tomisul ortodox, serie nouă, anul i (2017), nr. 10-12...
TRANSCRIPT
TOMISUL
ORTODOX
REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE
A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
APARE CU BINECUVÂNTAREA
ÎNALTPREASFINȚITULUI
TEODOSIE,
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
SERIE NOUĂ
ANUL I, NR. 10-12, OCTOMBRIE-NOIEMBRIE-DECEMBRIE, 2017
ISSN 1223 – 8554
ISSN-L 1223 – 8554
EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
CONSTANȚA
Comitetul de redacție
Președinte:
Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,
Arhiepiscopul Tomisului
Vicepreședinte:
Arhim. dr. Cosma Mitu,
Vicar Eparhial
Membri:
Arhid. dr. Bogdan-Florin Chiriluță,
Consilier Cultural-Educațional
Pr. drd. Ștefan Leocă
Prof. drd. Gabriel Mitroi
Tehnoredactare:
Andreea Irianu
Pr. drd. Ștefan Leocă
Redactor șef:
Ionuț Druche
Contact:
www.tomisulortodox.ro
Cuprins
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)……................................ p. 5
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop
Un nou Sfânt al Bisericii și al neamului românesc.
Aspecte biografice din viața Preotului Martir Ștefan Moleavin (1896-1942)……............... p. 9
Arhim. conf. univ. dr. Miron Vasile Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur.................................................................... p. 15
Pr. Jean-Paul Lefebvre-Filleau Henri Berthelot, Cel mai român dintre generalii francezi din Primul Război Mondial.... p. 29
Lect. univ. dr. Carmen Ciornea Glasul documentelor în apărarea studentului Sandu Tudor................................................ p. 34
Diac. drd. Florin-Dionisi Bătrânac
Trăsături generale ale învățământului constănțean 1878 -1918........................................... p. 37
Preot asist. univ. dr. Petre Ilie
Ieromonahul Macarie, înnoitorul muzicii bisericești românești.......................................... p. 42
Înaltpreasfințitul
Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
5
Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)*
Studiu și traducere din limba latină de
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop
Papa Grigorie VII Hildebrand
(1073-1085) este considerat personajul
principal al așa-numitei „reforme” a
Bisericii din Apus din secolul al XI-lea.
Generalizarea cultului statuilor, impunerea
celibatului preoțesc, universalizarea
practicii azimei în Liturghia apuseană și,
mai ales doctrina supra-suveranității
papale, sunt cele mai însemnate măsuri ale
acestei mișcări reformatoare inițiate de
puternicul centru monahal de la Cluny și
asumate de către „papii reformatori”,
dintre care cel mai remarcabil este Grigorie
VII.
Imediat după alegerea sa, papa
Grigorie convoacă conciliul de la Roma,
din 1074, în cadrul căruia publică patru
decrete privind disciplinarea clerului,
combaterea simoniei1 și a nicolaismului
2.
Decretele gregoriene sunt
completate cu prevederile documentului
Dictatus Papae, din 1075, asupra căruia ne
îndreptăm atenția în cadrul acestui articol.
Potrivit Dictatului Papei orice autoritate
bisericească ori seculară se subordonează
Tronului Sfântului Petru. Documentul
* Dictatul papei Grigorie reprezintă documentul
programatic al absolutismului papal și al
suprematismului Bisericii Apusene, emis de către
papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085). Traducerea s-a efectuat după originalul latin, editat
de Karl Hofmann, Der "Dictatus papae" Gregors
VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr.
Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh,
Paderborn, 1933, pp. 202-208. Pentru comparație
am utilizat ediția Ernest F. Henderson, Select
Historical Documents of the Middle Ages, Ed.
George Bell and Sons, London, 1910, p. 366-367. 1 Cumpărarea și vinderea demnităților eclesiale.
2 Erezie a cărei doctrină permitea imoralitatea și
luxul oficianților și adepților ei.
exclude orice amestec laic în alegerile sau
în numirile eclesiatice3.
Potrivit mai multor cercetători,
autorul de fapt al Dictatus Papae ar fi fost
prietenul papei și susținătorul înflăcărat al
reformelor gregoriene, cardinalul
Deusdedit. Într-adevăr, acesta este cel care
a pus în circulație, imediat după moartea
papei Grigorie VII, acest document,
descoperit de el – potrivit propriei mărturii
- între scrisorile decedatului său prieten.
Indiferent cine este cu adevărat
autorul său, Dictatus Papae rămâne
documentul fundamental al
universalismului politico-religios al
Statului Pontifical conceput de Hildebrand.
„Grigore era pe deplin pregătit să impună
aceste pretenții la supremație atât seculară
cât și spirituală. El afirma că țări ca
Anglia, Ungaria, Rusia și Spania fuseseră
puse sub controlul Sfântului Petru și al
succesorilor lui”4. Prințesa bizantină Ana
Comnena amintește în cronica ei despre
pretențiile hegemonice ale papei Grigorie,
prezente și în Dictatus Papae5.
Dictatus Papae are mai multe surse
de inspirație, identificate fie în sistemul
teocrației islamice (accesibil occidentalilor
prin intermediul statelor musulmane
hispano-maure) fie în absolutismul
3 Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul
secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, trad. Doris
Laurențiu și John F. Tipei, Ed. BEE International,
Chișinău, 1992, p. 206. 4 Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul
secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, ..., p. 206. 5 Ana Comnena, Alexiada, vol. I, trad. Marina
Marinescu, prefață, tabel cronologic și note de
Nicolae Șerban Tanașoca, Ed. Minerva, București,
1977, p. 52-54.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
6
împăraților isaurieni ai Bizanțului (la
rândul său adăpat la o sursă islamică). Așa-
zisul argument al „principatului lui Petru”
pe care se fondează doctrina teocratică
papală poate fi ușor de găsit în doctrina
isauriană.
Ecloga împăratului
Leon III Isaurul (726)6
Dictatus Gregorii
Papae (1075)7
„Domnul a încredințat
Imperiul împăraților,
poruncindu-le totodată
să se ocupe și de turma
lui Hristos, având ca
exemplu pe Petru,
conducătorul
Apostolilor”.
„...Că doar pontiful
Romei poate fi numit
cu adevărat universal.
Că numai el singur
poate folosi însemnele
imperiale. Că numai
papei îi sunt datori toți
principii să-i sărute
picioarele. Că numai
numele lui va fi
pomenit în biserici. Că
acest nume este unic în
lume. Că are dreptul
să demită împărați. Că
sentința pronunțată de
el nu poate fi
retractată de către
nimeni și că el însuși,
singurul din toți, poate
să o retracteze. Că el
însuși nu poate fi
judecat de către
nimeni. Că Pontiful
Roman, dacă va fi fost
investit canonic, este
făcut sfânt, fără de
îndoială, prin meritele
Fericitului Petru, după
cum mărturisește
Sfântul Ennodius,
episcopul Paviei, și
fiind de acord cu el
mulți Sfinți Părinți,
așa cum este prevăzut
în decretele Fericitului
Papă Simah...”.
6 C. A. Spulber, Ecloga isaurienilor, Cernăuți,
1929, p. 3. 7 Karl Hofmann, Der "Dictatus papae" Gregors
VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr.
Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh,
Paderborn, 1933, p. 202-208. Traducerea integrală a
documentului se găsește în anexa II a prezentei
lucrări.
Efectele pe termen scurt ale
Dictatului Papei au fost dezastruoase.
Regii și principii seculari au contestat
viziunea papei Grigorie VII. Reacția
violentă a împăratului german Henric IV
(1056-1106) împotriva măsurilor
gregoriene s-a concretizat în două
campanii militare de lungă durată
împotriva Statului Papal, intitulate de către
istorici Lupta pentru învestitură. În final,
papa a fost forțat de trupele germane să
părăsească Roma și să se refugieze în
principatul normand, unde își va găsi
sfârșitul. Conflictul dintre Imperiu și
Papalitate va continua, sub diverse forme,
până în 1122, când împăratul Henric V și
papa Calixt II vor încheia o înțelegere
intitulată Concordatul de la Worms, prin
care Biserica Apuseană va reuși să impună
cu tenacitate prevederile Dictatului.
Efectele pe termen lung ale
reformei gregoriene se vor concretiza pe de
o parte în disciplinarea clerului apusean și
în punerea sub ascultarea Romei a întregii
lumi apusene, pentru câteva secole, ceea ce
va duce la o înflorire fără precedent a vieții
religioase și culturale din Occident. Pe de
altă parte, în raport cu Răsăritul ortodox,
Biserica Apusului își va afișa din ce în ce
mai pregnant pretențiile primațiale,
generând reacții de respingere din partea
clerului și a popoarelor ortodoxe,
păstrătoare, cel puțin în teorie, a
principiului sinodal. Putem face observația
că însăși apariția Reformei protestante,
precum și declanșarea revoluțiilor din
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, au avut
drept cauză indirectă reacția adversă la
absolutismul papal promulgat prin Dictatul
Papei.
În concluzie, un document contestat
încă de la nașterea sa, ne stă în față, cu
bunele și cu relele sale. Pe de o parte
generator de stabilitate și ordine, iar pe de
alta furnizor de continue suspiciuni până
astăzi, Dictatus Papae reprezintă un
monument al gândirii politico-religioase
medievale fără de care am fi lacunari în
înțelegerea fenomenului papal și a
dezvoltării sale ulterioare.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
7
Pentru uzul cunoscătorilor, am
introdus și textul latin, în vederea unei
eventuale îmbunătățiri a sensului
traducerii.
Dictatus Gregorii Papae
(Dictatul Papei Grigorie)
1. Că Biserica Romană a fost întemeiată
numai de către Dumnezeu (Quod
Romana ecclesia a solo Domino sit
fundata).
2. Că doar pontiful Romei poate fi numit
cu adevărat universal (Quod solus
Romanus pontifex iure dicatur
universalis).
3. Că el singur poate să depună8 sau să
reabiliteze episcopi (Quod ille solus
possit deponere episcopos vel
reconciliare).
4. Că într-un conciliu, legatul său, chiar
dacă de un rang inferior, este mai
presus decât toți episcopii și poate,
împotriva lor, să emită sentință de
depunere (Quod legatus eius omnibus
episcopis presit in concilio etiam
8 În sens bisericesc depunerea înseamnă înlăturarea
din funcție.
inferioris gradus et adversus eos
sententiam depositionis possit dare).
5. Că papa poate să-i depună pe cei
absenți (Quod absentes papa possit
deponere).
6. Că, printre altele, trebuie să nu
rămânem în aceeași casă cu cei
excomunicați de către el (Quod cum
excommunicatis ab illo inter cetera nec
in eadem domo debemus manere).
7. Că numai lui i se cuvine să creeze noi
legi, potrivit cu nevoile vremii, să
adune noi congregații, să facă dintr-o
casă parohială9 o abație și, pe de altă
parte, să dividă o episcopie bogată și să
le unească pe cele sărace (Quod illi soli
licet pro temporis necessitate novas
leges condere, novas plebes
congregare, de canonica abbatiam
facere et e contra, divitem episcopatum
dividere et inopes unire).
8. Că numai el singur poate folosi
însemnele imperiale (Quod solus possit
uti imperialibus insigniis).
9. Că numai papei îi sunt datori toți
principii să-i sărute picioarele (Quod
solius papae pedes omnes principes
deosculentur).
10. Că numai numele lui va fi pomenit în
biserici (Quod illius solius nomen in
ecclesiis recitetur).
11. Că acest nume este unic în lume (Quod
hoc unicum est nomen in mundo).
12. Că are dreptul să demită împărați
(Quod illi liceat imperatores
deponere).
13. Că are dreptul să mute episcopii dintr-
un scaun în altul dacă nevoia o cere
(Quod illi liceat de sede ad sedem
necessitate cogente episcopos
transmutare).
9 Canonica (echivalentul medieval al unei case
parohiale) reprezintă unul din mijloacele prin care
papii secolului al XI-lea i-au convins sau constrâns
pe preoții de mir să renunțe la orice fel de
proprietate personală. Clerul de parohie, obligat la
celibat, „despovărat” de toate grijile lumești, era
obligat să aibă rezidența în aceste case aparținând
Bisericii, fiind asimilat aproape în totalitate clerului
de mănăstire.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
8
14. Că are puterea să ordineze un cleric din
orice biserică oriunde ar dori (Quod de
omni ecclesia quocunque voluerit
clericum valeat ordinare).
15. Că acela rânduit10
de către el poate să
cârmuiască peste altă biserică, însă nu
în calitate de supus al cuiva11
; și că
(acela investit de papă) nu are voie să
primească un grad superior din parte
nici unui episcop (Quod ab illo
ordinatus alii ecclesiae preesse potest,
sed non militare; et quod ab aliquo
episcopo non debet superiorem gradum
accipere).
16. Că nici un sinod nu poate fi numit
general fără de porunca lui (Quod nulla
synodus absque precepto eius debet
generalis vocari).
17. Că nici un capitol și nici o carte nu pot
fi considerate canonice în afara
autorității sale (Quod nullum capitulum
nullusque liber canonicus habeatur
absque illius auctoritate).
18. Că sentința pronunțată de el nu poate fi
retractată de către nimeni și că el
însuși, singurul din toți, poate să o
retracteze (Quod sententia illius a nullo
debeat retractari et ipse omnium solus
retractare possit).
19. Că el însuși nu poate fi judecat de către
nimeni (Quod a nemine ipse iudicari
debeat).
20. Că nimeni să nu îndrăznească să
condamne pe cel care a făcut apel la
Sfântul Scaun (Quod nullus audeat
condemnare apostolicam sedem
apellantem).
21. Că la el trebuie să fie raportate cauzele
cele mai mari ale oricărei biserici
(Quod maiores causae cuiuscunque
ecclesiae ad eam referri debeant).
22. Că Biserica Romană nu a greșit
niciodată și nici nu va greși în veci,
după cum mărturisește Scriptura (Quod
Romana ecclesia nunquam erravit nec
10
Ordinatus poate să însemne și hirotonit, și numit
sau investit. 11
Termenul militare indică o subordonare față de o
autoritate laică, fie civilă fie militară.
imperpetuum scriptura testante
errabit).
23. Că Pontiful Roman, dacă va fi fost
investit canonic, este făcut sfânt, fără
de îndoială, prin meritele Fericitului
Petru, după cum mărturisește Sfântul
Ennodius, episcopul Paviei, și fiind de
acord cu el mulți Sfinți Părinți, așa cum
este prevăzut în decretele Fericitului
Papă Simah12
(Quod Romanus pontifex,
si canonicae [sic] fuerit ordinatus,
meritis beati Petri indubitanter efficitur
sanctus testante sancto Ennodio
Papiensi episcopo ei multis sanctis
patribus faventibus, sicut in decretis
beati Symachi pape continetur).
24. Că la porunca și cu aprobarea acestuia
supușii au dreptul de a face acuzații
(Quod illius precepto et licentia
subiectis liceat accusare).
25. Că poate depune și reconcilia episcopii
fără (să mai convoace) adunarea
sinodală (Quod absque synodali
conventu possit episcopos deponere et
reconciliare).
26. Că nu va fi considerat catolic cel ce nu
se află în înțelegere cu Biserica
Romană (Quod catholicus non
habeatur, qui non concordat Romanae
ecclesiae).
27. Că poate să scutească supușii de
jurământul de fidelitate față de
(suveranii) cei nedrepți (Quod a
fidelitate iniquorum subiectos potest
absolvere).
12
Emise la 1 martie 499, de către papa Simah, în
urma sinodului ținut în basilica Sfântului Petru din
Roma, la care au participat 72 de episcopi din toată
Italia, așa numitele „decrete” proclamă, în special,
interdicția de a se face vreo alegere sau vreo
înțelegere anticipată cu privire la noul pontif atâta timp cât papa este în viață și dreptul papei de a-și
numi un succesor. Dacă un papă murea fără a-și fi
numit succesorul atunci clerul bisericesc avea
obligația să-l aleagă pe noul pontif. Participarea
laicilor la alegerea și investirea unui nou papă era
strict interzisă. Prevederile cu pricina au fost
folosite cu mare pricepere de către papii reformatori
ai secolului al XI-lea pentru a respinge și în cele din
urmă pentru a exclude intervențiile puterii seculare
în stabilirea candidaților la preoție, episcopat și
papalitate, respectiv în alegerea efectivă a acestora.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
9
Un nou Sfânt al Bisericii și al neamului românesc.
Aspecte biografice din viața Preotului Martir Ștefan Moleavin (1896-1942)
Pr. dr. Mircea Cristian Pricop
Calitatea de martir este recunoscută
în Biserică, potrivit dogmelor și canoanelor
ortodoxe, oricărei persoane care întrunește
cumulativ cele patru trăsături
fundamentale: 1. mărturisirea dreptei
credințe înaintea persecutorilor; 2.
respingerea fermă, fără nici un compromis,
a doctrinei, a „moralei” și a practicilor
anticreștine adoptate de către opresor; 3.
acceptarea liberă și conștientă a voinței lui
Dumnezeu; 4. moartea prin violență.
Acestor patru valențe ale ființei martirului,
care atestă însăși starea acestuia de icoană
vie a lui Hristos, li se
adaugă circumstanța
probatorie a ostilității
exteriorizate de către
ucigaș în orice fel și în
toate gradele de
intensitate (de la
defăimare până la
tortură și crimă)
împotriva credinței creștine.
Dezvăluirea vieții unui martir – mai
ales a unui martir necunoscut până la
momentul de față - implică un atent proces
de investigare, căruia i se poate adăuga
respectul creștin față de toate amănuntele
vieții și ale mărturisirii sale.
Tocmai de aceea, prezentul articol
anticipează o lucrare documentară de mai
mare amploare, aflată acum în stadiul
finisării, la care Domnul nostru Iisus
Hristos a binevoit să ne încredințeze
porunca ostenelii.
Părintele Ștefan Moleavin, ucis de
bolșevici în 1942, în Basarabia, reprezintă
o nouă lumină a sfințeniei răsărită în acest
pământ ștefanian, îngrășat din belșug cu
lacrimi și sânge românesc. Numele său a
fost complet omis din listele victimelor
atrocității bolșevice din anii 1940-1941,
acest lucru dând, pe de o parte, caracter
inedit lucrării noastre de investigare, iar, pe
de alta, arătând că nici până în ziua de
astăzi nu s-a epuizat izvorul Mucenicilor
jertfiți „pentru Cruce și pentru neam” în
acele momente de grea cumpănă.
Citind cu atenție aceast articol
premergător cărții despre viața și pătimirile
Părintelui Martir Ștefan Moleavin, „să
stăm bine, să stăm cu frică, să luăm
aminte”, așadar, la felul în care Se
revelează Domnul întru Sfinții Săi, în
fiecare generație.
1883: Se naște Marcu
Moleavin, primul fiu al
familiei dascălului
român Ioan și al
Vasilisei Moleavin, din
localitatea Tatar
Copceac, raionul
Taraclia, județul Cahul. Va îndeplini
misiunea de preot în orașul Piatra Neamț.
1886: Se naște Ecaterina, sora mai mare a
părintelui Ștefan Moleavin. Va avea
profesia de casnică și va locui în satul
Beștemac, raionul Leova, județul Cahul.
1893: Se naște Martinian, al doilea fiu al
familiei Moleavin. Părinte și el, va păstori
la parohia Bărcănești, județ Prahova.
1896, 10 iulie: Se naște Ștefan Moleavin,
al treilea fiu al familiei Moleavin.
1900 (?): Se naște Vasilisa, sora cea mică a
părintelui Ștefan Moleavin. Prin 1942 era
profesoară în România.
1906: Este adus pe lume fratele cel mic al
Părintelui Ștefan, care va fi numit Victor.
Victor Moleavin nu va îmbrățișa cariera
pastorală a fraților săi mai mari. Va
îmbrățișa, pentru o vreme, ocupația de
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
10
funcționar la o fabrică de postavuri din
orașul Buhuși, județul Bacău.
1906: Ștefan Moleavin absolvă școala
locală și se înscrie la Școala
Duhovnicească din Ismalovsk.
1913: Ștefan Moleavin este admis la
Seminarul Teologic din Chișinău.
1914: Izbucnește Primul Război Mondial.
1916: România intră în război alături de
Marea Britanie, Franța și Imperiul țarist,
împotriva Puterilor Centrale.
1916: Ioan, tatăl părintelui Ștefan
Moleavin, trece la cele veșnice.
1917, 15 martie (stil vechi): În urma
declanșării revoltelor anti-război, Țarul
Nicolae II abdică. Puterea este preluată de
guvernul provizoriu condus de prințul
Gheorghe Evghenievici Lvov (martie-iulie
1917) și apoi de Alexandr Kerenski (iulie-
octombrie, 1917). Tot mai multe provincii
ale fostului imperiu țarist își obțin
autonomia față de Moscova.
1917, iulie: Comitetul central ostășesc din
Chișinău înființează un consiliu al
provinciei. Adunarea Națională
Ucraineană declară Basarabia parte a
Ucrainei. Comitetul central ostășesc
împreună cu Consiliul de la Chișinău
solicită Guvernului provizoriu de la
Moscova sprijin urgent împotriva
pretențiilor ucrainene.
1917, 25 octombrie/7noiembrie: Are loc
Revoluția Bolșevică.
1917, 27 octombrie: Basarabia devine
autonomă.
1917, 21 noiembrie: Este deschis Sfatul
Țării, condus de profesorul Ion Inculeț
(184-1940), la rândul său absolvent al
Seminarului Teologic din Chișinău.
1918, 24 ianuarie: Republica Democratică
Moldovenească își proclamă independența
față de Rusia. Președinte al noului stat este
ales Ion Inculeț.
1918, 6 ianuarie: Tentativă a bolșevicilor
de a cuceri Chișinăul. Sfatul Țării solicită
ajutorul armatei române.
1918, 13 ianuarie: Armata română intră în
Chișinău și elimină pericolul comunist.
1918, 27 martie: Proclamarea de către
Sfatul Țării a Unirii cu România. După
106 ani de la ruperea ei de către Imperiul
Rus, Moldova lui Ștefan este reîntregită în
trupul României Mari.
1918: În noul context, tânărul Ștefan
Moleavin își continuă studiile teologice la
Seminarul din Chișinău.
1920: Ștefan Moleavin devine absolvent al
Seminarului Teologic din Chișinău.
1920, iunie (?): Se căsătorește cu Elena
Mihailovna (1895).
1920, 2 august: Înaltpreasfințitul Gurie
Grosu, Arhiepiscop al Chișinăului și
Hotinului și Mitropolit al Basarabiei, îl
hirotonește pe evlaviosul Ștefan Moleavin
preot pe seama bisericii Sfântul
Haralambie, localitatea Joltai, județul
Tighina. În actul de hirotonie este
menționat și numele duhovnicului
părintelui Moleavin: protosinghelul
Pitirim.
Preotul Ștefan Moleavin
1923, august: Preoţii Vasile Ștefan Cernev
de la parohia Cairaclia, judeţul Cetatea
Albă, şi Ştefan Moleavin de la parohia
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
11
Joltai, judeţul Tighina, au fost transferaţi,
în interes de serviciu, unul în locul altuia1.
1924: Dumnezeu trimite o fiică în familia
părintelui Moleavin. Aceasta va primi la
Botez numele Serafima.
1925, 30 noiembrie: Episcopul Justinian al
Cetății Albe – Ismail, ridică în rang pe
părintele Ștefan „pentru dragostea cu care
își îndeplinește misiunea sa pastorală”.
1926: Se naște cea de-a doua fiică a
preotului Ștefan, Tamara.
1926, 23 martie: Regele Ferdinand conferă
părintelui Moleavin Ordinul Răsplata
Muncii pentru construcții școlare, clasa I,
pentru ridicarea unei școli cu predare în
limba română, pe cheltuiala parohiei, în
satul Cairaclia.
1930: După întoarcerea în țară și
încoronarea sa, regele Carol II întreprinde
un șir de vizite prin toate regiunile țării.
1 Alexandru Cerga, Lăcașurile sfinte ale bulgarilor
din satele Cairaclia și Corten, raionul Taraclia, în
Revista de etnologie și culturologie, vol. XVII,
Academia de Științe a Moldovei, Institutul
patrimoniului Cultural, Chișinău, 2015, p. 73.
Cu ocazia vizitei regale la Chișinău,
Înaltpreasfințitul Gurie Grosu l-a
întâmpinat pe noul stăpânitor cu toată
cinstea cuvenită. Însă atunci când regele a
vrut să intre prin Ușile Împărătești în
Sfântul Altar al Catedralei din Chișinău,
iubitorul de Dumnezeu vlădică l-a oprit,
aducându-i aminte că unsul lui Dumnezeu
nu poate pătrunde în Sfânta Sfintelor decât
dacă își păstrează cinstea căsătoriei.
Mitropolitul l-a mustrat pe rege pentru
viața imorală și pentru izgonirea soției
legitime, fapt care a pornit dușmănia
nesăbuitului Carol și presiunile constante
din partea acestuia pentru demiterea
viteazului Ierarh. La insistența camarilei
Palatului, mitropolitul Gurie al Basarabiei
va fi obligat să aleagă între demisie și
trimiterea sa în fața justiției pentru o
presupusă fraudă. Refuzând orice
compromis, vlădica s-a pus el însuși la
dispoziția instanței de judecată. Având în
vedere calitatea de acuzat a mitropolitului
Basarabiei, Sfântul Sinod l-a „suspendat
temporar”, în 1936, până la încheierea
procesului. Întrucât această situație a adus
un plus de simpatie națională pentru
mitropolit, dușmanii Bisericii au abordat o
altă metodă. Blândul Părinte Gurie s-a
văzut târât, la bătrânețe, într-un proces
executat alene, cu multe amânări, spre
deliciul presei de scandal a vremii. În cele
din urmă procesul se va încheia, din lipsă
de probe, însă de-abia după moartea
ierarhului, întâmplată în 1943. În acest fel,
dorința regelui-călău de a-l scoate din
scaunul vlădicesc al Basarabiei s-a
îndeplinit2.
1932, 15 ianuarie: Părintele Ștefan
Moleavin este transferat în satul Baurci,
județul Cahul. Satul Baurci era format
dintr-o comunitate multi-etnică, grupul
majoritar fiind format din tătari. Părintele
învață limba localnicilor majoritari și
2 George Enache, Trista poveste a mitropolitului
Gurie Grosu, în Ziarul Lumina, 14 noiembrie 2009,
apud http://ziarullumina.ro/trista-poveste-a-
mitropolitului-gurie-grosu-37228.html, accesat:
7.06.2017.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
12
desfășoară printre ei o înfloritoare
activitate evanghelică.
1933, 24 martie: Preasfințitul Dionisie,
episcopul Cetății Albe-Ismail, emite
Gramata de ridicare în rang a părintelui
Moleavin, pentru merite misionare
excepționale.
1933: Părintele Ștefan Moleavin devine
licențiat în Teologie al Academiei
Teologice din Chișinău, avându-l ca
îndrumător pe Părintele Profesor Doctor
Grigore Pișculescu (Gala Galaction).
1934, 13 decembrie: Preasfințitul Dionisie,
episcopul Cetății Albe-Ismail, conferă
rangul „crucea aurită” părintelui
Moleavin, pentru merite misionare
excepționale.
1937, 22 noiembrie: Conform Deciziei 34
a Consiliului Comunal, Primăria comunei
Cairaclia, județul Cahul, proclamă pe
părintele Moleavin cetățean de onoare,
„pentru stăruința și munca depusă pentru
binele obștesc, la construcția localului de
primărie și a școalei”.
1938, 6 iunie: Preasfințitul Dionisie,
episcopul Cetății Albe-Ismail, conferă
părintelui Ștefan rangul de protoiereu.
1939, 1 martie: Conform Ordinului 1699 al
Sfintei Episcopii a Cetății Albe-Ismail,
părintele Ștefan Moleavin este numit
protopop al cercului 3, județul Cahul.
1939, 23 august: Pactul Ribbentrop-
Molotov este semnat. Anexa secretă a
documentului prevedea extinderea Uniunii
Sovietice asupra Bucovinei de Nord și a
Basarabiei, împreună cu ostroavele de la
gurile Dunării.
1939, 1 septembrie: Izbucnirea Celui de-al
Doilea Război Mondial.
1940, 26 iunie: România primește
ultimatum din partea URSS, pentru a
retrage, în termen de 4 zile, administrația
civilă și armata română din Basarabia și
Bucovina de Nord. Odată cu retragerea
autorităților românești, s-au refugiat în
România 486 de preoți basarabeni și 112
preoți bucovineni3. Pătrunderea trupelor
3 Ioan Lisnic, Preoți basarabeni martirizați în
primul an de ocupație sovietică (1940-1941), în Revista de Istorie şi Cultură Destin Românesc,
sovietice a fost precedată de teroarea
declanșată, sub coordonarea Moscovei, de
bandele bolșevice formate în majoritate
din etnici evrei, ucraineni și ruși4.
1940, 27 iunie: În timpul retragerii
administrației române, preotul protoiereu
Petru Sinitân, slujitor la Catedrala
„Înălțarea Domnului” din orașul Cetatea
Albă, este prins, împreună cu soția și
copiii, în gara orașului, de către o bandă
de teroriști bolșevici condusă de către
evreul Abraham Carolic. Părintele
protoiereu și toți membrii familiei sale sunt
duși cu forța la catedrală, fiind spânzurați
în Sfântul Altar.
1940, 28 iunie: Începe ocuparea
Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a
Herței (Herța nici măcar nu fusese
amintită în negocierile dintre Ribbentrop și
Molotov, ci a fost ocupată abuziv) de către
forțele armate sovietice5. Este înființată
așa-numita RSS Moldovenească.
1940, 28 iunie: Preotul român Gheorghe
Fotescu din Tighina este prins în oraș de o
bandă bolșevică aflată sub comanda
avocatului evreu Glinsberg. Părintele
Fotescu este mutilat, i se taie urechile și
limba, apoi este târât până la Biserica
„Sfântul Alexandru Nevschi” unde slujea
acesta. Acolo este urcat pe masa altarului,
udat cu benzină și ars de viu. Sfântul Lăcaș
este incendiat6.
Serie nouă, An X (XXI), Nr 4 (94), 2015; articol
reprodus integral pe site-ul Basarabia-
Bucovina.Info:http://basarabia-
bucovina.info/2016/02/24/martirii-basarabiei-
preoti-basarabeni-martirizati-in-primul-an-de-
ocupatie-sovietica-1940-1941/, accesat: 9.06.2017. 4 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria
Bisericii și a neamului românesc, Ed. Trinitas, Iași,
1993, p.120. 5 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria
Bisericii și a neamului românesc, ..., p.119. 6 Pr. Protoiereu Ioan Lisnic, Preoți basarabeni
martirizați în primul an de ocupație sovietică (1940-1941), în Revista de Istorie şi Cultură Destin
Românesc, Serie nouă, An X (XXI), Nr 4 (94),
2015; articol reprodus integral pe siteul Moldova
Ortodoxă: http://ortodox.md/preoti-basarabeni-
martirizati-in-primul-an-de-ocupatie-sovietica-
1940-1941-partea-a-ii-a/#_ftn57, accesat:
10.06.2017; Paul Goma, Săptămâna Roșie 28 iunie-
3 iulie 1940, Ediție pentru internet, 2008, p.327;
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
13
1940, iunie-decembrie: Părintele Moleavin
este supus tratamentului umilitor al noii
puteri sovietice. Parohia este obligată să
achite un impozit exorbitant, intenționat
ticluit ca să nu poată fi plătit. Amenințările
cu moartea la adresa preotului și a
creștinilor se întețesc. Sunt trimise tot felul
de somații pentru închiderea lăcașului de
cult.
1940-1941: În perioada ocupației sovietice
a Basarabiei și Bucovinei, au fost distruse
13 biserici, 27 au fost transformate în
cluburi iar aproape toate au fost închise
sau reconfigurate în cazărmi, grajduri sau
closete. Dintre clericii care au rămas
alături de credincioșii lor, 48 au fost uciși
și peste 100 au fost deportați7. O implicare
majoră în arestarea, respectiv în
terorizarea și asasinarea a mii de oameni
nevinovați, au avut-o bolșevicii evrei8.
Listele victimelor alcătuite de cercetători
diferă ca număr însă cifrele vehiculate
pornesc de la câteva zeci de mii până la
300.000 de persoane, ucise, dispărute fără
urmă sau deportate în perioada 1940-
1941.
1940, august: Părintele își mută familia,
pentru siguranță, în orașul Bolgrad, Strada
Bulivarnaia, nr. 9, la o proprietate a soției
sale. El rămâne în parohie, făcând naveta
între Biserică și familie. Depune cerere la
autoritățile comuniste pentru a fi repatriat
în România, împreună cu familia.
1940, 28 iulie-4 iulie: Sunt arestate de
NKVD (serviciul secret sovietic) 1122 de
persoane.
1940, 9 iulie: Sunt înființate tribunale
militare cu atribuții coercitive extinse pe
„activități contrarevoluționare”. Sunt
arestate 2624 persoane, marea majoritate
dintre ele fiind executate.
1940, 1 decembrie: Părintele Moleavin,
forțat de bolșevici, întrerupe slujirea în
Martiri pentru Hristos, din România, în perioada
regimului comunist, Ed. IBMBOR, București, 2007,
p.764. 7 În nici una din listele publicate până acum de către
cercetători Părintele Ștefan Moleavin nu este
menționat. 8 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria
Bisericii și a neamului românesc, ..., p. 119-121.
Biserică, continuând să lucreze particular,
în agricultură și albinărit, iar, în
clandestinitate, să oficieze toate Sfintele
Slujbe în casa parohială din Baurci.
1941, mai: Sunt deportate 5000 de
persoane din Basarabia în Siberia.
1941, noaptea de 12-13 iunie: Sunt
arestate 5479 de persoane și 24.360, din
Basarabia și Bucovina de Nord, sunt
deportate în Siberia.
1941, 22 iunie: Mareșalul Ion Antonescu
emite cunoscuta proclamație către armată
și țară: „Ostași, vă ordon: Treceți
Prutul!”.
1941, 2 iulie: Trupele române, dornice să
spele rușinea retragerii din 1940, în acord
cu „Planul Barbarossa” al armatei
germane, pătrund în Basarabia, eliberând
localități după localități. Eliberarea pe
calea armelor a Basarabiei, Bucovinei de
Nord și a Herței a fost denumită
„Operațiunea Munchen”.
1941, iunie-iulie: Armata sovietică
înfrântă, efectuează, împreună cu agenți ai
NKVD, activități de terorizare a
populației, răpind și ucigând, fără
provocare, mulți localnici, selectându-și
victimele în special dintre preoți și cadrele
didactice.
1941, 8 iulie: Preotul Teofan Ignatovici,
din satul Babin, județul Hotin, împreună
cu soția sa, presbitera Eufimia, sunt scoși
din casă de soldații sovietici, duși la
marginea satului și împușcați9.
1941, 15 iulie: Părintele Moleavin este
„invitat” de un agent NKVD la primăria
orașului Bolgrad pentru o „declarație”. Își
ia rămas bun de la soție și fiice, primind de
la doamna preoteasă blândul cuvânt: „Să
nu întârzii mult. Eu și fetele te așteptăm la
masă”. Familia Părintelui nu va mai afla
nimic despre dânsul. Părintele este arestat
și dus la sediul Comisariatului poporului
pentru afacerile interne (CPAI al NKVD).
După o anchetă sumară, Părintele este
învinuit pentru crima de activitate
contrarevoluționară (celebrul articol 58 din
Codul Penal al URSS) și spionaj în
9 Episcopia Hotinului, nr. 2, 1941, p. 40.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
14
favoarea României, fiind trimis urgent la
penitenciarul din Cetatea Albă. În urma
înaintării frontului, deținutul este mutat,
împreună cu alți întemnițați, la închisoarea
nr. 1 din Novosibirsk.
1942, februarie- martie: Părintele este
supus unor anchete severe din partea
agenților NKVD.
1942, 10-21 februarie: Interogarea
„martorului” Prednek Ianis Petrovici și
confruntarea cu „spionul” Ștefan
Moleavin.
1942, 6 mai: Concluzia de acuzare privind
cauza urmăririi penale nr. 2576, deși
recunoaște că „nu există probe materiale
pe dosar”, este înaintată Consiliului
Special CPAI al NKVD cu propunerea
procurorului: „Considerăm necesar ca
acuzatul Moleavin Stepan Ivanovici să fie
împușcat”.
1942, iunie (?): Părintele Ștefan Moleavin
este executat, prin împușcare, la
Novosibirsk.
1944, 1 aprilie: Pe fondul invaziei
sovietice, familia Părintelui se refugiază în
România, fiind repartizată în orașul
Băilești.
1972: Trece la cele veșnice Doamna
preoteasă Elena Moleavin, fiind
înmormântată în Cimitirul Central din
Constanța.
2015: Doamna Tamara Lupu, fiica mai
mică a Părintelui Moleavin, primește, prin
intermediul unui văr, medic erudit din
Chișinău, documentele interogatoriului și
ale condamnării la moarte traduse în limba
română. După 75 de ani de la arestarea
Părintelui Moleavin, adevărul despre
Golgota pe care a străbătut-o este revelat.
2017, 24 ianuarie: Are loc interviul despre
viața și mărturisirea Părintelui Ștefan
Moleavin pe care Pr Dr. Mircea Cristian
Pricop și Dl. Ionuț Druche, directorul
Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, îl
realizează împreună cu Doamna Tamara
Lupu.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
15
Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur
Arhim. conf. univ. dr. Miron Vasile
Sfântul Ioan Gură de Aur, una
dintre cele mai impunătoare și mai
reprezentative personalități ale culturii și
spiritualității patristice, s-a născut la
Antiohia, capitala Orientului, în anul 354,
din părinții Secundus și Antuza, care aveau
o aleasă reputație și o bună situație
materială. Tatăl său îndeplinise funcția de
mare comandant în armata imperială
(magister militum Orientis), iar mama sa,
de origine și formație greacă, era o femeie
cultivată și cu un caracter nobil1, fiind
apreciată chiar și de păgâni pentru virtuțile
ei.
Murind tatăl său devreme, copilul
Ioan a fost crescut și educat de venerabila
și înțeleapta sa mamă Antuza, care nu s-a
recăsătorit, ci s-a dedicat exclusiv formării
sufletești a celor doi copii ai ei: Ioan și sora
sa mai mare, trecută la cele veșnice de
timpuriu. „Religiozitatea și caracterul ferm
al mamei s-au imprimat profund în sufletul
lui... Credința caldă și viața exemplară a
Antuzei, precum și contactul continuu cu
Biserica, au fost decisive pentru viitorul lui
Ioan. Ele au determinat toată evoluția sa
ulterioară”2.
După ce primește noțiunile
elementare de educație civică și religioasă
de la mama sa, adolescentul Ioan urmează
studiile superioare, la școlile celebrilor
retori și filozofi păgâni: Libanius și
Andragatius. Aceștia îl inițiază în tainele
culturii elene de care nu se va lăsa
niciodată copleșit, pentru că era fascinat
1 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor bisericești: Paladie, Teodor al
Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fer. Teodoret al
Cirului, traducere, introducere și note de Constantin
Cornițescu, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001, p.
6. 2 Ioan Coman, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în
Glasul Bisericii, XVIII (1959), nr. 1-2, p. 22.
mereu de frumusețea învățăturii creștine pe
care i-o sădise mama sa în frageda lui
tinerețe. Tinerii instruiți în aceste școli
renumite ale timpului se pregăteau ca să
ocupe în viața civilă anumite dregătorii
publice, însă studentul Ioan, văzând viața
tumultoasă și zbuciumată din tribunale, a
refuzat să profeseze avocatura și s-a
dedicat studiului Sfintei Scripturi și
rugăciunii, pentru că nici firea sa sensibilă
și meditativă nu era compatibilă cu o
asemenea îndeletnicire laică. Dacă ar fi
îmbrățișat o asemenea misiune, „ar fi putut
ocupa cele dintâi locuri ale imperiului; dar
de când a văzut cât de plăcut era jugul
Domnului, nu-l mai atrăgeau onorurile
lumii și unica sa dorință era de a se
consacra lui Dumnezeu în singurătate”3.
Progresele sale în arta elocinței erau așa de
strălucite, încât îl depășise în această
privință pe dascălul său Libanius.
Cunoștințele profane i-au fost utile pentru
minunata și prolifica sa operă oratorică,
pentru că, „studierea artelor liberale,
îndeosebi a retoricii și a filozofiei, a
înarmat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul
tehnicii cuvântului și al argumentării”4.
Pătruns în adâncul sufletului de frumusețea
cuvintelor Scripturii și înțelegând cât de
sublim este misterul trăirii vieții în Hristos,
renunță la mirajul plăcerilor efemere ale
acestei lumi înșelătoare și se consacră
ascezei și meditației, ducând o luptă
încordată împotriva patimilor trupești și
străduindu-se să înainteze pe calea
desăvârșirii creștine prin practicarea
virtuților evanghelice. „Se îmbrăca în
haină simplă, întrebuința cea mai mare
parte a timpului în rugăciune, citirea și
3 Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic
cuprinzând pe scurt vieţile sfinţilor, Bucureşti,
1898, p. 415. 4 Ioan Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 22.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
16
meditarea Sfintei Scripturi. Ajuna în toate
zilele și se culca pe jos, când era cu totul
obosit de privegheri”5.
Cultura, modestia, evlavia și ținuta
sa morală impecabilă îl remarcă în mod
deosebit în fața opiniei publice. Curând
este botezat și la scurt timp este prohirisit
citeț în Antiohia de către episcopul Zenon
al Ierusalimului6, care venise întâmplător
în acest oraș. În această treaptă a ierarhiei
inferioare rămâne trei ani, ucenicind pe
lângă episcopul Meletie al Antiohiei, care,
observând calitățile intelectuale și
sufletești ale tânărului lector Ioan „i-a
îngăduit sa-i stea mereu în preajmă și,
îndrăgind frumusețea inimii sale, a
prevăzut cu ochi profetic creșterea lui”7.
Pentru a nu o lăsa pe mama sa, văduvă „a
doua oară”, practică ascetismul în casa sa
părintească, îngrijind de mama sa.
Episcopul Meletie l-a încredințat pe citețul
Ioan celui mai savant profesor de teologie
din Antiohia: lui Diodor, viitorul episcop al
Tarsului, un erudit în ce privește
interpretarea istorico-literară a Scripturii,
de la care Ioan a deprins tehnica explicării
corecte a sensului fiecărui cuvânt
scripturistic. Admirația sa deosebită pentru
Sfântul Apostol Pavel îi aprinde în suflet
râvna de a-i urma exemplul. „Inima lui
Pavel – spune el – este inima lui Hristos.
Să-L imităm, frații mei, așa cum făcea el
însuși”8. Toate eforturile sale intelectuale
și spirituale erau canalizate în scopul
atingerii acestui ideal. Ca să-l egaleze pe
apostolul neamurilor, „a studiat zi și
noapte. A aprofundat învățătura lui Iisus și
a căutat să o aplice literal în viața sa. Și-a
redus somnul, și-a redus hrana. A rupt
toate legăturile sale cu lumea. Știa însă că
5 Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, ..., p.
416. 6 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 188. A se vedea și Viețile sfinților
pe luna noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului și
Hușilor, Chișinău, 1993, p. 212. 7 Ibidem, p. 47.
8 Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,
trad. în rom. de Maria-Cornelia, Ică Jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2004, p. 34.
aceste exerciții nu erau decât un început”9.
I-a convins în acest timp și pe foștii săi
colegi de la școala lui Libanius, pe Teodor
și pe Maxim, să renunțe la plăcerile
lumești și să îmbrățișeze stilul de viață
ascetică. După o lungă perioadă de
nevoință, primul dintre ei a devenit episcop
de Mopsuestia, iar celălalt episcop de
Seleucia, în Isauria. La această școală
duhovnicească recunoscută sub numele de
„Ascheterionul” lui Diodor de Tars și a lui
Carterius10
, au ucenicit împreună cu
Sfântul Ioan nu numai cei doi atleți
menționați mai sus, ci și alți luminători ai
credinței, cum a fost, de pildă, Vasile, un
prieten apropiat al Sfântului Ioan, ajuns
ulterior episcop de Rafaneea11
, cu care se
hotărâse să pășească împreună pe calea
vieții anahoretice. Sfântul Ioan a fugit de
această înaltă demnitate. El a rămas sub
acoperământul matern, ducând în casa
mamei sale aceeași viață pe care ar fi dus-o
în pustiu.
După moartea mamei sale,
întâmplată în anul 374, a împărțit averea
săracilor, apoi s-a retras în Munții
Antiohiei, unde, timp de patru ani, a
petrecut o viață austeră sub îndrumarea
unui bătrân sirian, în preajma căruia a și
stat, „imitând viața lui aspră și luptându-se
cu noianul plăcerilor. Iar dacă, destul de
ușor, le-a învins, nu atât prin nevoințele
trupești, cât prin rațiune, s-a retras într-o
peșteră, pentru că dorea cu tot dinadinsul
să stea departe de lume. Acolo a stat doi
ani, petrecându-și cea mai mare parte a
timpului fără să doarmă și învățând pe de
rost Testamentul Domnului, pentru a nu
rămâne întru neștiință. În timpul celor doi
ani nu s-a culcat nici ziua, nici noaptea
încât și-a mortificat coapsele, iar rinichii i-
au fost afectați de frig”12
. Pentru a nu-și
9 Ibidem, p. 35.
10 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 188, 209. 11
Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, ..., p.
416. 12
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor..., p. 47-48. Cât timp a viețuit în
mănăstire, Sfântul Ioan a săvârșit multe minuni,
vindecând pe orbi și pe neputincioși și nimicind cu
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
17
vătăma și mai mult sănătatea, a renunțat la
rigorile ascezei și a revenit în slujirea
bisericească, în cetatea sa natală a
Antiohiei, unde episcopul Meletie îl
hirotonise diacon, în anul 381. În această
treaptă a slujit o perioadă de cinci ani,
„împodobind Biserica lui Dumnezeu cu
chipul vieții sale cea plină de fapte bune și
cu scrierile cele de suflet folositoare”13
. În
această perioadă a compus tratatul Despre
preoție, iar în anii anteriori diaconatului,
pe când viețuia în pustia ascetică, a scris
despre apologia vieții monahale și despre
feciorie cu o admirație și un patos
inegalabil.
În noua slujire clericală, Sfântului
Ioan i s-a încredințat o sarcină de natură
social-caritativă. „Misiunea sa era
ajutorarea săracilor... . El s-a consacrat
acestei lucrări cu întreaga sa pasiune de
atlet al lui Hristos, așa cum s-a consacrat
singurătății câțiva ani înainte”14
, însă nu a
neglijat nici slujirea cuvântului
dumnezeiesc cu care a îndulcit inimile și
sufletele poporului dreptcredincios. Pentru
că talentul său excepțional de predicator îl
făcuse atât de cunoscut, iar credincioșii
rămâneau încântați de frumusețea
cuvintelor sale, a fost hirotonit preot de
către episcopul Flavian, urmașul în scaun
al lui Meletie, care murise în anul 381 la
Constantinopol, unde venise pentru
instalarea în scaun a Sfântului Grigorie de
Nazianz. În viața sfântului se istorisește că,
în momentul hirotoniei sale, când
episcopul și-a pus mâna pe capul său,
îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte
luminat, zburând deasupra creștetului său,
încât toți slujitorii prezenți s-au minunat15
.
Timp de aproape 12 ani (386-397) a slujit
în această treaptă în Biserica Antiohiei
„luminând clerul de aici, cu exemplul vieții
sale: pe unii i-a atras prin înțelepciune, pe
puterea crucii un leu care producea multă vătămare
oamenilor și dobitoacelor (Viețile sfinților pe luna
noiembrie, ..., p. 214-215). 13
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 215. 14
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 60. 15
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 216.
alții i-a luminat prin învățătură, iar pe alții
i-a adăpat cu undele Duhului”16 și i-a
vindecat cu darul minunilor. Nu numai
cuvântările sale captivante îi convingea și
îndrepta pe credincioși, ci mai ales faptele
sale de slujire a aproapelui în duhul
dragostei lui Hristos, căci tuturor săracilor,
bolnavilor și orfanilor le-a fost părinte,
îngrijitor și ajutător. Predicile sale
zguduitoare „inspiră simțămintele și
iubirea de virtute unui mare număr din
auditorii săi. El îi mișcă mai mult prin
exemplul său, decât prin discursurile sale
și îi câștiga cu atât mai lesne, cu cât el îi
convingea prin evidența adevărului”17.
Zelul său misionar era atât de înflăcărat,
încât „voia să convertească la creștinism
toată Antiohia, până la ultimul om și să-l
facă pe fiecare creștin să trăiască exact
așa cum ar fi cerut Iisus; apoi, mergând
mai departe, să-i adune în Biserică pe toți
cei din afara ei. Aceasta era ambiția lui”18:
să îmbunătățească moravurile ascultătorilor
săi.
Cu episcopul Flavian a colaborat și
a întreținut cele mai loiale și mai demne
raporturi, Sfântul Ioan fiind ochiul, gura și
mâna prelungită a ierarhului său,
bucurându-se permanent de prețuirea și
dragostea sinceră a acestuia și sprijinindu-l
în toate acțiunile sale. În anul 387, Sfântul
Ioan a potolit poporul antiohian care se
revoltase împotriva împăratului și
dărâmase statuile familiei imperiale, ca
semn de protest pentru impozitele grele pe
care le impusese statul pe umerii
locuitorilor cetății. În acele clipe de groază
înfiorătoare, când cetatea era amenințată cu
exterminarea, bătrânul episcop Flavian
merge în audiență la împărat ca să-l
convingă să renunțe la acest plan diabolic,
în timp ce Sfântul Ioan consola poporul,
rostind în prezența acestuia cele 21 de
predici, numite Despre statui, în care
16
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 48. 17
Sozomen, în Istoria bisericească, trad. în rom. de
Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1897, p. 317. 18
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 64.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
18
analizează, cu un deosebit simț psihologic,
toate manifestările interioare ale sufletului
omenesc și arătând că „frica nu trebuie să
micșoreze devotamentul față de datoriile
creștine. Aceeași mângâiere este reluată
zilnic, de fiecare dată, într-o altă formă și
cu o neobosită inventivitate”19
. Predicile
Sfântului Ioan au deșteptat conștiințele
antiohienilor. „Toți cetățenii s-au strâns în
jurul lui. Toți oamenii Antiohiei au devenit
creștini. Toți creștinii s-au întrecut în
virtute”20
. Între timp, episcopul Flavian
obținuse grațierea cetățenilor Antiohiei, iar
această salvare a fost tot opera Sfântului
Ioan, care redactase un discurs elogios în
cinstea împăratului Teodosie (citit în
prezența sa de către Flavian) și, în cele din
urmă, împăratul s-a îmblânzit și a anulat
sentința de pedepsire.
Veștile despre celebritatea
talentului oratoric al Sfântului Ioan și a
virtuților sale alese s-a răspândit în tot
Orientul. Împăratul Arcadie, fiul și urmașul
lui Teodosie la cârma Imperiului de
Răsărit, aflând despre renumele său, l-a
numit arhiepiscop al Constantinopolului,
după moartea lui Nectarie, întâmplată în
anul 397. Adus în mod discret în capitala
imperiului, prin intervenția lui Eutropiu
(primul ministru al împăratului) și a lui
Asterie, comitele Antiohiei, Sfântul Ioan fu
hirotonit arhiereu în ziua de 24 februarie
398 de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei,
chemat special pentru solemnitatea sfințirii
și instalării noului patriarh al cetății
imperiale. Teofil nu agrease alegerea și
numirea Sfântului Ioan în această înaltă
demnitate, pentru că el îl susținuse pentru
acest scaun pe presbiterul Isidor, un ucenic
fidel care îi prestase multe servicii, însă,
constrâns de împrejurări, a fost nevoit să-l
accepte pe Sfântul Ioan, pentru că, atât
administrația imperială, cât și soborul
19
Ilias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur,
o prestigioasă autoritate morală, trad. în rom. de
Olimp D. Căciulă, în Mitropolia Olteniei, XXXII
(1980), nr. 3-6, p. 427. 20
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 83.
preoților l-au preferat cu ardoare numai pe
el21
.
În clipa în care a urcat pe caunul
patriarhal, starea morală a clerului și a
demnitarilor împărătești era deplorabilă.
„Luxul provocator și desfrâul de la curte
erau neînchipuite. Magnații cheltuiau
averi întregi în luptele de la hipodrom, iar
mulțimea își risipea toată vremea cu ele. În
teatre, desfrânarea depășea orice limită.
Dar nici măcar treburile bisericești nu se
găseau într-o soartă mai bună. Existau și
clerici și monahi influențați de cugetul
lumesc, abătuți de la misiunea lor”22
. În
fața unor asemenea tragedii, marele
predicator și reformator al moravurilor nu
putea să rămână indiferent, ci trebuia să ia
atitudine radicală pentru stârpirea
neregulilor și combaterea fărădelegilor.
Mai întâi de toate, a luat măsuri energice
pentru înlăturarea abuzurilor din mediu
clerical, „dezrădăcinând obiceiurile cele
rele din toate treptele, iar mai vârtos
dintre preoți, precum: necurăția, zavistia,
nedreptatea și orice lucru neplăcut. Apoi
răsădea curăția, dragostea, dreptatea,
milostenia și tot felul de fapte bune și cu
gura sa cea de aur pe toți îi povățuia. Nu
numai în cetatea Constantinopolului, ci și
prin cetățile și țările cele dimprejur avea
multă purtare de grijă pentru mântuirea
sufletelor omenești”23, „chemând la ordine
oile cu fluierul cel duhovnicesc”24
al
cuvintelor sale și „atrăgând cu o sârguință
de necrezut o mulțime de păgâni și de
eretici”25. Uneori aplica și toiagul certării,
mustrând pe clericii nedemni și
excluzându-i din Biserică, pentru diferite
abateri. Pentru îndreptarea clericilor,
instituie reguli de conduită morală pentru
a-i convinge să ducă o viață sfântă și
21
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 49, 211. Cu prilejul întronizării
sale, după rostirea cuvântului de învățătură, a
vindecat un îndrăcit. 22
Ilias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur,
..., p. 428. 23
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 220. 24
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 50. 25
Sozomen, Istoria bisericească, ..., p. 323.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
19
pilduitoare pentru păstoriți. Unii,
nemulțumiți de măsurile sale de redresare a
moravurilor rele, „au conspirat împotriva
lui și au încercat să-l compromită înaintea
poporului.... Poporul însă, pentru
cuvântările rostite în biserică, îl aplauda
și-l iubea, puțin păsându-i de acuzele care
se aduceau împotriva lui”26. Mai puțin
manifestau această atitudine bogații și
oamenii de afaceri ai capitalei, pe care
marele păstor duhovnicesc îi biciuia și îi
apostrofa cu asprime în cuvântările sale,
pentru lăcomia și avariția lor. La palatul
patriarhal el a pus capăt neorânduielilor cu
privire la irosirea injustă a veniturilor
Bisericii, utilizând banii din buget în
scopuri filantropice, pentru ajutorarea
săracilor și a bolnavilor. Din prisosul
veniturilor bănești a întemeiat și întreținut
mai multe spitale, încredințând
administrarea acestora preoților evlavioși,
însărcinați cu îngrijirea bolnavilor27
.
Permanent „avea grijă de cei săraci și
neputincioși, iar din averea Bisericii
hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi
și de orfani și de văduve mai înainte de
toate se îngrijea”28
. Cuvântul său ziditor
avea efect în sufletul celor ce-l ascultau,
pentru că trăia ceea ce spunea și practica
ceea ce recomanda altora. El desființase
luxul exorbitant de la reședința patriarhală,
înlocuindu-l cu simplitatea și modestia
specifică vieții călugărești, atât în ceea ce
privește confortul, cât și în privința hranei
și a îmbrăcămintei. „Postea întotdeauna și
se înfrâna fără măsură, pentru că gusta
26
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 190. 27
Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, ..., p.
417. „Pe lângă spitalul cel mare, făcut lângă
biserică, el mai făcu încă două pentru streini. De almintrelea el privea eparhia sa ca un spital plin de
surzi și de orbi, cu atât mai periculoși, că nu căutau
vindecare. Pe mulți îi vedea umblând pe marginea
prăpastiei, și pe alții căzând în focul cel nestins.
Necontenit se ruga la Dumnezeul milelor pentru
dânșii și nimic nu-l împiedica spre a le veni în
ajutor” (Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic,
..., p. 418). Aceste spitale fusese clădite cu banii
rezultați din vânzarea obiectelor de lux pe care le
găsise în palatul patriarhal. 28
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 220.
numai pâine de orz și apă și somn puțin și
acela nu pe pat, ci stând și nevoindu-se”29
.
Activitatea Sfântului Ioan Gură de
Aur a fost la fel de prolifică și sub aspect
misionar. Fiind un om activ și iubitor de
liniște, el a izbutit să dizolve conflictele
existente între Bisericile din Apus și cele
din Răsărit, a reașezat în raporturi de pace
pe episcopul Flavian al Antiohiei cu
episcopul Romei și a împăcat pe episcopii
egipteni cu cei apuseni, restabilind
comuniunea între Bisericile aflate – cândva
în discordie. El s-a preocupat de buna
rânduială a tuturor Bisericilor din spațiul
răsăritean, cum ar fi cele din Tracia, Pont,
Asia, Siria, etc. Aflând că în Fenicia se mai
aduceau încă sacrificii idolilor păgâni, „a
adunat monahi mistuiți de râvna
duhovnicească, pe care i-a întrarmat cu
porunci imperiale și i-a trimis împotriva
templelor idolești”30 ca să le distrugă. Tot
el a trimis în regiunile noastre preoți și
diaconi misionari, „râvnitori de lucrare
apostolică”, ca să atragă la dreapta credință
pe goții și sciții de la Dunăre și „să-i aducă
apa mântuitoare” a cuvântului lui
Dumnezeu, ca să nu rămână contaminați de
eresul arian, iar episcopului din Cipru îi
trimite o scrisoare în care îl îndeamnă să ia
măsuri pentru combaterea ereticilor
marcioniţi ce se infiltraseră în această
țară31
. Pentru a contracara pe arieni, care
își propagau ideile lor eretice prin
intermediul cântărilor interpretate în miez
de noapte, Sfântul Ioan a organizat coruri
de cântăreți ortodocși ce se deplasau în
procesiune și intonau imnuri cu conținut
doctrinar, despre egalitatea și
consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl32
. De
asemenea, Sfântul Ioan l-a înfruntat și pe
arianul Gainas, un general al armatei
imperiale, care ceruse împăratului
29
Ibidem, p. 221. 30
Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria
bisericească, cartea a V-a, cap. 29, trad. în rom. de
Vasile Sibiescu, în col. P.S.B., vol. 44, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 236. 31
Ibidem, cap. 30, 31, p. 237-238. 32
A se vedea Viețile sfinților pe luna noiembrie, ...,
p. 224 și Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 125.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
20
Arcadius o biserică dintre cele ortodoxe,
pentru a servi ca locaș pentru întrunirile
religioase ale arienilor. La insistențele
sfântului, împăratul s-a opus și nu i-a
îndeplinit rugămintea33
.
După ce aplică regulile de conduită
și îndreptare a vieții morale clericale,
desființează obiceiul păstrării țiitoarelor,
adică a femeilor „subintroduse” (a
diaconițelor și văduvelor) care mai locuiau
pe la casele clericilor, apoi ia măsuri
energice pentru instaurarea ordinii și
diciplinei morale în rândurile
credincioșilor, condamnând abuzurile,
scandalurile, jurămintele, lăcomia și
nedreptatea și recomandând în schimb
cumpătarea, înfrânarea, modestia, cinstea
și corectitudinea. Pe văduve le povățuia să
se îmbrace cuviincios, să evite băile
publice, să-și înfrâneze trupul prin post și
să aibă o comportare morală demnă și
adecvată stării lor, iar pe fecioare le
îndemna să se consacre slujirii lui
Dumnezeu și să se distingă prin viețuirea
lor curată și duhovnicească34
. Cuvântul său
înțelept și dojenitor se îndrepta și
împotriva bogaților lacomi, împotriva
luxului și cochetăriei feminine care
producea sminteală, precum și împotriva
celor distractivi care frecventau teatrele și
spectacolele indecente. Predica sa era
convingătoare mai ales datorită faptului că
el se oferea pe sine exemplu prin lucrarea
faptelor sale bune. Tot timpul era dedicat
rugăciunii, lucrului manual, îngrijirii
bolnavilor și scrierilor sale exegetice. În
această perioadă scrie el comentariile la
Epistolele pauline, la cartea Psalmilor și la
Faptele Apostolilor.
Zelul său misionar era atât de mare,
încât se preocupa și de buna rânduială a
33
Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria
bisericească, ..., cap. 32, 33, p. 238-239. 34
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 127-132. Pentru fecioare, sfântul a
scris și un tratat despre castitate. În asemenea
împrejurări, Sfântul Ioan s-a arătat a fi „critic al
celor purtători de răspunderi și înțelepților ai
societății din vremea sa” (Ilias
Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, ..., p.
429).
altor Biserici, chiar dacă nu se aflau sub
jurisdicția lui, cum ar fi cele din Asia,
păstorite de clerici nevrednici. Pentru a
curma impostura, convoacă un sinod local
la Efes, în anul 401, și depune din scaun 13
episcopi simoniaci, care vindeau preoția pe
bani sau pe daruri. În aceste condiții,
„Biserica înflorea zi de zi, orașul întreg
ducea viață aleasă, iar sufletele străluceau
de cumpătare și psalmodiere”35
, însă
diavolul, urâtorul binelui, nu suporta
această redresare morală și încearcă să
uneltească răul împotriva Sfântului Ioan.
Atâta timp cât a mustrat doar pe clerici,
intrigile urzite împotriva sa nu au avut prea
mare efect, însă din clipa în care a încercat
să-i mustre pe cei din afara clerului,
îndeosebi pe nobili, și-a atras asupra sa
mânia multora, iar acuzațiile formulate au
început să fie crezute. Tensiunea a luat
amploare în momentul în care Sfântul Ioan
a rostit în public o cuvântare împotriva
ministrului Eutropius36
, cel care a stăruit și
a mijlocit la împărat pentru aducerea și
întronizarea sa în scaunul patriarhal al
capitalei imperiale, însă Eutropiu a intrat în
conflict și cu împăratul și, în cele din urmă,
a fost demis și ucis.
Momentan, se crease un complot
împotriva Sfântului Ioan, urzit de trei
episcopi intriganți, care, în loc să-și
petreacă timpul în eparhiile lor și să se
preocupe de pastorația credincioșilor
încredințați lor, zăboveau în capitală
culegând zvonuri false și acuzații
calomnioase și nefundamentate la adresa
35
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 52. Se crease o coaliție potrivnică
sfântului, formată din bogați nemilostivi, femei
cochete și preoți certați cu disciplina pe care sfântul
îi dojenea fără cruțare, pentru că el „nu avea decât o singură teamă: păcatul. Ostilitatea preoților, a
celor bogați, a femeilor elegante și a fecioarelor
nu-l înspăimânta. Un om sfânt este fără frică”
(Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,
..., p. 134). 36
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 191. Eutropius l-a convins pe împărat
să emită o lege prin care să interzică Bisericii
dreptul de a acorda azil celor inculpați, care cereau
ocrotire în sânul ei (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur,
atletul lui Hristos, ..., p. 138).
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
21
arhiepiscopului Ioan, pe care le strecurau
cu viclenie în urechile împărătesei Eudoxia
și ale persoanelor influente din suita
palatului. Numele acestor ierarhi egipteni
erau: Severian de Gabala, Acacius de
Bereea și Antioh al Ptolemaidei. Ei erau
premeditați și instruiți să facă acest lucru
din îndemnul arhiepiscopului Teofil al
Alexandriei, care îl pizmuia pe Sfântul
Ioan pentru prestigiul și reputația lui și
căuta cu orice preț să-i găsească un motiv
și un prilej nimerit să-l destituie din
scaun37
. I se crease Sfântului Ioan o
atmosferă de ostilitate și aversiune „care
cuprindea cercuri din ce în ce mai mari de
clerici și călugări”38 obsedați de gând rău
împotriva lui. Trebuia numai un pretext
iluzoriu ca să declanșeze o conspirație
37
Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură
de Aur, în Ortodoxia, IX (1957), nr. 4, p. 547. 38
Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 30.
Cei trei episcopi egipteni, găzduiți și ospătați de
Sfântul Ioan, care căutau să-l submineze, au incitat
spiritele împotriva lui și au dezbinat Biserica din
Constantinopol în timpul șederii sale la Efes, unde
se deplasase pentru a hirotoni și instala în scaun pe episcopul acestei cetăți (Viața Sfântului Ioan Gură
de Aur, în relatările istoricilor, ..., p. 13, 197).
Pentru că Sfântul Ioan biciuia în predicile sale
patima lăcomiei de avere, a atras asupra sa ura
împărătesei Eudoxia, care era foarte iubitoare de
argint. „Din această pricină, mâniindu-se
împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe
Ioan de la patriarhie” (Viețile sfinților pe luna
ianuarie, ..., p. 226). În cele din urmă, împărăteasa
a trimis la el o solie cu mesajul de a-i atrage atenția
să înceteze cu mustrările și criticile la adresa ei și a
celor pe care îi ataca în mod public și indirect în
predicile sale, pentru abuzurile și lăcomiile de care
se făceau vinovați. La replicile împărătesei, Sfântul
Ioan a dat următorul răspuns: „Împărăteasa voiește
să fiu ca un mort, care nu vede nedreptățile ce se
lucrează și nu aude glasurile celor asupriți și ale
celor ce plâng și suspină și nu face mustrări celor ce greșesc. Dar de vreme ce sunt episcop și mie îmi
este încredințată purtarea de grijă pentru suflete,
sunt dator a privi cu ochi neadormiți asupra
tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăța pe toți și
a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra... .
Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voiește,
eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine
este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci
dacă aș plăcea oamenilor, apoi nu aș fi rob al lui
Hristos” (Viețile sfinților pe luna ianuarie, ..., p.
230, 231).
împotriva Sfântului Ioan și, în urma
înscenariului, să se recurgă la răsturnarea
lui. Prilejul se ivi în clipa când Sfântul Ioan
acceptă să ofere găzduire Fraților Lungi39
,
un grup restrâns de călugări, acuzați de
erezie origenistă, excomunicați și alungați
din Egipt de către arhiepiscopul Teofil,
pentru că nu acceptaseră să devină părtași
la faptele lui oribile și să dea declarații
mincinoase împotriva unor oameni
nevinovați. Acești călugări au peregrinat
pe la locurile sfinte, și au fost refuzați de
episcopul Ierusalimului să locuiască
încetatea sa, fiind atenționat de Teofil, însă
și-au îndreptat traiectoria spre
Constantinopol, unde au beneficiat de
ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care
le-a oferit locuință în casele bisericii
Anastasia și le-a permis să participe la
sfintele rugăciuni, însă fără să primească
Sfântă Împărtășanie40
, pentru că se aflau
sub pedeapsa excomunicării. Misiunea de
a-i îngriji căzuse în sarcina diaconiței
Olimpiada, o aristocrată care își donase
întreaga sa avere în slujba săracilor. La
insistențele lor, Sfântul Ioan a intervenit la
39
Se numeau așa pentru că erau înalți de statură.
Erau patru la număr și trăiau în deșertul Nitriei în
Egipt, iar lumea toată îi recunoștea ca pe niște
îngeri în trup pentru viața lor ascetică. „Gură de
Aur primea regulat vești de la acești atleți ai lui
Hristos care trăiau în nisip. Îi admira și îi respecta
pe acești patru frați” (Virgil Gheorghiu, Gură de
Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 175-176). Acuzația
că aceștia ar fi origeniști a fost o calomnie inventată
de Teofil, care era un om detestat de popor și lipsit
totalmente de scrupule, pentru că a organizat o
trupă militară, cu care a pornit la atac împotriva
anahoreților incendiind chiliile pustnicilor din
pustia Egiptului și maltratând în chip groaznic pe
călugări. În urma masacrului au scăpat numai cei
patru Frați Lungi împreună cu trei sute de monahi
care s-au refugiat în Palestina, însă și dintre aceștia au rămas în viață numai optzeci, fiindcă restul au
murit în timpul călătoriei lor prin deșert, din cauza
foamei, setei, insolației și bolilor. Nici în Palestina
nu au putut zăbovi din cauza intrigilor urzite de
Teofil și, în cele din urmă, s-au stabilit la
Constantinopol, rămânând în viață numai cincizeci
dintre ei. 40
A se vedea Viețile sfinților pe luna noiembrie, ...,
p. 235, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în
relatările istoricilor, ..., p. 194 și Virgil Gheorghiu,
Gură de Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 181.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
22
Teofil în scris ca să le ridice
excomunicarea, însă acesta a ezitat.
Călugării egipteni n-au mai avut răgaz și
au făcut apel la curtea imperială.
Împărăteasa îi compătimea și îi proteja pe
acești călugări și, pentru a-i salva, cere
convocarea unui sinod în care să se
analizeze situația lor și să fie absolviți de
pedeapsă, dar să fie chemat și Teofil la
acest sinod pentru a se justifica de
vinovăția lui de a-i prigoni și a-i exclude
din Biserică pe acești monahi năpăstuiți pe
nedrept. Sinodul urma să fie prezidat de
Sfântul Ioan. Teofil profită de circumstanță
și, prin abilitatea și diplomația lui
diabolică, reușește să răstoarne lucrurile,
intrând în complicitate cu Eudoxia pentru
a-l ataca pe Sfântul Ioan pe care deja îl
acuzase în mod fals că i-a primit în
comuniune pe călugării „origeniști”
expulzați de el. Acum rolurile se
inversează și, din acuzat, Teofil devine
judecător, dezlănțuind o campanie de
denigrare a Sfântului Ioan și de înlăturare a
lui din scaunul patriarhal. Pentru a-și
realiza acest scop cinic, intră în legătură,
prin curieri speciali, cu toți dușmanii
Sfântului Ioan Gură de Aur, trimite scrisori
episcopilor din diferite oraşe, îndemnându-
i să condamne operele lui Origen și îl pune
în alertă pe episcopul Epifanie al Ciprului.
Pe acesta îl convinge să convoace un sinod
în eparhia sa pentru a interzice citirea
cărților lui Origen, după care îl sfătuiește
să meargă la Constantinopol pentru a se
solidariza cu potrivnicii Sfântului Ioan și a-
l descalifica pe „motivul” că ar fi origenist,
pentru că a oferit adăpost și îngrijire
călugărilor egipteni „origeniști”. În
sinceritatea și dorința sa arzătoare de a
pune capăt ereziilor, bătrânul episcop
Epifanie a dat crezare uneltirilor viclene
ale lui Teofil, însă s-a convins de cursa în
care fusese atras de acesta și plecă grăbit în
țara lui, unde n-a avut bafta să ajungă,
pentru că s-a sfârșit pe drum, așa cum îi
prevestise Sfântul Ioan.
Încercarea împărătesei de a-l atrage
pe Epifanie de partea ei, ca să comploteze
împotriva Sfântului Ioan și să-l înlăture din
scaun, a eșuat pentru că acest ierarh s-a
lămurit asupra adevărului și n-a vrut să dea
satisfacție diavolului, făcând jocul
Eudoxiei și luptând împotriva unui om
nevinovat. Pentru că și el avea o viață
sfântă „Domnul, nelăsând să se facă nici
un fel de vrajbă și de mânie între plăcuții
Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite
descoperiri, cum că Ioan este curat ca
soarele și că din zavistia omenească rabdă
clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la
mulți oameni despre credința lui cea fără
prihană și despre viața lui cea
desăvârșită”41
.
Văzând că a pierdut un susținător în
îndeplinirea planului ei diabolic,
împărăteasa îi scrie lui Teofil al
Alexandriei să vină îndată la
Constantinopol ca să-și izbândească visul
lui cel mult dorit: destituirea din scaun a
Sfântului Ioan și exterminarea lui.
Împăratul, influențat și sedus de soția sa
sadică și frivolă, și-a dat consimțământul în
derularea acestui joc murdar, dând cale
liberă triumfării răului. La invitația
împărătesei, Teofil vine triumfal în
Constantinopol cu o ceată de 36 de
episcopi sufragani din Egipt, este instalat
în palatul imperial, unde zăbovește trei
săptămâni pentru a strânge argumente false
împotriva Sfântului Ioan, pe care îl evită
categoric, apoi purcede la acțiune,
convocând sinodul tâlhăresc într-o vilă
somptuoasă aflată în parcul de la Stejar,
situat într-o suburbie a capitalei, dincolo de
Bosfor, aproape de Calcedon, pentru că se
temea de o eventuală răzvrătire a
poporului. Și Sfântul Ioan avea la
dispoziția sa episcopii devotați lui,
patruzeci la număr, gata pregătiți să se
întrunească în sinod, spre a-l judeca pe
Teofil, însă el n-a abuzat de acest prilej,
căci dacă ar fi recurs la acest fapt, Teofil și
episcopii lui odioși ar fi rămas dezarmați și
41
Ibidem, p. 240. „Specialitatea lui Epifanie era
detectarea ereziilor. Toată viața sa nu făcuse decât
să caute erezii la toți monahii din străfundul
deșertului, de pe munți, din mănăstiri sau din
orașe” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 187).
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
23
nevoiți să se întoarcă la casele lor.
„Generozitatea lui i-a fost spre pieire”42
.
Acest act dovedește noblețea sufletească și
superioritatea de spirit a acestui mare sfânt,
care a preferat să îndure nedreptatea și
suferința, decât să se apere pe sine, pentru
ca să nu se producă tulburare și dezbinare
în Biserică, după cum însuși a mărturisit,
zicând trimișilor lui Teofil: „Noi nu ne-am
adunat spre risipirea Bisericii, ci spre
pace”43
.
Sinodul întrunit de Teofil cu
sprijinul curții imperiale era practic ilegal,
însă avea autorizația împăratului, care
ordonase judecarea Sfântului Ioan Gură de
Aur în absența sa. Capetele de acuzare au
fost puerile, infame și ridicole44
, fără temei
și fără consistență. În fond, nu acestea au
fost pretextele care au dus la destituirea din
scaun a Sfântului Ioan, ci dușmănia de
moarte împotriva sa îl împingea pe Teofil
42
Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 33. 43
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 244. 44
Sinodalii l-au învinovățit că făcea baie singur, că
mănâncă bomboane, că servește masa individual, că
nu-și aranjează veșmintele în mod ordonat și că îl
sfidează pe împărat (Virgil Gheorghiu, Gură de
Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 200-201).
la o asemenea faptă odioasă, ucigătoare de
frate45
.
După convocarea acestui pseudo-
sinod, Sfântul Ioan este invitat de patru ori
(prin delegați) să se prezinte în fața
ierarhilor, pentru a răspunde reclamațiilor
pe care aceștia le formulaseră la adresa sa,
la îndemnul lui Teofil, însă sfântul a
refuzat să se înfățișeze înaintea lor,
socotindu-se nevinovat. În cele din urmă, a
trimis în locul său o delegație formată din
trei episcopi și doi preoți ca să-l susțină,
însă nu li s-a acordat audiență, ci au fost
bătuți și maltratați, iar unul dintre ei a fost
pus în lanțuri de fier, pe care le pregătiseră
pentru schingiuirea Sfântului Ioan46
.
Sinodul a pronunțat sentința depunerii din
scaun și a exilării sale, pentru simplul
motiv că a fost chemat să vină la judecată
și nu a dat curs chemării47
. În raportul său
către împărat, Teofil îl acuză pe Sfântul
Ioan de crimă de lezmaiestate48
, care
atrăgea după sine pedeapsa cu moartea,
măsură pe care nu putea să o aplice decât
un tribunal imperial. „În ciuda insistenței
Eudoxiei, împăratul a refuzat să-l exileze
pe sfânt. Mai mult, Arcadius a dat ordinul
categoric să nu se facă nici o violență
împotriva sfântului”49, însă a intrat pe rol
împărăteasa, care a trimis în repetate ori pe
un ofițer al curții imperiale să-l convingă
pe Sfântul Ioan să părăsească palatul
patriarhal și să plece în exil. Spiritele se
încinseseră și mulțimea răzvrătită, care îi
jurase sfântului credință până la moarte,
era gata pregătită să se revolte împotriva
45
Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, ..., p. 31. 46
Viețile sfinților pe luna ianuarie, ..., p. 245.
Sfântul Ioan a motivat absența sa la sinod pe
considerentul „că nu este atât de fără de minte să
accepte judecata judecătorilor dușmani” (Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor,
..., p. 221). 47
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 202, 221. 48
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 201. Învinuirea aceasta era întemeiată
pe faptul că Sfântul Ioan o ofensase pe împărăteasa
Eudoxia, comparând-o într-una din predicile sale cu
Izabela (Viețile sfinților pe luna ianuarie, ..., p.
243). 49
Ibidem, p. 203.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
24
împăratului. În fața unei asemenea stări
discordante, Sfântul Ioan s-a simțit nevoit
să ia atitudine fermă, potolind mulțimea,
pentru a nu se produce dezordine și
dezbinare în sânul Bisericii. Chiar și în fața
împăratului a protestat, pentru că acesta nu
a avut o poziție consecventă, ci s-a lăsat
înduplecat la stăruințele Eudoxiei.
Împăratului i-a spus aceste memorabile
cuvinte: „Eu am primit de la Mântuitorul
Dumnezeu Biserica aceasta, spre a mă
îngriji de mântuirea poporului și nu pot s-o
părăsesc; dacă însă vrei aceasta, scoate-
mă cu forța, să am ca justificare a
dezertării mele de la datorie, autoritatea
ta”50
.
A treia zi după încheierea lucrărilor
sinodului de la Stejar (403), împăratul
ordonă prin decret imperial depunerea și
exilarea Sfântului Ioan. Ofițerii imperiali îi
înaintează sfântului ordinul scris,
amenințându-l cu abuzul de forță, în cazul
în care ar ezita să se retragă din scaun și ar
refuza să plece în exil. Pentru a nu se
provoca zarvă și tulburare în rândurile
mulțimii, se supune dispoziției împăratului
și părăsește cetatea, discret, în miez de
noapte, fiind dus cu escorta la Praenetum,
un târg aflat în vecinătatea Nicomidiei51
.
După acest eveniment tragic, mulțimea
credincioșilor din capitală s-a răsculat,
cerând insistent împăratului readucerea
Sfântului Ioan pe tronul patriarhal, căci nu
se cuvenea ca „omul curat, bun și drept,
propovăduitorul idealist și trăitorul
moralei evanghelice, cenzorul și
reformatorul societății corupte și al
Bisericii trase în jos, spre lume, să
coalizeze împotriva sa pe oamenii acestei
lumi – pe ipocriți, pe vanitoși, pe imorali,
pe intriganți, pe perverși și pe unii naivi
amăgiți chiar, care au folosit prilejul
trebuitor lui Teofil, ca să abată judecarea
50
Elias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur,
..., p. 429. 51
A se vedea Viețile sfinților pe luna ianuarie..., p.
246 și Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în
relatările istoricilor, ..., p. 203.
lui asupra capului lui Ioan Gură de Aur”52
.
Însă, Dumnezeu nu a îngăduit ca răul să
biruie până la infinit, căci, în timp ce
Teofil a încercat cu ajutorul trupelor
imperiale să ia în stăpânire cu forța
bisericile, „s-a produs în timpul nopții un
cutremur foarte mare, care a îngrozit pe
împărăteasă. Dimineața s-au trimis soli
după cel alungat, rugându-l să se întoarcă
cât mai repede în cetate (Constantinopol)
și să oprească nenorocirea venită asupra
52
Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură
de Aur, p. 548. Înainte de a pleca în exil a rostit o
cuvântare solemnă în fața celor 40 de episcopi fideli
lui, care se tânguiau cu lacrimi înainte de a-și lua
rămas bun de la el. Din textul acestei cuvântări
redăm următorul pasaj: „Multe sunt valurile și grea
este furtuna; dar nu ne este teamă că ne vom
scufunda, căci noi stăm pe stâncă. Marea n-are
decât să se înfurie, dar ea nu va putea nimici
stânca; valurile n-au decât să se ridice, dar corabia
lui Iisus nu va fi în stare să se scufunde. Pentru ce
să ne fie frică de moarte? Spune-mi! Al Domnului
este pământul și tot ceea ce este pe el. Dar
confiscarea banilor? Nimic n-am adus cu noi pe
lume și este lămurit că nici nu vom putea scoate de
aici ceva cu noi. Iar cele înspăimântătoare ale
lumii sunt pentru mine vrednice de dispreț și cele bune ale lumii, vrednice de râs. Nu mă tem de
sărăcie, nu doresc bogăția, nu mă tem de moarte,
nu doresc să trăiesc, decât numai pentru scopul
vostru duhovnicesc... . Când Hristos este cu mine,
de cine mă voi înfricoșa? Chiar dacă împotriva
mea se vor ridica valuri, chiar dacă se vor ridica
mări întregi, chiar dacă împotriva mea se va ridica
mânia tiranilor, pentru mine toate acestea sunt mai
de nimic decât pânza de păianjen” (Patrologia
Greacă, vol. 52, col. 427, apud. Elias
Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, ..., p.
429). Cuvântarea aceasta reliefează în chip
magistral atitudinea eroică a sfântului și ținuta sa
morală impecabilă. Este mărturia unui suflet mare
care s-a mistuit de dragostea față de Dumnezeu și
de oameni, pentru care a răbdat toate încercările,
suferințele și lipsurile. Sfântul Ioan era incomod
stăpânirii imperiale și pentru faptul că era un ascet desăvârșit, neiubitor de avere, de lux și de abilități
politice. Și aceste acuzații i-au fost imputate la
sinodul de la Stejar, pentru că el era degajat absolut
de cele lumești și ducea o viață de anahoret. „Trăia
izolat, simplu, călugărește, mânca puțin și singur,
ușurase reședința episcopală de tot ce era lux și
risipă, transformase casa în mănăstire, era auster,
smerit și sărac și – ce e mai rău – cârtitor
împotriva celor care trăiau după preceptele fericirii
pământești” (Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului
Ioan Gură de Aur, p. 549).
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
25
orașului. Au mai fost trimiși și alți soli
după aceștia și încă alții după ei, încât era
plin Bosforul de mulțimea corăbiilor cu cei
trimiși”53. Sfântul a acceptat să-și reia
scaunul numai după ce, în prealabil, va fi
reintegrat în drepturile lui de un sinod
general, însă poporul nu a mai avut răgaz
să aștepte acest moment decisiv și a
început să facă manifestații de protest.
Revenirea Sfântului Ioan în cetatea
imperială a produs un mare entuziasm în
rândurile credincioșilor, care au ieșit în
întâmpinarea lui „cu făclii de ceară,
aprinse”54
, intonând cântări de bucurie și
de mulțumire adusă lui Dumnezeu, pentru
că a izbăvit păstorul de pedeapsa
surghiunului și l-a readus nevătămat în
mijlocul turmei Sale. Văzând că toată
uneltirea sa demonică a eșuat, Teofil
încearcă rușinat, pe toate căile, să-și
salveze viața în fața furiei mulțimii, care îl
căuta ca pe iarba de leac să-l prindă și să-l
arunce în mare. „Cu multă greutate a
reușit să găsească o navă veche și să se
îmbarce într-un port izolat cu toți egiptenii
săi pentru a nu fi făcuți bucăți de
mulțime”55
, în timp ce Sfântul Ioan a fost
primit triumfal în catedrală și așezat pe
tron, de unde a binecuvântat poporul și a
rostit un frumos cuvânt de învățătură.
Oamenii îl ascultau cu admirație, plângând
de bucurie. „Eudoxia și Arcadius erau
alături de popor, din nou credincioși lui
Gură de Aur. Dar această împăcare era
prea frumoasă ca să dureze mult timp”56
.
Ea a durat două luni, când începe să apară
pe scena politică un nou paradox:
inaugurarea unei staui de argint, care o
reprezenta pe împărăteasa Eudoxia,
îmbrăcată în hlamidă, pe o coloană
purpurie, așezată pe un pedestal înalt, în
apropierea bisericii Sfânta Sofia din
Constantinopol. Cu acest prilej s-au
organizat ceremonii, cântece, jocuri, coruri
53
Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria
bisericească, ..., cartea a V-a, cap. 34, p. 240. 54
Ibidem. 55
.Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 213. 56
Ibidem, p. 214.
și spectacole de tot felul, după moda
cultului păgân. Aceste dezmățuri îl
deranjau enorm pe Sfântul Ioan, mai ales
când slujea și predica în biserică. Însă nu
numai pe el, ci pe întreg poporul credincios
îl tulbura zgomotul produs de aceste
festivități păgâne, încât sfântul s-a simțit
nevoit să reacționeze prompt, printr-o
predică colerică, în care a combătut aceste
obiceiuri orgiastice, adevărate acte de
sfidare și de insultă la adresa Bisericii.
Luând cunoștință de acest fapt, și simțindu-
se ofensată, împărăteasa a cerut îndată
convocarea unui sinod împotriva lui Ioan.
Aflând despre acest lucru, Sfântul Ioan a
rostit iarăși în biserică o omilie celebră
care începea cu cuvintele: „Iarăși se
înfurie Irodiada, iarăși se tulbură, iarăși
dănțuiește, iarăși cere să primească pe
tipsie capul lui Ioan”57
. Aceste cuvinte au
iritat-o și mai mult pe împărăteasă care, de
această dată, nu l-a mai putut suporta,
cerând în mod deliberat exilarea lui.
Tratativele s-au derulat începând din
toamna anului 403 până în preajma
Paștelui din anul 404, când împăratul, sub
presiunea Eudoxiei și a adversarilor
Sfântului Ioan, îi impune acestuia
domiciliu forțat în propria sa locuință,
interzicându-i să mai ia parte la slujbele
bisericești timp de două luni, când se va
hotărî sentința de trimitere a lui în exil. În
zilele Sfintelor Paști a avut loc unul dintre
cele mai cumplite masacre, în care
credincioșii ortodocși devotați Sfântului
Ioan, supranumiți ioaniți, au fost maltratați,
arestați și mulți dintre ei uciși de armată,
condusă de clerici trădători, manipulați și
dirijați de împărăteasa Eudoxia58
.
57
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările
istoricilor, ..., p. 205. 58
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 229-236. Împărăteasa, împreună cu
episcopii cinici și cu aristocratele ei de la curte, au
plătit doi criminali ca să pătrundă în palatul
patriarhal și să-l lichideze pe Sfântul Ioan, însă nu
au izbutit, cu toate că al doilea infractor a asasinat 5
paznici până să ajungă la chilia sfântului (Virgil
Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, ..., p.
240-245).
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
26
Sinodul întrunit la porunca
împărătesei, format din dușmanii
înverșunați ai sfântului, au reactivat decizia
de condamnare a sa pe care o emisese
sinodul de la Stejar și au legiferat revenirea
sa în scaunul patriarhal ca fiind un act
necanonic, săvârșit printr-un ordin imperial
și nu printr-o decizie sinodală. În cele din
urmă, episcopii „l-au convins pe împărat
că hotărârea anterioară este legală și
dreaptă”59
și astfel, la îndemnul lor,
împăratul dă poruncă să fie înlăturat din
scaun și scos afară din cetate, sub pretext
că nu a fost reabilitat în mod canonic. De
aici încolo, începe un nou calvar de
suferințe pentru marele luceafăr și stâlp al
Ortodoxiei. A fost preluat de un grup de
soldați, care l-au îmbarcat pe o corabie și
dus în Bitinia, în cetatea Niceea, iar de aici
a fost transferat la Cucuz și apoi la
Arabissos, în Armenia Mică60
. Pe drum a
îndurat multe chinuri, batjocuri, suferințe și
lipsuri, pentru că împărăteasa poruncise
celor ce îl însoțeau „să-l amărască în tot
timpul pe cale, că doar va muri mai
degrabă”61
, însă sfântul a răbdat cu
mulțumire toate încercările și ispitele. Pe
cale, în timp ce călătorea prin ținutul
Capadociei, îl întâmpinau cete de cuvioși și
de fecioare, care se tânguiau, vărsând
lacrimi amare pentru el și, compătimindu-l,
strigau: „Mai bine ar fi fost să se fi stins
soarele, decât să fi tăcut gura lui Ioan”62
.
59
Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria
bisericească, ..., p. 240. 60
Ibidem, p. 241. A se vedea Gherasim Timuș,
Dicţionar aghiografic, ..., p. 418 și Viața Sfântului
Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, ..., p.
225-226. Prin trimiterea sa la Cucuz, împărăteasa
nu urmărea altceva decât „moartea lui prin foame
sau strangulare” (Virgil Gheorghiu, în trad. rom. cit., p. 269). 61
Viețile sfinților pe luna noiembrie..., p. 249. Când
traversa dieceza Galatiei, episcopul provinciei,
Leonte, la îndemnul Eudoxiei, a pus la cale un
complot pentru asasinarea sfântului, însă încercarea
lui a eșuat, pentru că gardienii care îl escortau pe
sfânt l-au apărat în fața acestor bande de tâlhari
(Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,
..., p. 270). 62
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 250.
În urma deportării sfântului, în
Constantinopol s-a petrecut o mare
tragedie: un incendiu năpraznic a ars
biserica în care slujise Sfântul Ioan, iar
focul s-a extins și asupra palatului
imperial, pe care l-a ars din temelii,
prefăcându-l în scrum63
. Atunci toți au
cunoscut că această calamitate a fost un
semn al pedepsei dumnezeiești, pentru
nedreptatea ce i s-a făcut acestui mare
dascăl al adevărului și atlet al lui Hristos,
care a fost trimis în surghiun fără nici o
vină.
Dar fiindcă în perioada cât a stat la
Arabissos a adus la cunoștința adevăratului
Dumnezeu pe mulți necredincioși și
închinători la idoli și, pentru faptul că
devenise renumit prin măiestria cuvântului
său și prin darul minunilor sale, împăratul
a dat un edict prin care a poruncit să fie
mutat la Pityum, o localitate aflată într-un
loc pustiu, pe țărmul Mării Negre, în
vecinătatea barbarilor64
, la poalele
63
Ibidem, p. 249. 64
Ibidem, p. 250. A se vedea: Teodoret, Episcopul
Cirului, în Istoria bisericească, ..., cartea a V-a, cap. 34, p. 241 și Gherasim Timuș, Dicţionar
aghiografic, ..., p. 419. La Cucuz a ajuns după
două luni și jumătate de drum lung și anevoios, plin
de chinuri, de suferințe și de primejdii, îndurate mai
mult din partea clericilor, decât din partea străinilor.
Când a poposit în Cezareea Capadociei a fost
aclamat și îngrijit de mulțimea credincioșilor, în
timp ce Pharetrius, episcopul cetății, a înarmat pe
monahi cu săbii și toiege ca să-l masacreze pe
Sfântul Ioan și astfel, să-i dea Eudoxiei, spre
satisfacție, capul său, gândind că va obține o mare
recompensă din partea ei, în urma acestui act „de
bravură” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul
lui Hristos, ..., p. 278-282). Atât de dezamăgit a
ajuns acest luceafăr al Ortodoxiei, încât, după atâta
amar de chin și de prigoană, îi scrie unei foste
ucenițe (diaconița Olimpiada) că „nu se mai teme
decât de episcopi” (Ibidem, p. 282). „Dumnezeu a început să-i pedepsească, unul după altul, pe cei
care-l condamnaseră pe sfântul episcop Ioan Gură
de Aur... . Pe Eudoxia a pedepsit-o cu o moarte
cumplită... . Toți membrii conjurației care l-au
trimis pe Gură de Aur în Cucuz au fost loviți de
pedepse spectaculoase” (Virgil Gheorghiu, Gură de
Aur, atletul lui Hristos, ..., p. 284-285). După
moartea Eudoxiei, mormântul ei s-a cutremurat
timp de 33 de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, iar
cutremurul a încetat în clipa când au fost aduse la
Constantinopol cinstitele moaște ale Sfântului Ioan
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
27
Munților Caucaz. Călătoria a fost lungă și
istovitoare; ostenelii drumului i se adăugau
arșița soarelui și ploile. Unul dintre ostașii
gardieni (trimiși special de către împărat în
acest loc) îl compătimea și se comporta
umanitar cu el, pe când celălalt, în speranța
că îi va pune capăt zilelor și va fi promovat
în rang de către împărăteasă pentru această
ticăloșie, era de o cruzime și bestialitate
neobișnuite, nepermițându-i sfântului să-și
facă necesitățile importante și
neîngăduindu-i să intre în convorbire cu
oamenii aleși care îi ieșeau în cale spre a-l
mângâia și ajuta cu ofrande, pentru a-i
ușura amarul suferinței. Era obligat să
meargă pe cărările stâncoase ale munților,
însă „sfântul mergea mai neobosit decât
tinerii polițiști care-l escortau. Gură de
Aur suporta foamea și setea mai bine ca
acești gardieni. Lucrul i-a uimit până într-
atât pe polițiști, încât unul dintre ei a
crezut că era o minune și a încercat să-l
salveze pe episcop. Al doilea era însă
neînduplecat. Știa că dacă prizonierul nu
murea pe drum, nu va primi nici bani, nici
avansarea, nici concediul. Gândindu-se la
toate acestea, a rărit opririle cu riscul de a
cădea el însuși bolnav. Dar sfântul mergea
ca un tânăr fără să obosească”65
. El știa că
acest drum presărat cu spini era o cale
împărătească spre cer. În toată perioada
exilului s-a bucurat de stima și prețuirea
celor de bună credință, veniți din
Constantinopol și din Antiohia ca să-l
cerceteze și să-i aline necazurile și
ostenelile chinurilor.
Gură de Aur (Viețile sfinților pe luna noiembrie, ...,
p. 255). Pe când se afla la Arabissos a cerut printr-o
scrisoare intervenția papei Inocențiu (402-417),
rugându-l să mijlocească la împărat pentru a-i anula pedeapsa exilului. Papa a venit în sprijinul său,
făcând toate demersurile necesare pentru a-l salva,
însă fără nici un rezultat pozitiv. Chiar ambasadorii
papali, majoritatea dintre ei episcopi, trimiși în
capitala imperială să negocieze soarta crudă a
marelui arhipăstor Ioan, au fost masacrați și uciși de
forțele armatei imperiale, trimise de împărat (Virgil
Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, ..., p.
304). 65
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 309.
Cu câteva zile înainte de obștescul
sfârșit, i s-au arătat în vedenie Sfinții
Apostoli Petru și Ioan, înștiințându-l că, în
curând, va fi sălășluit în odihna cea veșnică
a împărăției celei de sus, unde va primi
răsplata ostenelilor sale66
. Escorta n-a mai
ajuns cu Sfântul Ioan la locul destinației,
pentru că ceasul sfârșitului său s-a
apropiat. „Domnul cel iubitor de oameni
nu a îngăduit ca atletul cel vestit
învingător să fie dus în acea insuliță, căci,
ajungând la Comana, a trecut în viața cea
neîmbătrânită și fără de întristare”67
.
Ajungând în localitatea Comana, Sfântul
Vasilisc – fostul episcop al acestei
localități, care suferise moarte martirică pe
vremea împăratului Maximian – ale cărui
moaște se aflau în biserica din această
cetate, - i s-a arătat Sfântului Ioan în vis și
i-a zis: „Nădăjduiește, frate Ioane, că
mâine vom fi amândoi împreună”. Același
sfânt mucenic s-a arătat și preotului
bisericii sale, zicând: „Gătește loc fratelui
Ioan, căci vine la noi”68. A doua zi,
dimineața, Sfântul Ioan i-a rugat pe
gardieni să mai zăbovească un timp în
cetate, dar ei n-au vrut și au pornit la drum.
O ploaie torențială i-a întors înapoi.
Revenind deci la Comana, Sfântul
Ioan a cerut permisiunea să se îmbrace în
veșmintele sale albe și strălucitoare, demne
de viața dusă de el, apoi a săvârșit Sfânta
Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele
Taine. După ce a împărțit celor de față
hainele sale uzate și ultimile lucruri rămase
de la el, a rostit o rugăciune de mulțumire,
apoi a închis ochii predându-și sufletul în
mâinile lui Dumnezeu și grăind obișnuitul
său cuvânt: „Slavă lui Dumnezeu pentru
toate”69
! Așa s-a stins stâlpul Bisericii și
luminătorul lui Hristos, în ziua de 14
septembrie 407. „Trupul său, cel care așa
de bine se luptase, a fost așezat lângă
66
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 251. 67
Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria
bisericească, ..., cartea a V-a, cap. 34, p. 241. 68
Viețile sfinților pe luna noiembrie, ..., p. 251.
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos,
..., p. 311. 69
Ibidem, p. 252. Virgil Gheorghiu, în trad. rom.
cit., p. 312.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
28
racla mucenicului Vasilisc, după ce
mucenicul acesta a poruncit prin vis acest
lucru”70
.
În anul 438, împăratul Teodosie al
II-lea repară în parte greșeala mamei sale,
Eudoxia, aducând în triumf moaștele sale
de la Comana la Constantinopol și
îngropându-le cu cinste în biserica Sfinților
Apostoli, în timpul păstoririi patriarhului
Proclu. La această ceremonie a asistat
însuși împăratul și soția sa, Pulheria,
vărsând lacrimi pentru greșeala părinților
lor, în timp ce clerul, oficialitățile și
mulțimea credincioșilor, stând în genunchi,
vrând parcă să-l reabiliteze în demnitatea
sa pe Sfântul Ioan strigau cu tânguire:
„Părinte, ia-ți înapoi locul pe scaunul
episcopal”71.
În anul 1204, când
Constantinopolul a fost devastat și
incendiat de armatele cruciadei a IV-a,
sfintele sale moaște au fost duse la Roma și
așezate în biserica Sfântului Apostol
Petru72
. Istoria l-a etichetat ca fiind cel mai
mare orator creștin. Biserica Romano-
Catolică l-a proclamat în anul 1908
patronul predicatorilor.
Biserica Ortodoxă îl serbează de
trei ori pe an: pe 27 ianuarie, pe 13
noiembrie și pe 30 ianuarie, împreună cu
ceilalți doi corifei, Vasile și Grigorie.
Ceea ce l-a impus pe Sfântul Ioan
Gură de Aur în fața posterității a fost viața
sa morală exemplară, coincidența perfectă
dintre cuvânt și faptă, conștiința
responsabilității față de slujirea sacerdotală
și față de valorile umanitar-creștine,
dragostea sa nesfârșită față de om,
atitudinea sa combativă și intransigentă în
eliminarea corupției, nedreptății și
minciunii, lupta sa necurmată și intolerantă
pentru stârpirea patimilor și viciilor de tot
felul și inegalabilul său talent de
predicator. Adversarii săi nu l-au ruinat, ci
l-au înălțat, ajutându-l să-și etaleze și mai
70
Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria
bisericească, ..., cartea a V-a, cap. 34, p. 241. 71
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui
Hristos, ..., p. 313. 72
Ibidem, p. 314.
mult capacitatea sa, eroismul său moral,
spiritul său de jertfă și de abnegație,
statornicia sa neclintită în îndeplinirea
cuvântului evanghelic și răbdarea sa
mucenicească. Astăzi, atât Biserica de
Apus, cât și cea din Răsărit îi recunoaște cu
prisosință meritele și virtuțile sale și îl
cinstește cu evlavie, ca pe cel ce este
„trâmbița cea cu aur ferecată, organul cel
de Dumnezeu insuflat; noianul dogmelor
cel nedeșertat, întărirea Bisericii; mintea
cea cerească, adâncul înțelepciunii;
paharul cel cu totul de aur, care varsă
râuri de învățături și adapă făptura”73
cu
mierea cea hrănitoare a dumnezeieștilor
sale cuvinte, căci a fost un înțelept tâlcuitor
al tainelor lui Dumnezeu. A fost un model
de viețuire creștinească, pentru că a trăit
așa cum a învățat și a învățat așa cum a
trăit, adică după Evanghelie, avându-L ca
model pe Domnul nostru Iisus Hristos.
„Având pe de o parte o virtute severă și
exactă, el avea pe de altă parte un mod de
a predica clar și elegant”74.
Opera sa este foarte vastă,
cuprinzând aproape 750 de omilii la cărțile
Sfintei Scripturi, scrieri dogmatico-
polemice pentru apărarea dreptei credințe
și combaterea ereziilor vremii, scrieri
ascetice și cu caracter educativ-moral,
numeroase predici și cuvântări panegirice
la praznice împărătești și la sfinți și o
corespondență alcătuită din 240 de scrisori.
El rămâne cunoscut și ca mare moralist și
exeget biblic, însă darul elocinței l-a
remarcat cel mai mult, calificându-se drept
punctul de apogeu al oratoriei sacre.
73
Stihira întâi, gl. 4, de la Doamne strigat-am,
Vecernia zilei prăznuirii aducerii moaștelor Sf. Ioan
Gură de Aur, în Mineiul lunii ianuarie, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 400. 74
Sozomen, în Istoria bisericească, ..., p. 317.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
29
Henri Berthelot,
Cel mai român dintre generalii francezi din Primul Război Mondial
Pr. Jean-Paul Lefebvre-Filleau
Parohia ortodoxă Sainte Catherine d’Alexandrie din Vernon
La Chapelle-Réanville (Eure)
1916. Pe cele două fronturi
europene, cel occidental şi cel de răsărit,
războiul stagnează. Deşi armata germană
este îngenuncheată la Verdun, pe un câmp
de luptă plin de noroi şi sânge, bătălia de
pe râul Somme încă nu e pe deplin
câştigată. În estul Europei, situaţia este la
fel de neclară. Un general francez, însă,
Henri Berthelot, se va ilustra pe frontul
românesc printr-o misiune care va pecetlui
relaţiile indefectibile de stimă şi prietenie
între cele două naţiuni, română şi franceză.
În România, memoria acestui militar,
distins cu titlul de „Cetăţean de Onoare al
României” şi decorat cu „Ordinul Mihai
Viteazul” de către regele Ferdinand I
(1865-1927), este încă vie.
În data de 19 septembrie 1916,
generalul de divizie Marie Fayolle (1852-
1927), comandant al Armatei a 6-a, îl
anunţă pe generalul de divizie Henri
Berthelot că va fi numit şef al misiunii
militare franceze în România.
Berthelot ştie cât de greu cântăreşte
Romănia în echilibrul de forţe, aliată fiind
cu ţările Antantei – Franţa, Marea Britanie
şi Rusia –, şi se întreabă ce anume aşteaptă
de la el guvernul francez.
Dar să ne întoarcem puţin în urmă,
la data de 27 august 1916, când România
declară război Imperiului Austro-Ungar.
Această iniţiativă nu era prevăzută de
aliaţi, care doreau mai degrabă afectarea
armatei române spre sud, în teritoriu
bulgar, spre a face joncţiunea cu trupele
franco-britanice debarcate în Grecia, la
Salonic, care băteau pasul pe loc în faţa
armatei turce. Bucureştiul, însă, a preferat
să-şi îndrepte ofensiva militară spre
Transilvania – ofensivă care la început a
avut un oarecare succes, pentru ca repede
apoi trupele române (deşi dispunând de o
jumătate de milion de soldaţi, însă prost
echipaţi) să fie prinse ca într-un cleşte de
Armata a 9-a, comandată de generalul
Erich von Falkenhayn (1861-1922), şi de
trupele generalului August von Mackensen
(1849-1945), care comanda Armata a 17-a
germană, Armata a 3-a austro-ungară şi
Armata întâia bulgară. În urma acestor
evenimente, generalul Joseph Joffre (1852-
1931), comandant al forţelor franco-
britanice, îi aduce la cunoştinţă lui
Berthelot că a fost desemnat să salveze
România.
Cine este Berthelot?
Fiu al unui căpitan de jandarmi,
Berthelot s-a născut pe 7 decembrie 1861,
la Fleurs, în departamentul Loirei.
Absolvent al Şcolii Militare de la Saint-
Cyr (promoţia 1881), îşi face ucenicia de
ofiţer în Algeria şi în Indochina. Diplomat
apoi al Şcolii Superioare de Război, în
1887, este numit ataşat pe lângă Statul
Major al Armatei. De o statură
impunătoare şi cu un caracter dintr-o
bucată, Berthelot e descris de către Joffre,
în fişele dosarului său, ca un element
„dotat cu o enormă energie în gândire şi cu
o inteligenţă de prim ordin”. Într-adevăr,
Berthelot şi-a dovedit valoarea de
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
30
comandant în fruntea Diviziei a 53-a a
Corpului de Armată 32, având
responsabilitatea sectorului Soissons. A
trăit iadul pe frontul de la Verdun, iar acum
i se încredinţează o „misiune militară” şi
comanda unui stat major, a unui corp de
instructori, de subofiţeri şi de soldaţi, al
cărui efectiv atinge 1100 de oameni.
Berthelot este însărcinat să joace un rol
delicat, şi nu întotdeauna clar, acela de
„consilier” ataşat pe lângă regele
României, dar şi să îşi afirme independenţa
în relaţiile cu monarhul... Joffre îi dă mână
liberă, deşi „Rusia nu va vedea cu ochi
buni misiunea lui, şi, în plus, va trebui să
câştige încrederea românilor”.
O situație politico-militară dificilă
Pe data de 15 octombrie 1916,
generalul Berthelot este călduros primit la
Bucureşti de către regele Ferdinand.
Regina Maria1 se arată de la început
favorabilă misiunii lui şi îşi exprimă
simpatia faţă de personaj, chiar dacă pe
chipuri îngrijorarea este vizibilă. „Sunt
primit”, scrie generalul, „ca un salvator; eu
cred, însă, că mai înainte de toate ar trebui
să regăsească pe ei înşişi.”2.
Două luni mai târziu, în ziua de 9
septembrie 1916 mai exact, Berthelot trage
semnalul de alarmă: „(...) Este foarte
probabil că germanii vor fi în seara asta la
Bucureşti (...). Ce mai rămâne din Valahia
va fi repede pierdut, şi nu ştiu unde se vor
opri lucrurile dacă nu intervin Ruşii.”3.
Abia începută, misiunea lui
Berthelot pare să se încheie înainte de
vreme... Dar în ianuarie 1917 generalul
decide să „repună pe picioare armata
română, în baza a 15 divizii”4 – şi îşi
acordă trei luni ca să reuşească. În martie,
cartierul general al armatei se repliază la
1 Maria Alexandra Victoria de Edinbourgh (născută
în ziua de 29 octombrie 1875 la Eastwell, în Marea
Britanie, şi decedată în data de 18 iulie 1938, la
Sinaia) făcea parte din familia regală britanică în
calitate de nepoată a reginei Victoria. Prin căsătorie
a devenit regina României. 2 Din corespondenţa generalului Berthelot.
3 Din corespondenţa generalului Berthelot.
4 Din corespondenţa generalului Berthelot.
Iaşi, unde s-a retras şi familia regală. Cât
despre sprijinul ruşilor, Berthelot nu îşi
mai face iluzii: „Se vorbeşte de-a dreptul
despre revoltă, despre capitulare etc.,
lucruri care, în condiţiile actuale, nu
reprezintă o perspectivă atrăgătoare. Un
anume Raspucin (sic!), personaj cum
numai în Rusia poate exista, sfătuitor
damnat al împărătesei, a fost asasinat de
către un mare duce. Asta ca să vă faceţi o
idee despre ţara asta!”5.
Din fericire, iarna a încetinit
considerabil înaintarea trupelor germane.
Berthelot face dovada unei înflăcărări
neprecupeţite pe câmpul de luptă şi în
taberele de antrenament, îndrumând şi mai
cu seamă încurajând oamenii cu o
convingere care stârneşte admiraţia
populaţiei. Drapelul francez care flutură pe
maşina generalului este, pentru români, în
ciuda izolării, a mizeriei lor şi a
nenorocirilor pe care le îndură, semnul că
un adevărat prieten, Franţa, îi susţine şi
până la urmă îi va salva. Exemplul este dat
şi de cei doi suverani, care nu acceptă să se
refugieze în Rusia.
În mai 1917, cu armamentul
furnizat de statul francez (avioane, tunuri,
mitraliere, puşti, muniţii etc.), armata
română îşi regăseşte vigoarea. În ziua de
25 iulie, trupele ruseşti şi cele româneşti
iau cu asalt poziţiile ţinute de diviziile
germane şi austro-ungare. Pe 26 mai, a
doua zi după declanşarea operaţiunilor,
lovitură de teatru: Alexandrî Kerenski
(1881-1970), şeful guvernului provizoriu
rus, decide retragerea ruşilor din teatrul
operaţiunilor. În consecinţă, vreme de trei
săptămâni, bătăliile devin sângeroase.
Marile lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz („triunghiul morţii” din Moldova)
sunt duse numai de armata română. În
seara zilei de 24 august, Berthelot notează:
„Diviziile noastre au rezistat într-un mod
remarcabil.”6. Trupele lui Mackensen şi ale
arhiducelui Josef sunt ţinute în şah.
O dată cu ieşirea din luptă a
trupelor ruseşti, preşedintele consiliului de
5 Din corespondenţa generalului Berthelot.
6 Din corespondenţa generalului Berthelot.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
31
miniştri, Ion Brătianu (1864-1927)
consideră că, fără aliaţi, România nu poate
continua războiul şi prin urmare va fi
nevoită să ceară armistiţiul, lucru care se
va întâmpla pe data de 9 decembrie, la
Focşani. În ziua de 5 februarie 1918,
forţele imperiale, dispunând de 37 de
divizii, îi adresează un ultimatum
generalului Alexandru Lupescu (1865-
1934). Bucureştiul acceptă condiţiile
armistiţiului, impuse de inamic, şi
parafează proiectul tratatului de pace în
data de 5 martie, la două zile după
încheierea tratatului de pace de la Brest-
Litovsk, dintre Rusia Bolşevică şi
Germania imperială. „Condiţiile” sunt
„umilitoare”, pentru Berthelot, printre care
obligaţia trupelor franceze de a părăsi
teritoriul începând cu ziua de 9 martie
1918.
Întors la Paris, Berthelot este trimis
pe front în fruntea Armatei a 5-a şi, sub
autoritatea generalului Philippe Pétain,
participă la toate bătăliile decisive din
acest an final al Primului Război Mondial.
Armata Dunării
Pe data de 1 octombrie, generalul
Berthelot este convocat de către
preşedintele consiliului de miniştri francez,
Georges Clemenceau (supranumit Tigrul),
care îl trimite iarăşi în România spre a o
reintegra în tabăta aliaţilor. Berthelot
formează „Armata Dunării”, alcătuită din
unităţi franceze, greceşti şi române, al cărei
comandant este începând cu ziua de 28
octombrie. Pornind din Salonic, Armata
Dunării reduce la tăcere ultimele bastioane
germane, atât în Bulgaria, cât şi în
România, până în ziua de 1 decembrie
1918, ziua victoriei, când Berthelot se
întoarce în capitala României, unde
constată că românii nu l-au uitat nici pe el,
nu au uitat nici Franţa. Foarte emoţionat,
Berthelot îi scrie uneia dintre rudele sale,
pe 2 decembrie: „Ieri, duminică, a fost ziua
noastră de glorie. Pe de o parte, am
capturat întreaga armată a lui Mackensen;
soldaţii se predau pe capete şi
necondiţionat. (...) Tot ieri, împreună cu
regele şi regina, mi-am făcut intrarea
triumfală în Bucureşti, în fruntea trupelor
aliate. După cum mă aşteptam, entuziasmul
a fost debordant (...). Regele şi-a făcut
apariţia în jur de ora 9 dimineaţa, apoi,
alături de câţiva ofiţeri, am pornit defilarea
călare. Eu în dreapta regelui, iar regina în
stânga (...). Defilarea a fost superbă, mai
cu seamă în ceea ce priveşte trupele
franceze, care s-au prezentat într-un mod
remarcabil şi au fost îndelung ovaţionate
de populaţie. (...) Sunt sărbătorit
pretutindeni unde mă duc şi oamenii mă
consideră salvatorul României. Îţi
mărturisesc că lucrul acesta îmi face mare
plăcere – totuşi, când mergem şi noi la o
partidă de pescuit?”
Generalul, însă, mai are până să se
bucure de plăcerile pescuitului la undiţă.
Armata română de sud, sprijinită de trupele
lui Berthelot, se poziţionează în
Transilvania începând cu data de 1
decembrie 1918... Va fi, însă, nevoie de
semnarea Tratatului de la Versailles pentru
ca Transilvaniei să i se recunoască, în ziua
de 4 iunie 1920, statutul de teritoriu
românesc.
Berthelot va rămâne în România
până în mai 1919. Întors în Franţa, va fi
numit succesiv guvernator militar al
oraşelor Metz şi Strasbourg. Generalul se
retrage din viaţa activă şapte ani mai
târziu, continuând să întreţină relaţii vii cu
România, pe care o consideră „a doua sa
patrie”. An de an îşi petrece o parte din
toamnă în Transilvania, în ţinutul
Hunedoarei, unde, în 1922, guvernul
român i-a oferit un teren şi o casă.7
Berthelot, personaj istoric român
a. Înainte de 1945
Vestea morţii generalului, din 28
ianuarie 1931, consternează poporul
român. „Amintirea lui a rămas înscrisă în
7 La moartea generalului, conform dorinţei lui,
această proprietate a fost restituită guvernului
român. Mai târziu, regimul comunist o va
transforma în sediu C.A.P. Din anul 2008, casa lui
Berthelot a devenit sediul Agenţiei de Dezvoltare
Durabilă a Ţării Haţegului.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
32
adâncul sufletelor noastre”, îi telegrafiază
regele Carol al II-lea preşedintelui
Republicii Franceze; „Deplângem toţi, în
România, pierderea acestui mare prieten al
ţării noastre”8. Ziarul L’Indépendance
Roumaine, cotidian de limbă franceză
tipărit la Bucureşti, îşi intitulează cu
emoţie editorialul din 30 ianuarie
„Berthelot al nostru”. În teritoriu, ţăranii
din Fărcădinul de Jos, care l-au cunoscut
îndeaproape, decid ca de acum înainte satul
lor să se numească General Berthelot. La
Bucureşti, o slujbă de pomenire are loc la
biserica Mihai Vodă, în prezenţa membrilor
guvernului român. Iar Ministerul Educaţiei
hotărăşte încetarea cursurilor în şcolile din
ţară, timp de o oră, pe parcursul căreia
profesorii vor prezenta elevilor
însemnătatea misiunii lui Berthelot pentru
România în timpul Primului Război
Mondial.
Berthelot aparţine istoriei
României, după cum o dovedesc
numeroasele lucrări publicate între cele
două războaie, lucrări în care sunt
exprimate admiraţia şi recunoştinţa
românilor pentru ajutorul militar venit din
Franţa. Încă din anul 1918, generalul
Găvănescu celebrează rolul de prim ordin
jucat de „unul din generalii cei mai distinşi
ai Franţei”9. „O dată cu venirea generalului
Berthelot la comanda misiunii militare”,
notează marele istoric Gh. I. Brătianu, „am
beneficiat nu numai de strălucitul şef
militar şi organizator, dar mai cu seamă de
spiritul victorios al Franţei eterne”10
.
b. Perioada comunistă
Memoria generalului va continua să
fie onorată până la proclamarea Republicii
Populare, în 1947. În anii care urmează,
istoricii evului comunist se străduiesc să
8 Nicolae Cerbulescu, Generalul Henri Berthelot,
Sibiu, 1931, p. 43. 9 Epopeea română. Războiul nostru pentru
întregirea neamului (L’Épopée roumaine. Notre
guerre pour l’unification de la nation), Iaşi, 1918,
p. 62. 10
Souvenirs d’une coopération militaire franco-
roumaine dans la Victoire, 1916-1919, Bucarest,
1992, p. 14.
vadă lucrurile invers faţă de cum le vedeau
istoricii de dinainte, iar Berthelot va cădea
şi el victimă acestei lupte ideologice.
În 1957, însă, Petru Groza
(1884-1958) decide să celebreze cu fast a
patruzecea aniversare a luptelor de la
Mărăşeşti, iar Franţa este invitată şi ea să
participe. Delegaţia franceză, condusă de
generalii Chambe (1889-1983), Pétin şi
Cochet, din care mai fac parte şi douăzeci
şi trei de veterani ai armatei lui Berthelot,
însoţiţi de mai mulţi jurnalişti, este primită
cu onoruri la Bucureşti, în seara zilei de 1
august. „Cea de-a patruzecea aniversare a
bătăliei de la Mărăşeşti”, scrie generalul
Pétin în cartea de onoare a mausoleului de
la Mărăşeşti, „douăzeci şi cinci de ofiţeri ai
misiunii Berthelot au venit să-şi revadă
camarazii români şi să evoce amintirile
trecutului simbolic al prieteniei franco-
române.”. La statuia lui Berthelot, ridicată
în parcul Teatrului Naţional din Iaşi, Pétin
rosteşte un discurs emoţionant: „Vă salut,
domnule general! Am venit în vizită la
dumneavoastră, în ţara aceasta prietenă,
acum, după patruzeci de ani, împreună cu
douăzeci şi trei dintre ofiţerii
dumneavoastră de la 1917. Aici, la Iaşi,
unde aţi avut cartierul general, am venit să
evocăm cu emoţie amintirile misiunii al
cărei strălucit comandant aţi fost.”
O dată cu venirea la putere a lui
Nicolae Ceauşescu, naţionaliştii şovini îşi
impun punctul de vedere. Cultul trecutului
face oficiu de exaltare a comunismului de
tip românesc. Orice pretext e bun pentru a
preamări memoria României Mari şi a
anilor de luptă pentru împlinirea idealului
naţional (1916-1919).
Anul 1967 aduce cu el aniversarea
fastuoasă a cincizeci de ani de la bătăliile
câştigate la Mărăşti şi Mărăşeşti. Revista
română de istorie publică un articol despre
misiunea lui Berthelot. Calităţile
generalului sunt recunoscute în termeni
elogioşi: „Capacitatea şi experienţa lui
militară, caracterul lui optimist şi fidel,
prestigiul dobândit pe câmpul de luptă, în
Franţa, l-au împins pe generalul Joffre să îl
considere drept omul cel mai calificat să
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
33
colaboreze cu comandamentul român de
război.”11
În 1987, cartea România în anii
Primului Război Mondial, considerată în
epocă o istorie oficială a Marelui Război,
misiunea militară franceză beneficiază de o
largă descriere, iar numele lui Berthelot
este citat din abundenţă.
c. După căderea comunismului
În noiembrie 1992, ambasada
Franţei în România şi Muzeul Militar
Naţional publică împreună volumul
Souvenirs d’une coopération militaire
franco-roumaine dans la Victoire, 1916-
1919 (Amintiri despre colaborarea militară
franco-română la câştigarea Primului
Război Mondial – 1916-1919). În manualul
de istorie pentru clasa a XII-a, în vigoare
între anii 1994 şi 1997, putem citi:
„Apărarea ultimului petic de teritoriu în
care inima statului român încă mai bătea a
reprezentat, în campania de la 1916,
obiectivul principal al autorităţilor militare
române. Printr-un imens efort, a fost
constituită o forţă militară de 460.000 de
soldaţi şi ofiţeri. Graţie misiunii militare
franceze, conduse de către generalul
Berthelot, a fost posibilă achiziţionarea de
armament modern din străinătate”. În
1997, Dumitru Preda, cercetător la
Institutul de Istorie şi Teorie Militară din
Bucureşti, publică lucrarea bilingvă
Berthelot et la Roumanie, o culegere de
fotografii cu generalul Berthelot şi cu
principalii actori francezi, români şi ruşi ai
Marelui Război, însoţite de un edificator
comentariu privind importanţa misiunii
franceze.
În anul 1996 au loc mai multe
evenimente care comemorează importanţa
misiunii franceze din acei ani: un colocviu
intitulat Prezenţa franceză în România în
timpul Marelui Război (1914-1918) este
organizat la Cluj, în zilele de 27 şi 28
iunie, iar la Bucureşti are loc seminarul
Generalul Berthelot, 80 de ani de la
11
Ion Focşeneanu, Une mission militaire française
en Roumanie (1916-1918), în Revista română de
istorie, 1967, nr. 3, p. 382.
istorica misiune franceză în România, în
zilele de 15 şi 16 octombrie ale aceluiaşi
an. În paralel, Muzeul de Istorie Militară
organizează o expoziţie în holul Cercului
Militar din capitală, eveniment pe larg
descris în presă şi la televiziune. În fine, un
simpozion intitulat Generalul Henri
Berthelot şi misiunea militară franceză în
România are loc la Institutul de Istorie
A.D. Xenopol din Iaşi, în ziua de 25
octombrie.
Expoziţia din 1996, organizată de
Muzeul de Istorie Militară, este din nou
organizată, zece ani mai târziu, cu prilejul
lucrărilor Congresului Francofoniei, care s-
a ţinut la Bucureşti.
În România de astăzi, memoria
generalului Berthelot este încă vie, mai
ales prin şcolile şi străzile care îi poartă
numele. Dincolo de fraternitatea de arme
franco-română, generalul a întărit în mod
considerabil, la vremea respectivă, relaţiile
speciale dintre Franţa şi România – relaţii
care astăzi cunosc un nou avânt, politic,
economic şi cultural, în cadrul Uniunii
Europene. Diaspora românească şi
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din
Franţa contribuie, de asemenea, la relaţiile
speciale care există între cele două ţări ale
noastre. Nu suntem oare şi noi franco-
români, aşa cum a fost şi generalul
Berthelot?
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
34
Glasul documentelor în apărarea studentului Sandu Tudor
Lect. univ. dr. Carmen Ciornea
Tumultoasa existență a lui Sandu
Tudor a fost pusă sub lupă de mulți
cercetători, mai ales după 1990, puține
fiind personalitățile române interbelice
care se pot prezenta într-o biografie atât de
bogată. De altfel, o bună parte din
semnatarii acestor studii l-au cunoscut
nemijlocit, acesta fiind, cum bine se știe,
fondatorul Rugului Aprins. Previzibil,
personalitatea impunătoare și polivalentă a
lui Sandu Tudor a stârnit și numeroase
controverse, antume și postume, astfel că
mulți dintre cei care au avut privilegiul de
a-i fi contemporani au simțit nevoia să
elucideze anumite aspecte ale devenirii
sale pământești. Cu toate acestea,
cronologia acestuia păstrează încă multe
lucruri neclare ceea ce a generat, în unele
cazuri, aprecieri eronate, mai ales legate de
dimensiunea bărbatului care a eșuat de trei
ori în încercarea sa de a-și clădi un cămin
conjugal.
Asupra acestei teme vom lărgi
discuția în acest articol. Menționăm că prin
fericita colaborare cu o rudă a celei care a
fost soția lui Alexandru Teodorescu (alias
Sandu Tudor), ne-a parvenit o serie de
documente cu ajutorul cărora putem depăși
o serie de neajunsuri pe această problemă.
Aflăm astfel că anul 1925 a marcat
schimbarea stării civile a lui Alexandru
Teodorescu, acesta căsătorindu-se cu
Virginia Gheorghiu. Născută în anul 1898,
la Azuga, Virginia a crescut într-o familie
numeroasă, tatăl, de profesie ceferist,
susținând costurile de întreținere a nu mai
puțin de 6 copii: trei fete și trei băieți.
Virginia a fost absolventă a
Facultății de Filosofie și Litere din
București, din anul 1930, fapt dovedit de
Diploma de Licență1.O privire mai atentă
asupra acestei ultime informații e de
natură, credem noi, să genereze importante
indicii legate de Sandu Tudor, mai precis,
asupra ambiguității statului său de
absolvent al unei universități.
După cum se știe, la data de 2 iunie
1950 Sandu Tudor – care, între timp,
îmbrăcase deja haina monahală și primise
numele de Monahul Agaton – a fost
arestat2. Câteva săptămâni mai târziu, mai
precis la data de 11 iulie 1950, acesta a fost
depus la Penitenciarul Jilava3. Menționăm
că Parchetul Curții București eliberase
mandatul de arestare pe numele lui
Alexandru Teodorescu încă din 1948
(Sandu Tudor)4. Trebuie notat că pe 12
iulie 1950, dată la care s-a încheiat
1A se vedea Carmen Ciornea, Chipul Rugului
Aprins, București, Ed. Eikon, 2015, p. 289. 2Vezi, Mandatul de arestare nr. 2961/948 emis de
Parchetul Curții București, Cabinetul I. Instrucție
Criminali de Război. Motivația acuzării, pe care o
regăsim în documentul sus-citat, era formulată în
următorii termeni: „ (…) Teodorescu Alexandru, zis
Sandu Tudor, de profesiune publicist, domiciliat în
București, str. Cernica nr. 11, acuzat că a săvârșit
crimă contra umanității, prin aceea că prin anunțul
făcut și prin actele sale a provocat aplicarea unor
tratamente neomenoase persoanelor supuse anchetei
și cercetărilor pentru activitate comunistă”
(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 1,
f. 241). 3A se vedea Nota Direcției Securității Capitalei, nr.
43/21494 din 11 iulie 1950 către Penitenciarul
Jilava în care erau menționate următoarele: „Vă
înaintăm odată cu prezenta pe numitul Teodorescu
Alexandru, zis Sandu Tudor, călugăr, fost publicist,
cu ultimul domiciliu în comuna Crasna, județul
Gorj, ce este condamnat la muncă silnică pe viață,
cu mandatul Parchetului Curții București, Nr. 2961
din 1948, pentru crime de război” (A.C.N.S.A.S.,
fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2, f. 160). 4 A.C.N.S.A.S., fond Penal, Dosar nr. 013495, vol.
1, f. 241.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
35
procesul-verbal al interogatoriului
preliminar luat lui Sandu Tudor5, la
întrebarea standard (interogatoriul
preliminar era structurat după un clasic
formular tip, cu întrebări șablon și
răspunsuri completate de mână în dreptul
spațiilor lăsate libere) – Carte știi? – acesta
răspunde: „Licențiat în Filozofie”6. Or,
simpla coroborare a acestei informații cu
faptul dovedit că soția sa, Virginia
Teodorescu, începând cu 6 iunie 1930, era
licențiată în Filozofie și Litere (document
expus și în lucrarea „Chipul Rugului
Aprins”7), respectiv, cu datele din
numeroasele Note ale Siguranței și ale
Securității, unde se menționează că
„Teodorescu Alexandru este licențiat în
Litere și Filozofie”8 putem pune măcar un
bemol la teoria conform căreia acesta nu
și-ar fi finalizat studiile superioare.
Sigur că respectarea acestui tipar, al
legăturii dintre soți prin prisma valorilor,
scopurilor și activităților cultural-sociale
comune funcționează bilateral. Cu alte
cuvinte, focalizarea pe activitatea de
asecerist a lui Sandu Tudor9 probează și
implicarea Virginei în mișcarea
studențească, documentele de arhivă
recuperând imaginea ei ca reprezentantă a
A.C.F-ului (Asociația Creștină a Fetelor)10
.
Pregătirea intelectuală robustă a
Virginei reiese și din simpla enumerare a
funcțiilor deținute de aceasta (date
certificate, în cazul de față, prin
documentul întocmit de aceasta, mult mai
târziu, cu scopul de a obține pensie)11
.
5 Ibidem, f. 14.
6 Ibidem, f. 14.
7 Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, ..., p.
280. 8A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2,
f. 63, f. 65, f. 76, f. 90, f. 149 și f. 170 (facem
mențiunea că această ultimă filă este din dosarul de
detenție din 1958, unde, la rubrica studii, se
specifică doar: „Facultatea de Litere”). 9Pentru o discuție, pe larg, asupra temei a se vedea
Carmen Ciornea, Sandu Tudor și asociațiile
studențești creștine din România interbelică,
București, Ed. Eikon, 2017, 10
Ibidem, p. 325-328 . 11
Vezi Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, …, p. 290.
Astfel, a fost angajată la Institutul Național
de Export (1930-1935), apoi a lucrat la
Ministerul Economiei Naționale (1935-
1938), la Ministerul Afacerilor Străine
(1939-1942) și, în fine, la Ministerul
Industriei și Comerțului (1945-1946). În
plin război, din septembrie 1943, Virginia
Gheorghiu a fost detașată la Madrid și,
ulterior, la ambasada noastră de la Roma.
Virginia Gheorghiu
După încheierea celui de Al Doilea
Război Mondial, a luat decizia de a nu
reveni în România. În această perioadă,
Virginia Gheorghiu, care era în legătură cu
mulți dintre intelectualii români ce
aleseseră același drum al exilului (printre
care amintim pe Theodor Cazaban, George
Ciorănescu, Alexandru Ciorănescu, Iosif
Constantin Drăgan ș.a.) a deținut diverse
locuri de muncă. Conform documentelor
fundației, publicate de istoricul Matei
Cazacu12
, Virginia a devenit secretara lui
12
Matei Cazacu, George Ciorănescu și exilul românesc: documente din Arhiva Fundației Regale
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
36
George Ciorănescu la Fundația Regală
Universitară Carol I. În acest fel, legătura
acesteia cu intelectualii exilați din
România este validată și de bogata
corespondență publicată de Matei Cazacu
(inclusiv scrisorile secretarei). Misiunea pe
care și-o asumaseră aceștia era de natură a
salva valorile literare româneşti, infectate
în ţară de opresiunea ideologică a
comunismului13
.
Deși a intrat în exil cu conştiinţa
unei „misiuni” în slujba libertăţii – așa
cum o arată activitatea sa dar și
corespondența purtată – treptat, Virginia
conștientizează, probabil, că eforturile sale
nu au avut nici ecoul, nici rezultatul pe
care şi le imagina. Exilul de după Al
Doilea Război Mondial nu a avut sprijinul
moral-politic al Franţei, nici al Marilor
Puteri, legat de frământările pro-sovietice,
comunist-socialiste. În aceste condiții,
românii în exil au resimțit acut
singurătatea, izolarea, realitate confirmată
și de cărţile de memorii ale emigranților.
Cu toate acestea, conform
mărturisirii sursei noastre, Virginia a luat
cu mare dificultate decizia de a reveni în
țară. Ezitarea reiese și din lunga perioadă
de reflecție – timp în care s-au făcut
diligențele și, previzibil, a fost chemată la
ambasadă, în numeroase rânduri, pentru a
se derula tratativele specifice. Doar după
ce a primit toate asigurările că va reintra în
posesia bunurilor sale și că nu va suferi
nicio prejudiciere s-a reîntors în țară, în
1965.
La circa 6 luni de la repatrierea sa,
perioadă în care a fost găzduită de familia
surorii sale din București, și-a recuperat
imobilul al cărui titlu de proprietate îl
deținea – o garsonieră în capitală.
Fotografiile de epocă ale Virginei
Gheorghiu demonstrează frumusețea,
Universitare Carol I, Ed. Institutului Cultural
Român, București, 2007. 13
A se vedea valoroasa antologie literară românească în exil realizată de Mihai
NICULESCU, Omul și pământul românesc în
lumina literaturii noastre, Ed. Fundația Regală
Universitară Carol I, Paris, 1955 (cu o prefață de
Basil Munteanu).
rafinamentul și distincția acesteia.
Moștenirea materială pe care a păstrat-o,
până la trecerea ei la cele veșnice, de la
Sandu Tudor, ultimul ei soț, constă în
câteva poezii (printre care „Stihul hun”,
poem dedicat lui Ion Barbu) și în
scrisoarea de despărțire. Personalitatea
polivalentă, profunzimea, inteligența
spirituală sunt evidențiate și de această
selecție a „memoriilor”. De altfel, simpla
legătură cu Sandu Tudor presupunea
legătură cu mulți intelectuali români ai
perioadei interbelice, care nu aveau cum să
nu-și lase amprenta asupra sa.
Unde ne duc toate aceste indicii?
La confirmarea profilului de autentic
creștin a lui Sandu Tudor întărit și prin
textul epistolei, în care semnatarul acestor
rânduri probează capabilitatea de a-și
scruta cu luciditate trăirile din această
perspectivă, chiar și în aceste momente de
tulburare, când despărțirea de cea care
vreme de șase ani i-a fost alături devenise
o realitate inconturnabilă.
Rândurile care compun această
scrisoare dezvăluie un om sensibil,
complex, dar care, mai presus de toate, își
subordonează întreaga existență
preceptelor creștin-ortodoxe14
.
Indiferent de motivele care au
condus la despărțirea celor doi soți rămân
următoarele fapte: fosta soție și familia
acesteia i-au păstrat o vie amintire
gânditorului, poetului, gazetarului și
misticului Sandu Tudor cuantificată fie sub
aspectul documentelor pe care le avem
astăzi în față, fie sub chipul icoanei din
muntele Athos care le străjuiește locuința
(cadou de la acesta), fie prin încercările
Virginiei și ale marilor intelectuali români
din exil de a salva creația poetică a
Părintelui Daniil Sandu Tudor, socotind,
credem noi, că ar fi o mare pierdere pentru
românism dacă ele nu s-ar transmite
generațiilor viitoare.
14
Vezi Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins,
București, Ed. Eikon, pp. 281-283; 285-288.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
37
Trăsături generale ale învățământului constănțean
1878-1918*
Diac. drd. Florin-Dionisi Bătrânac
În teritoriul dobrogean aflat sub
ocupația otomană, elementul etnic
românesc resimțea nevoia, de conservare a
identităţii naţionale prin cunoștința de carte
necesară promovării culturii românești
noilor vlăstare. Ion Ionescu de la
Brad preciza, la 1850: „Așa, pretutindeni
românii din Dobrogea simt nevoia de
dascăli, pentru a da învăţătură fiilor lor. În
câteva sate am găsit dascăli, pe care-i ţin
ei, cu cheltuiala lor. (…) au umblat şi nu s-
au lăsat până n-au furat din ţara
Românească un biet dascăl pe care-l ţin
românii în sânul lor mai bine de cum n-ar
fi în sânul lui Avram“1. Prin dorința
acerbă de carte, a românilor
transdanubieni, întâlnită în timpul
stăpânirii otomane, „ putem afirma că,
(…), în linii mari, Dobrogea fusese deja
integrată statului român, înainte de
reunirea ei cu România“2. Primele şcoli
româneşti din Dobrogea, au funcţionat pe
lângă biserici sau în case particulare și erau
cel mult de nivel primar, iar majoritatea
dascălilor erau aduşi de dincolo de Dunăre
sau chiar de dincolo de Carpați ori erau
dascăli sau preoți ai bisericilor. Prima şi
*Fotografiile din acest articol sunt preluate din
următoarele surse:
http://www.ziuaconstanta.ro/images/stories/2017/10
/06/pics/scrie.jpg; http://www.primaria-
constanta.ro/oras/album/poze-vechi/page/2; http://radioconstanta.ro/wp-
content/uploads/sites/9/2016/06/orasul-
constanta.jpg. 1 Ion Ionescu de la Brad, Românii din Dobrogea, în
România literară, Iaşi, 1855, nr. 2, p. 15. 2 Gheorghe Dumitrașcu, Din istoria învățământului
românesc în Dobrogea până la 1878, în Stoica
Lascu, Constantin Vitanos (coordonatori), Colegiul
Pedagogic «Constantin Brătescu». Valori ale
civilizației românești în Dobrogea, Constanța, Ed.
Poligraf SA, 1993, p. 27-38.
cea mai veche şcoală românească din
Dobrogea, ia ființă la Cernavodă înainte
de 1766, fiind deschisă de dascălul Ioan3.
Monahul Nifon Bălășescu, în perioada
1870-1880, a înființat și reînființat peste 20
de școli în nordul Dobrogei, devenind
ctitor al școlii românești din această
provincie4.
Legea de organizare a Dobrogei,
din 9 martie 1880, prevedea printre altele
și organizarea învăţământului românesc
din Dobrogea în conformitate cu Legea
instrucțiunii publice din 1864, a lui
Alexandru Ioan Cuza, dar adaptată la
situația dobrogeană5. Aceasta prevedea:
înfiinţarea de şcoli în toate comunele,
obligativitatea studierii limbii române şi în
şcolile naţionalităţilor conlocuitoare,
învăţământ gratuit în şcolile statului
indiferent de sex, etnie și religie. Principii
ce devansau la acea vreme învăţământul
din multe state occidentale6. În clasele
3Lavinia Dumitrașcu, Intelectuali transilvăneni în
mişcarea naţională din Dobrogea pentru reunirea
ei cu România, în Buletinul cercurilor ştiinţifice
studenţeşti. Arheologie-Istorie, vol. I, Universitatea
„1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 1995, p. 191. 4 Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean de la
începuturi până în anul 2007, Ed. Școala XXI,
Tulcea, 2008, p. 19-22; Gheorghe Dumitraşcu,
Contribuții la problema vechimii unor şcoli
româneşti din Dobrogea înainte de 1878, în
Însemnări didactice. Culegere de studii şi articole metodica- ştiințifice de istorie, Constanța, 1982,
p.44-51. 5Lavinia Dumitrașcu, Slujitori şi creatori ai
învăţământului românesc în Dobrogea revenită la
Ţară (I), apud
http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/ziua-
dobrogei/scriedobrogea-slujitori-si-creatori-ai-
invatamantului-romanesc-in-dobrogea-revenita-la-
tara-i-galerie-foto-640746.html 6 Ion Faiter, Monografia Liceului „Mircea cel
Bătrân“, Ed. Muntenia, Constanţa, 1996, p. 16.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
38
primare, şcolarii studiau: citirea, gramatica,
religia, istoria ţării, dreptul administrativ al
României şi igiena, o atenţie deosebită
acordându-se scrisului. Învăţătorii erau
numiţi provizoriu, pentru un an şcolar, de
către prefectul judeţului, la propunerea
revizorului şcolar7.
Cu toată lipsa de localuri pentru
şcoli şi a învăţătorilor calificaţi, încă din
primii ani ai administraţiei româneşti în
Dobrogea vor fi ctitorite multe instituţii de
învăţământ, aplicându-se principiul
formulat de Mihail Kogălniceanu: „E mai
bine să avem școale chiar în bordee decât
să amânăm înființarea școalelor până vom
avea palate“8. Învăţători din toate regiunile
românești, Muntenia, Moldova și
Transilvania vin să slujească în şcolile
româneşti care îşi deschid porţile în
Dobrogea9.
La 6 februarie 1879 este inaugurată
„într-o atmosferă de adevărată sărbătoare“,
prima şcoală românească din Constanţa în
prezenţa conducătorului său institutorul -
director Costache Petrescu, cel care a fost
comparat cu „un Gheorghe Lazăr,
un Poteca sau Eliade al Dobrogei de
Sud“10
, în prezența prefectului Remus
Opreanu și a primarului Antonio
Alexandridi. Instituția de învățământ era
organizată bilateral, conform legii
instrucțiunii publice, Școală de băieți și
Școală de fete, ambele situate pe strada
Traian11
, în clădiri ce aparţineau
oraşului12
. Între anii 1880-1881, dascălul
Costache înfiinţează o şcoală cu program
seral pentru adulţi în localul comunei de pe
strada Traian, iar în timpul zilei dădea
7 Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean, ...,
p. 26. 8 Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea 1879 - 1909.
Drepturi politice fără libertăți, București, Ed.
Librăriei Socec & Co, 1910, p. 112. 9 Mihai Albotă, Istoria învățământului tulcean, ...,
p. 28. 10
Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine
despre Dobrogea. Trecutul, prezentul, viitorul,
București, Ed. Casa Școalelor, 1928, p. 103. 11
Constantin Boncu, Natalia Boncu, Constanţa -
Contribuţii la istoricul oraşului, București, Ed.
Litera, 1979, pp. 87-91. 12
Ibidem, p. 84.
lecţii de limba română și la şcoala
comunităţii bulgare13
. O parte dintre
cursurile ținute la școala de băieți, erau
remunerate din fondurile oraşului14
,
dovedind astfel susținerea primăriei pentru
învățământul local.
Prefectul Remus Opreanu
13
Ion N. Roman, Pagini din istoria culturii
românești în Dobrogea înainte de 1877, în Analele
Dobrogei, I (1920), nr. 3, p. 396. 14
Constantin Boncu, Natalia Boncu, Constanţa -
Contribuţii la istoricul oraşului, ..., p. 85.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
39
Lipsa unui local propriu pentru
școală rămâne o problemă mare atât pentru
elevi și institutori cât și pentru întreaga
suflare constănțeană. Încă din martie 1880,
mai mulţi cetăţeni ai oraşului adresează o
petiţie prefectului judeţului Constanţa, prin
care atrag atenţia asupra planului de
construcţie a oraşului, din care lipsesc un
loc pentru şcoală și primărie15
. Anii au
trecut şi noul local de şcoală la Constanţa
nu a mai apărut. Sub mandatul
primarului Mihail Coiciu, s-au făcut noi
adrese la Ministerul Instrucţiunii Publice şi
al Cultelor: „Domnule ministru, Consiliul
comunal a hotărât de a construi un local
pentru şcolile de băieţi şi fete, (…). Avem
un singur loc, acela pe care se află actualul
local al şcolii de băieţi şi grajdurile
pompierilor, dar nu
corespunde îndestul
destinaţiunei ce voiu a-i
da atât ca situaţiune cât
şi ca întindere. Un loc
care întruneşte toate
condiţiile cerute, fiind
în centrul oraşului şi
(…) îl deţine drumul de
fer, fără nici o utilitate,
(…) vă rugăm cu
stăruinţă, domnule
ministru, să binevoiţi a
interveni pe lângă onor minister respectiv,
ca să ne lase la dispoziţia noastră locul în
cestiune pentru scopul arătat“16
. Terenul
solicitat de primarul Coiciu se afla în fața
fostei gări din Constanța, astăzi în fața
Prefecturii pe bulevardul Tomis, însă
această cerere a aprins noi procese și
modificări de planuri arhitecturale și
financiare. După 12 ani de neînțelegeri,
dispute și amânări, la 8 iulie 1892, într-un
15
Ibidem. 16
Marin Stanciu, Din tezaurul documentar
dobrogean, Direcția Generală a Arhivelor Statului
din R.S.R. – Bucureşti, 1988, p.127. A se vedea și
Aurelia Lăpuşan, Constanţa de odinioară, ..., apud
http://www.ziuaconstanta.ro/in-constanta/constanta-
de-odinioara-in-imagini/constanta-de-odinioara-
idealul-primarilor-de-altadata-scolile-sa-fie-templu-
al-culturii-nationale-si-o-podoaba-a-orasului-
galerie-foto-638699.html
nou mandat ca primar, al lui Mihail Coiciu,
încep lucrările pentru construirea primului
local de şcoală din oraşul Constanţa.
La 22 octombrie 1893, Take
Ionescu, Ministrul Cultelor şi al
instrucţiunii publice, a aprobat cererea
revizorului școlar Ion Bănescu, prin
ordinul 11336, în baza articolului 24 al
Regulamentului pentru aplicarea Legii
învăţământului primar şi normal-primar în
Dobrogea, hotăra înfiinţarea, la Constanţa,
a Şcolii normale pentru institutori şi
învăţători, strămoșul Liceului Pedagogic de
astăzi din Constanța. Ministrul Take
Ionescu l-a anunțat pe Ion Bănescu că-i
încredințează conducerea Școlii normale
numindu-l director, cu începere de la
1 noiembrie 1893 și profesor suplinitor de
partea
literară17
. În
Școala
normală
erau admiși,
tinerii
absolvenți a
patru clase,
indiferent de
vârstă,
„elevi aduna
ți de prin
sate chiar de
Bănescu“18
, revizorul școlar cunoscând în
detaliu „împrejurările din această provincie
(…), știa că ele nu pot fi schimbate în bine
decât prin învățătură“19
. Regele Carol I,
însoţit de Take Ionescu, ministrul
instrucţiunii, şi de generalul Poenaru,
ministru de război, cu ocazia inaugurării
podului de la Cernavodă, au vizitat în
septembrie 1895 și Şcoala normală de
17
Dumitru M. Păcuraru, Un secol de învățământ
pedagogic la Constanța. Istoricul Școlii Normale
„Constantin Brătescu”, Constanța, Ed. Muntenia,
1993, p. 12. 18
Vasile Helgiu, Școala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879 – 1919), în
Analele Dobrogei, I (1920), nr. 2, p. 238. 19
Ioan Georgescu, Învățământul public în
Dobrogea, în vol. 1878-1928. Dobrogea. Cincizeci
de ani de viață românească, Ed. Cultura Națională,
București, 1928, p. 656.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
40
învăţători şi institutori, unde „au rămas pe
deplin mulțumiți, regele felicitând pe
director de felul cum a găsit școala“20
.
În ziua de 1 iulie 1896, din motive
financiare, Școala Normală este desființată,
iar cei 72 de elevi orientaţi spre Şcoala
normală „Carol I“ din Câmpulung
Muscel21
. Constanța a
rămas din nou fără o
școală superioară.
Dorinţa oamenilor de a
avea gimnaziu în
oraşul lor era una
foarte mare și vocea
opiniei publice se făcea
auzită atât la nivel
local cât și național. Primarul Mihail
Coiciu făcea cunoscută situația
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice: „În fiecare zi vin la Primărie
cetăţenii şi se roagă să intervin pentru
înfiinţarea unui gimnaziu în acest oraş,
deoarece copiii care au terminat clasele
primare n-au nici o şcoală superioară în
care să-şi continue studiile (…), dacă
părinţii lor n-au mijloace spre a-i trimite în
alte oraşe, nu mai pot continua studiile, iar
acei cu mijloace sunt trimişi în străinătate,
cum de exemplu în Constantinopole, unde
pierd simţul românismului“22
.
Prin ordinul din 12 septembrie
1896, transmis de ministrul Cultelor şi al
Instrucţiunii Publice primarului Constanței,
Mihail Coiciu, se făcea cunoscută
înfiinţarea unui gimnaziului clasic, care va
funcționa încă din anul şcolar 1896 - 1897
20
Anuarul Școalei Normale de Învățători din
Constanța, pe anul 1921 - 1922, Institutul de Arte
Grafice și Ed. Constanța, p. 3. 21
Școala normală din Constanța a fost reînființată în anul 1912, prin ordinul 547, ministrului
Instrucţiunii şi al cultelor, C.C. Arion, odată cu
școlile normale din Turnu-Severin și Piatra Neamț.
A se vedea pe larg la Filofteia Rotariu, Rolul Școlii
Normale și al corpului învățătoresc dobrogean în
sistemul instrucțiunii școlare din provincia
transdanubiană (1878-1944), în Stoica Lascu,
Constantin Vitanos (coordonatori), Colegiul
Pedagogic «Constantin Brătescu», ..., p. 41-49. 22
Marin Stanciu, Din tezaurul documentar
dobrogean, ..., p. 210.
cu clasele I – II ale ciclului inferior. „
Profesorii numiţi de minister, transferaţi de
altfel de la desfiinţata şcoală normală, „vor
forma corpul didactic al gimnaziului “23
.
Localul primului gimnaziu era închiriat și
se afla în strada Justiţiei, colţ cu Rahovei şi
Luminii, la numerele 17-19, iar peste
drum, 30-32, astăzi Mihai Viteazul colț cu
Constantin Brătescu,
dar aceste clădiri nu
mai există24
. În primul
an de funcţionare,
gimnaziul a avut 73 de
elevi, în două clase și
era sub directoratul
profesorului de
matematică Demetru
Rădulescu25
. Când a absolvit prima serie a
gimnaziului, s-au făcut alte memorii la
minister pentru a se înfiinţa un liceu.
Gimnaziul Clasic, de băieți, din Constanța
se transformă, în 1911, în Liceul „Mircea
cel Bătrân“, adăugându-i-se un ciclu
superior alcătuit dintr-o secție „modernă”
iar mai tarziu s-a înființat și o secție reală,
în conformitate cu „legea Haret”.
Condițiile desfășurării activității erau
precare, liceul întâmpina, mari probleme,
legate de spațiu, dotări și salarii, însă a
reușit să devină rapid, cea mai însemnată
instituție de învățământ din Dobrogea26
.
Mărturiile vremii îi prezintă pe
învățătorii și profesorii dobrogeni ca
adevărate modele de iubire și slujire a
patriei străbune atât pe timp de pace la
catedre când au reușit să sădească în
sufletele elevilor dragostea de țară și neam,
23
Anuarul Școalei Normale de Învățători din
Constanța, pe anul 1921-1922, p. 4. 24
Apud
http://www.cnmbct.ro/index.php/theme/istoric 25
Ibidem. 26
Aniversarea de 40 ani a Liceului «Mircea cel
Bătrân» din Constanța. Anuar pe anii școlari 1934-
1935 și 1935-1936, vol. X, Constanța, Institutul de
Arte Grafice „Albania“, 1937, p.31. A se vedea și
Aniversarea de 25 ani a Liceului «Mircea cel
Bătrân» din Constanța, Anuar pe anul şcolar 1921–
1922, Constanţa, Institutul de Arte Grafice şi Ed.
Constanţa, 1923, p. 39; Adrian Rădulescu, Ion
Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, Ed. Ex
Ponto, 1998, p. 394.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
41
cât și în timp de război în tranșee cu arma
în mână, alături de foștii elevi, când au
luptat pentru apărarea țării și realizarea
idealului Marii Uniri. Datorită pierderilor
suferite, școala dobrogeană a trebuit să reia
drumul anevoios, pe care a pornit cu 40 de
ani în urmă.27
Multe școli au fost distruse
total sau parțial, însă dorința de carte a
locuitorilor dintre dunăre și mare, face ca
învățământul
româneasc dobrogean
să renască din propria
cenușă, reparând
școlile dărâmate sau
ridicând altele noi.
Şcoala
Gimnazială
nr.7 „Remus
Opreanu” Constanţa îşi
are rădăcinile în
perioada de început a secolului XX.
Deţinând o arhivă ce datează din anul
şcolar 1917-1918, există dovada faptului
că atunci funcţiona ca Şcoală primară
mixtă Anadalchioi - dirigintă Elena
Răducănescu, având la clasa I 50 de elevi,
la a II-a 8 elevi, la a III-a 10 elevi, iar la
clasa a IV-a o elevă. Deschiderea
cursurilor şcolii după înapoierea din
refugiu s-a făcut la 22 decembrie 1918. Ea
apare ca Şcoală primară de tip
urban, Comuna Anadalchioi, judeţul
Constanţa. Ca orice şcoală, a funcţionat
iniţial cu învăţământ primar, din care s-a
dezvoltat cel gimnazial28
. Liceul Teoretic
„Mihai Eminescu”, înființat în anul 1919
ca Școala secundară de fete „Domnița
Ileana”, având 138 de elevi înscriși la
cursul inferior de patru ani. În anul 1931,
Școala secundară de fete „Domnița Ileana”
obține din partea Ministrului Instrucţiunii
Publice un local propriu, cel actual, din
strada Traian, nr. 19, construit între anii
1906 – 1908.
27
Anuarul Şcoalei Normale de Învăţători, …., p.
14. 28
Apud
http://remusopreanu.000webhostapp.com/istoric/ist
oric-scoala7/
În 1923, cu ocazia vizitei
Ministrului Instrucţiunii Publice,
Constantin Angelescu, la Constanţa, acesta
semna actul de începere a construcţiei
acestei şcoli, act ce era aşezat la temelia
lucrării. Lucrările la localul actual de
şcoală au fost finalizate la finele anului
1927, când aflăm că la 10 noiembrie 1927,
Şcoala primară mixtă nr. 7 se mută în
localul ei de pe strada
Călăraşi colţ cu strada
Ştefan Mihăileanu29
. O
contribuţie însemnată a
avut-o dr. Constantin
Angelescu, ministru
timp de peste un
deceniu, care a
mobilizat oficialităţile
locale, comitetele de
părinţi, a organizat
fonduri de la buget pentru construirea unui
număr mare de şcoli, „tip Angelescu“.
În acest context pe la începutul
secolului al XX-lea, Vasile M.
Kogălniceanu evidenția
că „toți cunoscătorii Dobrogei și toți
admiratorii ei vorbesc de populațiunea
dobrogeană, de dorul ei de cultură și de
jertfele pe care le-au făcut a înmulți
școlile“ și că „nu numai populațiunea
românească a fost cuprinsă de dorul de a
avea școli, dar și toți ceilalți cetățeni
români de diferite origini au contribuit
deopotrivă la această operă“30
.
Institutorul Vasile Helgiu, cunoscător
profund al învățământului dobrogean,
afirma că „dragostea de progres, ambiția și
îndemnul, de o parte, nevoia de învățătură
și dragostea de carte, de altă parte, dădeau
imboldul să se ridice, an după an, școala
nouă“31
.
29
Apud
https://scoaladrconstantinangelescu.wordpress.com/
istoric/ Astăzi Școala Gimnazială nr. 11 „Dr.
Constantin Angelescu” din Constanța. 30
Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea 1879 – 1909,
..., p. 109. 31
Vasile Helgiu, Școala primară din Dobrogea, ...,
p. 241.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
42
Ieromonahul Macarie, înnoitorul muzicii bisericești românești
Preot asist. univ. dr. Petre Ilie
Ucenicul protopsaltului Constantin
al Țării Românești1, aflat sub oblăduirea
mitropolitului Dositei Filitti al
Ungrovlahiei, cel care „a lăsat o bogată
moștenire culturală” poporului român2, mai
târziu inovatorul ieromonah Macarie, s-a
născut în jurul anului 1770 într-o familie
de țărani din satul Perieți, pe Ialomița. Încă
„din mica sa copilărie” a învățat muzica,
fiind un maestru al sistemului vechi de
notație, „sistima veche”3.
Traducător și totodată compozitor,
cu un renume de foarte bun muzician,
Macarie s-a ridicat la nivelul la care
„doritorii de învățătura meșteșugului
Psaltichiei” au solicitat din partea
mitropoliei permisiunea ca monahul să le
fie dascăl. Dorința inițială a fost aceea de
a-i înființa psaltului propria lui școală de
muzică. Conjunctura creată în urma
discuției referitoare la donațiile necesare
pentru existența respectivei școli a făcut ca
deschiderea acesteia să nu mai aibă loc4.
Macarie se număra, în ciuda
obstacolelor întâlnite, printre primii elevi
ai școlii lui Petre Efesiu de la Sfântul
Nicolae din Șelari, proaspăt inaugurată.
Absolvenții instituției respective aveau să
1Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea
Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul,
Institutul de arte grafice CAROL GOBL, București, 1908, p. 29. 2 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. II, Ed. Institului Biblic și de Misiune
Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p.
407. 3 Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea
Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, ..., p.
28-29 4.Apud
http://megaison.blogspot.ro/2013/06/macarie-
ieromonahul-1750-1836.html
fie cunoscătorii muzicii bisericești scrisă
după noul sistem de notație, „sistima
nouă”. Ieromonahul își însușește cu
sârguință acest alfabet, iar scopul său
începe de acum să primească atenția
cuvenită.5 Devine, așadar, unul dintre
cunoscătorii ambelor sisteme, cel vechi și
cel nou, fiind unul dintre pilonii
reprezentativi pe care s-a bazat tranziția
dintre acestea.
Anul în care este înscăunat
mitropolitul Dionisie Lupu, 1819,
reprezintă începutul schimbărilor. Macarie
este așezat la conducerea școlii de muzică,
în limba română, înființată în mitropolie și
este însărcinat cu administrarea și
extinderea acesteia. Actualul mitropolit îl
desemnează și îl încurajează pe smeritul
monah să realizeze cât mai repede
traduceri ale partiturilor grecești,
desemnându-l ca ajutor pe Anton Pann.6
Așadar, începe de acum, la nivel oficial,
metamorfozarea muzicii bisericești.
„Deci, Preasfinția sa știindu-mă pre mine
smeritul între ieromonahi desăvârșitu întru
amândoao sistimile, îndestulatu cu
iscusința cea de mulți ani și cu dreaptă
socoteală de a preface și a le aduce pre
acestea în graiul patriei [...] chiemându-
mă mi-au poruncitu ca toate cărțile sistimii
ceii noao să le prefac românește”.7
Entuziasmul cântăreților tineri cu
privire la partiturile simplificate de noua
5 Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea
Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, ..., p.
30. 6 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, ..., p. 413. 7 Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea
Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, ..., p.
34.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
43
metodă a condus la interpretarea în biserica
românească a textelor exclusiv în limba
greacă, după modelul elin. Poporul nu mai
înțelegea mesajul, ci doar asculta
frumusețea armoniei muzicale8. Se simte
nevoia de o concretizare a idealurilor
ieromonahului.
În contextul eșecului de a înființa o
tipografie la București, Macarie se
deplasează împreună cu manuscrisele sale
la Viena. Aici reușește să tipărească
primele trei cărți traduse în limba română.
În înștiințarea din anul 1822 sunt anunțate
de către ieromonah cărțile date spre tipar:
„Cartea cea dintâi care am să tipăresc iaste
Gramatica (Teoreticonul) […] a doua carte
care se cheamă Anastasimatarul sau
Octoihul, cuprinde în sine cele opt glasuri
bisericești..., iar a treia carte, care se
cheamă Irmologhion, adecă Catavasieriu
[…] îndată fără zăbavă sunt gata să puiu și
a patra carte în tipar, care iaste Tomul al
patrulea al Antologhionului...” Cea din
urmă, împreună cu Tomul al doilea al
Antologiei le va fi tipărit Macarie la
București, în anul 1827.9
Mitropolitul Grigorie al IV-lea
Dascălul pune bazele unei tipografii la
Căldărușani, al cărei director a fost instalat,
nimeni altul decât ieromonahul Macarie.
Aici își va defășura o însemnată parte a
activității sale. Tipărește cărți în tiraje tot
mai mari, deși poporul era puțin receptiv la
început. Acest lucru ni-l înfățișează pe
Ieromonahul Macarie ca pe un reformator
al muzicii bisericești. Lucrările sale au
permis populației ortodoxe mai întâi din
Țara Românească, iar mai apoi tuturor
vorbitorilor de limbă română de pe
suprafața României de astăzi să descifreze,
să intoneze și să învețe muzica
rugăciunilor cu mai multă ușurință.
Transilvania a fost ostilă noutăților
muzicale oferite de biserică, acolo
desfacerea fiind îngreunată. Cauza acestei
încetiniri a fost influența în acea regiune a
8 Ibidem, p. 26.
9 Nicu Moldoveanu, Cântarea bisericească, în
Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990), nr. 1-2,
p. 121.
maghiarilor catolici care se temeau
deoarece „pierdeau din ce în ce mai mult
teren”10
în fața ortodoxiei.
Lucrarea lui Macarie nu era una de
traducere propriu-zisă a partiturilor și
textelor grecești, ci era o adevărată
adaptare la necesitățile bisericii de atunci.
Eficiența „românizării” muzicii bisericești
reiese din numărul mare de imprimări, dar
și din atitudinea celor ce aveau să
beneficieze de cărțile recent ieșite din
tiparul vienez. Astfel, la 2 iulie 1823
Macarie îi scrie lui Zamfir Pop, membru al
casei Pop din Sibiu care a susținut
deplasarea muzicianului la Viena, cerându-
i aprobarea ca pentru prima pagină a celor
cinci sute de volume pentru fiecare carte,
să consemneze „titlul Basarabiei, cu
numele monarhului și al arhiereului
locului.” Așadar, după cum îi va confirma
și spătarul Grigorie Grosul, psaltul din Iași,
vânzarea și paradosirea (predarea) cărților,
cel puțin în Moldova, era asigurată.11
În
timp, însă, receptivitatea națională nu s-a
ridicat la nivelul așteptărilor autorului și al
susținătorilor acestuia. După moartea
ieromonahului Macarie, care în toamna
anului 1836 se afla „nemișcat și bolnav”12
,
1523 de cărți au fost date spre depozitare
până în ziua în care vor putea ajunge pe
mesele de studiu ale învățăceilor.
Tulburările politice din perioada
pașoptistă s-au resimțit și în interiorul
Bisericii Ortodoxe Române, reprezentând
un factor ostil pentru întreaga instituție și
implicit pentru școlile de cântăreți care au
fost închise. Revoluționarii au pătruns
inclusiv în spațiul unde zăceau cărțile lui
Macarie, distrugând o foarte mare parte din
acestea. Salvarea a venit abia în anul 1863
când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
hotărât, prin ordonanța domnească numărul
272, ca „în toate mănăstirile și bisericile
statului, cultul atotputernic să se serbeze
numai în limba română”.13
10
Ibidem, p. 122 11
Ibidem. 12
Ibidem, p. 121. 13
Ibidem, p.123.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 10-12 (Octombrie, Noiembrie, Decembrie)
44
În urma activității sale, sub
îndrumarea directă a Ieromonahului
Macarie, au fost tipărite patru cărți:
1. „Theoreticonul sau privire
cuprinzătoare a
meșteșugului musichiei
bisericești după
așezământul sistimii ceii
noao”
2. „Anastasimatariu
bisericeasc după
așezământul sistimii ceii
noao”
3. „Irmologhion sau
Catavasieriu musicescu”
4. „Tomul al doilea al
Antologhiei”, prima carte
tipărită în țară.14
A cincea carte este tipărită în anul
morții lui Macarie, 1836. „Prohodul
Domnului”, prefațată de episcopul
Chesarie al Buzăului, cunoaște o
răspândire rapidă, semnificativă datorită
măiestriei cu care a fost lucrată. Erudit
cunoscător al cuvântului și nu doar al
muzicii, Macarie s-a străduit să nu
„rănească” nici melodia lăsată bisericii de
către înaintași, dar nici să lezeze graiul
românesc și slovele ce nu mereu se
potriveau cu cele grecești. Așadar, așezarea
textului pe portativ, „cu limbă curat
bisericească” și cu o ritmare bine făcută, a
ridicat standardele vremii atât de mult încât
„toate încercările de mai târziu de refacere
n-au reușit.”15
Manuscriesele rămase netipărite au
avut parte de un traseu special, probabil
acela pe care autorul și l-a dorit în ultimă
instanță pentru opera sa. Au fost preluate,
după trecerea în veșnicie a Ieromonahului
Macarie, de către sora acestuia, maica
Justina, stareța mănăstirii Viforâta de lângă
Târgoviște și au fost dăruite episcopului
Chesarie al Buzăului, susținătorul
muzicianului încă din timpul studiilor.
Ierodiaconul lui Chesarie, mai târziu
14
Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea
Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, ..., p.
45-54. 15
Ibidem, p. 58.
mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei
intră în posesia manuscriselor pe care le
donează Academiei Române, ele fiind
disponibile pentru studiu.16
Datorită eforturilor depuse pentru
materializarea unor idealuri benefice
legăturii dintre om și biserică, dar și pentru
că nu a contenit, în pofida impedimentelor
întâlnite, să își continue activitatea
creatoare, putem spune că Ieromonahul
Macarie este într-adevăr un înnoitor al
muzicii bisericești și nu numai. A făcut
dovada, prin întreaga sa operă, vastelor
sale cunoștințe lingvistice, muzicale dar și
teologice. Atitudinea sa, după cum
menționam anterior, față de muzica
bisericească veche, trecerea acesteia într-
un nou sistem, fără a-i știrbi însă melodia,
împreună cu grija purtată gramaticii limbii
române, pentru ca nici graiul autohton să
nu aibă de suferit, ne prezintă un om de
cultură capabil să sintetizeze atât de multe
informații încât efectul trecerii majore în
mijlocul căreia se aflau oamenii la
începutul secolului al XIX-lea, să fie
ameliorat, cel puțin din punct de vedere
cultural.
16
Nicu Moldoveanu, Cântarea bisericească, ..., p.
119-120.