tomisul ortodox, serie nouă, anul i (2017), nr. 7-9 (iulie...
TRANSCRIPT
TOMISUL
ORTODOX
REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE
A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
APARE CU BINECUVÂNTAREA
ÎNALTPREASFINȚITULUI
TEODOSIE,
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
SERIE NOUĂ
ANUL I, NR. 7-9, IULIE-AUGUST-SEPTEMBRIE, 2017
ISSN 1223 – 8554
ISSN-L 1223 – 8554
EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
CONSTANȚA
Coperta 1:
Comitetul de redacție
Președinte:
Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,
Arhiepiscopul Tomisului
Vicepreședinte:
Arhim. dr. Cosma Mitu,
Vicar Eparhial
Membri:
Arhid. dr. Bogdan-Florin Chiriluță,
Consilier Cultural-Educațional
Pr. drd. Ștefan Leocă
Prof. drd. Gabriel Mitroi
Tehnoredactare:
Andreea Irianu
Pr. drd. Ștefan Leocă
Redactor șef:
Ionuț Druche
Contact:
www.tomisulortodox.ro
Cuprins
Arhim. conf. univ. dr. Vasile Miron
Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii, începând din epoca primară a Bisericii şi
până în prezent – repere istorice........................................................................................ p. 5
Drd. Cristinel Nicolae Teșu
Bunătatea lui Dumnezeu și bunătatea omului.................................................................. p. 10
Gabriel Mitroi
Erezii vechi și noi: gnosticismul........................................................................................ p. 12
Arhim. conf. univ. dr. Vasile Miron
Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre post...................................................... p. 14
Dr. Carmen Ciornea
Asociația „Rugul Aprins” între legalitate și legitimitate ................................................ p. 18
Dorina Popescu, preluare BucPress
Poziție clară: Noi vrem să fim!.......................................................................................... p. 23
Drd. Florin Dionisi Bătrânac
Viața religioasă pe valea pârâului Taița din Dobrogea de nord
(1830 – 1918)....................................................................................................................... p. 25
Ionuț Druche
Pavel Bucur și „Înaripata” de la Murfatlar.................................................................... p. 28
Pr. George Constantin Codreanu
Memoria sfinților din perioada comunistă...................................................................... p. 30
Pr. Ștefan Zaharia
Interviu cu pr. Filipescu Pavel din Parohia Ghigoieşti, judeţul Neamţ, la 101 ani de
viață……………………………………………...……………………………………….. p. 32
Ionuț Druche
Proiectul școlar-educațional „România în sărbătoare”………………..……............... p. 35
Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop
Câteva idei despre misiunea Bisericii............................................................................... p. 37
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
5
Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii,
începând din epoca primară a Bisericii şi până în prezent – repere istorice
Arhim. conf. univ. dr. Vasile Miron
Mai înainte de a analiza şi elucida
acest subiect, trebuie să precizăm de la bun
început că toate rânduielile de cult care
intră în componenţa slujbelor noastre
religioase ce se oficiază astăzi în sfântul
lăcaş, s-au statornicit şi oficializat în
decurs de mai bine de un mileniu, şi
reprezintă opera colectivă a Bisericii, la
care şi-au adus o contribuţie importantă
personalităţi şi teologi de marcă, Sfinţii
Părinţi ai epocii de aur (sec. IV), ierarhi,
părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile
următoare şi, în mod special, elementul
monahal, care a avut un rol preponderent
în completarea şi definitivarea acestor
unităţi de slujbă sau servicii divine.
Biserica creştină a primelor veacuri a
fost în mare parte tributară cultului
sinagogii iudaice1. Abia în sec. IV, când
începe să înflorească literatura patristică,
asistăm la un proces de conturare şi
dezvoltare spectaculoasă a cultului creştin,
datorită operelor liturgice elaborate de
străluciţii luceferi ai Ortodoxiei, marii
dascăli ai lumii şi ierarhi, care au compus
rugăciuni sfinţitoare şi au alcătuit
Liturghiile care le poartă numele.
Sf. Vasile cel Mare a introdus şi
popularizat rânduiala celor 7 Sfinte Laude
în mănăstirile înfiinţate de el în Cezareea
Capadociei şi, de aici, aceste slujbe
(Ceasurile: I, III, VI şi IX, Vecernia,
Pavecerniţa, Miezonoptica şi Utrenia) s-au
răspândit şi generalizat în tot Orientul
creştin2. El a alcătuit rugăciuni speciale
pentru fiecare din aceste slujbe, iar Sf.
1 A se vedea Danielou J. Teología del
judeocristianismo, Ed. Cristiandad, Madrid, 2004. 2 Sf. Vasile cel Mare, Regula 37, trad. în rom. de
Iorgu D. Ivan, în col. „PSB”, vol. 18, partea a II-a,
Regulele Mari, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989,
p. 277-281.
Pahomie cel Mare a selectat şi rânduit
Psalmii corespunzători pentru fiecare Ceas.
În secolele următoare (V-XIV) se
dezvoltă vertiginos poezia imnografică
întocmită de celebrii melozi bizantini:
Cosma de Maiuma, Roman Melodul,
Anatolie şi Gherman, patriarhi ai
Constantinopolului, fraţii Teodor şi Iosif
Studitul, Teofan Mărturisitorul, Ciprian,
Vizantie, Mitrofan, Serghie Aghiopolitul,
Ştefan Savaitul şi, în primul rând, Sf. Ioan
Damaschin, socotit părintele muzicii
bisericeşti. Aceşti corifei au alcătuit un
tezaur impresionant de cântări bisericeşti:
stihiri, tropare, canoane, condace (pentru
toate cele 7 Sfinte Laude), grupate pe cele
8 glasuri şi pe zilele liturgice ale anului
bisericesc. Ca rod al acestor creaţii
imnografice au apărut cărţile noastre de
slujbă sau de ritual.
Sfânta Liturghie s-a constituit în
forma actualizată pe care o avem noi
astăzi, abia în sec. al XIV-lea. Ea a fost
supusă unui îndelungat proces de
remaniere, simplificare şi completare, chiar
dacă a avut la bază ritul primitiv (Liturghia
Sf. Iacov – sec. I), a cărui structură o
respectă în mare parte3. Celor trei autori ai
Liturghiilor ortodoxe li se atribuie numai
rugăciunile din cuprinsul rânduielii slujbei
(pe care preotul le citeşte în taină), fiindcă
planul rânduielii era în genere acelaşi, cu
mici variaţii şi elemente de cult suprimate
sau adăugate ulterior.
Acelaşi procedeu de selectare,
sistematizare şi îmbogăţire, s-a aplicat şi în
domeniul administrării Tainei Sfintei
Împărtăşanii, pentru că şi acest ritual a
3 A se vedea lucrarea Petre Vintilescu, Liturghiile
bizantine privite istoric în structura şi rânduiala
lor, Bucureşti, 1943.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
6
evoluat progresiv, odată cu dezvoltarea
treptată a rânduielii Sfintei Liturghii.
În primele patru secole, creştinii
aduceau la biserică darurile de jertfă
(pâine, vin şi apă), pe care le ofereau
diaconilor, iar aceştia le depuneau la
proscomidiar. Acest obicei se practica în
prima parte a Liturghiei credincioşilor4.
Diaconii alegeau din aceste daruri pe cele
mai corespunzătoare şi le transportau de la
proscomidiar pe Sfânta Masă, unde erau
afierosite (consacrate) printr-o rugăciune,
numită Rugăciunea punerii înainte,
păstrată şi astăzi în rânduiala Sfintei
Liturghii. Din acest ritual s-a format,
ulterior, ceremonialul liturgic al Vohodului
mare – ieşirea cu Cinstitele Daruri – pe
care îl săvârşim astăzi în timpul Sfintei
Liturghii.
La momentul central al Liturghiei
(rostirea Epiclezei – rugăciunea de
invocare a Sf. Duh), aceste daruri de pâine
şi vin se sfinţeau, iar în timpul chinonicului
(al împărtăşirii), după ce se cuminecau
slujitorii bisericeşti, se împărtăşeau toţi
credincioşii participanţi la slujbă, însă
primeau elementele euharistice în mod
separat: protosul adunării liturgice, care
putea fi episcopul sau un preot oarecare,
oferea individual, fiecărui credincios în
parte, Sfântul Trup al Domnului, adică o
părticică din pâinile sfinţite, pe care acesta
o aşeza în palma mâinii drepte, iar după ce
o consuma cu grijă, diaconul îi dădea să
guste şi din Sfântul Sânge, direct din
Sfântul Potir5. Aşa se proceda cu fiecare
credincios, aşezat în ordinea încolonării:
mai întâi ipodiaconii, apoi citeţii, bărbaţii,
4 A se vedea Sf. Justin Martirul, Apologia întâia,
cap. 57, trad. în rom. de Olimp Căciulă, în col.
„PSB”, vol. II, Apologeţi de limbă greacă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 71. 5 A se vedea: Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 către
Patriciana Chesaria, în legătură cu împărtăşirea
cu Sfintele Taine, trad. în rom. de Teodor Bodogae,
în col. „PSB”, vol. 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1988, p. 269-270; Constituţiile Sfinţilor Apostoli,
cartea a VIII-a, cap. 13, trad. în rom. de Gh. N.
Niţu, Bucureşti, 1907, p. 303; Sf. Chiril al
Ierusalimului, Cateheza a V-a mistagogică, cap. 21-
22, în vol. “Cateheze”, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2003, p. 366.
femeile şi copiii. Întrucât acest procedeu
era susceptibil de anumite acte de
impietate, căci, în mod inevitabil, din
neglijenţă, se putea scăpa jos o fărâmitură
din Sf. Trup, sau putea cădea un strop din
Sf. Sânge, pentru a se evita pe viitor
asemenea profanări, Sf. Ioan Gură de Aur
introduce în uzul liturgic răsăritean
practica întrebuinţării linguriţei6 şi a
împărtăşirii credincioşilor direct, sub
ambele forme, din Sfântul Potir, obicei
care a rămas general valabil până astăzi.
Această practică nu a putut fi desfiinţată
niciodată, chiar dacă Sinodul Trulan (691),
prin decizia canonului 101 a încercat să
reintroducă vechiul mod al împărtăşirii, pe
care l-am prezentat mai sus.
Începând din sec. V încolo, odată cu
dispariţia disciplinei penitenţei publice şi a
instituţiei catehumenatului, s-a împuţinat şi
numărul credincioşilor admişi şi dezlegaţi
de duhovnicul lor pentru primirea Sfintei
Împărtăşanii, fapt ce a atras după sine o
modificare radicală a ritului pregătirii
Cinstitelor Daruri. Asistăm în aceată
perioadă la un proces lent de întocmire şi
stabilire a unui nou ritual de aducere,
pregătire şi binecuvântare a Cinstitelor
Daruri de pâine, vin şi apă pentru
săvârşirea jertfei liturgice. Ritualul acesta a
fost deplasat de la locul lui original,
menţionat mai sus (Vohodul Mare), tocmai
înainte de începerea Liturghiei
catehumenilor, în locul în care, de fapt,
există el astăzi (în timpul Utreniei – la
bisericile de enorie sau în timpul oficierii
Ceasurilor – la bisericile mănăstireşti) şi
poartă numele de Proscomidie, care
înseamnă aducere şi pregătire a darurilor
jertfei euharistice. Acest transfer s-a făcut
treptat, iar rânduiala Proscomidiei s-a
formulat pe îndelete, într-un timp
îndelungat, începând din sec. VI, până în
6 Ghenadie, fost episcop al Argeşului, Liturgica sau
explicaţia serviciului divin, Bucureşti, 1977, p. 35.
Sf. Ioan Gură de Aur dă şi o semnificaţie simbolică
linguriţei. El spune că ea închipuie „cleştele de foc
al serafimilor, pe care l-a văzut Isaia” (Isaia VI, 6-
7) în clipa când s-a atins de buzele lui (Din ospăţul
Stăpânului, trad. în rom. de Irineu Slătineanu, Ed.
Adonai, Bucureşti, 1995, p. 187).
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
7
sec. VIII. Forma completă şi tipizată a
rânduielii pe care o săvârşim noi astăzi a
fost fixată definitiv abia în sec. XIV, aşa
cum reiese din descrierea şi tâlcuirea
Sfintei Liturghii7, pe care o face Sf.
Simeon al Tesalonicului, trăitor în acest
secol. De atunci şi până astăzi,
întrebuinţăm, ca materie de jertfă, numai
vin, apă şi cinci prescuri, simbolizând cele
cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în
pustie (Matei XIV-XV, 21).
În ce priveşte locul primirii acestei
Sfinte Taine, exceptând cazurile celor
bolnavi sau aflaţi în primejdie de moarte,
care pot fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la
casele lor, după o rânduială specială
prescrisă în Molitfelnic, Sfânta Euharistie
se administrează, în mod regulat, în sfânta
biserică, spre finalul Sfintei Liturghii (la
momentul chinonicului), după ce se
împărtăşesc sfinţiţii slujitori, când preotul
deschide dvera şi uşile împărăteşti şi,
ţinând cu ambele mâini Sfântul Potir, iese
pe solee, în faţa sfintelor uşi, şi invită pe
credincioşii dezlegaţi de duhovnicul lor să
se împărtăşească, rostind formula: „Cu
frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu
dragoste să vă apropiaţi”. Credincioşii trec
în ordine şi se împărtăşesc (mai întâi
monahii, apoi bărbaţii, femeile şi copiii),
ţinând fiecare în mâna stângă o lumânare
aprinsă care simbolizează pe Hristos –
lumina vieţii şi a mântuirii noastre.
Această rânduială a fost reglementată
de Sfânta noastră Biserică pentru toate
timpurile şi locurile şi orice abatere de la
această practică liturgică tradiţională este
necanonică şi inadmisibilă, pentru că în
locaşul cel sfânt al bisericii Îl întâlnim pe
Hristos şi aici ne împărtăşim din darurile şi
adevărurile mântuirii. Sf. Ioan Gură de Aur
este categoric în această privinţă. „Noi
trebuie să ne apropiem de altar, de Sfânta
Masă, cu credinţă, cu frică, cu curăţie, cu
7 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe după principii
puse de Domnul nostru Iisus Hristos, vol. I, partea a
V-a, Despre Sfânta Liturghie, cap. 84-96, Ed.
Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 136-
148.
respect, cu iubire”8, spune el, pentru că
„masa aceasta este masa aceea de la Cina
cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a
făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un
om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este
foişorul acela unde era El cu ucenicii Lui
atunci (Luca XXII, 12)”9. Cina cea
cerească la care ospătăm duhovniceşte este
solemnă, sfântă şi înfricoşată, pentru că la
ea participă arhanghelii şi îngerii. „Acum
puterile cereşti, în chip nevăzut, împreună
cu noi slujesc”, rosteşte preotul în taină în
timpul oficierii Liturghiei Darurilor mai
înainte sfinţite, pentru că „heruvimii stau
împrejur, serafimii, care cu şase aripi îşi
acopăr feţele, zboară pe deasupra, toate
puterile cele netrupeşti, împreună cu
preotul se roagă pentru noi, focul cel
duhovnicesc se pogoară, sânge curge din
preacurata coastă în potir spre curăţirea
noastră”10
, spune marele părinte antiohian,
de unde desprindem clar concluzia că nu
putem concepe şi admite împărtăşirea –
Taina comuniunii cu Hristos – în afara
spaţiului eclezial sau liturgic, iar cei ce o
administrează în alte condiţii îşi atrag
propria lor osândă.
Cât priveşte săvârşitorul, Biserica a
încredinţat totdeauna sfinţiţilor slujitori
dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie, pentru
că numai ei sunt investiţi cu harul preoţiei
primit prin Taina Hirotoniei, şi, în virtutea
posedării acestui har, primesc calitatea de
„iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I
Corinteni IV, 1), săvârşind lucrările
sfinţitoare în Biserică, în numele şi cu
puterea lui Hristos. Biserica a legiuit prin
hotărârea canonului 58 Trulan ca „nici un
laic să nu-şi dea lui însuşi dumnezeieştile
Taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest
fel, să se afurisească pe o săptămână, ca
unul ce lucrează împotriva celor
8 Sf. Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, trad. în
rom. de Diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 2002, p. 199. 9 Idem, Omilii la Matei, Omilia a LXXXII, cap. 5,
trad. în rom. de D. Fecioru, în col. „PSB”, vol. 23,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 936. 10
Idem, Din ospăţul Stăpânului, în trad. rom. cit.,
p. 186-187.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
8
poruncite”11
. Pentru a se evita asemenea
acte anormale, care ar bagateliza sfinţenia
Tainei, Biserica, prin decizia canonului 14
al sinodului local de la Laodiceea, nu a
încuviinţat niciodată clericilor dreptul de a
da Sfânta Împărtăşanie în mâinile laicilor
ca să se cuminice cu ea în cadrul
extraliturgic12
(acasă sau în diferite
împrejurări). În baza hotărârii acestui
canon, un mare ierarh din trecutul Bisericii
noastre Strămoşeşti a interzis cu
desăvârşire acest fapt, iar preoţilor care
îndrăzneau să-l practice, le aplica pedeapsa
canonisirii. „Preotul de va trimite
ţârcovnicul (cântăreţul) sau pe altcineva să
pricestuiască pe vreun om, să se
afurisească, după canonul 14 Laodiceea”13
,
spune acest ierarh într-una din
instrucţiunile sale date preoţilor.
Numai diaconul, în caz de strictă
necesitate, poate împărtăşi pe un credincios
în lipsa preotului, sau în situaţia în care
credinciosul se află pe patul de moarte şi
nu are cine să-l împărtăşească.
Monahii şi pustnicii, aflaţi în
singurătăţi sau în locuri îndepărtate, unde
nu există biserici şi nici nu poate fi găsit un
preot în perimetrul zonei respective, se pot
împărtăşi singuri, după o anumită
rânduială14
.
De asemenea Biserica nu a admis
păstrarea Sfintei Împărtăşanii în afara
sfântului locaş. Un alt ierarh român, din
trecutul nostru, luând cunoştinţă de acest
principiu canonic, consfinţit prin uzul
bisericesc, a interzis preoţilor păstrarea
Sfintei Împărtăşanii în casele lor: „Vă dăm
încă poruncă să nu se ţie (Sfintele) măcar
şi în casa preotului, că nu iaste loc sfinţit
de arhiereu, nici altar, nici biserică...”15
,
spune el într-una din îndrumările
11
Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe,
note şi comentarii, Bucureşti, 1991, p. 132. 12
Ibidem, p. 206. 13
Mitropolitul Antim Ivireanul, Învăţătură
bisericească, Bucureşti, 1774, foaia 57. 14
Sf. Simeon al Tesalonicului, Răspuns la
Întrebarea 41, în trad. rom. cit., vol. II, p. 227. 15
Mitropolitul Teodosie al Ungro-Vlahiei,
Învăţătură preoţilor pe scurt, despre cele şapte
Taine ale Bisericii, Buzău, 1702, foaia 19.
recomandate preoţilor pe care îi păstorea în
vremea sa. Această dispoziţie este
reînnoită şi de un alt urmaş al său în scaun,
şi anume, de mitropolitul Grigorie al Ţării
Româneşti, care, la 21 mai 1762 emite
următoarea decizie: „Sfânta Priceştanie să
nu o ţie preoţii prin case, precum am
înţeles că fac unii preoţi”16
. Alt ierarh de
seamă al Bisericii noastre atrage atenţia
preoţilor slujitori „să ia aminte ca la
împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele
Taine să nu împărtăşească pe nimeni cu
părticelele ce se aduc pentru pomenirea
sfinţilor sau cu părticelele scoase pentru
sănătatea celor vii şi pentru odihna celor
morţi: ci numai cu singur Agneţul sfărâmat
(iar din acesta numai cu părticelele
inscripţionate cu iniţialele NI şi KA), căci
toate celelalte părticele nu sunt Trupul lui
Hristos”17
.
Toate aceste îndrumări pastorale şi
liturgice, fundamentate pe temeiul sfintelor
canoane şi pravile bisericeşti, pe operele
Sfinţilor Părinţi şi pe recomandările
transmise la vremea cuvenită preoţilor, de
luminaţii şi distinşii ierarhi ai Bisericii
noastre, au fost sintetizate şi codificate la
sfârşitul ediţiei fiecărui Liturghier, în
capitolul intitulat Povăţuiri, pe care orice
preot şi arhiereu hirotonit canonic este
obligat să le studieze cu atenţie, să le
cunoască şi să le îndeplinească în slujirea
lui sacramentală. „Chivotul în care se vor
păstra Sfintele Taine, adică Trupul şi
Sângele Domnului, să stea totdeauna cu
Dumnezeieştile Taine, pe Sfânta Masă, iar
nu într-alt loc” se precizează în aceste
Povăţuiri. Aceste prescripţiuni reflectă
experienţa şi conştiinţa vie a Bisericii care
veghează necontenit la păstrarea şi
transmiterea nealterată a învăţăturii de
credinţă, la uniformitatea actelor şi
formelor de cult şi la integritatea şi unitatea
vieţii ei liturgice. Ele reprezintă o
16
Textul acestei hotărâri este extras din lucrarea
marelui istoric Nicolae Iorga, Studii şi documente
cu privire la istoria Românilor, vol. VII, Bucureşti,
1904, p. 53. 17
Mitropolitul Veniamin Costache, Datoriile
preoţilor către popor, Galaţi, 1994, p. 80-81.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
9
confirmare faptică şi reală a ceea ce a
afirmat un mare apologet, în sec. II al erei
creştine: „De când Biserica a primit
doctrina lui Iisus Hristos, deşi răspândită
peste tot pământul, ea o păzeşte cu atâta
căldură, ca şi cum ar locui sub acelaşi
acoperământ; ea crede cu apostolii ca şi
când ar avea o inimă şi un suflet; ea
anunţă, explică şi învaţă credinţa sa ca şi
cum n-ar avea decât o singură gură”18
, iar
acest fapt îi conferă Bisericii calitatea de
ecumenică şi nu ecumenistă, căci termenul
de ecumenic, în adevăratul său înţeles,
arată că ea întruneşte cele patru însuşiri de
„una, sfântă, sobornicească şi
apostolească” la modul cel mai concret şi
mai fidel.
Împărtăşirea credincioşilor din
acelaşi potir este semnul evident al
apartenenţei lor la una şi aceeaşi Biserică
creştină şi a mărturisirii şi trăirii credinţei
adevărate pe care o propovăduieşte acea
Biserică. Acesta este motivul principal
pentru care Biserica noastră Ortodoxă nu
acceptă intercomuniunea (împărtăşirea cu
slujitorii şi credincioşii altor confesiuni
creştine).
Este adevărat că Sfânta Împărtăşanie
menţine ridicat termometrul vieţii noastre
spirituale. Ea „îl conduce pe om la
îndumnezeire, numai când există starea de
curăţire a inimii şi trasfigurarea simţurilor
din trupeşti în duhovniceşti”19
, adică atunci
când credinciosul se împărtăşeşte cu
conştiinţa nepătată şi cu inima sinceră şi
iubitoare, căci cei ce nu se ridică la această 18
Sf. Irineu, Adversus haereses, lib. I, cap. 10, apud
Kallistos Ware, L’exercice de l’autorité dans
l’Eglise Orthodoxe, în Irénikon, tome LIV (1981),
nr. 4, p. 489. 19
Pr. Gheorghios Metallinos, Rolul şi lucrarea
Ortodoxiei astăzi, trad. în rom. de Constantin
Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2014, p. 86.
stare de despătimire şi sunt copleşiţi de
mirajul plăcerilor „deşertăciunilor şi al
smintelilor ce umplu această lume, se
lipsesc de binecuvântatele roade ale Sfintei
Euharistii”20
. Ideal ar fi ca să ne
împărtăşim cât mai des, căci „este nevoie
ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în
lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în
noi de câte ori dă semne că vrea să se
strice”21
, însă trebuie, în aceeaşi măsură, să
ne pregătim şi sufleteşte, ca să nu
pângărim mărgăritarul cel cinstit al lui
Hristos şi să ne agonisim propria noastră
osândă (I Corinteni XI, 29). În acest sens,
un ierarh din secolul trecut sfătuia astfel pe
păstoriţii săi: „Vă recomand din tot
sufletul, iubiţii mei, folosirea acestui
mijloc de susţinere a legăturii cu
Dumnezeu (Sf. Împărtăşanie), atât pentru
voi cât şi pentru fiii voştri, că ce poate fi
mai înălţător şi mai fericit decât unirea cu
Iisus? Şi aceasta să o faceţi nu numai în
cele patru posturi de peste an, ci mai des,
căci omul, după slăbiciunile omeneşti, uşor
păcătuieşte”22
.
20
Tămăduirea creştinului. Tainele Sfintei Biserici,
izvor de sănătate şi fericire, trad. în rom. de
Gheorghiţă Ciocioi, Ed. de Suflet, Bucureşti, 2013,
p. 56. 21
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. în
rom. de Teodor Bodogae, Bucureşti, 1989, p. 203. 22
Iosif Traian Bădescu, Gânduri pentru m(â)ine,
Ed. Didahia Severin, Drobeta-Turnu Severin, 2013,
p. 17.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
10
Bunătatea lui Dumnezeu și bunătatea omului
Drd. Cristinel Nicolae Teșu
Dumnezeu în calitate de Creator,
Proniator și Sfințitor dăruiește darurile Sale
cele alese fiilor Săi pentru ca aceștia să
înțeleagă și să conștientizeze cât de mare și
bun este El. Minunate sunt lucrurile Sale
pe care le-a creat, dar minunat este și
pulsul cu care El ne iubește și ne dăruiește
daruri nemărginite. Numai cineva bun
oferă daruri bune. „Prin mulțimea
bunătăților Sale, Dumnezeu a binevoit să
facă ceva care să-I primească binefacerile
și să se împărtășească din bunătatea Lui:
aduce de la neființă la ființă, creează
Universul, atât pe cele văzute, cât și pe
cele nevăzute și pe om (Sfântul Ioan
Damaschin)1.
Diplomația duhovnicească prin care
Dumnezeu oferă, îl determină pe omul
creat să conștientizeze importanța relației
Tată-fiu și mai apoi să își recunoască
poziția pe care o are. Omul în calitate de
fiu este cel care ascultă și împlinește voința
Tatălui, iar Tatăl este cel care îl răsplătește
pe fiul său, oferindu-i daruri prețioase,
daruri prin care să se mântuiască și să
dobândească starea de asemănare cu
Dumnezeu. În acel plan de existență,
bunătatea va fi totul în toate. Dragostea nu
trebuie așezată într-un cadru îngrădit.
Pentru că dragostea se fructifică într-o
inimă plină de bunătate. Numai cine are
bunătate poate iubi cu intensitate. Din acest
motiv și Sfântul Ioan în Evanghelia sa
afirmă: „Căci atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel
unul născut L-a dat …” acesta dat se
datorează iubirii dumnezeiești; cu alte
cuvinte, Dumnezeu Tatăl nu L-a dat pe
Fiul ca omul să se mântuiască în chip
1 Apud http://www.catehetica.ro/despre-bunatate-
cugetari-ortodoxe, accesat în data de 12 mai 2017.
magic, ci să vină în întâmpinarea Sa.
Chintesența o reprezintă marea Sa bunătate
care a mișcat dragostea și L-a OFERIT
(DAT) pe Fiul, pentru că „bunătatea lui
Dumnezeu este infinită și eternă”2.
După verbul a iubi cu siguranță
verbul a binevoi este cel mai frumos verb
din lume, acest lucru este întărit de
cuvintele Tatălui atunci când Mântuitorul
s-a schimbat la față pe Muntele Taborului:
„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care
am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Matei
17, 5).
Chipul bunătății umane – Ce
înseamnă să fii om bun?
Bunătatea este esența vieții3.
Fiecare om în relația inter-personală cu
semenul său descoperă și o fructifică în
mod diferit. Binele pe care omul îl
săvârșește trebuie să fie unul obiectiv.
Accesibilitatea binelui trebuie să își
găsească fundamentul într-un bine adevărat
și nu într-unul fals. Mântuitorul Hristos
îndemna zicând: „Învățați-vă de la Mine,
că sunt blând și smerit cu inima” (Matei
11, 29). Așadar, blândețea și dragostea sunt
calități ale omului, care izvorăsc tot dintr-o
inimă plină de bunătate. Bunul Învățător îi
învață pe oameni binele care este o
realitate concretă. Cu atât mai mult cu cât
și Sfântul Ioan Botezătorul prin
2 Raimundus Lullus, Ars Brevis, ediție bilingvă,
Biblioteca medievală Polirom, Ed. Polirom,
București, 2015, apud
https://books.google.ro/books?id=WbBTCgAAQB
AJ&pg=PT17&lpg=PT17&dq=definitia+bunatatii
&source=bl&ots=9DSXiXzItS&sig=c9yEs9FFwk_
PBDSIz2iZFGEVfI&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEw
iU_5zg9-
jTAhULDsAKHayICHgQ6AEIVTAI#v=onepage&
q&f=false 3 Apud https://www.iqool.ro/bunatatea-esenta-
vietii/, accesat în data de 6 mai 2017.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
11
îndemnurile pe care le făcea tuturor erau
expresia unei inimi bune, care era însoțită
și de o fermitate în credință. Sfântul
Grigorie de Nyssa spunea că Dumnezeu
este „binele mai înainte de toate și în mod
legitim binele în firea lui este bunătatea”4.
Trăsătura naturală și morală a
omului de a fi bun este parte a chipului lui
Dumnezeu; în acest caz binele omenesc
este un dar dumnezeiesc. Darul de a face
binele, de a gândi binele și de a-l exprima,
se găsește numai la omul care participă
activ la bine.
Omul bun este omul care Îl vede și
Îl simte pe Dumnezeu ca origine a
bunătății. Dar nu trebuie să înțelegem că
este vorba de o mărginire a lui Dumnezeu.
El este mai presus de bunătate. Dumnezeu
nu îl cheamă pe om doar la a săvârși binele
prin acordarea unui ajutor semenului său (a
se vedea pilda samarineanului milostiv), ci
Dumnezeu îl cheamă pe om la întâlnirea
spirituală cu El, care se realizează numai
prin iubire: „Căci bun este omul care
cunoaşte pe Dumnezeu …” (Filocalia, vol.
I, Învăţături morale…, cap. 29).
Pavel Bochiat definea bunătatea ca
fiind „o virtute care înfrumuseţează
caracterul unui credincios şi prin care se
dovedeşte înţelepciunea şi superioritatea
lui”5. Deși atunci când ne naștem
personalitatea și caracterul fiecăruia dintre
noi este precum o pagină albă6, educația și
experiența vieții ne formează în timp.
Conștientizăm mai apoi rostul nostru pe
pământ și realizăm dacă unele acțiuni pe
care le săvârșim sunt sau nu, în
contradicție cu moralitatea creștină și cu
poruncile lui Dumnezeu. Legea iubirii a
Noului Testament ne îndeamnă să gândim
plecând de la bunătate și să scoatem din
vistieria inimii lucruri bune și demne de
calitatea de creștin. Dacă bunătatea îl
4 Curs de morală creștină, anul III, F.T.O.U.B.
5 Apud http://iola-
definitii.blogspot.ro/2011/12/definitia-
bunatatii.html, accesat în data de 5 mai 2017 6 Apud
http://frumuseteapierdutaavietii.blogspot.ro/2011/0
4/despre-bunatate.html, accesat în data de 5 mai
2017.
îmbogățește pe omul cel bun, îi va da și un
sens nou vieții, conturându-i echilibrul și
noblețea. Toți oamenii experimentează
bunătatea. „Bunătatea este o limbă pe care
surdul o poate auzi, iar orbul o poate
vedea”7, spunea Mark Twain.
Cu privire la bunătate, Părintele
Dumitru Stăniloae spunea că „existenţa
este identică cu binele. Căci bunătatea e o
existenţă doritoare să se dăruiască din
prisosinţa ei. Atunci, oare învăţăm să fim
buni sau ne naştem fiind buni? Probabil că
învăţăm bunătatea în acelaşi fel în care
învăţăm să fim oameni. Ne naştem oameni,
dar asta este numai o condiţie necesară,
chiar dacă e un Dar, însă din păcate nu e şi
suficientă pentru a trăi ca un Om. Pentru a
fi ceea ce am fost chemaţi să fim. E nevoie
de mult exerciţiu ca să fim buni…”8.
Pr. Dumitru Stăniloae
7 Apud https://www.iqool.ro/bunatatea-esenta-
vietii/, accesat în data de 6 mai 2017. 8 Apud http://ziarullumina.ro/bunatatea-ca-lumina-
84871.html, accesat în data de 11 mai, 2017.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
12
Erezii vechi și noi: gnosticismul
Gabriel Mitroi
Biserica, întemeiată de Mântuitorul
Iisus Hristos prin întruparea şi învierea Sa
şi călăuzită de Duhul Sfânt, şi-a formulat
învăţătura de credinţă în aşa fel încât să fie
înţeleasă de credincioşi, dar să şi creeze
premisele unui mod de viaţă desăvârşit,
care să ofere bucuria de trăi în lume şi
mântuirea sau dobândirea vieţii veşnice.
Responsabilitatea de a primi învățătura de
credință de la Hristos și de a o transmite
neschimbată de la un veac la altul ține de
credință, de ascultarea față de Dumnezeu,
dar poate fi privită și sub forma unei
consonanțe dogmatice: nu există diferențe
de exprimare sau trăire a învățăturii de
credință de la o generație la alta. Hristos
este același ieri și azi, și va fi și în viitor.
Dacă nu ne însușim corect învățătura de
credință, prin ascultare față de Biserică,
atunci nu o putem oglindi în felul nostru de
a fi și nici nu o putem transmite corect mai
departe. Înțelegerea corectă a dogmei
depinde și de transmiterea ei corectă,
obiectivă, plecând de la predecesori.
Teologul are un dublu rol: este vocea
trecutului adusă în prezent și anticiparea
viitorului sub semnul Adevărului.
Gnosticismul poate fi considerat pe
bună dreptate deschizător de drumuri în
privinţa ereziei, al cărui ecou s-a proliferat
până în zilele noastre în diferite forme,
modelând minţi umane, curente religioase
sau culturale. Sub umbrela gnosticismului,
începând chiar din secolul I d. Hr, intră
autori și curente care pleacă de la Simon
Magul și Menandru, Cerint, Carpocrate,
secta ofiților și a ebioniților, apoi Bardesan
și Basilide, Valentin și adepții săi numiți
valentinieni, Marcion, Mani și
maniheismul, paulicienii, bogomilii și
catarii. Toate acestea, deși au cosmologii
diferite, opuneau învățăturii descoperite de
Mântuitorul Hristos apostolilor Săi, și prin
aceștia Bisericii, ideea mântuirii prin gnoză
și pe Mântuitorul Hristos nu ca pe
Dumnezeu și Om adevărat: „Trăsătura
distinctivă ce marchează gnosticismul în
toate școlile sale ca erezie religioasă, iar
nu ca o simplă extravaganță filosofică, este
prezența acestei idei a unei mântuiri sau
răscumpărări a lumii, și recunoașterea,
într-o formă pervertită, a persoanei și a
lucrării lui Christos ca luând parte la
această răscumpărare”1. Multe din școlile
gnostice îmbrățișează o viziune docetistă în
ceea ce privește Persoana Iisus Hristos, și
Îl opun într-un fel Tatălui sau Îl așează
deasupra, prin faptul că rolul său de
Mântuitor se referă la îndreptarea răului
existent în lume (a cărui cauză este tot
Tatăl Ceresc) sau a imperfecțiunii lumii
create de Creator.
Una dintre cele mai mari provocări
la adresa Bisericii şi învăţăturii ei a fost
apariţia gândirii şi practicii de tip gnostic,
care s-au manifestat încă din primii ani ai
erei creştine şi continuă să influenţeze şi
astăzi, mai ales după găsirea întâmplătoare
a aşa-numitelor evanghelii gnostice în
peştera de la Nag Hammadi, în anul 1945.
Procesul propriu curentului gnostic este
deconstrucţia; el nu vine cu o credinţă
nouă, ci schimbă sensul pe care Biserica îl
dă preceptelor evanghelice şi doctrinei
creștine. Este un fenomen care încearcă să
paraziteze adevărata credinţă. Pentru
gnostici, lumea materială este o creaţie
imperfectă, eronată a Dumnezeului celui
Rău sau Demiurgul cum este numit,
mântuirea este garantată doar de gnoză.
Chiar dacă nu îşi formulase încă, în
scris, învăţătura de credinţă, Biserica a
sancţionat prompt apariţia învăţăturilor
1 Henry L. Mansel, Ereziile gnostice din primele
două veacuri, Ed. Herald, București, 2008, p. 13.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
13
greşite ale gnosticismului, mai mult decât
alte erezii, mai ales că ideile formulate de
adepţii gnosticismului atacau în mod direct
adevărată credinţă – cea ortodoxă –, şi mai
ales învăţătura centrală în creştinism –
credinţa în Sfânta Treime, în divino-
umanitatea lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Gândirea de tip gnostic a
generat şi unele din marile erezii din
perioada sinoadelor ecumenice (vezi
ereziile hristologice), sancţionate in
corpore de Sfinţii Părinţi.
Mircea Platon, într-un studiu
intitulat Gândirea dezîntrupată şi tentaţia
gnostică prezintă gnosticismul ca pe o
tumoră care se întinde din ce în ce mai
mult şi acaparează întreaga cultură iudeo-
creştină: „Cât de toxic s-a dovedit a fi
gnosticismul în istoria ulterioară a
creştinismului încât Biserica l-a considerat
inamicul său numărul unu? O abordare
tipologică atrage atenţia asupra perenităţii
pericolului gnostic. Aceeaşi tumoare din
sânul Bisericii (Étienne Couvert),
împotriva căreia aceasta a luptat de-a
lungul veacurilor, se manifestă astăzi sub
forme seculare şi spiritualiste dintre cele
mai diverse. Îndrăznesc să afirm că
tumora s-a generalizat, atingând gradul
de metastază culturală. Doar o
degnosticizare radicală ar mai putea salva
cultura iudeo-creştină de la moartea
clinică spre care se îndreaptă inexorabil”2.
Chiar dacă nu își exprimă
adeziunea la curentul gnostic, în zilele
noastre unii oameni se fac colportorii
crezului eronat al gnosticismului din
antichitatea creștină, susținând ceea ce nu a
fost respins de Biserică dintotdeauna. Dacă
acceptăm aceste răstălmăciri sau negaţii la
adresa credinţei în moartea şi învierea lui
Iisus Hristos, atunci tot ceea ce considerăm
despre mântuirea obiectivă sau subiectivă,
despre suferinţa pe cruce a lui Hristos şi
acceptarea ei ca şi cale a mântuirii, despre
viaţa noastră ca urmare a vieţii şi
poruncilor lui Iisus Hristos, îşi pierde
2 Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A Treia Forţă:
România profundă, Ed. Logos, Bucureşti, 2008, p.
96.
sensul, devenind un fals, o minciună sau o
simplă şi caducă învăţătură lumească. Or,
noi ne construim identitatea personală şi
echilibrul duhovnicesc pe aceste deziderate
logosice, suntem hristofori încă de la
botezul în numele Sfintei Treimi. În zilele
noastre nu au fost readuse la viață aceste
curente sau școli gnostice, ci învățăturile
lor foarte otrăvitoare legate de lumea
aceasta care este dominată de rău ca un
accident al creației primordiale, dar și
ideea greșită că Iisus Hristos nu este
Dumnezeu, nu a murit și nu a înviat, sau că
ar fi avut o viață banală.
Pentru filozofi sau pentru
cercetătorii istoriei religiilor gnosticismul
rămâne un fenomen fascinant, fără a fi încă
epuizat ca origine sau manifestare, dar
pentru învățătura și trăirea creștină
autentică este doar un sincretism creator de
confuzii și rătăciri.
Sfântul Irineu de Lyon (c. 130-202.
Cel mai mare apărător împotriva gnosticilor.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
14
Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre post
Arhim. conf. univ. dr. Vasile Miron
În viaţa şi spiritualitatea Bisericii
noastre Ortodoxe, postul creştinesc are un
rost bine definit, fiind un remediu pentru
trup şi un mijloc de desăvârşire morală
pentru suflet. Postul este primăvara vieţii
noastre duhovniceşti, fiindcă, prin el, se
dezrădăcinează buruienile ucigătoare ale
patimilor şi se
răsădesc în locul lor
florile înmiresmate
ale virtuţilor. Postul
reprezintă un mod de
disciplinare a
simţurilor, pentru că
înfrânează instinctele
naturale şi poftele
cele pătimaşe ale
trupului, care este
locaşul sufletului.
Pentru suflet, postul
trupesc este o
terapeutică morală,
pentru că îl uşurează
şi îl întăreşte în lupta
împotriva ispitelor, a
patimilor şi a viciilor
de tot felul care se
nasc din îmbuibarea
peste măsură a
trupului.
De aceea, Sfinţii Părinţi recomandă
practica postului ca pe o formă de
pocăinţă, ca pe un exerciţiu de înfrânare a
poftelor trupului şi ca pe un mijloc de
cultivare a virtuţilor. „Postul – spune
Sfântul Ioan Gură de Aur – istoveşte trupul
şi pune frâu zburdărilor celor fără de
rânduială, dar face sufletul mai limpede, îl
întraripează, îl face să se suie la înălţimi,
îl face uşor”1. Acest mare dascăl al
1 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Facere, cap. II,
trad în rom. de Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol.
21, Ed. I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1987, p. 117.
Ortodoxiei şi minunat propovăduitor al
pocăinţei ne-a transmis în celebrele sale
opere omiletice cele mai preţioase
instrucţiuni şi cele mai frumoase îndemnuri
cu privire la importanţa şi valoarea
religios-morală a postului, învăţându-ne că,
prin abstinenţa de la mâncare şi băutură, se
urmăreşte, de fapt,
roada sau efectul pe
care îl are această
reţinere asupra
sufletului, adică
stârpirea poftelor şi
domolirea patimilor.
„Cel care posteşte
este uşor şi înaripat;
se roagă cu mintea
trează, fiindcă postul
stinge poftele cele
rele, pogoară mila lui
Dumnezeu şi smereşte
sufletul îngâmfat”2,
spune sfântul părinte.
De aceea,
postul trupesc trebuie
însoţit în mod
necondiţionat şi de
postul sufletesc care
constă în înfrânarea
de la răutăţi, de la
gesturi, gânduri şi cuvinte necuviincioase.
„Se cuvine ca acela care posteşte, mai
înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să
fie învăţat, să fie bun şi blând, să aibă
inima zdrobită, să smulgă din minte
gândurile poftelor celor rele, să aibă
înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui
Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată;
să fie mai presus de bani, să fie darnic
2 Idem, Omilia a LVII-a la Matei, cap. IV, trad în
rom. de Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 23,
Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 667.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
15
atunci când face milostenie şi să
izgonească din sufletul său orice răutate
faţă de semenul său”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este
categoric în această privinţă. Odată cu
reţinerea de la bucate şi înfrânarea de la
păcat, el recomandă şi deprinderea faptelor
vrednice de pocăinţă: rugăciunea
statornică, căinţa sinceră, mărturisirea
păcatelor, iertarea aproapelui şi săvârşirea
actelor de binefacere şi milostenie. El ne
îndeamnă ca, în timpul postului, „împreună
cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi
de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm
multă sârguinţă pentru săvârşirea faptelor
celor duhovniceşti. Cel care posteşte –
spune el – trebuie să fie smerit, liniştit,
blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici.
Cum a dispreţuit trupul, aşa se cuvine să
dispreţuiască şi slava deşartă şi să se uite
numai la Acela Care cercetează inimile şi
rărunchii (Ps 7, 10); să se roage cu toată
sârguinţa, să se mărturisească lui
Dumnezeu şi să ajute după putere prin
facerea de milostenii”3. Acesta este postul
complet care îl transformă lăuntric pe om,
îl apropie de Dumnezeu şi îl ajută să
dobândească mântuirea. „Postul nu
mântuie pe cei ce postesc dacă nu postesc
potrivit Legii, iar prin post – spune marele
părinte antiohian – nu înţeleg postul aşa
cum îl văd cei mai mulţi oameni, ci postul
cel adevărat, şi anume nu numai abţinerea
de la mâncăruri, ci mai ales de la
păcate”4, pentru că postul de bucate,
disociat de postul duhovnicesc nu este
decât o simplă înlocuire a unui regim
alimentar cu unul vegetarian, având doar
un simplu sens culinar sau un rol medical.
Postul are un profund caracter religios. El
devine instrumentul spiritualizării, atunci
când este îndeplinit în adevăratul său
înţeles, ca un proces de purificare a
trupului şi a sufletului, prin îndepărtarea de
păcate şi lucrarea faptelor bune. „Posteşti?
Arătaţi-mi-o prin fapte!” Apoi sfântul
3 Ibidem, p. 105.
4 Idem, Omilii la statui, Omilia a III-a, trad. în rom.
de Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2007, p. 66.
părinte le enumeră pe fiecare în parte,
zicând: „Miluieşte pe sărac, împacă-te cu
vrăjmaşul tău, vorbeşte de bine pe
prietenul tău, nu-l invidia, nu te uita la
frumuseţea femeiască. Să postească nu
numai gura, ci şi ochii şi urechile, şi
picioarele şi mâinile, toate mădularele
trupului nostru. Mâinile să postească,
oprindu-se de la furt şi lăcomie. Picioarele
să postească, îndepărtându-se de
drumurile care duc la spectacolele
nelegiuite de teatru. Ochii să postească,
fiind învăţaţi să nu-şi arunce niciodată
privirile spre obrazuri frumoase, nici să
iscodească frumuseţi străine. Ochii sunt
făcuţi ca să privească, dar dacă se uită la
ce-i oprit, la ce-i nelegiuit, atunci privirea
pângăreşte postul şi strică toată mântuirea
sufletului. Urechile să postească atunci
când nu ascultă clevetirile şi bârfele. Gura
să postească de la cuvinte de ruşine şi de
la ocări. Ce folos că nu mâncăm păsări şi
peşti, dar muşcăm şi mâncăm pe fraţi? Cel
care bârfeşte şi vorbeşte de rău mănâncă
de fapt carnea fratelui său, muşcă din
trupul semenului său.... Nu ţi-ai înfipt
dinţii în trupul semenului tău, dar ai înfipt
în sufletul lui bârfeala, l-ai rănit vorbindu-
l de rău şi ai pricinuit mii şi mii de rele ţie,
şi lui, şi altora mulţi. În afară de toate
acestea, ai făcut să fie hulită slava lui
Dumnezeu. După cum atunci când facem
fapte bune se slăveşte numele lui
Dumnezeu, tot aşa când facem păcate,
numele Lui se huleşte şi se ocărăşte”5.
Variaţia de mâncări trebuie, aşadar, însoţită
de schimbarea radicală a vieţii,
concretizată în practicarea virtuţilor şi
înlăturarea gândurilor întinate şi a poftelor
pătimaşe, căci „care este folosul nostru
dacă ne abţinem de la mâncăruri, dar nu
alungăm relele obiceiuri ale sufletului”6,
se întreabă sfântul părinte. Biserica nu
impune un post peste măsură, încât să
afecteze sănătatea trupului, pentru că
„Stăpânul Cel blând şi iubitor de oameni
nu ne cere lucruri peste puterea noastră.
Nici nu ne cere să ne abţinem de la
5 Ibidem, p. 69-70.
6 Ibidem, Omilia a IV-a la statui, p. 95.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
16
mâncări şi să postim aşa de
dragul postului, nici pentru
asta să stăm nemâncaţi, ci
să ne desprindem de
lucrurile cele lumeşti şi să
folosim tot răgazul cu cele
duhovniceşti”7. Acesta este
rostul adevărat al postului,
„că pentru aceasta ne oprim
de la bucate, ca să înfrânăm
tăria trupului, să facem
calul uşor de strunit”8.
Renunţarea de bunăvoie de
la anumite mâncăruri „ne
uşurează aripile sufletului şi ne face
uşoară povara cărnii, chiar dacă trupul
ne-ar fi mai greu ca plumbul”9.
Adevăratul post înseamnă
îndepărtarea de răutăţi, înfrânarea limbii,
lepădare mâniei, dezrădăcinarea urii şi
înlăturarea invidiei şi a mândriei din
sufletele noastre. „Ştiind dar toate acestea
– spune sfântul părinte – să ne schimbăm
viaţa, să ne îndreptăm şi să ne îngrijim de
evlavie şi de virtute înainte de a scăpa de
primejdia care ne ameninţă. Şi
deocamdată vreau să vă încredinţez trei
porunci, ca să le îndepliniţi în timpul
postului: prima, să nu vorbiţi pe nimeni de
rău; a doua, să nu aveţi pe nimeni duşman;
a treia, să alungaţi cu totul din gura
voastră răul obicei de a înjura. Să fim cu
luare aminte, să ne îngrijim, să ne sfătuim
ca să îndeplinim poruncile acestea. Să
depunem toată râvna, să ne atragem unul
altuia luarea aminte, să ne îndreptăm unul
pe altul, ca să nu plecăm datori pe lumea
cealaltă şi să pierdem mântuirea cea fără
de moarte”10
. Adevăratul post trebuie să
refacă echilibrul lăuntric al omului, să
aducă curăţia inimii, să îndrepte faptele
rele şi să sădească pacea şi liniştea
sufletului, bucuria duhovnicească,
7 Idem, Omilia a X-a la Facere, cap. I, ..., p. 116.
8 Idem, Omilia a VIII-a la Facere, cap. V, ..., p.
104.
9 Idem, Omilie la serafimi, cap. VI, trad. în rom. de
Dumitru Fecioru, în vol. Omilii la Ana, Omilii la
David şi Saul, Omilii la serafimi, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2007, p. 199.
10 Idem, Omilia a III-a la statui, ..., p. 79.
îndelunga răbdare,
blândeţea, bunătatea şi toate
virtuţile creştineşti. Acestea
sunt roadele spirituale ale
postului. Postul este o
pavăză nebiruită împotriva
ispitelor şi a înclinărilor
spre păcat şi, în acelaşi
timp, „o hrană a sufletului;
şi după cum hrana îngraşă
trupul, tot aşa şi postul face
mai puternic sufletul, îl face
mai uşor, îi dă aripi, îl face
să stea la înălţime, să se
gândească la cele de sus şi să se ridice mai
presus de plăcerile şi dulceţile acestei
vieţi. Şi după cum corăbiile uşoare străbat
mai iute mările, iar dacă sunt încărcate
peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul
face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să
străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi;
o face să se îndrăgostească de cer şi de
cele din cer, să socotească o nimica pe
cele din lumea aceasta şi să treacă pe
lângă ele mai cu multă nepăsare decât pe
lângă umbră şi vis”11
.
Postul este de origine şi instituire
divină, fiind rânduit de Dumnezeu încă de
la începuturile creaţiei, când l-a plăsmuit
pe om şi i-a trasat porunca să nu guste „din
pomul cunoştinţei binelui şi răului”
(Facere 2, 17). „Aceasta nu era alta decât
porunca de a posti – spune Sfântul Ioan
Gură de Aur – iar dacă şi în Paradis era
nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie
în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie
rănit sufleteşte, postul era pentru el
medicament, cu atât mai mult este
medicament acum, când sufletul său este
rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă
războiul poftelor, era absolută nevoie de
post, cu atât mai multă nevoie este acum,
când suntem în război cu diavolul”12. De
aceea, toţi sfinţii s-au îndeletnicit cu arma
postului şi au biruit tirania patimilor,
înlăturând ispitele diavoleşti.
11 Idem, Omilia I la Facere, cap. IV, ..., p. 35-36.
12 Idem, Problemele vieţii, trad. în rom. de Cristian
Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Ed. Egumeniţa,
Galaţi, p. 349.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
17
Drepţii Vechiului Testament au
făcut din practica postului o punte de
înălţare pe culmile luminoase ale
sfinţeniei. „Moise a putut să ia tablele legii
după ce a postit 40 de zile”, Ilie, „pentru
că a postit, a scăpat de tirania morţii”,
Daniel, „bărbatul doririlor, după ce a
postit mai multe zile, a fost învrednicit de
acea minunată vedenie; a pus frâu furiei
leilor şi i-a făcut blânzi ca nişte oi”, iar
ninivitenii, „folosindu-se de post, au
schimbat hotărârea Stăpânului”13.
Postul este leacul vindecării şi
„mama bunei stări a trupului. Dacă nu
crezi cuvintelor mele – spune sfântul
părinte – întreabă pe doctori şi te vor
lămuri deplin. Doctorii numesc postul
mama sănătăţii şi spun că guta, durerile
grozave de cap, apoplexia, dropica,
umflăturile, buboaiele şi alte nenumărate
boli vin din trai bun şi din îmbuibare; sunt
ca nişte pârăiaşe rele dintr-un izvor foarte
rău, care vatămă şi bunăstarea trupului şi
curăţia sufletului”14.
Postul stăvileşte patimile egoiste,
luminează mintea, sfinţeşte sfinţirile şi
schimbă atitudinea şi comportamentul faţă
de oameni şi de natură, înţelegându-le şi
apreciindu-le pe toate în lumina voii şi
prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.
„Postul este seninătatea sufletelor noastre,
podoaba bătrâneţilor, pedagogul tinerilor
şi învăţătorul celor ce trăiesc în curăţie
trupească şi sufletească. Postul
împodobeşte ca o diademă orice vârstă şi
pe bărbaţi şi pe femei”15. Cel ce posteşte
nu se întristează şi nici nu îşi smoleşte faţa,
ca să se arate oamenilor că posteşte (Matei
6, 16), ci lumii îi arată doar bucuria care
izvorăşte din post, iar această bucurie
interioară se reflectă pe chipul feţei lui
senine. „Cel ce posteşte este un mir
duhovnicesc şi îşi arată buna rânduială a
13 Idem, Omilia I la Facere, ... p. 34.
14 Idem, Despre post, Omilia a V-a: la profetul
Iona, Daniel şi la cei trei tineri, trad. în rom. de D.
Fecioru, în B.O.R., CXVI (1978), nr. 1-2, p. 84.
15 Idem, Omilia a II-a la Facere, cap. I, ..., p. 39.
sufletului şi prin ochi şi prin gură, prin
toate”16
, spune sfântul părinte.
Aşadar, postul sfinţeşte cugetul,
cuvântul şi fapta noastră, însă „nu postul
singur, ci este nevoie şi de rugăciune; în
primul rând de rugăciune”17
. Postul nu
este un scop în sine, ci un mijloc, o cale de
curăţire de patimi şi păcate, de înnoire şi
sfinţire a vieţii. Eficacitatea postului
sporeşte în măsura în care este unit cu
rugăciunea şi fapta cea bună. Numai în
felul acesta, postul devine deodată
sprijinitor al pocăinţei, un izvor al sănătăţii
şi al bucuriei duhovniceşti. Adevăratul
postitor îmbină armonios cele două aspecte
fundamentale ale lui: aspectul trupesc şi
cel sufletesc, adică abţinerea de la bucate şi
înfrânarea de la păcate, de la gândul
pătimaş, cuvântul dispreţuitor şi fapta cea
rea, pentru „ca împreună cu îndepărtarea
de bucate, să arătăm şi îndepărtarea de la
cele vătămătoare”18
.
Concluzionând cele spuse anterior,
şi înţelegând în mod just adevărata valoare
a postului, suntem îndreptăţiţi să
mărturisim cu toată convingerea şi tăria
credinţei că „nu ne-am născut ca să
mâncăm şi să bem şi să ne îmbrăcăm, ci să
fugim de păcat..., practicând dreptatea,
fiind iubitori de oameni, fiind buni şi
blânzi, miluindu-i pe semeni şi săvârşind
toată virtutea”19
. Aceste aserţiuni rezumă
întreaga învăţătură morală despre post
exprimată atât de plastic şi convingător de
Sfântul Ioan Gură de Aur în opera sa
monument.
16 Idem, Omilia a V-a la statui, ..., p. 174-175.
17 Idem, Omilia a LVII-a la Matei, cap. IV, ..., p.
667.
18 Idem, Puţul sau împărţirea de grâu, Ed. Buna
Vestire, Bacău, 1995, p. 262.
19 Idem, Despre libertatea voinţei, în vol. Omilii la
Ana, Omilii la David şi Saul ..., p. 230.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
18
Asociația „Rugul Aprins” între legalitate și legitimitate
Dr. Carmen Ciornea
Personalitatea lui Sandu Tudor,
fondatorul, organizatorul și catalizatorul
grupului duhovnicesc de la Antim a
constituit deja subiectul multor demersuri
de cercetare, apărute după 1990 și, la o
primă vedere, se poate considera că nu mai
poate oferi substanța unui studiu original.
Or, articolul de față ridică o problemă care
nu și-a găsit până-n prezent soluția, și
anume: Asociația „Rugul Aprins” a fost
sau nu legal constituită? Pentru aceasta am
socotit necesar să ne aplecăm asupra
contextului cultural-politic al evoluției
Asociației Rugul Aprins, de la înființare și
până la scoaterea ei în afara legii.
Totodată, cercetarea în Arhiva
C.N.S.A.S. ne-a facilitat aducerea la
lumină a unor aspecte edificatoare cu
privire la ce a însemnat fenomenul
„Rugul Aprins” pentru membrii ei, dar
și pentru organele de partid și de stat.
Semnalăm că lectura documentelor de
Arhivă presupune din partea cititorului
un atent exercițiu de interpretare,
pentru a nu cădea în capcanele
limbajului de lemn, instrument perfid de
mistificare a realității, pe baza căruia se
formulau capete de acuzare soldate cu
ani grei de condamnare.
Contextul cultural-politic al apariției
Asociației „Rugul Aprins”
După 23 august 1944, regele Mihai
încheie alianţa dintre România şi Germania
şi inaugurează o scurtă perioadă de
liberalism politic, deși comunismul începe
să se prolifereze din ce în ce mai agresiv.
Sandu Tudor reușește să coaguleze o
grupare de intelectuali clerici şi laici, care
vor pune bazele mişcării duhovniceşti
Rugul Aprins, un grup de rugăciune, care a
încercat să se înregistreze ca asociaţie a
cetăţenilor, așa cum reiese din dosarul nr.
012956, fond Documentar, aflat în Arhiva
C.N.S.A.S. Participanţii se adunau, la
început, în fiecare duminică, după liturghie
și, ulterior, seara, după vecernie, pentru a
asculta conferinţele şi a dezbate diferite
teme de spiritualitate, subordonate supra-
temei „îndumnezeirii omului prin
rugăciunea continuă a Numelui lui Iisus,
purtat de om în sine, cum L-a purtat Maica
Domnului”1.
Conform statutului, scopul declarat
al asociaţiei a fost acela de a educa elevii
teologi cu privire la cerinţele morale şi
spirituale ale vieţii monahale. În fapt,
finalitatea grupării duhovnicești s-a
dovedit a fi redescoperirea, într-un mod
intelectual specific, prin intermediul
studiului şi cercetării întemeiate pe texte
patristice, filosofice și literare a sensului şi
posibilității rugăciunii şi a practicii isihaste
pentru omul modern, debusolat de
multiplele metamorfoze ale ideologiilor
vremii și alertați de perspectivele care se
prefigurau în contextul sovietizării din ce
în ce mai agresive a societății. Sigur că
activitatea religioasă a fost privită cu
suspiciune de serviciile secrete comuniste
încă de la început și aceasta deoarece, prin
simpla ei natură, contravenea ideologiei
totalitare. „Iubirea aproapelui” se traducea
în limbajul securistic în rezistența
anticomunistă manifestată, de cele mai
multe ori, prin „sprijin pentru elementele
legionare”, iar instituțiile ecleziastice vor
fi interpretate ca puncte de rezistență
ideologică a religiei, unde se cultivă o
atmosferă anticomunistă2. Cum
1 † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed.
Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, ediție electronică,
2002, p. 116. 2 Apud Cristian Vasile, „Autoritățile comuniste și
problema mânăstirilor ortodoxe în anii ʼ50”, în
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
19
propaganda ateistă a statului nu reușea să
diminueze influența pe care o exercita
Biserica în rândul populației, acțiunea de
obstrucționare și represaliile autorităților
comuniste vor îmbrăca forme din ce în ce
mai sălbatice și perfide.
Or, în aceste condiții, toţi membrii
asociaţiei Rugul Aprins se poziționau în
tabăra adversă, preocupările lor
duhovnicești lor fiind resemantizate de
limbajul de lemn drept activitate
subversivă, duşmănoasă democraţiei
R.P.R., efect al bolii mistico-legionare.
„Rugul Aprins” – Simbioză între
intelectualii laici și clerici
Binecuvântarea izvorâtă de la
părintele Ioan Kulîghin a oferit un spațiu al
tradiției spirituale vii în care s-au
intersectat căutările de adevăr ale
intelectualilor laici cu setea de adevăr a
unui grup de membri ai Bisericii. Această
simbioză între cult și cultură a dat grupului
Rugul Aprins de la Antim o configurație
specifică, inconfundabilă. Grupul de la
Antim este foarte important pentru că
reprezintă o încercare de a constitui „un
spațiu de ospitalitate fără opreliști”, menit
să depășească fractura dintre latura
intelectualilor laici și latura monastică, cu
scopul de a asuma conţinuturile tradiţiei
spirituale răsăritene „dincolo de pitorescul
şi devoţiunea populară”3, în contextul unei
culturi deschise spre universal. Așa cum
aprecia părintele Roman Braga, fenomenul
de la Antim presupune o interpretare din
perspectiva lucrării Duhului Sfânt, pentru
că în pofida tentativei statului comunist
ateu de a impune prototipul „omului nou”,
fără conștiință, fără personalitate și
iresponsabil, tentativă deliberată de a anula
reperele spirituale tradiționale, s-a produs
această conjugare a forțelor elitelor laice și
clerice care restabilesc coerența sistemului
de valori în societatea românească4. Cu alte
Aldine (supliment săptămânal al ziarului România
liberă), an IV, nr. 224, 22 iulie 2000, pp. 2-3. 3 † Antonie Plămădeală, op.cit., p. 129
4 Pr. Roman Braga, „Rugul Aprins”, în Lumină
lină. Revista teologică a Episcopiei Ortodoxe
cuvinte, se produce o mișcare de
contrabalansare a forțelor pentru că, deși în
mediul exterior ființa umană era supusă zi
de zi umilințelor și ostracizărilor,
alunecarea în interior, spre tainițele inimii
o fortifică, îi dă puterea spirituală de a
rezista.
Rugul Aprins consta în întâlniri
zilnice, de obicei în biblioteca mănăstirii
Antim din Bucureşti. În ceea ce privește
recunoașterea oficială, prin Tribunal, a
Asociației Rugul Aprins, literatura
memorialistică oferă puncte de vedere
distincte. Mitropolitul Antonie Plămădeală,
Pr. André Scrima și Mihai Rădulescu
susțin că Asociația nu a fost recunoscută
juridic. Astfel, Mihai Rădulescu în lucrarea
„Rugul Aprins” de la mânăstirea Antim la
Aiud (Mihai Rădulescu, 1998) aprecia că
ideea unei Asociații cu statut legal s-a ivit
în timpul unei retrageri spirituale, la
Govora, în vara anului 1946, însă
autoritățile nu au aprobat întemeierea ei5.
Pe aceeași linie, André Scrima nota faptul
că, în urma lecturii Arhivei Securității, a
descoperit intențiile lui Sandu Tudor de a
înregistra legal Asociația care, însă, în
opinia sa, au constituit un demers
neizbutit6. Mitropolitul Antonie
Plămădeală preciza, la rându-i, că nu știe
dacă Rugul Aprins „a avut un caracter de
Asociație, cu statut și recunoaștere oficială
prin Tribunal. Cred că mai degrabă nu”7.
O poziție diametral opusă o adoptă
Gheorghe Vasilescu care expunea
următoarele: „în 1946, el [Sandu Tudor] a
înregistrat această mișcare la Tribunal, ca
pe o asociație cu caracter spiritual sub
numele «Rugul Aprins». Recunoscută ca
persoană juridică, ea a dobândit statut
legal și dreptul de a susține conferințe
publice într-un cadru autorizat, adică în
Române din America și Canada, vol. 2, nr. 1-2, mai
1991, p. 122. 5 Mihai Rădulescu, „Rugul Aprins” de la
mânăstirea Antim la Aiud, Ed. Ramida, București,
1998, p. 139. 6 Pr. André Scrima, op.cit., p. 192.
7 † Antonie Plămădeală, op.cit., p. 28.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
20
incinta unui lăcaș bisericesc”8.
Documentele inedite, descoperite în Arhiva
Mânăstirii Antimului și în cea a
Arhiepiscopiei Bucureștilor, reunite în
Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente
inedite, volum de a cărui ediție s-a îngrijit
profesorul Gheorghe Vasilescu, conțin
informații care-i motivează aprecierea mai
sus menționată. De exemplu, în scrisoarea
adresată Patriarhului Nicodim, datată 12
februarie 1946, ce poartă semnătura
gazetarului și scriitorului Sandu Tudor, a
profesorilor universitari Alexandru
Mironescu și Anton Dumitriu, medicilor
Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija,
precum și a publicistului și scriitorului
Paul Sterian, se găsesc următoarele
informații: „Astăzi facem un pas mai
departe, constituindu-ne într-o asociație,
recunoscută persoană juridică, sub
denumirea Rugul Aprins al Maicii
Domnului”9.
Asociația „Rugul Aprins” în
dosarele securității
Consultarea Arhivelor C.N.S.A.S.
scoate la iveală noi probe, de natură să
elucideze această problemă care, așa cum
reiese din rândurile anterioare, a generat
multiple și variabile soluții. Astfel, Filele
dosarului nr. 012956, fond Documentar,
conțin date edificatoare pe această temă.
În acest mod, din fila 2 a dosarului sus-
amintit aflăm că, la data de 9 februarie
1946, Președintele Tribunalului Ilfov,
Secția I Civilă, înainta cererea înregistrată
sub numărul 9423 către Ministrul
Afacerilor Interne în care erau specificate
următoarele: „Avem onoarea a vă înainta
actul constitutiv și statutele Asociației
«RUGUL APRINS», cu sediul în
București, Mânăstirea Antim din str.
Antim, rugându-vă să binevoiți a vă da
8 Gheorghe Vasilescu, „Cuvânt înainte”, în
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina
Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ed.
Gheorghe Vasilescu, Ed. Anastasia, București,
1999, p. 12.
9 Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, op. cit., p.
92.
avizul asupra acordării personalității
juridice pentru termenul de 27 februarie
1946 (Dosar nr. 580/946), spre cele
legale”10
. Din documentul nr. 803, din 5
mai 1947, aflat la f. 1, fond Documentar,
dosar nr. 012956 aflăm că prin Cabinetul
Ministrului Afacerilor Interne s-a cerut
Direcției Generale a Poliției de la P.P.C.
date cu privire la membrii din comitetul de
constituire a Asociației, cu mențiunea: „că
Domnul Ministru Subsecretar de Stat
Marin Florescu recomandă această
asociație pentru a vă da avizul Dvs.”11
.
La data de 12 mai 1947, Ministerul
Afacerilor Interne, Direcția Poliției de
Siguranță, Serviciul Secretariat, Biroul 1,
solicită Prefecturii Poliției Capitalei relații
asupra asociației și, evident, asupra
persoanelor care intră în componența
acesteia: „Avem onoarea a vă trimite
alăturat, actul constitutiv și statutul
Asociației «RUGUL APRINS» cu
rugămintea de a ne raporta relații asupra
asociației, a celor ce semnează actul
constitutiv precum și avizul Dvs. asupra
acordării personalității juridice”12
. Peste
câteva săptămâni – 28 mai 1947 – se
revine, de data aceasta fixându-se și un
termen: „Avem onoarea a vă ruga să
binevoiți a ne raporta în termen de 48 ore,
rezultatul ordinului nostru nr. 5189 S din
12 Mai 1947, cu privire la asociația
«RUGUL APRINS»”13
.
Avizul va fi unul negativ, vigilența
autorităților comuniste nelăsându-se
păcălită de insolitul acestei organizații, ale
cărei rațiuni de funcționare nu se încadrau
ideologiei totalitare. Motivația acestei
rezoluții negative făcea trimitere la
prevederile art. 10, art. 32, art. 34 din legea
persoanelor juridice. Astfel, legat de art. 32
se stipulau următoarele neconcordanțe: „a.
Nu este compusă din minimum 20
persoane (se compune numai din 12
persoane); b. Nu rezultă din statute cu
10
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr.
012956, f. 2. 11
Ibidem, f. 1. 12
Ibidem, f. 3. 13
Ibidem, f. 4.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
21
claritate un spirit de organizare și o voință
corporativă pentru realizarea unui scop
bine definit; c. Asociația nu posedă un
patrimoniu inițial, care să creeze
posibilitatea unei acțiuni concrete sau
difuzarea scopului propus; d. Prin art.2
punctul c. din statute, asociația prevede
mărirea patrimoniului prin donații,
subvenții și alte venituri similare”14
.
Încălcarea art. 10 se înscria pe aceeași linie
a neconstituirii garanției15
.
Se cuvine să adăugăm următoarele
mențiuni: Comitetul asociației avea o
componență de doar 6 persoane, respectiv:
„1.-VASILE VASILACHE, Starețul
Mânăstirii Antim; 2.-GHIUȘ BENEDICT,
născut la 1904, în comuna Domnești-
Putna, preot, domiciliat pe str. Antim, nr.
29; 3.-BUJOR NICOLAE, născut la 1915
în Piatra Neamț, student, domiciliat în str.
Doinei, nr. 7; 4.-G-ral TETRAT TRAIAN,
născut la 1893 în Ploiești, pensionar,
domiciliat în str. Antim, nr.23; 5.-
STERIAN PAUL, născut în București la
1904, fost secretar general la Ministerul
Economiei Naționale, în timpul
regimului legionar, domiciliat în Str. G.-
ral Cristian Tell nr. 31; 6.-SANDU
TUDOR, ziarist, semnalat după 23
August pentru propagandă
reacționară”16
. Acestora se adăugau alți 6,
încadrați în comitetul de inițiativă: Sofian
Boghiu, Gherasim Cristea, Teodor
Bragalia, Alexandru Mironescu, Tanir
Rădulescu și Dumitru-Mircea Ionescu17
.
Președintele Asociației era desemnat
starețul Antimului din acea vreme - Vasile
Vasilache. Scopul unei astfel de
organizații este interpretat ca neclar și, cu
siguranță, inadecvat unui context cultural
și socio-politic dominat de cenzură și de
conferințe pe obsedanta temă a
binefacerilor comunismului și a prieteniei
de la Răsărit: „2.-De asemenea, nu
îndeplinește prevederile art. 34, în sensul
că obiectul și scopul asociației nu este
14
Ibidem, f. 7. 15
Ibidem, f. 5. 16
Ibidem, f. 7. 17
Ibidem, f. 5.
clar redat în statute și nu este fixat
cuantumul cotizațiilor. În ceea ce privește
utilitatea asociației, nu se poate stabili
prin statute niciun element de susținere din
cauza confuziei termenilor de redare a
scopului propus al asociației”18.
Concluzia era clară: Asociația nu
corespundea criteriilor legale de constituire
mai ales că două dintre persoanele care au
semnat comitetul de constituire „au avut o
conduită politică antidemocratică”, iar
„Art. 10 din legea persoanelor juridice
însă, condiționează această posibilitate a
asociațiilor de autorizarea prin Decret
Regal, dat pe baza unui Jurnal al
Consiliului de Miniștri, autorizare pe care
asociația trebuie să o posede în prealabil19
(aspect care, credem noi, a jucat un rol
decisiv în stabilirea rezoluției). Cele două
persoane erau Sandu Tudor, în dreptul
căruia se menționase faptul că după 23
august a fost reținut pentru „propagandă
reacționară”, și Paul Sterian, care era
trecut ca fost „secretar general la
Ministerul Economiei Naționale, în timpul
regimului legionar”20
.
După 1948, Părinţii Benedict
Ghiuș, Sofian Boghiu şi Arsenie Papacioc
sunt mutați, Patriarhul Justinian urmărind
prin această măsură să-i protejeze de
eventualele repercusiuni. Sandu Tudor,
devenit între timp Monahul Agaton va
ajunge după gratii. Dar, odată eliberat,
pildă a îndrăznelii spirituale, părintele
Daniil își va continua lucrarea sa
duhovnicească, iar flăcările Rugului Aprins
vor lumina, din nou, cu sporită vigoare, din
larvele adăpostite de munții Moldovei,
sufletele însetate de Adevăr ale clericilor,
intelectualilor și studenților români creștin-
ortodocși.
Concluzii
Aminteam la început faptul că
personalitatea lui Sandu Tudor a constituit
un subiect uzitat, în special, în recuperarea
18
Ibidem, f. 5, f. 7. 19
Ibidem, f. 5, f. 7. 20
Ibidem, f. 5, f. 7.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
22
biografiei sale din ipostaza de fondator al
Rugului Aprins. De altfel, dincolo de orice
divergențe, există o dimensiune, care nu se
poate ignora, când vine vorba de evocarea
subiectului nostru, și anume aceea de
luptător pentru promovarea Ortodoxiei în
dimensiunea duhovnicească și socială,
înrădăcinate în orizontul liturgic, luptă care
a constituit o constantă și ferventă
preocupare a sa. Proclamarea statului
comunist român a echivalat cu
introducerea noului val de represiune
împotriva credincioşilor ortodocşi şi, în
special, a misticilor. Anul 1948 a adus
dizolvarea „Rugului Aprins” și arestarea
multor membri, mai ales, din rândul
studenților. Și iată că, nu peste multă
vreme, Sandu Tudor (Monahul Agaton)
însuși va ajunge să limpezească înțelesurile
rugăciunii neîncetate a inimii, celor care-l
însoțeau pe calea urcușului spiritual, cărora
le tâlcuia, astfel, paradoxul libertății din
spatele gratiilor.
Cu toate că arhivele au găsit soluția
legată de legalitatea Asociației, refacerea
tabloului în afara contextului politic e de
natură să conducă la o falsă evaluare. De
altfel, raporturile legalitate vs. legitimitate
din acea vreme erau supuse unei severe
resemantizări și credem că pentru părintele
Daniil (Sandu Tudor), paradigmă a
rezistenței anticomuniste prin isihie,
refuzul autorităților în drept de a legifera
Asociația pe motiv că obiectul și scopul
asociației nu este clar redat în statute nu a
reprezentat o surpriză. Rugul Aprins, prin
fondatorul său, va cunoaște o strălucire
unică chiar și după 1958 când, dincolo de
gratii, Părintele Daniil va parcurge, până în
noaptea de 17 noiembrie 1962, ultimele
clipe din anevoiosul drum către
desăvârșire, profund încredințat că doar
prin jertfă omul primește cununa biruinței.
Prin urmare, chiar dacă Sandu
Tudor și prietenii săi nu s-au lăsat
descurajați de contextul socio-politic
neprielnic și au insistat pentru a oferi
Asociației personalitate juridică, așa cum
au apreciat majoritatea memorialiștilor,
acest lucru nu s-a putut împlini. Cu toate
acestea, se cuvine să subliniem faptul că
nerecunoașterea juridică n-a știrbit cu
nimic legitimitatea Asociației „Rugul
Aprins”, grup duhovnicesc ale cărui
coordonate vitale țineau de cu totul alte
rațiuni decât cele ale proximității juridice,
sociale sau politice. Mărturiile corifeilor
Rugului Aprins confirmă înscrierea
grupării într-o traiectorie aparte, capabilă
să ofere omului repere și stabilitate chiar și
în acel context în care valorile erau
tălmăcite printr-o lupă comunistă, totalitară
și anticreștină.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
23
Poziție clară:
Noi vrem să fim!
Dorina Popescu,
preluare BucPress
Suferindă este Limba Română în
Bucovina. Precum și în Basarabia. Și în
Maramureșul Istoric. Dar și prin Cetatea
Ismailului. Chiar și acasă la Timoc. Și prin
celelalte Lumi, cu sau fără rezonanță, în
care frații mei de sânge (încă) își mai
numesc copii cu nume de Voievozi români.
Și câți alții nu ar fi cedat, nu ar fi acceptat
alte „ambalaje seducătoare”: limbi străine
– cu perspectivă, școli alese – cu potențial,
locuințe în Zgârie-Nori – cu priveliști
uluitoare... Câți alții! Dar nu noi, Românii!
Aspirațiile noastre, din totdeauna modeste,
nu au făcut decât să lanseze vise de bun
simț. Noi am fost și vom rămâne vorbitori
de limbă română, familiști convinși,
dornici de grădinițe și școli românești,
mulțumiți cu casele harnic gospodărite în
care Icoana și Doina ar bate oricând orice
element din Feng-shui. Căci mă tot întreb:
ce influență asupra mea, româncă de sânge,
poate avea statuia unui elefant cu trompă
ridicată, atâta timp cât tot folclorul
neamului meu este despre mioare și
ciocârlii? Poziția noastră, a românilor de
pretutindeni, este clară:Noi vrem să fim!
Recent am străbătut Domeniile
Basarabiei, cu drumuri în praf care duc
spre Școli cu Învățătură-veche și Mănăstiri
cu Dumnezeu în Ele. Prioritară, în această
“expediție de suflet”, a fost dorința de a
regăsi ceea ce am lăsat acolo acum zece
ani – curajul de a fi Român.
Printre podgorii perfect împânzite
cu viță-de-vie, odată cu răsăritul soarelui se
lăsa admirat Căușeniul – Fortăreața celor
aleși. Pentru Ziua Limbii Române, și cea
de Întâi Septembrie, accesoriul de bază
a fost tricolorul din piept. Mateevici –
căci pe aceste meleaguri văzu pentru prima
oară lumina – a știut să-și cultive
predecesori cu măiastra “Limba noastră”.
Menire asumată și de către familia Ostaș –
Valeriu și Olga – ocrotitorii Casei Limbii
Române din Căușeni, Republica Moldova.
„Române” – așa i se spune domnului
Ostaș. Cu fruntea-i aplecată, aproape de
reverență, Domnia Sa parcă nici nu aude
poruncile trimise de mai marii
Universităților din Capitală de a le onora
Catedra de Filologie și rămâne tot aici –
“la țară”. Are domnul Valeriu un pariu cu
Răbdarea. Unul pe termen lung. Veghează
neostenit la creșterea tinerei generații, o
cultivă în spiritul asumării a ceea ce trebuie
să fie și nu a ce pare că este. La Căușeni,
despre România, se vorbește cu dor. Aici,
cântecele Martirilor Ion și Doina Aldea-
Teodorovici sunt cântecele miilor de inimi
care bat românește și a miilor de voci –
românești și ele! Prin aceste lumi, Sensul
unei Delegații Oficiale Române (care, în
general, dăruiește emoție, nu primește)
imediat devine altul. Și asta pentru că,
împotriva tuturor legilor fizicii, când Tu
dai – tot Ție iți revine (și îți revine, și îți
revine...). Ca în vorbele Apostolului Pavel:
Chiar de vedem acum ca prin oglindă, în
ghicitură, rămân esențiale aceste trei
lucruri: Credința, Nădejdea și Dragostea.
Iar mai mare dintre acestea este
Dragostea.
După asemenea pelerinaje prin
Țara mea din altă țară, declar: România
mea nu e despre gene false și buze
executate cu umplutură de silicon! Și nu e
nici despre mașini de lux, case
exclusiviste și vacanțe la turci. România
mea nu e despre știri proaste din politică si
noutăți senzaționale din fotbal. Și nu e nici
despre orgolii, ură sau eșec. Nici despre
foame și frig nu e. În tot ce îmbrățișează
România mea nu e loc de “nu pot”, de
vise fără stea sau zbor cu aripi frânte.
România mea nu e despre fleacuri bine
vândute și nici despre cărți oferite la
jumătate de preț în perioada lichidării de
stoc. România mea e alta!
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
24
România din inima mea nu
corespunde cu cea din Atlasul
Geografic. Imaginația-mi trece înotând
Prutul și adună în poala sa până și ultima
ființă românească. România mea e despre
cum și ce simt. Iar eu simt românește!
România mea începe din
cimitirele unde mi se odihnesc strămoșii
– numele cărora, pe crucile de stejar, sunt
cioplite tot în românește. Biserici, școli și
“Sfatu’ Satului” – acele reuniuni de lume
înțeleaptă – și ele, toate, cu un jurământ
depus în numele Patriei Mame. România
mea e despre acele trei culori și-o singură
iubire. Și despre curajul etern pe care nu l-
a răpus nici Siberia de Gheață. România
mea e despre familie, copii și Dumnezeu! Despre părinții din poemele lui
Păunescu… Și despre părinții mei… Și
părinții Voștri! România mea e despre
Eminescu și apretatul său guler de poet cu
panglica-i boemă la gât, despre
nemuritorul său Luceafăr și despre
Veronica Micle...
Toate iernile României mele sunt
despre același februarie al lui 1939 din
Lunca. Primăverile încep să înmugurească
de la Fântâna Albă în memoria aceluiași
sângeros aprilie din 1941. Verile – și ele cu
o cruce pe destinul localității Mahala
(iunie, 1941). Iar toamnele mele sunt
despre Coșuleni și plecarea definitivă a
celui mai Adevărat Român de aici și de
peste tot –unchiul meu, învățător al
locului, erou al României, Nicolae
Gârșcan.
România mea e despre Ștefan cel
Mare și Regele Mihai. E despre
înțelepciunea din preajma sfeșnicelor în
topire. E despre comoara spirituală. Și
despre victorii e. România mea e despre
iertare și iarăși iertare.
România mea de acasă e despre
Strada Domnească din Cernăuți și
despre femeia care cântă de sănătate vis-à-
vis de Muzeul “Mihai Eminescu”. Lipsa
pașilor mei de-a lungul atâtor ani nu a
schimbat nimic din decorul perfect al
unei Cetăți de Români. Cât despre femeia
cu voce măiastră, am simțit nevoia să o
răsplătesc cu o reverență și cu acel
“Mulțumesc!” românesc. “Casă de piatră
ție si familiei tale!”, ca un miracol venea
răspunsul ei către mine. Ei, asta mi se pare
cu adevărat mândrie națională, să simți
până la nerv miracolul de a reveni acasă
după o lungă pribegie, iar acasă, acasă
printre străini, să fii întâmpinat în limba ta
maternă! Și nu-ți mai dorești nimic; nimic
altceva – decât să ți se repete, încă o dată,
clar și apăsat, acele cuvinte de care ți-a
fost foame și sete… Și despre asta trebuie
vorbit mereu, pentru ca toți cei din jur să
audă, să simtă și să înțeleagă cât de
românesc poate fi, dacă vrem, Cernăuțiul.
România mea de acasă e despre
dor profund și iubire curată ca lacrima.
E despre Brâncuși si toate pietrele Lui la
un loc. E despre Maluri(le) de Prut ale lui
Ion și Doina Aldea Teodorovici. Despre
Cântă cucu’ plâns pe cele mai selecte note
muzicale de către Maria Iliuț. Despre
Dorul Basarabean din Cetatea Ismailului.
Și despre Ion Iovcev – exemplul rezistentei
românești în Transnistria. Dar și despre
directorul Casei Limbii Române Nichita
Stănescu de la Chișinău – Alexandru
Bantoș. E și despre toți cei din Linia
Întâi – învățători, profesori, jurnaliști
cărora le revine prin meserie și conștiință
rolul de ghizi… România mea e despre
asumarea unui singur drum. Nu poți iubi
la fel două Țări! Și nici nu trebuie.
Țara mea de acasă e despre
noblețe, iar aceasta are sigur Certificat
de Naștere Românesc. Patria mea e
despre mine însămi și despre felul în
care m-au binecuvântat strămoșii.
Scopul meu suprem e să-mi iubesc
România necondiționat! Și, când toată
lumea din jur se lasă sedusă de calitățile
gustative ale ceaiului englezesc, eu să
rămân îndrăgostită de aroma “Podurilor de
Flori” plimbată în cana de lut cu imprimeu
pe verso, ca în țesăturile bunicii:
“România mea de acasă e la Șendreni”.
“România mea de acasă e (și) cea de
peste Prut”.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
25
Viața religioasă pe valea pârâului Taița din Dobrogea de nord
(1830 – 1918)
Drd. Florin Dionisi Bătrânac
Din primele secole creștine, viața
religioasă dobrogeană cunoaște noi etape
de evoluție sub dominație bizantină, dar și
perioade de stagnare, de-a lungul a aproape
cinci veacuri de ocupație otomană. Cu
toate că viața monahală și bisericească era
departe de ceea ce reprezentau mănăstirile
din Moldova sau Muntenia, din punct de
vedere cultural și religios, în Dobrogea,
viața monahală rămâne o oază de
spiritualitate creștină, contribuind, așa cum
susținea reprezentantul diplomatic al
României la Tulcea, la „conservarea
spiritului național și a obiceiurilor
românești”1.
La începutul secolului al XIX-lea,
puținele centre monahale și-au continuat
existența sub regimul necreștin otoman,
ostil vieții monahale în special și
creștinismului în general. Ion Ionescu de la
Brad, vizitează în anul 1850 mănăstirile
din Dobrogea de nord și va menționa că
„în codrii și în munții din cazaua
Măcinului și a Isacii”2 există următoarele
așezăminte românești: „Amcearca”
(Hamcearca cu hramul Adormirea Maicii
Domnului)3, Taița și Mănăstirea Cocoșu.
El consideră că Mănăstirea Hamcearca este
cea mai veche dintre acestea, cu posibile
rădăcini în secolul al XVIII-lea4.
1 Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, Dobrogea, vatră a
creștinismului românesc, Ed. Exponto, Constanța,
2001, p. 223. 2 Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu
de la Brad şi Ion Ghica, 1846-1874, Bucureşti,
1943, p.101. 3 Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op.cit., p. 223.
4 Victor Slăvescu, op.cit., p.101.
Două dintre aceste așezăminte
monahale erau stabilite pe firul pârâului
Taița, ce izvorăște din Munții Măcinului și
Dealurile Niculițelului, pe raza comunei
Balabancea (astăzi satul Balabancea,
comuna Hamcearca din județul Tulcea).
Denumirea pârâului Taița vine din slavonă
și se traduce „râu ascuns”, denumire
obținută probabil din faptul că izvorăște
din zone împădurite sau poate de la faptul
că albia râului este îngustă și adâncă,
acoperită adesea de vegetația malurilor.
Acest pârâu, chiar dacă are o pantă de
scurgere mică și un debit restrâns, are o
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
26
lungime de 57 de Km și se varsă în lacul
Babadag, și prin gârla Enisala în laguna
maritimă Razelm.
Conform lui Tudor Mateescu,
Mănăstirea Taița, este construită, în anul
18305, pe vatra satului cu același nume,
devastat din cauze necunoscute, dar cu o
biserică a satului în stare de funcționare. Pe
lângă această biserică s-a format o așezare
monahală prin venirea unor mici grupuri
de moldoveni din nordul țării, plecați de pe
moșii din cauza condițiilor dificile și
abuzurilor din timpul domnitorului Mihail
Sturza6. Ion Ionescu de la Brad găsea aici
călugări „din toate provinciile române”,
care au adus cu ei cărți de cult și odoare de
mare preț, necesare desfășurării cultului.
Ca stareți ai acestei mănăstiri găsim pe
monahii Ioil și Simion, conform
însemnărilor din cărțile de cult prezente la
muzeul Mănăstirii Cocoș.
Această mănăstire era la început
destul de săracă, dar prin spiritul
gospodăresc al viețuitorilor au reușit să
dețină un iaz cu pește, pământ agricol,
livadă, pădure și moară de apă7. Viețuitorii
Mănăstirii Taița erau în anul 1850 plătitori
ai dărilor anuale la Patriarhia Ecumenică,
dar și ai „haraciului”8 sau „beilicului” și
„ușurului” alături de viețuitorii Mănăstirii
Cocoș, față de autoritățile Otomane9.
Odată cu înființarea Episcopiei
Dunării de Jos, la 17 noiembrie 1864, cu
sediul la Ismail, mănăstirile nord
dobrogene se bucură de vecinătatea
marelui ierarh Melchisedec Ștefănescu,
care nu întârzia să-i ajute pe monahii și pe
creștinii de peste Dunăre, atât cu sfaturile
sale înțelepte, cât și cu lucrurile materiale
5 Tudor Mateescu, Un așezământ monahal
moldovenesc în Dobrogea, Mânăstirea Taița, în
„Mitropolia Moldovei și Sucevei” vol. XLXI
(1973), nr. 1-2, p.221-225. 6 Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op. cit., p. 223.
7 Ibidem.
8 Victor Slăvescu, op. cit., p. 111. Haraci, tribut sau
dare anuală plătită de nemusulmani. Beilicul, dare
către stat, ceea ce aparţine fiscului. Uşur, dijmă în
produse. 9 Ibidem, p.102-103.
de care mănăstirile duceau lipsă10
. Ierarhul
aviza condici de milă pentru strângerea de
fonduri în eparhia sa, necesare reparațiilor
mănăstirilor, chiliilor și întreținerii
monahilor din Mănăstirile Taița și Cocoș11
.
Durata acestui așezământ monahal
nu a fost foarte îndelungată, conform lui
Tudor Mateescu, această mănăstire a fost
jefuită în repetate rânduri de cerchezi și
bazbuzuci12
în ultimii ani ai ocupației
Otomane, până în războiul de independență
din 1877-187813
. Călugării acestei
mănăstiri s-au refugiat la alte așezăminte
monahale. Arhimandritul Dosoftei se va
îndrepta către orașul Sulina unde va sluji o
perioadă în biserica din localitate.
Mănăstirea, rămasă abandonată, se va ruina
curând, dar bisericuța acestei mănăstiri
rezistă până în anul 1913, când unele
odoare și cărți au fost luate și duse în noua
biserică parohială din satul Țiganca
(Nifon)14
. Aceste două mănăstiri, odată cu
revenirea Dobrogei la Țara Românească
din 1878, au fost asimilate de comunitățile
române crescânde, fiind transformate în
biserici de mir15
, pe vetrele cărora s-au
format localitățile din Comuna Balabancea
care cuprindea întreaga vale superioară a
pârâului Taița.
Comuna Balabancea era așezată pe
malul drept al Taiței, la poalele dealului
Crapcea. Denumirea îi vine din limba turcă
(Balaban – kioi = satul lui Balaban)16
,
10
Eugen Drăgoi, Aspecte ale vieţii bisericeşti din
Episcopia Dunării de Jos în anii 1864-1886, în
„Monumente istorice şi izvoare creştine”, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi,
1987, p. 261-267; Idem, Ierarhi şi preoţi de seamă
la Dunărea de Jos, 1864-1889, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, p. 10. 11
Idem, Aspecte ale vieţii bisericeşti…, p. 277. 12
Bașbuzuc, bașbuzuci, s.m.: Ostaș voluntar, fără
soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia
din jaf. - Persoană violentă și grosolană, care
încalcă regulile de conviețuire socială. – Din tc.
Bașibozuk „trupe neregulate”. 13
Tudor Mateescu, op.cit, p. 221-223. 14
Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op.cit., p. 223. 15
Ibidem, p. 224. 16
M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al
XX-lea, partea I, Editura Tipo, Iași, 2010,
(reeditat), p. 382.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
27
deoarece era locuită până prin 1850 doar
de turci. Începând cu anul 1878, după
revenirea Dobrogei la patria mamă,
comunitatea turcească a emigrat la sud, în
județul Constanța, în localități cu un bogat
număr de musulmani precum Cobadin sau
Medgidia, sau chiar au emigrat în Turcia17
.
Comuna era alcătuită și din următoarele
sate: satul Țiganca (Nifon), ridicat lângă
ruinele Mănăstirii Taița, Geaferca-Rusă,
întemeiată de ruși în urma războiului din
Crimeea, 1853-1856, satul Hamcearca,
așezat pe vatra mănăstirii cu același nume,
iar lăcașul de cult a devenit biserica satului
și satul Islam-Geaferca sau Geaferca-
Turcească (astăzi satul Florești). Cultul
religios era oficiat, în comuna Balabancea,
în patru biserici creștin ortodoxe în fiecare
sat și într-o moschee. Biserica din
Balabancea cu hramul Sfinții Apostoli
Petru și Pavel a fost instalată într-o casă
cerchezească până în anul 1892, când
începe ridicarea unei biserici din cărămidă,
cu două turle și învelită cu tablă, fiind
sfințită și dată în folosință în anul 1899 de
către episcopul Partenie al Dunării de Jos.
Această biserică există până astăzi.
Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din
Balabancea, județul Tulcea, 1967
Ca preoți deservenți îi avem pe: pr.
Ivan Volenco, venit din Crimeea 1881-
1886, pr. Eftimie Popescu, decedat pe 10
iulie 1908 și înmormântat în cimitirul
satului, pr. Radu Bucur, pr. Gatapov, pr.
Zinoviev, pr. Paul Popescu și Clement
Georgescu, ieromonah de la Mănăstirea
17
Ibidem.
Cocoș, care a slujit câțiva ani în perioada
interbelică18
. Unii dintre acești preoți au
deservit și în satul Islam-Geaferca, unde
exista o biserică cu hramul Acoperământul
Maicii Domnului, fondată în anul 1859 de
o rusoaică din Geaferca-Rusă.
Biserica din Islam-Geaferca (astăzi satul Florești,
județul Tulcea) 196719
În Hamcearca exista biserica vechii
mănăstiri de călugări, cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, căreia nu i se
cunoaște cu exactitate anul în care a fost
construită. Aici veneau și locuitorii satului
Geaferca-Rusă (azi Căprioara). Preotul din
Hamcearca oficia slujbele și în biserica
mănăstirii Taița, unde participau locuitorii
satului Țiganca (Nifon), până când a fost
ridicată o biserică a satului în anul 1913,
fiind sfințită de episcopul Dunării de Jos,
Nifon Niculescu, al cărui nume avea să-l
poarte și satul.
În concluzie, aceste așezăminte
mănăstirești de pe cursul pârâului Taița,
chiar dacă au încetat să mai străpungă
istoria, au avut o existență care nu a fost
zadarnică pe aceste meleaguri românești, ci
a transmis noilor comunități de creștini
ortodocși români, veniți din toate colțurile
României, tradiția cultivării spiritului
național și al dragostei de libertate în
Dumnezeu, pe această veche vatră
străromână.
18
Arhiva Parohiei Balabancea, Inventarul Parohiei
Balabancea din 30 noiembrie 1967, f. 1. 19
Arhiva Parohiei Florești, Inventarul Parohiei
Florești, 1967, f.1.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
28
Pavel Bucur și „Înaripata” de la Murfatlar Ionuț Druche
Monumentul Tineretului
sau „Înaripata”1
După inaugurarea Autostrăzii
Soarelui, în dreptul Canalului Dunăre –
Marea Neagră, „Înaripata” a început să fie
observată din ce în ce mai mult, fiind
neclar pentru foarte mulți oameni ce ar
putea să reprezinte acest monument.
La scurt timp după moartea
artistului Pavel Bucur, creatorul operei, în
mass-media au fost realizate mai multe
reportaje despre „Înaripată”, iar în acest
context, voi prezenta mai multe informații,
atât despre monumentul de la Canal, cât și
despre Pavel Bucur.
La 9 km de oraşul Murfatlar
(Basarabi), în zona fostului sat Straja, se
înalţă, pe malul Canalului Dunăre – Marea
Neagră, „Monumentul Tineretului”.
Cu o înălţime de 48 de metri,
monumentul este vizibil încă de când
începem să urcăm dealul ce protejează de
peste o mie de ani bisericuţele lăcaşurilor
călugăreşti de la Basarabi. Formele
ondulate ale acestui deal, numit şi Dealul
Tibişirului, lasă, parcă, să se înţeleagă că
monumentul a prins viaţă odată cu
dealurile Văii Carasu, ce îl înconjoară, şi
ele uşor denivelate, iar vântul care suflă cu
1 „Monumentul Tineretului” este numele dat de
Uniunea Tineretului Comunist, nume sub care este
cunoscut și în ziua de azi, iar cel de al doilea se
regăsește în cataloagele cu care Pavel Bucur s-a
prezentat la expoziții. Numele dat de autor este:
„Înaripata”.
putere în tot timpul anului pare a fi
creatorul fără voie al acestei minunate
opere2. Fiind inaugurat în vara anului
1988, deși inițial trebuia inaugurat în
19873, „Monumentul Tineretului” este
legat de perioada socialistă, dar nimic nu
mai aminteşte astăzi de acest fapt. Ideea
construirii monumentului a fost a
conducerii Uniunii Tineretului Comunist
din vremea aceea (U.T.C.), care a plătit din
fondurile sale 10 km din lucrările la
Canalul Dunărea – Marea Neagră4. Dorind
să lase generaţiilor viitoare un simbol al
întregului Canal, conducerea U.T.C. a
organizat un concurs de machete, la care s-
au prezentat, în primă fază, peste 50 de
participanţi, dintre cei mai cunoscuţi
realizatori de artă şi sculptură. În final, au
rămas în concurs 3 machete, iar după un an
a fost aleasă macheta lui Pavel Bucur, care
în 1986 a primit „Premiul special de
sculptură pentru Monumentul
Tineretului”5. Tema principală a machetei
a fost zborul, temă care şi-a pus mereu
amprenta asupra lucrărilor sale, după cum
remarca și Aurora Marzi: „Ideea de
mișcare, de zbor, sunt componentele
principale ale sintezei plastice a
sculptorului român, Pavel Bucur.
Figurile sale sunt prezentate într-o
perpetuă mișcare; nimic nefiind mai
mobil și variat decât gândul uman,
abstracțiunea minții umane. Mobilitate
care se reflectă în succesiunea figurilor
geometrice de planuri, în strălucitorul
joc al luminii pe suprafețele
translucide...”6.
2 Ionuț Druche, Monumentul Tineretului, în Lumină
Lină, nr. 2 (mai), 2011, p. 33 3 Apud http://adevarul.ro/locale/constanta/statuia-
libertatii-romanilor-lasata-prada-hotilor-
monumentul-tineretului-straja-demontat-bucata-
bucata-1_50ae7d1b7c42d5a6639d2e30/index.html 4 Ionuț Druche, op. cit., p. 34
5 Pavel Bucur, 1971-2001, Treizeci de ani de operă,
Ed. Matteo Editore, Italia, p. 122 6 Ibidem, p. 124
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
29
Prima machetă cu care a concurat
era întraripată, dar din cauză că prinderea
aripilor la o înălţime atât de mare punea în
pericol structura de rezistenţă a întregului
proiect, s-a luat hotărârea de a se renunţa la
ele. Pavel Bucur caracteriza monumentul
astfel: „Un înger alb, un înger al
libertăţii, în sensul în care omul, când îl
vede, să se simtă şi el legat de natură, de
cer, să simtă că zboară, pentru că toţi
dorim să ajungem în cer”7. Monumentul
este aşezat pe un soclu de beton, de
aproape 10 metri, cu 12 coloane benotto
adânci de 20 de metri, şi este lucrat din oţel
inoxidabil. Pe soclul de beton au fost
prinse basoreliefuri de bronz, pe care erau
reprezentări ale muncitorilor de la Canal,
dar şi ale familiei Ceauşescu. Din
nefericire, aceste basoreliefuri au fost
furate în mai multe rânduri, astfel încât
astăzi nu se mai văd decât urmele unde au
fost prinse. Au mai fost furate şi câteva
plăci de inox de la baza monumentului, dar
şi literele din bronz de pe soclu, care
adresau următorul mesaj: „Generaţiile
viitoare să ştie că ne-am sacrificat
pentru înălţarea Patriei”8. Afectat de
condiţia în care a ajuns monumentul, Pavel
Bucur a încearcat să sensibilizeze
autorităţile competente, să ia măsuri pentru
a opri deteriorarea lui, dar totul a fost în
zadar. La momentul inaugurării,
monumentul dispunea de grupuri sanitare,
generator de lumină, balize pentru avioane
şi elicoptere, loc de aterizare pentru
elicopter, rondou pentru coloanele oficiale.
De asemenea, alegerea locului de
amplasare nu a fost făcută la întâmplare.
La 3 km de monument trece „Autostrada
Soarelui”, proiect care se cunoştea încă de
atunci. Astfel, toţi turiştii care vin spre
mare, pe autostradă, pot admira
„Monumentul Tineretului”.
Pavel Bucur
Născut pe 1 noiembrie 1945, la
Bistrița, Pavel bucur a absolvit Liceul de
Arte Plastice din Cluj (1960-1965) și
7 Ionuț Druche, op. cit., p. 34
8 Ibidem.
Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”
din București (1965-1971), având peste
150 de expoziții naționale și internaționale,
cu două puncte de lucru: în România și
Italia.
Pavel Bucur a creat întreaga viață
opere care transmit un mesaj de înălțare a
sufletului uman, de zbor, de libertate.
Acest aspect îl descria foarte bine și
prietenul său, Emanuele Horodniceanu, în
1997: „În centrul preocupărilor sale
artistice se află omul, ființa umană în
perspectiva istoriei și a mitului; pelegrin
prin timp, apăsat de „povara” vieții,
cuprins de „anxia eliberării”, a
înălțării....”9. Chiar Pavel Bucur
mărturisea că: „Dintotdeauna zborul a
fost idealul umanității. Și un artist poate
și trebuie să își dedice viața unui ideal
absolut. Eu cred și sper că operele mele
optimizează și îi învață ce este zborul pe
cei ce îi privesc”10
.
În anul 2001, a publicat un album
cu operele sale, intitulat sugestiv: „Pavel
Bucur, 1971-2001. Treizeci de ani de
operă”.
A murit pe 28 septembrie 2016, cu
regretul că Monumentul Tineretului a fost
lăsat pradă hoților și uitării, fără ca vreo
autoritate să intervină pentru a opri
tragedia prin care trece valoroasa operă de
artă, aflată pe locul patru în topul celor mai
înalte monumente din lume, și pe primul
loc din țară.
9 Pavel Bucur, 1971-2001, Treizeci de ani de operă,
Ed. Matteo Editore, Italia, p. 125 10
Ibidem, p. 96
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
30
Memoria sfinților din perioada comunistă (prezentare susținută în cadrul simpozionului „Damnatio memoriae sau legitimarea prin reabilitare”,
organizat la Biserica „Sfânta Maria” din Constanța, pe 23 iulie 2017)
Pr. George Constantin Codreanu
Dacă am pune porunca a patra din
Decalog – „Adu-ți aminte de ziua
Domnului și o cinstește!” (Ieșire 20, 8) în
contextul întâlnirii noastre de azi,
parafrazându-o, ar avea acest mesaj: Adu-ți
aminte de cei ce au fost condamnați pe
nedrept și îi cinstește! și am înțelege o dată
în plus necesitatea reabilitării și prețuirii
martirilor din închisorile comuniste:
Din acest motiv, am putea spune că
a fost providențială decizia Patriarhiei de a
declara anul 2017 ca Anul comemorativ
Patriarhul Justinian și al apărătorilor
Ortodoxiei în timpul comunismului, și
aceasta din mai multe considerente, pe care
le vom prezenta în continuare.
În primul rând, este o mare
nedreptate faptul că până astăzi, se face o
mare diferență între holocaust, care a fost
condamnat în faimosul proces de la
Nurnberg, iar criminalii naziști sunt vânați
și astăzi pe bună dreptate, și comunism,
care a generat mai multe victime, și care nu
a fost condamnat în totalitate (să ne
amintim de spusele dlui Paul Andreescu,
președintele Asociației Foștilor Deținuți
Politic din România, Filiala Constanța,
care declara că ar vrea să-i vadă judecați pe
cei care au dat ordine de la nivelul central
al conducerii comuniste și nu doar pe unii
dintre torționari). Prin toate manifestările și
sesiunile organizate în cadrul acestui an
comemorativ ni s-a oferit posibilitatea nu
doar să-i scoatem din umbra istoriei sau
din uitare pe cei care au îndurat suferința
fizică sau degradarea socială, ci să-i
cinstim pe aceștia ca modele de tărie, de
credință, de jertfelnicie, de solidaritate, de
luptă pentru adevărata libertate sau pentru
adevăr. În al doilea rând, din punct de
vedere teologic, Biserica se susține pe
cultul martirilor. Pe jertfa lor, pe
mărturisirea lor în fața lumii că Dumnezeu
întreit în Persoane este adevăratul
Dumnezeu, Biserica a supraviețuit oricărei
încercări demonice de a o distruge. Faptul
că Biserica a dat martiri și în perioada
comunistă arată că Biserica este vie și că
și-a asumat calea suferinței bătătorită de
Mântuitorul Hristos pe Golgota. Vrednicul
de pomenire Părinte Arhimandrit Arsenie
Papacioc spunea despre comunism că a
umplut cerul de sfinți, iar noi, astăzi,
suntem în situația descrisă în introducerea
cărții Sfântul închisorilor – Valeriu
Gafencu, scrisă de Monahul Moise,
amintindu-ne de un citat al Sfântului
Mitropolit Dosoftei al Moldovei în care
spunea „dară și dintre rumâni mulți sunt
sfinți… dar nu s-au căutat”1. Cred că și noi
ne aflăm în aceeași situație, dat fiind
numărul mare de gropi comune în care au
fost aruncați sfinții închisorilor, martirii de
la Canal, al căror număr încă nu se
cunoaște. Pe unii nu i-am căutat, iar pe alții
1 Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ed.
Episcopiei Romanului, 2001, p. 224, apud Sfântul
Închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu
adunate și adnotate de monahul Moise, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 7.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
31
este foarte greu să-i identificăm, dacă nu
chiar imposibil. Chiar dacă nu i-am
identificat încă pe toți, „ei sunt aleșii
credinței și ai neamului, lămuriți în focul
chinurilor, precum aurul în topitoare.
România, sub teroarea roșie a
holocaustului comunist, a dat nor de
mărturii ale credinței creștine. Pe ei
trebuie să-i asumăm istoric, eclesial și
haric, cinstindu-le moaștele, urmându-le
credința și atitudinea lor morală”2.
Reabilitarea lor s-a făcut complet în cer, iar
noi avem obligația de a-i cinsti așa cum se
cuvine, aici pe pământ, prin a păstra
memoria lor vie, prin a le oferi cinstea
cuvenită sacrificiului lor, prin a-i canoniza.
De ce nu, la fel cum martirii din primele
veacuri erau cinstiți cu mare evlavie de
credincioși. În al treilea rând, cinstirea
martirilor din perioada comunistă ține de
identitatea noastră națională, de felul
nostru de a fi, de modul nostru de a
înțelege și de a trăi credința în Hristos:
„Dumnezeu a sădit fiecărui neam o
misiune, ne-a hotărât o creștere în istorie.
Fiecare neam este responsabil de trecut și
dator să pregătească calea pentru urmași.
Sfinții închisorilor și-au îndeplinit cu
prisosință această misiune creștină”3.
Martirii perioadei comuniste sunt tradiția
vie a Bisericii, ei sunt mărturisitori ai
credinței, dar, în același timp, sunt
păstrători și transmițători ai credinței.
Valorizând trecutul, ne facem datoria în
prezent și modelăm viitorul după chipul și
asemănarea iubirii față de aproapele. Orice
amânare a cercetării obiective a istoriei
recente, orice banalizare a sacrificiului
martirilor din perioada comunistă ar putea
fi considerate nu doar o măsură de a opri
reabilitarea lor, ci ar fi echivalentul unei
re-condamnări a lor. Dar în același timp, ne
vom situa și noi în postura omului recent, a
cărui descriere se găsește în cartea cu
același titlu a lui Horia Roman Patapievici:
„Pentru că acest tip uman nu se mai poate
2 Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni.
Mărturii. Repere, ed. îngrijită de Ciprian Voicilă,
Ed. Areopag și Ed. Meditații, 2011, p. 11. 3 Ibidem.
sprijini pe existența vreunui suflet, nici al
lui și nici al lumii, el nu mai are resursele
de a întemeia nici tradiții și nici măcar
datini. Este omul care, de îndată ce și-a
amputat trecutul pentru a sări mai repede
în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai
poate adăposti, iar viitorul nu există. De
ce? Pentru că și-a pierdut prezența”4. În al
patrulea rând, reabilitându-i pe aceștia
aducem alinare și victimelor colaterale, și
ele, la rându-le, nenumărate: copii care nu
și-au mai văzut părinții, copii persecutați,
dați afară de la școală sau arătați cu
degetul, soții și mame care au trăit în
lacrimi și neajunsuri ani îndelungați,
suferințe pe care numai Dumnezeu le știe.
Dacă răul s-a manifestat atât de
adânc în societatea românească, e nevoie
de o perioadă îndelungată și de efortul
nostru pentru a vindeca suferința îndurată,
de a înțelege și de a cunoaște ceea s-a
întâmplat cu adevărat în perioada
comunistă.
Simpozionul „Damnatio memoriae
sau legitimarea prin reabilitare”, organizat la
Biserica „Sfânta Maria” din Constanța, 23.07.2017
4 Horia Roman Patapievici, Omul recent: o critică a
modernității din perspectiva întrebării „Ce se
pierde când ceva se câștigă?” , Ed. Humanitas,
București, 2001, p. 17.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
32
Interviu cu pr. Filipescu Pavel, din Parohia Ghigoieşti,
judeţul Neamţ, la 101 ani de viață. (Interviu realizat în ziua de 26 mai 2017)
Pr. Ștefan Zaharia
Părintele Pavel Filipescu s-a născut
în 10 aprilie 1916, în familia gospodarilor
Ioan şi Zoiţa Filipescu.
A urmat Cursul seminarial inferior,
timp de patru ani, la Dorohoi, între 1930 şi
1934 şi Cursul superior, încă patru ani, la
Iaşi, între anii 1934 şi 1938. În anul 1942 a
devenit licenţiat al Facultăţii de Teologie
din Cernăuţi. S-a căsătorit la 18 octombrie
1942 cu Emilia, originară din Stăniţa,
lângă Roman şi a fost hirotonit pe seama
parohiei Ştefan cel Mare, Protopopiatul
Piatra-Neamţ, de către Mitropolitul Irineu
Mihălcescu în diacon la 26 octombrie 1942
şi preot, o zi mai târziu, susţinând practica
liturgică la Mănăstirea Bistriţa, sub
oblăduirea părintelui Iulian Danielescu,
stareţ fiind atunci Protosinghelul Ghenadie
Carazan. A păstorit parohia Ştefan cel
Mare timp de zece ani, până la numirea sa
în 1952, în parohia de acasă, Ghigoieşti. A
fost concomitent şi suplinitor în diferite
perioade şi la parohiile Bârgăoani, Cârligi
şi Doina.
Familia Filipescu a fost
binecuvântată cu trei copii: Georgeta
(adormită în 1999), Gheorghe şi
Coculeana. Doamna preoteasă a trecut la
cele veşnice la 6 martie 2014. La
resfinţirea bisericii din Ghigoieşti, în data
de 20 septembrie 2015, părintele Pavel a
primit Crucea Moldavă pentru prestigioasa
slujire de peste şapte decenii.
Pr. Ştefan:
Părinte Pavel, în contextul acestui
an, gândurile noastre merg mai mult ca
oricând către perioada comunistă prin care
ţara noastră şi-a înscris martirii în temelia
spiritualităţii româneşti. Fără a porni de la
un moment anume, vă rog să ne redaţi
câteva dintre trăirile dumneavoastră de
atunci.
Pr. Pavel:
Eu am fost în toată această
perioadă, să-i zic roșie, fiind preoţit în
1942, la 27 octombrie, de Mitropolitul
Irineu Mihălcescu, pe care l-am avut
profesor de Dogmatică. Nu am depus
cerere pentru parohia Ghigoieşti fiindcă
aici slujea părintele Neculai Lefter şi,
fiindcă am amintit despre dumnealui,
trebui menţionat că regimul i-a confiscat
averea, tot ce avea şi din partea familiei
sale cât şi din partea soţiei, aproximativ 50
hectare de pământ, fiind arestat pe motiv
că nu a dat cotele. L-au ridicat de acasă, l-
au purtat pe la Consiliul Popular, l-au bătut
şi l-au închis la arest preventiv în Piatra-
Neamţ timp de jumătate de an. În acest
timp mama sa, Mărioara Lefter, a murit şi
părintele nu a primit permisiunea de a lua
parte la înmormântare, ştiut fiind faptul că
tatăl său a decedat în Primul Război
Mondial. A suferit toate rigorile puşcăriei
până la eliberarea condiţionată de la
mutarea într-o altă parohie, în 1953, la
Hălăuceşti, lângă Paşcani, urmată de o
nouă mutare la parohia Lungani, lângă
Târgu Frumos. Mitropolitul Iustin
Moisescu l-a transferat apoi la Leţcani,
lângă Iaşi, apreciindu-i activitatea
preoţească şi situaţia familială.
Părintele Ioan Moroşanu,
Protopopul de Piatra-Neamţ, m-a dirijat să
vin în satul meu, deşi eu slujeam la Ştefan
cel Mare.
Aici Ioniţă Ghineţ, un gospodar cu
7 hectare de pământ şi cu 7 copii, a fost
luat de acasă şi dus la Poarta Albă.
Preşedintele consiliului (primarul comunei)
Gheorghe Rusei, un duşman al credinţei, l-
a forţat să ofere cotele către regim, a
controlat podul casei şi a fost bătut. Drept
răzbunare gospodarul a fost condamnat.
Au urmat tot felul de persecuţii. Ridicau
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
33
oameni din sat, pârâţi de primar, îi plimbau
o noapte întreagă cu maşinile între Piatra-
Neamţ şi Roman spunându-le că au ajuns
în Iaşi şi că vor trece Prutul, la Ungheni,
pentru a fi deportaţi. Dimineaţa îi lăsau
acasă timoraţi şi ameninţaţi. Mie personal
mi se cerea raport de activitate lunar pentru
a spune câţi oameni din parohie am
convins să treacă la colectiv. Iniţial
colectivul la noi a fost format din şase
oameni, din plebea satului, iar pentru a
masca situaţia reală inversam de fiecare
dată numele lor.
Pr. Ştefan:
Au fost şi oameni care să-şi încalce
frica şi să fie opozanţi ai regimului cu orice
consecinţă?
Pr. Pavel:
Da, au fost şi situaţii pline de curaj
şi de mărturisire. Preotul Leonard Trifan, o
mână de fier în acel regim ateu, a ridicat
biserica de la Borleşti (judeţul Neamţ),
într-o săptămână, ajutat de credincioşii
care ziua lucrau la colectiv, iar noaptea
construiau locaşul. A plătit o amendă de
2000 de franci, dar nici acest fapt nu l-a
oprit, primind consideraţia Patriarhului.
Mai mult avea şi un talent deosebit, acela
de a recita poezii refractare regimului. Îmi
amintesc de „Şase pui şi-o beată mamă”
(Vasile Militaru).
Pr. Ştefan:
Şi dumneavoastră aţi avut de făcut
lucrări de reparaţie la biserică. Cum ați
reuşit să biruiți situaţia?
Pr. Pavel:
Am avut şi eu câteva ispite. În
timpul protopopului Ioan Pricop şi a
Mitropolitului Teoctist Arăpaşu am fost
controlat pentru reparaţia bisericii, pe
motivul că am primit donaţii pe care mi le-
am însuşit, deşi lucrasem totul doar cu
aprobări. Am fost controlat şi ca om de sat,
dar am avut şansă, fiindcă în poziţia de rol
nu mi se trecuse un hectar şi jumătate pe
care îl aveam de la tatăl meu. În schimb el
a fost considerat chiabur și, duminica, la
vârsta lui înaintată de 80 de ani, era trimis
la cărat, la treierat, ceea ce m-a obligat să
trec pâmântul la colectiv. Eram gata să
merg în puşcărie ca familia mea să îşi
trăiască zilele cât de cât normal. Tata a
murit la 87 de ani şi dacă acum aş primi
pământul înapoi l-aş ara cu mâna, cu
degetele l-aş semăna. Acum pe locul tatei
sunt cinci case.
Pr. Ştefan:
Cum v-aţi descurcat totuşi? Era o
situaţie dificilă.
Pr. Pavel:
Am avut stupi. Vreo 40. Şi cu ei am
construit casa. Am avut materiale şi am
dus la stat 100 kg miere şi 100 kg de ceară
de albine şi astfel am luat tablă de am
acoperit casa.
Pr. Ştefan:
Oamenii sistemului luau parte la
slujbe?
Pr. Pavel:
Eram pândiţi de mulţi şi de către
învăţătorul din sat, Neculai Preotu. Chiar şi
copiii erau urmăriţi dacă merg la biserică şi
erau pedepsiţi la note. Neculai Preotu avea
un frate vitreg Ioan Preotu, slujitor la
Farcaşa, pe Valea Bistriţei şi pe Vasile
Preotu, învăţător la Bazargic, în Dobrogea,
ei fiind fiii epitropului bisericii de aici din
Ghigoieşti. Învăţătorul Locotenent Vasile
Preotu a murit în al Doilea Război Mondial
la Durostor.
Pr. Ştefan:
Părinte ce v-a lipsit în acea
perioadă?
Pr. Pavel:
Ce să zic. Am stat cuminte, la locul
meu, nu am pârât pe nimeni şi am încercat
să îmi văd de treburile parohiei. M-a ajutat
foarte mult apicultura. Am consumat multă
miere şi botci de stup. Lipsurile, dar şi
hrana de calitate, m-au ajutat să am o viaţă
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
34
îndelungată. Am slujit până 1997, dar şi
după numirea preotului nou, demn şi
vrednic, părintele Codrin Constantin
Bălan. După cum am mai spus şi cu alt
prilej, Sfânta Împărtăşanie a fost şi este un
medicament de leac şi de viaţă pentru
mine.
Pr. Ştefan:
Acum un an, la centenar, aţi fost
vizitat de familie, de toată lumea din sat,
din împrejurimi, de foştii camarazi din
Regimentul 15 Războieni – Piatra-Neamţ,
alături de care aţi cutreierat fronturi în
Campania din Est în cel de-al doilea
Război Mondial, de conducerea
Garnizoanei din Piatra-Neamţ, de
oficialitățile locale şi judeţene, de părintele
nostru protopop Valentin Tofan, de colegii
preoţi. Părinte, la 10 aprilie 2017 aţi
împlinit 101 ani şi aţi fost înconjurat cu
aceeaşi dragoste şi apreciere de prieteni şi
toţi cei care au dorit să vă aducă urările de
bine şi sănătate.
Comparând anii trecuţi deja,
situaţia din comunism şi cea din libertate,
ne puteţi spune un cuvânt de folos?
Pr. Pavel:
Ei, tată, anii trec şi am trecut şi eu.
Toţi trecem. Am să mă refer la atunci şi la
acum. Diferenţele sunt mari şi de substanţă
şi de înţeles. În oboseala unei libertăţi
controlate de cote şi de vorbe, slujeam lui
Dumnezeu într-un mod pe care acum nu îl
pot traduce. Pe de altă parte acum avem
libertate de slujire, dar omul nu mai este
parte din unitatea neamului. Numărul celor
de atunci nu diferă cu cel de azi. În biserică
s-au schimbat doar chipurile, nu numărul.
S-a pierdut totuşi ceva din înţelegerea
vieţii. S-au uitat suferinţele noastre, ale
poporului decimat de necredinţă. Atenţie,
credinţa ne ţine întregi. Credinţa şi viaţa
simplă, fără excese.
Pr. Ştefan:
Vă sărutăm dreapta părinte şi vă
mulţumim pentru acest moment
emoţionant!
Pr. Pavel:
Fiţi binecuvântaţi! Şi nu uitaţi să vă
rugaţi. Apăsat şi curat. Cu conştiinţă, fără
frică, cu nădejde şi linişte, oricând,
oriunde.
Pr. Pavel Filipescu alături de pr. Ștefan Zaharia
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
35
Proiectul școlar-educațional
„România în sărbătoare”
Ionuț Druche
Cu ocazia împlinirii, în anul 2018, a
140 de ani de la recunoașterea
independenței de stat a României față de
Imperiul Otoman și revenirea la țară a
Dobrogei, dar și a 100 de ani de la Marea
Unire, Arhiepiscopia Tomisului, prin
Departamentul Cultural-Educațional,
Inspectoratul Școlar Județean Constanța,
Asociația Națională „Cultul Eroilor Regina
Maria”, filiala Constanța și Asociația
„Casa Mării Negre” desfășoară, în școlile
și liceele din județul Constanța, proiectul
școlar-educațional „România în
sărbătoare”. Proiectul se va desfășura în
două etape, pe parcursul anului școlar
2017-2018. Astfel, în primul semestru vor
avea loc activități specifice cu ocazia
împlinirii a 140 de ani de la revenirea
Dobrogei la Patria Mamă, în urma
Războiului de Independență (1877-1878),
iar în al doilea semestru se vor desfășura
activități specifice cu ocazia împlinirii a
100 de ani de la Marea Unire.
Activitățile propuse pentru primul
semestru și dedicate împlinirii a 140 de ani
de la realipirea Dobrogei la România, se
vor desfășura sub titlul „Dobrogea,
înainte și după 1878”, și vor cuprinde:
1. Dezbateri în școli cu participarea
unor invitați speciali.
2. Concursuri:
- Concurs de fotografie: „Surprinde
Dobrogea! Oameni, fapte,
peisaje”;
- Concurs de desene: „Dobrogea, de
la Mircea cel Bătrân la Carol I”; - Concurs de eseuri: „Mozaic etnic
și cultural în Dobrogea, la 140 de
ani de la Războiul de
Independență”.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
36
Termenul de predare a materialelor
participante la concursuri este 15
decembrie 2017, iar premierea, pentru
fiecare secțiune în parte, va avea loc pe 23
ianuarie 2018. Premiile constau în sume de
bani, după cum urmează: Locul I – 200 lei,
Locul II – 150 LEI, Locul III – 100 lei.
Elevii și profesorii coordonatori vor primi
diplome de participare. Lucrările
câștigătoare vor fi publicate în edițiile print
și on-line ale Revistei Tomisul Ortodox,
publicație de cultură și spiritualitate a
Arhiepiscopiei Tomisului. Desenele pot fi
realizate în format A3 sau A4, în orice
tehnică, mai puțin colaj. Lucrările vor fi
depuse la ISJ Constanța, la dna Inspector
de Specialitate, Daniela Stan, coordonator
al proiectului. Lucrările vor fi depuse în
plicuri pe care vor fi scrise numele elevului
(elevilor), ale profesorului/profesorilor
coordonatori, adresa de mail și telefon,
școala de proveniență și clasa. Fotografiile
și eseurile pot fi trimise în format
electronic, însoțite de date de identificare
(titlu, autor, școala de proveniență, clasa,
profesor coordonator – adresa de mail și
telefon), la adresa
[email protected]. Cerințe eseu:
scris cu Times New Roman, caracter de 12,
spațiu 1,5, 2-3 pagini A4. Cerințe
fotografie: Fotografiile pot fi realizate cu
orice model de aparat foto digital. În
concurs sunt admise inclusiv fotografii
realizate cu telefoane sau tabletă.
3. Excursii la principalele obiective
culturale din Dobrogea.
Activitățile propuse pentru al doilea
semestru și dedicate împlinirii a 100 de ani
de la Marea Unire, se vor desfășura sub
titlul „România – 100 de ani”, și vor
cuprinde:
1. Dezbateri în școli cu participarea
unor invitați speciali.
2. Concursuri:
- Concurs de fotografie „România
mea frumoasă”;
- Concurs de desene „Primul
Război Mondial și Marea Unire de la
Alba Iulia”;
- Concurs de eseuri „Marea Unire.
De la contribuția dobrogenilor la idealul
național”.
Termenul de predare a materialelor
este 2 mai 2018, iar premierea, pentru
fiecare secțiune în parte, va avea loc pe 25
mai 2018.
3. Excursie la Alba Iulia în cadrul
Săptămânii „Școala Altfel”
Se estimează că, prin conexarea
celor două evenimente, interesul
profesorilor și elevilor dobrogeni față de
istoria locală și națională va crește în mod
semnificativ.
Organizatorii proiectului:
Inspector Daniela Stan, ISJ
Constanța
Prof. Dorina Chivu, director adj.
Liceul Teoretic „Traian” Constanța
Prof. Myrone Mirela, Liceul
Teoretic „Traian” Constanța
Prof. Gabriel Mitroi, Colegiul
Tehnic Energetic Constanța
Ionuț Druche, Director Editura
Arhiepiscopiei Tomisului
Colaboratorii proiectului:
Col. (r) Remus Macovei,
președintele Asociației Naționale „Cultul
Eroilor Regina Maria”, filiala Constanța
Dorin Popescu, președintele
Asociației „Casa Mării Negre”
Prof. Constantin Caracoti,
directorul Liceului Teoretic „Traian”
Constanța
Prof. Mirela-Ana Voicu, Liceul
Teoretic „Traian” Constanța
Prof. Tatiana Munteanu, Liceul
Teoretic „Traian” Constanța
Prof. Gabriel Stratenie, Liceul
Teoretic „Traian” Constanța
Prof. Neguța Petcu, Colegiul
Național „Mircea cel Bătrân”
Prof. dr. Mihai Lupu, Colegiul
Național „Mircea cel Bătrân”
Prof. Felicia Fărcășanu, Colegiul
Tehnic Energetic Constanța
Dr. Lavinia Dumitrașcu, Muzeul de
Istorie Națională și Arheologie Constanța
Arhim. Andrei Tudor, Mănăstirea
Dervent, Constanța
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
37
Câteva idei despre misiunea Bisericii
Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop
1. Preambul dogmatic
Misiunea creștină este consecința
naturală a operei de sfințire a întregii lumi,
pe care Domnul o dorește. Noi înșine
mărturisim în Rugăciunea Domnească
faptul că voia dumnezeiască trebuie să fie
împlinită atât în cer cât și pe pământ. Iar
dorința Domnului, exprimată limpede în
Evanghelia după Sfântul Apostol Matei,
este aceea ca toate neamurile să fie învățate
și botezate în numele Preasfintei Treimi
(Matei 28, 19-20). Prin urmare, orice
inițiativă creștinească a fost și trebuie să fie
copleșită de adevărul că „Dumnezeu nu a
creat Biserica pentru a salva lumea, ci a
creat lumea pentru a deveni Biserică”
(Sfântul Filaret al Moscovei). Din acest
unghi de vedere încărcătura misionară cu
care a fost investită în chip vizibil Sfânta
Biserică devine o obligație a fiecărui
membru botezat (fie el cleric ori mirean).
În mod intenționat, până la Dumnezeiasca
Parusie, „Dumnezeu Cel etern se plasează
într-o așteptare în raport cu noi”1 fapt care
determină o mișcare duhovnicească din
partea noastră, a fiilor credinței. Domnul
așteaptă să împlinim porunca misionară.
Aceasta o putem face prin contribuție
neîntreruptă (după harisma încredințată
fiecăruia) la transfigurarea și
spiritualizarea vieții pe pământ. Numai în
acest fel Ortodoxia depășește granițele unei
religii obișnuite. Ea devine ritm deplin al
vieții2, „Lumina care luminează în
întuneric și întunericul nu o cuprinde” (In.
1, 5), dar transmisibil numai în formă
comunională.
1 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p.
186. 2 Vasile Leb, Biserică și neam în concepția
Părintelui Stăniloae, în Renașterea, nr.1 (ianuarie),
Cluj Napoca, 1996, p. 8.
2. Condițiile generale ale misiunii
creștine
a) Condițiile culturale, de spațiu și de
timp: Oricât ar părea de bizar, misiunea
creștină nu poate fi desfășurată la fel în
orice situație. Nu există nici un dubiu în
acest sens. Într-un fel a propovăduit Pavel
atenienilor în Areopag, în alt fel
tesalonicenilor și în alt fel celor din Filipi.
Fenomenul evanghelic, Biserica
Adevărului, s-au înrădăcinat în fiecare
cultură, spațiu și timp, ancorându-se ori
pornind de la adevărurile (sau măcar
frânturile de adevăruri) pe care le-au
descoperit în experiența concretă a
oamenilor. Este lămuritoare în acest sens
Predica Înaltpreasfințitului Părinte Dr.
Teodosie la prăznuirea Sfântului Apostol
Andrei, ținută pe 30 noiembrie 2014, în
care ierarhul nostru sublinia corect linia pe
care a mers Apostolul lupilor în dialogul
său cu dacii. Este vorba despre calea
inculturației evanghelice, respectiv metoda
apostolică, urmată până astăzi, de a tălmăci
pe limba și potrivit cu epoca, spațiul și
cultura ascultătorilor, Cuvântul dătător de
viață veșnică.
b) Condițiile personale: Cu toate că
există unele excepții, notate de istorie, pe
care noi le numim duhovnicește
„pogorăminte ale lui Dumnezeu”, în care
misiunea s-a săvârșit prin oameni de
moralitate îndoielnică (anumiți împărați și
regi, patriarhi și papi, etc.), porunca
învățării semenilor trebuie să fie acordată
cu anumite calități personale probate în
timp. Cea mai înaltă calitate a misionarului
trebuie să fie ancorarea sinceră în adevărul
mărturisirii sale de credință. Sinceritatea
mărturisirii de credință devine, la modul
cel mai real cu putință, întrupare concretă a
chemării lui Dumnezeu, dar și - cumva
anume - o deschidere a propriei persoane a
misionarului spre cel convertit, pe
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
38
principiul că „o persoană nu se revelează,
adică nu se deschide decât celui ce însuși i
se deschide”3. Misionarul trebuie să se
ferească permanent de ispita de a arăta în
practica vieții ceva opus față de cuvântul
său: „Ori spuneţi că pomul este bun şi
rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău
şi rodul lui e rău, căci după roadă se
cunoaşte pomul. Pui de vipere, cum puteţi
să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi?
Căci din prisosul inimii grăieşte gura.
Omul cel bun din comoara lui cea bună
scoate afară cele bune, pe când omul cel
rău, din comoara lui cea rea scoate afară
cele rele”. (Mat. 12, 33-35). Strădania de a
împlini ceea ce propovăduiești trebuie să
existe mereu, și nu numai în minte. Toate
eforturile de a împlini porunca Domnului
sunt însoțite la misionarul creștin de cea
mai profundă conștiință a nevredniciei:
„Aşa şi voi, când veţi face toate cele
poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi
netrebnice, pentru că am făcut ceea ce
eram datori să facem” (Luc. 17, 10).
Porunca smereniei absolute trebuie să-l
reveleze pe misionar în fața Domnului în
orice clipă. Nu în ultimul rând, obligația
luptei cu tentația materialismului opac ar
trebui să-l definească pe cel ce împlinește
porunca de a propovădui calea vieții.
Cuvântul său trebuie însoțit cu milă față de
cel în necaz, dar nu cu mila aceea neutră și
ineficientă a spectatorului, ci cu mila
activă, dezinteresată, jertfelnică pe care a
arătat-o Însuși Fiul lui Dumnezeu (Luc. 10,
25-37).
3. Misiunea creștină astăzi
În ciuda așteptărilor sinistre ale unor
domni care urmăresc fără încetare
sondajele de opinie privind încrederea țării
în ea, Biserica Domnului Înviat rămâne în
continuare ceea ce a fost și va mai fi:
insula de scăpare a îndureraţilor lumii
acesteia4. „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul
meu este viu şi că El, în ziua cea de pe
3 Dumitru Stănilo, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 73. 4 Ruxandra RĂȘCANU, Psihologie medicală şi
asistenţă socială, Ed. Societatea Ştiinţă și Tehnică,
Bucureşti, 1997, p. 181.
urmă, va ridica iar din pulbere această
piele a mea ce se destramă. Şi afară din
trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El
Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai
altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele
tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27).
Provocările lumii moderne aduc odată cu
ele suferință și înstrăinare unor categorii
întregi de oameni, față de care Biserica
este responsabilă în cee ace privește
tămăduirea și călăuzirea lor. La nivelul
parohiilor și mănăstirilor ortodoxe
funcționează numeroase grupuri de clerici
și credincioși care înțeleg să probeze ceea
ce mărturisesc prin cuvânt.
Desigur că slujirea creştină a aproapelui, ca
și precept al misiunii, a existat
dintotdeauna în Ortodoxie. Fapta de
milostenie este una din condițiile
primordiale ale mântuirii noastre:
„Credința fără fapte, moartă este” (Iacov
2, 26). Este o poruncă a lui Dumnezeu
care, de la Apostoli, s-a ţinut fără abatere
în Biserică: să fii aproapele celor aflaţi în
suferinţă, să vizitezi pe bolnavi şi pe
deţinuţi, să îmbraci pe orfan şi pe văduvă,
să hrăneşti pe cel lipsit, să adapi pe cel
însetat. Încă din perioada Creștinismului
primar, ca mod de manifestare practică, se
regăsesc agapele frățesti, amintite în
izvoarele vremii. Nu putem să vorbim
despre slujirea preoțească fără să amintim
despre implicarea socială a Bisericii și a
preoților ei5.
5 Hierotheos VLACHOS, Boala şi tămăduirea
sufletului în tradiţia ortodoxă, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2007, trad. Constantin Făgeţan, p. 89.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
39
Preoți participanți la „Marșul pentru
viață”, Constanța, 2016
Dar acest lucru a fost pentru
creştinul ortodox – care este de fapt
Biserica adevărată – fie laic sau preot, un
lucru firesc, natural şi tainic6 fiindcă
„numai cine a cunoscut slăbiciunea firii
omeneşti a făcut experienţa puterii
dumnezeieşti. Iar unul ca acesta izbutind
prin ea în unele lucruri, iar în altele
silindu-se să izbutească, nu va dispreţui
niciodată pe nici un om. Căci ştie că
precum i-a ajutat lui şi l-a
slobozit din multe şi grele
patimi, poate să ajute tuturor
dacă vrea, şi mai ales celor
ce se nevoiesc de dragul Lui,
deşi pentru anumite judecăţi
nu izbăveşte pe toţi deodată
de patimi, ci, ca un doctor
bun şi de oameni iubitor,
vindecă pe fiecare dintre cei
ce se străduiesc, la timpul
său”7.
El nu se trâmbiţează pe la
intersecţiile drumurilor pentru
simplul motiv că secretul care îl însoţeşte
este tot o poruncă divină: porunca
smereniei absolute8. Focul patimilor se
stinge prin smerita cugetare9.
Biserica a înţeles să lucreze mult mai
eficient prin moleculele sale cele mai mici
– oamenii, care au fost întorși prin miracol
divin la lucrarea faptelor bune. „Preoţi şi
laici de toate categoriile au început să
viziteze spitale, închisori, chiar canalele pe
unde hălăduiesc copiii străzii, să
inventarieze familiile sărace din parohii,
să ajute într-un fel sau altul oamenii
6 Athanasie Negoiță, Bolniţele mânăstirilor, în
Mitropolia Olteniei, 1969, nr. 9-10, p. 684-685. 7 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre
dragoste, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii, ..., vol. 2, p. 71. 8 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii
şi iadul smereniei – Însemnări duhovniceşti, Ed.
Deisis, Sibiu, 1997, trad. Ioan I. Ică Jr., p. 135. 9 Teodor al Edessei, Despre poruncile lui
Dumnezeu şi împlinirea lor, în Filocalia sfintelor
nevoinţe ale desăvârşirii, ..., vol. 4, p. 187.
săraci. Înfiinţarea pe lângă multe biserici
parohiale sau episcopii a unor asociaţii
filantropice, numirea oficială de preoţi în
armată, în azile, în spitale sau în
penitenciare, prezenţa multor preoţi sau
absolvenţi de teologie ca profesori de
religie în şcoli nu dovedeşte altceva decât
că Biserica Ortodoxă Română doreşte
astăzi să-şi reia activităţile sociale pe care
le avea până la venirea comunismului în
România”10
.
Cele care definesc credința creştin-
ortodoxă sunt doctrina, morala şi cultul.
Fiecărei componente îi
corespunde firesc una
dintre virtuţile teologice şi
chiar una dintre calităţile
spiritului uman, în aşa fel
încât putem admira
îmbinarea sublimă dintre
doctrină, credinţă şi
raţiune, pe aceea dintre
morală, nădejde şi voinţă,
iar nu în ultimul rând pe
aceea dintre cult, iubire şi
sentiment. Fiind aşadar
expresia iubirii noastre faţă
de Dumnezeu şi de semeni, cultul este
slujirea supremă a aproapelui. În concepția
creștină omul nu este numai ființă socială
sau doar ființă rațională, ci în primul rând
el are constituție slujitoare, perfect
compatibilă cu slujirea ca Liturghie
sacramental-cosmică11
. Cu nimic de pe
acest pământ nu se compară Euharistia
Domnului, ce are loc în cadrul Sfintei
Liturghii12
. De altfel chiar înţelesul
cuvântului Liturghie este acela de Slujire,
prin traducere exactă din limba greacă. Cu
alte cuvinte, nu există nici o idee de slujire
a aproapelui în cultul divin ortodox pentru
că în întregimea sa cultul este slujire a
10
Adrian Niculcea, Ecleziologia socială. Temeiuri
biblice pentru dimensiunea activităţii sociale a
Bisericii, în Studii Teologice, 2004, nr. 3-4, p. 84. 11
Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă –
continuare şi dezbateri, trad. Ion Diaconescu şi prof.
Nicolae Ionescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 15. 12
Pavel Chirilă, Mihai Valică, Spitalul creştin.
Introducere în medicina pastorală, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2004, p. 45.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)
40
aproapelui13
, şi nu are nevoie de nici un alt
fel de idee decât de el însuşi pentru a
exprima iubirea de Dumnezeu şi de
aproapele. Din cult, şi numai ca urmare a
acestuia, apare în Ortodoxie slujirea
socială a aproapelui14
.
4. Pericole
În Creștinismul tuturor timpurilor
„amvonul a devenit o tribună de analiză,
de denunţare a inadvertenţelor care şocau
conştiinţa creştină, socială şi umană în
acelaşi timp”15
. Tocmai de aceea trebuie ca
pericolele să fie cunoscute și combătute de
către misionarul creștin. Ele sunt:
a) Instituirea libertinajului ca
destinație unică a vieții umane. Publicitatea
neobosită pe care o aduc fărădelegilor
majoritatea mijloacele mass-media denotă
un adversar agresiv, insidios, cinic la
adresa frumuseții vieții. „Există pătimaş
mai pătimaş decât pătimaşul. E cel ce îşi
face cunoscută murdăriile lui cu plăcere şi
cu dulce împătimire de ele”.16
b) Triumfalismul neproductiv.
Triumfalismul aduce secetă sufletească și
pietrificarea vieții duhovnicești în forme și
formule revolute.
c) Clericalismul excesiv, generator al
laicismului extremist. Se poate observa
ușor ce consecințe au fost înregistrate în
Apus.
d) Pierderea culturii. Teologii români
au pierdut treptat (poate de la Cuza Vodă,
oricum, până în ultima jumătate a secolului
trecut) statutul de factori autentici ai
dezvoltării și transmiterii culturii
românești. În ciuda unei posibile enumerări
de cauze externe, ținem să afirmăm că cea
13
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Spovedania şi
vindecarea sufletului, Ed. Doxologia, Bucureşti,
2008, p. 44-45. 14
John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. Irineu Pop
Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 274. 15
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, p. 82. 16
Sfântul Ioan Scărarul, Carte despre nevoinţe, în
„Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, vol.
IX, trad. din greceşte, introducere şi note de
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006,
p. 222.
mai importantă vină o poartă teologii
înșiși. ”Nu vorbim, desigur, de buchetul
marilor vârfuri cărturărești pe care a
reușit să le dea mereu Sfânta Biserică,
până și în întunecata orânduire bolșevică.
... Demonetizarea semnificației clerului în
contextul secularist în care se cufundă
societatea actuală intervine nu numai pe
fondul unor atacuri externe cât mai ales pe
fondul absenței unei culturi temeinic
ancorate”17. Faptul că azi factorii culturali
sunt alții decât misionarii creștini care au
născut efectiv cultura pe aceste meleaguri
este incontestabil și se datorează
neadaptării celor din urmă la dinamismul
culturii (aflată în permanentă auto-
depășire) și la înțelegerea adevărului
conform căruia deținătorul culturii are la
propriu în mâinile sale destinul neamului.
Răceala politicoasă, bunăvoința superioară,
chiar dezgustul afișat ori atacul virulent pe
care intelectualii moderni le uzitează când
vine vorba despre ierarhia bisericească și
de teologi, trebuie interpretate ca o reacție
triumfalistă la un alt triumfalism mai vechi.
e) Prozelitismul sectar.
5. Posibile soluții de eficientizare a
misiunii creștine contemporane:
a) Întemeierea de grupuri misionare
permanente, călăuzite de către un preot
slujitor, pe lângă fiecare parohie și
mănăstire.
b) Întemeierea de noi secții/departamente
de învățământ, liceal și universitar,
bazate exclusiv pe practica misionară.
c) Implicarea prealabilă a studenților
teologi, adică a viitorilor diaconi, preoți
și episcopi, în proiecte misionare de
durată, ca și condiție obligatorie la
hirotonie.
d) Recucerirea culturii naționale prin
susținerea concretă a intelectualilor
care au fost născuți și crescuți sub
ocrotirea Bisericii.
17
Mircea Cristian Pricop, Tezaurul Identitar
Românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanța, 2013, p. 194-195.