chipul preotului dupa epistolele pastorale

SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL IOAN POPASU CARANSEBES

INVATAMANT LICEAL FILIERA VOCATIONALA PROFIL TEOLOGIC (PASTORAL)

CHIPUL PASTORALE

PREOTULUI

IN

EPISTOLELE

LUCRARE DE ATESTARE A COMPETENTELOR PROFESIONALE

INDRUMATOR PR.DR.PROF. TRAIN CONSTANTIN

SUSTINATOR ELEV GRIGORE CONSTANTIN MARCEL RAS. CLEOPA

PROMOTIA 2010 - CARANSEBES -

CUPRINS

Capitolul I: Apostolatul si preotia sacramentalaI.1. Preotia Apostolica I.2. Modele ale slujirii crestine I.2.1. Maica Domnului este modelul uman al slujirii lui Dumnezeu I.2.2. Mantuitorul Hristos este modelul divin al slujirii

Capitolul II: Chipul preotului in Epistolele pastoraleII.1. Scopul Epistolelor pastorale II.2. Slujirea preoteasca dupa Epistolele pastorale II.3Calitatile slujitorilor lui Hristos dupa Epistolele pastorale II.3.1. de invatator II.3.2. de sfintitor II.3.3. de conducator

Concluzie Bibliografie

CAPITOLUL I Apostolatul si preotia sacramentala.I.1. Preotia ApostolicaPreotia sacramentala este o institutie divina, ea fiind asezata in Biserica prin voia lui Iisus Hristos. Precum El a fost randuit preot in veac de catre Tatal (Ev.7,21), tot asa persoanele alese de Providenta sa fie mijlocitori ai oamenilor catre Dumnezeu, nu si-au luat singuri dregatoria, ci au fost chemati la aceasta mare demnitate si au fost sfintiti de catre Intemeietorul Bisericii. Prima forma de preotie, extraordinara si unica in felul ei, a fost colegiul Apostolilor. Evanghelistul Luca descrie intr-un chip impresionant actul chemarii Apostolilor. In zilele acelea s-a suit Iisus in munte ca sa se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu. Si cand s-a facut ziua, a chemat la sine pe ucenicii Sai si a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli (Lc. 6,12-13). Importanta alegerii Sfintilor Apostoli ca reprezentanti ai Sai se arata din faptul ca Iisus i-a randuit la slujire sfanta dupa o noapte intreaga de convorbire cu Tatal. Multi erau cei ce ascultau cuvintele Fiului lui Dumnezeu, multi credeau in profetul din Nazaret. Dar dintre toti Iisus a selectionat doar o ceata mica de doisprezece barbati, care trebuiau sa-I permanentizeze lucrarea intre oameni1. Preotia apostolica a fost asezata ca sa continue cele trei slujiri ale lui Hristos: ca Invatator, ca Arhiereu si ca Imparat. Autoritatea si indatorirea de a invata adevarurile de mantuire le-a incredintat Domnul ucenicilor Sai indata dupa slavita Sa Inviere din morti. Evanghelistul Matei ne reda pregnant faptul trimiterii Apostolilor ca lumina a neamurilor. Imputernicirea s-a facut in Galileia, dupa Inviere, inaintea Inaltarii Domnului la cer. Datu-Mi-S-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate am poruncit voua. Si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Mt. 28,1820). Potrivit acestei trimiteri, Apostolii aveau sarcina sa vesteasca in toata lumea mesajul mantuirii cu aceeasi autoritate ca a lui Hristos. Celor doisprezece li se dadea putere din puterea Tatalui, pe care nici o forta omeneasca nu o va putea birui. Slujirea aceasta de a transmite mesajul Evangheliei in numele Sau, a ridicat-o Domnul pana la nivelul unei identificari depline a Lui cu cei ce il vesteau lumii: Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta si cel ce se leapada de voi, de Mine se leapada (Lc. 10,16). Pe langa slujirea cuvantului, Sfintii Apostoli au primit o putere pe care n-au primit-o nici ingerii, nici arhanghelii, nici chiar aceea care a dat din trupul sau Logosului divin, Maica Domnului: cheile imparatiei lui Dumnezeu, puterea de a ierta pacatele oamenilor. In insasi ziua invierii, seara, Iisus s-a aratat ucenicilor si le-a zis: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele le vor fi iertate, si carora le veti tine vor fi tinute (In. 20,21-23). _______________1. Pr. Stefan Slevoaca, Preotia de hirotonie si preotia credinciosilor, Ortodoxia, nr.2, 1979, p.256.

In toata descoperirea Sfintelor Scripturi nu se poate afla o investire mai mare ca aceasta. Cine poate, in adevar, sa ierte o ofensa adusa lui Dumnezeu decat Insusi Acela care a fost jignit? Si iata ca Hristos incredinteaza acest privilegiu preotilor Sai. Apostolii si urmasii lor aveau sa aiba stapanire asupra sufletelor omenesti, aveau sa fie judecatorii constiintelor, imputerniciti din partea lui Dumnezeu ca in numele Lui sa ierte sufletele care se caiesc de greselile lor si sa le deschida usile Imparatiei ceresti. Sjujirea arhiereasca a lui Hristos au primit-o tot prin delegatie Sfintii Apostoli la Cina cea de Taina cand Mantuitorul a asezat pentru toate veacurile jertfa Sfintei Euharistii, prezenta Sa reala pentru credinciosi, cu trupul si sangele Sau ca hrana duhovniceasca. Cu acea ocazie, Iisus luand painea, a binecuvantat, a frant si dand ucenicilor a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu; si luand paharul si multumind, le-a dat lor zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor (Mt. 26,26-28). Iar indata dupa aceasta le-a mai zis: Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea (Lc. 22,19). Prin porunca de mai sus Hristos a randuit pe alesii Sai ca organe vazute , intarite cu putere sa reinnoiasca pe altare jertfa de pe cruce. La inceput a fost trimis ca Arhiereu, Care, devenind nevazut, a lasat pe Apostoli si urmasii lor ca arhierei vazuti, organe ale Lui2. Minunea din ziua Cincizecimii a marcat pentru Apostoli consacrarea divina, adica acea comunicare a puterii Duhului Sfant in virtutea careia ei au fost sfintiti pentru implinirea marilor misiuni care li s-a incredintat din partea Mantuitorului. Impartasind ucenicilor Sai intreita autoritate de a invata, de a savarsi Sfintele Taine si de a conduce turma pe calea mantuirii, Hristos a voit ca puterea data lor sa fie transmisa in fiecare loc si in orice timp. Am aratat ca odata cu trimiterea lor la predicare, Mantuitorul a promis ucenicilor asistenta Sa neintrerupta. Iata Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Este evident ca aceasta promisiune nu s-a referit doar la persoanele celor doisprezece Apostoli deoarece aceia au murit inca inainte de sfarsitul veacului I. Ci cuvintele lui Iisus se extind asupra urmasilor Apostolilor, asupra celor chemati si sfintiti din generatie in generatie sa continue intre oameni lucrarile cele mantuitoare ale Fiului lui Dumnezeu. Cand numarul bisericilor a crescut, cand indatoririle duhovnicesti s-au inmultit, Apostolii au transmis puterea lor altor persoane, pe care le-au pus in slujba Domnului. Apostolii pretutindeni au lasat urmasi. Astfel, mai intai, pentru comunitatea din Ierusalim au sfintit sapte diaconi si au ales pe Stefan, barbat plin de credinta si de Duh Sfant si pe Filip si pe Prohor si pe Nicanor si pe Timon si pe Parmena si pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-a pus inaintea apostolilor; si ei, rugandu-se, si-au pus mainile peste ei (FA 6,5-6). Este de remarcat faptul ca nu intreaga Biserica i-a randuit pe aceia sa slujeasca la mesele credinciosilor. Comunitatea a ales doar din sanul ei pe barbatii pe care i-a considerat vrednici pentru demnitatea diaconeasca, i-a prezentat inaintea Apostolilor, iar aceia s-au rugat si si-au pus mainile peste ei ca sa-i consacre. Apostolul Pavel, impreuna cu Varnava, dupa ce ei insisi au fost sfintiti, dupa ce au predicat Evanghelia in orasele Asiei, au hirotonit preoti in fiecare biserica (FA 14,23). _______________2. Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Teologie Dogmatica Ortodoxa, vol.3, Bucuresti, 1987, p.145.

Actul transmiterii harului preotiei prin punerea mainilor se repeta de multe ori in comunitatile Bisericii primare. Ucenicului sau Timotei, primul episcop al Efesului, Pavel ii scria: Nu fii nepasator fata de harul care este intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, prin punerea mainilor preotimii (I Tim. 4,14); iar cu alt prilej il povatuia: Te indemn sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel care este in tine, prin punerea mainilor mele (II Tim. 1,6). Iar lui Tit, episcopul din Creta, acelasi apostol ii scria : Pentru aceasta te-am lasat la Creta, ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti prin cetati, precum tiam randuit (Tit 1,5). Din toate aceste locuri ale Noului Testament, confirmate mai tarziu printr-o mare multime de documente patristice, rezulta clar ca preotia crestina este de drept divin, a fost instituita de Iisus Hristos, Marele Preot, prin chemarea Apostolilor. La randul lor, Sfintii Apostoli au randuit conducatori spirituali in Biserica prin actul punerii mainilor sau hirotonie, considerat ca Taina, adica semn vazut al lucrarilor celor nevazute ale harurilor sfintitoare. E suficient de a admite existent mijloacelor de sfintire numite Taine, pentru a admite ca Hristos a trebuit sa denumeasca delegati ai puterii Sale ca sa le administreze. Si de vreme ce Mantuitorul a voit sa intemeieze aici jos o Biserica, pentru a evita anarhia si a mentine ordinea, a trebuit sa constituie o autoritate vazuta, imputernicita s-o conduca in numele Sau3.

I.2. Modele ale slujirii crestineLegatura fireasca, naturala dintre slujire si preotie, asa cum este aratata in cuvantul revelat al Sfintei Scripturi, este importanta pentru intelegerea corecta a rolului mantuitor al Bisericii, Trupul lui Hristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi si mai noi, legatura aceasta a fost uneori gresit inteleasa sau interpretata, dupa diverse iscodiri ale mintii veacurilor trecatoare. Fara a numi aceste interpretari gresite, cred ca se poate spune, pe temelia faptelor istorice, ca voia intemeietorului Bisericii a fost uneori asa de mult intunecata, incat lumina mantuirii a stralucit numai datorita faptului ca Dumnezeu este credincios promisiunii, este drept si este milostiv. Caci asa spune Dumnezeu prin gura psalmistului: "Nici nu voi rupe legamantul Meu si cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba" (Psalm 88,34). Intruparea Mantuitorului Hristos este o forma cu totul speciala de iubire si slujire. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau cel Nascut l-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica" (In. 2,16). Deci Dumnezeu "l-a dat", ideea este de permanenta, nu cu imprumut, nu pentru un timp, ci pentru todeauna. "S-a smerit pe sine ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte pe cruce" (Filip. 2,8). Exista deci o "ascultare" a Intruparii Mantuitorului, o ascultare in smerenia intruparii, o slujire prin Intrupare. Caci prin Intrupare Mantuitorul Hristos a trebuit sa surpe neascultarea lui Adam, a trebuit deci sa il rascumpere pe Adam si astfel sa devina un al doilea Adam, un nou Adam, dar un Adam ascultator, slujitor: "Caci precum prin neascultarea unui om s-au facut partasi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi" (Rom. 5,19). Ascultarea Intruparii Mantuitorului este obiectiva, mantuitoare, este vocatia creatiei pana la a doua venire a Mantuitorului. "Noi surpam iscodirile mintii si toata trufia care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos. Si gata suntem sa pedepsim toata neascultarea cand supunerea voastra va fi deplina" (II Cor. 10,4-6). Intruparea Mantuitorului este deci act de ascultare. Dar ea este o ascultare prin micsorare, imputinare, de aceea valoarea ei pentru creatia umana este deplina: "Ci pe cel micsorat cu putin fata de ingeri, pe Iisus, il vedem incununat cu slava si cu cinste din _______________3. Louis Boucard, Les Sacraments, doctrine et histoire, Paris, 1913, p. 313.

pricina mortii pe care a suferit-o astfel ca prin harul Lui El a gustat moartea pentru fiecare om" (Evr. 2,9). Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, atat de mult a dorit ca Iisus Hristos, Fiul Sau cel UnulNascut sa slujeasca creatia, incat a ingaduit micsorarea Lui, imputinarea slavei Sale vesnice, prin Intrupare. Iar rezultatul sau urmarea ascultarii prin micsorarea Sa este incununarea cu slava si cu cinste. Slujirea Mantuitorului prin Intruparea Sa este si o saracire a bogatiei Sale divine: "Caci cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi cu saracia Lui sa va imbogatiti" (II Cor. 8,9). Pentru ca sa slujeasca neamul omenesc cel cazut in pacatul neascultarii, Mantuitorul Hristos a saracit, prin Intrupare, bogatia Sa divina, si in acest fel noi, din saracia ascultarii, slujirii Sale sa ne imbogatim. Exista doua modele ale slujirii crestine, si aceste modele sunt insusi sursa mereu neimputinata a slujirii: I.2.1. Maica Domnului este modelul uman al slujirii lui Dumnezeu. In vederea Intruparii Sale, Mantuitorul Hristos a ales pe cea "plina de har", adica un vas al slujirii, care sa dea nastere slujirii insasi. Imnul de slava lui Dumnezeu, pe care il rosteste Maica Domnului, dupa vestea Intruparii Mantuitorului Hristos, adusa de arhanghelul Gavriil, imn de o frumusete crestina inegalabila, caci in el se afla nu frumusetea cuvantului, ci frumusetea smereniei si a slujirii, este acum parte din traditia liturgica a Bisericii Crestine: "Mareste suflete al meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a cautat spre smerenia roabei Sale" (Lc. 1,46-48). Este de importanta crestina uriasa faptul ca Mantuitorul Hristos a extins calitatea unica a Maici Domnului de mama a Intruparii Sale, la toti cei care fac voia lui Dumnezeu, la toti cei care slujesc pe Dumnezeu: "Mama mea si fratii Mei sunt aceia care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l indeplinesc" (Lc. 8,21). Slujirea Maicii Domnului este ireprosabila. De aceea Mantuitorul Hristos nu are un cuvant de mustrare la adresa Maicii Sale, in toata viata Sa pamanteasca, in timp ce pentru cei alesi de El ca sa Ii slujeasca, pe apostoli, i-a mustrat permanent. "Nu stiti ce cereti" spune Mantuitorul Hristos fiilor lui Zevedeu (Mt. 20,22). "Mergi inapoia Mea satano ! Sminteala imi esti" spune Mantuitorul Hristos lui Petru apostolul (Matei 16,23). La piciorul crucii pe care Mantuitorul Hristos rastignea pacatul neascultarii omenesti, se afla mama Sa Maria, pentru ca si acolo sa ii slujeasca. Toti ceilalti ucenici "lasandu-L au fugit" (Mt. 26,56), cu exceptia Sfantului Ioan Evanghelistul, care numai printr-o intamplare fericita era acolo cu mama lui Iisus, pentru ca era cunoscut arhiereului. Dintre toti cei nascuti sub legea biologica lasata de Dumnezeu, nu poate sa fie cineva mai mare decat Maica Domnului. Maica Domnului da tarie Bisericii. Bisericile crestine care au pierdut sau au diminuat rolul Maicii Domnului in Biserica si in mantuire, au pierdut capatul uman al podului intruparii si al mantuirii si au putut ajunge la idei fara nici o tarie in realitatea sacramentala a Bisericii, precum: emanciparea femeii in Biserica, hirotonia femeii etc. Si este curios ca numai ochiul intunecat de pacat nu poate vedea un lucru simplu si frumos, precum este insusi adevarul divin: nici un apostol, pe temelia carora este zidita Biserica (Ef. 2,20), si nici un urmas al lor nu au putut sa slujeasca pe Dumnezeu asa cum l-a slujit Maica Domnului, si prin urmare nu s-a bucurat de o cinste mai mare decat aceea a Maicii Domnului.

I.2.2. Mantuitorul Hristos este modelul divin al slujirii. El este slujirea desavarsita. Slujirea Mantuitorului a avut trei directii: a. Slujirea lui Dumnezeu Tatal. In Noul Testament, slujirea Mantuitorului Hristos este centrata pe supunerea lui voii Tatalui: "Mancarea Mea este sa fac voia celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui" (In. 4,34). "Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal si precum Tatal mi-a poruncit asa fac" (In. 14,31), Mantuitorul Hristos ne spune clar si in repetate randuri care este misiunea Fiului Omului: "nu caut voia Mea ci voia celui ce M-a trimis" (In. 5,30). In toata activitatea Mantuitorului Hristos, exista doua momente mai importante in care slujirea Tatalui este completa, desavarsita. Si aceste momente marcheaza inceputul si sfarsitul activitatii Sale pamantesti. Mai intai, ispitirea Mantuitorului (Matei cap 4). Cele trei ispitiri ale Mantuitorului, dupa postul de 40 de zile, care se refera la hrana trecatoare a trupului, slava desarta si la inchinare, pot fi reduse cu usurinta la un singur lucru: incercarea diavolului de a-l indeparta pe Mantuitorul Hristos de la slujirea Tatalui, de la voia Tatalui. De aceea Mantuitorul Hristos alunga pe satana cu cuvintele finale: "Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti" (Mt. 4,10). Ispitirea Mantuitorului este modelul slujirii Sale, si este pentru noi modelul desavarsirii duhovnicesti: post, rugaciune, alungarea ispitelor, slujire si inchinare lui Dumnezeu. Ispitirea si perseverenta Mantuitorului in slujirea Tatalui par sa se extinda dincolo de aceste trei ispitiri. Iata numai doua exemple: Mantuitorul fuge in munte cand, cei care vazusera minunea saturarii multimilor, vor "sa-L ia cu sila si sa-L faca rege" (In. 6,15), fuge deci de slava desarta si ramane in slava Tatalui. Mantuitorul il indeparteaza pe Petru, care din lipsa de intelegere cauta sa-L abata de la voia Tatalui, cu cuvinte de mare asprime: "Mergi inapoia Mea, satano ! Sminteala imi esti. Ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor" (Mt. 16,23). Cunoastem ce inseamna sminteala si care sunt urmarile ei (Matei 18, 6). La celalalt capat al activitatii Mantuitorului, Patima Sa, slujirea Tatalui, voia Lui se manifesta in grad maxim si sublim. Rugaciunea Sa adresata Tatalui, inainte de patima Sa, era insotita cu sudoare "ca picaturi de sange care picurau pe pamant" (Lc. 22,44). "Parinte de voiesti treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea ci voia Ta sa se faca" (Lc. 22,42). Si in timpul patimilor Sale, Mantuitorul a slujit pe Tatal: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu" (Lc. 23,46). b. Sluiirea Sfintilor Apostoli. Mantuitorul spune Sfintilor Sai Apostoli care erau preocupati de cele lumesti: "Eu in mijlocul vostru sunt ca unul care slujeste" (Lc. 23,46). Mantuitorul Hristos a numit intodeauna pe apostolii Sai slujitori si I-a indemnat la slujire. Hristos este modelul suprem al slujirii: "paziti poruncile Mele ... dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu" (In. 15,10). Porunca include cu necesitate ideea de slujire, supunere, ascultare. Modelul acesta nu poate fi intrecut de ucenici caci el provine din ordinea divino-umana: "Nu este sluga mai mare decat stapanul si nici solul mai mare decat cel ce l-a trimis" (In. 13,16). Este semnificativ faptul ca o singura data Mantuitorul Hristos a schimbat statutul de slujitori al apostolilor Sai, si ii numeste prieteni. "De acum nu va mai zic slugi ca sluga nu stie ce face stapanul sau ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi

le-am facut cunoscute" (In. 15,15). Prietenia cu Hristos este rezultatul trairii intense a slujirii permanente, dar nu orice fel de slujire, ci slujirea care aduce roade. Caci imediat spune Mantuitorul Hristos: "Nu voi M-ati ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti si roada voastra sa ramana" (In. 15,16). Caci tot ce nu face roada se taie si in foc se arunca. Ucenicii Mantuitorului, deoarece sunt alesi de El, trebuie sa aduca roada prin slujire. Prietenia cu Hristos este slujirea care devine bucurie: "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina" (In. 15,11), si indeamna pe Apostoli: "cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (In. 16,24). Mai mult, Mantuitorul Hristos roaga pe Tatal ca bucuria sa fie deplina in Apostoli, caci plinatatea bucuriei este semnul abundentei harului Duhului Sfant: "Iar acum vin la Tine si acestea le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei" (In. 17,13). Bucuria este salutul Intruparii si salutul Invierii. Ingerul Gavriil vesteste Fecioarei Maria intruparea Mantuitorului, cu salutul bucuriei: "Bucura-te cea plina de har, Domnul este cu tine" (Lc. 1,28). Mantuitorul Hristos cel Inviat se arata pentru prima data, dupa Inviere, femeilor mironosite si le intampina zicand: "Bucurati-va ! Iar ele I-au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat" (Mt. 28,9). Prietenia cu Hristos, slujirea-bucurie trebuie sa devina marturisire: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine. Si voi marturisiti, pentru ca de la inceput sunteti cu Mine" (In. 15,26,27). Asadar, chemarea Mantuitorului Hristos, din preaplinul slujirii Sale, aceasta este: sa-l slujeasca pe El, sa devina prieteni ai Lui prin slujire, slujirea lor sa devina bucurie, bucurie in har, iar bucuria sa devina marturisire. Marturisirea este modelul suprem de slujire a lui Dumnezeu. Marturisire inseamna a-ti da viata, chiar in mod martiric daca cineva se invredniceste de aceasta harisma, pentru Hristos: "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa il puna pentru prietenii sai" (In. 15, 13). Mantuitorul Hristos si-a pus sufletul, a marturisit pentru prietenii Sai, apostolii. Slujirea apostolilor de catre Mantuitorul Hristos este asa de mare, asa de importanta, incat Iisus se preamareste intru ei: "si M-am preamarit intru ei" (In. 17,10). Ideea este extraordinara: slujirea confera demnitatea, iar demnitatea slava, preamarire. Slujirea legitimeaza si creeaza etosul crestin. c. Slujirea lumii. Mantuitorul Iisus Hristos si-a pus sufletul, a marturisit pentru apostoli, dar nu numai pentru ei ci si pentru cei care cred impreuna cu ei: "Dar nu numai pentru acestia Ma rog ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una ... ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (In. 17,20-21). Jerfa Mantuitorului Hristos pe cruce si consecinta ei, rascumpararea, este slujire prin excelenta, obiectiva, si ea se indreapta catre toata omenirea. Iisus, pastorul cel bun este Iisus care slujeste, care marturiseste pentru omenire: "Eu sunt pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale" (In. 10,11). Devotamentul slujirii pastorului cel bun este asa de mare, incat oile asculta de glasul pastorului si de aceea ele cunosc pastorul si vin dupa pastor: "Si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri in veac si din mana mea nimeni nu le va rapi" (In. 10,28). Pastorul care isi pune sufletul pentru oi este pastorul care sufera. Suferinta este o forma de slujire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos: "Dar mai intai El trebuie sa sufere multe si sa fie lepadat de neamul acesta" (Lc. 17,25). Mantuitorul Hristos se intristeaza si sufera de "invartosarea inimii lor" (Mc. 3,5), adica a iudeilor care refuzau slujirea lui Hristos. Suferinta aceasta

a Mantuitorului Hristos este jugul Sau pe care ne indeamna sa-l luam: "Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Mt. 11,29). Jugul lui Hristos, suferinta Lui aduce odihna sufletelor, adica mantuire: "Caci spre aceasta ati fost chemati, ca si Hristos a patimit pentru voi, lasandu-va pilda ca sa pasiti pe urmele Lui" (I Ptr. 2,21). Cel ce paseste pe urmele Mantuitorului Hristos, cel care a patimit, a suferit pentru noi, devine "partas al patimilor Domnului", se face asemenea cu El in moartea Lui (Filip. 3,10).

CAPITOLUL II Chipul preotului in Epistolele pastoraleII.1. Scopul epistolelor pastoraleIn bogatul si valorosul tezaur scris, inspirat, al Sfantului Apostol Pavel, cele doua epistole catre Timotei si epistola catre Tit formeaza un grup omogen; ele sunt singurele scrieri destinate unor pastori de Biserici locale, cu scopul de a-i ajutora sa-si indeplineasca in cele mai bune conditii misiunea de Intaistatatori ai obstei credinciosilor. Cuprinsul si scopul acestor trei Epistole explica indeajuns calificativul de Epistole pastorale, pe care il poarta abia incepand cu veacul al XVIII-lea. Destinatarii acestor scripturi inspirate, Sfintii Timotei si Tit, fac parte din ceata ucenicilor si impreuna-lucratorilor Sfantului Apostol Pavel, laolalta cu cumpanitul Sila (Silvanus) (FA 15,22,27,32,40; 16,19,25,29; 17,4,10,14,15; 18,5; II Cor. 1,19; I Tes. 1,1; II Tes. 1,1; I Ptr. 5,12), medicul antiohian Sfantul Luca (Col. 4,14; II Tim. 4,11; Filim. 24), Apollo Alexandrinul (FA 18,24; 19,1; I Cor. 1,12; 3,4-6,22; 4,6; 16,12) cu minte agera si elocventa irezistibila, Tihic (FA 20,4; Ef. 6,21; Col. 4,7; II Tim. 4,12; Tit 3,12) cel pururea gata de drumuri lungi pentru consolidarea spatiilor evanghelizate de zelul misionar paulin, Aristarh (FA 19,29; 20,4; 27,2; Col.4,10; Filim. 24) macedoneanul, destoinic in organizarea caritatii crestine, Sfantul Evanghelist Ioan Marcu (FA 12,12,25; 13,5,13; 15,37,39; Col.4,10; II Tim. 4,11; Filim. 24; I Ptr.5,13) si inainte de ei si mai presus de ei toti Sfantul Iosif Varnava (FA 4,36; 11,22,30; 12,25; 13,1,2,7,43,46,50; 14,12,14,20; 15,2,12,22,25,35,36,37,39; I Cor. 9; Gal. 2; Col. 4,10) Cipriotul, cel intocmai cu Apostolii. Toti acestia - si multi altii au cunoscut rand pe rand ravna fierbinte pentru Hristos care-l insufletea pe Sfantul Apostol Pavel si, umplandu-se de ea, au ajutat la dobandirea lumii vechi pentru imparatia cerurilor. Sfantul Apostol Pavel a scris epistole numai lui Timotei si Tit, zice Sfantul Ioan Gura de Aur fiindca numai acestora li se incredintase biserici (spre pastorire), pe cand pe ceilalti ii purta inca cu dansul; pe acestia deci, ii randuise in niste locuri stiute. Cu alte cuvinte, pe Timotei si Tit i-a asezat la carma unor comunitati crestinesti anumite, in fruntea unor Biserici locale, cu misiunea de a plini toate cate ar fi implinit el insusi, daca fiinta apostolatului4 si neostenitului sau zel crestinesc nu l-ar fi manat sa deschida alte santiere misionare pentru propovaduirea Evangheliei lui Hristos. Episcopii Timotei si Tit aveau sa asigure continuitatea pastoratiei pauline, in spiritul si in litera ei, acolo unde au fost randuiti intaistatatori si pastori de suflete.

II.2. Slujirea preoteasca dupa epistolele pastoraleEpistola catre Tit face parte integranta din grupul Epistolelor pastorale putand fi considerata ca_______________4. Un apostol e trimis. Apostolia inseamna alergare in slujba Evangheliei lui Hristos, iar nu dregatorie sedentara.

epistola-sora a Epistolei intai catre Timotei, care este scrisa in acelasi timp. Epistola intai catre Timotei si Epistola catre Tit trateaza, in general, aceleasi probleme si ne infatiseaza modelul Bisericii locale din epoca apostolica si de totdeauna. Acest model al Bisericii locale este descris, in aceste scrieri, in directa legatura cu randuirea slujitorilor bisericesti si cu definirea rolului si pozitiei acestora in Biserica. Fara existenta preotiei ierarhice sacramentale este cu neputinta sa fie imaginata, in lumina cuprinsului Epistolelor pastorale, o desfasurare fireasca a vietii crestine in Biserica locala. Oricarei indrumari si reglementari apostolice privind viata crestina ii precede sau ii urmeaza indemnul catre slujitorii bisericesti de a veghea la aplicarea acestora, in aceasta constand, in esenta, lucrarea preoteasca. Dat fiind acest caracter al Epistolelor pastorale, treapta preotiei ierarhice cel mai puternic evidentiata in aceste scrieri pauline este aceea a episcopatului prin care se exprima, in cel mai inalt grad, continuarea, in Biserica locala, a lucrarii apostolice. Treapta episcopatului este afirmata, in primul rand, prin enumerarea, completa si in amanunt, a atributiunilor care ii revin episcopului ca cel mai inalt carmuitor al Bisericii locale. Intre aceste atributiuni trebuie amintite: alegerea si hirotonia clericilor (I Tim. 3,1-13; 5,22; II Tim. 2,1-2; Tit 1,5-6), retribuirea dupa merit (I Tim. 5,17-18) si disciplinarea clericilor (I Tim. 5,19-20; Tit 1,5-6), organizarea cultului divin-public si pastrarea disciplinei in biserici (I Tim. 2,1-15), propovaduirea si apararea dreptei invataturi (I Tim. 1,3,18; 3,2,15; 4,6,11,14-16; 6,11,14; II Tim. 1,8,13; 2,24-25; 4,1-2; Tit 1,9,13; 2,1,78,15; 3,9-10) etc. Intr-un cuvant, episcopului ii revine, dupa Epistolele pastorale, responsabilitatea generala pentru absolut orice desfasurare a vietii crestine din Biserica locala.5 In doua din Epistolele pastorale (I Tim. 3,2; Tit 1,7) se intalneste si termenul care defineste pe cel ce ocupa, in ierarhia bisericeasca, treapta episcopatului, acela de , episcop. Daca in I Timotei 3,2, termenul, apare intr-o pericopa in care este amintita treapta diaconiei prin denumirea slujitorului care o si ocupa ( = diacon), in Epistola catre Tit, acelasi termen (episcopos) apare intr-o pericopa in care este amintita treapta preotiei propriu-zisa (a presbiteratului) prin denumirea slujitorului care o si ocupa ( = preot). Astfel, citand in acelasi timp, pericopele I Timotei 1,2-13 si Tit 1,5-9, in care Apostolul neamurilor vorbeste in mod direct nu numai despre calitatile candidatilor la hirotonie, ci si despre calitatile slujitorilor bisericesti dupa hirotonie, vom putea constata ca autorul celor doua Epistole indica denumirea celor trei trepte ale preotiei sacramentale: episcop, preot si diacon. Accentul, in cele doua pericope amintite, este pus de autor pe treapta de episcop a preotiei ierarhice, care este amintita de doua ori (Trebuie insa ca episcopul sa fie fara prihana, barbat al unei singure femei, veghetor asupra-si, masurat, cuviincios, primitor de straini, destoinic sa-i invete pe altii I Tim. 3,2; Fiindca episcopul trebuie sa fie fara prihana, ca un iconom al lui Dumnezeu, nu ingamfat, nu manios, nu betiv, nu bataus, nu poftitor de castig rusinos Tit 1,7), de fiecare data la singular, fapt de natura sa reliefeze importanta slujirii episcopale, dar si unicitatea acesteia in Biserica locala definita ca fiind a Efesului Cand am plecat in Macedonia te-am indemnat sa ramai in Efes ca sa le poruncesti unora sa nu invete invataturi straine (I Tim. 1,3) sau a insulei Creta Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa pui randuiala in cele ce-au mai ramas (Tit 1,5). Intreaga exegeza patristica, in frunte cu _______________5. Pr. Sabin Verzan, Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Tit, Bucuresti, 1994, p. 353.

Sfantul Ioan Hrisostom6, face precizarea ca prin episcopii din Filipeni 1,1 nu se poate sa intelegem pe episcopii propriu-zisi, deoarece, intr-o cetate, nu puteau sa fie mai multi episcopi: Nu se putea ca multi episcopi sa pastoreasca o cetate7. Nici la textul din Faptele Apostolilor 20,28 in care termenul episkopos apare, de asemenea, la plural (Luati aminte la voi insiva si la toata turma in care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi), exegeza patristica nu priveste ca la un text in care se vorbeste despre episcopii propriu-zisi, deci despre cei ce ocupa cea mai inalta treapta a ierarhiei sacramentale8. Fireste ca o atare exegeza este indreptatita, in primul rand, de folosirea termenului de episcopos la plural, dar si de faptul ca, in epoca in care a fost scrisa Epistola catre Filipeni sau cea la care se refera textul din Faptele Apostolilor 20,28, la Filipi si Efes, nu fusesera randuiti episcopi propriu-zisi, ci numai preoti (presbiteri). In aceasta situatie, slujitorii bisericesti avand cel mai inalt rang si, deci, si cea mai inalta raspundere, erau, fara indoiala, preotii. Acestia vor fi numiti episcopi atat in Epistola catre Filipeni (1,1), cat si in Faptele Apostolilor (20,28) in masura in care lor le revenea indatorirea de a ocroti, de a ingriji si de a proteja Biserica si pe credinciosii ei. Aceasta este dupa definitia Sfantului Ioan Hrisostom, cea dintai obligatie a episcopului9 si numai in masura in care este indeplinita aceasta indatorire fundamentala, episcopul se bucura si de intaietate si de carmuire fata de credinciosii incredintati spre pastorire10. Numai in acest sens, episcopia ( ) este un lucru nobil si bun (I Tim. 3,1). Deci, in masura in care preotii din Filipi si cei din Efes purtau grija Bisericilor incredintate lor spre pastorire ca cei mai inalti carmuitori ai acestora, vor putea fi numiti episcopi, adica ocrotitori sub toate aspectele, dar indeosebi pe plan spiritual ai crestinilor (cf FA 20,28), asemanandu-se cu Mantuitorul care va fi numit catre sfarsitul epocii apostolice Pastor si Episcop al crestinilor intr-un text (Ca erati ca niste oi ratacite, dar v-ati intors la Pastorul si la Veghetorul sufletelor voastre I Ptr. 2,25) si intr-un moment cand, in Biserica, puterea bisericeasca trecea de la Sfintii Apostoli la episcopi. Cu totul alta este situatia, data si perspectiva la scrierea Epistolelor pastorale in care rolul episcopului ca unic si cel mai inalt carmuitor dintr-o Biserica locala a unei mari cetati, sau regiuni este definit indeaproape de persoana si lucrarea lui fiind legata intreaga viata crestina din Biserica respectiva. In Epistolele pastorale, termenul episkopos apare numai la singular si el desemneaza, in primul rand, pe cel mai inalt carmuitor bisericesc dintr-o biserica locala, adica pe episcop si, in mod direct, pe timotei, primul episcop al Bisericii Efesului (I Tim. 3,2), si pe Tit, primul episcop al Bisericii din Creta (Tit 1,7). Dascalul Bisericii, Sfantul Ioan Hrisostom, cel mai profund si autorizat interpret al Epistolelor pauline face categorica precizare ca, atat in I Timotei 3,2, cat si in Tit 1,7, Apostolul neamurilor desemneaza pe cei mai inalti carmuitori bisericesti, adica pe episcopi care apar in scrierile canonice odata cu denumirea functiunii lor ( , episcopie, ocrotire, pastorire, I Tim. 3,1), si cu aratarea _______________6. Omilia 1 la Epist. Catre Filipeni, P.G., LXII, p. 185; vezi si Teodoret al Cirului, Com. la Ep. Catre Fil., P.G., LXXXII, p.560. 7. Teodoret al Cirului,Com. La Ep. catre Filip., P.G., LXXXII, p.560;cf. Sf. Ioan Hrisostom, Com. La Ep. catre Filip., P.G., p.185. 8. Teodoret al Cirului, Com. La Ep. catre Filip., P.G., LXXXII, p. 560;cf. Ecumeniu, Com. La Fapte, P.G., CXVIII, p.256. 9. Com. la I Tim., P.G., LXII, p.547 10. Ibidem.

insusirilor si virtutilor de care trebuie sa faca dovada (I Tim. 3, 2-7; tit 1, 7-9) pentru a fi primit la hirotonie. Timotei si Tit au intrunit, asa cum arata Sfantul Ioan hrisostom, in cel mai inalt grad acele insusiri pe care Apostolul neamurilor le cere, in primul rand, candidatului la episcopat11. In legatura cu alegerea lui Timotei ca episcop al Bisericii Efesului, Sfantul Ioan Hrisostom precizeaza ca conditii ca cele formulate prin cuvintele: Barbat al unei singure femei sau avand copii ascultatori cu toata cucernicia (I Tim. 3,2,4), nu I se pot aplica lui Timotei, caci episcopul nu trebuie sa fie obligatoriu casatorit12. In concluzie, se poate spune ca inainte de a fi fost transcrise in I Timotei si Tit, conditiile primirii unui crestin la hirotonie, au fost aplicate lui Timotei si Tit, randuiti episcopi de carmuirea bisericeasca din epoca respectiva. In persoana lui Timotei si in aceea a lui Tit sunt intruchipate in mod ideal acele insusiri cerute de Apostolul neamurilor candidatilor la hirotonie. Ei vor fi si vor deveni, din ce in ce mai mult, pilde si modele nu numai credinciosilor, ci si celorlalti slujitori bisericesti hirotoniti contemporani, dar si tuturor celorlalti episcopi ai Bisericii (cf. I Tim. 4,12; Tit 2,7) care vor fi randuiti de-a lungul timpului, pana la aratarea Domnului nostru Iisus Hristos (I Tim. 6,14; II Tim. 2,2). De aceea termenul episkopos folosit in I Timotei (3,2) si Tit (1,7) trebuie mai intai aplicat destinatarilor acestor Epistole, adica lui Timotei si lui Tit , pentru ca lor li se traseaza vastul program pastoralmisionar cuprins in Epistolele pastorale si ei sunt primii care au intrunit conditiile pentru a deveni episcopi ai Bisericii. Prin Timotei, scrie Sfantul Ioan Hrisostom, in comentariul la I Timotei 3,1-2, Apostolul vorbeste catre toti (episcopii), iar prin acela (timotei) pe toti ii pune in buna randuiala13. Scriindu-i lui Timotei, precizeaza si Ecumeniu, arata, in general, cum trebuie sa fie episcopul14. Cand Sfantul Ioan Hrisostom precizeaza ca cele spuse despre episcopi sunt potrivite si pentru preoti18, el se refera la faptul ca insusirile cerute slujitorilor bisericesti sunt, practic, aceleasi in cazul tuturor celor trei trepte ale ierarhiei bisericesti, caci un episcop, de exemplu, nu poate sa aiba insusiri sau virtuti pe care nu le-a avut mai intai ca diacon iar apoi ca preot. Daca, in Epistola intai catre Timotei, treapta de episcop este deosebita, in primul rand, de aceea a diaconului (3,2,8)15, in Epistola catre Tit aceeasi treapta a episcopului apare distincta de cea de preot (1,5,7). In pericopa Tit 1, 5-9, in care sunt expuse conditiile de intrare in ierarhie sunt intalniti doi dintre cei trei termeni care denumesc treptele preotiei ierarhice in Noul Testament: , preot, si , episcop. Al treilea termen care denumeste prima treapta, cea de intrare in preotia ierarhica sacramenatala, , diacon, se intalneste in textul paralel, din I Timotei 3,8.

_______________11. Com. la I Tim., P.G., LXII, p. 503-504. 12. Ibidem. 13. Ibidem, p.547. 14. Com. la I Tim., P.G., CXIX, p.157; cf. Teofilact, Com. la I Tim., P.G., CXXV, p.41. 15. Com. la I Tim., P.G., LXII, p.553. 16. In mod indirect, in I Timotei, treapta ierarhica de episcop este distinsa in mod limpede de cea de preot, in textul: Preotii, care isi tin bine dregatoria sa se invredniceasca de indoita cinste (5,17), ca si in textul: Para impotriva preotului sa nu primesti, fara numai de la doi sau trei martori (5,19).

Termenul nu poate desemna, in textul din Tit 1,5, decat pe membrii ierarhiei bisericesti din cea de-a doua treapta a acesteia, adica pe preot. Aceasta afirmatie este argumentata, mai intai, de faptul ca cei desemnati prin acest termen urmau sa fie hirotoniti (cf. FA 6,3; 14,23) de Tit care, si prin acest fapt, ne apare ca episcop, deci avand un alt rang in ierarhia bisericeasca. In acest moment al dezvoltarii sale, in Biserica din insula Creta nu se punea problema hirotonirii altor episcopi decat Tit. Tit nu putea hirotoni desigur decat preoti si diaconi (cf. I Tim. 3,10; 5,22), episcopii putand fi hirotoniti numai de mai multi episcopi (I Tim. 4,14). Pe de alta parte, nu avem stiri despre existenta altor episcopi in insula Creta, in afara de Tit. Termenul presbiteros din Tit 1,5 nu poate desemna decat pe preoti si pentru motivul ca episcopul este desemnat, in pericopa de care ne ocupam, de insusi termenul episkopos (1,7). Termenul episkopos, folosit in Tit 1,7, indica pe slujitorul bisericesc cu rangul cel mai inalt in ierarhie, adica pe episcop, pentru ca in Epistolele pastorale apar diferentiat cele trei trepte ale preotiei sacramentale (episcop, I Tim. 3,1-2; Tit 1,7; preot, I Tim. 5,17,19; Tit 1,5; diacon, I Tim. 3,8; cf. 3,10). Folosit ca si in I Timotei 3,2, la singular, termenul episkopos din Tit 1,7 indica pe episcop ca pe cel mai inalt si unic carmuitor bisericesc dintr-o Biserica locala mai mare. Acest termen indica pe episcopul propriu-zis in Epistolele pastorale (I Tim. 3,2 si Tit 1,7), deoarece, in epoca scrierii acestor Epistole, in Bisericile carora le sunt adresate, functionau efectiv episcopi. Aceasta spre deosebire de situatia existenta in Biserica Efesului si cea din Filipi in momentul la care se refera discursul pastoral de adio al Sfantului Apostol Pavel (FA 20,28), sau cand acesta scrie Epistola catre Filipeni (1,1) in care termenul episkopos este folsit la plural. Daca, in exegeza patristica, termenul episkopos este raportat, uneori, si la preot, acest fapt se datoreaza, in special, referirii la acele insusiri si virtuti care, practic, sunt aceleasi, si in cazul episcopilor si in cazul preotilor. Treapta episcopatului este deosebita de aceea a preotiei propriu-zisa in Epistola catre Tit prin aceea ca Tit apare ca cel ce hirotoneste pe preot, acesta fiind unul dintre temeiurile randuirii episcopului Tit si Biserica din Creta (1,5). Citind cu atentie I Timotei si Epistola catre Tit, vom putea constata ca toate acele insusiri cerute candidatilor la hirotonia in episcop sunt, in primul rand, necesare lui Timotei si Tit. Asa, de exemplu, candidatii la hirotonie erau indatorati sa fie destoinici sa invete pe altii (I Tim. 3, 2; II Tim. 2,24; Tit 1,9), pentru a inchide gura unora care razvratesc case intregi, invatand pentru castig urat cele ce nu se cuvin (Tit 1,11). Iar Timotei si Tit trebuie sa fie ei insisi pregatiti (I Tim. 1,3,8,18; 3,15;4,6,13,16; 6,12; II Tim. 1,13; 2,1-2, 7,15,24; 3,10-11,15,17; Tit 2,1,8 etc) pentru a apara si a propovadui adevarat invatatura (I Tim. 4,6,7,11,12,16; 6,12,14,20; II Tim. 1,8,14; 2,2,14-15,22-24; 4,1-2; Tit 1,13-14; 2,7,15 etc.). Acele insusiri care privesc viata morala a slujitorilor bisericesti (I Tim. 3,2-13; Tit 1,5-9) sunt, mai intai, cerute episcopilor Timotei si Tit, chemati in mod staruitor, sa fie ei insisi pilde vrednice de urmat nu numai credinciosilor ci si celorlalti slujitori bisericesti (I Tim. 4,12,15; II Tim. 2, 22-24; Tit 2,310,15; 3,9 etc.). Exemplele ar putea, fireste, sa fie continuate. Din aceasta rezulta ca intre cei ce urmau sa devina episcopi in Biserica si cei ce fusesera deja randuiti in aceasta slujire, Timotei si Tit, nu era nici o deosebire in ce priveste calitatile lor morale sau intelectuale. Deci, in Epistolele pastorale, episcopatul apare deplin certificat si afirmat ca slujire distincta de cea a preotiei propriu-zise. Acest episcopat se defineste, in Epistolele pastorale, ca, de altfel, de-a lungul timpului, in Biserica, drept o slujire care priveste intreaga viata a Bisericii nu numai o simpla prezidenta a adunarilor de cult, o slujire care-si gaseste expresia in viata ireprosabila a celui ce a primit, in Biserica, aceasta unica si inalta treapta si

dregatorie. Acest episcopat nu si-a gasit o expresie mai deplina de-a lungul timpului in literatura crestina si teologica decat in paginile Epistolelor pastorale. Acesta este, fara indoiala sensul scrierii acestor ultime Epistole ale Sfantului Apostol Pavel. In Epistola catre Timotei mai este evidentiata treapta preotiei propriu-zise sau a presbiteratului, dupa termenul grecesc car este folosit in Noul Testament pentru a desemna pe slujitorul bisericesc treapta a doua a preotiei sacramentale (FA 11,30; 14,23; 20,17; 21,18; I Tim. 5,17,19; Tit 1,5; Icv 5,14; I Ptr. 5,1,5). In Epistola catre Tit, treapta a doua a ierarhiei bisericesti este semnalata in textul prin care se afirma asezarea lui Tit ca episcop in insula Creta si motivarea acestei asezari de episcop: Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti ( ) in fiecare cetate (1.5). Acesta este inca un text al Noului Testament care arata ca, indata dupa intemeierea unor Biserici, randuirea slujitorilor hirotoniti, mai cu seama a preotilor, era obligatorie (vezi si FA 11,30; 14,23; 20,17 etc.) si indispensabila continuarii vietii crestine si a lucrarii incepute de Sfintii Apostoli fondatori. Verbul , a aseza, a randui, a stabili, a institui, este folsit, in Noul Testament, cu sensul de a randui, a hirotoni slujitori bisericesti (vezi FA 6,3; cf. 6,6). Trebuie retinut paralelismul de idei si de termeni care se constata in textul din Faptele Apostolilor 14,23 (Si hirotonindu-le preotii in fiecare Biserica i-au incredintat pe ei Domnul) si Tit 1,5 ( Sa asezi preotii in fiecare cetate). Hirotonind preoti in cetatile din Creta, episcopul se conformeaza indrumarilor Sfantului Apostol Pavel, dar, in acelasi timp, el indeplineste in aceasta Biserica o lucrare care, pana in acel moment apartinea Apostolilor intemeietori (FA 6,6; 14,23 etc.) ceea ce arata o latura esentiala a succesiunii apostolice, aceea a succesiunii neintrerupte a harului preotiei in cea mai inalta treapta de la Apostoli la episcopi si la preoti. Din acelasi text (Tit 1,5), rezulta ca membrii ierarhiei bisericesti nu pot fi randuiti prin hirotonie decat numai pentru o anumita Biserica pentru ca aici termenul cetate trebuie inteles si inlocuit prin acela de Biserica (cf. FA 14,23). Acest fapt este de natura sa defineasca una din motivarile instituirii ierarhiei bisericesti si anume aceea a continuarii lucrarii sfintilor Apostoli intr-o anumita Biserica locala. Un episcop sau un preot nu vor putea fi randuiti decat pentru o Biserica locala anume avand deci o jurisdictie limitata prin insasi asezarea lor intr-un anumit loc si Biserica. Ierarhia sacramentala este instituita pentru a continua lucrarea apostolica intr-o anumita Biserica . Sfantul Apostol Pavel, precizeaza Sfantul Ioan Hrisostom, voia ca fiecare (pastor) sa aiba turma sa, caci numai asa si pentru el (pentru pastor) osteneala era mai usoara si in acelasi timp, cei pastoriti se bucurau de mai mare purtare de grija pentru ca dascalul lor nu era impovarat cu ingrijirea mai multor Biserici, ci numai cu una singura si pe aceea o impodobea17. Din contextul general al indicatiei pauline privind asezarea preotilor in fiecare cetate, deci in intreaga insula, rezulta ca cei ce urmau sa primeasca harul hirotoniei prin rugaciunile episcopului Tit faceau parte din obstea credinciosilor asupra carora avea sa-si exercite misiunea preoteasca. Acest fapt este deosebit de important pentru insula Creta unde fiecare cetate era, preponderent, alcatuita din _______________17. Com. La I Tim., P.G., LXII, p.671.

cetateni avand aceeasi origine etnica. De aici, si exigenta apostolica privind moralitatea exemplara, dar mai ales viata de familie fara nici o pata ca si purtarea ireprosabila a copiilor candidatilor la preotie (Tit 1,6). Toate aceste insusiri trebuiau dovedite in fata celor de aceeasi credinta si prin marturia acelorasi. Stabilitatea slujitorilor hirotoniti intr-o Biserica sau alta era conditionata, intr-o mare masura si de apartenenta acestora la obstea si etnia credinciosilor incredintati spre pastorire. Acestia vor fi in masura sa aplice in modul cel mai potrivit invatatura crestina la conditiile sociale si istorice proprii obstilor pe care le cunosteau indeaproape sub toate aspectele (Tit 1,9-10,12; 3,8,14). Va fi un principiu pe care Biserica Ortodoxa il va respecta cu deosebire. Treapta diaconiei nu este evidentiata in Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Tit probabil pentru ca Biserica din insula Creta era o Biserica tanara, cu o dezvoltare si cu o organizare inca la inceput de drum, in care nu existau atatea aspecte complexe ca acelea pe care le intalnim la Ierusalim (FA 6,1-6) sau la Efes (I Tim. 3,8-13,5,3-16). In orice caz, in Creta, se poate vorbi mai ales de o viata crestina care se desfasura in cadrul diverselor orase din insula ale caror comunitati crestine de-abia se formau. Tit insusi nu avea, desigur, un centru in care si-ar fi putut stabili o rezidenta permanenta. El era, intr-o mare masura, un episcop misionar o data ce trebuia sa se deplaseze in fiecare cetate (1,5) pentru a randui preotii dar si pentru a dezvolta o activitate misionara pentru ca fiecare cetate sa ajunga sa aiba o comunitate crestina si preoti proprii. De aceea chiar daca au functionat diaconii in Biserica Cretei, activitatea acestora era mult mai putin cunoscuta ca de pilda a diaconilor din Ierusalim sau din Efes inca erau numeroase vaduve a caror ingrijire cadea in sarcina Bisericii (FA 6,1-6; 9,39; I Tim. 5,4-16), diaconii avand, in aceasta directie, atributiuni speciale. In orice caz, oricand s-ar fi ivit nevoia hirotonirii unor diaconi, Tit ar fi avut la dispozitie indrumarile si practica Apostolului neamurilor, pe care le cunostea indeaproape si in mod direct, sau chiar indicatiile scrise date lui Timotei cu privire la recrutarea viitorilor diaconi (I Tim. 3,8-10, 13-13). Nu este deloc exclus ca Timotei sa fi primit o copie a scrisorii adresate de Apostolul neamurilor lui Tit si invers, ca Tit sa fi primit o copie de pe Epistola I catre Timotei. Aceasta presupunere si-ar putea gasi o justificare in faptul ca cele doua Epistole se intregesc reciproc asupra unor probleme privind dezvoltarea vietii crestine in prezenta episcopului in Biserica locala si in conditiile absentei Apostolului fondator din aceste Biserici. Caci daca e adevarat ca multe texte din I Timotei si Tit sunt paralele, exista in cele doua epistole si multe indrumari apostolice care conduc la completari si clarificari reciproce. Este foarte probabil ca la instruirea lui Tit (1,5) privind felul in care acesta urma sa-si indeplineaca atributiunile in Creta, sa fi participat si Timotei care se afla, de asemenea, in grupul ucenicilor care insoteau pe Apostolul neamurilor in calatoria sa spre Orient. Oricum, asa cum subliniaza Sfantul Ioan Hrisostom, nici Timotei, nici Tit nu aveau nevoie de vorbe multe, ci numai de o amintire a celor invatate de la dansul (de la Pavel)18.

_______________18. Ibidem, p.664.

II.3. Calitatile slujitorilor lui Hristos dupa Epistolele pastoraleOricat de inalta ar fi o doctrina religioasa si morala, ea devine dreptar si calauza numai in momentul in care s-a intruchipat intr-una sau mai multe persoane umane a caror viata si a caror conduita se transforma, prin atractia pe care o exercita in modelele vrednice de urmat. Pilda suprema de vietuire crestina este Insusi Mantuitorul Care spune: Ca v-am dat voua pilda ca precum v-am facut Eu voua sa faceti si voi (In. 13,15; cf. Mt. 11,29; In. 13,34,14,12, I Ptr. 2,21). Sfantul Apostol Pavel, urmand cuvantul Mantuitorului, s-a facut de asemenea, pilda crestinilor pe care i-a chemat sa-i urmeze exemplul: fratilor faceti-va urmatorii mei si uitati-va la acela care umbla astfel precum ne aveti pilda pe noi (Filip. 4,5). Slujitorul bisericesc este, prin natura pozitiei sale in Biserica, cetatea de pe varf de munte care nu se poate ascunde (Mt. 5,14). Prin harul si autoritatea cu care a fost inzestrat, el se detaseaza de toti ceilalti credinciosi si, de aici, rolul de lumina lumii si de faclie care lumineaza tuturor (Mt.5,1415). Viata si conduita sa sunt masura nu numai a vocatiei si zelului sau misionar pastoral, ci, deopotriva, dovada superioritatii si divinitatii invataturii crestine, cale de inchinare si castigarea lui Dumnezeu (6,16; In. 15,8; Filip. 1,11,2,15; I Ptr. 2,12). Clericii au fost randuiti in treapta lor ca sa pastoreasca turma lor care le-a fost incredintata (FA 20,28-29; I Ptr. 5,1-5, cf. I Tim. 3,5, 4, 16 etc.). Aceasta turma este constituita din crestini, adica din cei ce au fost botezati si au devenit poporul lui Dumnezeu (Evr. 4,9). Cea dintai indatorire a preotului este aceea de a fi de folos acestor crestini din mijlocul carora s-a ridicat (I Tim. 3,2-6, cf. Evr. 5,1). Aceasta relatie stransa intre preot si pastoritii sai este intalnita si in formularea: sa devii pilda credinciosilor. II.3.1.de invatator. Autorii tratatelor despre preotie din epoca patristica pun mare pret pe pregatirea intelectuala si stiintifica a candidarii la preotie si pe functiunea invatatoreasca a preotiei. Invatatura si predicarea cuvantului lui Dumnezeu sunt capitole centrale ale fiintei si misiunei preotesti; fara acestea nu se concepe si nu exista preotia. In porunca de trimitere a Apostolilor la misiune se afla cuvintele: "Mergand invatati toate neamurile." (Mt. 28,19). Pentru a fi mantuite, neamurile trebuiesc invatate. Fara lumina invataturii, nu e chip de scapare de pacat si de moarte. Preotii trebue sa aiba invatatura bogata, dumnezeiasca si profana, pentru a face cat mai vadite, interesante si necesare adevarurile mantuirii si ale vietii vesnice. Sfantul Apostol Pavel arata directiile si domeniile vietuirii crestine in care trebuie sa se arate pilda pastorului spiritual. Prima preocupare a Apostolului se indreapta catre acea indatorire a preotului de a

propovadui adevarul evanghelic si de a manifesta o atentie aparte vorbirii sale. De aceea el cere lui Timotei ca sa devina pilda, mai intai, in cuvant. Dupa cum se stie, credinta vine din auz, prin intermediul predicii (Rom. 10,14,16). Dar predica trebuie sa marturiseasca pe Hristos cu mare putere (FA 4,33), adica sa cuprinda adevarul unic si clocotitor despre Iisus Hristos, pe care sa-l expuna convingator si cu toata indrazneala, fiind o marturie completa despre El (Mt.10,20,27,32-33, Mc. 8,38; Lc. 9,26,12,8-9, II Tim. 2,12). De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia asupra darului pe care trebuie sa-l aiba invatatorul crestin de a expune cu maiestrie si cu usurinta adevarul evanghelic. Pentru aceasta preotul trebuie sa fie pregatit din punct de vedere teologic (II Tim. 3,15-16), sa ia aminte neincetat la invatatura, la citit (I Tim. 4,13), cunoscand si propovaduind invatatura sanatoasa (Tit 2,8) si hranindu-se cu cuvintele credintei si ale bunei invataturi (I Tim.4,6). O importanta observatie face, in legatura cu aceasta indicatie apostolica Teofilact. El adaoga la comentariul Sfantului Ioan Gura de Aur ca preotul trebuie sa fie pregatit pentru a putea sa dea imediat raspuns potrivit la intrebarile care-i sunt adresate. In epoca apostolica, s-a manifestat nazuinta ca fiecare crestin sa fie un apologet si un misionar fie prin viata sa deosebita (Filip. 2,15; I Tes. 1,7; I Ptr. 3,7; 1,15-16), fie prin cuvantul sau, intotdeauna inspirat, oportun, patrunzator si intelept. Aceasta exigenta este formulata limpede de Sfantul Apostol Pavel: Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia (Col.4,6). Preotul intruchipeaza, in cea mai inalta masura, modelul apologetului si misionarului crestin, fiind pregatit slujitor al Domnului sa dea pururi invatatura (II Tim. 2,24) spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru orice lucru bun (II Tim. 3,16-17), facand astfel, lucrul evanghlistului (4,5; cf. Ef.4,11). Timotei trebuie sa se faca credinciosilor pilda in credinta; credinta desemneaza in epistolele pastorale indeosebi invatatura cea adevarata (I Tim. 1,2,4,19; 2,7,15; 3,9; 4,1,6; 5,6,12; 6,10,11 etc.). Atunci esti un invatator desavarsit, arata Sfantul Ioan Gura de Aur, cand si prin cele ce faci si prin cele ce inveti duci pe ucenicii tai, pe credinciosi, la viata fericita, pe care a poruncit-o Hristos19. Cugetand asupra vrajmasilor launtrici ai fiintei morale a preotului, neintrecutul cunoscator al tainelor acestuia, Sfantul Ioan Gura de Aur, ii identifica, numindu-i, ingrozit, fiare. Care sunt aceste fiare? Mania, tristetea, invidia, cearta, hula, para, minciuna, fatarnicia, uneltirea, pornirea impotriva celor ce ne-au facut nici un rau, bucuria si multumirea sufleteasca ce ni le pricinuiesc cusururile si greselile celorlalti slujitori, mahnirea pricinuita de succesele si bunastarea altora, dragostea de a fi laudati, dorinta dupa posturi de cinste dintre toate patimile dorinta aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc -, predicile rostite pentru a fi pe placul credinciosilor, linguselile slugarnice, dezmierdarile josnice, dispretuirea saracilor, lingusirea bogatilor, onorurile nemeritate, hatarurile vatamatoare, care _______________19. Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preotie, trad. De Pr. D. Fecioru, Bucuresti, 1987, p.111.

aduc primejdie si celor ce le fac si celor ce le primesc, frica servila, vrednica numai de cei mai ticalosi robi, lipsa de indraznire, smerenia mare de ochii lumii, nu smerenia adevarata, indepartarea dojenirii si a mustrarii, dar mai bine spus, dojenirea si mustrarea chiar peste masura a celor smeriti, dar fata de cei puternici nici indraznirea de a deschide buzele. Pe toate aceste fiare si mai multe decat acestea le hraneste si le creste stanca aceea a slavei desarte20. Aceasta amanuntita lista a patimilor care ameninta neincetat rodnicia lucrarii de propovaduire a preotului precum si pe a celei sfintitoare si de conducere a credinciosilor expliciteaza, de fapt, acea boala spirituala numita de Sfantul Maxim Marturisitorul: filautia, cel atins de ea avand toate patimile. Ca parinte spiritual, invatator si sfintitor al pastoritilor sai, preotul trebuie ca mai intai sa ajunga el insusi pneumatikos (duhovnicesc), dupa cuvantul Sfantului Simeon Noul Teolog: Cel nenascut inca nu poate naste fii duhovnicesti. Sfantul Grigorie Palama insista asupra acestui aspect: Pietatea noastra se afla in realitati, nu in cuvinte. In concluzie, preotul este indatorat a-si randui viata si pazi comportarea, incat sa fie cucernic, dar lipsit de mandrie, temut, dar iubit, autoritar, dar popular, drept, dar larg la suflet, smerit, dar nu slugarnic, aspru, dar intelegator21. II.3.2. de sfintitor. Vocatia, dragostea, invatatura, virtutile si misiunea preotului il pregatesc pentru rolul de sfintitor si jertfitor. Sfintii Parinti reamintesc continuu preotului ca rangul sau e mai presus decat acela al ingerilor, deoarece acestora nu li s-a spus: "Cate veti lega pe pamant, vor fi legate si in ceruri, si cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in ceruri" (Mt. 18,18). Puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor este o putere dumnezeiasca. Pentru a fi in masura sa exercite aceasta putere, preotul trebuie sa aiba virtutea capitala care-l face apt pentru aceasta: sfintenia. Sfintenia este curatia sau nevinovatia absoluta sau aproape absoluta prin care Dumnezeu si preotii Sai curata de intinaciune si apropie de sfintenie pe oameni. Sfintenia preotului face posibila sfintenia oamenilor. Formula de adresare obisnuita fata de preot, "Sfintia ta", arata ca preotul este prin definitie un om al sfinteniei. Preotul sfinteste pe credinciosii lui prin dragoste, prin rugaciuni, prin Sfintele Taine si prin propria sa sfintenie. Centrul lucrarii sale sfintitoate este Sf. Liturghie, iar in aceasta Sfanta Jertfa euharistica. Purtand pe bratele sale Trupul si Sangele Mantuitorului, preotul se sfinteste pana la indumnezeire, daca e realmente vrednic sa se impartaseasca cu Hristos; el sfinteste, de asemenea, pe aceia carora le da _______________20. Ibidem, III,9,p.65. 21. Ibidem, III,16, p.75.

Trupul si Sangele Domnului spre impartasire. Dupa Sf. Ignatie Teoforul, Sfanta Impartasanie este "doctoria nemuririi". Faptul principal in Taina Sfintei Impartasanii este Jertfa Domnului. Aceasta Jertfa este conditia si certitudinea mantuirii noastre. Domnul Insusi s-a adus pe Sine Jertfa pentru pacatele noastre. El a fost simultan si Jertfitor si Jertfa. El s-a oferit pe Sine Tatalui ca rascumparare pentru noi. De fiecare data, in Jertfa euharistica din Sf. Liturghie, Mantuitorul se jertfeste pentru noi toti, implicit pentru preotul jertfitor. Sf. Ioan Gura de Aur zice ca Insusi Mantuitorul coboara ca sa prefaca painea si vinul in Trupul si Sangele Sau, iar preotul nu e decat loctiitorul Logosului. Ca loctiitor al Fiului lui Dumnezeu care se jertfeste, preotul se jertfeste si pe sine odata cu Mantuitorul. Jertfa preotului e una din cele mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. Numerosi preoti, din toate treptele ierarhiei, de la arhidiaconul Stefan si diaconii Papylus, Euplus, etc, pana la preotii Pamfil, Pionius si multi altii si pana la episcopii Metodiu de Olimp, Fructuosus si multi altii, si-au dat viata jertfindu-se pentru Mantuitorul in timpul persecutiilor. De-a lungul veacurilor multi preoti s-au jertfit in diferite imprejurari pentru binele si sfintirea credinciosilor lor. II.3.3. de conducator. Comentand indemnul paulin: Ascultati de mai-marii vostri si supuneti-va lor, ca ei privegheaza pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele (Ev. 13,17), Sfantul Ioan Gura de Aur se intreaba: Daca celui care sminteste numai pe un singur om si inca pe cel mai mic, ii este de folos sa i se atarne o piatra de moara de gat si sa fie aruncat in mare si daca toti cei care lovesc cugetul fratilor lor pacatuiesc fata de Hristos, ce vor pati oare preotii, ce pedeapsa vor primi cand pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un numar atat de mare de credinciosi?22. Este vorba aici de acele calauze oarbe, orbilor (Mt. 15,14), care nu si-au cunoscut cu adevarat modelul desavarsit al propovaduirii lor, pe Mantuitorul Hristos, Care s-a aratat deopotriva puternic in fapta si in cuvant (Lc. 24,19). Acestia marturisesc ca il cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Il tagaduiesc (Tit 1,16).

_______________22. Ibidem, p.122.

ConcluzieAsculta ce spune si ucenicului sau Timotei, in Epistola adresata lui: Ia aminte la citit, la indemnat si la invatatura (I Tim. 4,13). Apoi adaoga si rodul acestora zicand: Ca facand acestea, te vei mantui si pe tine si pe cei ce te asculta; si iarasi: Slujitorul lui Dumnezeu nu trebuie sa se sfadeasca, ci sa fie bland cu totii, invatator, ingaduitor (II Tim.2,24); iar mai jos spune: Tu insa ramai in cele ce-ai invatat si in cele ce ti-au fost incredintate, stiind de la cine ai invatat si ca din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, care pot sa te intelepteasca spre mantuire (II Tim.. 3,14-15); si iarasi: Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit (II Tim. 3,16-17). Asculta ce mai adaoga si lui Tit, cand ii vorbeste despre insusirile episcopilor: Trebuie sa se tina episcopul de cuvantul cel credincios al invataturii, ca sa fie puternic sa combata si pe cei potrivnici (Tit 1,9). Cumva putea deci preotul, daca este neiscusit, cum il vor unii, sa combata si sa inchida gura celor potrivnici? Ce nevoie mai are sa se indeletniceasca cu cititul si cu Scripturile, daca trebuie sa fie neinvatat? Dar acestea sunt scuze, pretexte si masti ale lenii si trandaviei. Mi se poate spune insa, ca Pavel a dat aceste porunci preotilor. Dar despre preoti vorbim acum! Dar ca Pavel a dat aceeasi si credinciosilor, asculta ce ii indeamna in alta Epistola: Cuvantul lui Hristos, spune Pavel, sa locuiasca in voi din belsug, in toata intelepciunea (Col. 3,16); si iarasi: Cuvantul vostru sa fie totdeauna placut, dres cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia (Col.4,6). Le-a spus tuturor credinciosilor sa fie pregatiti pentru aparararea credintei. Tesalonicenilor le scrie: Ziditi-va unii pe altii, precum si faceti (I Tes. 5,11); iar cand vorbeste despre preoti spune: Preotii care carmuiesc bine sa se invredniceasca de indoita cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvantul si cu invatatura (I Tim.5,17)23.

_______________23. Ibidem, p.110.

Bibliografie1. Bartolomeu Anania, Sfanta Scriptura, Bucuresti, 2001; 2. Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, Bucuresti, 1987; 3. Pr. Dr. Sabin Verzan, Epistola intai catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel, teza de doctorat, S.T., 1989; 4. Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, Iisus Hristos, arhiereu in veac, Ort., an 31, nr.2, 1979; 5. Pr. Prof. Ene Braniste, Vocatia pentru preotie, Ort., an 31, nr.2, 1979; 6. Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificatia si responsabilitatea slujirii preotesti, dupa Sfantul Apostol Pavel, Ort., an 31, nr.2, 1979; 7. Pr. Prof. C. Galeriu, Preotia ca slujire a Cuvantului, Ort., an 31, nr.2, 1979; 8. Pr. Dr. Stefan Slevoaca, Preotia de hirotonie si preotia credinciosilor, Ort., an 31, nr.2, 1979; 9. Pr. Ioan Mircea, Preotia harica si preotia credinciosilor, Ort., an 31, nr.2, 1979; 10. Drd.Cornel Zavoianu,Chipul preotului dupa opera Sf.Grigore de Nazianz,Ort., an 31, nr.2, 1979; 11. Prof. N. Chitescu, In legatura cu preotia femeii, Ort., an 31, nr.2, 1979; 12. Prof. N. Chitescu, Sobornicitatea Bisericii, S.T., nr. 3-4, 1955; 13. Pr. Drd. Adrian Diaconu, Viata morala a preotului, conditie esentiala in propovaduire, S.T., nr.2, 1989; 14. Pr. Drd. Adrian Diaconu, Cateheza in activitatea pastoral-misionara a preotului, S.T., nr. 3, 1989; 15. Pr. Prof. Gh. Sarbu, Epistola a II-a catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel, S.T., nr.4, 1986; 16. Prof. N.I. Nicolaescu, Raspunderea pastorala si misionara a preotului, dupa Noul Testament, B.O.R., nr.3-4, 1974; 17. Pr. Drd. Remus Onisor, Preotia in lumina cuvantarii Sfantului Apostol Pavel catre preotii din Efes, S.T., nr.3, 1989; 18. Pr. Prof. G.T. Marcu; Sfantul Apostol Pavel despre personalitatea religios-morala a pastorului de suflete, S.T., nr.3-4, 1955; 19. Magistrand Stefan C. Alexe, Viata crestina dupa barbatii apostolici, S.T., nr. 3-4, 1955.