tradiţional, o lucrare ştiinţifică cuprinde trei mari tronsoane: Introducerea, Cuprinsul/Conţinuturile propriu-zise şi Încheierea/Concluziile/ Consideraţiile finale, însoţite, în mod obligatoriu, de aparat critic, bibliografie şi, dacă este cazul, anexe: grafice, planşe, fotografii, diapozitive, hărţi, indice de nume, locuri etc., fiecare cu ponderea şi importanţa sa în ansamblul arhitectural al produsului intelectual final. Să le detaliem pe rând.

Introducerea, realizată, paradoxal, la sfârşitul muncii de redactare a lucrării, cuprinde mai multe compartimente; un paragraf în care se evidenţiază importanţa problemei, alte paragrafe care trec în revistă, succint şi critic, istoricul cercetărilor (principalele contribuţii istoriografice, izvoarele folosite, prezentate în ordine cronologică), intenţiile autorului (principalele obiective şi problematici de tratat, care vor fi detaliate, mai apoi, în cuprins, elementele metodologiei folosite). În cazul în care este vorba de o lucrare mai amplă, de licenţă, disertaţie de masterat, se mai pot menţiona dificultăţile întâmpinate pe parcursul întocmirii lucrării, precum şi mulţumirile autorului adresate celor care l-au ajutat în documentare, realizarea lucrării etc.

Cuprinsul constituie partea cea mai întinsă din structura unei lucrări, în care sunt discutate, logic şi argumentativ, problemele expuse

42

în intenţiile din introducere, pe baza unui plan riguros. Stilul adoptat trebuie să fie unul sobru, ştiinţific, autorul descriind, comparând, asociind faptele şi procesele istorice, pentru a demonstra sau invalida anumite afirmaţii, pentru a reconstrui, a modela elemente din realitatea istorică de altădată.

Cuprinsul este spaţiul spiritual în care autorul îşi manifestă obiectivitatea analizei ştiinţifice, originalitatea interpretărilor şi reconstrucţiilor, dând măsura creativităţii sale. În mod evident, toate afirmaţiile făcute vor fi sprijinite pe argumente solide, atât din izvoare cât şi din alte lucrări ştiinţifice, care vor fi întotdeauna citate în notele aparatului critic. Atunci când sunt preluate expresii ad litteram sau reproduceri integrale, acestea vor fi trecute obligatoriu în ghilimele, cu citarea surselor.

În redactarea lucrării, autorul va acorda o atenţie sporită evidenţierii părerilor personale, viziunilor şi lucrurile noi pe care le aduce în lucrare, atât în ceea ce priveşte descoperirile deosebite (izvoare noi), cât şi referitor la noi abordări ale temei.

Conţinutul cuprinsului trebuie să fie unitar, ideile închegate, cursive, clare, elemente care sporesc valoarea lucrării respective, autorul evitând repetiţiile şi frazele foarte lungi. Se va încerca evitarea expresiilor bombastice, a afirmaţiilor fără acoperire, stilul lax, de vulgarizare, saltul nejustificat de la o ideea la alta, literaturizarea/literarizarea excesivă.

Încheierea/Concluziile sau Consideraţiile finale constituie partea de sfârşit a lucrării, în care sunt sintetizate, rezumate şi evidenţiate noile rezultate la care a ajuns autorul/cercetătorul, reliefând importanţa lor în cadrul istoriografiei problemei tratate, perspectivele pe care le deschide cercetarea sa.

Orice manuscris reprezintă „la prima mână”, un prefabricat, o ciornă, care trebuie lăsată la „decantat”, la „dospit” o anumită perioadă de timp, în care autorul se va detaşa relativ de problematica abordată. Această detaşare este necesară pentru a obiectiviza cele scrise, permiţând autorului un respiro activ. Lucrarea va fi reluată, rafinată şi finisată, după un interval rezonabil, dându-i-se forma finală, adică acea prevăzută pentru publicare şi/sau comunicare verbală.

În toate cazurile, investigaţia ştiinţifică şi realizarea lucrărilor ştiinţifice trebuie să se bazeze pe calitate şi principii axiologice reale, în

43

vederea racordării preocupărilor şi produselor noastre la cele europene şi mondiale25.

IV. 3. Alte tipuri de activităţi de investigare şi lucrări ştiinţificeToate elementele metodologice prezentate mai sus se regăsesc

în cadrul activităţilor practice de cercetare şi întocmire a lucrărilor ştiinţifice de care ne vom ocupa în continuare.

IV. 3. 1. Proiectul este o lucrare cu caracter aplicativ, pragmatic, vizând deopotrivă învăţarea şi evaluarea, întocmită pe baza unei teme date sau sugerate de profesor sau identificat de student, care presupune cercetarea unor materiale bibliografice, cercetări de teren, arhivă, într-un interval temporal corespunzător. În alegerea proiectului, studenţii trebuie să manifeste un anumit interes pentru subiectul respectiv, să cunoască dinainte unde îşi pot găsi sursele documentare, să dorească să realizeze un produs calitativ26 (ex. evenimente de istorie locală, prezentarea unor evenimente istorice controversate, analiza unor personalităţi istorice etc.; în acest sens, întocmirea unei micromonografii istorice a orizontului local/natal îmbracă caracterul unui proiect).

Această activitate începe în sala de seminar, unde se precizează subiectul sau tema, se constituie grupele de lucru, fiecare cu obiectivele sale, se stabilesc etapele de lucru, se identifică sursele documentare, şi continuă acasă, în arhive, biblioteci, muzee etc., pe parcursul a mai multor zile şi săptămâni, când are loc documentarea, înregistrarea şi prelucrarea datelor, proiectarea uneia sau a mai multor variante de rezolvare a obiectivelor propuse, este aleasă soluţia optimă. Se realizează cercetarea propriu-zisă, se asamblează materialele şi se redactează proiectul.

În acest răstimp, studenţii au permanente consultări cu cadrul didactic. Activitatea de evaluare prin proiect se încheie în sala de seminar, unde se prezintă, în faţa colegilor, raportul asupra rezultatelor obţinute şi produsul (proiectul) realizat. Tot cu acest prilej se realizează 25 Lucian N. Vintan, Scrierea şi publicarea ştiinţifică, http://webspace.ulbsibiu.ro/ lucian.vintan/html/Acad.pdf, accesat 14 iunie 2009. 26 C-tin Cucoş, Pedagogie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 386-387; Mariana Pintilie, Metode moderne de învăţare-evaluare, Cluj-Napoca, Ed. Eurodidact, 2003, p. 45-47; I. Cerghit, Metode de învăţământ, Ediţia a IV-a revăzută, Iaşi Ed. Polirom, 2006, p. 253-258.

44

evaluarea rezultatelor: modul şi metodele de lucru (utilizarea corespunzătoare a bibliografiei, a materialelor şi echipamentului, corectitudinea şi acurateţea tehnică, organizarea ideilor şi materialelor într-un raport etc.) modul şi calitatea prezentării, caracterul ştiinţific al cercetării în ansamblu, originalitatea.

IV. 3. 2. Eseul27 reprezintă o scriere în proză, opusă, de regulă, stilului academic rigid, în care abordarea unor probleme diverse (filosofice, ştiinţifice, literare etc.) se face într-o manieră liberă, digresivă, fără pretenţia de a le epuiza A scrie un eseu înseamnă a realiza, cu ajutorul datelor concrete şi a imaginilor, un produs spiritual unitar, caracterizat prin libertate de compoziţie şi perspectivă critică, prin forma sa deschisă.

Eseul nu se supune unei scheme rigide, fixate prealabil şi urmate riguros. Cu toate acestea, eseul are un fir conducător, un criteriu de dezvoltare a subiectului; compoziţia are unitate şi armonie internă, ceea ce presupune că libertatea în materie de creaţie nu este echivalentă cu haosul. Ideile sunt asociate elastic pe baza gândirii discursive, pornindu-se de la o idee-nucleu şi folosindu-se forme de expresie atrăgătoare şi convingătoare.

Eseul şcolar poate avea forme structurate (tratează o temă dată pornind de la un număr de idei indicate, ordinea lor nefiind obligatorie) şi nestructurate (o compunere realizată după o temă indicată, în care autorul are libertatea de abordare, selecţie şi argumentare a ideilor). O formă complexă este eseul argumentativ.

Evaluarea eseului structurati are în vedere atât forma acestuia: structura – introducere, cuprins, încheiere; aşezarea în pagină şi grafica (imagine, scris etc.); raportul dintre ideile principale şi cele secundare ilustrat în

structura aliniatelor (paragrafelor);cât şi conţinutul propriu-zis (ideatic, cognitiv, noţional, terminologic): cunoaşterea/înţelegerea şi pătrunderea subiectului/temei tratat(e); analiza tuturor ideilor indicate; capacitatea de informare şi calitatea informaţiilor utilizate;

27 *** Dicţionar Enciclopedic, coord. M. D. Popa, vol. II (D-G), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1996, p. 242; Mariana Pintilie, Op. cit., p. 41-42; Mihai Radu Solcan, Op. cit., passim.

45

calitatea şi claritatea argumentelor şi exemplificărilor; stilul lucrării (ştiinţific, eseistic, literar, digresiv etc.); nivelul de productivitate şi creativitate.

Eseul argumentativ este o scriere de tip academic, “un text de tip pedagogic”, alcătuit, adesea, din patru părţi:

Introducere cu scopul de a capta atenţia cititorului, de a-i oferi câteva jaloane despre subiect, fiind alcătuită, la rândul său, din: Propoziţia introductivă – focalizatoare, suficient de

interesantă pentru a determina cititorul sa citească mai departe, provocatoare, o întrebare majoră;

Formularea tezei - ultima propoziţie a primului paragraf, linia directoare a eseului, ideea care va fi susţinuta de-a lungul întregului eseu;

Susţinerea tezei – face parte din conţinutul propriu-zis, partea cea mai extinsa a eseului, în care se prezintă argumentele, pentru a convinge cititorul să accepte ca valide concluziile autorului (aserţiuni + argumente –suport, exemple etc.

Anticiparea obiecţiilor – autorul îşi prezintă opiniile şi cercetează critic părerile opuse, contraargumentele, sporind obiectivitatea abordării, cultivând dezbaterea şi gândirea critică.

Concluziile - sumarizează teza şi argumentele care o sprijină, furnizând o o imagine clară asupra poziţiei autorului, care convinge cititorul de validitatea argumentelor sale, fiind compuse din: Sinteza argumentului – reformularea şi rezumarea concisă a

argumentului(lor); Reformularea tezei – se reformulează şi se evidenţiază

însemnătatea tezei (ca metodă retorică eficientă); Propoziţiile de final – se referă fie la destinul subiectului

abordat, fie subliniază deschiderile aplicative, formulează o altă întrebare complementară etc.

Chiar dacă este o formă liberă a discursului academic, în eseul argumentativ se pot cita diferiţi autori şi ideile lor, într-un aparat critic minimal, întocmit după aceleaşi reguli ca cele expuse mai sus.

III. 3. 3. Referatul, în sens ştiinţific şi didactic, este o lucrare scrisă, pe o temă dată, întocmită individual sau colectiv, rezultată în urma unei investigaţii ştiinţifice sau realizată pe baza unei documentări

46

bibliografice prealabile, având un evident caracter formativ şi creativ. Referatul prezintă exigenţe sporite de formă, dar, mai ales, de conţinut, stilul fiind ştiinţific, riguros în argumentare şi redactare (aparat critic, note cu comentarii la subsol, bibliografie etc.).

În acelaşi timp, referatul reprezintă un important mijloc de învăţare şi evaluare, cu valoare instructivă deosebită, pentru că oferă elevilor posibilitatea de a lucra independent cu alte surse (izvoare şi instrumente de lucru) decât manualul, învăţând nemijlocit prin cercetare.28

De regulă. tema referatului este propusă de profesor, nicidecum impusă, sau este aleasă de student, şi poate fi formulată ca o întrebare sau sub forma unui titlu concis. Recomandările bibliografice sunt sugerate de profesor, în cazul studenţilor mai puţin familiarizaţi cu această modalitate de lucru, sau se lasă studenţilor libertatea de a identifica sursele de informare, atunci când aceştia au demonstrat că posedă această abilitatea. În practică, se poate utiliza o procedură intermediară – ofertarea unei bibliografii generale de către profesor şi detalierea acesteia de către studenţii care investighează problematica în vederea elaborării referatului.

Utilizate din clasele de gimnaziu, când elevii sunt iniţiaţi în modalităţile de pregătire, redactare şi comunicare a unui referat, exersate la liceu, când aceştia au deprinderile formate, prin lărgirea treptată a autonomiei de lucru şi de exprimare, referatele sunt forme predilecte de învăţare şi evaluare în mediul academic.

Secvenţele de muncă individuală, parcurse în pregătirea unui referat sunt următoarele:

stabilirea titlului, prin consultarea dintre profesor şi studenţi; realizare planului lucrării, studenţii fiind tutoriaţi de profesor; identificarea bibliografiei, parcurgerea acesteia, adunarea,

selectarea şi sistematizarea informaţiilor, realizarea planului de idei;

redactarea referatului, pe baza planului de idei stabilit, punându-se accent pe interpretarea critică a materialului informativ utilizat;

28 C-tin Cucoş, Op. Cit., p. 384-385; Mariana Pintilie, Op. cit., p. 42-45

47

prezentarea, susţinerea referatului, în cadrul activităţilor de seminar, a şedinţelor cercurilor ştiinţifice, a sesiunilor de comunicări şi referate ale studenţilor.

În această activitate, cadrul didactic va fi un colaborator apropiat al studentului, un îndrumător competent şi răbdător, un consilier metodologic şi didactic, sprijinindu-i şi determinându-i pe aceştia să filtreze critic, să interpreteze şi să redea informaţiile şi opiniile în viziuni proprii.

De asemenea, studenţii-referenţi vor învăţa cum să-şi comunice rezultatele muncii lor, într-un mod clar şi convingător, putându-şi însoţi discursul cu o prezentare PowerPoint, cu un poster şi/sau alte materiale ilustrative, celorlalţi studenţi solicitându-li-se atenţie, luarea unor notiţe, construirea unor întrebări, participarea la dezbaterea problematicilor discutate. În acelaşi timp, studenţii-referenţi vor învăţa să răspundă la întrebările venite din partea colegilor, să susţină un dialog ştiinţific civilizat, să-şi apere opiniile, să respecte interlocutorii etc.

Caracteristicile unui referat corespunzător ar fi următoarele: caracterul sintetic şi integrator, înglobând zone întinse de

conţinut, cu vizarea interdisciplinarităţii şi conexiunilor cu alte discipline de învăţământ;

evident caracter formativ, dezvoltând deprinderile metodologice de informare, cercetare, redactare a unei lucrări academice logice şi coerente, în vederea dezvoltării componentelor educaţiei permanente;

pronunţat caracter creativ, vizând descoperirea didactică a unor noi conţinuturi, emiterea şi argumentarea unor noi ipoteze, atingerea unui stadiu superior al cercetării etc.;

caracter sumativ, angrenând cunoştinţe, priceperi, abilităţi şi atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de învăţare;

evidenţierea unor motivaţii intrinseci de învăţare, documentare, cercetare şi comunicare, favorizând autoevaluarea şi evaluarea.

Evaluarea referatului vizează îndeplinirea exigenţelor de formă şi conţinut ştiinţific:

respectarea structurii, urmărind algoritmul: introducere, cuprins, încheiere;

48

aşezarea în pagină şi concepţia grafică (imagine, scris, ortografie etc.);

raportul şi derivarea dintre ideile principale şi cele secundare ilustrate în structura aliniatelor (paragrafelor);

citarea informaţiilor preluate, între ghilimele sau ca idei, cu indicarea, în aparatul critic (note) a surselor documentare întrebuinţate, în conformitate cu normele prezentate anterior;

corectitudinea (ştiinţifică şi metodologică) întocmirii bibliografiei;

tratarea integrală şi surprinderea unor detalii ale aspectelor esenţiale ale subiectului;

sistematizarea, corectitudinea şi calitatea informaţiilor şi argumentaţiei, prezentate într-o structură precisă, coerentă, logică;

cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor, conceptelor, limbajului specific disciplinei de învăţământ şi domeniului;

49

calitatea stilistică a textului şi valoarea ipotezelor, ideilor, opiniilor proprii exprimate.

IV. 3. 4. Prezentarea PowerPoint reprezintă o importantă aplicaţie a pachetului MsOffice29 sau OpenOffice prin care se pot realiza comunicări multimedia (imagine statică şi în mişcare + sunet + text), având caracterul unor complexe diapozitive electronice, cu un puternic impact în comunicarea rezultatelor cercetării şi stimularea interactivităţii. Studenţii vor învăţa să realizeze şi să comunice prezentarea, aceste activităţi făcând parte din alfabetizarea minimală în cadrul muncii cu computerul.

Iniţial autorul va realiza textul scris, îl va sistematiza şi sintetiza cât mai mult, va selecta ilustraţia (grafice, tabele, hărţi, fotografii etc.), sunetele şi materialele filmate conexe şi apoi va trece la realizarea unei machete a prezentării dorite.

Pentru realizarea unor diapozitive cu impact, vor trebui urmărite câteva reguli simple. Într-un diapozitiv .ppt se pot cuprinde elemente, care să răspundă următoarelor cerinţe:

prezentarea unei singure idei, a unui concept pe fiecare cadru; pentru text se vor folosi cca. 8-10 rânduri pe diapozitiv, cu cca. 8-

10 cuvinte pe rând; poziţionarea titlului în partea de centru-sus sau aliniat spre

stânga, cu un tip şi o dimensiune de literă corespunzătoare pentru asigurarea vizibilităţii;

titlul diapozitivului nu trebuie să fie prea lung, pentru a fi uşor de citit şi reţinut;

conţinutul fiecărui diapozitiv trebuie foarte bine sistematizat, pentru a fi elocvent în sprijinul celor demonstrate;

pe fiecare diapozitiv nu se vor folosi mai mult de trei culori (fundal + text) etc.;

29 Gilgen Read, Office PowerPoint 2003 pentru începători, Bucureşti, Ed. ALL, 2004; Tom Negrino, Cum să realizăm o prezentare în PowerPoint - ghid rapid de proiecte prin imagini, Bucureşti, Ed. Corint, 2005; Bogdan Pătruţ, Monica Pătruţ, Aplicaţii PowerPoint educaţionale, Bacău, Ed. EduSoft, 2005, p. 9-27; Mihaela Brut, Instrumente pentru elearning. Ghidul informatic al profesorului modern, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, p. 71-87.

50

se vor utiliza jocuri decvate de culori, care să facă vizibil şi lizibil textul, chiar în condiţii minimale de obturare a luminii;

se va asigura un raport optim între text şi imagine (fotografii, planşe, grafice, scheme, tabele, diagrame, hărţi etc.) atât în conţinutul fiecărui cadru în parte, cât şi în ansamblul prezentării;

materialele ilustrative trebuie să fie de o bună calitate, cu o rezoluţie corespunzătoare şi un contrast adecvat;

deşi există opţiuni de animare a rulării fiecărui diapozitiv, nu se va face abuz de efecte de animaţie, deoarece acestea sunt cronofage; efectele de animaţie şi de tranziţie precum şi sunetele trebuie să accentueze ideile principale, nu să distragă atenţia auditoriului;

ritmul de prezentare trebuie adaptat la contextul activităţii; în ansamblul ei, prezentarea trebuie concepută astfel încât să nu

dureze mai mult de 20 de minute (max. 15-20 diapozitive), deoarece fiecare cadru este însoţit şi de comentariile minimale ale autorului.

51

IV.3.5. Posterul sau Afişul ştiinţific şi/sau educaţional reprezintă o altă modalitate modernă şi sintetică de prezentare a rezultatelor cercetării. Împrumutat din publicitate şi propagandă, posterul (afişul) este utilizat pentru a comunica sintetic şi rapid, prin imagine şi text, un volum însemnat de informaţii, cuprins pe un suport de hârtie (carton), de regulă cu dimensiunile de 610 x 910 mm, deşi pot exista foarte multe formate şi şabloane.30

Indiferent de format şi structură internă, elaborarea unui poster trebuie să respecte o serie de cerinţe, care fac ca mesajul prin text şi imagine să aibă un deosebit impact:

cuprinderea în machetă a celor şase componente obligatorii: titlul şi subtitlul posterului (redat cu o dimensiune de literă care să poată fi vizibilă de la cca. 4-5 m); colectivul de cercetare (titlul, prenumele şi numele autorilor, afilierea instituţională şi sigla acesteia, adresa instituţiei, adresele electronice); rezumatul textului din poster; conţinutul propriu-zis (o introducere scurtă, obiectivele cercetării, dezvoltarea sintetică a principalelor idei şi însoţirea cu imagini de o calitate superioară – fotografii, grafice, hărţi, tabele etc., elemente legate de teorii şi metodologie, principalele rezultate); concluziile (sinteza rezultatelor şi deschiderea spre cercetările viitoare, referinţele minimale) şi mulţumirile31; evident, aceste elemente ale conţinutului posterului pot varia de la caz la caz, în funcţie de şabloanele/templates utilizate;

asigurarea unui echilibru cromatic al posterului, între fundal, text şi imagine;

textul şi imaginile vor fi suficient de mari pentru a fi vizibile şi lizibile;

sublinierea sintetizată a contribuţiilor proprii, a originalităţii în cadrul cercetării.

Posterul didactic poate fi evaluat potrivit următoarei grile, în care 0=nesatisfăcător; 5=satisfăcător; 8=foarte bine; 10=excelent:

30 http//:www.kumc.edu/SAH/OTEd/jradel/Poster_Presentations/PstrStart.html, 27 octombrie 2007; http://lorien.ncl.ac.uk/ming/Dept/Tips/present/posters.htm (accesat 10 septembrie 2009) 31 http://ppop.stanford.edu/posters.html (accesat 10 septembrie 2009).

52

Fişa de autoevaluare/evaluare a posteruluiNumele şi prenumele propunătorului………………………..An studiu………..Specializarea………………………………

Criterii de evaluare/descriptori de performanţăPunctaj

012345678910

Conţinut ştiinţific

Corectitudinea metodelor şi informaţia                      

Semnificaţia lucrării                      

Originalitatea şi creativitatea abordării                      

Concluziile sprijinite pe argumentare                      

Cunoaşterea şi înţelegerea domeniului şi problematicii abordate

                     

Contribuţia autorilor în cadrul echipei                      

Aspecttehnic

Organizarea şi structura logică (claritatea prezentării problemelor, rezultatelor şi concluziilor)

                     

Claritatea vizuală (claritatea imaginilor, a dimensiunilor şi tipurilor de literă, folosirea efectivă a spaţiului, titlurile…)

                     

Aspectul estetic (structura, utilizarea culorilor, densitatea informaţiilor… )

                     

Scrierea bună (text lizibil, grafia, corectitudinea gramaticală…)

                     

Capacitatea de a răspunde la întrebări                      

În ansamblu, posterul/afişul ştiinţific trebuie să fie atractiv, explicit, cu un conţinut articulat logic şi sistematizat, echilibrat în raportul text-imagine şi armonios coloristic, cu un limbaj şi mesaj clar. Prezentarea posterului trebuie să fie concentrată, autorul putând discuta cu reprezentanţii audienţei şi să le ofere posterul sub forma unei cărţi poştale („fluturaş”).

În cadrul manifestărilor ştiinţifice (congrese, simpozioane, colocvii, sesiuni de comunicări etc.) există secţiuni de prezentare de postere, o manieră facilă de a face cunoscute rezultatele investigaţiilor. De asemenea, posterele sunt utile în comunicarea unor rezultate ale

53

cercetării în cadrul seminariilor şi lucrărilor practice, putând fi prezentate şi în format electronic sau pot fi complementare expunerilor PowerPoint.

IV3.6.Portofoliul este o complexă şi însemnată metodă alternativă de învăţare şi evaluare, introdusă în ultimul timp în activitatea didactică din ţara noastră, cu scopul cunoaşterii cât mai complete şi mai obiective a personalităţii studentului. demonstrând cu mai multă acurateţe nivelul de dezvoltarea al unor abilităţi, mai bine decât orice test Prin intermediul portofoliului se realizează o învăţare şi evaluare de durată (long-term assessment).

Din punct de vedere material, portofoliul reprezintă un dosar, o mapă, o culegere care reuneşte toate sau majoritatea produselor învăţării, materialele realizate de student, în cadrul activităţii de învăţare, la o disciplină de învăţământ, pe parcursul unui semestru, an şcolar etc. Aceste produse sunt create, colectate şi selectate de fiecare student în parte, sunt însoţite de reflecţiile personale ale acestuia asupra materialelor prezentate, astfel încât să contureze cât mai bine performanţa sa în domeniul studierii istoriei, sprijinind autoevaluarea şi autocunoaşterea.

Un portofoliu eficient trebuie să conţină: cuprinsul; o filă cu precizarea obiectivelor alcătuirii portofoliului (ex.

demonstrarea procesului de dezvoltarea unei competenţe; întocmirea unor lucrări ştiinţifice, capacitatea de identificare şi parcurgere critică a unor surse documentare, capacitatea de a finaliza un studiu pe o temă la alegere sau indicată de profesor, capacitatea de exprimare logică şi coerentă în scris etc.; crearea unei colecţii de produse personale importante; realizarea unei colecţii de materiale care să demonstreze pregătirea pentru trecerea la un nivel superior de pregătire; furnizarea de informaţii asupra pregătirii grupei etc.);

standardele de evaluare: 6 – 12 produse ale învăţării studentului, un număr mai mare de

piese îngreunând selecţia şi evaluarea materialelor relevante de cele nerelevante;

fişa de autoevaluare, cu reflecţiile personale ale studentului, cel care organizează informaţia conţinută în portofoliu, asupra produselor învăţării sale, care însoţesc materialele incluse.

54

Pentru a realiza corect şi a evalua eficient cunoştinţele şi abilitatea de a întocmi un portofoliu, din punct de vedere didactic, este necesar să li precizeze studenţilor:

tema impusă sau libertatea de a alege subiectul; modalitatea de prezentare şi timpul de întocmire: dosar, mapă,

semestru, an etc. mărimea portofoliului (6/8-12 piese/produse propriu-zise); structura cerută: cuprins, obiectivele şi standardele de evaluare,

intenţiile şi motivaţia întocmirii, tipuri de documente/materiale (hărţi, desene, tabele, scheme, colaje, prospecte, pliante,

iIV. 7. Extrase din legislaţia românească legată de deontologia cercetăriiIV. 7. 1. LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită

în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare„Art. 2(1) Activitatea de cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare în respect faţă de fiinţa şi demnitatea umană, precum şi faţă de suferinţa animalelor, care trebuie prevenită sau redusă la minimum.(2) Buna conduită în cercetare-dezvoltare trebuie să se desfăşoare cu ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic, asigurându-se protecţia acestora faţă de eventualele agresiuni produse de ştiinţa şi tehnologie.(3) Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude:a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;b) confecţionarea de rezultate;c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;e) plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori;f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;g) neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;h) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;i) nedezvăluirea conflictelor de interese;j) deturnarea fondurilor de cercetare;k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată a rezultatelor;l) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu privire la: drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate;n) publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutateştiinţifică.(4) Personalul de cercetare-dezvoltare are responsabilităţi conform legislaţiei în

55

referate, eseuri, interviuri, probe de evaluare scrisă etc.), selectate şi sistematizate potrivit obiectivelor şi standardelor precizate, fişa de autoevaluare a studentului, cu concluziile personale despre subiect, conţinut şi activitate a sa;

necesitatea sistematizării materialelor, evidenţierea titlurilor şi subtitlurilor, realizarea legendelor pentru scheme, tabele, grafice;

indicarea provenienţei documentelor, imaginilor; tipuri de interviu, suportul pe care să se prezinte (hârtie, casetă

audio, casetă video, CD/DVD).

domeniu şi codurilor deontologice profesionale în cercetările pe subiecţi umani, în folosirea animalelor pentru experimente şi în protecţia mediului.(5) Buna conduită în cercetare-dezvoltare se asigură în conformitate cu reglementările internaţionale din domeniu, cu legislaţia Uniunii Europene şi cu regulile de etică ale programelor de cercetare ştiinţifică ale acesteia.Art. 3Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică, diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării-dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită.Art. 4În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi astfel:a) frauda în ştiinţă - acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere sau înstrăinare ilicita a rezultatelor cercetării ştiinţifice;b) confecţionarea de date - înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetare;c) falsificare - măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau rezultatelor; omiterea unor date sau rezultate de natura a deforma rezultatele cercetării;d) plagiat - însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală;e) conflict de interese - situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.(Apud http://www.cncsis.ro/PDF/LEGE_nr206_2004_conduita_cercetare.pdf, 23 iunie 2009)

IV. 7. 2. LEGEA nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (actualizată până la 9 august 2006)

„Art. 33

56

Evaluarea continuă şi sumativă, a portofoliului oferă o imagine mult mai fidelă asupra a fiecărui element în parte, asupra nivelului de competenţă a studentului, prin raportarea produselor sale la obiectivele propuse, a progresului realizat pe parcursul colectării produselor, oferind informaţii despre creatorii lor, într-o măsură mult mai greu de atins prin metodele tradiţionale.32

Portofoliul poate fi autoevaluat de către studentul propunător şi apoi evaluat de către profesor, fiecare acordând, potrivit criteriilor de

32 C-tin Cucoş, Op. cit., p. 387-388; Mariana Pintilie, Op. cit., p. 47-52 (1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifica întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit; d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective; e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect; f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectura, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi daca este utilizată în scopuri comerciale; g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului sa fie fără plată; h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;

57

evaluare (aspectul general, elementele de conţinut, semantica) şi descriptorilor de performanţă, cu calificative:

Fişa de autoevaluare/evaluare a portofoliuluiNumele şi prenumele propunătorului………………………..An studiu………..Specializarea………………………………

Auto- Aprecieri

 i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială. (2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic: a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată; b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea; c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării; d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică; e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în limita cerută de handicapul respectiv. (3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile prevăzute la alin. (1), actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi esenţiala a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare. (4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil; in cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.”

(Apud http://www.legi-internet.ro/index.php?id=63, 23 iunie 2009)Temă

Meditaţi asupra deontologiei cercetătorului. Justificaţi mai jos propria poziţie.

58

Criterii de evaluare/descriptori de performanţă

evaluare prof.NS B FB NS B FB

Aspect general

Prezentarea portofoliului sub forma unei mape/dosarÎnscrierea titlului pe copertăCuprins adecvat şi completTitluri şi subtitluri evidenţiatePrecizarea obiectivelor, intenţiilor, motivaţieiSistematizarea materialelor în funcţie de obiectiveImagini, scheme însoţite de explicaţiiIndicarea provenienţei documentelor Concluzii personale despre subiect şi conţinutExistenţa aparatului critic (note) şi a bibliografiei

Conţinut

ReferateDocumenteHărţi, desene, tabele, schemeInterviuri, biografiiRecenzii, prezentări de carteEseuri structurate şi libereProiecte de cercetare

59

individuală şi/sau de grupConcluziile la vizite, excursiiMicromonografie istoricăRezultate la probele de evaluareBibliografii, fişe bibliografice

SemanticaPărţile corespund temei generale şi sunt eficiente pentru a o explica

Conţinutul fiecărei părţi este semnificativ pentru subiectul tratat şi corespunde subtitluluiRelaţii cronologice şi cauzale între părţiFolosirea adecvată a noţiunilor şi termenilor de specialitate

IV.3.7.Recenzia reprezintă o analiză critică, scurtă sau mai detaliată, a unei lucrări ştiinţifice (carte, volum colectiv, studiu, articol etc.), foarte utilă în dezbaterea unor probleme, ipoteze, opinii etc. În practica nemijlocită există două maniere de abordare a unei recenzii – o recenzie descriptivă (în care recenzentul oferă doar informaţiile esenţiale despre carte, cu descrieri şi expuneri care evidenţiază scopul autorului şi citatele sugestive din text) şi o recenzie critică (în care recenzentul descrie şi evaluează critic cartea, expunându-şi propriile puncte de vedere).

În ambele cazuri, recenzentul trebuie să citească foarte atent lucrarea asupra căreia se apleacă şi, în cunoştinţă de cauză, să facă comentarii şi aprecieri critice.

În parte de început a recenziei, este prezentată structura lucrării (organizarea pe capitole, ponderea acestora în funcţie de problematica abordată), calităţile textului şi analizei, subliniindu-se contribuţiile autorului la rezolvarea sarcinilor de investigare. În continuare, recenzentul analizează critic şi subliniază noutatea şi pertinenţa

60

argumentaţiei, remarcând validitatea concluziilor şi plusurile sau minusurile faţă de abordările anterioare.33

Recenzia se deosebeşte de o simplă notă de lectură sau de o prezentare de carte, prin caracterul accentuat critic al lecturii şi dezbaterii. De aceea, recenzentul trebuie să fie un bun cunoscător al tematicii lucrării analizate, pentru a sublinia contradicţiile şi inadvertenţele, omisiunile, erorile metodologice, de documentare, interpretare, reconstrucţie şi argumentare, în sprijinul acestor critici aducându-se noi dovezi, alte ipoteze şi structuri logice. O recenzie realizată cu bună credinţă este menită să corecteze şi să rafineze un adevăr, ideile şi ipotezele discutate, nu să discrediteze un autor sau să plătească poliţe zise intelectuale. Din această dezbatere se pot naşte adevărate studii şi chiar lucrări de sine stătătoare (a se vedea Dimitrie Onciul versus Alexandru D. Xenopol).

IV. 4. Aparatul critic al lucrărilor ştiinţificeAparatul critic reprezintă totalitatea notelor lămuritoare, a

comentariilor, referinţe critice şi a altor adăugiri, introduse la redactarea/editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediţia respectivă, sursele de extragere a informaţiilor utilizate de autor, putând fi realizat pe fiecare pagină, la subsolul acesteia (despărţit cu o linie orizontală faţă de textul propriu-zis) sau la sfârşitul lucrării. Notele se înscriu în continuitate, cu cifre arabe sau romane, dar pot fi intercalate şi note marcate cu diferite simboluri, cel mai adesea cu asterisc (*).

În acelaşi timp, există mai multe feluri de citare completă a surselor în note, Citarea unei cărţi sau a unui studiu dintr-un volum, Citarea unui articol şi Citarea unei surse de pe Internet.

Astfel, citarea unei cărţi trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului, titlul, ediţia, volumul, locul de apariţie, editura, anul apariţiei, pagina; la periodice se adaugă numele periodicului, locul de apariţie (mai ales pentru cele mai puţin cunoscute), anul de apariţie, anul calendaristic, numărul, ziua şi luna, pagina. Dacă sunt documente de arhivă, se va preciza arhiva unde se află, fondul, pachetul, fila; dacă e manuscris se va specifica autorul (dacă e cunoscut), titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărul 33 Mariana Pintilie, Op. cit., p. 45

61

manuscrisului, fila. În cazul în care avem de a face cu bunuri culturale/piese de patrimoniu/obiecte de muzeu trebuie să se menţioneze instituţia care păstrează obiectul, colecţia, numărul de inventar.

Atragem atenţia că se utilizează, de obicei, ideile altor autori, cu notificările de rigoare, dar atunci când se folosesc expresii ad litteram, propoziţii şi fraze nemodificate (atenţie la număr!) etc., acestea sunt considerate citate şi trebuie, în mod obligatoriu cuprinse în ghilimele şi însoţite de notele în care se denunţă sursa.

O menţiune aparte merită citarea surselor web (Internet), autorul trebuind să facă o trimitere corectă la site-ul www sau http şi să precizeze data la care a accesat respectiva sursă virtuală (zi, lună, an), deoarece unele dintre aceste resurse au o existenţă limitată, pot suferi transformări, sunt arhivate sau chiar pot fi retrase (Ex. http://www.mdjcalarasi.ro/PUBLICA%C8%9AII/VolumulII/tabid/177/ language/en-US/Default.aspx, accesat 10 august 2009). Aceste resurse formează secţiunea webografiei (numită şi siteografie, Ilie Rad) sau a surselor elecronice/Internet din cadrul bibliografiilor.

Există mai multe sisteme de realizare a aparatelor critice, toate derivând din cel clasic, academic – anglo-saxon şi american. Aparatul critic clasic, academic presupune citarea completă a surselor în note (Ex. Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 35 sau Comşa Eugen, Consideraţii cu privire la pieptănătura în cursul epocii neolitice pe teritoriul României, în „Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos”, Călăraşi, vol. II, 1986, p. 51-60) şi folosirea, după caz, a unor formule de abreviere încetăţenite: op. cit. – opus citatus, loc. cit. – loco citato, Idem (Eadem) – acelaşi (aceeaşi), Ibidem – (în acelaşi loc/tot acolo) , et alii – şi alţii, passim - în diferite locuri, în (mai) multe locuri dintr-un izvor citat, sursă utilizată etc.

Regulile de folosire a acestor prescurtări sunt următoarele: Op. cit. – opus citatus (opera citată) este utilizată când în text şi note se utilizează doar o singură lucrare a unui autor; prima dată se citează în întregime numele, prenumele autorului, titlul lucrării, locul apariţiei, editura, anul apariţiei, pagina (p.), în notele următoare utilizându-se doar formula numele, prenumele autorului, op. cit., p. (Ex. prima dată: Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul

62

României. Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 35; următoarele note Comşa Eugen, Op. cit., p. 40 ş.a.m.d); în momentul în care se folosesc mai multe lucrări de acelaşi autor, trebuie utilizate alte prescurtări, care trebui aduse la cunoştinţa cititorului (Ex. Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987, p. 35; în continuare se va cita Comşa Eugen, Neoliticul…, p.; Comşa Eugen, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, Bucureşti, Ed. Academiei, 1995, p. 73; în continuare se va cita Comşa Eugen, Figurinele …, p.); loc. cit. – loco citato (în locul citat) se foloseşte pentru a înlocui denumirea revistelor şi/sau volumelor de studii (articole); prima dată se citează în întregime numele, prenumele autorului, titlul lucrării, în vol. „titlul volumului/titlul revistei”, locul apariţiei, editura, anul apariţiei, pagina (p.) sau tomul, nr. volumului, anul, pagina, în notele următoare utilizându-se doar formula numele, prenumele autorului, op. cit., în „loc. cit”, p. (Ex. Comşa Eugen, Consideraţii cu privire la pieptănătura în cursul epocii neolitice pe teritoriul României, în „Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos”, Călăraşi, vol. II, 1986, p. 51-60; Comşa Eugen, Op. cit., în „loc. cit”, p.); în cazul în care se folosesc mai multe lucrări de acelaşi autor, apărute în aceeaşi culegere de studii/revistă trebuie utilizate alte prescurtări, care trebui aduse la cunoştinţa cititorului sau de precizat, de fiecare dată titlul volumului şi/sau periodicului; Idem (Eadem) – acelaşi (aceeaşi) reprezintă o abreviere utilizată atât la întocmirea notelor din aparatul critic sau a bibliografiilor; atunci când se citează, în continuitate directă, lucrări diferite ale aceluiaşi autor se utilizează, în locul numelui, prenumelui autorului/autoarei formula idem/eadem (id./ead.); Ibidem – (în acelaşi loc/tot acolo, adică la acelaşi autor, în aceeaşi lucrare, aceeaşi ediţie) reprezintă o prescurtare folosită la întocmirea notelor din aparatul critic, atunci când se citează, în continuitate directă, aceeaşi lucrare a aceluiaşi autor; în locul numelui, prenumelui şi titlului lucrării se utilizează ibidem (ib. sau ibid.), precizându-se doar paginile (p. sau pp.) de unde a fost extrasă informaţia;

63

et alii – şi alţii – este o formulă uzitată atunci când există colective numeroase de autori; în acest caz se trece numele, prenumele celui mai important autor, ceilalţi fiind subînţeleşi prin formulele şi colaboratorii (colab.) sau et alii; la bibliografie însă se va face precizarea întregului colectiv de autori, mai ales ca există situaţii în care un autor principal a făcut parte din colective diferite, astfel evitându-se impreciziile; passim – în diferite locuri, în (mai) multe locuri dintr-un izvor citat, sursă utilizată etc. este folosită de autori pentru a indica cititorilor că nu a întrebuinţat o informaţie punctuală, de la o anumită pagină, ci că a utilizat idei care apar în mai multe locuri deodată, sau într-o întreagă lucrare. confero (cf) – a aduce împreună, a colecta, a compara – se foloseşte pentru a indica o comparaţie între paragrafe diferite de izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare. apud (ap.) – la, după – se întrebuinţează când în text folosim un citat dintr-o lucrare sau un izvor istoric pe care nu l-am preluat direct, din original, ci de la (prin intermediul) alt(ui) autor, pe care îl menţionăm (nu,ele, prenumele autorului, titlul lucrării, locul apariţiei, editura, anul apariţiei, pagina).

Spre deosebire de aparatul critic clasic, academic, aparatul critic anglo-saxon are notele sub formă de abrevieri (imediat după comunicarea informaţiei: numele autorului, anul apariţiei lucrării, pagina de unde a fost luată informaţia – ex. Comşa, 1987, 35), însoţit, la începutul sau sfârşitul lucrării, de o bibliografie, în care se fac precizări referitoare la abrevierile utilizate (Comşa, 1987 – Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987) iar cel american (tot imediat după comunicarea informaţiei: nr. de ordine al lucrării în lista bibliografică şi pagina de unde a fost luată informaţia – ex. 5, 35), însoţit de bibliografia respectivă, în care, lucrările ordonate alfabetic după numele autorilor au numere de ordine (5. Comşa Eugen, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1987). Prescurtările prezentate mai sus nu pot fi utilizate în totalitate. Funcţională este, în cazul aparatului critic anglo-saxon doar formula Ibidem.

În cazul în care se optează pentru redactarea computerizată a unei lucrări, se pot folosi diferite aplicaţii, dintre care cea mai uzitată este

64

MsOffice/Word, care oferă numeroase posibilităţi de punere în pagină (Page Setup/Iniţializare pagină), de realizare automată a aparatului critic (Insert/Inserare – Reference/Referinţă – Footnote/Notă de subsol cu variantele Footnote/Notă de subsol şi Endnote/Note la final), sprijin util în întocmirea şi ordonarea bibliografiilor, realizare cuprinsului şi a indexului etc.

În condiţiile lumii moderne, utilizarea aplicaţiilor informatice în procesarea textelor, apare ca o caracteristică a „alfabetizării” generale, necesară pentru adaptarea dinamică la provocările tehnologiilor informaţiei şi comunicării.

IV. 5. Elemente de deontologie a activităţii intelectualeDeontologia activităţii intelectuale vizează ansamblul de norme

de conduită şi de obligaţiuni pe care trebuie să le respecte un cercetător, un autor al unor lucrări ştiinţifice, pentru a se evita furtul (plagiatul) şi malpraxisul intelectual (lipsa de obiectivitate, partizanatul, viziunile unilaterale, discriminările, lipsa de informare şi de metodologie, scrierea pe baza surselor secundare şi terţiare etc.), care aduc însemnate prejudicii cunoaşterii umane.

Plagiatul presupune copierea, însuşirea (integrală sau parţială), nedeclarată, intenţionată sau neintenţionată, de la alt autor, dintr-o altă lucrare, de idei, tehnici şi metodologie, texte şi alte produse spirituale, şi prezentate drept creaţii personale, fără a menţiona sursele de inspiraţie. Este în fapt un furt intelectual, pedepsit de legislaţia internaţională şi cea din România34.

Respectarea cu rigurozitate a normelor de întocmire a unei lucrări ştiinţifice, mai ales citarea corectă şi completă, în aparatul critic, în explicaţiile figurilor şi ilustraţiilor şi în bibliografii a tuturor materialelor şi surselor utilizate, precum şi obţinerea dreptului de a utiliza, în urma unor înţelegeri scrise cu autorii, a materialelor inedite sau a celor acoperite de drepturile de autor (copyright), poate feri orice autor de plagiatul intenţionat sau involuntar. De altfel, este o chestiune de onestitate, în general, şi de integritate,

34 Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduita in cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologica si inovare; a se vedea Art. 33 alin. din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe (actualizată până la data de 9 august 2006)

65

corectitudine intelectuală, în special, vorbind despre profilul moral al celui care studiază, cercetează şi consemnează în scris ideile sale.

Dacă la marile universităţi din lume, se pune un accent deosebit pe educarea tinerilor în spiritul corectitudinii spirituale, studenţii însuşindu-şi, sub semnătură privată, normele de respectare a dreptului de autor35, în România mai sunt numeroase lucruri de făcut, pentru eliminarea plagiatului36, care poate fi considerat şi ca formă a corupţiei, şi malpraxisului ştiinţific şi impunerea unui comportament ştiinţific bazat pe probitate. Demersul nostru se înscrie în acest sens.

Un caz particular, şi foarte răspândit astăzi, este plagiatul din diferite surse Internet, de informaţii, referate, lucrări de licenţă, disertaţii şi chiar lucrări de doctorat, mulţi autori care procedează în acest fel crezând că se pot ascunde în hăţişul de informaţii care se găsesc on-line, în spaţii şi universuri culturale diferite.

Fără a subestima importanţa informării din sursele Internet (biblioteci virtuale, site-uri ale revistelor de specialitate, bănci de date, cărţi, studii şi articole separate, postate de autori etc.), care contribuie la democratizarea reală a cunoaşterii (shared knowledge) şi favorizează creaţia, prin dezbaterea productivă a ideilor, şi pe care o promovăm (informaţiile, cărţile care nu circulă, sunt născute moarte), atragem atenţia asupra unor practici incorecte de abordare a acestor resurse. Astfel, este interzisă descărcarea, editarea şi utilizarea de referate şi teme şi prezentarea acestora drept creaţii proprii, în cadrul activităţilor de seminar, în cadrul produselor incluse în portofoliu sau cu orice alt prilej (licenţă, disertaţie masterat, doctorat).

Este permisă descărcarea şi utilizarea unor materiale de pe Internet, idei, informaţii din diferite publicaţii, ilustraţii etc. doar cu condiţia verificării corectitudinii cunoştinţelor şi citării corecte a resurselor web, aşa cum am discutat în cadrul capitolului anterior

IV. 6. Să recapitulăm35 În caz de încălcare a acestor norme, studenţii sunt eliminaţi de la studii, putând fi acţionaţi în judecată, pentru cauze penale şi pentru plătirea unor însemnate despăgubiri materiale, la care se adaugă normala discreditare în cadrul comunităţii ştiinţifice. 36 Szasz Alpar Zoltan, Plagiatul: forme şi tehnici de evitare, http://www.polito. ubbcluj. România/ polito/documente/reguli_plagiat.pdf (15 iunie 2008; Ilie Rad, op. cit., p. 218-221.

66

Proiectul de cercetare presupune:

1. Definirea temei de cercetat; 2. Alcătuirea bibliografiei;3. Alcătuirea planului lucrării;4. Documentarea propriu-zisă;5. Analiza critică a surselor primare (izvoare) şi a literaturii

secundare (lucrări generale şi speciale);6. Stabilirea faptelor științifice (istorice, sociale, fizice etc.);7. Explicarea şi argumentarea ipotezelor;8. Reconstrucţia şi sinteza științifică;9. Redactarea lucrării conform normelor ştiinţifice;10. Prezentarea lucrării.

* * *Sursa Modalităţi de citareVolume Prenumele şi numele autorului [dacă sunt mai mulţi coautori,

prenumele şi numele coordonatorului cu menţionarea acestei calităţi în paranteză; dacă volumul nu are coordonator, atunci numele tuturor co-autorilor, cu condiţia ca aceştia să nu fie mai mult de 3], titlul [în textele scrise de mână sau la maşina de scris, unde nu există caractere italice, se subliniază], volumul [vol.], ediţia/editor [ed.], localitate, Editura [Edit.] [facultativ], an, pagina [p.]. Ex.: Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Bucureşti, Corint, 2001, p. 172.

Materiale publicate

în periodice

Prenumele şi numele autorului, titlul, „Numele periodicului”, localitatea [facultativ], seria [dacă există mai multe serii], tomul [t.], anul calendaristic de apariţie, nr., pagina. Ex.: Mirela-Luminiţa Murgescu, Clerici şi intelectuali laici Intre confesiune şi naţiune In Transilvania anului 1852, „Revista Istorică” (serie nouă), 3, 1992, nr. 5-6, p. 571-578.

Documente de arhivă

Deţinător de arhivă, fond/colecţie [col.], serie/parte structurală, pachet/dosar, an, fila, [f.], retro/verso. Ex.: Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Braşov, fond Primăria Braşov, seria Acte Judecătoreşti, doc. 149/1795, f. 1 v.

Manuscrise Deţinător, fond/colecţie, prenumele şi numele autorului, titlu, nr. manuscris, fila, retro/verso. Ex.: Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, loan Barac, Naşteria, viaţa şi perina lui luda Iscarioteanui, acum în stihuri cu învăţături moralnice, ms. rom. 2309, f. 48 r.

Bază electronică

de date

Deţinător, numele bazei de date, data preluării bazei de date [facultativ], elementul de identificare a înregistrării (numărul secţiunii, pagina etc.) Ex.: World Bank, 2007 World Development

67

Indicators, 12.01.2002, tab.1.1.Internet Denumirea „gazdei”, adresa de bază a acesteia, alte elemente de

identificare [facultativ], dare preluării informaţiei [facultativ] Ex.: http://history.hanover.edU/texts/nonantes/htlmart.X, 18.04.2000.

Teletext Numele postului emitent, data preluării informaţiei, numărul paginii, partea structurală, numărul subpaginii Ex.: TVR-TXT (din 01.08.1999), p. 351 - Ştiri, 1/1

Microfilme Deţinător, col., rola [r.], cadru [c] Ex.: Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, col. Microfilme Austria, r. 198, c. 316.

Obiecte din colecţii muzeale

sau personale

Deţinător, colecţia, numărul de inventar. Ex.: Biblioteca Academiei Române, Stampe, inv. 42.

Reguli de citare (tabel preluat după Bogdan Murgescu, http://www.societateistorie.ro/html/metodologie.html, 21 iunie 2009)

* * *Prescurtare/

formulăSemni-ficaţie

Regulă de utilizare Forma grafică

Observaţii

Idem [Eadem]

Acelaşi [aceeaşi]

Acelaşi/aceeaşi autor/ autoare ca la

trimiterea precedentă, dar cu o

lucrare diferită

Aldin Se poate utiliza şi la bibliografii

Ibidem [ibid.].

Tot acolo Acelaşi autor [aceiaşi autori] cu aceeaşi

lucrare ca şi la trimiterea precedentă

Italice sau

subliniat

Dacă apare o diferenţă de volum sau

pagină faţă de trimiterea

precedentă, acestea se

indică imediat după ibidem

Op. cit. Opuscitatus

Lucrarea citată

Numai după precizarea numelui autorului, pentru a

indica o lucrare anterior citată o singură dată a

autorului respectiv

Italice sau

subliniat

Dacă au fost citate mai multe

lucrări ale aceluiaşi autor,

la trimiterile următoare se prescurtează

titlul prin folosirea

68

primelor cuvinte

relevante din titlu, urmate

de...Passim Ici şi colo Când un anume

termen sau o anumită idee apar în foarte

multe locuri pe cuprinsul lucrării

citate

Aldin

„loc. cit.” „loco citato” În locul

citat

Pentru a înlocui denumirea revistelor şi/sau volumelor de

studii (articole)

Aldin în ghilimele

Sau subliniat

prima dată se citează în

întregime „titlul volumului/titlul

revistei”Apud[ap.]

După Când se citează indirect o anumită

opinie, se introduce înainte de precizarea locului exact de unde

se preia citatul respectiv

Aldin Pentru informaţiile

obţinute prin viu grai, se

uziteazăformula:

„informaţie comunicată

de...”Confero

[cf.]A aduce împreună a colecta,

a compara

Pentru a indica o comparaţie între

paragrafe diferite din izvoare, între puncte

de vedere diferite sau asemănătoare

Italice

Principalele formule de prescurtare utilizate în aparatul critic (tabel completat după Bogdan Murgescu, http://www.societateistorie.ro/html/

metodologie.html, 21 iunie 2009)

69