1. Evoluția comunităților creștine în sec I-IV.

Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus

Hristos și a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine

păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a

inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât și cultural. Acest

fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor

comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui

Pavel.

Specific creștinismului primar este așadar amploarea diversității de opinii și

credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat inițial de caracterul oral

al transmisiei mesajului lui Hristos, și mai apoi de amploarea numărului de scrieri

care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să

producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea

clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate

(apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la

păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creștinismul primar a

avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante

erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea

transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă cât și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe

teme

doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismu

l,montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu

caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și

în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile

dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a

recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile

civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-

67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în

special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe

plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din

Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu

„Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a

sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a

Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică

ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin

care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice

precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[6] Odată cooptat în

angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al

celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în

interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu

închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest

proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai

clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de

intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în

acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au

sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a

ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în

crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul)

niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă

aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și

taberele lor de susținători atingând forme extreme, de violență fizică și

psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade

(concilii) ecumenice. În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii

seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin

impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se

țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai

diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției

doctrinare condusă de teologii vremii – numiți mai apoi și Părinții Bisericii –

(Augustin de Hipona,Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de

Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de

Nazianz ș.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici

locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită

în Conciliul din Efes(431) și cel din Calcedon (451) și rămânând legate de

nestorianism sau de monofizism au dat naștere acelor comunități creștine

cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.

Biserica Mar Thoma , fără niciun sinod ecumenic;

Biserica Asiriană , cu 2 sinoade ecumenice;

Bisericile celor trei concilii ;

Creștinismul în Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu

invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și

conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii

împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar

în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii

provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă

– pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.

În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța

politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult

timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert:

Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism

s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în

Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar

spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei

medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera

progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică,

verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din

sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului

Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o

vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea

economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de

către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu

desființarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii

Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai

precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și

nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către

puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori

era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de

cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite,

controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și

ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului,

deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a

sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică,

închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime

omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre

care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua

jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru

creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței

ortodoxe..

2. Edictul de la Milano și conciliul de la Niceea

ORGANIZAREA BISERICII CREŞTINEŞI PRIMELE CONCILII ECUMENICE .

 O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii creştine

relevează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie

confesională sau teologică. Studierea originii şi evoluţiei creştinismului trebuie făcută în contextul politico-social existent în perioada ultimului secol înainte de Christos şi în primul secol al erei creştine; creştinismul devenind cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în Orientul Apropiat şi  Îndepărtat şi pe lângă aceasta a influenţat decisiv istoria rasei umane.

Creştinismul este religia întemeiată pe învăţătura, persoana şi viaţa lui Iisus Christos şi s-a născut în secolul I, în Imperiul Roman, aşa cum apreciază unii istorici latini precum Tacitus, Suetoniu sau Pliniu cel Tânăr, dar această religie ne este cunoscută, de la originea sa şi până în zilele noastre, în primul rând datorită  scrierilor elaborate pe vremea primelor generaţii de creştini (cele patru evanghelii). Încă de la început Iisus a adunat mulţimi, a atras ucenici, i-a ales pe cei doisprezece apostoli şi procedând astfel, el şi-a manifestat voinţa de a constitui o instituţie, căci, simbolic, cifra 12 aminteşte de cele 12 triburi care alcătuiau poporul lui Israel. Însărcinaţi să continue opera lui Christos, cei 12 apostoli anunţă evanghelia şi adună Biserica în Ierusalim, în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Faptele apostolilor, 1, 8). Treptat, împreună cu colaboratorii care îi însoţesc, cei 12  întemeiează comunităţi creştine şi le organizează, înfiinţând sfaturi de bătrâni înţelepţi cu căpeteniile sau preoţii lor, care asigură conducerea comunităţilor sau diversele servicii ce le sunt necesare.

Imperiul prin care au călătorit aceşti misionari cuprindea multe oraşe, mai ales în est şi acest fapt a determinat structura administrativă a Bisericii primitive. După câteva decenii de iniţiative apostolice în tot bazinul mediteranean, se constată la începutul secolului al II-lea p. Ch., o structură care se generalizează şi despre care depune mărturie Iganţiu din Antiohia, adus la Roma pentru a fi martirizat. Se instaurează o ierarhie a preoţilor după cum urmează:

- episcopul, urmaşul apostolilor, căpetenia bisericii locale;- preoţii, colaboratorii săi, care alcătuiesc în jurul lui un sfat;- diaconii, care îndeplinesc diverse servicii în comunitate.Prin activitatea apostolilor, a colaboratorilor şi succesorilor lor, care vor

fi numiţi episcopi, comunităţile creştine se înmulţesc în Imperiul Roman şi în capitala sa, Roma. În secolul al II-lea, după cum o dovedesc scrisorile lui Ignaţiu din Antiohia şi scrierile lui Ireneu, episcop de Lyon, se confirmă un fenomen triplu:

 generalizarea structurii episcopale a bisericilor locale (un episcop, cu un colegiu de preoţi şi diaconi);

 conştiinţa alcătuirii unei singure Biserici prin comuniunea tuturor bisercilor cu biserica din Roma;

 consensul asupra ansamblului cărţilor Noului Testament.Tot în secolul al II-lea ierarhia de tip misionar este înlocuită de o dublă

ierarhie: de ordine (episcop, preot, diacon, subdiacon) şi de jurisdicţie (a episcopului asupra clerului şi a comunităţii sale locale).

În secolul al V-lea Biserica creştină era organizată în 5 patriarhate: Roma (deţinea primatul), Constantinopol (cea mai mare comunitate de creştini), Alexandria (număr mare de preoţi şi călugări), Antiohia (cel mai mare patriarhat, cu 17 mitropolii şi 138 de episcopate, dar cu o populaţiei eterogenă) şi Ierusalim (care îşi datora prestigiul prezenţei Locurilor Sfinte). Cei cinci patriarhi păstrau relaţii colegiale - fiecare îşi avea legatul său permanent la sediile celorlaţi patriarhi - îşi trimiteau reciproc actele Sinoadelor ţinute. Începând din sec. IX, în Imperiul Bizantin, împăratul a intervenit direct şi legal în alegerea unui patriarh dintr-o listă de trei candidaţi, reprezentată de mitropoliţi şi apoi le conferea, în cadrul unei ceremonii, investitura.

Originile poziţiei politice a Bisericii creştine  se situează într-o perioadă anterioară cu patru secole epocii carolingiene. Spre deosebire de Imperiul Roman, unde funcţiile sacerdotale erau conferite asemenea unor funcţii civile, Biserica creştină acorda aceste funcţii unor persoane alese şi consacrate printr-un ritual religios. Făcând o distincţie netă între obligaţiile religioase şi îndatoririle civice (Daţi cezarului ce se cuvine cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu), Biserica se separa de stat, fapt ce a generat, la începutul mileniului II, un conflict deschis între papalitate şi Imperiul german - care se vroia continuatorul celui roman.

 Conciliile ecumenice

 În istoria Bisericii creştine au existat două mari perioade de controversă

teologică: între anii 325-451 şi în perioada Reformei. Prima perioadă a controversei teologice s-a caracterizat prin convocarea de concilii ecumenice ale conducătorilor Bisericii şi aceste concilii au formulat principii universale ale bisericii creştine, cum ar fi crezul de la Niceea şi cel atanasian. A fost epoca în care au evoluat principalele dogme ale Bisericii, care erau rezultatul gândirii şi cercetării intense a Bibliei şi a scrierilor ecleziastice, dogme ce au fost stabilite cu prilejul celor 7 concilii ecumenice [1] , care au fost reprezentative pentru întreaga Biserică. Problema relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Iisus Christos a devenit acută în Biserică la scurtă vreme după încetarea persecuţiilor.

1. Conciliul de la Niceea. În anul 318 sau 319, Alexandru, episcop de Alexandria, le-a predicat prezbiterilor lui despre  Marele mister al unităţii Trinităţii. Unul dintre prezbiteri, Arius, un cărturar ascet şi predicator popular, a atacat predica, deoarece el credea că nu a reuşit să menţină o distincţie între persoanele din Dumnezeire. Problema era de natură soteriologică: putea Christos să-l salveze pe om dacă El era un semizeu, inferior adevăratului Dumnezeu? Controversa a devenit atât de înverşunată, încât Alexandru a reuşit să determine condamnarea lui Arius de către conciliu, fapt ce a tras fuga condamnatului la palatul lui Eusebiu din Nicomedia. Deoarece disputa s-a centrat în Asia Mică, ea ameninţa atât unitatea imperiului cât şi a Bisericii, şi împăratul Constantin s-a văzut nevoit să convoace un conciliu ecumenic, care s-a întrunit la Niceea la

începutul verii anului 325. Au fost prezenţi între două sute şi trei sute de episcopi ai Bisericii, dar din partea apuseană a imperiului au fost mai puţin de zece. Împăratul a prezidat prima şedinţă şi a plătit toate cheltuielile; pentru prima dată Biserica s-a văzut dominată de conducerea politică a capului statului; problema perenă a relaţiei dintre Biserică şi stat a răzbătut destul de clar, dar episcopii erau mult prea preocupaţi de aspectele teologice pentru a se mai gândi şi la această problemă. La conciliu au fost reliefate trei puncte de vedere:

a) Arius, sprijinit de Eusebiu din Nicomedia, a insistat că Christos nu a existat din veşnicie, ci a avut un început prin actul creator al lui Dumnezeu, înainte de timp. El credea că Christos era de esenţă diferită ( heteros) de Tatăl.

b) Atanasie a devenit principalul exponent a ceea ce avea să devină doctrina ortodoxă. Ideea sa era prezentată prin lucrarea  De incarnatione, fiind vorba de afirmarea existenţei din veşnicie a lui Christos, care este de aceeaşi esenţă cu Tatăl (homoousis).

c) Eusebiu din Caesarea, liderul grupului de opinie cel mai numeros, a propus o vedere moderată, care combina cele mai bune idei ale lui Arius şi ale lui Atanasie. El susţinea că Christos nu a fost creat din nimic, ci el era născut din Tatăl înainte de Timp şi pe baza acestei vederi s-a elaborat şi Crezul niceean, care este Credeul de astăzi al Bisericii Ortodoxe.

Soluţionarea la Niceea a problemei teologice referitoare la relaţia Fiului cu Tatăl a ridicat noi probleme în legătură cu relaţia dintre natura umană şi cea divină a lui Christos. În general, teologii legaţi de Alexandria puneau accentul pe divinitatea lui Christos, iar cei din Antiohia, pe umanitatea lui. Apolinarius, episcop de Laodiceea, a elaborat o concepţie despre cele două naturi ale lui Christos, care nu acordă importanţa cuvenită adevăratei umanităţi; Christos a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar spiritul din om a fost înlocuit în Christos de logos. În contrast cu această concepţie, Nestorie, devenit episcop de Constantinopol, a elaborat o teorie conform căreia în Christos sau combinat cele două naturi, rezultând un Om perfect.

2. Conciliul de la Constantinopol. Între anii 325-361, sub Constantin şi fiii săi, ortodoxia(doctrina lui Atanasie) a avut de rezistat la o reacţie ce a dus la impunerea arianismului în detrimentul ei, dar în anul 381, Teodosiu a definit, într-un edict emis la Tessalonic, credinţa adevăraţilor creştini ca fiind vederile formulate de ortodocşi la Niceea şi pentru a da legitimitate şi din punct de vedere teologic a convocat un nou conciliu ecumenic. În mai 381 s-au întrunit la Constantinopol 150 de episcopi, care au restabilit teza lui Atanasie şi au impus ierarhia între cele cinci patriarhate, în sensul că cel din Constantinopol urma, ca importanţă, celui din Roma. Episcopii întruniţi la Constantinopol au definitivat teza cu privire la un Dumnezeu în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

3. Conciliul de la Efes. Problemele legate de naturile lui Christos nu au fost rezolvate nici în urma acestui conciliu şi ca urmare a răspândirii tezelor lui Nestorie a fost convocat un nou conciliu la Efes în anul 431. Conciliul a fost deschis şi condus de Ciril de Alexandria, în 22 iunie 431 şi s-a

desfăşurat în catedrala din Efes. Încă de la început, cei 198 de episcopi, au aprobat cele 12 anatematisme ale lui Ciril şi au declarat că în Christos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină a fiului lui Dumnezeu, condamnând nestorianismul şi excomunicându-l pe Nestorie. Ca reacţie la opiniile nestorienilor a fost din nou acccentuată natura divină a lui Christos în dauna naturii lui umane şi reprezentantul acestei opinii a fost Eutih, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol. Teoria acestuia susţinea faptul că după întrupare cele două naturi ale lui Christos, cea umană şi cea divină, s-au contopit în una singură - cea divină. Această concepţie a avut drept urmare negarea adevăratei umanităţi a lui Christos, fiind condamnată într-o lungă scrisoare, cunoscută sub numele de Tomul, scrisă de Leon I, episcop al Romei (440-461).

4. Conciliul de la Calcedon.  Împăratul Marcian, informându-l pe Leon I de urcarea s-a pe tron, i-a comunicat şi intenţia sa de a convoca un conciliu ecumenic pentru data de 1 septembrie 451, la Niceea. Conciliul a fost convocat la 8 octombrie 451 dar la Calcedon, cu toată opoziţia manifestată de Leon I; majoritatea reprezentanţilor au fost din răsărit, apusul fiind reprezentat de trimişii lui Leon I şi de episcopii africani. Hotărârile acestui conciliu sunt foarte importante pentru organizarea administrativă a Bisericii creştine, deoarece acum s-a definitivat organizarea acesteia în cinci patriarhate iar monahismul a fost supus disciplinei ierarhice a scaunelor episcopale. O altă hotărâre importantă pentru evoluţia ulterioară a celor două părţi ale fostului Imperiu roman, a fost cea prin care s-a proclamat egalitatea între scaunele episcopale din Constantinopol şi Roma, episcopul Romei păstrând primul rang onorific. Conciliul a elaborat şi o cristologie în concordanţă cu Scriptura, stabilindu-se că Christos a fost complet în ce priveşte Dumnezeirea Lui şi complet în ceea ce priveşte umanitatea Lui. Conform acestei teze, opiniile lui Eutih au fost combătute, dar ele au fost reînviate în monofizitism, curent care a tulburat pacea Imperiului Răsăritean până la jumătatea secolului al VI-lea şi păstrători ai acestei opinii mai sunt şi astăzi în Egipt, Etiopia, Liban, Turcia şi Rusia (bisericile copte).

După rezolvarea acestor probleme diverse în Biserica Răsăriteană, părţii din est a creştinismului i-au rămas puţine contribuţii de adus la cursul principal al creştinismului. Cu excepţia contribuţiilor lui Ioan din Damasc în secolul al VIII-lea, teologia răsăriteană a stagnat până în timpurile moderne. Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Christos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor Lui.

Edictul de la MilanoHi Rho, literele inițiale ale numelui Iisus Hristos în limba greacă, pe care împăratulConstantin cel

Mare le-a primit într-o viziune dimpreună cu cuvintele "in hoc signo vinces" ("în acest semn vei

învinge").

Edictul de la Milano este o declarație imperială emisă de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, prin care

toate religiile deveneau legale în Imperiul Roman, inclusiv creștinismul. Documentul era probabil conceput

pentru a conferi creştinismului statutul de religie legală sau licită (religio licita).

Păgânismul, religia oficială a Imperiului Roman şi îndeosebi a armatei romane a încetat să mai fie religie de

stat. Proprietăţile care fuseseră confiscate de la creştini au fost restituite.

Edictul a urmat deciziei lui Constantin cel Mare dinaintea bătăliei de la Podul Milvius, de a îşi conduce armata

în luptă sub protecţia Domnului Iisus Hristos. Potrivit luiEusebiu de Cezareea, Constantin a avut o viziune în

care i s-a arătat fie semnul crucii, fie monograma lui Hristos, emblema Chi-Rho (ambele simbolizându-L pe

Hristos), sub care stătea scris "in hoc signo vinces" (i.e., întru acest semn vei învinge). Constantin a poruncit

însemnarea scuturilor ostaşilor săi cu însemnul lui Hristos şi a fost primul împărat roman care a purtat ca steag

de luptă, în locul acvilei romane, labarum-ul, un steag care avea în vârf monograma hristică, Chi-Rho.

Constantin a câştigat bătălia şi totodată control asupra părţii de Apus a Imperiului.

Edictul nu a pus însă cu totul capăt tuturor persecuţiilor împotriva creştinilor. Liciniu, împăratul Răsăritului, ostil

creştinilor, s-a ridicat împotriva lui Constantin, încercând să pună stăpânire pe întregul Imperiu. A permis

totodată reluarea persecuţiilor, sperând să dobândească astfel sprijinul păgânilor care alcătuiau încă o mare

parte a armatei. Constantin l-a învins însă şi în cele din urmă l-a executat. După Constantin, împăraţi

precum Iulian Apostatul s-au întors împotriva creştinilor, reluând şi el persecuţiile o vreme, dar, în ansamblu,

gestul lui Constantin a fost hotărâtor în încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor.

Primul conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a fost primul conciliu

ecumenic. S-a desfășurat în anul 325.

În 325 împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al

bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii,

definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată

de erezia arianistă.[1] Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile

teologice majore propuse de proto-ortodoxie,[2] dat fiind că în acel moment alte

forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.[2] Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai

precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de

succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu

pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi

lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze

contradictorii acceptate simultan de teologi.[3]

La acest prim conciliu (sinod) ecumenic au participat după unele mărturii 200,

după altele 318 episcopi din tot ținutul creștin, mai puțin de la iudeii creștini și de

la Biserica Mar Thoma. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din

Alexandria. Acesta susținea că Iisus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut

din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe

Iisus și l-ar fi înfiat. Discuția centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului

de "homoousios" (consubstanțial, de aceeași ființă). Arius propunea formula

"homiousios" (de ființă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o ființă

asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă. De asemenea, doctrina ariană

susține că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură

superioară, dar totuși doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de sinodul I

de la Niceea: Isus Christos este «de o ființă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este

«născut, iar nu făcut». Primele opt articole ale simbolului niceno-

constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din

punct de vedere ecumenic "Credo"-ul (Crezul) de la Niceea a afirmat în contra

ereticilor arianiști pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman

necesitatea recunoașterii Sfintei Trinități (Dumnezeu, Isus Christos și

Duhul/Spiritul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului, Orthodoxismul

catolic. Arianismul, era potrivnic acestei dogme și era adoptat de triburile

germanice ce intrau în contact cu civilizația romană. El va supraviețui încă multe

secole in mijlocul lor, chiar si în perioada așa ziselor "Regate Germanice". A fost

unul din motivele ce-i determinau pe unii catolici din Roma anilor 500 sa-i

denumească pe arianiști "barbari". Ar mai trebui aici precizat ca abia sub

Theodosiu(s)-I în 380 la Tessalonic și 381 la Constantinopol se va legaliza

imperial (ecumenic) Orthodoxia Catolică. Theodosius va da în acest sens, în anul

380, Edictul "De fide catholica" ca semn al sprijinului imperial pentru Orthodoxie

(cath.)

Se consideră că acest conciliu (Niceea) a fost prezidat de

către Alexandru, papa Alexandriei. În general este acceptat că au participat 318

episcopi, dar cifrele variază (Socrate Scolasticul, Epifanie de

Salamina și Eusebiu de Cezareea vorbesc de 250; Eustațiu de Antiohia:

270; Atanasie de Alexandria, în jur de 300; Gelasiu de Cizic, peste 300). Istoricii

moderni sunt de părere că cifra de 318 episcopi este amplificată simbolic,

probabil în legătură cu numărul bărbaților înarmați ai

lui Avraam din Geneză (14,14).

Printre participanți s-au numărat și Eustațiu al Antiohiei, Macarie al

Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii Vit și Vicențiu, diaconi de

la Roma (delegații papeiSilvestru I), aceștia din urmă fiind și primii semnatari.

Deși numărul de mai sus este impresionant, numărul celor invitați de împăratul

Constantin a fost cu mult mai mare, 1800, adică toți episcopii bisericii creștine din

acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a avut voie să ia cu sine doi preoți și

trei diaconi, situație în care numărul total al participanților a fost semnificativ mai

important.

Tot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane care s-au referit la (pe

canoane):

1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilați să nu fie primiți în cler;

2. cei de curând botezați să nu fie promovați de îndată la Ordul sacru (i.e. în cler);

3. viața clandestină a clericilor;

4. cerințe pentru a fi consacrat episcop;

5. situația celor excomunicați și datoria de a ține sinod de două ori pe an în fiecare dioceză;

6. precedența anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi consacrat episcop;

7. episcopul Ierusalimului;

8. atitudinea față de catari;

9. promovarea la preoție fără examenul recerut;

10. cei care și-au renegat credința în timpul prigoanei și apoi admiși între clerici;

11. renegarea propriei credințe de către mireni;

12. cei care au părăsit lumea pentru viața consacrată și apoi s-au întors la ea;

13. penitenții care cer Euharistia pe patul morții;

14. despre catecumenii lapși (care au cedat în timpul prigoanei);

15. despre clericii care se mută din loc în loc;

16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleși;

17. despre clericii cămătari;

18. locul diaconilor la celebrările liturgice și rândul lor la împărtășanie;

19. despre cei care vin în Biserica catolică de la eroarea (erezia) lui Paul din Samosata și despre diaconese;

20. în zilele de duminică și în perioada Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi.

Data celebrării Paștilor.

Mărturisirea de credință a celor 318 Părinți prezenți în Conciliu.

Se pare că episcopii participanți ar fi elaborat și o scrisoare către egipteni.

Sinodul I ecumenic prezintă o deosebită importanță prin aceea că a fost prima

adunare a episcopilor din întreaga biserică, împrejurare în care s-au dezbătut

probleme doctrinale fundamentale și s-au luat decizii majore care privesc dreapta

credință și unitatea bisericii. El reprezintă și o cotitură bruscă în modul în care au

fost priviți creștinii: dacă înainte ei erau crunt persecutați, Constantin cel Mare s-

a arătat un fervent susținător al lor, sinodul însuși fiind deschis în prezența

împăratului.

Al doilea conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a fost cel de-al VII-

lea conciliu (sinod) ecumenic și a avut loc în anul 787. Acest conciliu fost

convocat de împărăteasaIrina Ateniana, care a acționat ca regentă în numele

fiului ei Constantin al VI-lea, pe atunci minor. Conciliul a fost inițiat de patriarhul

Paul al IV-lea al Constantinopolului și de succesorul lui, patriarhul Tarasie, având

ca scop corectarea ereziei iconoclaștilor, printre care se numărau și împărații

Leon al III-lea și Constantin al V-lea.

Erezia iconoclaștilor, combătută de cei 263 de episcopi adunați la acest sinod, a

fost că Isus Cristos nu poate fi reprezentat în icoane, concepție care se baza pe

faptul că se nega natura umană a Fiului reprezentat în icoane. În locul ei a fost

adoptată doctrina prin care se acceptă cultul imaginilor sacre și a relicvelor.[1]

În urma acceptării cultului icoanelor s-au formulat patru anateme împotriva celor

care nu recunosc că Isus Cristos poate fi reprezentat în umanitatea lui, nu

acceptă reprezentarea în artă a sceneloe evanghelice, nu salută astfel de

reprezentări prin ridicarea în picioare și resping orice tradiție scrisă sau nescrisă

a bisericii.

Tot la acest sinod s-a dezbătut și problema intervenției sfinților.

Sinodul a formulat și 22 de canoane (necesitatea cunoașterii în profunzime a

psaltirii de către episcopi, obligativitatea ca fiecare biserică să posede moaște

ale sfinților, necesitatea de a se îndepărta cărțile în care se critică cultul

icoanelor, obligativitatea ca fiecare biserică să aibă un administrator, interzicerea

purtării podoabelor de către preoți, reafirmarea unor canoane mai vechi, etc.).

Acest conciliu a condamnat Conciliul de la Constantinopol din 785 drept sinod de

proști și de nebuni.[2]

și conciliul de la Niceea

3. Contribuția papilor Leo cel Mare și Grigore cel Mare la consolidarea pozițiilor bisericii catolice

Papa Leon I cunoscut ca Papa Leon cel Mare, papă în perioada 440 - 461. În

anul 452, Papa Leon cel Mare a stăvilit invazia luiAttila în peninsula Italică,

întâlnindu-se cu el la Mantova, unde l-a convins să elibereze robii și să facă

drum întors.

Papa Leon cel Mare s-a pronunțat în numeroase chestiuni teologice. S-au

păstrat 69 de predici în care Papa Leon cel Mare a clarificat unele probleme

dogmatice fundamentale. Papa Leon cel Mare a fost elevat în rândul sfinților și

este recunoscut în Occident precum și în Orient.

Înfruntarea cotropitorilor[modificare | modificare sursă]

Primul papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de „cel Mare” este Sfântul Leon,

care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 și 461. Pontificatul Papei

Leon cel Mare a fost o perioadă plină de dificultăți pe plan intern și extern. În

acești ani, Attila , „Biciul lui Dumnezeu”, s-a îndreptat spre Roma în fruntea

armatelor sale. Attila nu cunoștea nici mila față de oameni, nici respectul față de

cele sfinte; cu prestigiul persoanei sale și cu puterea cuvântului său, Papa Leon

l-a convins pe temutul conducător să cruțe Roma și chiar să părăsească Italia.

Peste câțiva ani, în 455, vandalii ajung la porțile Cetății Eterne, hotărâți să nu

lase în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor

săi; Papa Leon îl îmblânzește pe căpetenia lor Genseric și obține favorul de a fi

cruțate toate lăcașurile de închinare, cu toți cei ce se vor adăposti în ele.

Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile, cimitirele au devenit pentru câtva

timp adăpostul cetățenilor îngroziți; năvălitorii au prădat casele, multora le-au dat

foc, dar cea mai mare parte a populației a fost salvată.

Papa Leon I

Lupta din interiorul Bisericii[modificare | modificare sursă]

Mai primejdioase și mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a Papei Leon

au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în Sinodul

Ecumenic de la Efes (431) a episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăța

că în Cuvântul Întrupat, Hristos, există două persoane distincte și două naturi

distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Iisus Hristos nu a avut decât

firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparență. Prin aceste

doctrine, se lovea în însăși existența reală, istorică, a lui Hristos. Patriarhul

Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit și

energic reușește să-i atragă de partea sa pe patriarhul de Alexandria și pe

împăratul Teodosie, care convoacă un sinod care dispune depunerea lui Flavian.

Acesta se adresează Papei Leon, care, într-o scrisoare rămasă celebră, Epistola

dogmatica ad Flavianum, expune limpede și pe larg învățătura ortodoxă,

adevărată, conformă Sfintei Evanghelii și sinoadelor anterioare. Împăratul

convocă un nou sinod, la Calcedon – localitate pe malulBosforului –, și 600 de

episcopi, în frunte cu delegații papiei Leon, ascultă și aprobă scrisoarea

dogmatică a Marelui Păstor; se afirmă solemn învățătura că în Hristos coexistă

două naturi unite într-o singură persoană. „Iisus Hristos”, afirmă Papa Leon în

epistola sa, „pentru noi și pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara

Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur și același

Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără

confuzie, nici schimbare, fără împărțire, nici separare, distincția naturilor nefiind

deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă,

particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană

și o singură ipostază”.

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unității

cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care, de atunci și până astăzi, nu a mai

atins această strălucire.

Supremația papală[modificare | modificare sursă]

Papa Leon I si Attila.

Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea multe detalii biografice, deoarece lui

nu-i plăcea să vorbească despre el însuși în scrisorile sale. Era conștient de

înălțimea funcției sale și a știut să întruchipeze în persoana și activitatea sa

demnitatea, puterea și grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui,

întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană și

entuziasmul, așa cum ne putem da seama după cele 96 de „Sermones” – predici

– și peste 170 de scrisori care au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată

ca pe unul dintre cei mai mari papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste

de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbește într-un limbaj foarte accesibil,

traducându-și gândurile în forme scurte și practice pentru trăirea vieții creștine.

Sf. Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (* cca. 540, Roma - † 12 martie 604, Roma), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina. A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica Romano-Catolică cât și în Biserica Ortodoxă (Răsăriteană). Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

Cuprins [ascunde]

1 Viața

2 Guvernator al Romei

3 Grigore călugărul

4 Alegerea ca papă

4.1 Opera

4.2 Sărbători

5 Bibliografie

6 Legături externe

Viața[modificare | modificare sursă]

Grigore I cel Mare, pictură de Antonello da Messina

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latină Vigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore. Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare. Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi - Gordian și Silvia - s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră în serviciul public.

Guvernator al Romei[modificare | modificare sursă]

După terminarea studiilor, Grigore a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei (praefectus urbis).

Grigore călugărul[modificare | modificare sursă]

Cariera publică însă avea să se termine odată cu moartea tatălui său. Grigore a renunțat la înalta funcție deținută și a intrat în viața monastică. Afinitatea pentru traiul monahal s-ar putea datora familiei sale, mama sa trăind ca o sfântă, iar surorile tatălui său erau călugărițe. Astfel Grigore și-a împărțit întreaga avere săracilor și a ctitorit șapte mănăstiri, dintre care șase în Sicilia. Și-a transformat casa părintească de pe Colina Caelius în mănăstire închinată Sf. Apostol Andrei, în care a adăpostit călugării benedictini, alungați din mănăstirea Monte Cassino de longobarzii care încercau să cucerească peninsula italică. Grigore însuși s-a retras aici, dorind să rămână simplu călugăr benedictin. După multe secole, mănăstirea Sf. Andrei a fost dedicată celui care a întemeiat-o, Sf. Grigore (Mănăstirea Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio).

Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (lat. apocrisiarius), ambasadador la cutea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Ca ambasador pe lângă împăratul Tiberiu I Constantin și succesorul acestuia, Mauriciu, le-a cerut să ajute Roma supusă atacurilor longobarde. A fost rechemat la Roma, unde, ales abate, și-a reluat viața de călugăr în mănăstirea sa. A fost consilier al papei Pelagius al II-lea, când acesta i-a cerut ajutorul pentru a reuni episcopii din nordul Italiei cu Roma, aflați în schismă din cauza poziției luate de papa Vigiliu în privința condamnării „Celor Trei Capitole”.

Alegerea ca papă[modificare | modificare sursă]

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

Opera[modificare | modificare sursă]

Autor al scrierii în patru volume intitulate Dialogi (Dialogurile), motiv pentru care creștinătatea răsăriteană îl cinstește sub numele de Grigorie Dialogul.

A compus Liturghia darurilor înaintesfințite, care se celebrează în bisericile răsăritene în timpul postului mare. Cunoscută cu titlul Liturghia Sf. Grigorie Dialogul, este una dintre cele trei liturghii oficiate în bisericile ortodoxe și greco-catolică, alături de cea a lui Ioan Gură de Aur și cea a lui Vasile cel Mare.

A mai scris Cartea regulii pastorale, adresată preoților, în care vorbește despre cumpătarea în asceză.

Sărbători[modificare | modificare sursă]

în calendarul latin: 3 septembrie (ziua în care a fost hirotonit întru episcop, în anul 590) și 12 martie (ziua morții)

în calendarul bizantin: 12 martie

în calendarul lutheran: 12 martie

în calendarul anglican: 3 septe

3. Reforma Gregoriană (clunistă) și cearta pentru investitură.

Reforma papalităţii în secolul al IX-lea: naşterea unei monarhii pontificale

de Georgescu-Tănase Ioana

Secolul XI este secolul rupturii oficiale dintre Roma şi Constantinopol prin marea schismă de la 1054, după două sute de ani de îndepărtare progresivă pe plan cultural, politic şi teologic. Acest eveniment, asupra căruia vom reveni, a avut loc în contextul unei mari reforme a papalităţii care se va transforma într-o veritabilă monarhie pontificală, afirmându-şi vocaţia de supremaţie asupra întregii creştinătăţi.

Pe aceeasi tema

Constantin cel Mare între istorie şi credinţă

SCRIITORI LATINI CONVERTIŢI LA CREŞTINISM. PAULIN DIN BORDEAUX ŞI SULPICIU SEVER

INTERFERENŢE SPIRITUALE, SFÂNTUL IOAN CASIAN (+ 435)

PRIMII MARTIRI

PRIMII MARTIRI

ORTODOXIA OCCIDENTALĂ (II)

În ce a constat această reformă decisivă pentru istoria Bisericii? Mitropolit al Italiei şi Patriarh al Occidentului, papa avusese timp de secole un rol mai degrabă de arbitru decât de conducător, atât în sânul Bisericii cât si în relaţia cu puterea laică. Dar începând cu reforma din secolul XI, papa, autodesemnat ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, va deveni capul unui adevărat guvern centralizat al Bisericii occidentale după un model monarhic şi chiar imperial. Astfel opera primilor reformatori care urmăreau mai ales eliberarea Bisericii de sub jugul împăraţilor şi feudalilor a fost depăşită de un proiect mult mai mare care a creat o nouă papalitate.

Scopul iniţial al reformei: autonomia Bisericii faţă de împărat şi regenerarea ei spirituală

Am arătat deja în articolul precedent rolul fundamental jucat de monahismul clunisian (ordinul de la Cluny) în regenerarea spirituală a Bisericii care căzuse în

mâinile regilor şi feudalilor puţin conştienţi de vocaţia veritabilă a Bisericii. Acapararea clerului de către laici era desemnată a fi fost principala sursă a corupţiei şi imoralităţii. Timp de mai bine de un secol monahii clunisieni au desfăşurat o lucrare reformatoare de o amploare şi de o eficacitate remarcabile pe tot întinsul Europei occidentale, pregătind generaţiile de clerici fără de care marea reformă a papalităţii nu ar fi fost posibilă. Cuvântul cheie al reformei, libertas Ecclesiae (libertatea Bisericii) a stârnit entuziasmul acestor generaţii. Însă papalitatea a mers mult mai departe, folosindu-se de această revendicare pentru a justifica emanciparea completă faţă de puterea laică şi chiar pentru a inversa rolurile, adică pentru a impune tutela papilor asupra regilor şi în sens mai larg tutela clericilor asupra întregii societăţi creştine.

Însă această evoluţie a lucrurilor se înţelege mai bine dacă este privită în contextul situaţiei dificile în care se găsea papalitatea în perioada care a precedat reforma. Pradă a unei mari instabilităţi politice, ea se zbătea între două feluri de constrângeri. Fie era victima luptelor dintre familiile aristocratice romane aflate în perpetuă rivalitate, fie cădea în mâinile împăratului germanic care intra în Roma cu trupele şi impunea candidatul său. Secolul X este vremea când se afirmă o nouă dinastie de împăraţi germanici ce au purtat numele de Otto (Otto I a fost încoronat la Roma la 962), care au încercat încă o dată să dea viaţă visului carolingian de a reface un imperiu universal în care toată creştinătatea să fie unită în jurul împăratului. Cel care a încarnat cel mai bine acest vis a fost Otto al III-lea care, stabilindu-se la Roma se autointitula „servitor al Apostolilor şi împărat august al lumii”. În anul 999 el aduce pe tronul pontifical un papă ce ia numele simbolic de Silvestru al II-lea, după numele Sfântului Silvestru, papa contemporan cu împăratul Constantin cel Mare. Dar anul 1000 nu va fi ceasul unui nou Constantin. Planurile împăratului eşuează. Trebuie să amintim că este şi epoca în care se impune adăugarea lui Filioque în Crez, care îşi are originea în biserica germanică de pe vremea lui Carol cel Mare şi a fost introdus în Italia de împăraţii germanici şi nu de către biserica romană (Henric al II-lea îl impune definitiv în liturghia romană la 1014).

Prezenţa împăraţilor germanici la Roma şi puterea pe care o exersau în numirea papilor şi a episcopilor a făcut şi mai urgentă necesitatea de a se elibera de sub jugul lor. Primul mare papă reformator, Leon al IX-lea, fusese instalat de împărat la 1048. Însă în timp ce împăraţii doreau o reformă care să unească întreaga Biserică occidentală în jurul lor, opera papilor îi va depăşi, căci şi aceştia doreau unitatea creştinătăţii, dar în jurul papalităţii. Înconjurat de monahi instruiţi şi zeloşi reformatori, Leon al IX-lea, o personalitate deosebit de energică, este primul care răspândeşte reforma, parcurgând întreaga Europă pentru a ţine sinoade locale şi a înnoi ierarhia prin înlocuirea episcopilor numiţi necanonic de către puterea laică. Nu uităm că Leon al IX este şi cel care trimite la Constantinopol legaţii care cer Patriarhului să recunoască autoritatea Romei, ambasadă care va sfârşi

printr-o excomunicare reciprocă (este vorba de schisma de la 1054, intervenită puţin după moartea papei).

Grigore al VII-lea şi Dictatus Papae: naşterea unei monarhii pontificale

Opera lui Leon al IX a fost continuată cu multă perseverenţă de urmaşii săi. Pentru a scoate de sub influenţa împăratului alegerea papei, Nicolae al II-lea a edictat la 1059 un decret care atribuia pentru prima dată unui colegiu al cardinalilor această funcţie (cardinalii erau iniţial clerici care aveau în custodie o biserică de la Roma sau din împrejurimi). Acelaşi decret interzicea căsătoria preoţilor şi chiar încuraja credincioşii să participe activ la înlocuirea clericilor căsătoriţi. Însă personalitatea care marchează apogeul reformei a fost Grigorie al VII-lea, care devine papă în 1073: după numele său, opera reformatoare a acestei epoci s-a obişnuit a se numi reforma gregoriană). Dotat cu o personalitate zdrobitoare, hotărât să dărâme orice obstacol în calea obiectivelor papalităţii, el intră imediat într-un adevărat război cu împăratul Henric al IV-lea, pe care-l şi excomunică reproşându-i instalarea necanonică a episcopilor germanici. Se desfăşoară acum faimoasa „controversă a investiturilor” în legătură cu rolul pe care împăratul şi papa îl au în alegerea episcopilor. În 1075, Grigore al VII-lea edictează un document fundamental numit Dictatus papae în care rezumă într-o listă de 27 de afirmaţii concepţia papalităţii despre propria supremaţie asupra puterii laice, dar şi asupra întregii Biserici. Papa îşi arogă dreptul de a-l detrona pe împărat şi chiar de a-i dezlega pe subiecţi de jurământul de fidelitate faţă de orice principe sau rege care iese din ascultarea papei. Puterea laicilor se exersează sub tutela clericilor, în vârful ierarhiei aflându-se papa. Aşa se înţelege mai bine de ce era atât de important să se generalizeze celibatul preoţilor: întreaga societate creştină trebuia să fie tutelată de un corp al clericilor cu o viaţă considerată superioară, care se găsea în fruntea unei societăţi organizate într-o ierarhie a ordinelor (cuvântul „ordine” sau „ordine justă” fiind un alt cuvânt cheie al reformei).

Astfel, spre deosebire de echilibrul numit şi „simfonic” între puterea imperială şi Biserică la care se ajunsese în imperiul bizantin (e drept, după o îndelungată luptă cu împăraţii perioadei iconoclaste), lupta pentru « libertate » şi « ordine justă » în Biserica apuseană este rodul unei înţelegeri foarte diferite despre ceea ce este corpul Bisericii şi unitatea sa, despre preoţie şi arhierie în Biserică. Tot evul mediu occidental a fost dominat de lupta între papă şi împărat, mai apoi de raporturile între papalitate şi monarhiile europene, şi de compromisurile politico-juridice cu papa, care au marcat construcţia statelor occidentale. Un prim astfel de compromis care încheie pentru o vreme „controversa investiturilor” este concordatul de la Worms de la 1122 (episcopii sa fie „investiţi” de către papa în ce priveşte funcţia lor religioasă şi abia după aceea sa primească din partea împăratului privilegiile lor feudale). Acest neîncetat arbitraj în jurul revendicării

unor drepturi conflictuale a dus la o dezvoltare fără precedent a dreptului în contextul înfruntării dintre juriştii papei şi juriştii împăratului sau ai regelui, ceea ce a marcat gândirea occidentală până în ziua de azi.

4. Ordinele monahale ale bisericii catolice