GABRIEL MIHAI

____________________________________________________________

DREPT COMERCIAL ROMAN

Completari si revizuiri curs universitar 2011- 2012

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1.4. Locul dreptului comercial in sistemul de drept 1.4.1.Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul civil

Comparând cele două ramuri de drept, se pot stabili următoarele asemănări şi deosebiri :- asemănări

- atât dreptul civil cât şi dreptul comercial sunt ramuri de drept privat;- în cadrul raporturilor juridice, subiectele se află pe poziţie de egalitate juridică;- normele juridice au de regulă caracter dispozitiv, predominând cele supletive;- contractul este principalul izvor de obligaţii (această trăsătură fiind întemeiată pe existenţa

celorlalte asemănări relevate mai sus).- deosebiri

Deosebirile argumentează ideea autonomiei fiecăreia dintre cele două ramuri de drept analizate, şi se referă în principal la:

a) obiectul reglementăriiNormele de drept civil reglementează, în principal, orice fel de relaţii sociale patrimoniale şi

personal-nepatrimoniale, în timp ce normele juridice de drept comercial reglementează numai acele relaţii patrimoniale care au un caracter comercial.

b) calitatea subiectelor participante la raporturi juridice.În dreptul civil, raporturile juridice se nasc, de regulă, între orice fel de persoane fizice

şi/sau juridice care au capacitatea juridică impusă de lege. În dreptul comercial, raporturile juridice se formează, de regulă, între comercianţi, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice (societăţi comerciale). Prin reglementarea noului Cod Civil, a avut loc o unificare a normelor de drept comercial cu cele de drept civil, renuntandu-se la sistemul autonomiei deptului comercial in favoarea dreptului civil. 2. Izvoarele dreptului comercial

2.1 Aspecte comunePrin izvor de drept se înţelege forma generatoare prin intermediul căreia dreptul se

realizează prin norme juridice pozitive, obligatorii. Normele juridice care acţionează asupra materiei comerciale sunt exprimate, în primul rând,

prin legi scrise şi în al doilea rând prin uzuri (obiceiuri ale comercianţilor).

Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia; Codul civil, legile comerciale speciale; uzurile si uzantele comerciale.

2.2 Legi scrise. Noul Codul civil Român Primul izvor de drept comercial scris este actualmente Codul civil1. Noul Cod Civil este menit sa raspunda nevoilor concrete ale societatii romanesti actuale si

realitatilor europene contemporane. Principalele reglementari urmarite si preluate in parte de noul cod sunt cuprinse in Codul Civil al Provinciei Quebec din Canada, Codul Civil francez, Codul Civil italian, Codul Civil spaniol, Codul Civil elvetian, Codul Civil german etc.

Prin intrarea in vigoare a noului cod, a fost abrogat Codul Comercial(cu exceptia unor dispozitii procedurale privind probele in materie comerciala, masurile asiguratorii,etc.care se vor abroga la intrarea in vigoare a noului Cod de Procedura Civila si de asemenea ,exceptand Cartea a II-a a Codului Comercial” Despre comertul maritim si despre navigatie”care se va mentine pana la adoptarea Codului Maritim).

Codul civil, ca izvor principal de drept civil îşi îndeplineşte funcţia sa juridică numai dacă îl analizăm în cadrul izvoarelor dreptului. Codul civil este un izvor de drept originar; el creează dreptul în funcţie de specificul relatiilor patrimoniale din cadrul activităţii comerciale, dar nu poate izola norma de drept, care, în mod necesar, se integrează în sistemul dreptului comun.

2.3 Legi speciale şi alte acte normative aplicabile în comerţ Desi normele esentiale de drept privat au fost unificate in noul cod, totusi dreptul comercial isi va pastra substanta propriei, reflectata in legi speciale.

Principalele legi aplicabile în materie comercială, sunt: - Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale,modificată şi republicată prin Legea nr. 88/2009 şi O.U.G. nr. 90/2010;

- Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi modificată prin Legea nr.39/2011; - Legea nr. 58/1998 - Legea bancară, republicată şi modificată prin Legea nr. 443/2004 şi Legea nr. 227/2007; - Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, modificată şi republicată prin O.U.G. nr. 37/2011; - Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. modificată şi republicată prin Ordinul MEF nr. 447/2007 Legea nr. 254/2007; - Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, modificata si republicata prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001.

3. Faptele (actele) de comert - Activitatile de intreprindere

3.1 DefiniţieIn Noul Cod Civil este reglementata notiunea de intreprindere ca fiind acea afacere

organizata constand intr-o activitate sistematica de productie, comert si prestari servicii, desfasurata de intreprinzator pe risc economic propriu,cu scop obtinerii unui profit.2

1 Noul cod civil a intrat in vigoare la 1octombrie 2011. A fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicata in M.O.al Romaniei , Partea I, nr.511 din 24.07.2009, modificat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil.2Art.3(3) NCC:”Constituie exploatarea unei intreprinderi exercitarea sistematica de catre una sau mai multe persoane a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ”(..)

2

Desfasurarea unei activitati economice, de exploatare a unei intreprinderi, presupune incheierea unor acte, respectiv savarsirea unor operatiuni si fapte juridice.

Intrucat aceste acte si fapte juridice privesc o intreprindere economica,comerciala,acestea pot fi calificate drept acte juridice comerciale si fapte juridice si operatiuni comerciale.In acest sens sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte juridice, respectiv fapte juridice aferente exploatarii unei intreprinderi comerciale ce are scop obtinerea profitului.3

Actele juridice comerciale se particularizeaza prin urmatoarele trasaturi:-actele comerciale sunt acte juridice, respectiv fapte juridice si operatiuni economice generate de desfasurarea activitatii economice in mod organizat de comercianti, specia a profesionistilor.-actele comercial privesc producerea si circulatia marfurilor, executarea lucrarilor si prestarea serviciilor;- actele comerciale au scop lucrativ, recte obtinerea de profit.

Faptul de comerţ constituie orice activitate care dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în operaţiunile de schimb.

3.3 Faptele (actele) de comerţ obiective3.3.1 Operaţiuni de intermediere în schimb Din această categorie fac parte:

a) Cumpărarea şi vânzarea comercialăSunt fapte de comerţ :

• cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;

• vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

Vânzarea-cumpărarea este reglementata in legislatia romana prin Codul civil (art. 1650-1672). Vanzarea este contractul prin care o parte numită vânzător, se obligă să transmită celeilalte părţi numită cumpărător, proprietatea unui bun în schimbul unui preţ.b)Operaţiuni de punere în consignaţie a mărfurilor sau productelor în scop de vânzare.

Contractul de consignaţie prezintă un caracter specific, care face ca operaţiunii de vânzare să i se suprapună o operaţie de depozit şi una de comision.

Contractul de consignaţie (estimatoriu) este contractul prin care o persoană numită consingnant transmite alteia, numită consignatar o cantitate de mărfuri în prealabil estimate (preţuite) cu mandatul de a fi vândute pe contul celui dintâi şi cu obligaţiunea, fie de a întoarce preţul stabilit prin convenţie, fie de a restitui mărfurile în natură, dacă nu au fost vândute.

Contractul de consignaţie este reglementat de noul Cod civil prin articolele 2054-2063.

3 Gheorghe Piperea, Introducere in Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H.Beck, Bucuresti 2011, p.223

CAPITOLUL II PROFESIONISTII - COMERCIANŢII

1. Notiunea de profesionist – comerciant

1.2. Institutia „profesionistului” in conceptia Noului Cod Civil Conform art. 3 alin (2) si (3) ale noului Cod Civil , profesionistul este cel care exploateaza o intreprindere, iar exploatarea unei intreprinderi inseamna exercitiul sistematic al unei activitati de productie , comert sau prestari de servicii, indiferent daca se urmareste sau nu un scop lucrativ. In noua reglementare nu regasim o definitie a profesionistului,4acesta fiind identificat doar prin raportare la exploatarea intreprinderii(profesionistul este cel care exploateaza o intreprindere, asa incat acesta poate fi o alta persoana decat titularul intreprinderii). Profesionistul este o persoana care: a)exercita o activitate permanenta asumandu-si un risc;; b)este supus unei inmatriculari,autorizari,inscrieri in registre publice;c) are patrimoniu de afectatiune

1.3. Institutia „comerciantului” in lumina Noului Cod Civil In contextul noilor reglementari, comerciantii raman o categorie distincta in cadrul subiectelor de drept. Institutia „comerciantului” are prevazut un regim juridic determinat in legile speciale care configureaza activitatea comerciala : Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale si O.U.G. nr. 44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderi individuale si intreprinderi familiale .

CAPITOLUL III FONDUL DE COMERŢ

1. Notiunea de fond de comert

4 Gheorghe Piperea, Introducere in Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H.Beck, Bucuresti 2011.4

1.1 Precizări prealabileToate bunurile destinate realizării activităţii comerciale formează fondul de comerţ. Codul

comercial nu cuprinde dispoziţii prin care să reglementeze regimul său juridic. Expresia “fond de comert” este folosită rareori de legiuitor, atât in dreptul roman5, cât şi in cel francez.

O referire la fondul de comerţ găsim şi în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Art. 21 din lege prevede că în registrul comerţului, se vor înregistra menţiuni privind "donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ", precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor, "sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ". Alte mentiuni cu privire la aceasta instituţie regăsim in art. 42 din Legea nr. 26/1990, republicată, privind registrul comerţului.In schimb, normele juridice actuale care reglementează activitatea contabilă folosesc expresia “fond de comert” stabilindu-i continutul, considerând că este o parte a “fondului comercial”.

In prezent, expresia “fond de comert” este utilizata de legiuitor in Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, asa cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 298/2001.

Potrivit art.11lit.c) din acest act normativ, “constituie fond de comert ansamblul bunurilor mobile si imobile corporale si necorporale (marci, firme, embleme, brevete de inventie, vad comercial) utilizate de un comerciant in vederea desfasurarii activitatii sale”.

În condiţiile unei atare reglementări legale, doctrina a precizat, pe baza principiilor generale, noţiunea şi natura juridică a fondului de comerţ, precum şi elementele sale.

1.2 Delimitarea noţiunii de fond de comerţNoţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de

fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.

Trebuie arătat că, în doctrină, fondul de comerţ mai este desemnat şi cu denumirea de patrimoniu comercial.

Noţiunea de patrimoniu comercial are o accepţiune exclusiv economică; ea se referă la bunurile destinate desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu poate avea nici o semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept, o persoană nu poate avea două patrimonii, unul civil şi altul comercial, ci un singur patrimoniu.

Potrivit art. 2324 N.C.C.oricine este obligat personal, este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale (a raspunde) cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.

În cazul unei societăţi comerciale, întrucât este subiect de drept, ea are un patrimoniu distinct de patrimoniile asociaţiilor. Nici în acest caz, fondul de comerţ al societăţii nu se confunda cu patrimoniul acesteia.

Dificultăţi mai mari există în delimitarea noţiunii de fond de comerţ de noţiunea de întreprindere, într-o opinie se consideră că există o echivalenţă între fondul de comerţ şi întreprindere. Ele ar fi două feţe ale aceleiaşi instituţii; fondul de comerţ este considerat în forma sa

5 In dreptul român, in mod incidental legiuitorul a folosit termenul de “fond de comert”, in art. 861 din C. com., text aplicabil procedurii falimentului (in prezent abrogat).

5

statică, pe când întreprinderea este fondul de comerţ în stare dinamică de funcţionare.Într-o altă opinie6, apreciată ca fiind corectă, noţiunile de fond de comerţ şi întreprindere sunt noţiuni distincte.

Fondul de comerţ este ansamblul bunurilor pe care comerciantul le afectează prin voinţa sa exercitării comerţului.

Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii comerciale.

Organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca. Deci, întreprinderea înglobează şi elemente care nu fac parte din fondul de comerţ7.

1.3 Natura juridică a fondului de comertTeoria proprietăţii incorporale. În prezent, majoritatea autorilor consideră că fondul de

comerţ constituie un drept de proprietate incorporală, ca şi drepturile de creaţie intelectuală.Întrucât în ansamblul elementelor cuprinse în fondul de comerţ prevalează bunurile mobile,

corporale sau incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil. Fiind un bun care îngemănează elementele care îl compun, iar în cadrul acestora preponderente ca valoare fiind bunurile incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil incorporal.

Din cele arătate rezultă că fondul de comerţ are următoarele caracteristici:a) fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun, în consecinţă,

el poate face obiectul, unei vânzări sau locaţiuni şi poate constitui obiectul unui gaj. Caracterul de bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor juridic;

b) fondul de comerţ este un bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile. În consecinţă, executarea silită asupra fondului de comerţ urmează regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru bunurile mobile. Se admite însă că în absenţa unor dispoziţii legale, dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea lor are loc în condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile;

c) fondul de comerţ este un bun mobil incorporal. Chiar dacă acceptăm că în cuprinsul lui se află şi bunuri imobile ori corporale, principala componentă a fondului de comerţ o constituie bunurile mobile incorporale (clientelă, vadul comercial, mărcile etc);

În consecinţă, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 C.civ. (en fait de meuble possession au titre). Cu toate că este un bun incorporal, fondul de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii;

2.6.Dreptul de bailIn dreptul francez8, dreptul de folosinta asupra spatiului comercial in care se exploateaza

fondul de comert este supus unei legislatii speciale (respectiv, Decretul din 30.09.1953) si, indiscutabil, acest drept de folosinta este element incorporal al fondului de comert, care se bucura de o protectie deosebita.9

6 Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed.5, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p112;7 Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed.Scripta, Bucureşti, 1994, p.57-58;8 Y.Reinhart, Droit commercial, 3-eme, Ed.Litec, Paris, 1993, p.284;9 In dreptul român nu exista asemenea reglementari; toate imobilele, indiferent de destinatie sunt supuse aceluiasi regim juridic (respectiv, C.civ. si Legea nr. 114/1996, republicata, care regleaza raporturile juridice dintre proprietari si chiriasi si Legea nr. 15/1990).

6

In fapt, practica judecatoreasca recunoaste ca dreptul de folosinta pe care îl are comerciantul asupra imobilului in care îşi desfăşoara activitatea face parte din fondul de comert dar, care este supus reglementarilor de drept comun.

2.7 Drepturile de proprietate industrială si intelectuală (de autor)2.7.3.Drepturile de autor.

Regimul creanţelor şi datoriile. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de comerţ.

Fondul de comerţ, deşi cuprinde un ansamblu de elemente corporale şi incorporale totuşi el nu constituie o universalitate juridică, un patrimoniu în sens juridic10.

Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite totuşi că anumite drepturi şi obligaţii izvorâte din contractele de muncă, contractele de asigurare a fondului de comerţ şi contractele de furnitură (apă, gaz, electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă aceste contracte nu au fost reziliate.

În toate cazurile, cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului, potrivit dispozitiilor legale continute în art. 1573 N.C.C.Intrucat Codul civil nu permite cesiunea de datorie, transmiterea datoriilor se poate face numai prin novaţie, în condiţiile art. 1609 N.C.C., cu acordul creditorului.

2. Apararea fondului de comert

În cazul în care dreptul asupra fondului de comerţ este încălcat, el trebuie apărat în condiţiile legii 11.

Fiind un bun mobil incorporal, fondul de comerţ nu poate fi apărat prin acţiunea în revendicare, deoarece această acţiune este specifică apărării dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale.Ca orice drept de proprietate incorporală, fondul de comerţ conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare. Acest drept priveşte fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente.

În cazul încălcării acestui drept de exploatare, titularul are la dispoziţie anumite acţiuni prin care se asigură înlăturarea tulburărilor aduse, precum şi repararea eventualelor prejudicii cauzate.

Atingerile aduse fondului de comerţ sau a unora dintre elementele sale componente pot fi considerate, în lumina dispoziţiilor legale, ca fapte de concurenţă neloială.

Legea nr.11 din 29.01.1991, privind combaterea concurenţei neloiale, constituie o măsură necesară de protecţie a comerciantului persoană fizică şi a societăţii comerciale, persoană juridică, ambii subiecţi de drept comercial.

Totodată, legea impune aceloraşi subiecţi un mod de comportare corect faţă de orice alt subiect de drept comercial, indiferent că este persoană fizică sau juridică.

Concurenţa între diverşii subiecţi de drept constituie o componenţă a comerţului liber şi face parte din legile obiective ale pieţei. Aceasta încurajează iniţiativa particulară, fixarea preţului, stimularea modului de prezentare a produsului spre vânzare sau îmbunătăţirea calităţii lui.

Concurenţa este astfel un element al progresului economic, la polul opus situându-se mono-polul de stat sau cartelul producătorilor.Cât timp concurenţa se situează in limita unor scopuri

10 Stanciu D. Cărpenaru, op.cit, p.121;11 I.L. Georgescu, op.cit., p.533-534;

7

benefice pentru societate, pentru consumator, pentru echilibrul pieţii, ea este licită, fiind o componentă a comerţului.

Concurenţa devine neloială când sunt încălcate regulile de normalitate a exercitării acestei profesii, când lupta pentru dobândirea şi menţinerea clientelei este pornită din maliţiozitate (malitis non est indulgendum)12.

În concepţia noii legi constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială. În articolele 4-9 sunt declarate ca fapte de concurenţă neloială mai multe activităţi care, în concepţia legiuitorului, reprezintă acţiuni contrare uzanţelor cinstite.

Cum aceste fapte sunt tratate şi din punct de vedere penal drept contravenţii sau infracţiuni, s-ar părea că limitele „uzanţelor cinstite”13 au fost fixate.

În consecinţă, tot ceea ce nu a fost declarat ilicit este licit.Astfel, potrivit art.5 din Legea nr.11/1991 constituie infracţiune de concurenţă neloială

întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

În toate cazurile de săvârşire a unor fapte de concurenţă neloială, titularul fondului de comerţ poate obţine, pe calea acţiunii în justiţie, încetarea sau înlăturarea actelor păgubitoare, precum şi despăgubiri pentru prejudiciile cauzate (art. 6 din Legea nr. 11/1991).

4. Actele juridice privind fondul de comert

4.4 Locaţiunea fondului de comerţLocatiunea fondului de comert este reglementata de doua categorii de norme

juridice:dispozitiile legale din dreptul comun, respectiv din Noul Cod Civil (art.1777-1850) şi dispozitiile legale cu carater special, prevazute in Legea nr. 15/1990 art. 32 si in O.G. nr.34/2006  privind achizitiile publice de bunuri si servicii, aprobata prin Legea nr.337/2006, modificata si republicata.

În aplicarea dispoziţiilor Codului civil privind contractul de locaţiune, locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ dată de locator.

Locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin modificarea destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor. Orice modificare este condiţionată de acordul locatorului.În cazul consumării, în cadrul folosinţei normale, a unor bunuri cuprinse în fondul de comerţ, locatarul este obligat să restituie contravaloarea lor, dacă în contract nu s-a prevăzut altfel. Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mica distanţă de locatar.

Conform dreptului comun aplicabil locatiunii, principalele obligatii ale partilor sunt:Obligaţiile locatorului

In primul rând, potrivit art. 1786 (a) si art. 1787 N.C.Civ.,locatorul are obligatia de a preda lucrul dat in locatiune, impreuna cu accesoriile sale, in stare corespunzatoare folosintei.

In al doilea rând, locatorul are obligatia efectuarii reparatiilor necesare pentru ca bunul inchiriat sa poata fi folosit, cu exceptia cazului cand partile contractante au convenit ca aceste reparatii sa fie efectuate de locatar (1788 N.C.C.).

12 Marin Voicu, Drept comercial, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2002, p.100;13 Raul Petrescu, Drept comercial, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.90;

8

In al treilea rând, locatorul are obligatia,potrivit art 1790 si art.1791 N.C.Civ., sa-l garanteze pe locatar impotriva evictiunii care provine atat din fapta proprie cat si din fapta terţei persoane.

In cazul evicţiunii (tulburarea folosintei) care provine de la o terţă persoana legea distinge între tulburarea de fapt si tulburarea de drept.

In cazul neîndeplinirii obligatiei de garantie pentru viciile lucrului, locatarul are, ca si in cazul precedent, doua posibilităţi:

-fie sa ceara rezilierea contractului, cu plata de daune-interese;-fie sa pretinda reducerea corespunzatoare a chiriei, potrivit gradului de folosinta a bunului

inchiriat. 14

Obligatiile locataruluiIn primul rand, potrivit art. 1796 (c) N.C.Civ., locatarul are obligatia de a se folosi de bunul

inchiriat, ca un bun proprietar si potrivit destinatiei determinata prin contract.Asadar, in cazul inchirierii fondului de comert, acesta trebuie folosit conform “specializarii”

sale (comert, productie etc.) in caz contrar, locatorul avand posibilitatea rezilierii contractului.15

Obligatia locatarului de a se comporta ca un “bun proprietar” implica efectuarea de catre locatar a tuturor cheltuielilor necesare intretinerii bunului pentru a fi restituit locatorului, in starea in care a fost predat16.

In al doilea rand, locatarul are obligatia sa plateasca chiria stabilita la termenele prevazute in contract. (art. 1796 (b) N.C.Civ)

In cazul neexecutarii obligatiei de plata a chiriei, locatorul poate sa ceara fie executarea silita a obligatiilor, fie rezilierea contractului cu plata daunelor interese cuvenite pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.

In al treilea rand, locatarul are obligatia restituirii lucrului, la incetarea locatiunii, in starea in care a fost predat. (art. 1796 (d) N.C.Civ.)

Cesiunea contractului de locatiuneDin punct de vedere al naturii juridice, cesiunea este, de fapt, o vanzare a dreptului de

folosinta. Cesiunea contractului de locatiune este admisibila in aceleasi conditii ca si in cazul sublocatiunii si, in plus, fiind vorba despre o cesiune de creanta trebuie sa fie indeplinite conditiile de forma prevazute de art. 1393 C.civ. necesare opozabilitatii cesiunii fata de tertele persoane (in principal fata de locator) respectiv, cesiunea trebuie sa fie notificata locatorului (debitorul cedat) sau acceptata in forma autentica de catre acesta.

Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act despre care comerciantul are obligaţia să facă menţiune în registrul comerţului (art. 21 lit. a din Legea nr. 26/1990).

4.5 Gajul asupra fondului de comerţ Ca oricare bun mobil, fondul de comert poate face obiectul unui contract de gaj. Reglementarile legale in materie sunt cuprinse in art.2480-2494 N.C.Civ.

CAPITOLUL IV SOCIETĂŢILE COMERCIALE

14 Calculatoarele inchiriate o data cu intregul mobilier al biroului sunt defecte; in aceasta situatie, exista obligatia locatorului de garantie pentru viciile lucrului.15 De exemplu, daca spatiul inchiriat era destinat unei farmacii nu se poate aranja un aprozar in spatiul respectiv.16 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op.cit.,p.80-81;

9

1.Notiuni introductive privind societatile comerciale

1.1 Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România1.1.1 Sediul materiei.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale. Legea nr. 31/1990 se aplică şi societăţilor comerciale cu participare străină. 17 Distinct de această reglementare generală a societăţilor comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale: în materie bancară, de asigurări etc18.

Reglementarea societăţilor comerciale, atât cea generală, cât şi cea specială se completează cu prevederile Codului civil şi ale Codului muncii.

a) Codul civil. În materia societăţilor comerciale, un interes deosebit prezintă dispoziţiile Noului Cod Civil privind contractul de societate (art. 1881-1954). Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi contractului de societate care stă la baza constituirii societăţilor comerciale.

c) Codul muncii. În privinţa personalului salariat al societăţilor comerciale sunt aplicabile prevederile legislaţiei muncii.

Potrivit art. 213 din Legea nr. 31/1990, încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face pe bază de contract de muncă, cu respectarea prevederilor Codului muncii şi a regimului de asigurări al personalului unităţilor bugetare.

1.1.2 Reglementarile speciale privind societatile comercialeSocietatile comerciale din anumite domenii de activitate sunt reglementate prin legi

speciale; in domeniul bancar sunt incidente dispozitiile Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancara,republicata; in activitatea de asigurare sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 32/2000 privind societatile comerciale din domeniul asigurarilor.

In sfarsit, societatile comerciale fara personalitate juridica au o reglementare proprie: societatile in participatie sunt reglementate de art 1949-1954 N.C.C.; activitatea comerciala a persoanelor fizice autorizate si asociatiilor familiale sunt in prezent reglementate de Legea nr. 507/2002, Legea nr. 300/2004 si O.U.G.nr.44/2008.

1.2 Reguli comune aplicabile oricărei societăţi comerciale1.2.1 Noţiunea societăţii comerciale

Art.1881 N.C.C.dispune: "Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se obliga reciproc să coopereze pentru desfasurarea unei acitivitati si sa contribuie la aceasta prin aporturi banesti, in bunuri, in cunostinte specifice sau prestatii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta".

Sensul acestei dispoziţii apare şi mai clar dacă avem în vedere dispoziţiile art. 1882 N.C.C. care prevăd că "Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat, licit, in acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”; acesta trebuie să fie contractat spre folosul comun al părţilor.

Contractul de societate are următoarele elemente esenţiale (defferentia specifica), care îl deosebesc de alte contracte:a) fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială(aport);

17 A se vedea Stanciu Carpenaru, Sorin David, Catalin Predoiu, Gheorghe Piperea, Legea societatilor comerciale nr.31/1990- comentariu pe articole, ed.a 3-a, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006; Ion Schiau, Titus Prescure, Legea societatilor comerciale nr.31/1990-analize si comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007;18 Marin Voicu, Drept comercial, Ed.Ex Ponto, Constanţa, 2002, p.104;

10

b) asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul societăţii;c) toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor.

1.2.2.Natura juridica a societatii comerciale Teoria contractuala

Pornindu-se de la conceptia clasica a dreptului roman, s-a considerat ca societatea este un contract. Aceasta conceptie a fost consacrata si de art. 1881 N.C.C. Deci, si societatea comerciala este un contract; la baza societatii comerciale se afla un contract care stabileste raporturile dintre asociati. Teoria actului colectiv

Unii autori au sustinut ca actul juridic care sta la baza societatii nu este un contract, ci un act complex sau colectiv, care nu este reglementat de C.civ. un atare act nu este contract, deoarece un contract sinalagmatic preusupune o opozitie intre vointele partilor contractante, care urmaresc scopuri divergente (de exemplu, contractul de vanzare-cumparare).

1.3 Societatea civilă şi societatea comercialăAsemănări Societatea civilă şi societatea comercială au aceeaşi esenţă, fiecare reprezintă o grupare de persoane şi de bunuri (capitaluri) în scop economic şi lucrativ. De aceea, conceptul de societate definit de art. 1881 N.C.C. pentru societatea civilă este valabil şi pentru definirea societăţii comerciale.

2.1. Aporturile asociaţilorNoţiunea aportuluiAceastă noţiune are un sens juridic şi unul etimologic.Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a

aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat. Obiectul aportului

Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1882 (3) N.C.C., fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societătiiprin aporturi banesti,bunuri, in prestatii sau cunostinte specifice.

2.3 Realizarea şi împărţirea beneficiilor2.3.3.Criterii de împărţire a beneficiilor

În privinţa împărţirii beneficiilor între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit Legii nr. 31/1990, în contractul de societate trebuie să se prevadă "partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi" (art. 3) sau "modul de distribuire a beneficiilor" (art. 8).

Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi finalitatea societăţii; toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor.Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie neapărat egală (egalitatea nu este

11

sufletul contractului de societate).Cum este şi firesc, criteriul care este avut în vedere este contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii.

Legea interzice aşa-numitele clauze leoniene, adică acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi (partea leului, din fabulă) în detrimentul celorlalţi.19 Art.1902 (5) N.C.C. prevede că orice clauza prin care un asociat este exclus de la impartirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerata nescrisa.

CAPITOLUL V FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Societatea in nume colectiv (S.N.C.)

1.2 Constituirea societăţii in nume colectivPotrivit art.84 alin.1 din Legea nr.31/1990 asociatul care a depus ca aport una sau mai multe

creante, nu este liberat atata timp cat societatea nu a obtinut plata sumei pentru care au fost aduse. 19 Sergiu Deleanu,Clauza leonina in contractele de societate,in Revista Dreptul nr.2/1992,p.38;

12

Daca plata nu s-a putut obtine prin urmarirea debitorului cedat, asociatul, in afara de daune, raspunde de suma datorata, cu dobanda legala din ziua scadentei creantelor.

Astfel, asociatul cedent garanteaza si solvabilitatea debitorului sau, spre deosebire de dreptul civil unde, in conformitate cu dispozitiile art.1897(1) N.C.C., asociatul care a subscris o creanta drept aport la capitalul social raspunde numai de existenta ei valabila in folosul sau, in momentul subscrierii(aportului).

1.3. Funcţionarea societăţii in nume colectiv

Cesiunea partii de interes a asociatului societatii in nume colectiv este reglementata de art.87 din Legea nr.31/1990 republicata, care prevede ca cesiunea partii de interes este posibila daca a fost permisa prin contractul de societate.

Cesiunea partii de interes implica atat transmiterea valorii incorporate in ea, cat si transmiterea calitatii de asociat. Deci, cesionarul dobandeste calitatea de asociat in locul cedentului, care pierde aceasta calitate.

Avand in vedere faptul ca Legea nr.31/1990 republicata nu reglementeaza conditiile in care se realizeaza cesiunea partii de interes, aceasta va fi guvernata de regulile generale privind cesiunea de creanta, prevazute de art.1566- 1592 N.C.C.

4. Societatea pe actiuni (S.A.)

4.3 Acţiunile şi acţionarii4.3.2 Acţiunile

Natura juridică a acţiunilorPotrivit art. 539 din Noul Codul Civil, acţiunile sunt bunuri mobile prin determinarea legii ,

dar numai în privinţa fiecăruia dintre acţionari şi pe cât timp durează societatea. Acesta este şi motivul pentru care art.103 din Legea nr.31/1990 instituie interdicţia, în

anumite condiţii, pentru societate de a dobândi propriile sale acţiuni. In realitate acţionarul este adevăratul proprietar al acţiunilor şi nu un creditor al societăţii cu

privire la acestea.

CAPITOLUL VI INSOLVENŢA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1.Incapacitatea de plată- conditie esentiala pentru declanşarea procedurii

Legea nr. 277/200920consacra o noua definitie a insolventei, astfel incat datoriile sa

20 In M.OF.partea I,nr. 486a fost publicata Legea nr. 277/2009 privind aprobareaO.U.G. nr. 173/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei si pentru modificarea lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

13

indeplineasca toate cele trei conditii prevazute de lege, si anume datoriile sa fie certe, lichide si exigibile.Potrivit modificarilor introduse prin Legea nr.277/2009, „insolventa este acea starea patrimoniuluidebitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru pata datoriilor certe , lichide si exigibile:

a) insolventa este prezumata ca fiind vadita atunci cand debitorul, dupa 30 de zilede la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori;

b) insolventa este iminenta atunci cand se dovedeste ca debitorul nu va putea plati la scadenta datoriile exigibile angajate, cu fondurile banesti disponibile la data scadentei."

2. Deschiderea procedurii si efectele sale

3.1.2 Condiţii pentru deschiderea procedurii la cererea creditorilorOrice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege

împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă,21 în care va preciza:

a) cuantumul şi temeiul creanţei : să existe o creanţă certă, lichidă şi exigibilăb) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii;c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului;d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în

care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare. e) debitorul să fi încetat plăţile mai mult de 30 zile, împrejurare datorată exclusiv stării de insolvenţă. Conform art 3 pct. 7 din Legea nr 85/2006, prin creditor se intelege persoana fizica sau juridica ce detine un drept de creanta asupra averii debitorului si care a solicitat, in mod expres, instantei sa ii fie inregistrata creanta in tabelul definitiv de creante sau in tabelul definitiv consolidat de creante si care poate face dovada creantei sale fata de patrimoniul debitorului, in conditiile prezentei legi.22 In baza prevederilor art 3 ptc.12 din Legea nr 85/2006, valoare-prag reprezinta cuantumul minim al creantei, pentru a putea fi introdusa cererea creditorului.Legea a stabilit in mod expres ca acesta este de 45.000 lei (RON). 23

21Potrivit Legii nr. 277/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 173/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 "creditorul indreptatit sa participe la procedura insolventei este acel creditor care a formulat si caruia i-a fost admisa, total sau in parte, o cerere de inregistrare a creantei sale pe tabelele de creante contra debitorului intocmite in procedura si care are dreptul de a participa si de a vota in adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciara admis de judecatorul-sindic, de a fi desemnat in calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distributiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciara a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat ori notificat cu privire la desfasurarea procedurii si de a participa la orice alta procedura reglementata de prezenta lege. Au calitatea de creditor indreptatit sa participe la procedura insolventei, fara a depune personal declaratiile de creanta, salariatii debitorului;".Acest amendament a fost justificat prin faptul ca definitia anterioara referitoare la creditorul indreptatit sa participe la procedura insolventei excludea de la participarea la adunarile de creditori a celor care nu sunt inscrisi in tabelul definitiv.22De asemenea, in temeiul aceleiasi dispozitii legale, au calitatea de creditor, fara a depune personal declaratiile de creanta, salariatii debitorului. 23In privinta salariatilor, pentru a putea fi introdusa cererea creditorului, cuantumul minim al creantei este de 6 salarii medii pe economie/salariat .

14

Potrivit art 31 alin 3 din Legea nr 85/2006, daca intre momentul inregistrarii cererii de catre un creditor si cel al judecarii acestei cereri sunt formulate cereri de catre alti creditori impotriva aceluiasi debitor, tribunalul va verifica, din oficiu, la data inregistrarii, existenta dosarului pe rol, va dispune conexarea acestora si va stabili indeplinirea conditiilor prevazute la art 31 alin 1 din lege, referitoare la cuantumul minim al creantelor, in raport cu valoarea insumata a creantelor tuturor creditorilor care au formulat cereri si cu respectarea valorii-prag prevazute de prezenta lege. Chiar daca potrivit art 3 pct. 1 din aceeasi lege se instituie o prezumtie de insolventa vadita in cazul in care debitorul in termen de 30 de zile de la data scadentei nu a achitat datoria sa fata de unul sau mai multi creditori, aceasta prezumtie poate fi rasturnata in intervalul de timp scurs pana la data pronuntarii hotararii de deschiderea a procedurii insolventei de catre debitor, prin administrarea dovezii contrare in fata judecatorului-sindic. Rasturnarea prezumtiei instituita de lege se poate face de catre debitor prin plata unei parti din creante, in asa fel, incat valoarea-prag de 45 000 lei (RON) sa nu fie depasita la momentul solutionarii cererii de deschidere a procedurii insolventei de catre judecatorul - sindic. In conditiile in care debitorul plateste creditorilor o parte din creante, astfel ca, valoarea prag de 45.000 lei (RON) sa nu fie depasita, se poate aprecia ca, acest lucru este de natura a dovedi ca acesta nu se afla in stare insolventa vadita in conformitate cu prevederile legale.

CAPITOLUL VII OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1. Consideratii generale privind regimul juridic al obligatiilor comerciale

In desfasurarea activitatii sale, comerciantul incheie o serie de acte juridice sau savarseste fapte juridice de comert prin intermediul carora se nasc, se modifica ori se sting drepturi si obligatii.

Ca si in dreptul civil, faptele juridice pot fi tratate lato sensu, incluzandu-se atat evenimentele, intamplarile care se produc independent de vointa omului, cat si actiunile omului, fie ca acestea sunt facute cu intentia producerii efectelor juridice (actele juridice), fie ca sunt comise

15

fara vointa producerii de efecte juridice, efecte care se produc insa, in virtutea legii) 24.Acestea din urma formeaza continutul faptelor juridice stricto sensu, fapte care pot fi licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorata, imbogatirea fara just temei sau fapte ilicite (delicte) care dau nastere la raspunderea civila delictuala. 25

Actele juridice în dreptul comercial, ca şi în dreptul civil pot fi unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Sunt acte unilaterale de comerţ: emisiunea unei cambii, încuviinţarea reprezentării comerciale, oferta de a contracta, constituirea unei societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat etc. Cele mai frecvente acte juridice comerciale sunt contractele unilaterale sau bilaterale (sinalagmatice), cu titlu oneros (comutative sau aleatorii)., deoarece fiecare parte contractantă urmăreşte un folos (avantaj) patrimonial. In mod excepţional, există în dreptul comercial şi acte cu titlu gratuit (liberalităţi sau acte dezinteresate).26 Obligaţiile comerciale, ca şi obligaţiile civile, au ca izvoare actele juridice (contractul şi actul juridic unilateral) şi faptele juridice (licite sau ilicite).27

Dintre toate izvoarele obligaţiilor comerciale, cel mai important pentru activitatea comercială este fără îndoială contractul.Obligatiile comerciale sunt reglementate atat prin dispozitii cu caracter general, prevazute in C.civ., cat si prin norme juridice cu caracter special. 2. Incheierea contractelor comerciale

2.1.Principiul libertăţii de voinţă contractualăDe regula , incheierea oricarui contract este libera si, mai mult, partile contractante pot

stabili continutul contractului pe baza acordului de vointa.Libertatea vointei juridice trebuie exercitata insa cu respectarea limitelor generale legale.

Aceste limite sunt stabilite generic prin art. 11 N.C.C., potrivit caruia „nu se poate deroga, prin conventii sau acte juridice unilaterale de la legile care intereseaza ordinea publica sau de la bunele moravuri”. Textul de lege este completat de art. 1236 N.C.C., potrivit caruia „cauza este ilicita si imorala cand este contrara, legii, ordinii publice si bunelor moravuri ”. Orice persoană fizică sau juridică îşi poate manifesta liber «oinţa, potrivit intereselor sale. Voinţa unei persoane este ţărmurită numai de disspoziţiile legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri .

2.3.Aspecte procedurale privind incheierea contractelor2.3.2.Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de vointa, la fel ca si oferta. Acceptarea reprezinta cea de-a doua latura a consimtamantului.

Ca si oferta, acceptarea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

24 D.D. Gerota, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p.4;25 Constantin Statescu, Corneliu Birsan, Teoria generala a obligatiilor,Ed.Hamangiu, Bucuresti, 2008,p.5;26 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.10;27 In sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.în sens restrâns, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a raportului juridic (fiind sinonimă cu datoria ce revine debitorului). Ţinându-se seama de cele de mai sus, obligaţia a fost definită ca fiind raportul juridic civil în temeiul căruia una dintre părţi, numită creditor, este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea unei prestaţii determinate (de a da, de a face sau de a nu face ceva).

16

• sa fie clara (sa exprime vointa de a incheia contractul);• sa fie pura si simpla;• sa fie libera (neviciata);• sa fie expresa (scrisa sau verbala) sau tacita.In primul rand, acceptarea trebuie sa fie clara, deci sa concorde cu oferta.

Daca acceptarea limiteaza sau conditioneaza ori excede conditiile ofertei, se considera ca aceasta a fost refuzata si acceptarea poate fi considerata o contraoferta. In acest caz, acceptarea nu mai este pura si simpla.

In al doilea rand, acceptarea ofertei trebuie sa fie libera, neviciata. Aceasta este o conditie necesara oricarui act juridic, fiind vorba despre o manifestare do vointa facuta cu intentia producerii efectelor juridice.

In al treilea rand, daca oferta este adresata unei persoane determinate, numai accea poate accepta oferta; daca este adresata publicului, evident ca se va incheia contractul cu prima persoana care a acceptat oferta.

In sfarsit, acceptarea ofertei trebuie sa se faca inainte ca oferta sa fi fost revocata sau sa fi devenit caduca.

Din punctul de vedere al formei, acceptarea poate fi expresa sau tacita (implicita).Acceptarea este implicita atunci cand ea nu face obiectul unei declaratii speciale de vointa,

dar rezulta din situatia de fapt; de exemplu, executarea de indata a ofertei.Cea mai interesanta problema, din punct de vedere juridic, este valoarea tacerii persoanei careia i s-a adresat oferta.

Principiul recunoscut, atat in legislatia noastra, cat si de alte legislatii de traditie romanista, este ca acceptarea nu poate sa rezulte din tacere.

Cu toate acestea, legiuitorul si practica judecatoreasca admit unele exceptii ca de exemplu:- tacita reconductiune (relocatiune) prevazuta in art. 1810 N.C.C.- partile pot stabili anticipat ca simpla tacere dupa primirea ofertei sa aiba valoare de

acceptare;- in dreptul comercial, daca intre parti au existat relatii anterioare de afaceri se prezuma ca,

in cazul lansarii unei oferte adresata aceluiasi partener de afaceri, simpla tacere a acestuia valoreaza acceptare.

2.3.4.Determinarea preţului şi locul plăţiiPreţul în obligaţiile comercialePotrivit dreptului civil, in cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie

determinat de părţi (art.1660 N.C.C.),adică trebuie să fie cert.Se poate accepta şi preţul determinabil, supus aprecierii unui tert (art. 1661-1662 N.C. C.).

2.3.5 Locul executării obligaţilor comercialeIn dreptul civil, potrivit art.1494 N.C.C., plata se face la locul arătat în contract. Dacă este

vorba de un bun cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun. In materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării (art. 1689N.C.C.). În toate

celelalte cazuri plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce inseamnă că este cherabilă (art. 1104 C. civ).

4.Garantiile obligatiilor comerciale

17

4.1. Fidejusiunea in cadrul obligatiilor comerciale Fidejusiunea constituie fapte de comerţ obiective datorită caracterului lor conex ori accesoriu. Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa (art.2280 N.C.C.). Fidejusorul este persoana care se obligă faţă de creditorul altei persoane (debitor) să execute obligaţia debitorului dacă acesta nu o va executa (art.2285 N.C.C.).

6. Dobânda comercială

6.1.Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale Dobânda comercială curge de drept şi se aplică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:• obligaţia este comercială, adică izvorăşte dintr-un fapt obiectiv de comerţ, dintr-un fapt

subiectiv de comerţ sau dintr-un fapt unilateral sau mixt de comerţ .Obligaţiile comerciale izvorăsc, de regulă, din contracte. Există însă cazuri când obligaţia comercială izvorăşte din fapte ilicite cauzatoare de

prejudicii, fapte săvârşite în cadrul activităţii de comerţ.• obligaţia constă într-o sumă de bani la care se va calcula dobânda;• obligaţia este lichidă, adică valoarea ei este determinată;• obligaţia este exigibilă, adică a ajuns la scadenţă. Dacă obligaţia comercială constând într-o sumă de bani izvorăşte din delicte sau

cvasidelicte, ea este certă, lichidă şi exigibilă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a fixat cuantumul despăgubirilor datorate de făptuitor (debitor) pentru prejudiciul cauzat victimei (creditor).

6.1.1.Definirea termenului de ,, dobândă ” Potrivit art. 6 din O.G. nr. 9/2000, „Prin dobândă se inţelege nu numai sumele socotite in

bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului” ; în conformitate cu acest text legal, se pot folosi in locul termenului de „dobândă” şi alţi termeni, cum ar fi „penalitate”, „despăgubire” etc care să aibă acelaşi înţeles cu cel de „dobândă”.

Se disting doua tipuri de dobanzi : dobanda legala si dobanda contractuala.

6.2.Dobanda legala6.2.1.Definitia si domeniul de aplicare al dobânzii legale 28

Analizând continutul O.G. nr. 9/2000, rezultă că dobânda legală se aplică:- numai obligaţiilor legale sau contractuale, obligatii care constau in sume de bani. Dobânda sau penalitatea prevăzută de acest act normativ nu se aplică altor categorii de

obligaţii contractuale, cum ar fi predarea mărfurilor care fac obiectul contractului ori nerespectarea calităţii şi sortimentul acestora;

28 În prezent, regimul juridic al dobânzii legale pentru obligaţile băneşti este stabilit prin O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356 din 6 iunie 2002 publicată în M.Of. nr. 425 din 18 iunie 2002, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.

18

- numai în cazul răspunderii debitorului pentru întârzierea executării obligaţiei băneşti, şi nicidecum pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Intrucât dobânda este stabilită (prevăzută) de legiuitor numai pentru intârzierea in executare, evident - din punct de vedere teoretic, dar şi practic – se pune problema cumulului dobânzii cu despăgubirile sau/şi a cumulului dobânzii cu penalităţile.

6.2.2.Stabilirea dobânzii legale in materie comercială şi in materie civilăPentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de drept civil trebuie să

se determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept comercial29.Prin urmare, este limpede că, ori de câte ori suntem in situaţia aplicării unei dobânzi legale

in raporturile de drept civil şi in celelalte raporturi juridice, aceasta se va calcula in funcţie de dobânda comercială diminuată cu 20%.

Există o singură excepţie prevăzută in art. 4 din O.G. nr. 9/2000, şi anume dobânda aplicabilă in raporturile de comerţ exterior sau in alte relaţii economice internaţionale.

6.3.Dobânda contractuală6.3.1.Notiune.Principii

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000, „Părţile sunt libere să stabilească in convenţii rata dobânzii pentru intârzierea in plata unei obligaţii băneşti”.

În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica dobânda legală în măsura in care, potrivit legii sau clauzelor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi.

Principiul libertăţii de voinţă in stabilirea dobânzii in cadrul unui contract se aplică in mod diferentiat, in funcţie de natura raporturilor juridice:

• in raporturile de drept comercial părţile pot stabili dobânda pentru intârzierea in executarea obligaţiilor băneşti potrivit libertăţii de voinţă fără să existe vreo limitare;

• in schimb, in raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (art. 5).

Considerăm că limitarea principiului libertăţii de voinţă in stabilirea ratei dobânzii contractuale in dreptul civil este facută cu scopul inlăturării posibilităţii perceperii cametei.

In cazul in care nu se respectă dispoziţia prevăzută in art. 5 din O.G. nr. 9/2000, clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobândă mai mare este nulă de drept, urmând a fi inlocuită cu norma juridică care stabileşte dobânda legal, adică art. 3 alin. 3 din acelaşi act normativ, aşa cum, a fost modificat prin Legea nr. 356/2002, prin care a fost aprobata ordonanta de guvern.

Este important de reţinut că in cazul dobânzii contractuale aplicabilă atât in materie comercială, cât şi civilă aceasta trebuie să se fi prevăzut printr-un act scris.

In lipsa unui contract exteriorizat in forma scrisa se va aplica dobânda legală.Totodată, legiuitorul prevede in art.7 din O.G. nr.9/2000 posibilitatea plăţii anticipate a

dobânzilor, dar numai pe o perioadă de cel mult 6 luni. Dobânda, astfel incasată, rămâne valabil dobândită de creditor indiferent de variatiile

ulterioare. Creditorul sau/şi debitorul nu vor putea ulterior să ceară recalcularea dobânzii deja incasată de către creditor.

6.3.2.Curgerea dobânzilor

29 Ibidem, p.381;19

In obligaţiile comerciale, ca şi în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii băneşti, debitorul datorează dobânzi. Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. In scopul obtinerii dobanzilor, creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu. Derogarea pe care o face dreptul comercial instituind o dobândă în materie comercială este justificată de pierderile pe care le realizează creditorul prin nefolosirea întregului său capital. Pentru a se acorda dobânzi la o sumă datorată cu titlu de daune rezultate dintr-un fapt ilicit este necesar ca aceste daune să fie mai întâi stabilite printr-o hotărâre judecătorească, dată de la care creanţa a devenit lichidă şi exigibilă.30

Dobânzile datorate curg de drept fără a mai fi nevoie de o punere în întârziere a debitorului. Dacă acţiunea se bazează pe un contract în care părţile nu au prevăzut un termen de plată a scadenţei, dobânzile urmează a fi calculate numai din momentul când debitorul a fost pus în întârziere, fie printr-o cerere formală de plată, fie prin chemarea la judecată a datornicului. In anumite cazuri, părţile prevăd în contractul pe care îl încheie o clauză penală, adică o penalitate pe care debitorul obligaţiei băneşti trebuie să o achite creditorului în cazul întârzierii în executare obligaţiei (de exemplu, 1% pe fiecare zi de întârziere).

6.4.AnatocismulAnatocismul sau „dobânda la dobândă este acea intelegere prin care părţile contractante

convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma datorată şi să se calculeze din nou dobânda.(capitalizarea dobanzilor)31

Anatocismul a fost interzis prin Decretul-lege privind stabilirea dobânzilor şi inlăturarea cametei incă din anul 1938, atât in raporturile de drept civil, cât şi in cele comerciale.

În trecut, respectiv anterior adoptării actelor normative din anul 1938, anatocismul era permis in materie comercială, iar in privinta raporturilor de drept civil se aplicau dispoziţiile Codului civil, respectiv art.1089 alin. 2, potrivit cărora:

• dobânda la dobândă să fi fost prevăzută in contract sau prin cerere de chemare in judecată;• dobânda la dobândă se putea acorda numai pe timp de un an împlinit, cu exceptia

veniturilor datorate cu titlu de amenzi, chirii, rente viagere, restituire de fructe, acestea producând dobânzi din ziua intelegerii contractuale sau din ziua chemării in judecată.

Teoria de specialitate in materie a opinat că anatocismul este permis in materie comercială.In prezent, potrivit O.G. nr. 9/2000 art. 8 alin. 1 „Dobânda se va calcula numai asupra

cuantumului sumei imprumutate”.De la această regulă există şi o excepţie, care va opera numai in condiţiile arătate de

legiuitor. Astfel, in conformitate cu art. 8 alin. 2, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi in temeiul unei conventii speciale incheiate in acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an. Anatocismul este permis numai dacă sunt indeplinite următoarele condiţii: - să existe un contract de imprumut;

- să existe o convenţie specială privind anatocismul;- conventia privind dobânda la dobândă trebuie să intervină după data scadentei;- dobânda la dobândă se calculează numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.

30 Stanciu D. Carpenaru, Tratat de Drept Comercial Roman, Ed. Universul Juridic,Bucuresti , 2009,p.461;31 Ibidem, p463;

20

Nu se aplică dobânda la dobândă în cazul contractului de cont curent şi în cazul când legea prevede altfel (art.8 alin.3 din O.G. nr.9/2000).

CAPITOLUL VIII CONTRACTELE COMERCIALE SPECIALE

1.Contractul de vanzare-cumparare comerciala

1.1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercialăÎntrucât activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci şi prin intermediari,

contractul de vânzare-cumpărare comercială reprezintă actul juridic cel mai des întâlnit ca obiect al

21

contractelor de intermediere: contractul de mandat, contractul de comision şi contractul de consignaţie.

Datorită importanţei sale pentru activitatea comercială, contractul de vânzare-cumpărare comercială face obiectul unei ample reglementări legale.

În Codul civil sunt cuprinse numai anumite norme juridice prin care se reglementează aspecte specifice vânzării-cumpărării (art.1650-1762) şi ele privesc: preţul vânzării, transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor etc.

1.3 Definiţia şi caracterele juridice ale contractului pe vânzare-cumpărare comercială1.3.1. Definiţie

Contactul de vânzare-cumpărare comercială este fi definit pe baza dispoziţiilor art. 1650 Cod civil. Vănzarea este acel contract prin care vânzătorul transmite sau , dupa caz, se obligă să transmită cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il plateasca.

1.4 Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercialăCa orice contract, contractul de vânzare comercială, pentru a fi valabil încheiat, trebuie

să îndeplinească anumite condiţii de existenţă: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 1235 Noul Cod Civ.).

1.4.2 Capacitatea părţilorArt.1652 Noul Cod Civil stabileşte principiul potrivit căruia “pot cumpăra şi vinde toţi

cărora nu le este oprit prin lege". Orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de capacitate privind îricheierea actelor juridice poate să încheie un contract de vânzare-cumpărare comercială, afară de cazul când legea îi interzice încheierea unui atare contract.

În lumina dispoziţiilor citate rezultă că, în materia vânzării-cumpărării comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă o excepţie şi deci operează numai în cazurile expres prevăzute de lege.

1.5. Obiectul contractului1.5.2 Preţul vânzării

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul.Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile trebuie să cadă de acord nu

numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei cumpărătorului32.Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul lucrului.Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real. a. Preţul să fie stabilit în baniLegea nu prevede în mod expres o atare condiţie. Cu toate acestea, este îndeobşte admis că

stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare.b. Preţul să fie determinat sau determinabil.Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, se cere ca preţul să fie

precizat în contract. Prin stabilirea preţului se poate cunoaşte întinderea obligaţiei asumate de către cumpărător.

32 Ion Turcu, Liviu Pop, Contracte comerciale, vol.I, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.75-76;22

Preţul vânzării trebuie convenit de către părţi în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art.1662 Noul Cod Civil). Aceasta înseamnă că stabilirea preţului nu poate să depindă de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi şi nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părţilor.

Potrivit legii, preţul vânzării trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil.Preţul este determinat când în contract s-a precizat în concret suma de bani datorată pentru

lucrul vândut (de exemplu 10.500 lei).Preţul este determinabil în cazul când în contract s-au prevăzut anumite elemente cu ajutorul

cărora se va stabili în viitor cuantumul preţului33.Un contract care cuprinde un preţ determinabil este perfect valabil.

Vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabil dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă".

Preţul vânzării poate fi determinat de către părţi şi prin trimiterea la preţul legal, dacă un atare preţ există; de exemplu, arătarea actului normativ care stabileşte preţul benzinei.

Pentru a facilita încheierea contractului, se recunoaşte valabilitatea vânzării, chiar când preţul nu s-a prevăzut în contract, dacă părţile au înţeles să se refere la adevăratul preţ sau la preţul curent.

c. Preţul să fie realPentru a fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială, preţul trebuie să fie real,

adică să existe efectiv şi să se plătească de către cumpărător.Potrivit legii, preţul vânzării este real dacă el este sincer şi serios (art.1660 Noul Cod Civil).Elementele noţiunii de preţ serios au caracterul unei situaţii de fapt şi deci ele sunt lăsate la

aprecierea instanţei judecătoreşti. Dacă preţul stabilit de părţi este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare-cumpărare este nul, deoarece obligaţia cumpărătorului, în lipsa preţului sau a caracterului său derizoriu este fără obiect, iar obligaţia vânzătorului este fără cauză.

1.7 Obligaţiile părţilor1.7.1 Obligaţiile vânzătorului

Potrivit Codului civil, vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul cumpărătorului şi să răspundă pentru lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător în privinţa lucrului dobândit.

Cele două obligaţii reprezintă principalele obligaţii ale vânzătorului (art.1671 Noul Cod Civil). Aceasta înseamnă că părţile, prin acordul lor de voinţă, pot conveni şi alte obligaţii în sarcina vânzătorului34.Datorită caracterului supletiv al dispoziţiilor Codului civil incidente, părţile pot aduce modificări obligaţiilor reglementate de lege.

Obligaţia de a preda lucrul vândut. Noţiunea şi cuprinsul obligaţiei de predare Prin predare se înţelege punerea efectivă a lucrului la dispoziţia cumpărătorului, astfel încât

acesta să poată să-şi exercite toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului.

Obiectul obligaţiei de predare îl constituie lucrul vândut, asupra căruia au convenit părţile contractante; bunul individual determinat trebuie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.

33 Francisc Deak, Tratat de drept civil-Contracte speciale,editia a-IV-a,vol.I, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p.84. de exemplu, preţul vânzării va fi preţul pieţei din luna octombrie 200134 Marin Voicu, Drept comercial, Ed.Ex Ponto, Constanţa, 2002, p.157;

23

Obligaţia de predare cuprinde şi accesoriile lucrului şi tot ceea ce ţine de folosirea normală a acestuia (art. 1672 Noul Cod Civil); ea cuprinde şi obligaţia de a conserva lucrul până la predare.

Modul de executare a obligaţiei de predare Predarea bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială poate fi o

predare reală sau simbolică.Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziţia cumpărătorului sau

predate cărăuşului pentru a le transporta.Predarea simbolică se realizează diferit, în funcţie de situaţia în care se află bunurile.Astfel,

în cazul bunurilor depozitate în docuri, antrepozite, silozuri, etc, predarea bunurilor se efectuează prin înmânarea recipisei de depozit către cumpărător.Tot astfel, dacă bunurile se află în cursul călătoriei pe apă, predarea se poate realiza prin remiterea poliţei de încărcare (conosamentul).

Bunurile se predau cumpărătorului însoţite de factură, în care sunt precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, preţul, etc. Factura poate fi transmisă şi separat.

Potrivit legii, factura constituie un mijloc de probă, în caz de litigiu.Termenul la care se face predarea. Termenul esenţial Lucrul vândut trebuie predat la termenul convenit de către părţile contractante. Dacă părţile

nu au stabilit un termen, predarea se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea cumpărătorului.

Locul unde se face predarea.În principiu, predarea lucrului se execută la locul arătat prin contract de către părţile

contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor contractante.

Suportarea cheltuielilor predării.Dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de predarea lucrului vândut

(cântărire, măsurare, numărare etc.) sunt suportate de către vânzător, iar cheltuielile de ridicare (încărcare, descărcare, transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului.

Obligaţia de garanţie Garanţia contra evicţiunii Potrivit art.1695 Noul Cod Civil, vânzătorul răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială a

lucrului, precum şi pentru sarcinile care grevează lucrul vândut şi care nu au fost declarate la încheierea contractului.

Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de prorietate, rezultând din valorificarea de către terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare35.

Garanţia contra viciilor lucrului a. Regulile generale ale Codului civil.Potrivit art.1695 Noul Cod Civil, vânzătorul va răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului

vândut, dacă din cauza acestora lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau nu ar fi dat preţul achitat, dacă ar fi cunoscut viciile lucrului.Prin urmare, în concepţia Codului civil, vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, nu şi pentru viciile aparente ale lucrului.

35 Camelia Toader, Evicţiunea în contractele comerciale, ed.2, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, p.3 şi urm;24

Viciile ascunse sunt acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare, folosind mijloace obişnuite de verificare şi care fac lucrul impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sale sau îi micşorează întrebuinţarea.

Pentru a exista obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului trebuie îndeplinite mai multe condiţii.

În primul rând, vânzătorul datorează garanţie numai pentru viciile ascunse, adică pentru acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare cu mijloacele obişnuite de verificare. Pentru viciile aparente, de care cumpărătorul putea lua conoştinţă, vânzătorul nu răspunde.

În al doilea rând, vânzătorul răspunde numai dacă viciile ascunse existau în momentul vânzării. Existenţa viciilor în momentul vânzării nu trebuie confundată cu existenţa în acest moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale viciilor. În momentul vânzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul) apar ulterior acestui moment36; de exemplu, în momentul vânzării aparatul de radio cumpărat funcţionează, dar după câteva zile, datorită unor vicii de fabricaţie, se defectează.

În al treilea rând, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului numai dacă acestea sunt grave, adică datorită lor lucrul devine impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau îi micşorează întrebuinţarea în aşa măsură, încât să se poată presupune că dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul sau ar fi plătit un preţ mai mic.

Garanţia calităţii produselor pentru protecţiei consumatorilor Cu privire la protecţia intereselor economice ale consumatorilor, a fost instituit un nou cadru

juridic al asigurării calităţii produselor şi serviciilor si care reglementează răspunderea agenţilor economici pentru calitatea produselor.

a. Răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de garanţie.Consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuirea

gratuită a produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate.

Deci, în termenul de garanţie sau de valabilitate a produselor, agentul economic răspunde pentru toate deficienţele constatate în cadrul acestui termen, fără a se face vreo distincţie între viciile aparenţe şi viciile ascunse.

Termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia, dacă deficienţele nu-i sunt imputabile.

Termenul de valabilitate priveşte anumite produse care pot fi folosite numai într-un anumit termen (produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). El este definit ca o limită de timp, stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi consum.

Atât termenul de garanţie cât şi termenul de valabilitate, curge de la data dobândirii produsului de către consumator, înlocuirea produselor cu deficienţe calitative cu alte produse corespunzătoare calitativ ori restituirea preţului produselor se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.

36 Francisc Deak, Tratat de drept civil-Contracte speciale 2006,p.116.,25

În cazul remedierii sau al înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ, consumatorul poate solicita plata de despăgubiri, în condiţiile stabilite în contract sau cele prevăzute de dreptul comun.

b. Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

După expirarea termenului de garanţie, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocturea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.Deci, expirarea termenului de garanţie nu duce la încetarea răspunderii agentului economic pentru calitatea produselor. Acesta va răspunde în continuare, dar numai pentru viciile ascunse ale produselor care au apărut în cadrul duratei medii de utilizare a produselor în cauză.

1.7.2 Obligaţiile cumpărătorului Obligaţia de plată a preţului. Data plăţii preţului Preţul se plăteşte la diata convenită de părţi în contract. în lipsa unei stipulaţii contractuale,

preţul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător (art. 1719 Noul Cod Civil).Locul plăţii preţului Plata preţului se face la locul determinat de părţi în contract. În absenţa unei înţelegeri a

părţilor, preţul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut. Deci, în lipsa unei dispoziţii contrare, plata nu se face la domiciliul debitorului(cumpărătorului),aşa cum prevede regula generală, ci la locul unde se predă lucrul.

Suspendarea plăţii preţului Legea permite cumpărătorului să suspende plata preţului, în cazul când este tulburat ori are

motive de a se teme că va fi tulburat printr-o acţiune în revendicare. Plata preţului poate fi suspendată până când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune cumpărătorului37.

Dobânda preţului datorat Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă preţul vânzării, şi dobânda preţului.In comercial cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile de întârziere la

plata preţului. Dobânda este datorată de la data scadenţei şi până la plata sumei care constituie preţul vânzării.

Modalitatea de plată a preţului Preţul vânzării trebuie plătit în condiţiile stabilite de părţile contractante.Dacă părţile s-au înţeles ca preţul să fie achitat printr-o singură prestaţie, cumpărătorul este

obligat să plătească, la termenul convenit ori în momentul predării lucrului, întreaga sumă care constituie preţul vânzării.

Obligaţia de a lua în primire lucrul vândutLuarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract. Dacă părţile nu au stabilit un termen, preluarea bunului se va face potrivit principiilor

generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării

Cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului în lipsă de stipulaţie contrară. Dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzării vor fi suportate de către cumpărător.

37 I.L.Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale.Contractul de vânzare-cumpărare comercială, lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de Ion Băcanu, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.59-61;

26

Prin cheltuieli ale vânzării se înţeleg cheltuielile ocazionate de vânzare; de exemplu, cheltuielile de redactare a contractului. Aceste cheltuieli sunt diferite de cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare etc.) care sunt în sarcina vânzătorului şi cheltuielile de ridicare a lucrului, aflate în sarcina cumpărătorului, afară de cazul când părţile s-au înţeles altfel38.

2. Contractul de mandat comercial

2.1 Noţiunea şi caracteristicile mandatului comercial2.1.1 Noţiunea mandatului comercial

In multe cazuri, activităţile comerciale se realizează prin intermediari; instrumentul juridic este contractul de mandat.

Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil39.Mandatul comercial are o funcţie deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale.Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit.

Pentru definirea mandatului comercial trebuie să avem în vedere şi definiţia mandatului civil. Potrivit art.2009 Noul Cod Civil, mandatul este contractul prin care o persoană numita mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte persoane numita mandantul.

În lumina acestei prevederi,contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.( activitati de intreprindere).

2.1.2 Caracteristicile mandatului comercialDeosebiri faţă de mandatul civil Din această definiţie, ca şi din dispoziţiile legale citate, rezultă că mandatul comercial are

unele particularităţi, care îl deosebesc de mandatul civil.a. Ceea ce deosebeşte mandatul comercial de cel civil este, în primul rând, obiectul

contractului; pe când mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice civile, mandatul comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care, potrivit Codului comercial, sunt fapte de comerţ pentru mandant.

b. Mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Întrucât afacerile comerciale nu sunt gratuite, Codul comercial prezumă caracterul oneros al contractului de mandat. În absenţa unei stipulaţii contractuale, remuneraţia va fi stabilită de către instanţa judecătorească.

Deci, pe când mandatul civil este prezumat a fi gratuit, mandatul comercial este prezumat a fi oneros40.

c. Mandatul civil implică, în mod obişnuit, reprezentarea; mandatarul încheie actele juridice cu terţul în numele şi pe seama mandantului.

Dar, reprezentarea nu este de esenţa, ci numai de natura mandatului; există şi mandat fără reprezentare, caz în care mandatarul încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama

38 Stanciu D.Cărpenaru, op.cit., p.441;39 Francisc Deak, op.cit., p.336 şi urm.; Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, p.211 şi urm.;40 Marin Voicu, op.cit., p.166;

27

mandantului. Dacă mandatul civil este un mandat cu reprezentare, mandatul comercial poate fi atât cu reprezentare, cât şi fără reprezentare.

d. O altă deosebire dintre mandatul comercial şi cel civil priveşte puterile mandatarului.În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului,

mandatul putând fi general sau special.În schimb, mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi

independenţă, reclamate de exigenţele activităţii comerciale.Mandatul special dat pentru o anumită afacere cuprinde împuternicirea şi pentru toate actele

necesare executării ei, chiar când nu ar fi precizate în mod expres.Delimitarea contractului de mandat comercial de contractul de muncăPrincipala deosebire între contractul de mandat comercial şi contractul de muncă priveşte

natura actelor care constituie obiectul contractului; în cazul contractului de mandat, mandatarul este împuternicit să încheie acte juridice în numele şi pe seama mandantului, ceea ce implică ideea de reprezentare, pe când în cazul contractului de muncă, salariatul îndeplineşte acte materiale, ceea ce exclude ideea de reprezentare.

Totodată, mandatarul îşi păstrează libertatea de acţiune faţă de mandant în conducerea afacerii cu care a fost însărcinat, faţă de salariat, care se află în raporturi de subordonare faţă de cel care angajează.

2.2 Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercialPentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească

condiţiile cerute pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

2.2.1 Consimţământul părţilorContractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi

mandatarului.Mandatul poate fi expres sau tacit; primirea mandatului poate fi tacită şi să rezulte din

executarea lui din partea mandatarului.Comerciantul profesionist care nu voieşte să primească însărcinarea mandantului are

obligaţia ca, în cel mai scurt termen posibil, să îl înştiinţeze pe mandant despre refuzul său. Totodată, legea obligă pe comerciant să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le conserve pe cheltuiala mandantului, până ce acesta va putea să ia măsurile necesare.

2.2.2 Capacitatea părţilorPentru încheierea contractului de mandat comercial, trebuie să fie îndeplinite condiţiile de

capacitate cerute de lege.Mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice care urmează a fi

încheiate în numele său de către mandatar. Cum aceste acte juridice sunt, prin definiţie, fapte de comerţ pentru mandant, înseamnă că mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ. Având calitatea de comerciant, mandantul trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.

Mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece trebuie să exprime un consimţământ valabil. Întrucât încheie actele juridice în numele mandantului, legea nu cere ca mandatarul să aibe calitatea de comerciant41.

41 Stanciu D.Cărpenaru, op.cit., p.455-456;28

2.2.3 Obiectul contractuluiContractul de mandat are ca obiect tratarea de afaceri comerciale.Obiectul contractului de

mandat îl constituie actele juridice care, potrivit legii, sunt fapte de comerţ (cu predilectie pentru mandant.42

2.3 Efectele contractului de mandat comercial2.3.1 Obligaţiile părţilor

a. Obligaţiile mandatarului.Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi pe

seama mandantului.a) Mandatarul are obligaţia să execute mandatul.Această obligaţie constă în încheierea actelor juridice cu care a fost împuternicit de mandant

(art. 2017 N.C.C.). Actele juridice trebuie încheiate în limitele împuternicirii date de mandant.Având în vedere că, în activitatea comercială, este necesară o mai mare libertate de acţiune a

mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în interesul mandantului. Mandatarul trebuie să poată lua el măsurile pe care le crede de cuviinţă, în cazul în care nu

are timpul necesar pentru a obţine instrucţiunile mandantului, dacă aceste măsuri sunt avantajoase pentru mandant.

b) Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenta unui bun proprietar.

El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite.Mandatarul care nu se conformează instrucţiunilor primite de la mandant va răspunde pentru prejudiciile cauzate mandantului .

Întrucât mandatul comercial este un contract cu titlu oneros, răspunderea mandatarului se va aprecia in abstracto. Deci, mandatarul va răspunde indiferent de forma culpei sale .

De asemenea, mandatarul răspunde pentru toate stricăciunile bunurilor care îi sunt încredinţate spre păstrare cu ocazia mandatului, afară de cazul când dovedeşte că nu a fost în culpă ori că aceste stricăciuni sunt datorate unor împrejurări de forţă majoră, viciilor sau naturii acelor bunuri .

c) Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţă terţului cu care încheie actul împuternicirea în temeiul căreia acţionează.

Întrucât mandatarul acţionează nomine alieno, el trebuie să îi comunice terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele împuternicirii de care dispune.

Potrivit legii, nici mandatarul şi nici mandantul nu pot opune terţului instrucţiuni deosebite de cele înfăţişate, afară de cazul când se face dovada că terţul avea cunoştinţă de existenţa acestor instrucţiuni la data încheierii actului juridic.

d) Mandatarul are obligaţia să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului .Întrucât mandatarul încheie actele juridice cu terţul în numele şi pe seama mandantului, este

firesc ca, la îndeplinirea împuternicirii primite, mandatarul să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului.

În cazul în care, prin contract au fost convenite anumite modalităţi de informare a mandantului, mandatarul trebuie să se conformeze clauzelor contractului.

42 Cel mai adesea, actele juridice care, se încheie în baza mandatului privesc vânzarea-cumpărarea.

29

Dacă în urma primirii înştiinţării, mandantul întârzie răspunsul peste termenul impus de natura afacerii, legea consideră că mandantul a acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a depăşit limitele mandatului.

Dacă mandatarul nu îşi îndeplineşte această obligaţie şi, prin încheierea actelor juridice în temeiul împuternicirii primite, a cauzat anumite prejudicii, mandantul are dreptul la despăgubiri.

e) Mandatarul are obligaţie să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului .În cazul în care, în executarea mandatului, a încasat anumite sume de bani cuvenite

mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să le consemneze pe numele mandantului.

Această obligaţie este expresia obligaţiei care revine mandatarului şi în cazul mandatului civil, de a da socoteală mandantului asupra mandatului său.Nerespectarea obligaţiei atrage curgerea dobânzilor în favoarea mandantului.

Mandatarul va plăti dobânzi din ziua în care era dator a le trimite sau a le "consemna".b. Obligaţiile mandantuluiDin contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului, care a dat

împuternicirea mandatarului43.a) Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru

executarea mandatului Mandatarul este împuternicit să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama

mandantului.b) Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru

executarea mandantului.Remuneraţia datorată este cea prevăzută în contract sau, în absenţa unei stipulaţii

contractuale, cea stabilită de către instanţa judecătoarească.În lumina principiilor Codului civil, mandantul datorează remuneraţia, "chiar când afacerea n-a reuşit", dacă mandatarul nu a fos în culpă (art. 2028 N.C.C.).

c) Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.

Prin cheltuieli de executarea a mandatului, legea înţelege sumele de bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.

Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care mandatarul a acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.

2.3.2 Privilegiul mandatarului a) Conţinutul privilegiului.

In scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un privilegiu special, prin care i se garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant .

Mandatarul beneficiază de un privilegiu special "pentru tot ceea ce i se datorează din executarea mandantului său şi chiar pentru retribuţia sa".

Prin acest privilegiu i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute pentru execuţia mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.

43 S.Angheni, M.Volonciu, C.Stoica, op.cit., p.405;30

Privilegiul se execută asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le deţine, pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în magaziile sale ori în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin posesia legitimă a poliţei de încărcare (documentul, de transport) că i-au fost expediate.

În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului, privilegiul poartă asupra preţului.

b) Valorificarea privilegiului de către mandatar.Dacă mandantul nu şi-a executat obligaţiile privind plata sumelor de bani datorate pentru

remuneraţie, cheltuieli sau despăgubiri, mandatarul va uza de garanţia pe care o oferă privilegiul. Potrivit legii, pentru a exercita dreptul de garanţie, mandatarul trebuie să îi notifice

mandantului sumele de bani pe care acesta le datorează, cu somaţia de a fi achitate în termen de cinci zile şi cu precizarea că, în caz de neplată, va proceda la vânzarea bunurilor supuse privilegiului.

2.3.4 Efectele executării mandatuluiPrin executarea mandatului, adică prin încheierea actului juridic de către mandatar şi terţ, se

creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ. Se înţelege că numai actele juridice încheiate în limitele împuternicirii date îl obligă pe mandant44.

2.4 Încetarea contractului de mandat comercial

Mandatul comercial încetează în cazurile prevăzute de art.2030N.C.C.: prin revocarea mandatarului de către mandant; prin renunţarea mandatarului la mandat; prin moartea, incapacitatea,sau falimentul mandantului sau mandatarului.

Încetarea contractului de mandat are loc în condiţiile şi cu efectele din dreptul comun.Mandantul sau mandatarul care, fără cauză justă, prin revocarea sau renunţarea sa întrerupe

executarea mandatului, răspunde pentru prejudiciile cauzate.Având în vedere caracterul său intuitu personae, mandatul nu poate fi menţinut în contra voinţei mandantuLui, chiar dacă a fost revocat în mod arbitrar. Singurul drept al mandatarului într-un asemenea caz este o acţiune în daune, iar nu o acţiune în reintegrare45.

3.Contractul de comision comercial

3.5 Varietati ale contractului de comision - contractul de consignaţie3.5.1.Noţiunea contractului de consignaţie. In activitatea comercială,un contract cu largă aplicare este contractul de consignaţie.Acest contract este consacrat in Noul Cod Civil - art. 2054. Contractul de consignaţie este convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, -mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului.

Contractul de consignaţie este, în esenţă, un contract de comision; este o varietate a contractului de comision.

44 Francisc Deak, op.cit., p.354-356;45 Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p.461;

31

In contractul de consignaţie, consignantul împuterniceşte pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama consignantului.Ca orice contract de comision, contractul de consignaţie are ca obiect” tratarea de afaceri comerciale" pe seama consignantului.

Contractul de consignaţie are unele caracteristici proprii, care justifică recunoaşterea sa ca un contract comercial de sine-stătător. Astfel, împuternicirea consignantului data consignatarului constă, întotdeauna, în vinderea unor bunuri mobile aparţinând consignantului; vinderea bunurilor se face pe un preţ anticipat stabilit de consignant.

In sfârşit, consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul in natură.

Contractul de consignaţie se încheie în scris, deoarece, el se poate dovedi numai prin probă scrisă. Forma scrisă a contractului este cerută ad probationem. Contractul de consignaţie poate fi definit ca acel antract prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut.46

3.5.2 Caracterele juridice ale contractului de consignaţie. Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului de consignaţie.

a. Contractul de consignaţie este un contract bilateral (sinalagmatic);el dă naştere la obligaţii în sarcina consignatarului şi a consignantului.

b. Contractul de consignaţie este un contract cu titlu oneros; fiecare dintre cărţile contractante urmăreşte realizarea unui folos patrimonial.

c. Contractul de consignaţie este un contract consensual; el ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor. Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terţilor nu este o condiţie a încheierii contractului, ci un efect al acestuia.

3.5.3.Efectele contractului de consignaţie Prin contractul de consignaţie, consignantul i1 împuterniceşte pe consignatar să încheie, în

nume propriu, dar pe seama consignantului, anumite acte juridice de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului.

Drept urmare, contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contractante. Totodată, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.

3.5.4.Incetarea contractului de consignaţie Deoarece în raporturile dintre consignant şi consignatar sunt aplicabile regulile mandatului,

contractul de consignate încetează prin revocarea de către consignant a împuternicirii, renunţarea ia mandat, precum şi în cazul morţii, interdicţiei, insolvabilităţii ori falimentul consignantului sau consignatarului. In temeiul art. 3 alin. 2 din lege, contractul de consignaţie este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulaţie contrară în contract.

5. Contractul de cont curent

46 Stanciu D. Carpenaru,Tratat de Drept Comercial Roman, Ed. Universul Juridic,Bucuresti, 2009,p.569.32

5.3.Efectele contractului de cont curent Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele efecte ale contractului sunt considerate principale (esenţiale), iar altele secundare.47 Ca efecte principale, contractul de cont curent operează transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia. Efectele secundare privesc curgerea dobânzilor şi drepturile la comision şi alte cheltuieli. 5.3.1. Efecte principale -Transferul dreptului de proprietate. Ca efect al contractului de cont curent, prin înscrierea în cont a unei remiteri având ca obiect o anumită valoare patrimonială, va opera transmiterea dreptului de proprietate privind valoarearespectivă între transmiţător şi primitor.(art.2173N.C.C.)

-Novaţia. Contractul de cont curent operează şi o novaţie; obligaţia iniţială se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie, al cărei temei este contractul de cont current. In baza contractului, primitorul mărfii datora preţul. Cum acest preţ a fost trecut în cont, ca o creanţă a transmiţătorului mărfii, obligaţia iniţială de plată a preţului s-a stins şi a fost înlocuită cu o nouă obligaţie, care apare în cont sub formă de credit şi de debit.

-Indivizibilitatea. Ca efect al contractului de cont curent încheiat între părţi, sumele înscrise în cont pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd individualitatea; ele se contopesc într-un tot indivizibil.

Până la data încheierii contului, la împlinirea termenului, între părţi nu există nici creanţe, nici datorii. în consecinţă, nici una dintre părţi nu poate formula vreo pretenţie faţă de cealaltă parte. Intr-adevăr, ca efect al contractului, numai la "implinirea termenului convenit se va stabili soldul şi deci se va cunoaşte partea care va datora celeilalte o sumă de bani.

-Compensaţia.Contractul de cont curent are ca efect intre altele si o compensatie. Datoriile reciproce ale părţilor se sting până la concurenţa debitului şi creditului, urmând a se plăti eventuala diferenţă.

5.3.2.Efectele secundare-Curgerea dobânzilor. Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor .Pentru sumele trecute în contul curent în debitul celui care a fost creditat (primitorul

prestaţiei) şi în favoarea celui care a făcut prestaţia (transmiţătorul valorii), curg dobânzi de la data înscrierii operaţiunii.

Dobânzile datorate sunt cete comerciale şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu au prevăzut altfel. în absenţa unei convenţii, dobânda va fi dobânda legală comercială.

-Dreptul la comision şi alte cheltuieli. Existenţa contractului de cont curent nu exclude dreptul la comision şi plata heltuielilor pentru operaţiunile înscrise în contul curent.

Deci, în cazul în care, cu ocazia unei operaţiuni, cel care primeşte prestaţia săvârşeşte anumite servicii care obişnuit se plătesc (de exemplu, comision), partea în cauză are dreptul să se crediteze cu suma ce i s-ar fi cuvenit, dacă părţile nu ar fi fost în raporturi de cont curent.

47 I.L.Georgescu ,Contul curent, in RDC nr. 3/1996, p.5 si urm. 33

CAPITOLUL IX : CONCURENTA COMERCIALA

1.Consideratii introductive

1.1 Dreptul national si comunitar in material concurentei.Supremaţia dreptului comunitar solicită statelor membre ale Comunităţii să se abţină de la

adoptarea de norme contrare dreptului comunitar. Atunci când astfel de norme sunt în vigoare, statele membre le vor amenda în vederea

armonizării lor cu dreptul comunitar, fiind obligate să nu adopte acte contrare în viitor. Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că

economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei

loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

34

Legislaţia subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată48, şi în Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat49.

Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială50; trebuie însă precizat că normele Legii nr. 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia fiecărui stat membru C.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de Legea nr. 21/1996 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 şi, bineînţeles, cu normele dreptului comunitar.

Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni şi alte acte emise de Consiliul Concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar.

În ceea ce priveşte normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană prevede ca activitate esenţială a acesteia crearea unui sistem care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne.

În acest sens, art. 81 şi 82 din acelaşi Tratat interzic înţelegerile şi practicile concertate care au obiect sau efect restricţionarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară, precum şi abuzurile de poziţie dominantă.

2.2.Elementele concurentei comerciale

Raportul juridic de concurenţă se particularizează prin drepturile specifice ale agentului economic referitoare la fondul de comerţ.

Fondul de comerţ (patrimoniu comercial), este definit ca ansamblul bunurilor mobile şi imobile,corporale şi necorporale(mărci, firme, embleme, brevete de invenţii,vad comercial),utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale(art. 1 din Legea nr. 11/1991 In desfasurarea activitatii sale intreprinzatorul isi exercita următoarele categorii de prerogative:

2.2.1. Drepturile agentului economic asupra firmei si emblemei. Regimul juridic al firmei si emblemei , elemente ale propriului fond de comerţ, se incadrează în sfera raportului juridic de concurenţă. Titularul exercită asupra lor drepturi privative, care exclud orice eventuale uzurpări.51

2.2.2.Drepturi asupra semnelor distinctive ale produselor Identificarea unor asemenea bunuri se realizează cu ajutorul marcilor de fabrică, de servicii sau de comerţ al caror titular este, în condiţiile legii, agentul economic în cauză. Potrivit definiţiei cuprinse în art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,(republicata in anul 2010), marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane şi poate consta în: cuvinte, inclusiv nume proprii, desene, litere, cifre, forma produsului sau ambalajului, combinaţii de culori, de semne etc.

48 M. Of. nr. 742 din 16 august 200549 M. Of. nr 1042 din 28 decembrie 2006, intrata in vigoare de la 1 ianuarie 200750M.Of. nr.24 din 30 ianuarie 1991, modificata si completata prin Legea nr. 298/2001- M. Of. nr.313 din 12 iunie 2001.51 Art 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 incrimineaza ca infractiune de concurenta neloială şi sancţionează cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă întrebuinţarea unei firme sau unei embleme de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

35

Odată înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci 52,titularul are un drept exclusiv de folosinţă, iar uzurparea lui constituie un act de concurenţă neloială. Dreptul comerciantului este ocrotit prin incriminarea faptei ca infracţiune pentru fapte precum contrafacerea, imitarea sau folosirea fară drept a unei marci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calitaţii produselor sau serviciilor la care se referă marca; punerea in circulaţie, fară drept, a unui produs purtând o marca identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate. Alături de pedepsele penale prevăzute pentru infracţiunile de contrafacere a mărcilor, comerciantul vătămat este îndreptăţit să solicite instanţei să interzică rivalului să aplice pe produsele sau ambalajele sale semnele incriminate, să ofere, să comercializeze sau să deţină produse cu acest semn, să le importe sau exporte, să utilizeze marca pe documentaţiile proprii ori în publicitate. Comerciantul lezat are, de asemenea, mijlocul acţiunii în contrafacerea cu finalitate reparatorie.53

CAPITOLUL X JURISDICTIE COMERCIALA

3.Oferta de plată

Procedura ofertei de plată este reglementată în legislaţia noastră de Codul de Procedură Civilă la art. 586-590 cât şi de Codul Civil art. 1469 si urm. în sensul acordării pentru debitorul de bună credinţă a posibilităţii de a-şi îndeplini o obligaţie de plată în faţa unui creditor care, cu rea credinţă, fie pentru a continua perceperea unor dobânzi, fie pentru a-şi apropria bunul păstrat în gaj, fie pentru a rezilia sau rezoluţiona din vina debitorului un contract, refuză în mod nejustificat plata şi, implicit descărcarea debitorului de obligaţia ce îi revine.

52 La nivel comunitar forul de inregistrare a marcii comunitare este Oficiul pentru Armonizare din cadrul Pietei Interne (marci, desene si modele industriale) ;53 I.C.C.J. a statuat ca este de rea-credinta persoana care inregistreaza o marca nu pentru a-si distinge propriile produse sau servicii, ci tocmai pentru a-si apropria, pe nedrept, o marca utilizata de chiar societatea comerciala al carei asociat convenise sa devina si, in virtutea dreptului exclusiv de titular al marcii, de a impiedica pe viitor folosirea libera a acesteia de catre respective societate comerciala-I.C.C.J, sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia nr. 6427/2006, Dreptul nr. 6/2007, p. 268;

36