complx oedip- nuantari

8
Complexul lui Oedip, nuantari ale fenomenului - Madalina Cimpeanu Stefanescu COMPLEXUL LUI OEDIP – NUANTARI ALE FENOMENULUI Psiholog mrd. Madalina Cîmpeanu-Stefanescu Pornind de la teoriile referitoare la afectivitatea prescolarului si de la cercetarile facute pe anumite triburi în legatura cu complexul lui Oedip, ne-am întrebat ce se întâmpla chiar mai aproape de noi, cum se manifesta acest complex la prescolarii din centrele de plasament, pentru ei neexistând un triunghi oedipian tata-mama-copil. Am aflat astfel ca, în timp ce la copiii din familii este valabila teoria freudiana, la cei abandonici se potriveste mult mai bine teoria deprivarii materne a lui Bowlby – cu toate implicatiile ce deriva de aici pentru o eventuala interventie psihoterapeutica. Teorii fundamentale ale afectivitatii la prescolar 1. Teoria psihanalitica a lui Freud. În stadiul falic (3 – 6 ani) al dezvoltarii psihosexuale energia libidinala se concentreaza la nivelul organelor genitale, iar trairile devin, în mod clar, sexuale. În acest stadiu apare celebrul complex al lui Oedip, respectiv Electra. În majoritatea cazurilor normale aceste complexe sunt lipsite de importanta, rezolvându-se de la sine, permitând identificarea copilului cu parintele de acelasi sex. Însa în caz contrar pot interveni o serie de probleme – fixarea la nivelul stadiului falic ar fi una dintre cele mai frecvente cauze ale nevrozelor din perioada adulta. Când cei doi parinti sunt ambii admirati, copilul se straduieste sa se identifice cu amândoi, împartirea afectiunii parentale nefacându-se fara frustratii – din fericire exista complementar o forma de amnezie infantila ce elibereaza copilul de tensiunea acestor aspecte afective, adultul fiind orb fata de ceea ce a simtit în copilarie. Complexul lui Oedip ia nastere din lupta împotriva angoasei de castrare, de unde se poate ajunge la complexul de castrare (teama de pedeapsa a dorintelor culpabile genereaza fantasma castrarii de catre parintele de acelasi sex). Aceasta situatie oedipiana (complexul lui Oedip) este situatia afectiva a copilului între 3 si 5 ani care îsi manifesta dragostea pentru parintele de sex opus si, totodata, ostilitatea geloasa pentru parintele de acelasi sex. Formele finale la care se poate ajunge sunt diverse, Freud vorbind despre „forme pozitive”, când copilul vrea sa-si omoare rivalul pentru a se casatori cu parintele de sex opus (vezi mitul lui Oedip), si despre „forma negativa”, atunci când copiii manifesta dragoste pentru parintele de acelasi sex si ura geloasa pentru parintele de sex opus. În lupta împotriva angoasei de castrare baietii si fetele vor avea atitudini diferite: Baiatul se considera favorizat (dând o si mai mare valoare penisului); mama ramâne obiectul iubirii afective, baiatul folosind mijloace agresive pentru a o cuceri, crezând ca astfel îsi afirma sexualitatea si îi face mândrii pe mama si pe tata (e „demn de a fi baiat”). Este o vârsta cavalereasca, baieteasca, cu consecinte afective importante, ducând la fantasmele oedipiene – spre 4 ani si jumatate, baiatul intra în lupta emotionala deschisa cu tatal sau (începe perioada oedipiana), de unde rezulta culpabilitatea copilului. Î n multe cazuri complexul lui Oedip se „aplica” pe o alta femeie apropiata, pentru a evita pericolul rivalitatii cu tatal, dar acest pericol exista înca, pentru ca baiatul se gândeste tot la mama si reactioneaza fata de cealalta femeie „ca si cum tatal ar apara-o”. Daca tatal este viril, sanatos si sever complexul lui Oedip se desfasoara normal; daca însa este slab si blând, baiatului îi e mai greu sa devina foarte viril – în plus, el nu vrea numai sa-si înlocuiasca tatal, ci si sa-l imite; de teama ca tatal îl va castra apare ca mecanism de aparare „identificarea cu agresorul” – altfel, se ajunge la homosexualitate. Astfel, renuntarea la pulsiunile agresive fata de mama trebuie sa fie însotite de renuntarea la pulsiunile pasive de seducere a tatalui (ceea ce duce la un complex al lui Oedip tardiv, „latent”). La 6 ani baiatul e inferior tatalui si el trebuie sa admita acest lucru si sa renunte, nu sa amâne aceasta lupta, sa sublimeze complexul lui Oedip, sa se retraga din aceasta rivalitate si sa se identifice cu tatal (ajutat de complexul de castrare si de faza de latenta, care linisteste conflictele, chiar daca ele nu sunt complet rezolvate). La rândul ei, fata, pe la 3 ani si jumatate, descopera ca ea nu are penis – dar neaga acest fapt, crede ca „îi va creste”. Pentru ea castrarea falica nu e o amenintare, ci o realitate, de unde rezulta un sentiment de securitate – si deci se poate identifica cu sexualitatea sa. La fete invidia de penis se converteste în dorinta de a avea copii. Dezinvestirea zonei erogene falice la care se ajunge nu poate avea însa loc fara compensare, de unde deplasarea spre fata si corp a interesului purtat clitorisului; în plus, acest lucru o „împaca” cu sexul masculin – ea se îndreapta spre barbati din dorinta de a avea penis si pentru a câstiga admiratia celor „superiori”, capabili sa o atraga pe mama sa, care îsi pierde din prestigiu (pentru ca e si ea „castrata”, la fel de defavorizata). Se ajunge astfel la investirea vaginala, precum si la identificarea din ambitie cu mama. Complexul lui Oedip este mai putin dramatic la fata decât la baiat, caci, daca ostilitatea fata de mama este mai mare, ea este în acelasi timp mai înabusita. În cazul ambelor sexe, însa, tatal, din personaj satelit, devine central, trezind în fata dorinta si seductie, iar în baiat teama si emulatie. Drama ambilor copii apare din teama de a vedea disparând fie obiectul dragostei, fie rivalul iubit (pentru ca prescolarul are sentimente duale fata de „rival” – atât ura, cât si dragoste). Anumiti autori, criticând teoria psihanalitica, arata faptul ca baietii fara tata (deci fara „rival”) nu sufera totusi de o criza de identitate masculina. În acelasi spirit de critica, Malinowski (1927), facând cercetari pe insula Trobriand, unde unchiul este capul familiei si nu tatal, demonstreaza faptul ca aici complexul lui Oedip nu se manifesta; conflictele ar fi aceleasi, dar fiecare cultura pune la dispozitia individului cai si alternative particulare de dezvoltare. 2. Teoria atasamentului (a deprivarii materne) a lui Bowlby. Bowlby afirma ca relatiile dintre bebelusi si mame se dezvolta ca rezultat al procesului de imprinting – tip special http://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Upload: andreea-petrea

Post on 19-Dec-2015

32 views

Category:

Documents


6 download

DESCRIPTION

psiho

TRANSCRIPT

Page 1: complx oedip- nuantari

Complexul lui Oedip, nuantari ale fenomenului - Madalina Cimpeanu Stefanescu

COMPLEXUL LUI OEDIP – NUANTARI ALE FENOMENULUI Psiholog mrd. Madalina Cîmpeanu-Stefanescu Pornind de la teoriile referitoare la afectivitatea prescolarului si de la cercetarile facute pe anumite triburi în legatura cucomplexul lui Oedip, ne-am întrebat ce se întâmpla chiar mai aproape de noi, cum se manifesta acest complex laprescolarii din centrele de plasament, pentru ei neexistând un triunghi oedipian tata-mama-copil. Am aflat astfel ca, în timpce la copiii din familii este valabila teoria freudiana, la cei abandonici se potriveste mult mai bine teoria deprivarii maternea lui Bowlby – cu toate implicatiile ce deriva de aici pentru o eventuala interventie psihoterapeutica.   Teorii fundamentale ale afectivitatii la prescolar 1. Teoria psihanalitica a lui Freud. În stadiul falic (3 – 6 ani) al dezvoltarii psihosexuale energia libidinala se concentreaza la nivelul organelorgenitale, iar trairile devin, în mod clar, sexuale. În acest stadiu apare celebrul complex al lui Oedip, respectiv Electra. Înmajoritatea cazurilor normale aceste complexe sunt lipsite de importanta, rezolvându-se de la sine, permitând identificareacopilului cu parintele de acelasi sex. Însa în caz contrar pot interveni o serie de probleme – fixarea la nivelulstadiului falic ar fi una dintre cele mai frecvente cauze ale nevrozelor din perioada adulta. Când cei doi parinti sunt ambii admirati, copilul se straduieste sa se identifice cu amândoi, împartirea afectiunii parentalenefacându-se fara frustratii – din fericire exista complementar o forma de amnezie infantila ce elibereaza copilul detensiunea acestor aspecte afective, adultul fiind orb fata de ceea ce a simtit în copilarie. Complexul lui Oedip ia nastere din lupta împotriva angoasei de castrare, de unde se poate ajunge la complexul decastrare (teama de pedeapsa a dorintelor culpabile genereaza fantasma castrarii de catre parintele de acelasi sex). Aceasta situatie oedipiana (complexul lui Oedip) este situatia afectiva a copilului între 3 si 5 ani care îsi manifestadragostea pentru parintele de sex opus si, totodata, ostilitatea geloasa pentru parintele de acelasi sex. Formele finale lacare se poate ajunge sunt diverse, Freud vorbind despre „forme pozitive”, când copilul vrea sa-si omoarerivalul pentru a se casatori cu parintele de sex opus (vezi mitul lui Oedip), si despre „forma negativa”,atunci când copiii manifesta dragoste pentru parintele de acelasi sex si ura geloasa pentru parintele de sex opus. În lupta împotriva angoasei de castrare baietii si fetele vor avea atitudini diferite: Baiatul se considera favorizat (dând o si mai mare valoare penisului); mama ramâne obiectul iubirii afective, baiatul folosindmijloace agresive pentru a o cuceri, crezând ca astfel îsi afirma sexualitatea si îi face mândrii pe mama si pe tata (e„demn de a fi baiat”). Este o vârsta cavalereasca, baieteasca, cu consecinte afective importante, ducând lafantasmele oedipiene – spre 4 ani si jumatate, baiatul intra în lupta emotionala deschisa cu tatal sau (începeperioada oedipiana), de unde rezulta culpabilitatea copilului. Î n multe cazuri complexul lui Oedip se „aplica” pe o alta femeie apropiata, pentru a evita pericolulrivalitatii cu tatal, dar acest pericol exista înca, pentru ca baiatul se gândeste tot la mama si reactioneaza fata de cealaltafemeie „ca si cum tatal ar apara-o”. Daca tatal este viril, sanatos si sever complexul lui Oedip se desfasoara normal; daca însa este slab si blând, baiatului îi emai greu sa devina foarte viril – în plus, el nu vrea numai sa-si înlocuiasca tatal, ci si sa-l imite; de teama ca tatal îlva castra apare ca mecanism de aparare „identificarea cu agresorul” – altfel, se ajunge lahomosexualitate. Astfel, renuntarea la pulsiunile agresive fata de mama trebuie sa fie însotite de renuntarea la pulsiunile pasive deseducere a tatalui (ceea ce duce la un complex al lui Oedip tardiv, „latent”). La 6 ani baiatul e inferiortatalui si el trebuie sa admita acest lucru si sa renunte, nu sa amâne aceasta lupta, sa sublimeze complexul lui Oedip, sase retraga din aceasta rivalitate si sa se identifice cu tatal (ajutat de complexul de castrare si de faza de latenta, carelinisteste conflictele, chiar daca ele nu sunt complet rezolvate). La rândul ei, fata, pe la 3 ani si jumatate, descopera ca ea nu are penis – dar neaga acest fapt, crede ca „îiva creste”. Pentru ea castrarea falica nu e o amenintare, ci o realitate, de unde rezulta un sentiment de securitate– si deci se poate identifica cu sexualitatea sa. La fete invidia de penis se converteste în dorinta de a avea copii. Dezinvestirea zonei erogene falice la care se ajunge nu poate avea însa loc fara compensare, de unde deplasarea sprefata si corp a interesului purtat clitorisului; în plus, acest lucru o „împaca” cu sexul masculin – ea seîndreapta spre barbati din dorinta de a avea penis si pentru a câstiga admiratia celor „superiori”, capabili sao atraga pe mama sa, care îsi pierde din prestigiu (pentru ca e si ea „castrata”, la fel de defavorizata). Seajunge astfel la investirea vaginala, precum si la identificarea din ambitie cu mama. Complexul lui Oedip este mai putin dramatic la fata decât la baiat, caci, daca ostilitatea fata de mama este mai mare, eaeste în acelasi timp mai înabusita. În cazul ambelor sexe, însa, tatal, din personaj satelit, devine central, trezind în fatadorinta si seductie, iar în baiat teama si emulatie. Drama ambilor copii apare din teama de a vedea disparând fie obiectuldragostei, fie rivalul iubit (pentru ca prescolarul are sentimente duale fata de „rival” – atât ura, cât sidragoste). Anumiti autori, criticând teoria psihanalitica, arata faptul ca baietii fara tata (deci fara „rival”) nu sufera totuside o criza de identitate masculina. În acelasi spirit de critica, Malinowski (1927), facând cercetari pe insula Trobriand,unde unchiul este capul familiei si nu tatal, demonstreaza faptul ca aici complexul lui Oedip nu se manifesta; conflictelear fi aceleasi, dar fiecare cultura pune la dispozitia individului cai si alternative particulare de dezvoltare. 2. Teoria atasamentului (a deprivarii materne) a lui Bowlby. Bowlby afirma ca relatiile dintre bebelusi si mame se dezvolta ca rezultat al procesului de imprinting – tip specialhttp://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 2: complx oedip- nuantari

de învatare din prima etapa a copilariei, stabilindu-se un atasament profund, o relatie emotionala strânsa din partea unui„animal” tânar fata de parintii sai (la om procesul având loc aprox. la vârsta de 7 luni). Apare astfel ideea de monotropie, conform careia la copil s-ar dezvolta un singur atasament (fata de mama sa/persoanacare are grija de el), complet diferit fata de celelalte relatii ale sale, atasament care, daca s-ar rupe, i-ar cauza o maresuferinta si neajunsuri copilului – având în vedere importantele functii pe care le are pentru copil: suport emotionalsi companie umana, atât de importanta pentru viitoarele relationari sociale (Bowlby, 1978). Ar fi esential, astfel, contactulaproape continuu mama-copil în primii cinci ani de viata ai acestuia din urma – desi exista cercetari (Clarke siClarke, 1976) care arata ca primii ani nu ar fi chiar asa de importanti, putând fi recuperati ulterior (autorii citând cazuri decopii ce si-au revenit). De asemenea, s-a aratat ca dezvoltarea copilului nu este perturbata de cele câteva ore de separarecotidiana (în cazul mamei care lucreaza, al frecventarii gradinitei etc.) daca primeste în fiecare zi o anumita„cantitate” de prezenta afectiva din partea mamei (Vincent, 1972; Davie, 1989). Similar, s-au efectuat studii (Shaffer si Emerson, 1964) si în legatura cu ideea de monotropie, constatându-se faptul ca,deseori, copii dezvolta atasamente multiple si intra în relatie mai curând cu persoanele care interactioneaza cu ei înmaniera cea mai întelegatoare decât cu cea ce are grija de ei. Psihologul Harry Harlow (1959) a fost printre primii ce au demonstrat importanta atasamentului, realizând un experimentcelebru, cu pui de maimuta care au de ales între o „mama” de sârma (care îi si hraneste, cu biberoane) siuna de plus. El a constatat ca maimuta de plus ofera mai mult confort puilor si ca acestia o prefera; hrana în sine a fostinsuficienta pentru a crea atasamentul (Feldman, 1993). Trebuie de asemenea subliniat faptul ca si copilul, nu numai cel ce îl îngrijeste, joaca un rol activ si deosebit de importantîn formarea legaturii. Copiii care raspund pozitiv persoanei care are grija de el promoveaza un comportament pozitiv dinpartea acestuia, ceea ce duce la un si mai puternic atasament din partea copilului. Psihanaliza a semnalat prezenta unei angoase de separare, ca reactie la pericolul de a pierde obiectul (S. Freud);separarea poate fi traita de copil ca o pedeapsa, angoasa fiind „vazuta” prima data la nastere si derivânddin actiunea instinctului mortii în organism (M. Klein). La rândul sau, Anna Freud considera ca angoasa care apare dupasepararea de mama e provocata de teama ca nevoile sale (ale copilului) fiziologice vor ramâne nesatisfacute –teorie ce este în contradictie oarecum cu rezultatele experimentului lui Harlow. Î n raport cu persoana care îi îngrijeste copiii pot fi securizant atasati (securely attached), folosindu-si mama ca bazasigura de la care pot pleca în explorari si la care se pot întoarce la nevoie, evitanti (avoidant) – nu plâng când mamapleaca, dar o evita când se întoarce, fiind furiosi pe ea – sau ambivalenti (ambivalent) – sunt anxiosi înaintede separare, suparati când mama pleaca, dar atunci când se întoarce manifesta reactii ambivalente (cauta îmbratisareamamei, dar în acelasi timp o lovesc, o bat). Aceasta natura a atasamentului dintre copii si mamele lor are consecinte petermen lung asupra dezvoltarii ulterioare – de exemplu, copii securizant atasati au mai putine dificultatipsihologice decât cei ambivalenti, sunt mai competenti din punct de vedere social si emotional, mai cooperanti, capabili sijucausi. Totodata, datorita diferentelor interculturale care exista în legatura cu cresterea copiilor, apar diferente si în procentajulcelor trei pattern-uri de atasament – de exemplu, în Japonia 68% dintre copii sunt securizant atasati, fata de doar35% în Germania, parintii germani încurajând foarte mult independenta înca de la o vârsta frageda, spre deosebire de ceijaponezi. Totusi, importanta si semnificatia (consecintele pe termen lung) unui tip specific de atasament pot si ele savarieze în functie de cultura. Odata cu înaintarea în vârsta, manifestarile comportamentului de atasament se schimba – dupa vârsta de 3 ani, eldevine mai putin frecvent si scade în intensitate, e mai putin activ, „terminându-se” în cele din urma cu ogama de situatii din ce în ce mai simbolice, cum ar fi fotografii, scrisori, conversatii telefonice, care devin mijloace eficacede a „pastra legatura” (Bowlby, 1978). Familia – importanta sa pentru dezvoltarea afectiva Printre functiile principale ale mediului familial se numara oferirea de stabilitate, constanta, coerenta, modele, reguli siexperienta. Cea mai mica tulburare în echilibrul afectiv al parintilor provoaca tulburari în psihicul copilului, atât iubireatrainica – dar si suprasaturarea afectiva, care creeaza un „marsupiu afectiv” (Badea, 2000)–, cât si indiferenta afectiva fiind resimtite profund de copil. Mama – personaj cheie. Cercetarile psihologice (R. Spitz) subliniaza faptul ca, lipsiti de dragostea materna, copiiidevin mult mai fragili si mai vulnerabili decât cei carora mama le asigura suport afectiv deplin – fenomen denumithospitalism. Copiii pot manifesta deficiente afective (izolare, sentimente agresive sau de culpabilitate, frustrare afectiva– copilul sufera, se simte respins, neglijat), dar si deficiente intelectuale sau chiar fizice, gravitatea tulburarilordepinzând de durata separarii. Tatal – element important. Forta atasamentului dintre tati si copiii lor poate fi la fel de mare ca si cea dintre mamesi copii; desi copiii pot fi simultan atasati de ambii parinti (Lamb, 1982), natura atasamentului nu este întotdeauna identica– de exemplu, copiii prefera sa fie alinati de mame (ele petrec o mai mare parte din timp îngrijind copiii, în timp cetatii petrec mai mult timp, proportional, jucându-se cu ei). Tatal are prestanta si forta fizica, este atragator, fiind de asemenea si reprezentantul si prototipul virilitatii, pe care fetitatrebuie sa o iubeasca, în timp ce baiatul trebuie sa îsi însuseasca caracteristicile ei (altfel, conform teoriei psihanalitice,ambii se vor fixa la mama). Totodata, tatal este instanta formativa a constiintei morale si a cenzurii Supraeului (tatalreprezentând autoritatea, de obicei el fiind si cel care stabileste pedepsele) – de aceea, carenta paterna se traducemai ales printr-o carenta morala. Copilul institutionalizat – portret general al afectivitatii D. Bowlby a denumit tipul personalitatii formate la copilul care de la nastere a fost abandonat de mama „caracterfara emotii”, tabloul general fiind urmatorul: retard intelectual, incapacitatea de a stabili relatii profunde cu altehttp://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 3: complx oedip- nuantari

persoane, atonia reactiilor emotionale, agresivitate, neîncredere în sine, tendinte accentuate de antisocialitate, strânslegate de problemele afective – chiar si zâmbetul si plânsul sunt afectate, sunt mai putin nuantate. Sunt înregistrateaccese de furie, hiperactivitate sau pasivitate, apatie extrema, în unele cazuri mergând pâna la autism. Chiar si la copiiirelativ bine integrati si aparent echilibrati, din punct de vedere afectiv se remarca o dezvoltare a sentimentelor esentialsaracita, precum si dificultati în stabilirea contactelor sociale. Descrierea succinta pe care Françoise Gaspari-Carrière o face copilului abandonic este mai mult decât sugestiva:„copilul pare trist, distant si în acelasi timp hiperafectuos, instabil, dragastos si nestatornic. Este capabil a se atasade oricine, fara a crea legaturi profunde cu nimeni, ca si cum s-ar rezerva ori pastra. Respingerea îl face rautacios,agresiv; tandretea îl face sa fuga. Cu toate acestea este într-o cautare afectiva necontenita...”. În aceste conditii jocul, ca generator de bucurie si catharsis, devine un mijloc terapeutic însemnat pentru echilibrareapsihica a copilului, pentru eliminarea regresiilor afectiv-comportamentale si vindecarea traumelor. Referindu-se la institutiile în care figurile materne se succed (multiplicitate în serie), J. Bowlby arata ca daca acest tip deasistenta materna ofera o interactiune suficienta între adult si copil, sensibilitatea sociala a acestuia din urma se poatedezvolta. În acest sens, studiile antropologice pun în evidenta faptul ca în familiile extinse (de exemplu, în cazul triburilorSamoa, unde femeile alapteaza pe rând diferiti copii) copiii nu sufera acest fenomen de racire afectiva. Françoise Dolto (1987) considera copilul abandonat ca fiind o fiinta foarte puternica, pentru ca a suportat o„încercare” deosebit de grea si i-a supravietuit. Copilul abandonat (2000) se afla într-o situatie analitica,pentru ca nu are cum sa se elibereze de proiectiile pe care le-ar fi putut face parintii asupra sa (referitoare la un copilimaginar sau la un sex imaginar pe care l-ar fi vrut acestia), nefiind niciodata obiectul proiectiei din partea adultilor. Sepoate spune ca el este singurul lui parinte si astfel, reprezentându-si scena originala, de fapt copilul orfan se afla într-osituatie de subiect – dar terapeutul îi poate oferi chiar posibilitatea de a deveni un subiect care sa-si doreascanasterea, sa-si doreasca sa traiasca. Daca doreste sa lucreze terapeutic, va fi, din locul sau de subiect, mult mai eliberatdecât alti copii (si terapia va decurge de aceea mult mai rapid), pentru ca el s-a identificat cu doicile pe care le-a avut,transferând asupra lor mama si tatal fetal – lucru ce i se poate spune cu usurinta, afirma autoarea citata. La rândul sau Françoise Gaspari-Carrière precizeaza faptul ca acest copil nu înfrunta si nu depaseste deci niciodatacomplexul lui Oedip în sensul lui clasic, asa cum l-a descris initial S. Freud, cu nenumarate efecte negative în legatura cudezvoltarea afectivitatii, a formarii Eului, a identitatii sexuale, a asumarii diverselor roluri sociale etc. Astfel, acest copilabandonic nu va sti sa tolereze riscul unui refuz oedipian, nici sa îsi imagineze limite pentru dorintele sale incestuoase,care vor ramâne de domeniul posibilului; sindromul abandonului este asadar o nevroza preoedipiana. Aspecte metodologice Ipoteza. Am considerat ca, daca la copiii din familiile nucleare se vor evidentia clar elemente ale existentei si manifestariicomplexului Oedip, la prescolarii aflati în centre de plasament semnele care sa indice acest complex vor fi foarte rare,aproape inexistente. Si aceasta în primul rând datorita faptului ca nu exista un triunghi oedipian tata-mama-copil –cadru de aparitie si manifestare a complexului lui Oedip la baieti si a complexului Electra la fete. Chiar daca în centrele de plasament exista personaje feminine (personalul de îngrijire) care ar putea suporta proiectiaunei figuri materne si deci, aparent, la baieti ar putea sa se manifeste complexul oedipian, nu exista însa nici o figurapaterna cu care copilul sa intre în conflict, cu care sa se lupte pentru dragostea „mamei”, de care sa seteama si fata de care sa se simta vinovat, nutrind sentimente contradictorii, pentru ca în final sa sfârseasca prin a seidentifica cu „tatal” – nu poate fi vorba, deci, de un complex al lui Oedip în adevaratul sens alcuvântului, dupa cum rezulta si din testele aplicate. Metode. Pentru realizarea cercetarii s-au folosit teste proiective: testul familiei, si CAT, ca teste de baza, specialconcepute pentru copii; testul persoanei, testul arborelui si testul Lüscher prescurtat – teste suplimentare, alesepentru conturarea mai fina a tabloului fenomenologic afectiv. Am apelat la teste proiective atât din cauza particularitatilor specifice ale domeniului studiat (afectivitatea), precum si atrasaturilor subiectilor: materialul utilizat de teste se potriveste foarte bine vârstei lor – pentru copii este natural sadeseneze, sa spuna povesti, sa se joace, manifestându-si astfel emotii, trebuinte, dorinte, vise etc. Testele utilizate sunt sidestul de scurte ca durata de aplicare, ceea ce este util având în vedere faptul ca prescolarii obosesc relativ repede, si înacelasi timp sunt teste variate, atractive. Pentru interpretarea fiecarui test în parte si verificarea ipotezei a fost realizata o lista de indicatori, acordându-se câte 1punct daca indicatorul este prezent si 0 puncte altfel. Se aduna apoi scorurile obtinute la fiecare indicator de catresubiect, rezultând scorul global al acestuia pentru respectivul test (scor ce poate avea o valoare minima egala cu 0,valoarea maxima fiind aceeasi cu numarul de indicatori ai testului pentru ipoteza discutata). Subiecti: 60 de copii cu vârste între 4 si 6 ani, din Bucuresti, dintre care 30 copii unici, din familii nucleare si 30 din centrulde plasament „Sfânta Maria” (egalizare sub raportul variabilei mediu de provenienta), în fiecare lot fiind câte15 fete si câte 15 baieti (egalizare sub raportul variabilei sex), câte 5 din fiecare categorie de vârsta (egalizare sub raportulvariabilei vârsta). În cazul copiilor proveniti din familii s-a preferat sa se lucreze cu cei unici la parinti, deci fara frati sau surori, datoritaspecificitatii variabilelor ce se doreau a fi urmarite (manifestarea complexului lui Oedip) – prezenta unor frati putândinduce perturbari de genul geloziei între copii (complexul lui Cain). Tot pentru evitarea efectelor unor posibile variabile perturbatoare s-a preferat ca prescolarii sa provina din familiinucleare, iar dintre cei aflati în centrul de plasament au fost selectati numai cei care nu avusesera niciodata vreun contactcu familia de origine, tocmai pentru a se stabili influenta pe care o are aceasta carenta, aceasta lipsa de figuri cu care sase identifice sau nu, asupra dezvoltarii lor afective si în particular asupra manifestarii complexului lui Oedip (neexistândacel triunghi oedipian, cadru de aparitie, desfasurare si eventual rezolvare a complexului mentionat). S-a lucrat individual cu fiecare copil în parte, în fata unei mese de lucru, pe care se aflau materialele necesare. http://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 4: complx oedip- nuantari

Prelucrarea datelor si interpretarea rezultatelor Pentru prelucrarea statistica a datelor culese, având în vedere tipul lor (date neparametrice, de nivel nominal &ndash;frecvente), precum si scopul urmarit (compararea rezultatelor celor doua esantioane de prescolari mentionate), am alestestul ?2, cu o valoare a nivelului de semnificatie de 0,001. Vom prezenta pe rând rezultatele obtinute prin intermediulfiecarui test în parte: 1. Testul familiei Desenul familiei constituie un mijloc de a aduce la lumina situatiile neacceptate si neîntelese, oferind posibilitateaexprimarii unor sentimente care au fost reprimate &ndash; fiind astfel un important punct de plecare si pentru un eventualdemers terapeutic cu rol de catharsis. Analiza la nivelul continutului introduce ipoteza proiectarii de catre copil în desen a propriei sale familii (daca o are; afamiliei ideale, în cazul copiilor institutionalizati). Se pot explora conflictele, reactiile agresive/depresive, precum sicomplexul oedipian, Louis Corman insistând asupra faptului ca aceasta psihologie a relatiilor interpersonale nu poate fiînteleasa fara permanente referinte la cadrul conceptual psihanalitic descris. În urma aplicarii testului chi-patrat s-a obtinut ?2=29,714; p<0,001, confirmându-se astfel ipoteza cercetarii. Expresia grafica la copiii proveniti dintr-un mediu familial era în general buna, indiferent de vârsta lor, atât ca realizare apersonajelor, a detaliilor legate de înfatisarea lor, cât si de asezarea spatiala în pagina. Culorile folosite erau de asemeneaadecvate si vii, optimiste. La ei aparea în marea majoritate a cazurilor triunghiul familial tata-mama-copil si eventual si alte personaje, cum ar fibunici, veri, animale preferate etc. Toti acestia desfasurau diverse activitati în comun, cum ar fi o plimbare în parc, o excursie la gradina zoologica, montareaunei piese de teatru, petrecerea Anului Nou la munte s.a.m.d. si în general se întelegeau bine, se distrau. Copilul care realiza desenul se identifica chiar el cu unul dintre copiii desenati, ale carui vârsta si sex corespundeau cu alesale, descriind destul de amanuntit care erau relatiile sale cu fiecare personaj desenat, ce faceau împreuna si ce i-ar maifi placut sa faca. El se simtea oarecum liber sa îsi exprime sentimentele si dorintele, sa exploreze noi posibilitati deactiune, noi moduri de raportare la altii, avea o deschidere spre independenta bazata pe suportul afectiv oferit de familie. Prescolarii crescuti în familii nucleare au primit scoruri mult mai mari la indicatorii construiti pentru testul familiei. Mai putinde jumatate dintre ei (43%) au primit însa scorul maxim, si aceasta din cauza ca nu întotdeauna au aparut marcantesentimente de ostilitate fata de parintele de acelasi sex, ci doar acel sentiment de competitie, dorinta de a câstiga, dar siteama ca îsi vor rani astfel parintele, pe care nu înceteaza de altfel sa afirme ca îl iubesc. Cel mai adesea parintele de sex opus era mai aproape de copil decât celalalt parinte &ndash; eventual copilul era între ei,ca o piedica în calea dorintei de a fi împreuna a parintilor &ndash;, cei doi &bdquo;complici&rdquo; desfasurând o activitateplacuta împreuna (de exemplu jucau tenis), activitate la care parintele de acelasi sex cu autorul desenului nu participa,fiind un observator pasiv. Cum spunea o fetita: &bdquo;acum tatal si fetita jucau tenis împreuna, era rândul lor sa joace, cafetita jucase deja cu mama si o învinsese si jocul de tenis nu se poate juca în trei&rdquo; (!). Mama altei fetite devine la rândul sau copil, deci un adversar de lupta egal, prin prezenta în desen a bunicii materne, careîsi domina fiica, o minimalizeaza; tatal unui baiat nu e bun de nimic, spune el. Apar însa aproape imediat si sentimentele de culpabilitate, de vinovatie, copiii revenind si încercând sa compenseze cumvaexcluderea parintelui de acelasi sex, devalorizarea lui &ndash; fetita din primul exemplu precizeaza rapid: &bdquo;dar osa ma mai joc apoi si cu ea...&rdquo;. Au mai existat de asemenea si cazuri în care parintele de acelasi sex nu era desenat, dar copilul îl introducea cumva îndesen, fie revenind (îsi aducea aminte ca uitase &bdquo;ceva&rdquo; &ndash; ca sa vezi, tocmai parintele-adversar), fiepovestind, motivând narativ lipsa acestuia din desen: era la piata, avea treaba etc. În cazul copiilor aflati în centre de plasament personajele desenate erau saracacioase sau aproape inexistente, realizatecu o singura culoare. Oamenii erau foarte mici si asezati într-un colt al paginii, retrasi, înghesuiti, ca si cum nu ar fi vrut saatraga atentia asupra lor &ndash; ca si cum si-ar fi cerut scuze ca exista (!). Adesea personajele din desene nu aveau ochi, nas, gura si nici urechi, sugerând din nou un fel de retragere, de lipsa decomunicare cu lumea înconjuratoare, un fel de încremenire &ndash; ca o hibernare afectiva, din care fie le era teama sase trezeasca, fie nu aveau de ce, protejându-se astfel. Nici activitatile desfasurate nu erau prea variate: rareori copiii descriau ce au facut ei în mod real (au fost odata la munte),dar de cele mai multe ori oamenii desenati nu faceau pur si simplu nimic. Nici vorba de exprimarea unor vise, dedescrierea unor activitati pe care le-ar placea sa le faca. De altfel nici nu apareau si alte personaje decât clasicul triunghi familial, ba chiar mai des nu aparea nici macar tatal&ndash; dorinta lor de a avea o mama parând sa inflationeze orice alta necesitate, de unde se poate vedea înca o datamarea lor nevoie de afectiune, în primul rând de cea materna. Nevoia de protectie afectiva (materna) mentionata a fost ilustrata în mod deosebit de elocvent de desenul unei fetite, cares-a reprezentat pe sine în interiorul corpului mamei si nu alaturi de aceasta, regresie clara la un stadiu anterior,intrauterin, singura ei amintire a relatiei simbiotice, securizante cu propria-i mama (în plus ambele personaje fiind lipsitede organe de simt &ndash; dorinta de a nu parasi, datorita vreunei tulburari din partea mediului exterior, aceasta stare debine, care e ca un cocon afectiv). Doua elemente ale desenelor realizate de prescolarii din centrele de plasament sunt în mod particular izbitoare. În primul rând, desi reprezentau mai multe personaje si indicau sexul si statului fiecaruia, exista de fapt o foarte marehttp://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 5: complx oedip- nuantari

confuzie referitoare la ce înseamna de fapt &bdquo;parinte&rdquo; si &bdquo;copil&rdquo;, în sensul ca si parintii sedovedeau a fi de fapt tot niste copii si nu niste adulti, cum ar fi fost de dorit si de asteptat sa fie, ceea ce reliefeazaconfuzia puternica pe care o traiesc acesti copii institutionalizati în legatura cu rolurile si statutele familiale. Aceastasituatie se regaseste cumva, dupa cum vom vedea, si în cazul testului CAT, unde toate personajele descrise sunt copiii&ndash; acesti prescolari traiesc deci într-o lume a copiilor, în care prezentele adulte sunt rare si greu de înteles, dedescifrat, fiind cu atât mai greu de &bdquo;înglobat&rdquo; în aceasta lume ireala a lor. Când au desenat totusi adulti, au desenat mai ales personaje materne si aceasta în special fetele (si nu baietii), ceea cene face sa vorbim mai degraba despre existenta unei concordante cu teoria deprivarii materne decât despre un complexoedipian. Au aparut si situatii în care, de exemplu, un baiat s-a desenat pe sine cu &bdquo;mama Aura&rdquo; (una dintreeducatoare), parând a fi foarte atasat de ea; lipsea însa personajul masculin &ndash; atât în desen, cât si în viata reala&ndash; si, deci, precum am argumentat, nu putea fi vorba despre un complex al lui Oedip în sensul clasic, desi era într-adevar foarte aproape de acesta. Copilul nu parea sa proiecteze asupra acestei mame-surogat o dragoste geloasa,oedipiana, nu o vedea ca pe o posibila &bdquo;partenera&rdquo;, ci parea sa încerce sa-si satisfaca nevoia de iubirematerna în sine; pentru el acea femeie nu era un suport de proiectie oedipiana, ci baza (nesigura, însa) de sustinereafectiva, asa cum arata teoria lui Bowlby. Un al doilea element surprinzator si foarte frecvent întâlnit tine de expresia grafica în sine: prescolarii din centrele deplasament deseneaza... invers, adica deseneaza oamenii ca si cum ar sta în cap; daca se întoarce foaia cu 180°personajele desenate arata normal, în limitele descrise mai sus. Acest fapt este deosebit de semnificativ pentru modul încare se realizeaza propria identitate corporala a copiilor, cu toate implicatiile ce deriva de aici. 2. CAT Materialul testului CAT consta în 10 planse cu imagini cu personaje animale, fiecare dintre ele având atât un continutmanifest (de exemplu, planse ce trimit la relatiile cu parintii, la relatiile între frati, la agresiune etc.), cât si un continut latent(relatia triunghiulara parinti-copil, imaginea maternala, problematica abandonului etc.). Plansa întâi pune accent pe relatiaprimitiva cu imaginea maternala, urmeaza fratria, relatia în trei, diferentierea, identificarea, conflictul oedipian (plansele 5si 6), angoasa de castrare etc. Un alt avantaj al testului de aperceptie pentru copii este reprezentat de faptul ca însasi posibilitatea exprimarii conflictelorîn povestire are o valoare terapeutica în sine. Valoarea testului chi-patrat în cazul CAT este de ?2=47,348; p<0,001, ceea ce confirma înca o data ipoteza cercetarii. Copiii prescolari proveniti din familii nucleare au privit mult mai pozitiv decât ceilalti personajele din imagini, au construitpovestiri mult mai ample, naratiuni complete, cu început, desfasurare si sfârsit &ndash; în general cu final fericit, binele,eroul pozitiv triumfând, ca întotdeauna în povesti. Ei s-au identificat cel mai adesea cu acest erou pozitiv, desi, în majoritatea cazurilor, personajele identificate în planse nuerau împartite dupa acest criteriu moral bine-rau, ci erau personaje care se întelegeau bine unele cu altele, relationaupozitiv deci, desfasurând împreuna activitati placute &ndash; se jucau împreuna, mâncau, se duceau la plimbare, participaupe rând la aniverversarea fiecaruia dintre ei etc. Privind comparativ aceste raspunsuri la plansele CAT cu cele date de catre prescolarii din centre de plasament,constatam ca, la acestia din urma, nu se poate vorbi de un continut relational pozitiv între personajele din desene, înprimul rând pentru ca de cele mai multe ori este absent cu desavârsire orice tip de continut relational. Prescolarii din centrele de plasament se axau în general pe simpla enumerare a personajelor si a obiectelor vazute înplansa (de multe ori doar indicate, nu întotdeauna desemnate si verbal), nereusind însa sa introduca si o relatie întreacestea. O posibila problema (si implicit cauza a acestei situatii) ar fi putut fi, la acesti copii institutionalizati, lipsa unui bagajlexical suficient de bine dezvoltat, care sa le permita sa verbalizeze atât cât si-ar fi dorit. Astfel, daca la nivelul expresieigrafice am putut constata perturbari precum absenta organelor de simt si rotirea pozitiei persoanelor desenate, la nivelulexprimarii verbale apareau frecvente dislalii, de regula generalizate, afectând majoritatea fonemelor, în toate cele treiforme posibile &ndash; omisiune, substituire si deformare. Înca la 6 ani, desi întelegeau perfect ceea ce li se spunea,multi dintre acesti copii nu erau capabili sa se exprime suficient de clar pentru a fi întelesi la rândul lor de catreinterlocutori, ci utilizau acel tip de limbaj pseudo-inventat al copiilor foarte mici, înteles numai de catre cei apropiati, deparinti &ndash; nefiind însa cazul aici. Sub aspectul continutului povestirilor, asa cum am anticipat, se remarca în mod pregnant absenta personajelor adulte&ndash; în planse sunt descrisi numai copii sau animale-copii, chiar daca stimulul dat implica acest lucru sau nu. Întâlnimdin nou acea lume populata numai de copii, lumea în care traiesc de fapt, si în realitate, acesti prescolari. Pentru ca nu apar personaje adulte la care copilul sa se poata raporta, cu care sa se poata identifica sau asupra caruiasa poata proiecta fantasmele oedipiene, nu poate exista nici o alianta cu un astfel de personaj, o relatie afectiva mai multsau mai putin apropiata, strânsa si, implicit, nici un personaj care sa fie devalorizat de catre copil, fata de care samanifeste ostilitate si totodata vinovatie si culpabilitate. Î ntr-un singur caz, cel al unei fetite de 6 ani, a fost întâlnita acea complicitate fantasmata a copilei cu tatal &ndash; un tataimaginar, care tine cont de teama de întuneric a fiicei sale si nu stinge lumina, desi este noapte si toata lumea doarme.Dar si aici, ca o paralela a discutiei anterioare despre prezenta mamei în povestirile lor, este vorba mai mult de dorinta dea avea un tata, de a fi ocrotita si alintata, pentru ca pe sine fetita s-a proiectat într-un bebelus, vârsta nu a încercariloroedipiene de cucerire, ci a nevoii vitale de parinti, fara de care nu este posibila supravietuirea, ei fiind cei ce ofera atâthrana, cât si afectiunea de care avea atâta nevoie aceasta copila. Î n ceea ce priveste activitatile desfasurate de personajele observate în planse, ele sunt, ca si cele de la testul familiei,http://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 6: complx oedip- nuantari

destul de putin nuantate, de o mare simplicitate &ndash; &bdquo;copiii&rdquo; privesc pe geam, vad alti copii, se joaca,manânca, dorm, stau. De un mare impact emotional este acest &bdquo;stau&rdquo;, pentru ca nu este doar o atitudine pasiva, ci este oatitudine de asteptare &ndash; copiii din planse stau si asteapta sa vina cineva, mama mult dorita, care sa îi ia cu ei sicare sa aiba grija de ei. Se remarca prezenta unei mari încarcaturi emotionale negative: copiii care stau si asteapta se tem ca bate cineva la usasi ca ei nu sunt atenti, iar pâna sa ajunga la usa persoana respectiva va pleca si ei nu vor sti cine a fost &ndash;simbolistica clara a anxietatii de separare, copiii simtindu-se vinovati ca si-au pierdut mama pentru ca nu au fost atenti sitemându-se ca nu vor fi capabili nici sa o recupereze, din acelasi motiv. Aceasta figura materna necunoscuta, care bate lausa dar pleaca înainte de a putea fi vazuta sau ajunsa, reprezinta, similar cu continuturile comentate în cazul testuluifamiliei, mai degraba o himera, mama mult dorita (care nu are o fata, corporalitate, tocmai pentru ca este înca onecunoscuta), dar acea mama hranitoare din toate punctele de vedere, inclusiv afectiv, si nu acea mama-suport alproiectiilor oedipiene (mai ales ca aceasta situatie anxiogena a persoanei necunoscute care bate si pleaca înainte de aputea fi oprita a fost descrisa mai mult de fetite, neputând fi vorba deci despre un adevarat conflict al lui Oedip). Pe de alta parte, copiii proveniti din familii au dovedit si în povestirile date ca raspuns la plansele CAT numeroasemanifestari ale complexului lui Oedip, aparând frecvent aliante între copil si parintele de sex opus (un baietel de 4 ani&ndash; aflat în plin complex oedipian &ndash; inventa diverse situatii critice în care era personajul-mama, pe care apoivenea el, sub forma de &bdquo;Omul de fier&rdquo; si o salva), parintele de acelasi sex fiind si aici, ca si în cazul testuluifamiliei, devalorizat, privit negativ, cu ostilitate chiar (&bdquo;iepurasul era suparat pe tatal lui fiindca nu-i dadea luijucariile&rdquo;, spune un baietel de 6 ani; &bdquo;era noapte si copilul plângea pentru ca îi era sete, iar mama nu vroiasa îi dea apa, dar a venit tatal si i-a adus el&rdquo;, povesteste despre cavalerul ei în armura stralucitoare o fetita de 5ani, traind totodata sentimente negative fata de mama). Si aici copiii revin si compenseaza atitudinea ostila, devalorizatoare pe care o au fata de parintele de sex opus, adaugând,completând povestirile astfel încât sa reiasa ca, de exemplu, mama chiar avea un motiv pentru care nu venea sa îi aducaapa (era obosita), gasind deci mijloace de a îmbunatati imaginea prezentata anterior despre acest parinte, fata de careau sentimente contradictorii si fluctuante. Unii dintre copii îsi si recunosc, deschis chiar, aceste sentimente amestecate, mixturi de pozitiv si negativ &ndash;&bdquo;eu îmi iubesc ambii parinti, dar uneori mai mult, alteori mai putin; daca mama îmi aduce bomboane o iubesc peea si pe tata mai putin, iar daca îmi aduce tata îl iubesc pe el mai mult si pe mama deloc&rdquo;. 3. Testul persoanei Si în cazul testului persoanei, în urma aplicarii testul chi-patrat se obtine ?2=34,615; p<0,001, confirmându-se astfel ipoteza. Prescolarii aflati în centrele de plasament par sa fie dornici de a intra în contact cu ceilalti, sunt însetati de afectiune, darîntâlnim la ei o atitudine de resemnare, de renuntare la a încerca sa intre în contact, datorita acelei tociri afective desprecare vorbeam. Le lipseste deschiderea catre cei din jur, personajele desenate de ei neavând, în general, mâini sau brate sinici organe de simt, ceea ce ar simboliza o retragere afectiva, teama de a se implica în relatii emotionale, protejându-seastfel de eventuale suferinte si negându-si totodata nevoia atât de acuta de caldura si sustinere din partea adultilor (cevagen &bdquo;nu am si nici nu îmi trebuie&rdquo;). O alta situatie constatata în legatura cu reprezentarea grafica a mâinilor si a bratelor de catre prescolarii din centrele deplasament ar fi aceea în care mâinile sunt desenate, dar desprinse de corp, nelegate de acesta, ca si cum posibilitateainitierii si mentinerii unei relatii cu altii nu ar avea-o copilul însusi, ca si cum ar fi o capacitate pe care nu o poate folosi&ndash; e a lui, dar nu are control asupra acestui instrument de relationare, nu stie ce sa faca cu el, nu are unde sau cucine sa îl utilizeze (lucru destul de adevarat si la nivel real, dincolo de cel simbolic, numarul persoanelor adulte careviziteaza centrul fiind relativ scazut). Nefiind deschisi catre ceilalti, protejându-se de acestia, ei nu vor putea nici sa se proiecteze într-o situatie de tip oedipian,situatie ce presupune profunde si intense trairi emotionale, unele dureroase chiar, contradictorii si sfâsietoare. Apare dinnou o limitare, o carenta, o imaturitate afectiva marcanta. Si aceasta în timp ce personajele desenate de copiii proveniti din familii au mâinile si bratele larg deschise catre mediu, eioferind si cautând afectiune si interactiune sociala, fiind dornici sa initieze si sa mentina relatii de prietenie cu cei din jur,neexistând nici un fel de trairi negative sau perturbatoare suficient de puternice încât sa îi împiedice sa fie astfel. Î n acelasi timp, s-a putut constata ca cel putin o treime dintre copiii proveniti din centre de plasament nu îsi identificacorect, la nivelul simbolic al proiectiei Eului în desen, propria apartenenta sexuala. Ei nu au un cadru de comparatie&ndash; lipsesc din nou figurile masculine, în viata lor existând numai personalul de îngrijire (aproape exclusiv feminin) siceilalti copii, care oricum, la rândul lor, nu au nici ei constiinta clara a propriei apartenete sexuale, pentru a putea oferi unmodel. Cu totul alta este situatia în cazul copiilor proveniti din familii &ndash; în primul rând, aici numai 2-3 copii au desenat mai întâiun personaj de sex opus, o posibila cauza fiind chiar vârsta lor, mai mica decât a celorlalti din aceasta grupa (4 ani). Se poate spune deci ca avem de-a face de data aceasta cu o buna identificare sexuala, ceea ce reprezinta atât premisa,cât si rezultanta a dezvoltarii afective, precum si a declansarii si manifestarii complexului lui Oedip sau Electra &ndash; nute poti &bdquo;îndragosti&rdquo; de parintele de sex opus decât daca stii care este propriul tau sex, dar nici nu potirezolva acest conflict oedipian decât daca ti-ai stabilit identitatea sexuala si te poti identifica astfel cu parintele de acelasisex, fapt cu numeroase implicatii asupra vietii ulterioare (rolurile si statutele asumate, alegerea partenerului de viata,implicarea si investirea afectiva etc.). Copiii din centrele de plasament sunt prinsi astfel într-o dubla capcana: pe de o parte ei nu au constiinta proprieiapartenente sexuale, si deci nu pot intra într-un triunghi oedipian, precum am aratat, iar pe de alta parte ei nici nu auocazia sa se întâlneasca cu o astfel de structura mama-tata-copil, triunghi ce le-ar putea oferi accesul la aceasta identitatehttp://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 7: complx oedip- nuantari

sexuala. 4. Testul arborelui În urma aplicarii testul chi-patrat, se ajunge la ?2=40,973; p<0,001, infirmându-se ipoteza nula, si confirmându-se ipoteza. Din nou majoritatea copiilor proveniti din centre de plasament nu au primit nici un punct, la nici unul dintre indicatorii luatiîn considerare aici, iar daca au primit, a fost pentru absenta indicilor agresivitatii, ceea ce s-ar putea explica prineventuala reprimare a acestor sentimente &ndash; ar fi &bdquo;îndreptatiti&rdquo; sa fie furiosi, având în vedere ca adultiipe care se bazau i-au abandonat, dar se tem ca daca si-ar manifesta aceste trairi ostile ar fi respinsi, ei stiind foarte bineca numai copiii cuminti sunt iubiti (o noua sursa de scindare si de anxietate: trebuie ca au fost rai daca mama lor i-aparasit, dar ei nu reusesc sa identifice ce au facut gresit, neputând astfel nici sa îsi repare greseala si, implicit, nici sadevina &bdquo;buni&rdquo; si sa îsi recapete mama). La acesti prescolari aflati în centre de plasament a fost mult mai frecventa trasarea unor linii tremurate, întrerupte,simbolizând o tendinta marcanta spre evitare, eventual spre acea relationare evitanta despre care vorbeam anterior. Elementele grafice respective ar mai putea fi traduse si prin anxietate, mai mult sau mai putin marcanta, generata delipsa unui suport afectiv constant, de lipsa unor persoane pe care copiii sa se bazeze pentru acordarea unei reconfortariafective. Nici aici nu s-au regasit indici ai deschiderii catre ceilalti, impresia generala fiind de dezolare si singuratate &ndash;persoane ce nu au alta sansa decât sa se bazeze pe ele însele. Ei par sa relationeze mai mult la un nivel fantasmatic, cu personaje imaginare, intens dorite, dar temându-se sa se impliceîn contacte afective cu persoane reale, din cauza riscului foarte mare de a fi din nou raniti. Î n schimb, la copiii proveniti din familii nucleare acesti indici ai deschiderii catre ceilalti (forma trunchiului, a coroanei,ramurile) au fost mult mai des identificati, ceea ce sustine rezultatele obtinute cu testele de baza. Ei au desenat, de asemenea, destul de des, copaci ce aveau si fructe, semn al disponibilitatii lor de a darui ceva din sinecelorlalti, cu care intra în relatie. Î n acelasi timp, prezenta liniilor întrerupte a fost constatata mult mai rar, si la fel si cea a indicilor agresivitatii (unghiuri sivârfuri ascutite, taioase etc.), conturând tabloul unui copil bine adaptat, cu o dezvoltare afectiva normala, cu trairi relativbine integrate &ndash; existând si exceptii triste, cum ar fi de exemplu cazul unei fetite de 5 ani care a desenat dreptcopac niste crengi rupte de vânt si cazute pe trotuar (dar totusi înfrunzite, de un verde vesel, ca semn al unui potentialpozitiv de recuperare). Liniile curbe, rotunjite, ce mascheaza o eventuala ostilitate, agresivitate (eventual fata de rivalul oedipian) au fostregasite în mai mare masura în cazul prescolarilor din familii, în cazul celor din centrele de plasament sentimentelenegative fiind puternic reprimate, precum am precizat &ndash; &bdquo;mama&rdquo; lor ar putea afla ca sunt&bdquo;rai&rdquo; si nu ar mai veni niciodata sa îi caute, pierzând astfel si o potentiala sansa, nu numai prezentul, ci siviitorul. 5. Testul culorilor De data aceasta, în urma aplicarii testul chi-patrat, pentru prelucrarea statistica a datelor obtinute la testul culorilor,ipoteza nula se confirma (?2=10,756<0,001?21=10,8; p=0,001). Cu alte cuvinte, prescolarii din ambele loturi au cel putinun nivel mediu al anxietatii. Asa cum am vazut însa, între cele doua categorii de copii exista diferente notabile atât în ceea ce priveste deschidereacatre ceilalti, cât si a modului general de a fi, cei din familii fiind mai expansivi si optimisti, în timp ce prescolariiinstitutionalizati sunt mai retrasi, mai prudenti si precauti &ndash; mai ales în ceea ce priveste relationarea afectiva,asteptându-se mereu la o noua lovitura din partea sortii si ferindu-se de ea. Speculând, pe baza datelor mentionate pâna acum, am putea spune ca, desi exista nivele similare ale anxietatii, sursaacestei anxietati este diferita pentru fiecare lot în parte. Astfel, am putut constata ca prescolarii aflati în centrele de plasament au un nivel de anxietate destul de ridicat, în primulrând datorita insecuritatii afective, a inexistentei unor persoane adulte &ndash; parinti sau înlocuitori ai acestora &ndash;pe care sa se poata baza pentru satisfacerea nevoilor emotionale, a trebuintelor de baza din piramida lui Maslow, desprijin, suport si încurajare. Dar copiii proveniti din familii nu resimt aceasta insecuritate afectiva, ci au suport afectiv, caldura si dragoste prin însasiprezenta parintilor si interactiunile cu ei. În cazul lor acest nivel crescut de anxietate trebuie sa fie explicat altfel. O posibila explicatie ar putea veni chiar din teoria freudiana &ndash; am vazut ca la copiii din familiile nuclearemanifestarile complexului lui Oedip sunt deosebit de intense, ceea ce duce la aparitia acelor sentimente-amestec deiubire si ura, gelozie, de unde rezulta sentimente de culpabilitate, de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex,ceea ce ar putea constitui o puternica sursa de anxietate (anxietatea de castrare). Se poate spune asadar ca, desi se confirma ipoteza nula, într-un fel nu este infirmata ipoteza noastra, ci este sustinutaîntr-un alt mod. De altfel, o posibila cauza a infirmarii ipotezei prin intermediul acestui test ar putea fi nivelul de semnificatie la care amlucrat, la un nivel chiar si de 0,005, ipoteza nula infirmându-se si, implicit, confirmându-se si aici ipoteza cercetarii noastre. Concluzii. Un accent deosebit îl aduce studierea aici a manifestarilor complexului lui Oedip/Electra în cazul copiilor dincentre de plasament, manifestari în privinta carora nu se prea gasesc informatii, autorii concentrându-se pe descriereamodului în care apar în cazul familiilor, fie ele cu unul sau mai multi copii, nucleare sau nu. S-au facut cercetari chiar si petriburi din zone îndepartate, dar nimeni nu pare sa se fi preocupat prea mult de elementele specifice care apar în cazulcopiilor institutionalizati. Cercetarea realizata a aratat ca, daca la prescolarii din familii se aplica mult mai bine teoria psihanalitica a dezvoltariiafectivitatii, la cei institutionalizati se potriveste mai degraba teoria deprivarii materne. Având în vedere importanta mediului familial în dezvoltarea din punct de vedere afectiv a copiilor, e clar ca trebuie operatehttp://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16

Page 8: complx oedip- nuantari

unele modificari astfel încât si copiii abandonati sa beneficieze de caldura si suport afectiv, efort ce ar fi rasplatit atâtimediat, cât si pe termen lung, chiar si numai prin faptul ca niste copii sunt mult mai fericiti. Precum spunea o fetita de 5 ani: &bdquo;sa faci un curcubeu e foarte greu si dureaza foarte mult, dar e atât de frumos camerita!&rdquo; Indicatorii propusi: I. Testul familiei 1. distanta mica si relatia apropiata între copil si parintele de sex opus 2. parintele de acelasi sex este la o distanta mai mare sau chiar absent 3. activitatea desfasurata îi implica mai mult pe copil si pe parintele de sexul opus 4. parintele de sex opus este desenat înaintea celui de acelasi sex cu copilul 5. sentimente de devalorizare (mascate sau nu) fata de parintele de acelasi sex 6. sentimente de agresivitate (mascate sau nu) fata de acesta 7. sentimente de culpabilitate, de vinovatie fata de el (copilul revine, compenseaza) II. CAT 1. alianta, relatie pozitiva, apropiere între copil si parintele de sex opus 2. parintele de acelasi sex este devalorizat, privit negativ 3. sentimente de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex 4. sentimente de agresivitate fata de acesta III. Testul persoanei 1. buna identificare sexuala 2. indici de deschidere catre ceilalti IV. Testul arborelui 1. indici de deschidere catre ceilalti 2. linii curbe, rotunjite (mascând o eventuala agresivitate) V. Testul Lüscher 1. anxietate moderata sau mare   Bibliografie selectiva &bull; Bowlby, J., &ldquo;L&rsquo;attachement&rdquo;, PUF, 1978 &bull; Freud, S., &ldquo;Trei eseuri despre teoria sexualitatii&rdquo;, Editura CENTRUM, 1991 &bull; Gaspari-Carriere, Francoise, &ldquo;Les enfants de l&rsquo;abandon&rdquo;, Privat, Paris, 1990 &bull; Macavei, Elena, &ldquo;Familia si Casa de copii&rdquo;, Editura Litera, Bucuresti, 1989 &bull; Nuta, A., &ldquo;Jocul în psihoterapie si dincolo de ea&rdquo;, Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 2, pag.24 &ndash; 25, Editura SPER, 1998

http://www.psihologie.net - Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 9 October, 2011, 23:16