Pelerinajul formă de manifestare a credintei-Crestinismul si Ortodoxia

Apariţia şi răspândirea creştinismului

În primul secol al erei noastre, în Imperiul roman, şi-a făcut apariţia o nouă religie: creştinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea să devină religia dominantă pe întreg cuprinsul Imperiul roman.

Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. Nucleul întregii doctrine creştine, prin doctrina înţelegând totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie a omului faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de ceilalţi, este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia. Născut în Palestina el a fost răstignit în anul 30. Viaţa şi scurta lui apariţie sunt descrise de Evanghelii.      Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat să depăşească limitele unei comunităţi umane restrânse, mesajul său fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiată pe iubirea aproapelui şi pe virtuţi morale. Creştinilor li se promitea după moarte viaţa eternă în împărăţia lui Dumnezeu, Paradisul.

Creştinismul s-a extins repede la Ierusalim. Personalităţile cele mai importante care au ajutat la raspândirea creştinismului au fost Pavel şi Petru. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 î.Hr. a decis ca noua religie să iasă din graniţele ei iniţiale şi să se adreseze şi celorlalte popoare. Creştinismul a devenit astfel o religie distinctă de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel au apărut primele comunităţi de creştini printre evrei, dar şi printre greci şi romani. Două acte rituale trebuiau respectate în primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul şi împărtăşania.

Biserica a avut de înfruntat problema externă a persecuţiilor (din partea statului roman) şi pe cea internă, a ereziei. Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, deoarece creştinii îi erau loiali lui Hristos, iar romanii Cezarului. Alte cauze au fost de natură religioasă, creştinii refuzând sacrificiile pe altare şi idolii şi de natură socială, creştinii militând pentru egalitate socială, ceea ce, în ochii aristocraţiei romane, constituia o adevarată revoluţie. Persecutarea creştinilor a fost atât religioasă cât şi politică. Primul mare persecutor a fost Nero, care a răspândit zvonul că incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuzaţii, creştinii au fost martirizaţi.

Procesul de împăcare între Biserică şi Statul roman a început cu Constantin cel Mare (280-337). Numele lui este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit, de Constantinopol şi de liberalizarea creştinismului, recunoscut de el ca religie de stat. Fondator al Imperiului Roman de Răsărit, al Constantinopolului şi părinte al creştinismului, Constantin este considerat primul împărat creştin.

Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat “Constantin cel Mare”, s-a născut la Naissus, în Dacia Medinterranea. Tânăr fiind, el a fost chemat la curtea lui Maximianus. Mai târziu a fost înălţat la rangul de Caesar în Occident şi a fost adus la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de 10 ani, fapt ce a avut mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat.

În timpul domniei lui Diocleţian, Constantin a îndeplinit funcţia de tribunus primi ordinis în Asia şi Palestina, iar sub Galerius a luptat împotriva sarmaţilor. După moartea tatălui său a fost proclamat imperator de către armată (25 iulie 306). S-a căsătorit cu Flavia Maxima Fausta cu care a avut doi fii.

1

Constantin a reunit sub autoritatea sa toate provinciile occidentale ale imperiului. La Roma el a iniţiat o politică favorabilă creştinilor. Prin “edictul de la Milan” creştinismul a devenit o religie egală în drepturi cu celelalte culte din stat. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele administrative, militare , fiscale, financiare sau religioase iniţiate de Diocleţian. Cu Constantin ce Mare se incheie procesul transformării Imperiului într-o monarhie de drept divin, de esenţa creştină. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi.

Pe plan religios, Constantin a luat poziţie împotriva ereziilor, urmărind unitatea bisericii, important factor de sprijin al statului. În anul 325 a avut loc la Niceea primul sinod ecumenic al bisericii creştine, care a pus bazele noii religii. Prin activitatea sa, Constantin, preluând atribuţii care îl transformau în şef al bisericii creştine, cu toate că şi-a păstrat în mod oficial titlul de pontifex maximus, s-a străduit să lichideze schismele care ameninţau unitatea bisericii, dar şi a statului, instituind Duminica (Ziua Soarelui), ca zi de sărbătoare săptămânală, practică fără precedent în lumea păgână.

Din anul 316, Constantin şi-a stabilit reşedinţa în Peninsula Balcanică, la Serdica (Sofia de azi). În anul 324 el a ales cetatea greacă Byzantion drept noua capitală a Imperiului Roman. În anul 326 şi-a sărbătorit la Roma cei 20 de ani de domnie după care, la câteva luni, a părăsit oraşul în care nu s-a mai întors niciodată.

Reconstruit şi înconjurat cu ziduri puternice, Byzantion, noua capitală, a fost inaugurată la 11 mai 330, dându-i-se numele de Constantinopolis (oraşul lui Constantin), care va fi numit şi “Noua Romă”. Oraşul se afla la răscrucea drumurilor comerciale care legau Europa de Asia şi Marea Baltică de Marea Mediterană. Împăratul Constantin cel Mare a fost una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia. Constantin a asigurat Bisericii deplină libertate în tot Imperiul roman. Biserica intra, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire, în <<secolul ei de aur>>.

Pelerinajul - intelesul si folosul pelerinajului

Calatorind impreuna cu Dumnezeu

Pelerinajul religios este o constanta a umanitatii. El are motivatii multiple si semnificatii spirituale profunde, cand este trait intens si inteles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc sa viziteze si sa venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moastele sfintilor, icoane facatoare de minuni sau locuri unde traiesc mari duhovnici renumiti.

A. Principalele motive ale pelerinajului sunt urmatoarele:

1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a aratat in lume iubirea si lucrarea minunata a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea sa atinga locul sfant sau moastele sfantului in care si prin care s-a aratat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu intr-un mod deosebit de intens, pentru ca el pelerinul sa-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu.

2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugaciunea si viata spirituala in general;

3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de multumire adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este in sine un act de asceza si o ofranda de gratitudine.

2

4. Pelerinajul cuprinde si un act de pocainta pentru pacate, fiind completat cu marturisirea pacatelor si rugaciuni de iertare pentru mantuirea sufletului.

5. Pelerinajul poate fi motivat si de o dorinta puternica de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importanta sau a primi vindecarea de o boala fizica sau psihica.

B. Semnificatiile spirituale profunde ale pelerinajului arata in acelasi timp folosul sau spiritual atat pentru viata personala a pelerinului, cat si pentru viata Bisericii in general.

1. Pelerinajul - cautare si experienta a sensului sacru al existentei

In pelerinaj Dumnezeu si omul se cauta reciproc si se intalnesc in mod spontan si misterios. In acest sens, experienta lui Avraam a devenit o icoana spirituala a pelerinajului.

Avraam paraseste patria sa, Urul Caldeii, si pleaca departe, catre o tara pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).

Pelerinajul lui Avraam este raspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel in pelerinaj se exprima un apel al lui Dumnezeu Care cauta pe om si un raspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales si binecuvantat de Dumnezeu. Legatura dinamica dintre raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu si calatoria spre locul promis este credinta. In acest sens interpreteaza Sf. Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. "Prin credinta, Avraam, cand a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge. Prin credinta, a locuit vremelnic in pamantul fagaduintei, ca intr-un pamant strain, locuind in corturi cu Isaac si cu Iacov, cei dimpreuna mostenitori ai aceleasi fagaduinte; caci astepta cetatea cu temelii puternice, al carei mester si lucrator este Dumnezeu" (Evrei 11, 8-10).

In Canaan, Dumnezeu se arata in chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul lui Mamvri (Facere 18, 1-8) si sunt parintii cu ospitalitate de acesta.

Astfel, Avraam-pelerinul stabilit vremelnic in Canaan devine deodata gazda pentru Dumnezeu-Pelerinul. In cei trei pelerini de la Mamvri, Traditia crestina a contemplat prezenta misterioasa a trei fiinte ceresti (trei ingeri sau Sfanta Treime).

Credinta ca experienta a pelerinului spre o patrie sfanta, cereasca, noua aleasa si binecuvantata de Dumnezeu este dinamica vietii spirituale in Sfanta Scriptura (Levitic 19, 34, 36. Iov 19, 15; 31, 32; Psalmi 88, 15-16; 104, 1-5; 118, 54; 67, 36; 2 Corinteni 5, 6-8; 1 Petru 2, 11; Evrei 11, 14-15). Cautarea acestei patrii ceresti este in acelasi timp pregustare, prin credinta si speranta, a prezentei ei in viata spirituala a credinciosului (Efeseni 3, 16-19). Aceasta dimensiune a vietii crestine de pregustare a imparatiei lui Dumnezeu prin credinta a fost descrisa in Epistola catre Diognet astfel: crestinii "locuiesc fiecare in propria sa patrie, dar ca niste straini... Orice tara straina este patria lor si orice patrie le este o tara straina" .

Pelerinajul religios este o cautare in lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: "imparatia lui Dumnezeu" despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu" (Matei 6, 33), dar si: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36).

3

Dumnezeu-Pelerinul in cautarea omului si omul-pelerin deplin indreptat spre Dumnezeu se arata in taina lui Hristos (Ioan 16,28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu se naste in lume ca Om pe cand Maria si Iosif se aflau in calatorie, pelerini in Betleem, apoi pleaca pentru o vreme in exil, in Egipt. Dupa ce revine in Galileea si creste, Iisus practica pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul in varsta de 12 ani stie ca templul sfant din Ierusalim este simbolul Casei Tatalui Sau din ceruri (Luca 2, 48-50), dar in acelasi timp templul ca loc sfant reprezinta si taina insasi a lui Hristos (Ioan 2, 19-21), caci Fiul este in Tatal si Tatal este in Fiul (Ioan 10, 38; 14, 11 oi 17, 21), iar in Iisus Hristos "locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9).

In ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se descopera sensul cel mai sacru al pelerinajului. Intrarea Sa triumfala in Ierusalimul pamantesc unde avea sa fie rastignit devine prefigurare sau anticipare a intrarii Sale in Ierusalimul ceresc. In Pelerinul-rastignit in Ierusalim, pelerinajul se transforma in Paste (Ioan 10, 17-18; 1 Corinteni 5,7), calatoria pamanteasca se implineste in trecere sau mutatie cereasca: "Am iesit de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si ma duc la Tatal" (Ioan 16, 28). "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt. (...) Ma duc sa va gatesc loc. Si daca Ma voi duce si va voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu" (Ioan 14, 2-3; cf. Ioan 17, 24; 1 Tesaloniceni 4, 17; Evrei 10, 19-25).

Pelerinul respins dintre oameni in Ierusalim prin rastignire revine intre ei prin inviere. Dar Iisus-Pelerinul inviat nu mai merge spre templul de zid al Ierusalimului pamantesc, ci din Ierusalimul ceresc al invierii calatoreste ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazda, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este insotit de un pelerinaj interior, spiritual, la "locurile sfinte" din Sfintele Scripturi (Luca 24, 27 si 32, 44, 45). Acest pelerinaj incalzeste inimile pelerinilor Luca si Cleopa pentru ca iubirea divina - foc ceresc - le-a atins si le-a deschis inima, iar apoi comuniunea euharistica le deschide ochii sufletului sa-L recunoasca pe Cel pe care L-au primit in casa si fiinta lor.

El, Hristos-Pelerinul, se face iarasi nevazut (Luca 24, 13-35) tocmai pentru ca prin comuniunea euharistica le-a devenit interior. El a devenit viata vietii lor, sensul sacru, ultim si fundamental, al existentei umane sfintita in iubirea vesnica a lui Dumnezeu.

Taina de la Emaus arata ca pelerinajul s-a transformat in Euharistie si templu viu, in Biserica, iar Biserica este pelerina, calatorind spre inviere si pregustand viata vesnica a Imparatiei cerurilor (Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel omul fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel sfant gaseste in sfintenie sensul ultim si deplin al existentei sale.

Pelerinajul are si un sens profetic pe care un teolog contemporan in descrie astfel: "Aceste adunari ale unui popor(de pelerini n.n.) care canta credinta sa simbolizeaza si inaugureaza adunarea multipla a neamurilor (natiunilor), anuntata in ultimele capitole ale (cartii) lui Isaia si marile vedenii ale Apocalipsei. De la Avraam incoace toti oamenii credintei sunt de altfel pelerini mergand prin pustie catre tara fagaduita; putin cate putin ei isi dau seama ca Hristos ii insoteote pe cale si ii invita sa-L recunoasca" (Luca 24, 35)

2. Pelerinajul - innoire oi imbogatire a vietii spirituale

In locurile de pelerinaj vin oameni diferiti din regiuni sau tari diferite. Motivatiile si dorintele lor sunt diferite. Varstele, starea sociala, gradul de cultura, intensitatea credintei, sensibilitatea

4

spirituala - toate sunt diferite. Aceasta diversitate adunata laolalta se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sarbatorile sfintilor patroni spirituali ai acestor locuri.

Un teolog apusean descrie participarea oamenilor intr-un loc de pelerinaj in aceste cuvinte: "Locurile de pelerinaj atrag turistul si pelerinul, tanarul si batranul, omul sanatos si bolnavul, familiile si indivizii, evlaviosul si curiosul, cel care face milostenie si hotul de buzunare, cel ce cauta de suflet si negustorul. Natura insasi a pelerinajului face ca diferentele sociale obisnuite sa dispara, caci pelerinii in marea lor diversitate traiesc experienta unui loc comun, bazat pe experienta unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul insusi reflecta nu numai realitatea fundamentala a Bisericii, popor al lui Dumnezeu efectuand pelerinajul vietii, ci inca mai mult realitatea umanitatii insasi, totalitatea oamenilor in drum spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo al umanitatii se poate vedea si trai oarecum in pelerinaj".

Experienta pelerinajului este un prilej de improspatare a vietii spirituale si de intarire a credintei.

In experienta spirituala a pelerinajului, cei care au credinta mai slaba au prilejul sa o intareasca vazand credinta mai puternica a altora; cei care au rabdare mai putina se intaresc vazand rabdarea altora; cei care se roaga mai putin si mai superficial se imbogatesc si se innoiesc din rugaciunea fierbinte a altora, a tuturor. In pelerinaj suntem influentati de altii si influentam pe altii prin felul nostru de a fi prezenti acolo. In general pelerinii sunt oameni insetati de mai multa viata spirituala, pe care nu o ofera totdeauna propria lor parohie sau manastire, sau pentru ca s-au prea obionuit cu acestea. Pelerinajul invinge rutina. In pelerinaj Duhul Sfant trezeste in om o dorinta mai mare de sfintenie, de innoire a vietii.

Cand pelerinajul este insotit de rugaciuni, de priveghere, de spovedanie, de impartasire euharistica, de convorbiri duhovnicesti cu alti pelerini, el este un izvor de bucurie si pace interioara, un prilej de imbogatire spirituala.

Pelerinii ofera bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn ca primesc in schimb daruri spirituale, binecuvantari pentru viata si activitatea lor. Lumina si frumusetea de pe fetele pelerinilor in timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arata lumina adunata de ei in suflet prin rugaciunea comuna a sarbatorii. Intalnirea cu locurile sfinte, moastele sfintilor, icoanele sfintilor si persoane cu viata smerita si sfanta devine izvor de bucurie, iubire si luminare interioara a pelerinului.

3. Pelerinajul - eveniment misionar

Pacea si bucuria, lumina si sfintenia adunate in inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau in momentele sfinte ale celebrarii liturgice sunt duse de pelerini in casele lor, in parohiile si manastirile lor, in societate. Astfel, pelerinii purtatori si martori ai Duhului lui Hristos in lume, devin, misionari fara sa fi pretins aceasta. Pelerinii duc cu ei in lume ce-au primit din intalnirea cu locurile sfinte, cu sfintii pe care ii venereaza. Catehezele populare facute cu prilejul pelerinajului, privind viata sfintilor si lucrarea lui Dumnezeu in viata oamenilor sunt de mare importanta. Rugaciunile pentru bolnavi (Sf. Maslu), sfintirea apei, marturisirea pacatelor si reconcilierea, rugaciunile si privegherile de noapte, cantarile si rugaciunile in grup pe drum spre locurile sfinte si spre casa, cartile si pliantele, icoanele, obiectele religioase - suvenire, procesiunile oi ceremoniile liturgice in aer liber - toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionara in care adevarul credintei se armonizeaza cu frumusetea celebrarii pentru a exprima

5

taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni si a iubirii oamenilor fata de Dumnezeu. Taina iubirii si a bucuriei divine impartasite oamenilor prin sfinti este celebrata in pelerinaj si devine lucrare sfanta. Pentru toate acestea, pelerinajul ca eveniment misionar este o sarbatoare a vietii luminata de sfintenie, o icoana a bucuriei veonice in prezenta lui Dumnezeu. Pelerinajul sfinteste timpul vietii terestre si il deschide spre vesnicie.

Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influenta benefica asupra vietii persoanelor si popoarelor: au contribuit la intrarea si innoirea vietii religioase, au consolidat identitatea si unitatea spirituala a comunitatilor umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea intre Biserici nationale diferite si intre grupuri etnice diferite, au contribuit la imbogatirea culturii popoarelor si au imprimat civilizatiei umane universale dinamica progresului spiritual, cautarea sacrului si a vietii vesnice.

Pelerinajul autentic este o multipla binecuvantare pentru persoane si popoare atunci cand devine raspuns la apelul-indemn: "Cautati pacea cu toti si sfintenia fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12, 14).

Pelerinajul nu este o modă a secolului XX, cum se crede uneori, acum când mijloacele de

comunicare şi de transport sunt atât de diverse şi confortabile. El este un act religios asemănător

6

oricărui alt mod de exprimare a sentimentului religios. Cu o deosebită certitudine putem afirma

că este unul dintre cele mai vechi acte religioase din istoria omenirii. Şi totuşi, pelerinajul nu este

o simplă expresie a credinţei, ci căutare plină de sens a lui Dumnezeu, Care este izvorul deplin al

credinţei, implicând ca parte integrantă dorinţa creştinului de căutare a vieţii de sfinţenie şi de

modele de sfinţenie.

Pelerinajul apare în viaţa Bisericii ca o formă particulară de evlavie personală, uneori

chiar comunitară. La fel ca rugăciunea el nu este propriu numai religiei creştine, chiar dacă

pelerinajul creştin are forma sa specifică. El poate fi considerat ca o manifestare religioasă

naturală a oamenilor. De aceea, într-o manieră destul de firească, Biserica Creştină adoptă

practica de a vizita Sfintele Locuri, consacrate prin viaţa şi patimile lui Hristos ca şi prin

suferinţa martirilor, fără a uita tot atâtea locuri străvechi ale Vechiului Testament.

În tradiţia eclesială pelerinajul este înţeles ca fiind o călătorie particulară, având ca

destinaţie un loc sfânt şi cinstirea acordată centrului spiritual al locului: mormânt, moaşte, icoană

făcătoare de minuni.Pelerinajul este un eveniment important şi decisiv în viaţa creştinului şi nu

un simplu act de pietate. Pelerinul conştientizează, începând cu plecarea, sentimentul existenţial

al unei despărţiri radicale de universul său cotidian. În general, pelerinajul învinge rutina.

Pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă spiritualitate. Pacea şi bucuria, lumina şi sfinţenia

adunate în inimi prin călătoria la locurile sfinte sunt duse mai apoi de pelerini în casele lor, în

7

parohiile şi mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii, devin misionari fără să fi pretins

aceasta.

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și

islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de

"creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de

vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a

doua ca pondere numerică a adepților în lume.Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le

îmbogățește cu mărturia Noului Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul

contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi

credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani. Ca orice

monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de

intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,

deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui

8

Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din

limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă َم�سيح Masīh).Instituția specifică creștinismului

este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în

ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc,

reprezentat de autoritatea papei.

Ortodoxia este religia noastră, calea cea mai dreaptă și mai scurtă dintre sufletul nostru și

Dumnezeu. "Orthos" -  înseamnă drept; "doxa" - înseamnă mărire(cuvinte grecești). După știință,

linia dreaptă este calea cea mai scurtă dintre două puncte. Ortodoxia este calea dreaptă, cea mai

scurtă, dintre faptură și Dumnezeu. Aceasta e religia noastră și de aceea ne numim creștinii

"ortodocși", adică dreptcredincioși, "dreptmăritori".

Intai de toate e Hristos Dumnezeu. Ortodoxia e religia si Biserica lui Hristos, crestinismul

in forma lui cea mai veche, cea mai curata, cea mai simpla si mai adevarata.

Ortodoxia a ramas la credinta Evangheliei care ne invata ca singur Hristos este capul Bisericii si

Biserica este trupul lui Hristos(Efeseni 1, 22-23; Coloseni 1,18-24). Deasupra Ortodoxiei este

numai cupola Bisericii si cerul liber.

A doua tarie de stanca a Ortodoxiei o vadesc sfintii ingeri pazitori, patriarhii, prorocii, apostolii,

martirii, marturisitorii, marii si toti dreptii. Nimeni nu a intruchipat mai frumos invataturile

Evangheliei Domnului Hristos ca sfintii. Nicaieri nu vedem mai bine, cum s-au lamurit si cum s-

au trait adevarurile religiei crestine, ca in vietile, in invataturile sfintilor.

A treia tarie de stanca a Ortodoxiei este obstea dreptcredinciosilor. Ortodoxia este o Biserica a

credinciosilor si pentru credinciosi, pentru dorurile, durerile, bucuriile, trebuintele de mantuire

ale lor.Ortodoxia a fost si este solidara cu cerul de sus si cu credinciosii de jos. In Ortodoxie nu

exista  limbi privilegiate, ci fiecare limba care se roaga lui Dumnezeu, care citeste Cuvantul lui

Dumnezeu, devine limba sfintita, sfanta.

Aceasta este Ortodoxia: 

- Hristos cu darurile Bisericii si cu adevarurile Evangheliei Lui,         

- sfintii cu vietile, virtutile, rugaciunile, cantarile, invataturile si predaniile lor,       

- credinciosii cu trebuintele lor de mantuire, cu dorurile, durerile si bucuriile lor.

Hristos e capul Bisericii, sfintii sunt icoanele noastre de model; credinciosii sunt trupul cel viu si

tainic al Bisericii lui Hristos.

Scopul vietii noastre este viata sfanta si fericirea vesnica in iubire cu Dumnezeu.

9

10