Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Drept Financiar

- Note de curs -

An II

Lector univ. dr. Anca Iulia Stoian

2017

2

Cuprins curs:

1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR ŞI FISCAL

2. BUGETUL STATULUI. IMPORTANŢĂ, NATURA JURIDICĂ ŞI PRINCIPIILE SALE

3. PROCEDURA ELABORĂRII BUGETULUI DE STAT, APROBAREA ŞI EXECUŢIA

ACESTUIA

4. TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR. LEGISLAŢIA ŞI

PROCEDURA FISCALĂ

5. CHELTUIELILE BUGETULUI DE STAT

6. BUGETUL UNITAŢILOR ADMINISTRATIV - TERITORIALE

7. REGLEMENTAREA VENITURILOR PUBLICE

8. CREDITUL PUBLIC

9. CREANŢELE ŞI OBLIGAŢIILE FISCALE

10. IMPOZITUL PE PROFIT ŞI IMPOZITUL PE VENIT

11. TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ ŞI ACCIZELE

12. TAXELE VAMALE

13. IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

14. ORGANIZAREA ŞI PROCEDURA CONTROLULUI FINANCIAR

3

CURSUL NR. 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

FINANCIAR ŞI FISCAL

1. Conceptul şi structura finanţelor publice

1.1. Conceptul de finanţe publice

Geneza finanţelor publice este legată în timp de mai multe împrejurări,

respectiv organizarea statului, a instituţiilor sale, relaţia marfă-bani etc. Sintagma

“finanţe publice”1 a fost răspândită, mai ales în Franţa, existând supoziţia că

derivă din expresia latină “financia pecuniaria” care însemna a încheia o

tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani.

În opinia reputatului profesor I.Gliga, asocierea finanţelor publice cu statul este

un element constant în evoluţia istorică a acestor finanţe2. Însă atitudinea statului

în utilizarea şi aplicarea procedeelor financiare este recunoscută ca o evoluţie de

la neintervenţionism către intervenţionismul statal.

1.2 Structura finanţelor publice

Elementele structurale ale finanţelor publice au apărut şi au evoluat cu

asemănări şi deosebiri fireşti de la un stat la altul, precum şi în cursul timpului,

condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti publice şi a posibilităţilor de realizare

a veniturilor publice oferite de dezvoltarea economiilor naţionale cu influenţele

conjuncturale inevitabile.

Datorită evoluţiei istorice a finanţelor publice, componentele structurale ale

acestor finanţe în cele mai multe dintre statele contemporane cu economie

naţională liberal-capitalistă şi regim politic parlamentar democrat sunt

următoarele: bugetul de stat, cheltuielile publice, veniturile publice,

împrumuturile de stat şi finanţele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale3.

1 I.Gliga – Drept financiar public, Ed.All, Bucureşti 1994, p.11, apud G. Jéze – Cours de finances publiques, Ed.

M. Giard, Paris 1929, p. 2. 2 I.Gliga, op.cit.p.13. 3 I.Gliga, op.cit., pp.15-18.

4

Bugetul de stat, apărut în evoluţia istorică a finanţelor publice în scopul

corelării cheltuielilor cu veniturile statului, a devenit procedeul financiar central

cu însemnătate politică fundamentală.

Cheltuielile publice. În structura finanţelor din statele contemporane,

stabilirea felului şi proporţiei cheltuielilor statului a ajuns subordonată procedurii

aprobării de către parlament a fiecărui buget anual de stat. Aceasta a fost

influenţată şi de tendinţa de creştere permanentă a cheltuielilor publice în fiecare

dintre aceste state.

Veniturile publice sunt componenta structurală a finanţelor publice cu cea

mai bogată şi diversă evoluţie, determinată atât de sporirea trebuinţelor băneşti

ale statului cât şi de necesitatea de a modifica şi perfecţiona procedeele

impozitelor şi taxelor în concordanţă cu evoluţia accelerată a activităţilor

economice industriale, comerciale, de lucrări şi servicii etc., ale căror rezultate

băneşti sau profituri reprezintă obiecte impozabile sau taxabile.

Împrumuturile de stat interne şi externe s-au dezvoltat ca o componentă

structurală a finanţelor publice moderne cu particularităţi diferite de ale

creditului particular, fiind determinate de cele mai multe ori de necesitatea

completării veniturilor publice ordinare, precum şi uneori de cea a constituirii

unor resurse investiţionale subordonate evident intereselor publice.

Finanţele unităţilor administrativ-teritoriale s-au diferenţiat în structura

finanţelor publice moderne în contextul afirmării tot mai hotărâte a autorităţilor

publice locale, ale perfecţionării administraţiei publice locale. În acest context,

diversificarea serviciilor publice conduse de autorităţile locale şi sporirea

cheltuielilor bugetelor comunelor şi oraşelor a determinat recunoaşterea

dreptului acestor autorităţi de a stabili şi încasa impozite şi taxe locale,

completate cu alte venituri şi eventual cu împrumuturi publice.

1.2. Dreptul financiar – ramură a sistemului de drept

În ţara noastră, bazele finanţelor publice moderne îl constituie

Regulamentele Organice (puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi

1 ianuarie în Moldova), prin care se desfiinţează împărţirea birului pe lude,

5

clasificându-se pe destinaţii nominalizate concret, toate cheltuielile şi veniturile

statului4.

În literatura financiară din România5 se subliniază că “… statul şi celelalte

organizaţii publice sunt şi subiecte economice” şi că, în calitatea respectivă

desfăşoară o “economie financiară” care este “activitatea de procurare şi

întrebuinţare de mijloace băneşti pentru acoperirea cheltuielilor colective”.

1.2.1. Relaţiile financiare

Relaţiile financiare rezultă din raporturile social-economice care apar în

legătură cu constituirea şi utilizarea resurselor sub formă bănească pentru

funcţionarea şi dezvoltarea societăţii.

Finanţele au fost definite ca fiind “…relaţii sociale de natură economică,

apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut, în strânsă legătură cu

îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului6”.

Altă trăsătură, în afara celei economice, ce caracterizează relaţiile

financiare, constă în faptul că acestea apar în formă bănească, în cadrul

producţiei şi mărfuri, circulaţiei şi repartiţiei produsului social.

1.2.2. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar

În doctrină7se remarcă necesitatea extinderii procesului de constituire şi de

formare a veniturilor publice, pentru a asigura acel echilibru între venituri şi

cheltuieli, care constituie dezideratul major al oricărei administraţii publice.

Nevoile publice cunosc o creştere specifică în perioada de tranziţie a ţării

noastre spre economia de piaţă, când datorită reformei economice se nasc, în

mod obiectiv, multiple dezechilibre sociale şi economice care implică o

intervenţie sporită a statului pentru a se evita o prăbuşire economică totală şi

necontrolată.

4 M.Tudor, G.Mărunţelu, Drept financiar şi fiscal, Ed.Pământul, Piteşti 2001, pp.9-10. 5 M.Tudor, G.Mărunţelu, op.cit., p.9//G. Leon, Elemente de ştiinţă financiară, vol.I, Tip. Cartea Românească,

Cluj 1925, p. 51. 6 I. Văcărel, F. Bercea, Gh. Bistriceanu, T. Stolojan, G. Anghelache, M. Bodnar şi T. Moşteanu – Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedegogică R.A., Bucureşti 1992, p.15. 7 I.Condor, R.Stancu, Drept financiar şi fiscal român, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2002, pp.18-

19.

6

Dreptul finanţelor publice are ca obiect de reglementare bbuuggeettuull ddee ssttaatt,,

bbuuggeettuull aassiigguurrăărriilloorr ssoocciiaallee ddee ssttaatt,, bbuuggeetteellee llooccaallee,, bbuuggeetteellee ffoonndduurriilloorr ssppeecciiaallee

şşii ffiinnaannţţeellee iinnssttiittuuţţiiiilloorr ppuubblliiccee, precum şşii rreeggiimmuull ggeenneerraall aall vveenniittuurriilloorr ppuubblliiccee

şşii aall cchheellttuuiieelliilloorr ppuubblliiccee.

Literatura de specialitate8 defineşte ddrreeppttuull ffiinnaannţţeelloorr ppuubblliiccee ccaa ffiiiinndd

aannssaammbblluull nnoorrmmeelloorr jjuurriiddiiccee ccaarree aauu ccaa oobbiieecctt pprroocceeddeeeellee,, aacctteellee şşii ooppeerraaţţiiuunniillee

pprriinn iinntteerrmmeeddiiuull ccăărroorraa ssee mmoobbiilliizzeeaazzăă,, rreeppaarrttiizzeeaazzăă,, aaddmmiinniissttrreeaazzăă şşii

ccoonnttrroolleeaazzăă ffoonndduurriillee bbăănneeşşttii ppuubblliiccee ppeennttrruu ssaattiissffaacceerreeaa nneevvooiilloorr ggeenneerraallee aallee

ssoocciieettăăţţiiii..

1.2.3. Izvoarele dreptului financiar

Cadrul legislativ al reglementărilor financiare cuprinde numeroase forme

de exprimare ale normelor juridice ce compun dreptul financiar9.

Pe lângă Constituţie, au existat şi există alte legi, precum şi ordonanţe şi

hotărâri ale Guvernului şi decizii ale organelor administrativ-teritoriale,

instrucţiuni, ordine şi reglementări cu caracter normativ, emise de Ministerul

Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României.

1.2.4. Normele de drept financiar

Norma de drept financiar poate fi definită ca fiind o regulă de conduită

generală şi impersonală care prescrie drepturi şi obligaţii subiecţilor

participanţi la relaţiile financiare.

Norma de drept financiar are aceiaşi structură logico-juridică ca şi celelalte

norme de drept, având ca elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

1.2.5. Raporturile juridice financiare

Raporturilor juridice ce se nasc în dreptul financiar au la bază propriile

norme juridice.

Relaţiile financiare se realizează în cadrul unor raporturi juridice ce se nasc,

se modifică şi se sting în baza izvoarelor de drept financiar care reglementează

8 I. Condor, R.Stancu, op.cit., p.21. 9 A se vedea I. Condor, R.Stancu, op.cit., pp.22-26.

7

drepturile şi obligaţiile financiare publice şi care reprezintă rraappoorrttuurriillee jjuurriiddiiccee

ffiinnaanncciiaarree ppuubblliiccee..

Raporturile juridice conţin elemente specifice, dintre care cele mai

importante sunt cele privind: subiecţii, conţinutul şi obiectul.

8

CURSUL NR. 2

BUGETUL STATULUI. IMPORTANŢĂ, NATURA JURIDICĂ ŞI

PRINCIPIILE SALE

2.1. Necesitatea, definiţia şi importanţa bugetului statului

Apariţia bugetului statului a fost determinată de necesitatea acestuia ca

mijloc sau procedeu de corelare a cheltuielilor publice cu veniturile publice din

fiecare an.

Profesorul I.Gliga aprecia că dintre toate definiţiile şi caracterizările

bugetului de stat exprimate în literatura şi legislaţia financiară, a devenit

preferată până în zilele noastre cea consacrată prin legea franceză a contabilităţii

publice conform căreia bbuuggeettuull ssttaattuulluuii eessttee aacctt ddee ssttaabbiilliirree şşii aauuttoorriizzaarree aa

vveenniittuurriilloorr şşii cchheellttuuiieelliilloorr aannuuaallee aallee ssttaattuulluuii10.

Importanţa bugetului statului ca act de conducere statală este demonstrată

de implicaţiile economico-social-politice ale veniturilor şi cheltuielilor bugetare

de stat. Această importanţă se apreciază atât în contextul importanţei economico-

social-politice a finanţelor publice, a opţiunilor politice de orientare a

ansamblului finanţelor publice din fiecare stat, cât şi raportările specifice

veniturilor şi cheltuielilor stabilite şi autorizate prin bugetele anuale de stat.

2.2. Natura juridică a bugetului de stat

Din punctul de vedere al naturii juridice doctrina arată că, bugetul statului a

fost caracterizat diferit în literatura finanţelor publice. Cele mai comentate teorii

de acest fel sunt cele care susţin fie că bugetul statului este act-condiţiune de

natură administrativă, fie că acest buget este întotdeauna o lege, fie că bugetul

statului este şi lege şi act administrativ.

Prof.I.Gliga, concluzionează că: bbuuggeettuull ssttaattuulluuii aapprroobbaatt aannuuaall pprriinnttrr--oo

lleeggee,, ddoobbâânnddeeşşttee nnaattuurraa jjuurriiddiiccăă ddee aacctt lleeggiissllaattiivv aall ccăărruuii ccuupprriinnss eessttee

ddeetteerrmmiinnaatt ddee nneecceessiittaatteeaa ssttaabbiilliirriiii şşii aauuttoorriizzăărriiii vveenniittuurriilloorr şşii cchheellttuuiieelliilloorr

10 A se vedea I.Gliga, op.cit., p. 46.

9

bbuuggeettaarree aannuuaallee,, ccuu ccoommpplleettăărrii iimmppuussee ddee nneecceessiittăăţţiillee ccoonnjjuunnccttuurraallee ddiinn ffiieeccaarree

ssttaatt..

2.3. Principii şi reguli bugetare

Procedura elaborării, aprobării, execuţiei şi încheierii bugetului statului este

guvernată de următoarele principii:

1. Principiul anualităţii;

2. Principiul unităţii (unicităţii);

3. Principiul universalităţii;

4. Principiul echilibrului bugetar;

5. Principiul publicităţii;

6. Principiul specializării bugetare;

7. Principiul unităţii monetare.

2.4. Cuprinsul bugetului de stat şi clasificaţia bugetară a veniturilor şi

cheltuielilor

Legea finanţelor publice stipulează în art.75 faptul că: “Orice sumă care se

cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.”

Se poate concluziona că bugetul statului este alcătuit potrivit necesităţii de a

coordona veniturile şi cheltuielile anuale, din două părţi: vveenniittuurriillee bbuuggeettaarree şi

cchheellttuuiieelliillee bbuuggeettaarree.

PPaarrtteeaa ddee vveenniittuurrii aa bbuuggeettuulluuii ddee ssttaatt, cuprinde: venituri curente fiscale,

nefiscale şi diverse precum şi venituri de capital.

PPaarrtteeaa ddee cchheellttuuiieellii aa bbuuggeettuulluuii ssttaattuulluuii nnoossttrruu este formată din principalele

categorii de cheltuieli ale bugetului de stat precum sunt cele social-culturale,

pentru apărare naţională şi ordine publică internă, pentru organele de stat

legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică,

precum şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de interes general.

CCllaassiiffiiccaaţţiiaa bbuuggeettaarrăă este instituită prin dispoziţiile Legii finanţelor publice

care prevede că veniturile şi cheltuielile se înscriu şi se aprobă în buget,“pe surse

10

de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor

economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare”11.

Clasificaţia veniturilor bugetului de stat cuprinde aceste venituri grupate în

capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri

fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu impozitele directe pe profit, salariu etc.,

indirecte pe circulaţia mărfurilor etc. nefiscale din dividende la capitalul social al

statului la societăţile comerciale etc.

Clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este mai complexă, deoarece,

potrivit necesităţilor practice ale programării bugetare şi ale evidenţei contabile

bugetare, cuprinde atât o clasificaţie funcţională care enunţă părţile, capitolele şi

subcapitolele de cheltuieli bugetare, cât şi o clasificaţie economică ce

numerotează şi prevede intitularea speciilor şi subspeciilor de cheltuieli limitativ

admise şi finanţate din bugetul statului.

11 art.12 din Legea nr.500/2002, modificată.

11

CURSUL NR. 3

PROCEDURA ELABORĂRII BUGETULUI DE STAT,

APROBAREA ŞI EXECUŢIA ACESTUIA

1. Procedura este constituită din ansamblul actelor şi operaţiunilor care se

succed anual şi care privesc elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului

statului, precum şi încheierea exerciţiului bugetar annual.12 Prima dintre aceste

etape porneşte în cursul anului, astfel că înainte de sfârşitul fiecărui exerciţiu să

se ajungă la aprobarea, de către parlament.

2. Aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală

În baza dispoziţiilor Legii finanţelor publice, aprobarea bugetului de stat

anual este de competenţa exclusivă a Parlamentului13 datorită importanţei acestui

buget în viaţa economico-social-politică a ţării.

Dezbaterea sau “discuţiunea” parlamentară a bugetului de stat este şi ea

diferită în multe state, mai ales în funcţie de drepturile acordate fiecărei camere

pentru votarea acestui buget.

Procedura votului de aprobare a bugetului de stat prezintă şi ea anumite

particularităţi. În cele mai multe state se insistă cu prioritate asupra votului

cheltuielilor bugetare sau publice, deoarece în ceea ce priveşte veniturile, prin

votul bugetului de stat se autorizează perceperea impozitelor, taxelor etc.

prevăzute de legislaţie fiscală.

Referitor la votul de aprobare a bugetului statului nostru, Legea finanţelor

publice prevede că “în cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen

legal, nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15

decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul de buget,

Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă.”14. În

aplicarea acestor dispoziţii Parlamentul ţării noastre aprobă totalul veniturilor şi

12 I. Gliga, op.cit., pp. 64-65. 13 art.17 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002. 14 art.17 al.2 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002.

12

totalul cheltuielilor, cifrele de venituri curente şi cheltuieli de capital specificate

în sinteza cheltuielilor bugetare, precum şi cuantumurile băneşti ale veniturilor

fiscale, nefiscale etc. ale principalelor categorii de cheltuieli (social-culturale,

pentru sănătate, apărarea ţării etc.) şi ale fondurilor speciale pentru cercetare-

dezvoltare, învăţământ, modernizarea drumurilor publice etc.

Procedura aprobării bugetului statului nostru de către Parlament se încheie

cu votul legii bugetare anuale.

Legea bugetară anuală este însoţită de anexe privind detalierea sintezelor de

venituri şi cheltuieli, lista impozitelor şi celorlalte venituri bugetare, sume

defalcate şi transferurile băneşti în folosul bugetelor locale, bugetele

ministerelor, altor organe centrale de stat şi ale fondurilor băneşti speciale.

Ca ultim aspect al procedurii de aprobare a bugetului de stat anual, pentru

ipoteza în care Parlamentul nu reuşeşte să dezbată proiectul de lege şi să voteze

legea bugetară anuală până la începutul exerciţiului financiar următor, în teoria şi

practica finanţelor publice s-au configurat două variante: cea a aprobării unor

ddoouuăăsspprreezzeecciimmii bbuuggeettaarree provizorii şi cea a îînnccrreeddiinnţţăărriiii GGuuvveerrnnuulluuii ssăă îînnddrruummee

eexxeeccuuţţiiaa bbuuggeettaarrăă conform cifrelor de venituri şi cheltuieli din exerciţiul bugetar

anterior.

ÎÎnnccrreeddiinnţţaarreeaa gguuvveerrnnuulluuii ssăă îînnddrruummee eexxeeccuuţţiiaa bbuuggeettaarrăă pe baza bugetului

din exerciţiul financiar expirat este procedeul preferat în prezent datorită

simplităţii şi operativităţii lui. Acest procedeu a fost adoptat şi de Legea

finanţelor publice şi de Constituţia României care prevăd că dacă legea

bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost

adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar se aplică, în

continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului

precedent, până la adoptarea noilor bugete15.

15 art. 138, alin. 3 din Constituţia României, revizuită.

13

3. Execuţia anuală a bugetului de stat

Execuţia bugetară presupune realizarea veniturilor prevăzute şi efectuarea

cheltuielilor aprobate. Responsabilitatea pentru executarea bugetului revine

Guvernului, iar rezultatele în acest domeniu depind de capacitatea administraţiei

şi de procedurile financiare utilizate.

Sub aspect funcţional, pentru operaţiunile de execuţie a bugetului statului se

face distincţie între funcţionarii investiţi cu îndrituiri de conducere şi cei cărora

le revin numai atribuţiuni executive. Primii sunt denumiţi oorrddoonnaattoorrii ddee ccrreeddiittee,

în legislaţia noastră şi administratori în terminologia franceză, iar a doua

categorie de funcţionari cuprinde contabilii cu atribuţiile specifice executive,

această distincţie şi separaţie de funcţiuni având menirea de a garanta o execuţie

conformă a bugetului de stat.

1. Execuţia părţii de venituri a bugetului statului

Datorită importanţei primordiale a realizării veniturilor bugetare în cadrul

execuţiei anuale a bugetului de stat, aceasta este îndrumată şi controlată atât de

către Ministerul Finanţelor prin direcţiile de specialitate, cât şi de către toate

organele cu atribuţii de control financiar.

Din punct de vedere procedural, pentru execuţia părţii de venituri a

bugetului statului sunt distinctive particularităţile încasării impozitelor directe, a

celor indirecte şi a veniturilor ce se realizează ca plăţi directe ocazionale.

OOppeerraaţţiiuunniillee ddee ttrreezzoorreerriiee sunt inerente în execuţia bugetului anual de stat

pentru încasarea veniturilor bugetare ce se realizează în numerar, pentru

eliberarea sumelor de bani necesare cheltuielilor care se efectuează în numerar,

ca şi pentru evidenţa tuturor veniturilor realizate şi a cheltuielilor bugetare

efectuate.

2. Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului statului

EExxeeccuuţţiiaa ppăărrţţiiii ddee cchheellttuuiieellii aa bbuuggeettuulluuii ssttaattuulluuii este reglementată cu

particularitatea deschiderii şi utilizării unor aşa-zise “credite bugetare” pe baza

14

actelor săvârşite de conducătorii organelor, instituţiilor şi altor unităţi finanţate

din bugetul statului denumiţi “ordonantori de credite bugetare”.

OOrrddoonnaattoorriiii pprriinncciippaallii ddee ccrreeddiittee ai bugetului statului sunt miniştrii şi

conducătorii celorlalte organe centrale de stat şi au îndrituirile de a cere de la

Ministerul Finanţelor deschiderea creditelor bugetare cuvenite organelor pe care

le conduc şi instituţiilor subordonate, de a repartiza creditele bugetare destinate

instituţiilor sau organelor subordonate şi de a aproba efectuarea cheltuielilor din

bugetul ministerului sau organului central pe care îl conduc.

OOrrddoonnaattoorriiii sseeccuunnddaarrii ddee ccrreeddiittee funcţionează în ramuri administrative în

care există două categorii de instituţii publice cu personalitate juridică şi buget

propriu, în raporturi de subordonare ierarhică. În consecinţă, conducătorii

primelor dintre aceste categorii de instituţii sunt ordonatori secundari cu

îndrituiri asemănătoare celor ale ordonatorilor principali, cu deosebirea că ei

primesc credite bugetare de la ordonatorii principali pe când aceştia primesc

credite bugetare de la Ministerul Finanţelor.

OOrrddoonnaattoorriiii tteerrţţiiaarrii ddee ccrreeddiittee sunt conducători ai instituţiilor publice cu

personalitate juridică şi buget propriu care au doar îndrituirea de a aproba

efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le primesc de la ordonatorii

fie principali, fie secundari.

3. Evidenţa execuţiei bugetului de stat şi încheierea exerciţiului bugetar

anual

Execuţia bugetară înseamnă încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea

de plăţi prin buget şi mobilizarea resurselor financiare pentru finanţarea

deficitului bugetar.

15

CURSUL NR. 4

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR. LEGISLAŢIA ŞI

PROCEDURA FISCALĂ

1. Aspecte privind evoluţia impozitelor şi taxelor

Impozitele şi taxele au fost determinate de necesităţile întreţinerii materiale a

celor ce exercitau forţa publică, odată cu primele formaţiuni de organizare a

societăţii.

În statul roman, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a

fost “tributum”.

În evul mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul,

condiţionat de dezvoltarea economico-socială diferită, ca şi de concepţii şi tradiţii

proprii.

În prezent, exercitarea dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative –

de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a

cheltuielilor publice în toate statele.

2. Definiţia impozitelor şi taxelor

Literatura de specialitate a definit impozitul ca fiind “plata bănească

obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice, în

favoarea bugetului statului, în cuantumul şi la termene precis stabilite de lege,

fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi

imediat”16.

Prof. D.D.Şaguna, în lucrările sale17, defineşte impozitul ca o “contribuţie

bănească, obligatorie şi cu titlul nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului

de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le

obţin sau bunurile pe care le posedă”.

16 Gh. Bistriceanu, E.Gr.Negrea, I.Pătrăşcoiu, Finanţe şi credit în industrie, construcţii şi transporturi,

Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1977, p.298. 17 D.D.Şaguna, op.cit., p.102.

16

Taxele sunt plăţile făcute de personae fizice sau juridice, de regulă, pentru

servicii prestate sau activităţi efectuate în favoarea acestora de către instituţii

publice18.

Legile fiscale prevăd mai multe categorii de taxe: taxe de timbru, taxe

vamale, taxe consulare, taxe locale asupra mijloacelor de transport, pentru

folosirea locurilor publice etc.

2.1. Elementele esenţiale ale impozitelor şi taxelor

Elementele esenţiale, în ansamblul lor exprimă specificul procedeului

financiar al impozitelor, iar unele dintre aceste elemente sunt şi puncte de plecare

sau criterii de clasificare a impozitelor.

2.2. Clasificarea impozitelor şi taxelor

Prof I.Condor şi R.Stancu, au calificat impozitele şi taxele în funcţie de

forma în care se obţin de către stat, astfel19:

a) impozite în natură, având forma prestaţiilor sau dărilor în natura, fiind

specifice şi frecvente în orânduirile sclavagistă şi feudală;

b) impozite pecuniare (în bani), care îmbracă forma bănească de percepere.

În funcţie de obiectul impunerii, impozitete şi taxele pot fi divizate în

următoarele trei categorii:

a) impozite şi taxe pe avere;

b) impozite şi taxe pe venit;

c) impozite sau taxe pe cheltuieli;

Dupa modul de percepere, distingem :

a) impozite directe;

b) impozite indirecte;

În funcţie de scopul urmărit, avem următoarele categorii de impozite:

a) impozite financiare;

b) impozite de ;

În raport de frecvenţa în realizare;

18 I.Condor, R.Stancu, op.cit., p.126. 19 I.Condor, R.Stancu, op.cit., pp.134-136.

17

În opinia reputaţilor Prof.I.Condor, R.Stancu, contribuabilii pot fi grupaţi în

două mari categorii: persoane juridice şi persoane fizice.

2.3. Noţiunile specifice impozitelor şi impunerii

În literatura de specialitate20 s-a afirmat că impozitele se datorează statului

de către anumite persoane denumite subiecte impozabile datorita faptului că

posedă anumite bunuri, anumite venituri impozabile şi se stabilesc într-un

cuantum bănesc calculat cu ajutorul unui tarif de impunere. Ca atare noţiunile

specifice impunerii sunt subiectul impozabil, obiectul impozabil si tariful de

impunere.

3. Procedura fiscală

3.1. Cuprinsul procedurii fiscale şi metodele tehnico – financiare de

percepere a impozitelor şi taxelor

Prof.I.Gliga, apreciază că impozitele şi taxele reglementate ca venituri ale

bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează practic printr-o succesiune de

acte şi operaţiuni ce alcătuiesc procedura fiscală21.

În scopul realizării practice a impozitelor şi taxelor, în cuprinsul

procedurii fiscale sunt remarcabile în primul rând actele şi operaţiunile de

constatare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul şi individualizare a

impozitelor sau taxelor datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil, de plată

şi încasare a impozitelor şi taxelor în folosul bugetului de stat şi bugetelor

locale.

3.2. Individualizarea impozitelor şi taxelor prin titlu de creanţă fiscală

Ansamblul titlurilor de creanţe fiscale se înfâţişează, din punctul de vedere

al modului întocmirii, în două categorii: titluri de creantă întocmite exclusiv în

acest scop şi acte care implicit sunt şi titluri de creanţă fiscală.

De asemenea se disting titluri de creanţă fiscală principale şi

completatoare.

20 I.Gliga, op.cit., pp.124-125//D.D.Şaguna, P.Rotaru, op.cit., pp.108-110. 21 I.Gliga, op.cit., p.136.

18

3.3. Procedurile de soluţionare a contestaţiilor împotriva titlurilor de

creanţe fiscale (Jurisdicţia fiscală)

În reglementarea juridică şi practica soluţionării conflictelor privind

titlurile de creanţe fiscale s-au conturat procedurile jurisdicţiei exclusiv

administrativ - financiare, a contenciosului fiscal şi a jurisdicţiei combinată

administrativă şi de drept comun.

4. Stingerea obligaţiilor fiscale

4.1. Stingerea creanţelor fiscale prin plată

Plata sumelor de bani cuvenite bugetelor publice, reprezentând impozite şi

taxe, este cel mai important mod de stingere a creanţelor fiscale, constând în

achitarea benevolă de către contribuabili, persoane fizice sau juridice, a unor

sume de bani.

4.2. Moduri speciale de stingere a obligaţiilor fiscale

Pe lângă plata impozitelor, taxelor şi celorlalte sume de bani datorate ca

venituri bugetare, creanţele fiscale se sting şi în moduri speciale prevăzute

de legislaţia fiscală, unele în interesul realizării veniturilor bugetare, iar altele

potrivit cerinţelor de aplicare raţională a reglementării juridice a acestor

venituri22.

Operaţiunea plăţii impozitelor şi taxelor se realizează în următoarele

modalităţi:

➢ prin plată directă;

➢ prin reţinere (stopaj) la sursă;

➢ prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.

22 I.Gliga, op.cit., pp.152-155.

19

5. Executarea silită a creanţelor fiscale

5.1. Formele procedurale necesare declanşării şi desfăşurării executării

silite a creanţelor fiscale

În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte benevol obligaţiile datorate, organele

fiscale competente, pentru stingerea acestora vor proceda la executarea silită

conform Codului de Procedură Fiscală.

5.2. Procedura şi modalităţile de executare silită

A. Executarea silită prin poprire

B. Executarea silită prin urmărirea bunurilor mobile

C. Executarea silită prin urmărirea bunurilor imobile

D. Executarea silită a debitorilor care au conturi bancare.

20

CURSUL NR. 5

CHELTUIELILE BUGETULUI DE STAT

1. Noţiunea şi rolul cheltuielilor publice de stat

Cheltuielile publice sunt plăţile din fondurile băneşti necesare statului

pentru satisfacerea trebuinţelor generale ale societăţii.

Cheltuielile de interes naţional sunt efectuate în scopul întreţinerii sau

funcţionării organelor şi instituţiilor de stat, cât şi al desfăşurării activităţilor de

învăţământ, sănătate, protecţie socială şi alte activităţi care, conform concepţiei

politice naţionale, trebuie finanţate de către stat, din fonduri băneşti a căror

formare şi întrebuinţare este decisă de organele de stat.

2. Clasificarea cheltuielilor publice şi bugetare

Cheltuielile publice sunt alcătuite din acea parte a raporturilor juridice ce

constituie finanţele publice şi anume acele raporturi juridice ce iau naştere, se

modifică sau se sting în procesul întrebuinţării resurselor financiare publice în

scopul şi cu finalitatea întreţinerii autorităţilor statului, serviciilor şi instituţiilor

publice, satisfacerii cerinţelor social-culturale şi a celorlalte trebuinţe colective.

Se particularizează prin trei caracteristici definitorii:

are loc o întrebuinţare a unor fonduri băneşti din resursele financiare

publice;

întrebuinţarea fondurilor băneşti este făcută de stat prin autorităţile sau

instituţiile sale publice ori de unităţile administrativ-teritoriale;

fondurile băneşti sunt întrebuinţate în interes public.

Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretică sau oficială şi legală.

21

Clasificarea teoretică poate avea la bază diferite criterii.

După criteriul economic, cheltuielile publice pot fi împărţite în două grupe:

cheltuieli ce reprezintă un consum de venit naţional (pentru întreţinerea

aparatului de stat, învăţământ, sănătate, cultură etc.), numite şi neproductive;

cheltuieli ce reprezintă un avans de venit naţional (cele făcute în

domeniul economic), numite şi productive.

Din punct de vedere al destinaţiei, cheltuielile publice se mai clasifică legal

în:

cheltuieli curente în care sunt incluse cheltuielile de personal, cheltuielile

materiale şi servicii, subvenţii şi transferuri, dobânzi aferente datoriei publice,

sume prevăzute în poziţiile globale ca rezerve. Subvenţiile, la rândul lor, se

grupează în subvenţii pentru instituţiile publice, subvenţii pe produse şi

activităţi, subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif, prime acordate

producătorilor agricoli;

cheltuieli de capital în care sunt incluse cheltuieli pentru investiţii şi

cheltuieli pentru rezervele materiale naţionale şi de mobilizare;

împrumuturi de acordat;

rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente

acestora.

Tot după criteriul destinaţiei, cheltuielile mai pot fi grupate în următoarele

categorii:

cheltuieli în domeniul social;

cheltuieli pentru susţinerea unor programe prioritare de cercetare;

cheltuieli în domeniul economic;

cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;

cheltuieli pentru finanţarea administraţiei centrale şi locale;

22

cheltuieli rezultând din datoria publică (rate, dobânzi etc.).

Clasificarea oficială şi legală este cea instituită fie prin acte normative ale

organismelor internaţionale, fie prin acte normative ale statelor.

ONU clasifică cheltuielile pe destinaţii după cum urmează:

• servicii publice generale – administraţie, ordine publică şi securitate,

organe de justiţie, procuratură, notariat şi alte instituţii publice;

• apărare – pentru armată, cercetare şi experienţe cu arme, baze militare pe

teritorii străine, participarea la blocuri militare etc.;

• educaţie;

• sănătate;

• acţiuni economice;

• servicii comunale.

Clasificarea oficială şi legală a cheltuielilor publice făcută prin acte

normative emanând de la autorităţile unui stat este cea făcută prin legea bugetară

şi prin clasificaţia bugetară.

Clasificaţia cheltuielilor publice ale unui stat prezintă importanţă atât

teoretică cât şi practică.

Importanţa teoretică este dată de faptul că analiza categoriilor de cheltuieli

publice permite:

încadrarea finanţelor publice într-una din cele două categorii: clasice sau

moderne;

cunoaşterea direcţiilor de evoluţie a unui stat şi priorităţilor pe care şi le

stabileşte pentru utilizarea resurselor publice;

cunoaşterea gradului de centralizare sau descentralizare a deciziilor

politice şi economice.

Importanţa practică este dată de:

crearea cadrului pentru fundamentarea strategiilor şi tacticilor de

dezvoltare;

23

asigurarea unui sistem coerent de urmărire a transpunerii în viaţă a

deciziilor luate la nivel politic şi legislativ.

Cheltuieli pentru instituţii şi acţiuni social-culturale

Necesitatea cheltuielilor în domeniul social-cultural

Drepturile omului impun statelor să asigure cetăţenilor lor printre altele şi

dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţia

socială a muncii, dreptul la un nivel de trai decent, protecţia copiilor şi a

tinerilor, protecţia persoanelor handicapate.

Cheltuielile social-culturale, conform clasificării oficiale cuprind pe cele

efectuate în următoarele domenii: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă

socială şi protecţie socială pentru activitatea sportivă şi de tineret.

Cheltuielile pentru învăţământ

Cuprind întreaga gamă a formelor de învăţământ: preşcolar, primar,

gimnazial, profesional, postliceal, universitar şi postuniversitar.

O serie de cheltuieli pentru învăţământ se asigură din bugetele locale

Cheltuielile curente din bugetul de stat sunt efectuate pentru:

1. cheltuieli de personal:

• cu salariile;

• contribuţii pentru asigurări sociale de stat;

• pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj;

• deplasări, detaşări, transferuri ;

• contribuţii de asigurări sociale de sănătate.

2. cheltuieli materiale şi servicii:

• drepturi cu caracter social;

• hrană;

• medicamente şi materiale sanitare;

24

• cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie;

• materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional;

• obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi echipament;

• reparaţii curente;

• reparaţii capitale;

• cărţi şi publicaţii;

• alte cheltuieli.

3. subvenţii şi transferuri:

• subvenţii pentru instituţiile publice;

• transferuri.

4. cheltuieli de capital:

• investiţii ale instituţiilor publice.

5. rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente

acestora.

Cheltuielile pentru sănătate

Sunt destinate plăţii personalului din sistemul medical, întreţinerii,

funcţionării şi dotării dispensarelor medicale, policlinicilor, spitalelor şi

sanatoriilor, centrelor de diagnostic şi tratament, staţiilor de salvare, leagănelor

de copii, finanţării acţiunilor antiepidemice, precum şi investiţiilor pentru

lărgirea şi modernizarea bazei tehnico-materiale.

Începând cu anul 1998 a intrat în vigoare Legea asigurărilor sociale de

sănătate nr. 145/1997 (M.Of. nr. 178/1997) prin care a luat fiinţă Casa Naţională

de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate judeţene şi a

municipiului Bucureşti. Până la acest moment cheltuielile pentru sănătate erau

integral bugetate. Prin acest act normativ s-a trecut la finanţarea contributivă a

persoanelor asigurate pe principiul solidarităţii şi subsidiarităţii. Ulterior au fost

25

adoptate alte acte normative care au modificat şi apoi au abrogat şi înlocuit

Legea nr. 145/1997. Fondurile se formează din:

• contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice, angajatori şi angajaţi;

• subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;

• alte venituri.

Din bugetul de stat se suportă următoarele cheltuieli:

pentru investiţiile legate de construirea unor unităţi sanitare şi pentru

aparatura medicală;

pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă

naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.

Asiguraţii suportă unele plăţi suplimentare pentru costul medicamentelor

furnizate şi unele servicii medicale corespunzător reglementărilor stabilite de

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, potrivit criteriilor prevăzute în

contractul de asigurare de sănătate. Nu se includ în serviciile medicale suportate

de casa de asigurări de sănătate serviciile de sănătate acordate în caz de risc

profesional, boli profesionale şi accidente de muncă, unele servicii medicale de

înaltă performanţă, unele servicii de asistenţă stomatologică, asistenţă medicală

curativă la locul de muncă şi serviciile hoteliere cu grad înalt de confort.

Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de

tineret

Sunt destinate plăţii salariilor personalului care îşi desfăşoară activitatea în

aceste domenii, contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat, cheltuielilor

materiale şi de capital. Cheltuielile cu personalul sunt de cca. 70%.

În afara sumelor alocate de la bugetul de stat, o serie de instituţii de cultură

şi artă se finanţează şi din venituri proprii, numite venituri extrabugetare (taxe de

intrare la muzee, vânzarea de publicaţii, reproduceri, vânzarea biletelor de

intrare la spectacole etc.).

26

Cheltuielile pentru asistenţă şi protecţie socială

Sunt destinate întreţinerii căminelor de bătrâni şi pensionari, căminelor de

primire a minorilor, plăţii alocaţiei de stat pentru copii, ajutoarelor pentru

mamele cu mulţi copii, indemnizaţiilor de naştere, ajutoarelor pentru soţiile

militarilor în termen, pensiilor şi ajutoarelor băneşti acordate veteranilor,

văduvelor şi invalizilor de război. La acestea se adaugă cheltuielile pentru

pensiile şi ajutoarele acordate urmaşilor eroilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi

luptătorilor în această Revoluţie, precum şi cheltuielile pentru constituirea

Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Cheltuieli pentru asistenţa socială se mai fac şi din Fondul de risc şi de

accident pentru protecţia specială a persoanelor handicapate, din care, printre

altele se acoperă pentru handicapaţi plata taxelor de abonament pentru deţinătorii

de aparate radio şi TV, reducerea costului biletelor de intrare la spectacole,

muzee, manifestări artistice şi sportive, plata taxelor de instalare, transferare şi

abonament telefonic precum şi a unui număr de impulsuri, gratuitatea

transportului urban cu mijloacele de transport în comun şi a transportului

interurban, indemnizaţii pentru persoanele care au în îngrijire, supraveghere şi

acordă ajutor permanent adultului sau minorului handicapat şi pentru asigurarea

asistenţei medicale.

Cheltuieli pentru domeniul economic

Au o pondere însemnată în totalul bugetului, fiind de cca 20%. Ele sunt

utilizate atât pentru industrie, agricultură, silvicultură, cercetarea ştiinţifică

aplicată, transporturi şi telecomunicaţii, cât şi pentru alte acţiuni economice.

Cheltuielile în domeniul economic sunt prevăzute cu următoarele destinaţii:

programe de cercetare de interes economic;

27

investiţii ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de

stat;

subvenţii pe produse şi activităţi;

transferuri neconsolidabile;

subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif;

stocuri pentru rezerve materiale naţionale şi de mobilizare;

celelalte cheltuieli curente şi de capital specifice şi celorlalte domenii

(personal, reparaţii, investiţii etc.).

Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat

Pornind de la dispoziţiile Codului muncii referitoare la asigurările sociale şi

determinat de evoluţia trebuinţelor băneşti ale acestor asigurări, cheltuielile

bugetare pentru asigurările sociale de stat sunt reglementate având destinaţiile

următoare:

➢ pensiile pentru munca desfăşurată până la depăşirea unei limite legale de

vârstă;

➢ pensiile ce se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de

accident de muncă şi boală profesională;

➢ pensiile de urmaş ce se acordă copiilor până la o anumită vârstă ai

asiguraţilor decedaţi şi soţiilor acestora în raport de vârstă şi de durata

căsătoriei cu susţinătorul decedat;

➢ ajutorul social bănesc prevăzut persoanelor care nu întrunesc condiţiile

de a primi o pensie, sunt inapte de muncă datorită vârstei sau unei boli

cronice, nu au mijloace proprii de întreţinere şi nici susţinător legal;

➢ indemnizaţiile băneşti pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi

întărirea sănătăţii ce se acordă în cuantumul necesar acoperirii diferenţei de

salariu celor care în scopul refacerii sănătăţii li se reduce programul de

28

lucru sau sunt trecuţi temporar în locuri de muncă mai uşoare, ce se acordă

pentru trimiterea la tratament balneo-climateric, pentru carantină în cazuri

de boli contagioase şi alte trebuinţe asemănătoare;

➢ indemnizaţiile băneşti acordate femeilor în caz de maternitate - pe timpul

concediului de maternitate - ca şi pentru medicamente necesare în acest

timp şi internare gratuită în instituţii medicale de specialitate;

➢ ajutorul bănesc în caz de deces a salariatului în a membrilor familiei

acestuia.

29

CURSUL NR.6

BUGETUL UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE

1. Principiile bugetelor locale

Legea privind finanţele publice locale stabileşte principiile aplicabile

bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Acestea sunt:

– principiul transparenţei şi publicităţii, potrivit căruia procesul bugetar

este deschis şi transparent, principiu realizat prin: 1) publicarea în presa locală,

pe internet, afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale; 2)

dezbaterea publică a proiectului de buget; 3) prezentarea publică a contului anual

de execuţie;

– principiul unităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se înscriu într-

un singur document;

– principiul unităţii monetare, potrivit căruia toate operaţiunile monetare

se exprimă în moneda naţională;

– principiul anualităţii, conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare

sunt aprobate pentru o perioadă de un an care corespunde cu exerciţiul financiar

bugetar;

– principiul specializării bugetare, care constă în înscrierea şi aprobarea

prin buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe categorii,

după natura lor economică şi destinaţia lor;

– principiul echilibrului, care impune acoperirea integrală a cheltuielilor

unui buget din veniturile bugetului respectiv;

– principiul solidarităţii, în baza căruia prin politicile bugetare locale se

poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a

persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate prin alocarea de sume

din fondul de rezervă bugetară al bugetului local;

30

– principiul autonomiei financiare locale, în baza căruia unităţile

administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente pe care să le

utilizeze în exercitarea atribuţiilor lor în condiţiile legii şi să stabilească nivelul

impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii;

– principiul proporţionalităţii, potrivit căruia resursele financiare trebuie

să fie proporţionale cu responsabilităţile unităţilor administrativ-teritoriale;

– principiul consultării, în baza căruia autorităţile publice locale, prin

structurile lor asociative, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a

resurselor financiare din bugetul de stat către bugetele locale.

2. Execuţia bugetelor locale

Este alcătuită din:

a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale care

este aprobată de:

– Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru sumele defalcate şi transferurile

de la bugetul de stat, la propunerile ordonatorilor principali de credite ai bugetelor

locale transmise direcţiilor generale ale finanţelor publice care apoi le repartizează

pe unităţi administrativ-teritoriale;

– ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele locale,

bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale,

bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetele

împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, în

termen de 15 zile de la aprobarea sumelor defalcate şi transferurile de la bugetul de

stat.

Virările de credite:

– nu pot fi utilizate pentru majorarea cheltuielilor de personal;

– de la un capitol la altul al clasificaţiei bugetare se aprobă de consiliile locale

sau judeţene, la propunerea şi pe baza justificărilor ordonatorilor de credite;

31

– în cadrul aceluiaşi capitol bugetar sau între programele aceluiaşi capitol se

aprobă de fiecare ordonator principal de credite pentru bugetul propriu şi pentru

bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate;

– se fac înainte de angajarea cheltuielilor.

Fondurile externe nerambursabile se încasează într-un cont distinct în afara

bugetului local şi se utilizează numai în limita disponibilităţilor şi numai în scopul

pentru care au fost acordate.

b) deschiderea de credite bugetare. Utilizarea sumelor prevăzute în bugetele

locale se poate face după deschiderea de către ordonatorii principali a creditelor

bugetare aprobate şi se face numai în limita sumei aprobate.

În cazul transferurilor de la bugetul de stat sau alte bugete deschiderea se face

de Ministerul Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice) prin direcţiile

generale ale finanţelor publice pentru investiţii finanţate din fonduri externe la care

contribuie şi Guvernul.

c) execuţia de casă a bugetelor locale. La fel ca şi în cazul bugetului statului,

se face prin unităţile administrativ-teritoriale ale Trezoreriei statului.

3. Veniturile bugetelor locale se constituie din:

• Venituri proprii constând din

– cote defalcate din impozitul pe venit;

– impozite pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale sub

autoritatea consiliilor judeţene;

– alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;

– taxa pe mijloacele de transport;

– taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;

– venituri din proprietate;

– venituri din prestări de servicii;

– amenzi, penalităţi şi confiscări;

– venituri din valorificarea de bunuri.

32

Impozitele şi taxele locale se aprobă de consiliile locale în limitele Codului

fiscal şi altor legi în materie.

Veniturile din valorificarea de bunuri pot proveni din:

– vânzarea sau valorificarea de bunuri, inclusiv din demolări, dezmembrări,

dezafectări de bunuri, aparţinând instituţiilor publice finanţate integral de la

bugetele locale, caz în care sumele se fac venit la respectivul buget local;

– vânzarea sau valorificarea de bunuri ale celorlalte instituţii publice, caz în

care sumele se fac venit la bugetul acestor instituţii;

– venituri din concesionarea sau închirierea bunurilor aparţinând domeniului

public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, caz în care sumele se fac

venit la bugetul local;

– valorificarea bunurilor confiscate, caz în care sumele se fac venit la

bugetul local în subordinea căruia funcţionează instituţia care a dispus

confiscarea.

• Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat

• Donaţii şi sponsorizări

• Subvenţii de la bugetul de stat şi alte administraţii

• Operaţiuni financiare

Aceste venituri vor fi prezentate la partea de drept fiscal.

Cheltuielile bugetelor locale se efectuează pentru:

– funcţionarea autorităţilor executive;

– fondul de rezervă la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale;

– fondurile de garantare ale împrumuturilor;

– finanţarea serviciilor publice comunitare şi altor servicii publice generale;

– finanţarea centrelor militare;

– poliţia comunitară şi protecţie civilă;

– învăţământ preşcolar, primar şi special;

– servicii medicale în unităţi sanitare cu paturi.;

– servicii culturale (biblioteci, muzee, instituţii publice de spectacole şi

concerte, şcoli populare de artă şi meserii);

33

– asistenţă pentru persoane în vârstă, în caz de invalidităţi, asistenţăsocială

pentru familie şi copii;

– alimentări cu apă şi amenajări hidrotehnice;

– protecţia mediului;

– acţiuni economice;

– combustibil şi energie;

– agricultură;

– transporturi.

34

CURSUL NR. 7

REGLEMENTAREA VENITURILOR PUBLICE

1. Reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor directe

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit este unul dintre principalele venituri bugetare, cu o

amplă reglementare normativă, respectiv Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.

571/200323, titlul II si Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/200424.

Impozitul pe dividende

Cota-parte din profitul obţinut de societăţile comerciale ce se va plăti

fiecărui acţionar sau asociat, după caz, constituie, conform Legii 31/1990 privind

societăţile comerciale - dividend. Codul fiscal defineşte dividendul ca fiind o

distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant

la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea

persoană juridică25.

Impozitul pe salariu

Reglementarea juridică a impozitului pe salarii a fost instituită potrivit

interesului fiscal al statului în condiţiile restabilirii rolului şi importanţei

salariilor în economia naţională26. Conform prevederilor actului normativ care-l

reglementează, impozitul pe salarii se datorează de către persoanele fizice

române şi străine care realizează pe teritoriul României venituri sub formă de

salarii şi alte drepturi salariale27.

23 Publicat în M. Of. al României nr.927 din 23 decembrie 2003. 24 Publicat în M .Of. al României nr.112 din 6 februarie 2004. 25 Art.7, pct.12 din Codul fiscal, modificat. 26 I.Gliga, op.cit., pp.188-189. 27 art. 1 alin. 1 din legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, modificată şi completată prin Legea nr.

35/1993.

35

Impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi a altor

categorii de subiecţi

Veniturile liber-profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane particulare

alcătuiesc o categorie de venituri realizate de persoanele fizice în mod particular,

într-o evoluţie permanentă în condiţiile încurajării legale a iniţiativei particulare

ca cerinţă a economiei de piaţă şi cu consecinţa diversificării activităţilor

lucrative desfăşurate în mod independent şi particular de către persoanele fizice.

7.1.5. Impozitele şi taxele locale

Legislaţia fiscală din statul nostru cuprinde şi acte normative care privesc

impozite şi taxe locale, denumite astfel mai ales pentru că sunt venituri proprii

ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în cuprinsul cărora se realizează.

Aceste impozite şi taxe prevăzute în clasificaţia veniturilor bugetare ca

impozite directe sunt: impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, taxele asupra

mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi

autorizaţiilor, taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate,

impozitul pe spectacole, taxa hotelieră, taxe speciale, alte taxe locale.

2. Impozite indirecte şi taxele asimilate acestora

În ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică, impozitele sunt clasificate28 în patru categorii:

➢ impozite de venit ( cuprinzând impozitele pe veniturile corporaţiilor şi ale

persoanelor fizice );

➢ impozitele de consumaţie ( respectiv impozitele asupra bunurilor şi

serviciilor );

➢ impozitele pe avere şi capital, şi

➢ contribuţii pentru asigurările sociale.

28 I. Văcărel, - Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Române, 1995, p.185.

36

2.1. Reglementarea taxei pe valoarea adăugată

T.V.A constituie impozit general de consum, care se aplică pe fiecare stadiu

al circuitului economic de producţie a produsului final, asupra valorii adăugate

realizate de către producători intermediari şi de producătorul final, inclusiv

distribuţia până la înstrăinarea către consumatorul final.

T.V.A-ul este, potrivit art. 2 al Directivei Comunităţii Economice Europene

din 11 aprilie 1967, „un impozit asupra consumului, aplicabil bunurilor şi

serviciilor, fiind proporţional cu preţul acestora, indiferent de numărul

tranzacţiilor intervenite în procesul de producţie şi de distribuţie anterioare

stadiului impozitării”

Valoarea adăugată constă în diferenţa între preţul unui bun obţinut în urma

vânzării şi preţul tuturor bunurilor achiziţionate şi al serviciilor prestate în

vederea realizării acestui bun.

Valoarea adăugată (V.A.) poate fi calculată ca diferenţă între valoarea

producţiei şi a cea consumurilor intermediare, conform relaţiei:

V.A. = P - C.I.

unde:

P = valoarea producţiei ( suma valorii cifrei de afaceri şi a variaţiei

stocurilor de produse finite şi producţiei neterminate), iar

C.I. = consumurile intermediare (suma valorii materiilor prime,

materialelor, semifabricatelor achiziţionate, a serviciilor exterioare prestate de

furnizori etc.)29.

Valoarea adăugată se calculează, în vederea aplicări T.V.A. ,

pentru fiecare stadiu în parte al ciclului economic, productiv sau

prestator, după caz.

T.V.A deductibilă (Input tax)

29 V. Pătrulescu, - Aplicarea T.V.A. - o soluţie oportună?, în Revista „Tribuna Economică”, nr. 20/1991, p.38.

37

Este T.V.A inclusă în valoarea pe care un cumpărător o plăteşte pentru

bunurile serviciilor pe care le achiziţionează pentru a le utiliza în activitatea sa

economică30.

T.V.A colectată (brută/exigibilă) ( Output tax)

Concret , este vorba de T.V.A care face obiectul facturii bunurilor livrate

sau serviciilor prestate.

2.2. Taxele de timbru

Taxele de timbru, „reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor

efectuate de diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau

eliberează diferite acte, prestează servicii ori rezolvă diferite interese legitime ale

părţilor”31.

2.3. Taxele consulare

Obiectul taxelor consulare se aseamănă în bună parte cu al taxelor de

timbru de care se deosebesc totuşi prin faptul că sunt legalizări de semnături,

eliberări de copii de pe acte şi alte servicii prestate în ţară de către organe ale

Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ale Ministerului de Externe, iar în

străinătate de oficii consulare şi misiuni diplomatice ale statului nostru.

3. Venituri bugetare diverse

Din categoria veniturilor bugetare diverse fac parte următoarele:

➢ venitul din aplicarea prescripţiei extinctive;

➢ venitul din recuperarea cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor;

➢ venituri din amenzi;

➢ venituri realizate din valorificarea legală a bunului confiscate;

30 I.Condor, op.cit., p.38, citând Oxford Reference. A Concise Dictionary of Business, Oxford University Press,

Oxford, New York, Toronto etc. Market House Brooks Ltd. 1990, p.188 31 a se vedea prev. § 1. din Instrucţiunile nr. 1711/1960 emise de Ministerul Finanţelor pentru aplicarea

Decretului nr. 199/1955 privind taxele de timbru.

38

CURSUL NR. 8

CREDITUL PUBLIC

1. Noţiuni generale despre creditul public

Împrumuturile publice în cadrul finanţelor publice, reprezintă un mijloc de

completare a fondurilor băneşti de utilitate publică, inclusiv de completare a

veniturilor bugetare.

Caracteristicile împrumutului public

Legea nu defineşte împrumutul public, ci doar împrumutul de stat32 care

este obligaţia generată de un contract prin care statul, în calitate de împrumutat,

obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se

angajează să le ramburseze împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-

o perioadă specificată.

Totalitatea împrumuturilor pe care le poate contracta şi garanta statul, pe o

perioadă de un an, constituie plafonul de îndatorare publică şi este stabilit anual

prin lege33.

Din aceste definiţii se degajă o serie de caracteristici sau particularităţi ale

împrumutului public, după cum urmează:

➢ caracterul legal;

➢ caracterul contractual;

➢ caracterul rambursabil;

➢ caracterul temporar.

Potrivit legii (nr. 313/2004), datoria publică este alcătuită din:

– datoria publică guvernamentală, constând din totalitatea obligaţiilor

financiare interne şi externe ale statului provenind din împrumuturile contractate

direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în

numele României, de pe pieţele publice;

32 art. 2 al.1 pct. 12 din Legea datoriei publice nr. 313/29.06.2004. 33 art. 2 al.1 pct. 39 din Legea datoriei publice nr. 313/29.06.2004.

39

– datoria publică locală, constând din totalitatea obligaţiilor financiare

interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din

împrumuturi interne sau externe, contractate direct sau garantate de acestea de pe

pieţele financiare.

Serviciul datoriei publice reprezintă totalitatea sumelor de plată decurgând

din datoria publică, respectiv rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri

aferente datoriei publice, pe o perioadă determinată, de regulă, de un an.

Clasificări

Împrumutul public poate fi clasificat după mai multe criterii:

a) în funcţie de durată:

– pe termen scurt - durata de rambursare nu depăşeşte un an;

– pe termen mediu - durata de rambursare este mai mare de un an, dar nu

depăşeşte 5 ani;

– pe termen lung - durata de rambursare este mai mare de 5 ani;

b) după spaţiul geografic:

– împrumutul intern - contractat de la creditori rezidenţi în România;

– împrumutul extern - contractat de la creditori nerezidenţi în România;

c) după calitatea împrumutatului:

– împrumut contractat de stat;

– împrumut al altor persoane, dar cu garanţia statului;

– împrumut contractat de unităţile administrativ-teritoriale;

– împrumut contractat de alte persoane, dar garantat de unităţile

administrativ-teritoriale.

Scopurile împrumutului public

Scopurile împrumutului public, potrivit art. 3 din Legea datoriei publice, sunt:

– finanţarea deficitului bugetului de stat;

– finanţarea deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de

stat până la alocarea de sume cu această destinaţie;

40

– finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat şi bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul curent;

– refinanţarea datoriei publice guvernamentale, în condiţiile acceptate de

Ministerul Economiei şi Finanţelor;

– menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general

al Trezoreriei statului;

– finanţarea unor proiecte sau alte necesităţi aprobate prin hotărâre a

Guvernului;

– susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare.

Prin lege pot fi stabilite şi alte scopuri.

Caracterele juridice

Din prevederile legale privind împrumutul public rezultă următoarele trăsături:

– caracterul legal, rezultând din prevederea în lege a acestuia;

– caracterul contractual decurge din prevederea legală potrivit căreia

„Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat (…)”;

– caracterul rambursabil, rezultând din prevederea legală potrivit căreia

rambursarea datoriei este o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă;

– caracterul temporar, constând în faptul că sunt prevederi legale ale duratei

creditului.

Gestionarea datoriei publice

Definiţie. Gestionarea datoriei publice este ansamblul activităţilor şi

operaţiunilor de contractare, asigurarea garanţiilor, plata ratelor, dobânzilor şi

altor sume aferente, ţinerea evidenţelor, gestionarea fondurilor de risc.

Plasarea împrumuturilor publice poate fi făcută:

– prin subscripţie publică;

– prin consorţii bancare;

41

– prin vânzare la bursă.

Gestionarea datoriei publice poate fi:

– gestionare normală care constă în derularea restituirii în condiţiile

contractuale, respectiv plata ratelor, dobânzilor şi a celorlalte termene convenite.

I se mai spune şi amortizarea împrumutului;

– gestionare excepţională care constă în modificarea condiţiilor

împrumutului prin:

– conversiune - care este o operaţiune de schimbare a condiţiilor unui

împrumut prin micşorarea dobânzii şi/sau mărirea termenului de rambursare. Nu

se confundă cu conversia datoriei publice care înseamnă transformarea în

monedă naţională a împrumuturilor externe în alte valute sau alte monede

naţionale;

– consolidare - prelungirea termenului de rambursare fără modificarea

ratei dobânzii. Datoria publică consolidată este cea rezultată din împrumuturile

publice pe termene mai mari, care se menţin pe mai mulţi ani sau chiar cu o

perspectivă neprecizată în timp. Datoria publică flotantă este cea pe termen

scurt cu termen de rambursare în acelaşi an sau în exerciţiul financiar următor.

Amortizarea sau stingerea datoriei publice se poate face în mai multe

modalităţi:

– rambursarea pe calea anuităţilor - începând cu al doilea sau al treilea an

al împrumutului, debitorul (statul, unitatea administrativ-teritorială) începe să

achite, pe lângă dobânzi, şi o parte din suma datorată;

– rambursarea prin tragere la sorţi - la data lansării împrumutului,

contractat de la un număr mare de creditori, debitorul stabileşte valoarea

acţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi;

– rambursarea prin răscumpărare la bursă - se utilizează când cursul

obligaţiunilor este scăzut şi legea care a autorizat împrumutul prevede că acesta

nu poate fi rambursat înainte de termen.

42

Instrumentele datoriei publice

Datoria publică poate fi contractată prin:

– titluri de stat emise pe piaţa internă sau externă;

– împrumuturi de stat la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane

juridice române sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor;

– împrumuturi de la state, de la guverne şi agenţii guvernamentale străine,

instituţii financiare internaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale;

– împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent al Trezoreriei

statului, în condiţiile legii;

– garanţii de stat.

Titlurile de stat pot fi:

a) în funcţie de suport:

– în formă materializată, ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni

obligatorii referitoare la emitent, valoare nominală, rata dobânzii, scadenţa,

modul de transmiterii;

– în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi

transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază prin sistemul de înregistrare

în cont şi care este înregistrat pe suport hârtie sau alt tip de suport stabilit de

Ministerul Finanţelor Publice.

b) în funcţie de beneficiul oferit:

– cu dobândă - sunt cele care au o valoare nominală la care se plăteşte o

dobândă la termenele specificate la emisiunea lor;

– cu discount - sunt cele fără cupon de dobândă şi care sunt vândute la o

valoare mai mică decât valoarea lor nominală;

c) în funcţie de modul de transmitere:

– nominative - care nu pot fi transmise decât în forma şi condiţiile prevăzute

de lege, titularul lor fiind nominalizat;

– la purtător - transmiterea lor este liberă, titularul nefiind nominalizat în

cuprinsul titlului, acesta fiind posesorul înscrisului constatator;

43

d) în funcţie de posibilitatea negocierii lor:

– nenegociabile - sunt cele nominative, care nu pot fi transmise;

– negociabile - sunt cele de la purtător care pot fi transmise la preţul stabilit

de părţi sau la bursă.

Datoria publică contractată sau garantată de stat sau unităţi

administrativ-teritoriale

Statul poate contracta datoria publică în condiţiile arătate mai sus, pe care o

poate subîmprumuta unor beneficiari finali (ministere, instituţii publice).

În anumite condiţii statul poate garanta datoria publică contractată de agenţi

economici sau autorităţi ale administraţiei publice.

Pentru acoperirea riscurilor decurgând din aceste împrumuturi se constituie

Fondul de risc care se formează din:

– dobânzi din disponibilităţile acestui fond;

– dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru neplata la termen de beneficiarii

împrumuturilor;

– sume încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor;

– fonduri de la bugetul de stat;

– alte surse legale.

Şi unităţile administrativ-teritoriale pot contracta în nume propriu sau să

garanteze în condiţiile arătate la împrumuturile garantate de stat.

44

CURSUL NR. 9

CREANŢELE ŞI OBLIGAŢIILE FISCALE

1. Actul administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal face parte din categoria actelor juridice, fiind o

manifestare expresă de voinţă, făcută în scopul stabilirii, modificării sau

stingerii drepturilor şi obligaţiilor fiscale.

Se emite numai în formă scrisă şi trebuie să conţină următoarele elemente:

denumirea organului fiscal emitent; data emiterii, data la care îşi produce

efectele; datele de identificare a contribuabilului; obiectul actului; motivele de

fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanei împuternicite de organul

fiscal; calea de atac, termenul de depunere şi organul la care se depune

contestaţia; ştampila organului fiscal competent.

Comunicarea actului administrativ fiscal se poate face: direct

contribuabilului, la organul fiscal, sub semnătură; prin poştă, cu scrisoare

recomandată cu confirmare de primire; prin fax sau e-mail dacă poate fi

confirmată primirea. Când contribuabilul sau altă persoană îndreptăţită lipseşte

sau refuză să primească, comunicarea se face prin publicarea unui anunţ într-un

cotidian central de largă circulaţie şi/sau într-un cotidian local ori în Monitorul

Oficial, Partea a IV-a. Comunicarea se consideră făcută în a cincea zi de la data

publicării anunţului.

Opozabilitatea. Actul administrativ fiscal produce efecte de la data

comunicării sau la o dată ulterioară menţionată în acesta.

Nulitatea. Actul administrativ fiscal este lovit de nulitate pentru lipsa unuia

din următoarele elemente:

– numele, prenumele, calitatea şi semnătura împuternicitului organului

fiscal;

45

– numele şi prenumele contribuabilului;

– obiectul actului administrativ.

Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.

➢ Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal se poate face

la cererea contribuabilului sau din oficiu. Actul corectat se comunică

contribuabilului.

2. Colectarea creanţelor fiscale

➢ Obligaţiile fiscale, potrivit Codului fiscal, sunt doar obligaţiile

contribuabililor, constând în:

– obligaţia de declarare a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz,

impozitele, taxele şi alte sume cuvenite bugetului consolidat;

– obligaţia de calculare şi înregistrare în evidenţele finale şi contabile a

sumelor cuvenite bugetului consolidat;

– obligaţia de plată a sumelor cuvenite bugetului consolidat;

– obligaţii de plată accesorii constând în dobânzi şi penalităţi aferente

sumelor datorate cu titlu principal bugetului consolidat;

– obligaţiile de virare şi vărsare ale plătitorilor pentru veniturile bugetului

consolidat supuse stopajului la sursă.

În sens larg, obligaţiile fiscale sunt şi cele ale organului fiscal.

În sens restrâns, obligaţie fiscală desemnează şi suma de plată (cuantumul

acesteia) pentru care Codul fiscal foloseşte termenul de creanţă fiscală, definită

a fi drepturile patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept

material fiscal, atât conţinutul, cât şi cuantumul lor.

➢ Creanţele fiscale pot fi:

– creanţe fiscale principale, constând în dreptul de a percepe impozitele,

taxele, contribuţiile şi alte sume cuvenite bugetului general consolidat, dreptul la

rambursarea TVA şi dreptul de restituirea impozitelor, taxelor şi a altor sume

care constituie venituri ale bugetului general consolidat. Aici Codul fiscal este

46

inconsecvent, deoarece, la obligaţiile fiscale, enumeră numai obligaţiile

contribuabilului, în timp ce creanţele fiscale au în vedere atât drepturile

organului fiscal (de a percepe), cât şi ale contribuabilului (de rambursare şi de

restituire);

– creanţe fiscale accesorii, constând în dreptul de a percepe dobânzi şi

penalităţi de întârziere.

➢ Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabileşte şi se

individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau persoanele

îndreptăţite potrivit legii.

Titlurile de creanţă fiscală pot fi:

– titluri de creanţă fiscală explicite – sunt actele întocmite în scopul de a

constata obligaţia fiscală a unui contribuabil, individualizând această obligaţie.

Sunt astfel de titluri declaraţia fiscală, decizia de impunere, declaraţia de

impunere ş.a.;

– titluri de creanţă fiscală implicite – sunt actele întocmite cu alt scop , dar

care conţin şi individualizează o creanţă fiscală. Sunt astfel de titluri:

documentele de plată a salariilor, a drepturilor băneşti pentru colaboratori, a

dividendelor, procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

➢ Titlul executoriu este titlul de creanţă ajuns la data la care creanţa

fiscală devine scadentă (este exigibilă) prin expirarea termenului de plată

prevăzut de lege sau stabilit de organul fiscal ori în alt mod prevăzut de lege.

Pe lângă datele pe care trebuie să le conţină, orice act administrativ fiscal,

titlul executoriu trebuie să conţină codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal

şi orice alte date de identificare ale debitorului, cuantumul şi natura sumelor

datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.

➢ Stingerea creanţelor fiscale. Deşi Codul fiscal face vorbire numai de

stingerea creanţelor fiscale, în doctrină se discută şi despre modificarea creanţei

fiscale, fapt care corespunde realităţii, fiind numeroase situaţii în care cuantumul

obligaţiilor fiscale se modifică urmare unor căi de atac, intervenţiei prescripţiei

extinctive, modificării unor acte legislative, amnistiei fiscale etc.

47

Creanţele fiscale se sting: prin încasare (plată); prin compensare; prin

executare silită; prin scutire; prin scăderea din evidenţă pentru insolvabilitate;

prin anulare; prin prescripţie.

Stingerea creanţelor fiscale prin plată. Aceasta se efectuează de către

debitori, pe fiecare impozit, taxă ş.a., inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Se poate face plata în numerar, prin mandat poştal, prin decontare bancară, prin

anularea timbrelor fiscale mobile.

Stingerea creanţelor fiscale prin compensare. Compensarea se poate face

între creanţele administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor sau de alţi

titulari de bugete publice, cu creanţele debitorului asupra bugetului public în

cauză, constând în sume de rambursat sau de restituit, până la concurenţa celei

mai mici sume. Nu se poate face compensare între sume aparţinând unor bugete

diferite (de stat, locale sau al asigurărilor sociale de stat).

Scăderea creanţelor, urmărite de organele de executare, din evidenţă,

se face în cazul în care debitorul este în stare de insolvabilitate, aplicabilă în

următoarele situaţii:

– când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;

– când, după epuizarea executării silite a debitorului, rămân debite

neachitate;

– când debitorul a dispărut sau decedat fără să lase avere;

– când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi, la

aceasta ori în alte locuri, unde există informaţii că a avut avere, nu se găsesc

venituri sau bunuri urmăribile;

– când, potrivit legii, debitorul, persoană juridică îşi încetează existenţa şi au

rămas creanţe fiscale neachitate.

Anularea creanţelor fiscale. Poate fi aprobată prin hotărâre de Guvern sau

de autorităţile deliberative la nivel local, în cazuri excepţionale şi pentru motive

temeinice (ex.: calamităţi naturale, catastrofe).

48

Poate fi aprobată şi de conducătorul organului de executare, atunci când

cheltuielile de executare, exclusiv cele de comunicare prin poştă, sunt mai mari

decât creanţele fiscale supuse executării silite.

Sunt anulate şi creanţele fiscale aflate în sold la data de 31 decembrie a

anului, care sunt mai mici de 100.000 lei. Acest plafon se stabileşte anual prin

Hotărâre a Guvernului.

Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie. Prescripţia se aplică distinct

în ceea ce priveşte dreptul de stabilire şi în ceea ce priveşte executarea silită.

Dreptul de a stabilit obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, calculat

de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa. În cazul

faptelor penale, se prescrie în termen de 10 ani de la data săvârşirii faptei care

constituie infracţiune. Aceste termene se suspendă sau se întrerup, potrivit

dreptului comun. Se mai suspendă între momentul inspecţiei fiscale şi cel al

emiterii deciziei de impunere, ca urmare a inspecţiei fiscale.

Dreptul de a cere executarea silită şi dreptul de a cere compensarea sau

restituirea se prescriu în 5 ani calculaţi începând cu data de 1 ianuarie a anului

următor celui în care a luat naştere dreptul. Codul fiscal prevede cazurile în care

se întrerupe sau se suspendă.

Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită. Atunci când debitorul

nu-şi plăteşte de bună voie obligaţiile fiscale, se procedează la executarea

fiscală, în baza titlului de creanţă, devenit titlu obligatoriu. Executarea silită

începe numai după ce organul de executare îi transmite debitorului înştiinţarea

de plată, prin care i se comunică suma datorată, iar, după înştiinţare, au trecut 15

zile de la comunicare.

Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii, însoţită de un

exemplar al titlului de creanţă. Somaţia cuprinde, în afara datelor cerute pentru

actul administrativ fiscal, următoarele elemente: numărul dosarului de executare;

suma pentru care se începe executarea silită; termenul de plată şi indicarea

consecinţelor nerespectării somaţiei.

Executarea silită poate fi:

49

– prin poprire;

– prin executarea bunurilor mobile;

– prin executarea bunurilor imobile.

În timpul executării silite a bunurilor imobile, creanţa fiscală mai poate fi

stinsă şi prin darea în plată care constă în trecerea în proprietatea publică a

statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, la cererea debitorului,

cu acordul creditorului fiscal, a bunurilor imobile supuse executării silite.

50

CURSUL NR. 10

IMPOZITUL PE PROFIT ŞI IMPOZITUL PE VENIT

1. Impozitul pe profit

Termenul de profit este utilizat în economie pentru a desemna diferenţa

pozitivă dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent

economic şi costul lor. I se mai spune şi profit brut. Profitul net este profitul

care rămâne la dispoziţia celui care l-a obţinut, după plata impozitului aferent.

Codul fiscal operează cu conceptul de profit impozabil care se calculează

ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în

scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile

neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Veniturile neimpozabile sunt prevăzute expres în Codul fiscal. Sunt astfel de

venituri dividendele primite de la orice persoană juridică română. Sunt prevederi

în lege privind dividendele şi pentru momentul postaderare UE. Legea mai

prevede şi alte venituri neimpozabile.

Cheltuielile deductibile sunt numai cheltuielile efectuate în scopul realizării

veniturilor impozabile. Codul fiscal mai prevede şi ce alte cheltuieli deductibile

sunt efectuate în scopul realizării veniturilor, dintre care exemplificăm:

cheltuielile cu ambalajele; cheltuielile pentru protecţia muncii şi prevenirea

accidentelor de muncă şi bolilor profesionale; cheltuielile cu primele de

asigurare, cheltuielile pentru formarea profesională a personalului ş.a. Tot Codul

fiscal mai prevede cheltuieli cu deductibilitate limitată. Şi cheltuielile

nedeductibile sunt prevăzute tot de Codul fiscal (pentru amănunte, a se vedea

cursul).

Sunt situaţii în care contribuabilul nu realizează profit sau chiar

înregistrează pierderi. Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe

profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii cinci ani

51

consecutivi., în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a

impozitului pe profit.

Creditul fiscal. Atunci când o persoană juridică română obţine venituri în alt

stat, printr-un sediu permanent, sau venituri supuse impozitului cu reţinere la

sursă şi veniturile sunt impozabile atât în România, cât şi în statul străin,

impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect, prin virarea de o altă

persoană, se deduce din impozitul pe profit datorat în România. Pierderile

fiscale externe se deduc doar din veniturile obţinute în străinătate.

Subiecţii impunerii pe profit sunt:

– persoanele juridice române;

– persoanele juridice străine, pentru activitatea desfăşurată printr-un sediu

permanent în România;

– persoanele juridice străine şi persoanele juridice nerezidente care

desfăşoară activitate în România printr-o asociere fără personalitate juridică;

– persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu

proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de

participare deţinute la o persoană juridică română;

– persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru

veniturile realizate atât în România, cât şi în străinătate, prin asocieri fără

personalitate juridică, caz în care impozitul datorat de persoana fizică se

calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.

Scutiri de la plata impozitului pe profit. Prin Codul fiscal sunt stabiliţi

contribuabilii scutiţi de plata impozitului pe profit, printre aceştia fiind trezoreria

statului, instituţiile publice pentru veniturile proprii, persoanele juridice române

care plătesc impozit pe veniturile microîntreprinderilor, fundaţiile române

constituite prin legat, cultele religioase (pentru veniturile din activităţi

economice folosite în scop caritabil şi pentru veniturile obţinute din producerea

şi valorificarea obiectelor de cult), pentru veniturile din chirii, instituţiile de

învăţământ particulare acreditate sau autorizate provizoriu, asociaţiile de

proprietari şi locatari (pentru veniturile din activităţi economice utilizate pentru

52

îmbunătăţirea utilităţii şi eficienţei clădirii, îmbunătăţirea şi repararea proprietăţii

comune), organizaţiile sindicale şi cele patronale, în anumite condiţii ş.a..

Cota de impozit pe profit este, la acest moment, cota unică de impozitare de

16%. În cazul asocierilor fără personalitate juridică, veniturile şi cheltuielile se

atribuie fiecărui asociat, corespunzător cotei sale de participare în asociere.

Activitatea barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor

sau pariurile sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează venituri în

baza unui contract de asociere, la care impozitul pe profit determinat pentru

această activitate este mai mic de 5% din veniturile respective, se impozitează cu

5% din veniturile realizate.

Declaraţiile fiscale şi plata impozitului pe profit. Impozitul pe profit se

declară şi se plăteşte trimestrial până la data de 25 a primei luni următoare

trimestrului pentru care se face plata. Pentru ultimul trimestru se plăteşte la

nivelul trimestrului al III-lea. Declaraţia anuală şi impozitul pe profit aferent

anului încheiat se depune şi se plăteşte până la 15 februarie din anul următor.

Banca Naţională a României şi societăţile bancare depun declaraţii lunare şi

plătesc lunar impozitul pe profit până la data de 25 a lunii următoare.

Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitului pe profit.

2.Impozitul pe venit

Face parte din categoria impozitelor directe şi se aplică persoanelor fizice.

Principiul în aplicare acestui venit este cel al locului realizării venitului şi nu al

domiciliului celui care realizează venitul. Astfel, subiectele supuse acestui

impozit sunt:

– persoanele juridice rezidente. Legea nu distinge în funcţie de cetăţenie,

fiind datorat atât de cetăţenii români cu domiciliul în ţară, cât şi de apatrizi şi

cetăţeni străini cu domiciliul în România. Aceste persoane datorează impozit pe

53

venit şi pentru veniturile obţinute şi în România dacă au rezidenţa în România 3

ani consecutiv, începând cu al patrulea an consecutiv;

– persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă

prin intermediul unui sediu permanent în România. Persoana fizică nerezidentă

care desfăşoară activităţi dependente, pentru a fi impozitată pe venit, trebuie să

fie prezentă în România peste 183 zile în orice perioadă de 12 luni consecutive.

Prezenţa nu este condiţionată de continuitatea celor 183 zile, ci numai de cele 12

luni consecutive. Aceste persoane fizice, dacă au calitatea de rezident 3 ani

consecutiv, sunt supuse impozitului pe venit pentru veniturile obţinute din orice

sursă atât din România, cât şi din afara României, începând cu al patrulea an

consecutiv.

În practica acestui tip de impozit au fost utilizate trei tipuri de impozitare:

– sistemul cedular sau al impunerii separate. Cedula desemnează o

categorie de venit. În acest sistem fiecare categorie de venit se impozitează

separat. S-a practicat şi în România înainte de introducerea impozitului pe

venitul global;

– sistemul impunerii globale. În acest tip de sistem, toate sau numai unele

dintre veniturile realizate de un contribuabil, din orice sursă, se însumează şi se

impozitează ca un tot;

– sistemul dual sau mixt. Rezultă din suprapunerea unui tip de impozit

global pe venitul net total al unui număr de impozite separate.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, s-a

adoptat sistemul impunerii globale pentru unele categorii de venituri ale

persoanelor fizice. După introducerea cotei unice de 16%, deşi sistemul se

menţine, are o aplicabilitate limitată în fapt datorită menţinerii şi altor cote de

impozitare pentru unele venituri ale persoanelor fizice.

Categorii de venituri supuse impozitului pe venit:

Venituri din activităţi independente;

Venituri din salarii;

Venituri din cedarea folosinţei bunurilor;

54

Venituri din investiţii;

Venituri din pensii;

Venituri din activităţi agricole;

Venituri din premii şi jocuri de noroc;

Venituri din transferul proprietăţii imobiliare;

Câştiguri primite de la societăţile de asigurare ca urmare a contractelor de

asigurare, cu ocazia tragerilor de amortizare;

Prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau orice

altă entitate în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care

suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;

Veniturile obţinute de pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru

anumite bunuri şi servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, pe baza contractului de

muncă sau în baza unor legi speciale;

Venituri primite de persoanele fizice ca onorarii de arbitraj comercial.

Ministerul Finanţelor Publice, prin norme, stabileşte şi alte venituri din alte

surse care sunt supuse impozitului pe venit, altele decât cele neimpozabile. O

serie de venituri sunt neimpozabile, în sensul impozitului pe venit, dintre care

exemplificăm: ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin din bugetele

publice, despăgubirile pentru calamităţi naturale, invaliditate, deces, pensiile

IOVR, bonurile de valoare acordate cu titlu gratuit, sumele primite ca

sponsorizare şi mecenat, sumele din transferul proprietăţii imobiliare şi bunurilor

mobile din patrimoniul personal, bursele, drepturile în bani şi în natură ale

militarilor în termen, veniturile din agricultură şi silvicultură, premiile sportivilor

medaliaţi ş.a.

• Veniturile din activităţile independente sunt:

– veniturile comerciale din fapte de comerţ şi prestări de servicii, precum şi

din practicarea unei meserii;

55

– veniturile din profesii liberale - avocat, notar, auditor financiar, consultant

fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori

imobiliare, arhitect sau alte profesii reglementate;

– veniturile din drepturile de proprietate intelectuală, brevetele de invenţie,

desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice,

know-how, drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor.

Sunt venituri din activităţi independente neimpozabile, următoarele:

– veniturile din aplicarea în ţară de către titular sau, după caz, de către

titularii licenţei, a unei invenţii brevetate în România, incluzând fabricarea

produsului sau aplicarea procedeului în primii 5 ani de la data începerii aplicării,

cuprinşi în perioada de valabilitate a brevetului;

– venitul obţinut de titularul brevetului din cesionarea acestuia.

• Veniturile din salarii sunt toate veniturile în bani şi/sau în natură

obţinute de o persoană fizică care desfăşoară o activitate în baza unui contract

individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege. Sunt asimilate

salariilor şi indemnizaţiile pentru funcţiile de demnitate publică, pentru funcţii

alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ, drepturile băneşti ale

militarilor, indemnizaţia lunară brută şi suma din profitul net plătite

administratorilor la companii (societăţi la care statul sau o autoritate a

administraţiei publice locale este acţionar majoritar şi la regiile autonome),

sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin

subscripţie publică, indemnizaţia asociatului unic la nivelul valorii înscrise în

declaraţia de asigurări sociale, indemnizaţiile administratorilor şi sumele din

profitul net primite de administratorii societăţilor comerciale, indemnizaţiile de

delegare sau detaşare şi alte sume sau avantaje de natură salarială asimilate

salariilor.

• Deducerea personală este suma de bani care se scade din veniturile din

salarii înainte de determinarea impozitului şi este diferită în funcţie de membrii

de familie pe care îi are în întreţinere. În prezent, se aplică, pentru veniturile

56

brute de până la 10 milioane lei. Peste acest plafon, până la 30 milioane lei,

deducerile sunt degresive. Peste 30 milioane lei, nu se mai aplică.

Determinarea impozitului pe salarii se face prin aplicarea unei cote de

16% pe diferenţa dintre venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul

brut a contribuţiei aferente unei luni (contribuţia de asigurări sociale, contribuţia

la pensia suplimentară, contribuţia de asigurări sociale de sănătate, şomaj) şi

următoarele:

– deducerea personală pentru luna respectivă;

– cotizaţia sindicală pentru luna respectivă;

– contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale, fără a depăşi

200 euro anual. Pentru celelalte venituri salariale decât locul unde se află

funcţia de bază, cota de 16% se aplică asupra diferenţei dintre venitul brut şi

contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora.

Acest impozit se plăteşte prin stopaj la sursă, pe care plătitorul trebuie să-l

vireze până la data de 25 a lunii următoare.

Contribuabilii pot dispune cu privire la 2% din impozitul pe salariu pentru

sponsorizarea entităţilor nonprofit.

o Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor

Sunt impozabile veniturile atât în bani, cât şi în natură.

Veniturile impozabile sunt chiriile sau arendele prevăzute în contractele

încheiate între părţi, indiferent de momentul încasării lor pentru fiecare an fiscal.

Venitul brut se majorează cu cheltuielile care, potrivit dispoziţiilor legale, cad în

seama locatorului, dacă sunt suportate de utilizator.

Venitul net se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor

determinate prin aplicarea unei cote de 25% asupra venitului brut.

Impozitul se virează până la data de 25 a lunii următoare.

o Impozitul pe veniturile din investiţii

Sunt venituri din investiţii:

– dividendele;

– veniturile impozabile din dobânzi;

57

– câştiguri din transferul titlurilor de valoare;

– venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază

de contract şi alte operaţiuni similare;

– venituri din lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a unei persoane

juridice.

Veniturile din dividende şi din dobânzi se impozitează cu o cotă de 10%. Se

plăteşte prin stopaj la sursă.

o Impozitul pe veniturile din pensii

Se aplică asupra sumelor primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din

contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale,

inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale şi cele finanţate de

la bugetul de stat.

Venitul impozabil lunar din pensii se determină prin scăderea din cuantumul

pensiei a unei sume de 9 milioane lei vechi (900 RON). Se determină şi se

virează de fiecare plătitor de pensii până la data de 25 inclusiv a lunii următoare

celei pentru care se face plata. Cota de impozitare este de 16% (cota unică).

o Impozitul pe venituri şi premii din jocurile de noroc

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri cu excepţia celor

pentru sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile

olimpice, premiile pentru elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi

internaţionale.

Veniturile din jocurile de noroc cuprind câştigurile realizate ca urmare a

participării la jocurile de noroc, inclusiv cele de tip jack-pot, altele decât cele

realizate la jocurile de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri.

Cota de impozitare este:

– de 16% pentru venituri din premii şi se impune prin reţinere la sursă;

– 20% pentru veniturile din jocurile de noroc la care venitul net nu

depăşeşte 100 milioane ROL;

58

– 25% pentru veniturile din jocurile de noroc la care venitul net este de

peste 100 milioane ROL. Impozitul se calculează, reţine şi virează de plătitor

până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Veniturile din premii şi jocuri de noroc sunt neimpozabile în sumă de 6

milioane ROL pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de acelaşi

organizator sau plătitor în aceeaşi zi.

Impozitul pe venitul microîntreprinderilor

Subiectele impunerii. Este microîntreprindere persoana juridică română

care, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, îndeplineşte cumulativ

următoarele condiţii:

– are în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de

servicii sau comerţul;

– are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;

– a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul a 100.000 euro;

– capitalul social este deţinut de alte persoane decât statul, autorităţile locale

şi instituţiile publice.

Opţiunea între plata impozitului pe profit şi plata impozitului pe venitul

microîntreprinderilor poate fi făcută la înfiinţare sau ulterior, cu condiţia să nu

mai fi fost plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor.

Nu pot opta pentru acest impozit persoanele juridice care:

– desfăşoară activităţi bancare;

– desfăşoară activităţi de asigurări şi reasigurări sau al pieţei de capital, cu

excepţia intermediarilor;

– desfăşoară activităţi în domeniul jocurilor de noroc, pariurilor sportive şi

cazinourilor;

– au capitalul social deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu

peste 250 angajaţi.

59

CURSUL NR. 11

TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ ŞI ACCIZELE

1. Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.)

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, practicat într-un număr

foarte mare de state. Aplicarea acestui impozit în România a fost precedată de

aplicarea impozitului pe circulaţia mărfurilor, care era un impozit „în cascadă”.

La I.C.M., pe fiecare stadiu al producţiei sau circulaţiei se aplica, de fiecare dată,

cota de impozitare, astfel că, începând cu cel de-al doilea stadiu şi până la

ajungerea la consumatorul final, cota de impozitare se aplica valorii care deja

conţinea I.C.M. plătit. Taxa pe valoarea adăugată a înlăturat această multiplicare

„în cascadă”. În România, TVA a fost introdusă pentru prima dată prin

Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992.

Valoarea adăugată este diferenţa între preţul de ieşire şi preţul de intrare.

Exemplu: un agent economic cumpără un produs la preţul P1 = 300 lei. După

intervenţiile asupra lui, îl vinde mai departe la P2 = 400 lei. Valoarea adăugată

(V.A.) = 100 lei.

Valoarea adăugată are caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor

bunurilor şi serviciilor, cu excepţia celor scutite de lege.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit neutru şi unic deoarece se aplică

asupra tuturor activităţilor economice, iar nivelul ei este independent de

întinderea circuitului economic.

Taxa pe valoarea adăugată este fracţionată deoarece se calculează pe

fiecare stadiu care intervine în producerea şi comercializarea bunului economic.

Livrările de bunuri sunt definite de lege ca orice transfer al drepturilor de

proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin

persoane care acţionează în numele acestuia. Schimbul de bunuri sau servicii se

impozitează ca două livrări sau prestări separate.

60

Prestarea de servicii este definită ca orice operaţiune care nu constituie

livrare de bunuri. Sunt cuprinse operaţiunile de leasing, transferul drepturilor de

autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi similare, operaţiunile de

intermediere etc.

Regimurile TVA. Operaţiunile impozabile pot fi:

– operaţiuni taxabile, la care în prezent se aplică o cotă, fie cota standard de

19%, fie cota de 9%;

– operaţiunile scutite cu drept de deducere, pentru care nu se datorează

T.V.A., dar este permisă deducerea T.V.A. datorate sau plătite pentru bunurile

sau serviciile achiziţionate. Aceste scutiri sunt pentru exporturi sau alte

operaţiuni similare şi pentru transportul internaţional, precum şi scutiri speciale

legate de traficul internaţional de bunuri, cum este cazul bunurilor plasate în

antrepozit vamal, în magazinele duty-fre, introducerea bunurilor în zonele libere

sau portul liber, scoaterea mărfurilor străine din zonele libere sau portul liber;

– operaţiuni scutite fără drept de deducere, pentru care nu se datorează

T.V.A. şi nu este permisă deducerea T.V.A., datorate sau plătite pentru bunurile

sau serviciile achiziţionate, cum este cazul serviciilor medicale, activitatea de

învăţământ, inclusiv a căminelor şi cantinelor organizate pe lângă acestea,

prestarea de servicii culturale sau strâns legate de practicarea sportului şi

educaţiei fizice ş.a.;

– operaţiuni de import scutite de plata T.V.A., pentru care nu se datorează

T.V.A. în vamă, cum este cazul bunurilor introduse în ţară de persoane fizice,

bunurilor importate destinate comercializării în regim de duty-free, importurilor

de bunuri efectuate de organismele internaţionale sau interguvernamentale cu

sediul în România ş.a.

Subiecţii impunerii. Deşi T.V.A. este suportată de consumatorul final,

plătitorul este orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi

indiferent de loc, activităţi economice de natura celor impozabile pe valoarea

adăugată; oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. Instituţiile publice

sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi

61

publice, dacă tratarea lor ca persoane neimpozabile ar distorsiona concurenţa,

precum şi pentru activităţile desfăşurate în aceleaşi condiţii legale ca şi cele

aplicate operatorilor economici, chiar dacă sunt prestate în calitate de autoritate

publică şi pentru o serie de activităţi expres prevăzute de lege.

Sunt scutite de plata T.V.A. persoanele impozabile a căror cifră de afaceri

anuală, declarată sau utilizată, este inferioară plafonului de scutire, fixat la acest

moment la 2 miliarde lei. ROL, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului

normal de T.V.A. Dacă în cursul anului fiscal este depăşit plafonul de scutire,

este obligatorie solicitarea înregistrării ca plătitor de T.V.A. După acest moment

nu se mai poate reveni la scutirea de T.V.A. chiar dacă cifra de afaceri este

inferioară plafonului de scutire.

Faptul generator al T.V.A. este operaţiunea (livrarea de bunuri sau

prestarea de servicii) care determină naşterea obligaţiei de plata T.V.A. Intervine

la data livrării sau la data prestării de servicii, cu unele excepţii prevăzute de

lege.

Exigibilitatea T.V.A. o reprezintă momentul când autoritatea fiscală devine

îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata, chiar dacă aceasta este stabilită prin

lege la o altă dată (art. 134 alin. 2 Cod fiscal). Regula este că T.V.A. devine

exigibilă la data livrării sau prestării. Atunci când sunt livrări sau prestări

succesive care se efectuează continuu (gaze naturale, curent electric, servicii

telefonice ş.a.) se consideră efectuate la momentul decontărilor sau plăţilor

succesive. Exigibilitatea anticipată faptului generator intervine la data la care

este emisă o factură fiscală înaintea livrării de bunuri sau prestării de servicii sau

la data încasării avansului, cu excepţia celor pentru care plata importurilor şi a

drepturilor vamale şi a oricăror avansuri pentru operaţiuni scutite sau care nu

sunt în sfera de aplicare.

În cazul construirii unui bun imobil, antreprenorul general poate opta ca

exigibilitatea T.V.A. să intervină la data livrării.

Cotele de T.V.A.. Există, la acest moment, cota standard de 19% şi cota

redusă de 9%. Cota redusă se aplică pentru: taxele de intrare la muzee,

62

monumente istorice, castele, case memoriale, grădini zoologice şi botanice,

târguri, expoziţii, cinematografe; livrările de cărţi, ziare, reviste, cu excepţia

celor destinate publicităţii; pentru proteze şi accesorii, cu excepţia celor dentare;

pentru produse ortopedice; pentru medicamente de uz uman şi veterinar; pentru

cazarea în sectorul hotelier şi al celor cu funcţie similară.

Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii şi se aplică pentru

T.V.A. datorată sau achitată pentru bunurile livrate sau care urmează să-i fie

livrate şi prestările de servicii efectuate sau care urmează a fi efectuate de o altă

persoană impozabilă, precum şi pentru T.V.A. achitată pentru bunurile

importate. Se mai acordă şi pentru livrările de bunuri scutite de T.V.A. sau

pentru operaţiunile efectuate în străinătate, dacă T.V.A. ar fi deductibilă sau s-ar

efectua în ţară.

Perioada fiscală pentru T.V.A. este luna calendaristică.

2. Accizele

Sunt taxe speciale de consum pentru anumite produse provenite din ţară sau

din import.

Accizele armonizate sunt stabilite pentru trei grupe de produse:

– băuturi alcoolice - bere, vinuri, alte băuturi fermentate decât berea şi

vinurile, produsele intermediare şi alcoolul etilic;

– produsele din tutun;

– uleiurile minerale şi electricitatea. În categoria uleiurilor minerale sunt

incluse benzinele, cu sau fără plumb, motorina, păcura, petrolul lampant, gazul

natural şi petrolier, benzenul, toluenul, xilenii şi alte amestecuri de hidrocarburi,

cu excepţia celor solide (cărbune, lignit etc.).

În afara accizelor armonizate mai sunt supuse accizării o serie de produse

precum cafeaua, anumite confecţii din blănuri naturale, anumite articole din cristal,

bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor, produse de parfumerie,

cuptoare cu microunde, aparate de aer condiţionat, arme de vânătoare şi de uz

63

individual, cu excepţia celor pentru sport, iahturi şi bărci pentru agrement şi

anumite categorii de autoturisme.

Momentul exigibilităţii accizelor este data când produsul este eliberat pentru

consum în România.

Plata accizelor la bugetul de stat se face până la data de 25 a lunii

următoare celei în care acciza devine exigibilă.

Codul fiscal stabileşte scutiri la plata accizelor pentru livrarea în cadrul

relaţiilor consulare sau diplomatice, pentru produsele destinate organizaţiilor

internaţionale în condiţiile convenţiilor internaţionale sau acordurilor încheiate

pentru forţele armate ale statelor membre NATO, cu excepţia celor române, pentru

rezervele naţionale şi de mobilizare, precum şi în alte cazuri.

Regimul de supraveghere. În scopul prevenirii sustragerii de la impozitare s-

a instituit un sistem de supraveghere prin funcţionari numiţi supraveghetori

fiscali. Producţia sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a

fost plătită, poate avea loc numai într-un antrepozit fiscal. Acesta se află sub

controlul organului fiscal.

Anumite produse accizabile sunt supuse marcării.

64

CURSUL NR. 12

TAXELE VAMALE

Taxa vamală este un impozit indirect, perceput de către stat asupra

bunurilor, la momentul trecerii graniţei vamale a acestuia, în scopul importului,

exportului sau tranzitării.

Clasificare

A)obişnuite

B)suprataxeTaxe vamale de import

Taxe vamale de export

Taxe vamale de tranzit

2 ) D u p ă

m o d u l d e fix a r e

T a x e v a m a le a u to n o m e ,s ta b ilite d e s ta t în lip s a

u n o r în ţe le g e r i c u a lte

s ta te s a u c o m u n ită ţi

e c o n o m ic e

T a x e v a m a le p r e fe r e n ţia le ,

u n ila te r a le

r e c ip r o c e .

c a r e p o t fi a p lic a te p e n tr u

p r o d u s e le d in tr-u n a n u m it

s ta t. P o t fi s a u

T a x e v a m a le c o n v e n ţio n a le ,

s ta b ilite c a n iv e l c u a lte

s ta te s a u c o m u n ită ţi e c o n o -

m ic e

65

Înfăptuirea politicii vamale în România se face prin autoritatea vamală

compusă din:

– Autoritatea Naţională a Vămilor - funcţionează în cadrul ANAF în

subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice);

– direcţiile regionale vamale;

– punctele vamale.

Drepturile legal datorate (datoria vamală) se determină pe baza Tarifului

vamal al României.

5) După

plătitorii taxelor

Taxe plătite de agenţii economici

Taxe vamale plătite de instituţiile

publice

Taxe vamale plătite de persoane

juridice de drept privat

Taxe vamale plătite de persoane

fizice

3) Dupămodul de percepere

Taxe vamale specifice, care

se calculează în funcţie de

unitatea fizică de măsură(masă, volum)

Taxe vamale ad valorem,stabilite asupra valorii mărfii

4) După

scopul impunerii

Taxe vamale fiscale, instituite pentru asigurarea de veniturila buget şi care sunt, de regulă,

mai scăzute

Taxe vamale protecţioniste,percepute în scopul de a proteja

anumite ramuri ale economieinaţionale

66

Regimurile vamale

Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006 (Monitorul

Oficial al României nr. 350/19.04.2006) prevede următoarele regimuri vamale:

– punerea în liberă circulaţie care constă în îndeplinirea formalităţilor

vamale şi încasarea oricăror drepturi legal datorate. Este un regim definitiv, cu

excepţia transportului, celelalte fiind suspensive;

– tranzitul, regim suspensiv care permite transportul de la un birou vamal la

alt birou vamal;

– antrepozitul vamal este un regim suspensiv în care mărfurile sunt

depozitate într-un loc aprobat de autoritatea vamală şi aflat sub supravegherea

acesteia. Poate fi public sau privat;

– perfecţionarea activă - constă în supunerea, pe teritoriul României, la una

sau mai multe operaţiuni de transformare sau prelucrare a:

– mărfurilor străine destinate reexportului, sub forma produselor

compensatoare fără a fi supuse drepturilor de import sau de politică comercială;

– mărfurilor puse în liberă circulaţie, cu rambursarea drepturilor de

import aferente, dacă sunt reexportate în afara teritoriului vamal al României sub

formă de produse compensatoare;

– transformarea sub control vamal permite ca mărfurile străine să fie

utilizate pe teritoriul vamal al României pentru a fi supuse unor operaţiuni care

le modifică natura sau starea, fără a fi supuse drepturilor de import sau măsurilor

de politică comercială. La punerea lor în circulaţie se achită drepturile de import

pentru produsele rezultate numite produse transformate;

– admiterea temporară - este un regim suspensiv în care este permisă

utilizarea temporară pe teritoriul vamal al României cu scutirea totală sau

parţială de drepturi de import şi fără a fi supuse măsurilor de politică comercială,

a mărfurilor străine destinate reexportului, fără să fi suferit vreo modificare în

afară de deprecierea normală cauzată de utilizarea lor; termenul maxim nu poate

depăşi 24 luni;

67

– perfecţionarea pasivă - este un regim suspensiv care permite ca mărfurile

româneşti să fie exportate temporar pentru a fi supuse unor operaţiuni de

perfecţionare, iar produsele exportate să fie puse în liberă circulaţie (importate)

cu exonerare totală sau parţială de drepturi de import;

– exportul este regimul definitiv care permite scoaterea mărfurilor româneşti

în afara teritoriului vamal al României.

Codul vamal mai reglementează şi alte destinaţii vamale, respectiv zonele

libere şi antrepozitele libere care sunt părţi din teritoriul vamal al României sau

incinte situate pe acest teritoriu, separate de restul acestuia în care:

– mărfurile străine sunt considerate că nu se află pe teritoriul vamal al

României cât timp nu sunt puse în liberă circulaţie sau plasate sub alt regim

vamal şi nici consumate sau utilizate în alte condiţii decât cele stabilite prin

reglementările vamale;

– mărfurile româneşti beneficiază, pe baza plasării lor, de măsurile legale de

export al mărfurilor.

Datoria vamală constă în obligaţia unei persoane de a plăti cuantumul

drepturilor de import sau de export.

Drepturile de import sunt taxele vamale şi alte taxe echivalente taxelor

vamale de plătit la importul mărfurilor, precum şi taxele agricole şi alte taxe la

import introduse prin reglementările privind politica agricolă. Drepturile de

export au acelaşi conţinut dar sunt aplicabile produselor exportate.

68

CURSUL NR. 13

IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

Sunt venituri ale bugetelor locale constând în:

– impozitul pe clădiri, care se datorează de proprietarii de clădiri într-o cotă de

0,2%, pentru clădirile din mediul urban, şi 0,1%, pentru clădirile din mediul rural,

calculată asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru persoanele fizice care au în

proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate

altei persoane, impozitul se majorează progresiv;

– impozitul pe teren, care se stabileşte în funcţie de suprafaţa măsurată în

metri pătraţi şi de amplasarea lui în intravilan sau extravilan. Se plăteşte anual în

patru rate egale;

– taxa asupra mijloacelor de transport, care se determină în funcţie de tipul

mijlocului de transport în funcţie de capacitatea cilindrică pentru fiecare 500

centimetri cubi ai motorului sau fracţiune din aceasta. Se plăteşte anual în patru rate

egale;

– taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, care se

stabileşte de consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti,

între limitele prevăzute de Codul fiscal. Sunt stabilite pentru eliberarea

certificatelor de urbanism, autorizaţiilor de construire şi altor avize

asemănătoare, pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate

economică şi a altor autorizaţii similare;

– taxe pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, pentru afişaj

în scop de reclamă şi publicitate;

– impozitul pe spectacole, care se calculează prin aplicarea unei cote de

impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare, şi abonamentelor,

cuprinsă între 2% şi 5%, în funcţie de tipul de spectacol;

– taxa hotelieră, care poate fi instituită de consiliul local pentru şederea într-

o unitate de cazare. Cota poate fi între 0,5% şi5% din tariful de cazare;

69

– alte taxe specifice stabilite de consiliile locale, potrivit reglementărilor

legale privind finanţele publice locale.

Principii generale de conduită în domeniul fiscal

Codul fiscal prevede o serie de principii generale de conduită în

administrarea veniturilor bugetului general consolidat. Aceste principii generale

sunt:

➢ principiul aplicării unitare a legislaţiei. Este o obligaţie a organului

fiscal;

➢ principiul exercitării dreptului de apreciere. Organul fiscal poate, în

limitele contribuţiilor şi competenţelor sale, să aprecieze relevanţa stărilor de

fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege;

➢ principiul rolului activ al organului fiscal. Potrivit acestuia, organul

fiscal înştiinţează contribuabilul cu privire la drepturile şi obligaţiile sale:

– este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să

utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru stabilirea situaţiei

fiscale a contribuabilului;

– are obligaţia să examineze obiectiv starea de fapt şi să îndrume

contribuabilii să depună sau să corecteze declaraţiile sau alte documente ori de

câte ori este cazul;

– decide asupra felului şi volumului examinărilor în limitele prevăzute de

lege;

– îndrumă contribuabilul, din proprie iniţiativă sau la solicitarea acestuia, în

aplicarea legislaţiei fiscale;

➢ principiul întrebuinţării limbii oficiale în administrarea fiscală. Aceasta

este limba română. Înscrisurile şi documentele justificative redactate în altă

limbă se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători

autorizaţi. În cazul minorităţilor naţionale se aplică dispoziţiile legale privind

folosirea limbii materne;

70

➢ principiul dreptului de a fi ascultat. Organul fiscal are obligaţia de a

asigura contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu

privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, cu excepţiile

prevăzute de lege;

➢ principiul obligaţiei de cooperare. Contribuabilul este obligat să

coopereze cu organul fiscal în stabilirea stării de fapt fiscale;

➢ principiul secretului fiscal. Funcţionarii publici ai organului fiscal, chiar

şi după încetarea acestei calităţi, trebuie să păstreze, cu excepţiile prevăzute de

lege, secretul asupra informaţiilor fiscale privind contribuabilul, informaţii de

care a luat la cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;

➢ principiul bunei credinţe. Relaţiile dintre contribuabili şi organul fiscal

trebuie să fie fundamentate pe buna credinţă.

Înregistrarea fiscală

Persoanele cu drepturi şi obligaţii fiscale sunt înregistrate fiscal, primind un

cod de identificare fiscală care va fi:

– pentru persoanele fizice – codul numeric personal;

– pentru persoanele juridice, altele decât comercianţii, precum şi pentru

entităţi fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală atribuit de

organul subordonat ANAF;

– pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele celor care au sediul

principal al comerţului în străinătate – codul unic de înregistrare;

– pentru persoanele fizice plătitoare de T.V.A. – codul de înregistrare

fiscală atribuit de organul subordonat ANAF.

În cazul persoanelor plătitoare de T.V.A., codul de înregistrare fiscală este

precedat de litera „R”.

Codul de înregistrare fiscală se menţionează obligatoriu pe facturi, scrisori,

oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise.

Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 zile de la data

înfiinţării sau eliberării actului legal de funcţionare, la organul A.N.A.F. Se

71

întocmeşte pe formular tipizat, pus la dispoziţie de A.N.A.F., care cuprinde:

datele de identificare ale contribuabilului, ale împuternicitului, categoriile de

obligaţii de plată, datele privind sediile secundare, datele privind situaţia juridică

şi alte informaţii necesare administrării sumelor cuvenite bugetului consolidat.

Certificatul de înregistrare fiscală se eliberează de organul A.N.A.F., pe

baza declaraţiei de înregistrare fiscală, fiind scutit de taxele de timbru.

Comercianţii care desfăşoară activitate de comerţ sau prestări de servicii către

populaţie, trebuie să afişeze certificatul de înregistrare fiscală la locurile unde

desfăşoară activitatea.

➢ Registrul contribuabililor se ţine de organul fiscal al A.N.A.F. şi

conţine datele de identificare ale contribuabilului, categoriile de obligaţii,

denumite vector fiscal şi alte informaţii necesare administrării obligaţiilor

fiscale.

72

CURSUL NR. 14

ORGANIZAREA ŞI PROCEDURA CONTROLULUI FINANCIAR

1. Noţiunea, scopul, funcţiile şi formele controlului financiar

Controlul financiar are drept scop identificarea proiectelor de operaţiuni

care nu respectă condiţiile de legalitate şi regularitate şi (sau), după caz, de

încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi de angajament şi prin a

căror efectuare s-ar prejudicia patrimoniul public şi (sau), fondurile publice.

În opinia Prof. I.Condor şi R.Stancu, controlul financiar este o

componentă a activităţii financiare a statului.

În doctrină, controlul financiar este definit în diferite moduri. Astfel,

Prof.D.D. Şaguna îl defineşte ca fiind „o componentă a controlului economic

având ca obiectiv cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate

mijloacele materiale şi financiare de către societăţile comerciale publice, modul

de realizare şi cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar,

realizarea eficienţei economice financiare, dezvoltarea economiei naţionale,

înfăptuirea programului social”34.

O altă definiţie a controlului financiar îl consideră a fi „o operaţiune de

stabilire a concordanţei cu realitatea înregistrărilor în evidenţa financiar-

contabilă a operaţiunilor materiale şi încadrării acestora în prevederile legale”. 35

Totodată, în doctrina economică, controlul financiar-contabil este definit

„ca fiind acţiunea de determinare a unor adevăruri privind starea, proiecţia unor

activităţi economice care urmează a se efectua sau starea celor care au fost

efectuate, prin compararea modului efectiv de manifestare al acestora cu

prevederile sau normele legale prin care au fost definite şi instituţionalizate, în

vederea preîntâmpinării sau depistării şi remedierii eventualelor abateri de la

aceste prevederi şi norme”.36

34 D.D.Şaguna, op.cit., pp.301-304. 35 Radu Stancu, - Drept financiar public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p.176. 36 Petre Popeneagă, - Controlul financiar contabil, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p.20.

73

2. Procedura controlului financiar preventiv şi de gestiune

2.1. Conţinutul şi operaţiunile supuse controlului preventiv

Potrivit art. 23 din Legea nr.500/2002, privind finanţele publice, controlul

financiar preventiv şi auditul intern se exercită asupra tuturor operaţiunilor care

afectează fondurile publice şi (sau) patrimoniul public şi sunt exercitate conform

reglementărilor legale în domeniu.

Baza legală o reprezintă Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind auditul

intern şi controlul financiar preventiv în aplicarea căruia au fost emise Normele

metodologice privind cadrul general al atribuţiilor şi exercitării controlului

financiar preventiv propriu, aprobate prin Ordinul nr.123/06.02.2001 al

ministrului Finanţelor Publice.

9.2.2. Controlul financiar preventiv propriu (intern)

Controlul financiar preventiv propriu (intern) se execută de organele

proprii ale instituţiilor publice, respectiv de contabilul-şef sau persoanele

împuternicite de acesta, cu aprobarea ordonatorului de credite, cu precizarea

limitelor împuternicirii.

Această formă de control este prealabilă aprobării operaţiunii de către

ordonatorul principal de credite şi se acordă de către persoana împuternicită să

exercite controlul prin viză numai dacă operaţiunea respectă întrutotul cerinţele

de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele angajamentelor bugetare

aprobate.

Controlul se face, mai întâi, cu privire la aspectele formale – controlul

formal – după care se face verificarea de fond. Controlul formal are în vedere

încadrarea operaţiunii în categoria celor supuse controlului, completarea

documentelor, conform rubricilor acestora, existenţa semnăturilor şefilor

compartimentelor de specialitate şi a documentelor justificative. Dacă

documentele prezentate nu respectă această cerinţă se restituie emitentului,

făcându-se menţiune în acest sens în „Registrul proiectelor de operaţiuni

prevăzute să fie prezentate la viza de control financiar preventiv propriu”.

74

2.3. Controlul financiar preventiv delegat

Se organizează şi se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice prin

controlorii delegaţi.

Controlul preventiv la ordonatorii principali de credite a fost instituit prin

Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi nr.94/1992. În cadrul

Curţii de Conturi există o structură specializată, secţia de control preventiv.

Prin Ordonanţa Guvernului nr.119/31.08.1999, privind auditul intern şi

controlul financiar preventiv, atribuţiile de control preventiv la ordonatorii

principali de credite au fost încredinţate Ministerului Finanţelor Publice.

Controlul preventiv delegat se exercită de către unul sau mai mulţi

controlori delegaţi numiţi, prin ordin de ministrul Finanţelor Publice pentru

fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia de ordonator principal de

credite al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau al bugetului

oricărui fond special, precum şi pentru operaţiuni privind datoria publică şi

pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice.

Controlul financiar al Ministerului Finanţelor Publice

Ministerul Finanţelor Publice este organul central al administraţiei publice

care aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice şi

exercită administrarea generală a finanţelor publice, asigurând utilizarea

pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi

pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.

În exercitarea acestor atribuţii, Ministerul Finanţelor Publice este

autorizat:

➢ să dea agenţilor economici, ca urmare a controalelor efectuate, dispoziţii

obligatorii pentru luarea măsurilor de respectare a legilor;

➢ să aplice sancţiunile prevăzute de lege în competenţa sa;

➢ să aprobe, înlesniri, restituiri, compensări şi amânări la plata sumelor

cuvenite bugetului de stat;

75

➢ să aprobe, în condiţiile legii, repunerea în termen a cererilor şi

contestaţiilor;

➢ să dispună plata, din conturile agenţilor economici, în condiţiile legii, a

vărsămintelor obligatorii la bugetul de stat, neachitate în termen, precum şi a

majorărilor de întârziere;

➢ să aplice, prin organele sale abilitate, modalităţile de executare silită şi

măsurile asigurătorii pentru recuperarea creanţelor bugetare.

1. Controlul exercitat de Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat

Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar

şi a Gărzii financiare prevede că în cadrul Ministerului Finanţelor Publice

funcţionează Direcţia generală a controlului financiar de stat, având următoarele

atribuţii:

➢ controlul administrării şi utilizării fondurilor bugetare pentru cheltuieli

de funcţionare şi de întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei

publice, finanţate de la buget;

➢ controlul utilizării fondurilor alocate din bugetul de stat pentru realizarea de

investiţii de interes general, pentru subvenţionarea unor activităţi şi pentru alte

destinaţii prevăzute de lege;

➢ verificarea folosirii mijloacelor şi fondurilor din dotare la regiile autonome

şi societăţile comerciale cu capital de stat;

➢ verificarea exactităţii şi realităţii înregistrărilor în evidenţele prevăzute

de lege;

➢ urmărirea stabilirii corecte şi îndeplinirii integrale şi la termen a obligaţiilor

financiare şi fiscale faţă de stat.

2. Controlul fiscal

Potrivit legii, controlul fiscal cuprinde ansamblul activităţilor care au ca

scop verificarea realităţii declaraţiilor, precum şi verificarea corectitudinii şi

exactităţii îndeplinirii conform legii, a obligaţiilor fiscale de către contribuabili.37

37 O.G. nr.70/1997, modificată, art.1.

76

Competenţa de control fiscal revine Ministerului Finanţelor Publice şi

unităţilor sale teritoriale, prin aparatul fiscal şi organele de control abilitate de

lege, numite generic organe de control fiscal precum şi prin serviciile de

specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.

9.3.3. Documentele care se întocmesc cu ocazia controlului fiscal38

Rezultatele controlului, toate datele şi informaţiile culese de inspector cu

ocazia controlului fiscal se consemnează, în mod obligatoriu, în unul din

următoarele documente, după caz:

➢ proces-verbal de control;

➢ notă de constatare;

➢ proces-verbal de constatare a contravenţiilor.

Controlul exercitat de Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală(ANAF)

ANAF este o instituţie publică de control, cu personalitate juridică,

finanţată de la bugetul de stat.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul ANAF este obligat să-şi

facă cunoscută calitatea şi să prezinte legitimaţia înainte de începerea activităţii

de control.

Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal de control.

Dacă se constată contravenţii, se încheie numai proces-verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor, fără să mai fie necesară încheierea unui proces-

verbal de control. Documentele de control se depun şi înregistrează la sediul

ANAF, la ieşirea din serviciu.

Curtea de Conturi a României

Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi

38 I. Condor, R. Stancu, op.cit., p.363-365.

77

Controlul Curţii de Conturi este ulterior şi priveşte respectarea dispoziţiilor

legele privind gestionarea şi folosirea fondurilor publice39. Prin urmare, prin

actul de control sunt vizate atât aspectul juridic, constând în legalitatea încheierii

actelor juridice, cât şi aspectul economic, constând în verificarea operaţiunii

economice, din punctul de vedere al economicităţii, eficacităţii şi eficienţei.

Bibliografie :

Obligatorie :

• Anca-Iulia stoian, Drept financiar, note de curs – Biblioteca

Universității Spiru Haret, Constanța, 2017.

• Viorel Ros, drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2016.

• Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu,

Bucuresti, 2013.

Facultativă :

• Gh. Alecu (autor coord.), R. Stancu, S. Stănciulescu, Drept fiscal şi

Contencios fiscal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010.

Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările

ulterioare.

39 Ibidem, art.21.