INTRODUCERE

Obiectivul principal al prezentului raport de cercetare constă în studierea şi

desprinderea aspectelor legate de locul şi rolul pe care asigurările de riscuri financiare îl

ocupă atât pe piaţa românească, cât şi pe plan internaţional.

În lumea financiară de astăzi, în care competiţia este în continuă creştere, pentru a

obtine succesul în managemenul de risc, ori în managementul de portofoliu, este nevoie de

mult mai mult decât de o actualizare a cunostintelor în domeniul financiar.

Riscurile corporaţiilor, cu efecte şi la nivel internaţional, pot dăuna reputaţiei

companiei. Dimensiunea şi complexitatea riscurilor unei corporaţii moderne creează probleme

noi legate de controlul lor şi respectarea reglementărilor în vigoare.

Evoluţia societăţilor într-un mediu de viaţă competitiv este un proces complex.

Evaluarea condiţiei financiare şi a viabilităţii îşi concentrează atenţia, de cele mai multe ori,

pe analiza aspectelor particulare, cum ar fi: structura acţionariatului, calitatea managementului

şi, legat de acest aspect, profilul şi managementul riscului, situaţiile financiare, structura şi

calitatea portofoliului, politicile şi practicile de resurse umane şi capacitatea de informare. În

perioada actuală, în care mai mult ca oricând, vorbind despre comerţ internaţional vorbim de

fapt despre pieţe globale, incertitudinea capătă noi forme de manifestare.

România, aflată în prezent în situaţia de a face faţă unui hiatus de peste cincizeci de

ani în dezvoltarea normală a relaţiilor economice, este nevoită să-şi stabilească strategiile de

dezvoltare între parametrii rigizi ai ritmului optim de creştere economică care să asigure

reducerea reală a decalajelor faţă de ţările dezvoltate, în condiţiile minimizării costurilor

economice şi sociale. Integrarea României în structurile Uniunii Europene trebuie privită ca o

consecinţă a evoluţiei economiei româneşti şi a dezvoltării acesteia, iar experienţa pieţei ne

arată că băncile au rolul unor catalizatori în dezvoltarea economică.

Managementului riscurilor financiare este o componentă importantă a

managementului firmelor, într-un mediu de afaceri din ce în ce mai competitiv, bazat pe

rapiditate şi volatilitate.

Riscul reprezintă aşadar o problemă ce trebuie gestionată de toată lumea, fie că este

vorba de indivizi, companii sau guverne. Practicile de management al riscului sunt aproape

aceleaşi, indiferent de nivelul la care sunt utilizate şi presupun parcurgerea unor etape

standard. Aceste etape constituie procesul de management al riscului şi implică:

1

- analiza riscului în scopul identificării şi evaluării posibilelor consecinţe ale evenimentelor

ori activităţilor;

- controlul riscului în scopul explorării tehnicilor de control al rezultatelor nefavorabile;

- finanţarea riscului în scopul luării unei decizii cu privire la costurile pe care le implică

rezultatele nefavorabile obţinute.1

Dacă în trecut managementul riscului s-a ocupat cu precădere de acele situaţii ale

căror consecinţe au provocat pierderi, fără a lăsa nici o posibilitate de obţinere de profit, în

prezent s-a schimbat optica.

O clasificare simplă a riscurilor le împarte în: finaciare, operaţionale şi de strategie.

Sunt prezentate, cu exemple, riscurile operaţionale şi cele de strategie, dar accentul se pune pe

riscurile financiare, ce apar din surse diferite, care includ: schimbări ale ratei dobânzii,

tranzacţii valutare, extinderi ale operaţiunilor de creditare, emiterea de acţiuni, precum şi

utilizarea instrumentelor derivate şi este prezentată mai în detaliu concepţia expertului în

riscuri financiare Thomas Priermeier, potrivit căruia a fi întreprinzător este sinonim cu a

realiza care sunt riscurile financiare la care este expusă compania. La rândul lor, riscurile

financiare se împart în trei mari categorii şi anume: riscul de piaţă, riscul de credit şi riscul de

preţ. Este prezentat, comparativ, comportamentul la risc al acţionarilor şi cel al managerilor

unei firme, prin intermediul funcţiei de utilitate neutră la risc.

Pornind de la concluzia că reţinerea riscurilor pe cont propriu ar aduce costuri ridicate

pentru orice companie, este prezentată soluţia pe care o adoptă managerii companiilor în cele

mai multe cazuri, şi anume apelarea la serviciile unei societăţi de asigurare. Asigurarea

reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente ale managerului de risc.

Pornind de la faptul că asigurarea riscurilor financiare reprezintă o formă de asigurare

care trebuie privită în mod distinct mai ales în condiţiile unei economii în tranziţie, cum este

cea românească, trebuie ţinut cont de o serie de factori ce influenţează asigurările de riscuri

financiare. Principalii factori care exercită influenţă, preponderent negativă, asupra activităţii

de asigurare a riscurilor financiare sunt: factori de natură economică; factori de natură

financiară; factori de natură legislativă şi factori de natură psihologică.

Analiza locului şi rolului asigurării riscurilor financiare pe piaţa asigurărilor din

România nu se poate disocia de analiza pieţei creditelor şi a pieţei asigurărilor financiare în

ansamblul ei, un rol important în acest sens avându-l evoluţia mediului bancar. Este semnalată

astfel corelarea activităţii de creditare cu cea de asigurare.

1 Constantinescu Dan Anghel - Reglementarea şi supravegherea asigurărilor în Uniunea Europeană,Editura Semne’94, Bucureşti, 2004,pag 23

2

Cererea tot mai mare de pachete de servicii de asigurare, care să poată oferi o protecţie

cât mai completă atât celor care contractează credite cu diferite destinaţii, dar şi instituţiilor

creditoare, a condus la dezvoltarea asigurării. Sunt prezentate, de asemenea, cotele de piaţă

deţinute de acest sector de activitate în principalele pieţe europene de asigurări generale şi de

viaţă.

Este subliniat faptul că pe plan mondial, reglementarea riscurilor în activitatea de

creditare este coordonată de Comitetul de Supraveghere Bancară de la Bassel, care după criza

financiară care a cuprins Asia în anul 1997 şi care a demonstrat existenţa la nivelul sistemului

bancar internaţional a unei tendinţe de creditare în exces şi a unei slabe analize a raportului

riscrentabilitate a luat decizia reanalizării reglementărilor în vigoare.

3

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE

1.1 Concept, caracteristici şi tipuri de riscuri asigurate

Riscul reprezintă un eveniment nesigur sau un set de circumstanţe care odată ce se

manifestă, produc un efect negativ asupra unui anumit proiect.

Necesitatea asigurării riscului financiar s-a născut ca urmare a relaţiilor economice şi

financiare dintre agenţii economici atât pe piaţa naţională, cât şi pe cea internaţională.

Activitatea comercială este prin definiţie, supusă unor riscuri variate. În fiecare an, companii

din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă de parteneri şi de multe ori

motivul îl reprezintă insolvabilitatea partenerilor lor, care face imposibilă recuperarea sumelor

respective şi, prin urmare, seria problemelor continuă şi influenţează şi alţi agenţi economici.

Majoritatea comercianţilor încheie şi derulează tranzacţii comerciale fără să se protejeze în

faţa acestui pericol real de a nu încasa de la cumpărători contravaloarea mărfurilor vândute

sau a serviciile prestate.2

Persoanele fizice, companiile şi chiar ţările apelează la credite, derulând tranzacţii

sau investiţii folosind credite. Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi

necesară o protecţie a creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut.

Aceasta se face printr-o formă de asigurare a pierderilor financiare. 3

Asigurările legate de activitatea comercială, influenţată de conjunctura economică şi

de posibilitatea cumpărătorului de a-şi achita obligaţiile de plată la scadenţă, sunt cunoscute

sub denumirea de asigurări ale riscurilor financiare, denumirea provenind de la faptul că sunt

acoperite pierderile de bani şi nu daunele materiale sau răspunderea. Aşadar prin încheierea

acestei asigurări de risc financiar creditorul se asigură de abilitatea de plată a debitorului.

Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de bunuri, fiind generată de

cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii economici pe plan

intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea debitorului de a face faţă sau nu

obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa creditorului.

2 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Dan Anghel -Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.pag 42

3 Sferdian Irina - Contractual de Asigurare de bunuri, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,pag 29

4

Riscurile financiare sunt: 4

1. riscuri politice (sunt evenimente social-politice, independente de voinţa clientului, care

impiedică debitorul (clientul) să-şi onoreze obligaţiile faţă de creditor (furnizor)

2. riscuri valutare (amintim riscul de schimb valutar, riscul fluctuaţiei ratei dobânzii)

3. riscuri economice (vizează situaţia financiară a clientului)

4. riscuri de forţă majoră ( ca urmare a unor fenomene naturale cumpărătorul poate

ajunge în situaţie de insolvabilitate)

1. Riscuri politice: constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi

solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de

furnizor (război, greve). Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri

cu caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului. Pot fi constituite şi de

diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate

în efecte ca:

- restrângerea importurilor

- limitarea transferului valutar

- sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului economic

asigurat, din cauza neonorării la timp a obligaţiilor

2. Riscuri valutare: se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale.

Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă valută decât cea luată în

vedere la încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul

perioadei dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii.

Acest tip de riscuri are mai multe forme:

- riscul de schimb valutar;

- riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei;

- riscul fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru

este în dezavantajul importatorului, creditorului).

3. Riscuri economice: se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele

internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât

4 Negru Titel - Asigurări,teorie şi metodologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006,pag 89

5

acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori,

neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă din partea cumpărătorului.

4. Riscuri de forta majora: sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene

naturale sau cauzate de o forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată

faţă de furnizor (cutremur, inundaţii).

Indiferent de dimensiunea riscurilor, se disting trei cerinţe pentru asiguraţi:

- Prevenirea, prin colectarea, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre clienţi, în

vederea minimizării riscului de neplată;

- Colectarea datoriilor respectiv abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume, indiferent

de deosebirile privind limba, cultura sau sistemul legislativ;

- Asigurarea, respectiv plata despăgubirii în caz de neplată a debitorului asiguratului.

1.2 Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor

financiare

Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau îi

prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în

permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele

evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele

lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de pagube,

omul a rămas fără apărare.5

Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente de

apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.

Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei

categorii, şi anume:

măsuri de prevenire;

măsuri de asistenţă;

măsuri de prevedere.

5 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian - Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 12

6

Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea riscurilor,

dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrofă sau de forţă

majoră.

Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea

daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea parţiale şi de

scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.

Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a unor

resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de protecţie şi

poate fi realizată în mai multe variante.

Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel

individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă este

suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie

(riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care

i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care

apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat

constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare. 6

Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental sau

la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau

în cadrul bugetelor locale. Întrucât aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor

bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale

împotriva riscurilor.

O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care

afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi de

posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de

frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor

fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membrii care au fost afectaţi în

vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel se

constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un cost dat tocmai de

mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea

fondurilor respective, asigură un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi

reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise.

6 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian - Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 12

7

Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se face

dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi a vieţii,

fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care

persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, inte4grităţii

corporale sau bunurilor altor persoane.

Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc

comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în egală

măsură de producerea unor riscuri şi au un interes în a se proteja împotriva efectelor acestora.

1.3 Funcţiile asigurării

De-a lungul timpului, funcţiile asigurării au cunoscut o evoluţia aparte. Putem

identifica următoarele funcţii ale asigurării: 7

- funcţia de compensare financiară a pierderilor cauzate de producerea riscului

asigurat: realizarea acestei funcţii este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare care se

formează din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Prin intermediul

acestei funcţii, asigurarea contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate, la plata unor

sume de bani în cazul producerii unor evenimente ce afectează viaţa sau integritatea corporală

a persoanelor, precum şi la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund potrivit legii.

- funcţia de prevenire a pagubelor posibilă tot datorită existenţei fondului de asigurare

din care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii riscurilor. De asemenea practicarea

franşizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un dublu scop:

pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru întreţinerea bunurilor

în vederea prevenirea pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele le va suporta singur); pe de

altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei pot fi superioare

nivelului despăgubirii şi atunci nu se justifică.

- funcţia financiară, determinată de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca

rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între momentul

încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii despăgubirilor – ceea ce face posibilă

investirea de către societăţile de asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind

disponibilităţile existente.

7 Galiceanu Ion- Asigurările în activitatea agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, pag 56

8

- funcţia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigurările de viaţă, întrucât

există posibilitatea ca prin poliţele de asigurare de viaţă, asiguraţii, la expirarea contractului

de asigurare să beneficieze, pe lângă protecţie, şi de suma asigurată şi participarea la profitul

obţinut din sumele investite.

- funcţia de reducere a costurilor statului întrucât, societăţile de asigurare sprijină

statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de

muncă, etc.

1.4 Elementele tehnice ale asigurărilor

În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea se

impune o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest

domeniu şi anume: asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigurării,

contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, norma de asigurare, suma

asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării.8

Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) , care în schimbul primei

de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse

bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti o despăgubire

pentru prejudiciul de care răspunde în baza legii - faţă de terţe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare

plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau

accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa

sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate

produce unor terţe persoane (cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă).

Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător în

cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de

asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, sa achite, asiguratului

sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în contractul de

asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, precum şi data

începerii şi încetării răspunderii asigurătorului. De asemenea în contractul de asigurare sunt

menţionate de fiecare dată: interesul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată şi prima de

asigurare.

8 Ciurel Violeta- Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practice internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,2000,pag 113

9

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea

sau suma asigurată fără însă ca acesta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa

persoana care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în

contractul (poliţa) de asigurare. Alteori, desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul

executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, prin testament, prin condiţiile de

asigurare (soţ, soţie, moştenitori legali, etc.). Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau

moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi

dispus altfel.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o

asigurare, fără însă ca acesta să obţină calitatea de asigurat.9

Exemplu. Un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii

săi care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule aparţinând acestuia. În

acest caz, salariaţii sunt asiguraţi, iar agentul economic este contractantul asigurării).

Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o

delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul

acesteia.

Riscul asigurat este acel fenomen (eveniment) care odată produs, datorită efectelor

sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea

sau suma asigurată.

Risc asigurat poate fi considerat acel fenomen generator de pagube care îndeplineşte

cumulativ următoarele condiţii:

- producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie

posibilă, întrucât dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc, asigurarea acestuia e inutilă;

- producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să aibă în toate situaţiile un caracter

întâmplător; există o singură excepţie şi anume riscul de deces, care deşi se ştie că se va

produce în mod cert, face parte din categoria riscurilor probabile din considerentul că nu se

cunoaşte dinainte momentul producerii lui, nici de asigurat, nici de asigurător;

- acţiunea fenomenului este necesar să se poată înregistra în evidenţa statistică. Datele

înregistrate în evidenţa statistică cu privire la un anumit fenomen permit stabilirea pe o

perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii acestuia;

- producerea fenomenului să nu depindă de voinţa nici uneia dintre părţile participante

la o asigurare. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigurării influenţează în mod direct sau

9 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică- Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 29

10

indirect producerea riscului asigurat, el va pierde toate drepturile conferite de asigurare şi va

suporta rigorile legii.

Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în vederea

asigurării. Operaţiunea este necesară întrucât în funcţie de valoarea bunurilor asigurate se

stabileşte despăgubirea pe care o va plăti asigurătorul în cazul producerii riscului asigurat.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului

respectiv înregistrată în evidenţele contabile sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-

cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigurării. Acest element

se întâlneşte numai în cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, această

noţiune nu se întâlneşte întrucât, capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi supuse evaluării, iar

în cazul asigurărilor de răspundere civilă, prejudiciul cauzat unei persoane nu este susceptibil

de evaluare. 10

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă

răspunderea în momentul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat

asigurarea. Aceasta reprezintă întotdeauna e limita maximă a răspunderii asigurătorului şi stă

la baza calculării primei de asigurare. La asigurările de bunuri, suma asigurată poate fi egală

sau mai mica decât valoarea bunului asigurat, însă în nici un caz mai mare decât aceasta. La

asigurările de persoane şi de răspundere civilă, neexistând valoare de asigurare, suma

asigurată se stabileşte fie ca şi cuantum precis determinat prin lege (cazul asigurării

obligatorii), fie pe baza propunerii asiguratului şi în limita prevederilor din actele normative

(cazul asigurării facultative). 11

Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de

obiect asigurat, fiind întâlnită doar în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani, prestabilită, pe care asiguratul o plăteşte

asigurătorului, în baza contractului de asigurare, în schimbul preluării de către acesta din urmă

a riscului asigurat şi a consecinţelor acestuia. Pe baza primelor de asigurare încasate de la

asiguraţi, asigurătorii îşi constituie fondul de asigurare necesar achitării despăgubirilor sau a

sumelor asigurate, îşi constituie alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoperă

cheltuielile de administrare.

În strânsă legătură cu prima de asigurare se găsesc câteva noţiuni utilizate în domeniul

asigurărilor şi anume: 10 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică- Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 4511 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 52

11

cota tarifară;

tariful de asigurare;

prima brută;

prima netă;

adaosul de primă

Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza formulei:

Pa=Sa - Ct, unde:

Pa- prima de asigurare;

Sa- suma asigurată;

Ct - cota tarifară (cota de primă).

Cota tarifară reprezintă prima de asigurare stabilită pentru o unitate monetară sumă

asigurată, pe o perioadă de un an sau pentru sau pentru subperioade anuale (trimestrial,

semestrial, lunar). Uneori cota tarifară poate fi exprimată în sumă fixă pe o unitate de bun

aigurat.

Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat în cazul

asigurărilor prin efectul legii faţă de cele facultative, sau în cazul asigurărilor de bunuri faţă

de cele de persoane sau răspundere civilă.

Prima brută reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului faţă de asigurător, costul

protecţiei prin asigurare şi se compune din două elemente: prima netă şi adaosul de primă.

Prima netă este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc

despăgubirile sau sumele asigurate atunci când se produce evenimentul asigurat. Constituie

baza plăţii despăgubirilor.

Adaosul de primă este destinat acoperirii diverselor cheltuieli administrative,

constituirii unor fonduri de rezervă şi pentru asigurarea profitului asigurătorului.

Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de

asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.

În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării poate fi de 1 an sau chiar mai puţin (3 –6

luni), în schimb la asigurările de viaţă, durata asigurării poate fi mult mai

îndelungată,contractul încheindu-se pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Aceasta este importantă, ea

influenţând mărimea primei de asigurare ce cade in sarcina asiguratului.

Paguba sau dauna reprezintă expresia bănească a pierderii, intervenită la un bun

asigurat ca urmare a producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea. În cazul în

12

care bunul asigurat a fost distrus în întregime întâlnim noţiunea de pagubă totală, iar dacă

pierderea intervenită este inferioară valorii bunului, întâlnim noţiunea de pagubă parţială.

Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani acordată de către asigurător

asiguratului la producerea riscului asigurat, în vederea acoperirii pagubei.

Despăgubirea de asigurare nu poate să depăşească valoarea pagubei. În practica

asigurărilor se întâlnesc două situaţii şi anume:

cazul pagubei totale;

cazul pagubei parţiale.

În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător nu poate

să depăşească valoarea bunului respectiv din momentul producerii evenimentului asigurat.

Suma asigurată trebuie să fie egală sau mai mare cu valoarea bunului din momentul

producerii evenimentului.

Aceasta poate fi exprimată cu relaţia: D = P ≤ Sa ≤ Vb , unde:

D – despăgubirea;

P – paguba;

Sa – suma asigurată,

Vb – valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.

În caz de paguba parţială despăgubirea se stabileşte în funcţie de sistemul de

acoperire a pagubei, adoptat. În acest sens există mai multe principii ce se aplică în calculul

despăgubirii şi anume:

principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale;

principiul primului risc;

principiul acoperirii (răspunderii) limitate

Principiul acoperirii proporţionale, conform căruia despăgubirea de asigurare faţă de

pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea

bunului asigurat, adică:

DP

=SaVb

=¿ D=P∗SaVb

Astfel, nivelul despăgubirii va fi cu atât mai apropiat de cuantumul pagubei, cu cât

mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat. Conform acestui

13

sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai dacă suma asigurată este egală

cu valoarea bunului asigurat.

Principiul primului risc, conform căruia despăgubirea acordată este egală cu paguba,

fără a putea însă depăşi suma asigurată, adică: D = P = Sa

Astfel, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează mărimea

despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei asigurate.

Principiul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se acordă numai

dacă paguba produsă de declanşarea riscului asigurat depăşeşte un anumit nivel prestabilit,

denumit franşiză.

Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, mărimea acesteia fiind stipulată

în contractul de asigurare.

Franşiza poate fi de două feluri:

franşiză atinsă (simplă)

franşiză deductibilă (absolută)

În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă în întregime paguba până la nivelul

sumei asigurate, dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei (F), adică D = P cu condiţia P > F.

În cazul franşizei deductibile, asigurătorul suportă acea parte din pagubă care

depăşeşte franşiza : D = P – F

Nici în cazul franşizei atinse, nici cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri

pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei (deci paguba produsă în limita

franşizei e suportată de asigurat).

Datorită gradului mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la care se

aplică principiul răspunderii limitate, şi cota tarifară este mai mică. De asemenea, existenţa

franşizei îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru prevenirea pagubelor,

întrucât o parte din ele le va suporta singur.

CAPITOLUL 2

ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

14

Asigurarea financiară reprezintă o formă relativ nouă de asigurare apărută ca o

consecinţă a asemănării atribuţiilor instituţiilor financiare şi a celor de asigurări. Astfel

asiguratul elimină riscurile de pierderi financiare ce pot să apară în activitatea sa,

transferându-le unui asigurator. 12

Asigurarea riscurilor financiare este o formă de asigurare complexă, putând avea un

câmp de manifestare şi pe plan intern, dar mai ales se manifestă pe plan internaţional.

În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:

a) asigurarea creditelor

b) asigurarea de garanţii

c) asigurarea de fidelitate

2.1 ASIGURAREA CREDITELOR INTERNE

Asigurarea creditelor interne – asigurarea de credite este o asigurare specifica

economiei de piata, care isi gaseste utilitatea in contextul existentei unui sistem de credite

dezvoltat.13

Polita de asigurare incheiata pe tranzactie acopera un singur contract, este o polita

scumpa si necesita, in general, un volum mare de munca. Se recomanda in cazul unor

tranzactii de valori mari.Polita de asigurare pe cifra de afaceri pe credit a asiguratului acopera

toate afacerile vanzatorului, pe operioada de timp determinata, de obicei 12 luni.Inaintea

incheierii unui asemenea contract de asigurare, asiguratorul va solicita vanzatorului o serie de

informatii refiritoare la experienta acestuia in ceea ce priveste creantele nerecuperate de la

clientii sai, lista clientilor, precum si limitele de credit pe fiecare client.

La randul lor clientii vor fi verificati de catre asigurator, in legatura cu solvabilitatea si

bonitatea lor.In functie de situatia acestora, societatea de asigurari isi rezerva dreptul de a

exclude din asigurare anumiti cumparatori sau de a diminua plafonul de credit acordat

acestora.Este tipul cel mai uzual de asigurare.

12 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian- Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 51

13 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia- Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 73

15

O caracteristica comuna tuturor tipurilor de asigurari de credite este faptul ca, niciodata

ele nu acopera pierderea in proportie de 110%, asiguratul fiind obligat prin prevederele politei

sa suporte pana la 20-25% din perdere

Dezvoltarea pietei asigurarilor in ultimii ani, ca si nevoia acoperirii riscurilor

financiare rezultate din creditele acordate de diversele institutii de credit au determinat

aparitia in oferta asiguratorilor romani a unui nou produs - asigurarea de credit. Asiguratorii

accepta sa acopere riscurile de credite, ca urmare a neincasarii de catre banca a ratelor de

credit de la debitorii aflati in imposibilitate de plata.

Asigurarea de credite interne se refera la riscuri din toate etapele productiei, care este

acoperita prin alt tip de asigurare de creante, si anume, asigurarea ratelor de credite de

consum. De asemenea , asigurarea de credite interne nu garanteaza plata unui debit la

scadenta. Despagubirile se acorda numai in cazul in care creditorul se confrunta cu situtia de

imposibilitate a recuperarii imprumuturilor din cauza neplatii prelungite de catre comparator,

sau din cauza insolvabilitatii acestuia.Tipul de polita emis in cadrul asigurarilor de credite

interne variaza, in functie de legislatia si de uzuantele fiecarei tari.Contractul de asigurare

poate fi incheiat pe tranzactii individuale, sau pe intreaga cifra de afaceri a asiguratului.

Polita de asigurare incheiata pe tranzactie acopera un singur contractant, este o polita

scumpa si necesita, in general, un volum mare de munca. Se recomanda numai in cazul unor

tranzactii de valori mari.Polita de asigurare pe cifra de afaceri a asiguratului acopera toate

afacerile vanzatorului, pe o perioada de timp determinata de obicei 12 luni.

Inaintea incheierii unui asemenea contract de asigurare, asiguratorul va solicita

vanzatorului o lista de informatii referitoare la experienta acestuia in ceea ce priveste

creditele nerecuperate de la clientii sai , lista clientilor, precum si limitele de credit pe fiecare

client in parte.

La randul lor, clientii vor fi verificati de catre asigurator, in legatura cu solvabilitatea

si bonitatea lor. In functie de situatia acestora, socitatea de asigurari isi rezerva dreptul de a

exclude din asigurare anumiti cumparatori, sau de a diminua plafonul de credit acordat

acestora. Este tipul cel mai usual de asgurare.14

Principalele avantaje pe care le prezinta acest tip de asigurare de credite interne

sunt: gestionarea relativa usoara, costuri reduse si evitarea de catre asiguratori a antiselectiei,

intrucat toate contractile de credit sunt oferite pentru asigurare, si nu numai cele de valori

14 Galiceanu Ion- Asigurările în activitatea agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004,pag 67

16

mari. Pentru asigurat, principalul avantaj il constituie verificarea inca o data, prin specialistii

societatii de asigurari, a solvabilitatii si bonitatii clientilor sai.

O caracteristica comuna a tuturor asigurarilor de credite consta in faptul ca niciodata

ele nu acopera pierderea in proportie de 100%, asiguratul fiind obligat, prin prevederile

politei, sa suporte pana la 20-25% din paguba.

Asigurarea creditelor pentru intern reprezinta o forma de asigurare care trebuie privita

in mod distinct in conditiile unei economii stabile sau in tranzitie. Atunci cand economia este

in faza de crestere si presupune o oarecare prosperitate, cand legislatia economica, financiara

si comerciala nu sufera schimbari frecvente care pot afecta mediul de afaceri si cand orice

greseala a unei societati comerciala este sanctionata de parteneri, riscul de neplata poate fi

administrat sau chiar necontrolat.

2.1.1 Asigurarea creditelor bancare

Beneficiarii finali ai acestui tip de asigurare sunt institutiile de credit si in mod

deosebit bancile comerciale, bancile de economii (CEC) sau societatile financiare care sunt

interesate sa-si asigure capitalul imprumutat. Riscul asigurat se refera exclusiv la pierderile

financiare pe care asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacitatii de plata si/sau

insolvabilitatii certe si dovedite prin acte ale debitorilor sai, persoane juridice sau fizice.

In cazul creditelor acordate persoanelor fizice de catre banci, se solicita diverse tipuri de

asigurari, cele mai uzuale fiind asigurarea imobilului (in cazul creditelor ipotecare) si

asigurarea de viata a imprumutatului. In prezent, din ratiuni de cost al creditului si pentru ca

oferta de credite a bancii sa ramana competitiva, in general bancile nu solicita si asigurarea

creditelor bancare, acest tip de asigurare fiind, potrivit legii asigurarilor in vigoare,

facultativa.

Solicitarea asigurarii creditului bancar nu este o practica unitara nici in cadrul aceleiasi

banci, si ne referim in special la creditele de valoare mica acordate persoanelor fizice, intrucat

costurile creditului ar creste semnificativ (prima de asigurare poate ajunge la 4-5% din suma

imprumutata

2.1.2 Consecinţele neplăţii creditului asigurat

17

Ca mod de functionare, in cazul in care totusi se solicita de catre banca asigurarea

creditului, persoana fizica imprumutata va fi beneficiarul politei de asigurare, pe care va fi

obligata sa o cesioneze bancii imprumutatoare. In practica, banca are de cele mai multe ori un

parteneriat cu o societate de asigurare agreata si impune incheierea politei la respectivul

asigurator, in conditii care protejeaza de o maniera suficienta interesele bancii. Este putin

probabil, asadar, ca imprumutatul sa aleaga neplata creditului cu consecinta antrenarii platii

acestuia de catre asigurator catre banca. In cazul in care asiguratorul, dupa ce plateste bancii,

se indreapta cu o actiune in justitie impotriva imprumutatului, acesta se poate expune la plata

unor sume mai mari decat creditul, urmand sa plateasca asiguratorului sume ce acopera

capitalul, dobanda si penalitatile de intarziere, precum si costurile de executare silita, in cele

din urma.

Pe de alta parte, de la caz la caz, prima de asigurare poate acoperi numai capitalul,

situatie in care banca imprumutatoare se va putea indrepta direct impotriva imprumutatului

pentru diferenta (dobanzi, penalitati, costuri de executare). Mai mult, in cazul neplatii

creditului, imprumutatul va fi inregistrat ca „rau-platnic“ la Centrala Riscurilor Bancare, cu

consecinta imposibilitatii temporare sau permanente a contractarii de credite pe viitor.

2.1.3 Noile reglementări privind asigurarea creditului

In ceea ce priveste persoana asiguratorului, nu exista un temei legal pentru ca banca sa

impuna un asigurator sau altul, insa bancile se prevaleaza in general de regulile si tehnicile

proprii de analiza a conditiilor de acordare a creditului de care angajatii bancii trebuie sa tina

seama.

Nici schimbarea legislatiei aplicabile, incepand de la data aderarii Romaniei la Uniunea

Europeana, nu va aduce modificari in aceasta privinta. Transpunand prevederile directivelor

europene relevante, Ordinul nr. 113109/19 aprilie 2006 al presedintelui Comisiei de

Supraveghere a Asigurarilor privind punerea in aplicare a Normelor privind asigurarile de

credit aduce in principal schimbari de ordin reglementar si prevede conditii speciale de

autorizare a asiguratorilor. De la data intrarii in vigoare a noii reglementari, asiguratorii care

vor intentiona sa subscrie riscuri de credite ce intra sub incidenta Ordinului 113109/ 19 aprilie

2006 vor fi obligati:

- sa prezinte un studiu de fezabilitate intocmit conform Legii asigurarilor, sa mentina valoarea

18

minima a fondului de siguranta prevazuta pentru acesti asiguratori de Normele privind

metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asiguratorul care practica

asigurari generale, al marjei de solvabilitate minime si al fondului de siguranta, puse in

aplicare prin Ordinul presedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 3.111/2005,

cu modificarile ulterioare;

- sa constituie o rezerva de egalizare pentru clasa de asigurari de credite, destinata acoperirii

deficitului tehnic rezultat la clasa de asigurari de credite intr-un exercitiu financiar. Nu vor

trebui sa constituie rezerva de egalizare pentru operatiunile de asigurari de credite asiguratorii

cu un volum al primelor incasate pentru clasa de asigurari de credite intr-un exercitiu financiar

mai mic de 4% din totalul primelor incasate pentru asigurarile generale si sub 2.500.000 euro

(echivalent lei);

- sa puna la dispozitia Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor rapoarte anuale in care sa

prezinte rezultatele tehnice si rezervele tehnice aferente acestor riscuri.

In conditiile actuale ale Romaniei, riscurile acoperite prin asigurarea creditelor interne

sunt, pe de o parte , mari, chiar neasigurabile, dat fiind istoria recenta a ultimilor ani si, pe de

alta parte, greu de cuantificat deoarece nu exista suficiente date statistice pentru o

fundamentare corecta a primelor de asigurare.

2.2 ASIGURAREA CREDITELOR DE EXPORT

19

2.2.1 Caracterizarea creditelor de export

În condiţiile actuale, în fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare, urmăreşte

permanent să-şi sporească exporturile, din care să obţină valută pentru procurarea unor bunuri

din import necesare procesului de producţie sau necesare consumului populaţiei.

De regulă mijloacele fixe, şi mai ales anumite echipamente industriale, se livrează

treptat, pe părţi componente, pe măsura fabricării lor şi pe măsura realizării investiţiei. De

aceea apare necesitatea eşalonării în timp a plăţii furniturilor de către importator.15

Eşalonarea plăţii produselor importate este necesară şi în cazul în care mijloacele fixe

se livrează complet montate, au o valoare mai mare şi sunt de folosinţă îndelungată. Pentru

agenţii economici mici şi mijlocii este forte greu să achite dintr-o dată întreaga valoare a

acestora.

Anumite probleme financiare se ivesc şi pentru agenţii economici care se

aprovizionază din import cu materii prime, materiale, piese de schimb, mărfuri alimentare etc.

Destinate aprovizionării populţiei. În aceste cazuri, importatirii au nevoie de o amânare a

plăţii pe câteva luni pentru a-şi procura resursele necesare efectuării plăţii.

În aceste condiţii, cumpărătorii şi furnizorii convin ca plata produselor să fie eşalonată

în timp. Dacă plata urmează să se facă într-un termen scurt, furnizorul acordă un credit

comercial clientului său extern.

Furnizorii nu dispun întotdeauna de resurse financiare pentru a acorda credite clienţilor

lor, nici chiar pentru câteva luni. Ca urmare, cumpărătorii solicită credite unei bănci din ţara

furnizorului pentru a putea achita la scadenţă mărfirile procurate din import. Pe acestă cale,

creditul devine un instrument care favorizează schimburile comerciale internaţionale,

extinderea cooperării economice şi financiare dintre state.

La asigurarea creditelor de export, cumpărătorul asigurat îşi are locul de desfăşurare a

afacerilor într-o altă ţară decât în cea în care se află asiguratul. În subscrierea riscului trebuie

avute în vedere atât informaţii referitoare la situaşia economico-financiară a cumpărătorului,

cât şi informaţii privind ţara de origine a acestuia.

Creditul de export poate fi folosit pentru satisfacerea nevoilor de finanţare ale

clienţilor, ocazionate de fabricarea produselor şi de efectuarea exporturilor sau prestarea

serviciilor destinate exporturilor, finanţarea realizarii producţiei de export sau a exportului în

15 Cojocaru Mihaela , Bercea Florian- Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 152

20

perioada pre şi post livrare, finanţarea cheltuielilor privind achiziţionarea de materii prime,

materiale, plata utilităţilor tehnologice, alte cheltuieli curente generate de realizarea producţiei

de export sau a exportului finanţat.

Se acorda pe termen scurt (pana la 1 an), mediu (pana la 2 ani) sau termen lung (pentru

produsele complexe sau cu ciclu lung de fabricaţie, în functie de durata şi caracteristicile

exportului finantat).

Contractul de export are ca obiect: livrarea de marfuri, executarea de lucrari sau

prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor cumpărători

sau beneficiari străini.

Întrucât, cel mai adesea, parţile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj

între momentul livrării şi momentul plăţii, furnizorul acorda cumparătorului extern un credit

comercial şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul exportatorului pe credit, cât şi efectele de

trezorerie ale operatiilor de export cu plata la termen.16

Creditele de export au câteva caracteristici proprii:

Au o durată cuprinsă între 140-180 de zile;

Cadrul legal de desfăşurare a activităţii comerciale diferă de la o ţară la alta;

Sistemele de contabilitate sunt diferite;

Reglementările în materie de faliment nu sunt identice.

Efectuarea exportului prin mijlocirea creditului generează anumite riscuri, atât pentru

exportator, cât şi pentru banca finanţatoare.

Exportul implică următoarele riscuri: neîncasarea contravalorii mărfurilor livrate pe

credit sau încasarea acestora cu întârziere; refuzul cumpărătorului de a prelua marfa ajunsă la

destinaţie; denunţarea contractului de către cumpărător în timpul desfăşurării procesului de

producţie la furnizor; avarierea sau distrugerea mărfurilor în timpil fabricaţiei sau

transportului; imposibilitatea repatrierii maşinilor, utilajelor, materialelor şi altor bunuri aflate

peste graniţă pentru realizarea unor lucrări de cooperare între diferiţi beneficiari externi;

răspunderea civilă legală a furnizorului faţă de terţi.

Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin

prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:

riscuri premergătoare semnării contractului;

16 Negru Titel- Asigurări , Ghid practici, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2006,pag 127

21

riscurile ulterioare semnării contractului.

Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii economici să

lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp.

Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ, dobândă,

curs valutar), poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o

serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.

În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depuna o

cauţiune în favoarea cumparătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia

contractul, în condiţiile prevăzute în oferta.

În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:

specifice intervalului dintre momentul semnarii contractului si livrarea

bunurilor;

specifice intervalului dintre momentul livrarii bunurilor si incasarii

contravalorii acestora.

După natura lor riscurile pot fi grupate astfel:17

Riscul comercial reprezintă deteriorarea situaţiei financiare a cumpărătorului privat,

fapt care îl pune în imposibilitatea de a efectua la scadenţă, plata sumei datorate. Faptul că un

cumpărător nu-şi poate onora angajamentul faţă de furnizor poate fi provocat de cauze

accidentale, reversibile sau de factori cu acţiune pe termen lung. Neplata sumelor datorate

poate fi urmarea relei-credinţe a cumpărătorului care invocă motive imaginare asupra calităţii

produsului, pentru a se sustrage de la plată.

Riscul catastrofal se manifestă sub forma producerii unor calamităţi ale naturii ori a

altor cauze de forţă majoră, cum ar fi: inundaţiile, uraganele, cutremurele de pământ, erupţiile

vulcanice, incendiile, exploziile etc., care pun cumpârâtorul în imposibilitatea de plată.

Riscul politic cuprinde anumite evenimente independente de voinţă şi solvabilitatea

cumpărătorului şi care îl împedică să-şi onoreze obligaţiile asumate faţă de furnizorul extern.

Astfel de riscurri pot fi: război, revoluţie, revoltă, război civil, grevă etc.

17 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 101

22

Unele măsuri cu caracter politic pot fi luate şi de terţe ţări ori de organisme

internaţionale împotriva ţării importatorului, care îl pun pe acesta din urmă în imposibilitatea

de a-şi respecta obligaţiile de paltă faţă de furnizor. De asemenea, se poate institui embargoul

împotriva unei ţări de către Consiliul de Securitate, de către una sau mai multe ţări.

Conţinutul politic au şi măsurile luate de autorităţile publice – guvern, bancă centrală,

organe vamale etc.- având ca efect restrângerea importurilor, limitarea transferului valutar,

sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri ce aparţin agenţilor economici străini.

În aceste cazuri apare riscul de netransfer al valutei cuvenite furnizorului extern,

cu toate că importatorul privat a depus la bancă, în monedă naţională, echivalentul sumei

datorate.

De asemenea, de natură politică poate fi considerată şi neplata la termen a sumelor

datorate de importatorii politici.

Riscul valutar se iveşte atunci când, în operaşiunile de export, plata la termen se

poate face în două monede ( a furnizorului şi a cumpărătorului ). Modificarea raportului dintre

cele două monede, în intervalul de timp de la semnarea contractului şi până la achitarea

furniturii, poate determina pierderi pentru furnizor şi câştig pentru cumpărător şi viceversa.

În vederea evitării riscurilor exporturilor pe credit, furnizorii fac investigaţii

aprofundate cu privire la solvabilitatea clienţilor potenţiali înainte de semnarea contractului,

iar apoi utilizează diverse instrumente şi tehnici de lucru financiare şe juridice. Cu toate aceste

măsuri de precauţie, furnizorii nu se pot pune la adăpost de toate riscurile exportului, şi de

aceea ei fac apel la protecţia prin asigurare.

Sunt situaţii în care nici chiar asigurarea clasică nu poate oferi o protecţie deplină

furniozorilor care fac exporturi cu plata la termen sau băncilor care acordă credite

cumpărătorilor externi. Este cazul riscurilor politice, care rezultă din măsuri luate de

autorităţile publice ale ţării importatorului şi care au un caracter neasigurabil. De asemenea,

au caracter neasigurabil riscurile de neplată, pe care le prezintă debitorii politici şi împotriva

cărora nu se pot lua măsuri de constrângere pentru a-i determina să-şi respecte obligaţiile

asumate.

În cazurile în care asigurarea nu poate prelua riscurile politice care ameninţă furnizorii

naţionali, intervine statul, în completarea sau în locul acestora, după caz. Instituţiile care

acţionează din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diferite forme juridice:

departamente ale administraţiei de stat; instituţii publice; societăţi de asigurare cu statut de

drept privat.

23

2.2.2 Forme ale asigurării creditelor pentru export folosite în practica

internaţională

Prin asigurarea creditelor se urmăreşte realizarea protecţiei agenţilor economici

exportatori împotriva riscurilor specifice exportului.

Contractul de export poate avea ca obiect livrări de mărfuri, executări de lucrări şi

prestări de servicii, inclusiv cesiuni de licenţe, brevete în favoarea unor cumpărători sau

beneficiari rezidenţi în străinătate.

Dacă părţile contractante convin ca plata să se facă ulterior livrărilor, la o anumită

scadenţă, atunci de fapt furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial. În acest

caz, furnizorul îşi asumă riscurileexportului pe credit. Exportul pe credit blochează pe o

perioadă de timp resursele financiare ale furnizorului încorporate în mărfurile livrate pe credit.

În cadrul exportului de credit există mai multe tipuri de credite:18

Creditul – furnizor este un tip de credit comercial pe care furnizorul îl acordă

cumpărătorului extern, acceptând să încaseze banii care i se cuvin de la acesta, după o

anumită peroiadă de timp. Consimţând la o anumită modalitate de plată furnizorul

preia, pe de o parte, riscurile exportului de credit, iar pe de altă parte, preia efectele de

trezorerie ale operaţiei cu plat la termen. Acest tip de credit se acordă pentru perioade

scutre de timp, iar părţile contractante întocmesc un singur contract, cel comercial, în

care sunt incluse toate informaţiile relevante: cantitate, preţ unitar, valorea, termene şi

modalităţi de plată etc. Pentru protejarea riscurilor de export furnizorul încheie un

contract de asigurare contra acestor riscuri specifice. Cea mai generală este poliţa pe

cifra de afaceri pe credite, prin care se au în vedere toţi cumpărătorii străini care fac

afaceri cu un furnizor.

Creditul – cumpărător. În cazul în care valoarea contractului este mai mare şi

perioada de creditare este mai lungă , furnizorul nu are resurse financiare necesare să

susţină acest efort financiar. În asemenea cazuri furnizorul va cere cumpărătorului să

recurgă la obţinerea unui credit. Pentru aceasta cumpărătorul se va adresa unei bănci

de pe piaţa furnizorului, obţinând un împrumut numit credit – cumpărător. Acest tip de

credit presupune existenţa a două documente: contractul comercial şi contractul de

18Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 125

24

împrumut încheiat între cupmărător şi banca creditoare. Pentru acoperirea riscurilor

exportului, banca finanţatoare încheie un contract de asigurare a creditelor de export.

Creditele – ajutoare de resurse publice. Acesta este un sistem de creditare acordat

de state cu caracter de ajutor, prin guvernele acestora sau prin instituţiile publice

specializate. Aceste credite sunt mai avantajoase din punct de vedere al dobânzii, al

termenelor de rambursare, al perioadelor de graţie şi sunt destinate dezvoltării

economice a ţării beneficiare, nu sunt garantate de către asigurători, fămânând în

sarcina statului.

Socitatea de asigurări efectuează o analiză temeinică referitoare la19 :

Suma asigurată nu poate depăşi valoarea din factura externă şi, în general, ea se

exprimă în valuta în care s- încheiat contractul de vânzare – cumpărare.

Valabilitatea poliţei. Poliţa de asigurare intră în vigoare, în cazul creanţelor rezultate

din livrări de bunuri, la data când potrivit contractului de vânzare – cumpărare, s-a efectuat

prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpăîrătorului extern,

iar în cazul creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data când, potrivit contractului de

prestări de servicii, această prestare a început. Asigurarea expiră la data achitării complete a

datoriei odată cu plata de către asigurător a despăgubirilor cuvenite, în cazul denunţării sau

rezilierii contractului de asigurare, precum şi în alte cazuri.

Prima de asigurare se calculează potrivit tarifului asigurătorului, în funcţie de ţara

cumpărătorului, perioada, ramura economică etc. şi se plăteşte anticipat, în valuta în care s-a

încheiat contractul de asigurare.

La sigurările cu o durată mai mare de un an, la cererea asiguratului, plat primei de

asigurare poate fi eşalonată în rate semestriale sau anuale, plătibile anticipat.

Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste insolvabilitatea

debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze comerciale.

Situatiile cele mai frecvente se refera la:

depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungita;

iniţierea procedurii de faliment.

19 Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică - Asigurarea şi managementul riscului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998,pag 171

25

Franşiza reprezintă partea cu care asiguratul participă la despăgubiri, în cazul

producerii evenimentului asigurat.

În practică, ea se situează între 10 – 15 %, în funcţie de:

bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;

ramura economică;

ţara în care se află exportul;

perioada de timp;

evaluarea riscului.

Obligaţiile asiguratului se referă la:

- Obţinerea de informaţii, înainte de încheierea contractului de vânzare - cumpărare,

asupra solvabilităţii şi bonităţii cumpărătoruluiş

- Înştiinţarea imediată a asigurătorului desprea modificările intervenite, în perioada

asigurării, în starea de solvabilitate a cumpărătorului;

- Punerea la dispoziţia asigurătorului a actelor şi documentelor cu privire la starea de

insolvabilitate a debitorului;

- Luarea tuturor măsurilor asiguratorii pentru încasarea creanţei sau micşorarea

pagubei.

Raspunderea asiguratorului încetează la data ultimei scadente a creditului acordat,

dacă acesta a fost complet rambursat, în conditiile nerambursării creditului ca urmare a

producerii unor riscuri excluse de asigurare, o data cu plata despăgubirilor de catre asigurator

şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.

Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de polită se referă la:

reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii necorespunzătoare;

penalităţi sau orice alte pierderi în legatura cu nerespectarea obligaţiilor contractuale;

amenzi de orice fel;

pierderi din diferenţe de curs valutar;

pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;

pierderi provocate de razboi civil, revoluţie;

pierderi provocate de calamităţi naturale.

Constatarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor se fac de către experţi pe

baza actelor şi documentelor din care rezultă insolvabilitatea debitorului.

26

Pentru stabilirea despăgubirii, din credutul asigurat dar nerambursabil se scad:

- Plăţile pe care debitorul le-a efectuat până la ivirea insolvabilităţii, inclusiv cele

neprimite încă de asigurat, dar a căror încasare este posibilă;

- Plăţile în contul datoriei, efectuate ]n alt mod dec\t cel prevayut ]n contractul de

livrare de bunuri, prestări de servicii, sau depuneri în cont în ţara debitorului care

nu au fost încă încasate de asigurat, dar al căror încasare este posibilă;

- Sumele realizate din vânzarea bunurilor care fac obiectul livrării pe credit, precum

şi sumele realizate prin încasarea unor cambii ori despăgubiri de asigurări, după

scăderea cheltuielilor;

- Franşiza;

- Primele de asigurare datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.

În limitele despăgubirii plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului

contra celor răspunzători de producerea pagubei.

Condiţiile de plată ale despăgubirii se referă la certificarea cu documente, potrivit

prevederilor legale în vigoare în ţara debitorului, a insolvabilităţii sau neplăţii din cauze

comerciale, a acestuia din urmă.

În analiza riscului de credit pe tremen scurt, asigurătorul se bazează, în general, pe trei

situaţii, şi anume: situaţia veniturilor şi a cheltuielilor; situaţia surselor şi utilizării fondurilor;

bilanţul.

Bilanţul se întocmeşte după principiile cunoscute ale echilibrului între totalul

mijloacelor evidenţiate în activ şi totalul surselor înregistrate în pasiv. Pentru analiza

bilanţului se folosesc următoarele tipuri de indicatori:

- De lichiditate, cu ajutorul cărora se măsoară capacitatea unei societăţi de a-şi onora

obligaţiile la scadenţă;

- De activitate, care măsoară cât de eficient sunt folosite activele agentului

economic;

- De acoperire, care măsoară folosirea resurselor atrase şi riscil financiar;

- De profitabilitate, care măsoară capacitatea agentului economic de a avea

rentabilitate bună.

2.2.3 Contractul de asigurare a creditelor de export

27

Contractul de asigurare a creditelor intră în vigoare atunci când:

În cazul asigurării creanţelor rezultate din livrări de bunuri, la data la care,

potrivit contractului comercial, s-a efectuat prima livrare de bunuri;

În aczul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care,

potrivit contractului de servicii, prestarea a început.

Răspunderea asigurătorului încetează:

La data ultimei scadenţe a creditului acordat, în condiţiile în care acesta a fost

complet rambursat;

În condiţiile nerambursării creditului, ca urmare a producerii unor riscuri

excluse din asigurare;

O dată cu plata despăgubirii de către asigurător;

În cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare.

Cele mai uzuale excuderi ale unui asemenea tip de poliţă se referă la:

Reclamaţii pentru livrări de bunuri, respectiv pentru prestări dec servicii

necorespunzătoare;

Penalităţi sau oice alte pierderi în legătură cu neexcluderea obligaţiilor

contractuale;

Amenzi de orice fel;

Pirderi din diferenţe de curs valutar;

Pirderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;

Pierderi provocate de război, război civil, revoluţie, rebeliune, sabotaj etc.;

Pierderi provocate de calamităţi naturale.

Având în vedere riscurile mari pe care le implică, asigurarea creditelor de export

beneficiază în aproape toate statele lumii de intervenţia statului, care completează sau

înlocuieşte, după caz, asigurarea clasică.20

Instituţiile care acţioneză din împuternicirea şi pentru contul statului îmbracă diverse

forme juridice: în Marea Britanie, Japonia, Ţările Scandinave, de asigurarea creditelor de

export se ocupă departamente specializate din ministerele de resort. În SUA şi Belgia,

20 Cojocaru Mihaela, Bercea Florian- Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 12

28

autoritatea desemnată să se ocupe cu acest tip de asigurare este o instituţie publică. Alte ţări

au optat pentru organizarea de societăţi având statut juridic de drept privat. Din acestă

categorie cea mai importantă instituţie este COFACE, din Franţa, al cărei capital este deţinut

aproape integral de bănci sau de societăţi de asigurare naţionale.

În ţara noastră, instituţia specializată în asigurarea creditelor de export este Banca de

Export Import a României ( EXIMBANK ).21

La asigurarea creditelor de export există anumite reglementări internaţionale, care se

referă în mod expres la contractele pe termen mediu şi lung şi care au un risc ridicat de

neplată. Astfel, conform cerinţelor prevăzute în acordurile OEDC şi reglementărilor Uniunii

de la Berna, contractele externe pe tremen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării

( 5% la intrarea în vigoare a contractului, iar restul de 10% la livrare ), astfel

încât vânzarea pe credit să nu poată depâţi 85%;

Partea de 85%, care reprezintă vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe

egale semestriale, începând cel mai târziu, la 6 luni de la livrare;

Perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor; de exemplu, pentru

bunurile de capital, perioada maximă este în general de 5 ani, iar pentru

proiectele de dimensiuni mari, poate fi acceptată o perioadă de credit de până

la 10 ani;

Perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei; de exemplu, valoarea

unui credit de până la 3 ani să fie de maxim 75 000 $, a unui credit de până la 4

ani de maxim 150 000 $, iar a unui credit până la 5 ani de minim 300 000$.

Pe lângă protecţia necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot afecta tranzacţiile pe

termen mediu şi lung, poliţa de asigurare deschide accesul la finanţare, constituindu-se într-o

garanţie pentru banca finanţatoare şi eliminând o parte importantă din riscuri.

O caracteristică comună tuturor asigurărilor de credite este aceea că niciodată ele nu

acoperă pierderea în proporţie de 100%.

Prin prevederile pliţei, asiguratul este obligat să suporte până la 20-25% din pagubă.

Garanţii suplimentare în acordare creditului la export

21 Manualul EXIMBANK

29

Garanţiile de prospecţiune vizează fie garantarea pieţelor de studiu, fie indemnizarea

cheltuielilor determinate de căutarea unei clientele străine, aceste indemnizaţii nefiind

rambursate decât dacă contractele sunt încheiate după aceea.22

„Asigurare-târg” indemnizează cheltuielile angajate de întreprinderi sau grupuri de

întreprinderi pentru manifestările internaţionale sau saloanele specializate organizate în afara

graniţelor ţării.

Pregătirea unei acţiuni comerciale poate să solicite pregătirea pe loc a unor stocuri care

vor fi vândute şi, în lipsă, repatriate. Pe durata perioadei de stocare, pot fi ameninţate de

riscurile de determinare datorită catastrofelor sau de riscurile de blocare a repatrierii lor ca

urmare a evenimentelor politice, dacă nu sunt garantate într-o anexă la ploţa relativă la

vânzările pe termen scurt. Acestea sunt garanţii pentru exporturile temporare.

Exportatorul poate fi interesat să facă investiţii în străinătate, în scopul de a cuceri sau

de a conserva părţu ale pieţei străine. În cazul în care ele sunt, între altele, utile economiei

naţionale, ele să fie protejate la momentul realizării lor împotriva riscurilo politice.

Protecţia contra riscului politic însuşi, înţelegând aici riscul de non-transfer, poate, în

funcţie de ţările avute în vedere, să fie acordată în vânzările pe credit, pe termen scurt sau

mediu. În general, indemnizaţiile descresc în funcţie de amortizarea investiţiei sau de data

realizării sinistrului. Ele vor acoperi numai paguba efectivă, nu şi beneficiarul nerealizat.

2.2.4 Intervenţia statului în asigurarea creditului la export

În majoritatea ţărilor, gravitatea riscurilor politice şi a riscurilor pe care le prezintă

catastrofele naturale în creditul la export a descurajat iniţiativa privată: statul, direct sau

indirect îşi asumă sarcina acestei asigurări.23

Puterile publice au socotit ca necesară intervenţia lor pentru mai multe motive.

Asigurarea creditului la export favorizează dezvoltarea comerţului exterior; ea contribuie la

ameliorarea situaţiei balanţei de plăţi. Prticiparea industriei naţionale la echiparea ţărilor din

lumea întreagă este frântă de riscurile creditului inerente operaţiunilor încheiate în devize cu

debitorii săraci. În anumite epoci, asigurarea creditului la export s-a înregistrat într-un

22 Constantinescu Dan Anghel, Rotaru Andreia, Protopopescu Cristina , Bratu Octavian , Manea Adriana - Management financiar în asigurări, Editura Econimică, Bucureşti, 2005,pag 59

23 Constantinescu Dan Anghel, Rotaru Andreia, Protopopescu Cristina , Bratu Octavian , Manea Adriana - Management financiar în asigurări, Editura Econimică, Bucureşti, 2005,pag 98

30

program general de luptă împotriva şomajului, întrucât cucerirea unor pieţe internaţionale

stimulează producţia şi procură noi posibilităţi de angajare.

Se pune însă problema dacă intervenţia statului nu înlătură acoperirii riscurilor de

credit la export, orice caracter de asigurare. Pentru anumiţi autori, asigurarea creditului

asumată de către stat are, mai degrabă, natura unei subvenţii sau chiar a unei măsuri de

dumping, pentru că singura grijă a puterilor publice este de a favoriza exporturile naţionale în

detrimentul concurenţei străine.

Intervenţia statului în asigurarea creditului la export nu a făcut decât sa-i tulbure pe

jurişti; ea a sfârşit prin a nelinişti statele însele, victime ale unui voluntarist excesiv, sursă a

unor suprasolicitări menite să deregleze o piaţă pe care coexistă actori cu structură privată.

Pierderile înregistrate în marile exporturi, antrenează unanumit număr de organisme publicesă

se intereseze nu numai de riscul politic, dar, în egală măsură, şi de riscul comercial, lucru cu

atât mai rentabil pentru ei, cu cât nu au aceleaşi constrângeri materiale de rezerve şi de

garanţii financiare. Tratatul de la Roma din 1957 deşi nu excludea activitatea întreprinderilor

publice de pe piaţa concurenţială, le impune totuşi, să nu beneficieze de avantaje pe care nu

le-ar avea o întreprindere particulară. Chiar şi Directivele comunitarea din 24 iulie 1973 şi 22

iunie 1988, de coordonare a condiţiilor de acces la ctivitatea de asigurare a creditului, au

menţinut dualismul sectorial, diferenţiind aplicarea măsurilor de armonizare în asigurarea

creditului la export de către stat sau, respectiv, cu susţinerea statului.

Principiul distincţiei între operaţiunile de piaţă şi operaţiunile de stat este recunoscut,

dar delimitarea frontierelor respective întâlneşte anumite obstacole, dar şi serioase divergenţe

în ceea ce priveşte obiectivele şi metodele de realizare a distincţiei.

Miza politică a exporturilor face ca asigurarea creditului public să rămână o unealtă

fundamentală a multor politici străine de stat. În acest domeniu, este vorba mai puţin de

asigurare şi mai mult de politica internaţională, pentru că alegerea riscurilor de ţară este

adesea dictată mai mult de starea relaţiilor bilaterale, decât de importanţa reală a afacerilor.

Lucrările comunitare asupra riscurilor politice şi comerciale pe termen lung sau scurt,

au fost angajate cu scopul de a se obţine un clasament comun al riscurilor de ţară, un sistem

normalizat de fixare a primelor la nivel minim pentru cumpărătorii publici şi la un nivel de

referinţă pentru cumpărătorii particulari. Directiva din 22 iunie 1988, care autorizează libera

prestaţie a serviciilor, permiţând astfel unei companii doritoare să lucreze pe o piaţă străină, să

facă acest lucru plecând din statul membru în care îşi are deja stabilit sediul, operează în

articolul 5 o distincţie fundamentală între „marile riscuri” şi „riscurile de masă”. Directiva

menţionată clasifică riscurile creditului în relaţiile dintre statele membre, în categoria sporită,

31

precum riscurile politice şi riscurile pe care le reprezintă catastrofele nazurale, specifice

creditului la export.

Aşadar, asigurarea creditului aplicată în relaţiile de comerţ internaţional prezintă

anumite particularităţi faţă de asigurarea creditului din dreptul intern. Pe de o parte, exportul

este un imperativ economic, fiecare ţară dorind să echilibreze balanţa sa de plăţi externe şi să

apere astfel cât mai bine independenţa sa financiară şi moneda naţională; pe de altă parte,

particularismil riscurilor creditului în materie de comerţ internaţional le face adesea

„inasigurabile” prin sectorul privat al asigurărilor. Din acest motiv, în majoritatea ţărilor,

statul a trebuit să se implice în mod direct în gestiunea riscurilor creditului la export.

2.3. Asigurarea de fidelitate

Asigurările de fidelitate – Fidelity guarantee insurance – reprezintă asigurarea

drepturilor sau intereselor patrimoniale şi, de aceea, sunt încadrate în categoria asigurărilor

patrimoniale. Aceste asigurări au ca scop acordarea protecţiei unei societăţi în calitate de

asigurat împotriva unor prejudicii produse activelor sale ca urmare a actelor necinstite sau

frauduloase ale personalului său, care administrează o parte a acestora, indiferent dacă ei au

acţionat singuri sau împreună cu alte persoane.24

Există diferite tipuri de asigurări: garanţia de fidelitate (fidelity guarantee), are ca

scop compensarea unui angajator pentru pierderile cauzate de necinstea angajaţilor. Exemple

tipice în acest caz pot fi: casierul care poate fura din banii societăţii, vânzătorii din magazine,

agenţii de asigurări etc. Se despăgubesc sumele de bani furate sau mărfurile distruse sau

deteriorate de angajaţii asiguratului.25

Prin această asigurare se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de

consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea nivelului pierderii propriu-

zise. Aceste poliţe se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite

posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de obicei cu sumele până

la care se asigură fiecare dintre ei. În acest ultim caz, schimbarea unuia dintre angajaţii incluşi

în contract trebuie imediat notificată asigurătorului.

24 Cojocaru Mihaela , Bercea Florian - Asigurările de risc financiar în România : prezent şi perspective, ASE, 2008,pag 83

25 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia- Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 36

32

Poliţele generale sunt preponderent practicate pentru asigurarea instituţiilor financiare (bănci

comerciale, intermediari, uniuni de credit,etc.), dar şi pentru companii din alte domenii care ar

putea fi prejudiciate în acest mod. În unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt

obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă şi necinstea angajaţilor, furtului în

timpul transportului, înşelăciunii, bancnotelor false şi chiar răpirilor. În ultimii ani, daunele

cele mai mari, plătite de asigurătorii de fidelitate, au fost determinate de fraude la sistemele

electronice, furtul prin computere şi Internet.

Garanţiile de fidelitate se emit fie pentru fiecare persoană în parte, fie pentru anumite

posturi, sau sunt generale pentru toţi angajaţii unei societăţi. Această ultimă formă este des

folosită mai ales la asigurarea instituţiilor financiar-bancare.

În prezent, există mai multe tipuri principale de cauţiune:

1) Garanţii comerciale. Sunt oferite patronilor care ar putea fi victimele unor fraude sau

ale unor acţiuni necinstite efectuate de angajaţii lor. Prin aceste poliţe de asigurare se asigură

rambursarea unor sume de bani patronului a căror valoare maximală este fixată în prealabil.

2) În alte cazuri, asigurătorii emit obligaţiuni prin care se angajează să plătească o sumă

de bani dacă o persoană nu reuşeşte să se achite în mod corespunzător de datoriile ce-i revin.

De exemplu, tur-operatorii şi agenţii de voiaj ai Asociaţiei Agenţilor de Călătorie Britanici

trebuie să achiziţioneze o obligaţiune ca cerinţă impusă de calitatea lor de membri.

Obligaţiunea poate fi utilizată pentru a oferi sprijin clienţilor dacă tur-operatorul sau agentul

lor îşi încetează activitatea înainte sau în timpul excursiei sau vacanţei. Obligaţiunile emise de

administraţia locală reprezintă echivalentul guvernamental al garanţiilor comerciale, cu

excepţia faptului că ele acoperă atît greşelile angajaţilor, cît şi acţiunile necinstite ale

acestora.26

3) În anumite cazuri, tribunalele împuternicesc o persoană să administreze afacerile

financiare ale alteia (de exemplu, ale unui minor, ale unei persoane debile mintal sau care a

murit fără să desemneze un executor testamentar). Unui astfel de administrator i se cere

adesea să ofere o garanţie pentru buna executare a îndatoririlor sale şi, în mod normal,

asigurătorii vor emite o obligaţiune în tribunal (de instanţă) care oferă o astfel de garanţie.

4) Obligaţiunile (garanţiile) guvernamentale sunt adesea considerate drept cauţiune

pentru lichidatorii desemnaţi să lichideze companiile falimentare sau pentru gestionarii de

depozite care răspund de mărfurile destinate exportului, şi care vor trebui să plătească taxa pe

26 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia - Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 107

33

valoare adăugată datorată pentru bunurile exportate, dacă acestea vor fi înstrăinate în mod

ilegal.

5) Garanţii pentru licitaţii care garantează că debitorul, în cazul în care cîştigă licitaţia

va semna contractul şi va furniza cauţiunea de bună executare a contractului. În cazul în care

nu se va încheia contractul sau nu se va aduce cauţiunea de bună executare, cîştigător este

desemnat următorul la licitaţie, iar societatea de asigurare va plăti diferenţa dintre valoarea

licitată de debitul garantat şi valoarea licitată de persoana următoare.

6) Garanţii de restituire a avansului, care se practică în cazurile în care creditorul

prefinanţiază debitorul prin plata unui avans. Rambursarea acestui avans se garantează printr-

o cauţiune, a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate, de obicei cu

un procent lunar fix.

În practică se utilizează şi alte garanţii, cum ar fi cele privind asigurarea serviciilor de

întreţinere, pentru vamă etc.

Cauţiunea implică următoarele relaţii:

Relaţia debitor-creditor, stabilită fie, prin contractul de livrare a bunurilor, fie

prin lege (de exemplu, obligaţia de a plăti vama);

Relaţia debitor-asigurător, prin plata primei de asigurare de către debitor către

asigurător, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin dreptul de recurs al

asigurătorului faţă de debitor;

Relaţia asigurător beneficiar.

BENEFICIAR CONTRACT ASIGURAT (creditor) (debitor)

conţinutul plata primei drept de recurs

ASIGURĂTOR (generator)

Din schemă rezultă următoarele:

- creditorul este beneficiarul cauţiunii;

34

- debitorul (asiguratul) este responsabil, pe de o parte, de îndeplinirea obligaţiilor din

contract şi garantate prin cauţiune, iar pe de altă parte, în caz de daună, trebuie să

plătească asigurătorului sumele pe care acesta le-a achitat beneficiarului;

- asigurătorul (garant) este partea care se alătură debitorului în scopul garantării faţă

de beneficiar a îndeplinirii de către asigurat a obligaţiilor acestuia din urmă.

În asigurarea cauţiunilor subscriitorul trebuie să determine dacă debitorul va fi în

măsură să-şi îndeplinească la scadenţă obligaţiunile financiare faţă de creditor, în acest scop el

trebuie să examineze solvabilitatea şi bonitatea debitorului, iar dacă cauţiunea este chemată la

plată, să examineze dacă va putea face faţă pretenţiilor asigurătorului (regres). În evaluarea

riscului la subscrierea unei cauţiuni se face o analiză a bilanţului pe ultimii trei ani, a situaţiei

veniturilor şi cheltuielilor şi a situaţiei surselor şi utilizării fondurilor de către asigurat

(debitor).

Prima de asigurare care se percepe pentru emiterea unei cauţiuni este proporţională cu

rata dobînzii pe piaţa respectivă şi în competiţie cu spezele bancare percepute pentru scrisorile

de garanţie bancară.

Şi în această ramură de asigurare se cere asiguratului să-şi reţină o participare la risc, în

general de 20-30% din suma asigurată.

Aceste asigurări sunt practicate de societăţi de asigurare specializate, deoarece

presupune o muncă complexă de evaluare a situaţiilor şi pentru a proteja cît mai bine

asiguraţii, printr-o administrare corectă a rscurilor.

În ultimii ani daunele cele mai grave pe care le-au plătit asigurătorii de fidelitate au fost

determinate de fraudele în sistemele electronice de prelucrare a datelor, de falsificarea

valutelor, de furtul în timpul transportului, valorilor de necinstei angajaţilor etc.

2.4. ASIGURAREA DE GARANŢII

35

Asigurarea de garantii (de cautiune)27

Aceasta este o alta forma de asigurare prin care asiguratorul garanteaza ca debitorul isi

va indeplini obligatiile contractuale pe care le are fata de creditor.

Cautiunea reprezinta un serviciu similar celui oferit de banci. Cele mai utilizate forme

se refera la:

garantii pentru licitatii;

garantii de restituire a avansului;

garantii pentru asigurarea serviciului de intretinere;

garantii pentru vama;

garantii pentru indeplinirea diverselor obligatii fata de organismele oficiale.

Garantiile pentru licitatii – se garanteaza faptul ca, in cazul in care castiga licitatia,

debitorul va semna contractul si va furniza garantia, respectiv cautiunea de buna executie a

contractului.

Daca debitorul nu va semna contractul sau daca nu va aduce cautiunea, castigatorul

licitatiei va fi urmatorul ofertant, iar asiguratorul va plati diferenta dintre valoarea licitata de

debitorul asigurat si al doilea ofertant.

Garantiile de restituire a avansului - in situatia in care creditorul prefinanteaza debitorul

prin plata unui avans. Astfel, se garanteaza rambursarea sumei platite cu anticipatie, printr-o

cautiune a carei valoare descreste proportional cu valoarea lucrarilor executate.

Garantia de buna executare a contractului presupune emiterea unei polite de cautiune prin

care sa fie garantata indeplinirea, la termen, a contractului.

Riscul valutar

Acesta apare ca urmare a faptului ca, in relatiile dintre asigurat si asigurator, se utilizeaza

2 monede: moneda nationala a exprtatorului si o alta moneda in care a fost incheiat contractul

comercial extern.

Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta si, astfel, in schimbul valutar pot aparea

influente financiare care avantajeaza sau dezavantajeaza pe asigurat.

Pentru a se proteja de eventualele consecinte nefavorabile, asiguratul poate solicita

asiguratorului inserarea in contractul de asigurare a unor clauze de schimb valutar, in baza

carora societatea de asigurari preia riscul asupra sa.

Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai in conditiile in care perioada

asigurabila solicitata este de cel putin 2 ani.

27 Tănăsescu Paul, Alexandru Felicia - Asigurări şi reasigurări, Editura ASE, Bucureşti, 2005,pag 87

36

Riscurile valutare, decurgand din tranzactiile pe termen scurt, pot fi protejate de bancile

comerciale prin contracte de schimb la termen.

2.5 REASIGURAREA RISCURILOR

Reasigurarea reprezinta modalitatea prin care societatile de asigurare se protejeaza

pentru riscurile pe care le-au subscris prin contractele de asigurare directa. Ea nu face altceva

decat sa contribuie la dispersia riscului, acesta fiind unul dintre principiile esentiale pe care se

bazeaza asigurarea ca activitate.28

Reasigurarile au aparut dintr-o necesitate obiectiva si anume din existenta unor riscuri

foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viata, de accidente, etc.) care ar putea genera

daune extrem de mari; ele pot face ca societatile de asigurari, neavand capacitatea financiara

suficienta, sa nu fie capabile sa le suporte numai pe contul lor, ducand practic la falimentul

acestora. Reasigurarea ofera astfel asigurătorului direct capacitatea necesara pentru acoperirea

riscurilor pe care altfel acesta nu le poate suporta singur. In asemenea imprejurari,

asiguratorul care accepta preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa,

apeleaza la una sau mai multe companii de reasigurari pentru a ceda in reasigurare o parte din

risc (uneori intregul risc). Astfel, reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.

Aparitia reasigurarii ca fenomen si reasiguratorilor ca societati specializate de

asigurare reunite in vederea desdaunarii colective in fata unui risc a aparut odata cu

cataclismele asigurate, cu daunele de mari proportii, in fata carora evenimente de genul din 11

septembrie 2001 sau valurile tsunami au dovedit ca altfel nici nu se mai poate.

Definita strict în spiritul legii, „reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui

asigurator de catre alt asigurator, primul fiind asigurat, iar cel de al doilea reasigurator”.

Reasigurarea are si ea regulile ei, de obicei deosebit de severe,intrucat este de dorit ca

inca de la incheierea contractului de reasigurare totul sa fie clar negociat ,pentru a se evita

eventualele conflicte ce pot apare la desdaunare.

Acest lucru este necesar deoarece:

(a) Reasigurarea produce efecte numai intre reasigurat şi reasigurator, adica asiguratul

nu se poate indrepta, cu actiune impotriva reasiguratorului, el nefiind participant la contractul

de asigurare;

28 Dobrin Marinică, Galiceanu Mihaela - Asigurări şi reasigurări, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003,pag 152

37

(b) Reasigurarea nu se poate incheia pentru o suma mai mare decat cea asigurata prin

contractul de asigurare;

(c) Cedand o parte din riscurile asumate ,,reasiguratul se comporta cu reasiguratorii la

fel cum se comporta asiguratii cu el.

(d) Intrucat prin reasigurare reasiguratul procedează de fapt la o impartire a riscurilor,

cedand pe cele care depasesc posibilitatile sale de acoperire, el poate conveni cu reasiguratorii

să primeasca, in reciprocitate, o parte din riscurile acestora, in acest fel, reasiguratul devine

reasiguratorul partenerilor sai;

(e) Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea

constand numai in modul de cuprindere, respectiv de angajare al obiectul reasigurarii partilor.

In schimb mai trebuie sa cuprinda: raspunderea retinuta de reasigurat pentru raspunderea

asumata de reasigurator; contul sau propriu, conditiile in care se face reasigurarea, respectiv

costul reasigurarii, modul de decontare al primelor si respectiv al daunelor, alte conditii

conjuncturale.

Se constata ca in ultimii ani, mai ales a doua jumatate a acestui secol, reasigurarile

ocupa un loc foarte important in viata economica internationala, depinzand de productia de

bunuri mobile si imobile, de comertul international, de fluxurile internationale de bunuri,

servicii, valori si oameni, inregistrand o tendinta vizibila de crestere, fapt ce a influentat

pozitiv si evolutia reasigurarilor.

Reasigurarea isi trage astfel seva si vitalitatea din activitatea de asigurare, orice

modificare in volumul asigurarilor directe antrenand schimbari similare în reasigurari.

Referindu-ne la evolutie, intelegem nu numai o crestere cantitativa a numarului tranzactiilor si

a volumului de prime, dar si substantiale imbunatatiri calitative ale acestei activitati cum ar fi

cele privind natura si caracteristicile reasigurarii, aspectele tehnice, sistemul de comunicatii

intre asiguratori directi, reasigurator, brokeri etc.

Principalul rol al reasiguratorului este acela de a oferi protectie asiguratorului direct

impotriva uneia sau mai multor ntamplari (daune). Reasigurarea face deci, ca pierderea

suferita de compania de asigurari cedenta sa fie dispersata si deci, suportata de mai multe

societati. Ea ofera capacitatea ceruta de asiguratorul direct de a acoperi riscurile pe care acesta

singur nu le poate suporta. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp

statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.

CAPITOLUL 3

38

TIPURI DE ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR

PRACTICATE ÎN ROMÂNIA

3.1. ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR DE LA ALLIANZ-

ŢIRIAC29

3.1.1. Asigurarea de garanţii

Acest tip de asigurare se adresează următoarelor categorii de societăţi domiciliate în

România:

- Societăţi de construcţii şi furnizori de echipamente industriale;

- Societăţi de turism- Garanţii privind rambursarea cheltuielilor de repatriere şi/sau a

sumelor achitate de către turişti în cazul insolvabilităţii sau falimentului agenţiei de

turism

- Societăţi de transport care operează în cadrul sistemului T.I.R: Garanţii pentru carnete

T.I.R

Fiind o alternativă la garanţiile bancare, garanţiile noastre sunt echivalente cu

angajamentele de plată bancare. Acesta este motivul pentru care emiterea garanţiilor se face

numai în condiţii de riscuri minime şi dupa o analiză echivalentă cu analiza riscului de

creditare. Pincipalele condiţii de emitere sunt :

- bonitatea / solvabilitatea societăţii asigurate

- capacitatea acesteia de bună execuţie a contractului pentru care se solicită bond-ul

Decizia de emitere de garanţii pentru un client se ia în funcţie de rezultatele unei analize

detaliate a situaţiei economico-financiare a societăţii solicitante, a condiţiilor de executare a

contractului de bază pentru care se solicită garanţia şi a contragaranţiilor propuse a fi

constituite în favoarea noastră. Poliţa de asigurare acoperă riscurile care decurg din

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce îi revin

asiguratului în relaţia cu terţii/ beneficiarii (persoana juridică cu care asiguratul a încheiat un

contract), respectiv pagubele provocate beneficiarilor din culpa asiguratului, pe care acesta nu

le poate acoperi la data solicitării de plată transmisă de către beneficiari. Suma asigurată se va

stabili în funcţie de tipul garanţiei şi este exprimată în valuta contractului de bază.

29 www.allianzţiriac.ro

39

3.1.2.Asigurarea creditelor comerciale pe termen scurt

Pot încheia acest tip de asigurare societăţile comerciale înregistrate în România sau

Băncile/ Societăţile de factoring care îndeplinesc următoarele condiţii:

• livrează bunuri de consum (materii prime, materiale, combustibili, bunuri de uz casnic, etc.),

sau prestează servicii cu plata la termen sau desfăşoara activitate de factoring intern

(achiziţionează facturi cu plata la termen, debitori din România);

• desfăsoară activitate de factoring intern sau de import (achiziţionează facturi cu plata la

termen, debitori din Romania);

• termene de plată facturi- maximum 90-180 zile;

• cifra de afaceri anuală asigurabilă – peste 1 milion Eur pentru activităţi comerciale şi peste 5

milioane Eur pentru activităţi de factoring;

• portofoliu de clienţi debitori- societăţi comerciale domiciliate în România, minimum 5

pentru asiguraţi societăţi comerciale, minimum 10 pentru asiguraţi bănci/ societăţi de

factoring.

Acest tip de asigurare vă oferă protecţie în cazul pierderilor financiare înregistrate ca

urmare a neîncasării creanţelor aferente livrărilor de mărfuri / prestărilor de servicii, de la

debitorii români (credite comerciale interne). AVANTAJE: Protejarea afacerii şi a activelor

companiei asigurate, îmbunătăţirea cash-flow-ului şi creşterea gradului de lichiditate la

nivelul societăţii asigurate prin:

recuperarea a cel puţin 80-90% din creanţele comerciale/ veniturile operaţionale ale

asiguratului

creşterea gradului de acces la credite bancare a societăţii asigurate (în special credite de

trezorerie sau credite de export)

creşterea gradului de acces la credite comerciale obţinute - Creşterea şi dezvoltarea afacerii

societăţii asigurate, creşterea cotei de piaţă şi îmbunătăţirea poziţionării concurenţiale prin:

creşterea cifrei de afaceri realizată în raport cu clienţii existenţi prin promovarea unor

relaţii financiare flexibile între asigurat şi cumpărători

posibilitatea atragerii unor noi clienţi cu solvabilitate şi bonitate corespunzătoare

restructurarea portofoliului de clienţi, redefinirea clienţilor strategici şi eliminarea

clienţilor cu solvabilitate/ bonitate necorespunzătoare

40

cresterea surselor de finantare

Tipuri de protecţie

Produsul, conceput astfel încât să favorizeze dezvoltarea unui parteneriat pe termen

lung între asigurat şi Allianz-Ţiriac Asigurări, oferă 3 tipuri de protecţie:

• prevenirea daunelor - Allianz-Ţiriac Asigurări va pune la dispoziţie servicii de consultanţă

tehnică şi juridică în vederea prevenirii riscului de neîncasare şi va participa la managementul

riscului de credit, pe toată durata asigurării (analiza bonităţii şi solvabilităţii clienţilor debitori,

furnizarea de limite de credit protectoare)

• minimizarea daunelor –prin monitorizarea permanentă de către societatea noastră a

riscului de credit aferent clienţilor debitori şi mediului de afaceri şi informarea asiguratului cu

privire la deteriorarea bonităţii debitorilor, creşterea riscului de insolvabilitate/ faliment,

implementarea operativă de măsuri pentru diminuarea riscului de credit, asistenţă şi suport în

identificarea şi punerea în practică a celor mai bune soluţii pentru recuperarea creanţelor şi

diminuarea pierderilor

• plata despagubirilor in conditiile in care se inregistreaza pierderi (creante nerecuperate)

care nu au putut fi evitate prin măsurile de prevenire şi minimizare întreprinse de asigurat şi

asigurator pe parcursul derulării poliţei de asigurare

Sunt excluşi din acoperire debitorii din următoarele categorii:

autorităţi şi instituţii publice

persoane fizice

companii asociate

Nu pot fi cuprinse în asigurare următoarele activităţi:

construcţii/ construcţii montaj

franciza

leasing/inchirieri de bunuri şi imobile

bancară/ financiară, respective activitatea de creditare/ acordarea de împrumuturi

băneşti

recuperări de credite/ creanţe/ bunuri

furnizare de energie electrică

agricultura (livrare produse sau prestare servicii)

41

3.2. ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR DE LA OMNIASIG30

Asigurarea contra pierderilor financiare

Neplata ratelor

- în cazul contractelor de vânzare - cumpărare a bunurilor de folosinţă îndelungată;

- în cazul contractelor de credit de consum pentru cumpărarea bunurilor de

folosinţă îndelungată.

Neplata redevenţelor

- în cazul contractelor de leasing pentru bunuri de folosinţă îndelungată.

Neplata debitului

- în cazul contractelor de distribuţie/comision a bunurilor de folosinţă îndelungată.

Pierderile financiare din riscuri asigurate (business interruption)

Insolvabilitatea sau falimentul agenţiilor de turism.

3.3 ASIGURĂRI DE RISC FINANCIAR DE LA ASTRA

ASIGURĂRI31

3.3.1. Asigurarea creditelor bancare

ASTRA Asigurări acceptă să acopere pretenţiile băneşti ale Asiguratului rezultate din riscul

de neîncasare a ratelor de credit de către Asigurat de la debitorii săi ca urmare a imposibilităţii

de plată dovedită cu acte legale a acestora, respectiv următoarele rate aferente:

- creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice pentru cumpărarea de autovehicule;

- creditelor acordate persoanelor fizice pentru cumpărarea / construcţia / repararea de locuinţe;

- creditelor acordate persoanelor juridice (producători, importatori, comercianţi, dealeri)

pentru activitatea curentă de producţie şi desfacere;

- creditelor de investiţii acordate persoanelor juridice pentru dotări, amenajări de spaţii,

procurării de maşini, instalaţii, mijloace fixe;

- creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice pentru achiziţii bunuri folosinţă îndelungată.

Acest tip de asigurare se aplică strict asiguraţilor de tipul instituţiilor financiar bancare: bănci

30 www.omniasig.ro31 www.astra.ro

42

comerciale, bănci de economii (CEC), societăţi financiare. Riscul asigurat se referă exclusiv

la pierderile financiare pe care Asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacităţii de plată şi/sau

insolvabilităţii certe şi dovedită prin acte a debitorilor săi, persoane juridice sau fizice

3.3.2. Asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate

- Asigurarea banilor şi altor valori

- Asigurarea de risc financiar în caz de neplată la termen a ratelor pentru cumpărarea

bunurilor de folosinţă îndelungată de către persoane fizice, precum şi asigurarea acestor

bunuri pentru riscuri generale

- Asigurarea creditelor bancare

- Asigurarea privind acoperirea riscului de neplată a ratelor de redevenţă la contractele în

sistem leasing

- Asigurarea valorilor pentru cazurile de furt prin acte de tâlhărie asupra curierilor

- Asigurarea de risc financiar

3.4.EOS RISK ROMÂNIA S.A

Istoria grupului a început în anul 1994, o data cu fondarea acestuia de către 5 brokeri

de primă mărime, astfel:

- Alexander Forbes Financial Services Ltd -Marea Britanie-reprezintă o organizaţie

independentă de top în domeniul brokerajului în asigurări şi reasigurări şi serviciilor

financiare, ocupând locul 8 în lume. Peste 5.500 de angajaţi lucrează în 32 de ţări, iar Grupul

operează în peste 130 de ţări.

- DIOT SA -Franţa- a fost fondată în 1884 şi este lider în domeniul brokerajului în asigurări

din Franţa. Este specializată în asigurări şi reasigurări internaţionale, administrarea riscului şi

consultanţă tehnică, 90% dintre clienţii săi fiind companii industriale şi de comerţ. 

- GrECo International AG -Austria- a fost fondată în 1925 şi este una din cele mai importante

societăţi de brokeraj în asigurări în zona Central şi Est Europeană, având 280 de angajaţi şi 18

birouri.

- Gruppo Assiteca -Italia- a fost fondată în 1982. Pe parcursul anilor Gruppo Assiteca a

devenit unul din cei mai importanţi brokeri de asigurări din Italia. Grupul este prezent în 17

mari oraşe din Italia. 

- J. Van Breda & C°, Belgia a fost înfiinţată în 1931, fiind specializată în brokeraj de asigurări

şi reasigurări, consultanţă şi administrarea riscului. Compania Van Breda este foarte bine

43

ancorată în ţările Beneluxului. Van Breda Risk & Benefits este cea mai mare companie

independentă de brokeraj în asigurări din Belgia.

În prezent grupul EOS RISQ este unul dintre liderii mondiali în materie de brokeraj în

asigurări şi consultanţă de risc pentru industrie, comerţ şi organizaţii profesionale, fiind

prezent în 130 de ţări şi, prin urmare, oferind clienţilor săi servicii pe o arie geografică

globală: Europa, Africa, Asia-Pacific şi America Latină.

Printre clienţii internaţionali ai grupului EOS RISQ amintim: ACCOR, Alcatel, Bayer,

BBAG, British Petroleum, Coca Cola, Consiliul Europei, Johnson&Johnson, NATO, Tchibo,

Thomson, World Trade Organisation. 

Grupul EOS RISQ este prezent în Europa Centrală şi de Est prin reprezentanţele sale

din Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Ucraina, Bulgaria, Slovenia, Rusia, Croaţia, Serbia,

Uzbekistan si Kazakstan, fiind operaţional şi în România încă din anul 1995.  O dată cu

intrarea în 2001 a acţionarului lui Romteca -şi anume Assiteca- în grupul EOS RISQ, divizia

de operaţiuni externe de la Romteca s-a alăturat biroului din România, lărgind aria clienţilor şi

consolidând astfel poziţia EOS RISQ pe piaţa românească de brokeraj în asigurări.

EOS RISQ ROMÂNIA este membru fondator al Uniunii Naţionale a Societăţilor de

Intermediere şi Consultanţă în Asigurări din România (UNSICAR) si, de asemenea, reprezintă

în România interesele unor brokeri externi precum Cameron M. Harris & Co. (SUA), Arthur

Ghallagher (SUA), Lockton (SUA), Funk (Germania), la care se adaugă societatea de

asigurări Chubb Insurance (SUA).

Oferă servicii în România următorelor firme:

Continental Automotive Products - cea mai mare investiţie germană în România; Heineken;

ACCOR; Chevrom Texaco Lubricants România; HVB Bank România; Banca Franco-

Română; Reckitt Benckiser România; OMV Mineraloel România; Apa Nova Bucureşti -

Veolia Water; IUS Braşov; Dufa România; UTI Grup; WKS România; S & T România;

Aeroportul Internaţional Henri Coandă - Bucureşti, Grupul Draexlmaier, ZUBLIN,

KAUFLAND România, LEONI România, PERI România.

44

3.4.1.SERVICII OFERITE DE EOS RISQ ROMÂNIA32

Managementul riscului

- Identificarea riscurilor potenţiale, evaluarea lor şi definirea evenimentelor ce pot duce la

pierderi, atât din punct de vedere financiar cât şi patrimonial.

- Analiza istoricului daunelor (periodicitate, gravitate). 

- Auditarea eventualelor poliţe de asigurare existente.

- Propunerea de soluţii şi implementarea lor.

EOS RISQ România SA realizează o analiză a riscului, a portofoliului de asigurări existent şi

a evenimentelor ce trebuie asigurate.

Strategia programelor de asigurare:

- Stabilirea ariei de acoperire a poliţei.

- Stabilirea modalităţilor de plasare a riscurilor, cum ar fi:

- unul sau mai mulţi asiguratori locali sau internaţionali, una sau mai multe pieţe de asigurare.

Împreună cu clientul, EOS RISQ crează o strategie ce urmează a fi urmată pe toată durata

colaborării.

Plasarea programelor de asigurare

- Realizarea programelor de asigurare personalizate (create pe specificul activităţii 

clientului).

- Organizarea de licitaţii şi negocieri cu asiguratorii şi reasiguratorii internaţionali.

- Prezentarea rezultatelor şi a recomandărilor.

- Plasamentul programului de asigurare, după luarea deciziei de către client.

EOS RISQ plasează poliţele de asigurare urmărind în permanenţă obţinerea celui mai

bun raport între condiţiile de acoperire /preţ, selectând companiile de asigurare şi din punctul

de vedere al solidităţii acestora.

Administrarea programelor de asigurare

- Actualizarea poliţelor de asigurare în raport cu evoluţia riscurilor şi afacerii asigurate

- Monitorizarea termenelor de plată a primelor de asigurare

Acordarea de asistenţă în soluţionarea daunelor 

- Notificarea promptă şi corectă a asiguratorului şi instrumentarea dosarului de daună.

- Coordonarea etapelor necesar a fi parcurse după producerea evenimentului asigurat şi

negocierea solicitărilor de despăgubire.

Monitorizarea pieţei asigurărilor

32 www.eorisq.com

45

- Studiul pieţei locale şi internaţionale de asigurări (evoluţia produselor de asigurare, a

cotaţiilor de primă, solvabilitatea asiguratorilor etc.)

- Monitorizarea modificărilor mediului legislativ cu privire la asigurări;

EOS RISQ supraveghează în permanenţă piaţa asigurărilor şi gradul de risc al clientului şi

răspunde imediat prin modificări operate în cadrul programelor de asigurare.

Servicii de reasigurare: EOS RISQ ROMÂNIA oferă soluţii şi intermediază

plasamente în reasigurare pentru toate liniile de asigurare:

- Maritim

- Non-maritim, toate categoriile

- Răspunderi

- Energie

- Aviaţie

În cadrul acestor domenii, EOS RISQ ROMÂNIA furnizează servicii complete de la

cotaţii până la plasamente, atât pe piaţa locală, cât şi pe piaţa internaţională (Lloyd's

Syndicates, Swiss Re, Partner Re, Hannover Re etc.).

46