SUMAR

Prefaţă ……………………………………………………….. Introducere ………………………………………………….. Fondatorii evoluţionismului ……………………………….. Jean Baptiste Lamarck …………………………………… Charles Robert Darwin ……………………………………. Critica teoriei darwiniste …………………………… Dezvoltarea teoriei darwiniste …………………………... Teorii neodarwiniste ……………………………………….. Teoria micelară a eredităţii ……………………….. Teoria mutaţionistă ………………………………….. Neodarwinismul (Weismannismul) ……………….. Teoria factorilor ereditari …………………………... Teoria cromozomială a eredităţii ………………… Teoria izolării geografice …………………………... Teorii neolamarckiste ……………………………………… Mecanolamarckismul ………………………………. Psiholamarckismul …………………………………… Mnemismul ……………………………………………. Lamarckismul chimic ……………………………….. Ortolamarckismul ……………………………………. Marea sinteză a teoriilor evoluţioniste …………………. Teoria Sintetică a Evoluţionismului (Postneodarwinismul) ………………………………. Critica T.S.E. sau a evoluţionismului contemporan ………………………………………………. Curente şi teorii moderne ale evoluţiei ………………... Teoria neutralistă …………………………………….. Teoria antisintetică (saltaţionistă, a echilibrului punctat) ………………………………… Teoria autoevoluţiei …………………………………

59

17182336394141424446474849505152525456

57

627071

7476

Neolamarckismul modern …………………………. De la impasul evoluţionismului la antievoluţionism ……………………………………………. Evoluţia ca realitate cosmică …………………………… O nouă lege fundamentală a evoluţiei: Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le menţine funcţionale ………………………………………………….. Sfârşit …………………………………………………………. Bibliografie …………………………………………………...

80

95114

131145153

5

Prefaţă

Am scris această carte în luna august, 2002, la Cleveland, Ohio. Eram într-o vizită la fiul meu, Georgian-Tiberiu, care se găseşte la un stagiu de cercetare, postdoctorat, la Cleveland Reserve University. Cu această ocazie am trecut pentru prima dată Atlanticul şi am pătruns în împărăţia Americii. N-am crezut că America are să mă impresioneze atât de mult. Am gustat din frumuseţea vieţii, am simţit cultul americanilor pentru natură şi am văzut ce înseamnă să faci ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. Luasem cu mine, ca pe o provocare, cartea „Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă” a lui Ion Vlăducă şi Firmilian Gherasim. Nu am simţit în viaţa mea o decepţie mai mare pe cât mi-a putut-o provoca citirea acestei cărţi. Într-un dispreţ total faţă de ştiinţă, autorii vin cu argumente naive să demoleze un edificiu ştiinţific şi filosofic înălţat de mai bine de un secol şi jumătate. Aveam însă, alături, „Biblia” evoluţionismului postneodarwinist, magnifica lucrare „The structure of evolutionary theory”, a lui Stephen Jay Gould, abia ieşită de sub tipar (mai 2002), care îmi înălţa spiritul. Tot întru înălţarea spiritului reciteam admirabila carte a părintelui Andrei Scrima „Timpul rugului aprins”.

6

După ce am colindat în lung şi în lat oraşul Cleveland şi împrejurimile, condus de Tiberiu şi de bunul şi simpaticul meu prieten, doctorul Almoş Trif, am considerat că n-ar fi lipsit de interes să răspund provocării lui Ion Vlăducă şi Firmilian Gherasim şi să prezint, pe înţelesul tuturor, evoluţia şi evoluţionismul în concepţia ştiinţifică a începutului de veac şi de mileniu. Bazele gândirii evoluţioniste mi le-am format pornind de la cel mai mare evoluţionist român Emil Racoviţă. „Evoluţia şi problemele ei” (1929) rămâne una dintre cele mai frumoase şi mai profunde cărţi scrise vreodată despre evoluţie şi evoluţionism. Am scris în Revista „V. Adamachi” despre actualitatea gândirii evoluţioniste a lui Emil Racoviţă şi am primit cu viu interes lucrarea „Cugetări evoluţioniste” a lui Emil Racoviţă, publicată de nepotul său, eminentul profesor şi cercetător Gheorghe Racoviţă. Accesul la literatura ştiinţifică modernă şi faptul că posed în original sau xerox lucrările marilor ctitori ai Teoriei Sintetice a Evoluţiei, mi-au înlesnit pătrunderea în esenţa conceptului de evoluţie. Liber de influenţele bibliografice curente, am început să schiţez această lucrare, în care prezint concepţia despre evoluţie şi evoluţionism, aşa cum o analizez împreună cu studenţii mei la cursul de Evoluţionism.

7

Eram luminat, în gândirea mea, de dialogurile profunde pe care le-am avut cu unul dintre cei mai mari mistici ai neamului nostru, cu duhovnicul meu, ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei. Dumnezeu să-l ierte! El m-a învăţat să descopăr perfecţiunea fiinţelor, frumuseţea vieţii şi să iubesc lumina. Îl voi purta în inimă şi în suflet în întreaga mea existenţă. Nu voi încerca nicicând să ies de sub influenţa titanilor Pierre Teilhard de Chardin, Serafim Rose şi Alexandros Kalomiros, care m-au învăţat să văd lumea şi să iubesc Creaţia. Simţeam nevoia să fiu singur, să nu fiu înconjurat de cărţi şi să scriu ceea ce ştiu, deşi în notele mele făceam trimiteri la anumite lucrări, prevedeam unele citate, pe care le-am introdus în text la Iaşi. Aşa am zămislit această carte şi rămâne să vedem ce a ieşit. Ţin să mulţumesc fiului meu Tiberiu, cu care am discutat multe aspecte interesante, el fiind la curent cu toate probleme evoluţiei, soţiei mele, care îmi este cel mai apropiat partener în acest domeniu şi prietenului Almoş Trif, care m-a introdus în cunoaşterea Americii. August 2003

Autorul

9

INTRODUCERE

S-a realizat trecerea între secole şi milenii. Mult aşteptatul secol XXI este deja în al treilea an şi tot de atâţia ani a fost lăsat în urmă şi Mileniul II. Trecerea peste bariera anilor 2000 a fost atât de agitată, atâtea raportări ale ştiinţei, tehnicii, astrologiei şi religiei au fost legate de anii 2000 încât acest prag al timpului devenise un fel de „zid al lui Planck”. Devenise o obsesie „proorocirea” lui André Malraux că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Iată că am ajuns şi în secolul XXI, rămâne însă să vedem dacă va fi cu adevărat religios. Expansiunea sodomismului şi alte manifestări sataniste par a zdrucina serios creştinismul, iar avântul unor fundamentalişti islamici pun sub semnul întrebării vântul unificator al ecumenismului. Nu aceste aspecte ne interesează pe noi, ci mai curând sensul evoluţiei viitoare a societăţii omeneşti, propulsată de ştiinţă şi de tehnică. Şi, fiind vorba de ştiinţă, încă din prima jumătate a secolului XX au început să se audă voci, tot mai accentuate, despre faptul că ştiinţa secolului XXI va fi dominată de Biologie. Şi, aceste aprecieri nu erau făcute de biologi, ci de filosofi, fizicieni, chimişti etc.

10

Creşterea semnificaţiei biologiei în ştiinţa acestui veac ar putea fi impusă de necesitatea schimbării poziţiei omului faţă de natură, de nevoia de a cunoaşte mai îndeaproape natura, de a stăvili flagelul ucigător reprezentat de poluare şi de a asigura omului o reintegrare armonioasă în natură. Planeta Terra poate hrăni nesfârşit mai mulţi oameni, însă Homo sapiens sapiens trebuie să se dovedească a fi cu adevărat înţelept, să lase la o parte furia înarmării şi militarizarea cosmosului şi să se ocupe de rănile grave ale planetei (extinderea deşerturilor, defrişarea iresponsabilă a pădurilor tropicale etc.) şi să amelioreze condiţiile de existenţă a milioane de oameni care mor de inaniţie şi de boli necruţătoare, care de mult timp şi-au găsit leacul. Cercetarea aprofundată a genomului uman abia a început, iar abisurile mărilor şi oceanelor sunt încă o enigmă pentru noi. Omul a fost şi încă se manifestă ca un animal de pradă. Altfel nu ne putem explica cursa nebună a înarmării, închinarea perpetuă zeului Marte. Lupta pentru existenţă descoperită de Darwin şi proclamată ca factor al evoluţiei, care asigură supravieţuirea celui mai apt, a fost în zilele noastre înlocuită cu lupta pentru înarmare. Aceasta este esenţa civilizaţiei occidentale, a civilizaţiei care şi-a greşit orientarea către progres. Nu dorim o civilizaţie fără tehnică, ci una fără război. Sperăm ca omul să se reorienteze spre

11

cunoaşterea abisurilor sale biologice, a structurii şi funcţionalităţii naturii şi să-şi preia în propriile mâini direcţiile evolutive. Trebuie să redescoperim omul şi natura. Numai aşa nu vom mai considera unele dintre realizările civilizaţiei tibetane ca ţinând de paranormal. Să presupunem că s-ar putea şi aşa. Să presupunem că, într-adevăr, secolul XXI va fi dominat, în ceea ce priveşte ştiinţa, de Biologie. Că vor fi descifrate cu adevărat tainele naturii. Va fi însă biologia secolului XXI tot o biologie evoluţionistă? În ultima vreme apar tot mai multe atacuri la adresa evoluţionismului. Evoluţionismului i se opune tot mai accentuat creaţionismul. Este la mare vogă „Creaţionismul ştiinţific”. Pe diferite canale, mai ales religioase, se pun în discuţie principiile evoluţioniste, sunt anulate şi ni se oferă soluţii creaţioniste. Controversa dintre evoluţionism şi creaţionism este revitalizată, deşi se părea că lucrurile au fost înţelese. Această revitalizare a disputei reprezintă mai curând o strategie decât un dialog. Unii se întreabă cu mirare dacă darwinismul n-a căzut. Ei cred că darwinismul poate cădea asemenea unui guvern într-o ţară. Şi, nu este vorba doar de naivi, ci chiar de unii oameni cu pretenţie de cultură generală. Se impune să elucidăm cu limpezime unele noţiuni care, nefiind înţelese, generează confuzii.

12

În primul rând trebuie să delimităm precis noţiunile de evoluţie şi evoluţionism, apoi pe cele de darwinism şi evoluţionism. Evoluţia reprezintă o realitate cosmică. Ea nu este un atribut doar al vieţii (al vitalului), ci al întregului cosmos, de la atom la stea, la planetă, galaxie şi metagalaxie. Întreaga materie se găseşte într-o continuă devenire sau evoluţie. Acest aspect va fi discutat mai în amănunt în paginile noastre. Evoluţionismul reprezintă o sumă de teorii care încearcă să explice mecanismele evoluţiei. Este cunoscut faptul că o teorie poate fi confirmată sau infirmată, poate fi completată sau poate fi înlocuită cu o altă teorie. Evoluţionismul reprezintă o sumă de teorii (nu doar una) care încearcă să explice evoluţia ca fenomen cosmic. Dacă una dintre aceste teorii „cade” (nu este acceptată) asta nu înseamnă că nu mai vorbim de evoluţie ca realitate cosmică. Un alt aspect. Teoria evoluţiei a fost fundamentată de Charles Robert Darwin în 1859, prin publicarea magistralei sale cărţi „Originea speciilor”. Teoria lui Darwin a avut un succes fulminant. A influenţat şi a modificat profund nu numai gândirea biologică ci şi pe cea filosofică. Numai că Darwin n-a fost primul care a lansat concepţia transformării sau evoluţiei organismelor (speciilor).

13

Teoria transformării speciilor (transformistă) a fost lansată cu 50 de ani înainte de către marele botanist şi zoolog al Franţei, Jean Baptiste Lamarck. Ideile lui Lamarck au fost, cumva, lansate înainte de vreme. El nu s-a bucurat de succesul lui Darwin. Asta nu înseamnă că nu trebuie să-i recunoaştem meritele. De altfel, Jean Baptiste Lamarck este considerat părintele evoluţionismului. Totuşi, pe bună dreptate, evoluţionismul a fost sinonimizat, multă vreme, cu darwinismul datorită faptului că Darwin a fundamentat cu argumente cu adevărat ştiinţifice evoluţia speciilor ca realitate cosmică. De la Darwin însă, până la mijlocul secolului XX, s-au acumulat nesfârşite date ştiinţifice ca urmare a dezvoltării cercetărilor biologice. Au apărut direcţii noi de cercetare (ecologia, genetica, etologia etc.), iar altele au cunoscut o dezvoltare fulminantă (paleontologia, embriologia, anatomia comparată etc.). Datele noi acumulate trebuiau să fie interpretate în spiritul concepţiei evoluţioniste. Mai mult decât atât, după fundamentarea teoriei evoluţiei speciilor de către Darwin a fost redescoperit Jean Baptiste Lamarck. Biologii au început să interpreteze noile acumulări din domeniul vitalului pornind de la ideile lui Darwin şi ale lui Lamarck. Astfel, la sfârşitul secolului al XX-lea au apărut o serie de curente neodarwiniste şi

14

neolamarckiste, care au contribuit la dezvoltarea concepţiei evoluţioniste. Aşa se explică faptul că la mijlocul secolului XX s-a simţit nevoia unei mari sinteze privind explicarea mecanismelor evoluţiei vieţii pe Terra. Aşa s-a cristalizat Teoria Sintetică a Evoluţiei (T.S.E.) care, mergând pe linia lui Darwin, a fost considerată o teorie postneodarwinistă. T.S.E. nu este concepţia unui singur om de ştiinţă. Ea s-a conturat în timp, aşa cum vom vedea, fiind rezultatul unei mari sinteze, la care şi-au adus contribuţia cei mai mari reprezentanţi ai evoluţionismului secolului XX. T.S.E. a dominat gândirea evoluţionistă din cea de a doua jumătate a secolului XX şi este încă şi acum teoria dominantă. S-a întâmplat însă ceva. Mari biologi evoluţionişti au început să găsească unele fisuri în ceea ce priveşte explicarea mecanismelor evoluţiei tocmai atunci când se credea că totul a fost explicat. Biologii sunt aceia care au început să formuleze unele critici la adresa T.S.E. şi să emită teorii noi privind explicarea unor mecanisme ale evoluţiei. T.S.E. a început să intre în impas. Impasul a pornit din interior, nu din controversa dintre evoluţionişti şi creaţionişti cum cred unii. Impasul în care a intrat T.S.E. îi onorează pe biologi, deoarece vor să găsească explicaţii mai rezonabile pentru unele

15

procese şi fenomene biologice precum: micro- şi macroevoluţie, adaptare, speciaţie etc. Pornind de la aceste aspecte se consideră că evoluţionismul este în impas. Trebuie să analizăm corect situaţia corectă. Am precizat că prin evoluţionism trebuie să înţelegem o sumă de teorii care încearcă să explice mecanismele evoluţiei ca realitate cosmică. Ne-am convins, din cele expuse, că au apărut o multitudine de teorii noi şi că s-a simţit nevoia unei mari sinteze, ceea ce a generat cristalizarea T.S.E. Aceasta înseamnă că evoluţionismul a devenit un concept. Aceasta înseamnă că evoluţionismul nu mai poate fi sinonimizat nici cu darwinismul, nici cu T.S.E. A sinonimiza astăzi evoluţionismul cu darwinismul reprezintă o mare eroare. Darwinismul rămâne una dintre multiplele teorii poate cea mai importantă, care încearcă să explice evoluţia, asemenea T.S.E. Faptul că T.S.E. se găseşte în impas nu înseamnă că evoluţionismul (ca şi concept) se găseşte în impas. Evoluţionismul este în continuă înnoire, în continuă căutare a soluţiilor celor mai apropiate de realitatea ştiinţifică. Aceste aspecte fiind puse la punct vom încerca, în cele ce urmează, să trecem în revistă unele aspecte privind fundamentarea şi dezvoltarea concepţiei evoluţioniste de la primele începuturi şi până astăzi.

16

Vom avea grijă să facem diferenţierea tranşantă dintre cele două noţiuni: evoluţie şi evoluţionism. Vom încheia prin a considera că evoluţia este o realitate cosmică, fie acceptând chiar ideile lui Jean Baptiste Lamarck, conform cărora Dumnezeu a făcut lumea, apoi ea s-a transformat. Dacă unii dintre cititorii acestei cărţi se aşteaptă la altceva, la renunţarea unei analize cu adevărat ştiinţifice a evoluţiei ca fenomen cosmic, atunci, cu părere de rău îi invit să bată la alte porţi.

17

FONDATORII EVOLUŢIONISMULUI Nu ne propunem să facem un excurs privind apariţia ideilor de evoluţie, deşi nu ar fi lipsit de interes. Tindem să credem însă că aforismul: „Nimic nu-i nou sub soare” se aplică foarte bine aici. Ideile s-au acumulat în timp, s-au sedimentat, ori au fost împrăştiate zăcând sub colbul uitării. Anticii n-au vorbit de evoluţie, însă au înţeles că tot ceea ce este viu pe această planetă a provenit de la aceeaşi origine şi, că şi omul este un produs al naturii şi nu s-au sfiit să-l aşeze între animale. Dacă Aristotel şi-a imaginat o scară a lucrurilor în care, pornind de la minerale şi trecând prin plante şi animale, poţi să ajungi până la om şi chiar să continui până la Dumnezeu, filosofii Evului Mediu au conceput Marele Lanţ al Fiinţei, care nu reprezintă altceva decât progresul evolutiv al fiinţelor, de la cele mai primitive la cele mai evoluate, până la om, iar de aici continuând până la Dumnezeu. Şi, gândeau ei, nu poţi să tragi o linie tranşantă între grupe, nu poţi să le separi evident, atât de mare fiind asemănarea dintre organismele superioare ale unui grup şi cele inferioare ale grupului următor. Nu trebuia să fie folosit termenul de evoluţie pentru a ilustra procesul complicării organismelor, realitatea existenţei unui progres biologic, adică tocmai ceea ce postulează evoluţionismul. S-au acumulat atâtea idei şi atâtea explicaţii logice încât, urmărind istoria evenimentelor, te întrebi firesc, cum de nu s-a găsit cineva care să le culeagă şi să le pună cap la cap? Şi, totuşi, s-a găsit cineva. Ba chiar doi mari oameni de ştiinţă care, independent unul de altul, au descoperit că lumea vie se transformă, sau evoluează. Este vorba de Jean Baptiste Lamarck şi Charles Darwin.

18

JEAN BAPTISTE LAMARCK Unul dintre cei mai mari botanişti ai Franţei, a fost nevoit ca, la vârsta de 49 de ani, să se angajeze la Muzeul de Istorie Naturală din Paris şi să se ocupe de Zoologie. I s-a cerut să facă ordine în colecţia de animale nevertebrate. J.B. Lamarck s-a apucat, cu un elan incredibil şi cu o forţă de muncă disproporţionată pentru vârsta sa să cerceteze animalele, să le analizeze, să le compare şi să le clasifice, iar la cele necunoscute în ştiinţă să le dea nume şi să le caute poziţia în sistemul lumii animale. Tot ceea ce cerceta şi clasifica publica sub formă de cărţi. Aşa şi-a dat seama că între animale pot fi stabilite anumite grade de înrudire, că unele specii se transformă şi că există o anumită continuitate între specii. A ajuns astfel la concluzia că lumea vie nu a fost întotdeauna aşa, că speciile se transformă sub influenţa mediului. Toate aceste idei a început să le prezinte studenţilor săi şi căuta chiar să-i convingă de faptul că speciile nu sunt imuabile, că n-au fost dintotodeauna aşa şi că s-au transformat în timp geologic. Ideile sale au fost înscrise în lucrarea Philosophie Zoologique, care a fost publicată în 1809. Jean Baptiste Lamarck este astfel fondatorul teoriei transformiste, conform căreia Dumnezeu a făcut lumea, iar ea s-a transformat, ajungând să arate aşa cum o vedem în zilele noastre. Cum arăta însă lumea făcută de Fiinţa Absolută? Primele fiinţe trebuie să fi fost extrem de simple, de tipul unor amoebe, fără membrană, fără nucleu, cu mişcări dezordonate, aşa cum avea să le prezinte mai târziu Ernst Haeckel sub denumirea de monere. Aceste fiinţe s-au transformat sub acţiunea mediului, adică a

19

circumstanţelor interne şi externe. Circumstanţele nu reprezintă altceva decât factorii de mediu. Admiţând teoria generaţiei spontane, Lamarck considera că şi în zilele noastre apar, în mod spontan, din mâlul organic, din pământ, din apă şi din unele substanţe în descompunere organisme de diferite grade de complexitate. Lamarck este primul biolog care a acreditat ideea că omul a descins din maimuţe şi anume din maimuţele cvadrumane (adică din maimuţele cu patru mâini, deoarece şi picioarele au degetul mare opozabil, fiind asemănătoare mâinilor omului). Ca urmare a coborârii din copaci, maimuţele au trebuit să adopte poziţia verticală pentru a se ridica deasupra ierburilor de pe sol. Prin ridicarea pe verticală li s-a mărit considerabil orizontul, mâinile au fost eliberate şi au putut fi folosite pentru apărare şi asigurarea hranei, treptat edificându-se o nouă fiinţă, omul. Marele botanist al Franţei, care a fost Jean Baptiste Lamarck, fiind nevoit să se dedice studiului animalelor la vârsta de 49 de ani, a început să lucreze metodic şi să facă ordine în colecţiile de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. Făcând nesfârşite comparaţii şi analize în lumea animală a fost surprins că între diferite grupe de animale se pot stabili anumite afinităţi structurale, de parcă ar fi înrudite. Tot ceea ce cerceta era consemnat, iar ideile se legau între ele, conducându-l la concepţia că lumea vie s-a transformat în timp geologic, pornind de la nişte fiinţe simple şi ajungând la complexitatea lumii vii actuale. Care sunt factorii care determină transformarea speciilor?

Teoria transformistă a lui Lamarck poate fi redusă la următoarea schemă:

20

- Mediul determină transformarea directă a organismelor vegetale; - În lumea animală acţiunea mediului în transformarea organismelor este indirectă. Prin schimbarea unor factori de mediu se schimbă obiceiurile animalelor, ceea ce conduce la exersarea sau neexersarea unor organe, având ca urmare transformarea organismului. Deci, conform gândirii lui Lamarck, în transformarea organismelor acţionează legea uzului şi a neuzului; - Caracterele dobândite sunt ereditare. Această lege, acreditată cu mult înainte de către Georges Louis Buffon, a fost preluată în mod firesc de Lamarck, care nu concepea ca o modificare, oricât de mică, să nu constituie o acumulare care să prefigureze transformarea; - Organismele animale au o tendinţă internă (o propensiune) spre adaptare şi progres. Gândirea lui Lamarck se bazează pe două legi fundamentale: - legea uzului şi a neuzului; - legea moştenirii caracterelor dobândite. În privinţa speciei, poziţia lui Lamarck este de-a dreptul curioasă. Deşi a creat sute de specii de plante şi de animale, noi pentru ştiinţă, deşi vorbeşte de transformarea speciilor, Lamarck nu recunoaşte specia. Consideră că speciile nu au o stabilitate absolută în natură, că cele actuale nu-s tot aşa de vechi ca natura şi că n-au existat din toate timpurile, ci s-au format succesiv, deci s-au transformat, însă ele n-ar avea o existenţă reală. Referindu-se la unităţile sistematice (specii, genuri, familii etc.) şi la clasificarea lor el afirma: „Dar toate aceste clasificări, din care multe sunt atât de reuşit imaginate de naturalişti, precum şi toate împărţirile şi subîmpărţirile lor, reprezintă numai mijloace

21

artificiale. Repet că în natură nu există nimic asemănător. Se poate afirma de asemenea că, natura nu a creat nici clase, nici ordine, nici familii, nici genuri, nici specii constante, ci numai indivizi”. Ce putem crede în această privinţă? Asemenea lui Darwin, care a pus sub semnul întrebării existenţa reală a speciei, Lamarck vede, în primul rând, dinamica speciei, transformarea sa. Dacă specia se transformă înseamnă că dispare la un moment dat, nefiind bine conturată. Faptul că o specie dispare, transformându-se într-o altă specie, sau chiar în mai multe, nu înseamnă că nu are o existenţă, fie ea şi efemeră. Dacă vom analiza acum factorii lamarckieni ai evoluţiei, vom constata că nici unul nu poate fi acceptat de biologia modernă. Teoria Sintetică a Evoluţiei (T.S.E.) nu accepta influenţa directă a mediului în transformarea organismelor. Aceasta deoarece mutaţiile, care reprezintă în esenţă variaţiile, nu apar sub acţiunea directă a mediului. Ele apar în mod întâmplător. Nu poţi obţine una şi aceeaşi mutaţie chiar dacă foloseşti absolut aceiaşi factori şi aceleaşi condiţii. Legea uzului şi a neuzului acţionează perfect în ontogeneză, dar nu poate fi luată în seamă în filogeneză. A da valoare acestei legi în filogeneză este ca şi cum ai accepta că dacă străbunicul, bunicul şi tatăl au fost culturişti şi şi-au dezvoltat în mod exagerat muşchii corpului, copilul care urmează ar putea să se nască cu musculatura gata dezvoltată, asemenea unui culturist. Legea moştenirii caracterelor dobândite nu este acceptată de genetica modernă, iar tendinţa internă a organismelor spre progres a stârnit atâtea controverse şi patimi încât a rămas oarecum nerezolvată până în zilele noastre.

22

Teoria transformistă a lui Lamarck n-a fost acceptată în timpul existenţei sale, cu toate că prietenul său, Etienne Geoffroy de Saint-Hilaire, a apărat-o cu dăruire şi pasiune în disputa academică cu Georges Cuvier. Lamarck a fost uitat, cartea sa nu s-a vândut, la bătrâneţe a orbit şi a fost atât de sărac încât la moartea sa a fost înhumat la groapa comună. Abia după fundamentarea teoriei evoluţiei de către Darwin, Lamarck a fost redescoperit. Şi, curios lucru, multiple curente neolamarckiste au încercat să revitalizeze teoria sa şi, chiar în zilele noastre, curente neolamarckiste moderne încearcă, aşa cum vom vedea, să probeze veridicitatea gândirii sale.

23

CHARLES ROBERT DARWIN Lansarea şi fundamentarea teoriei evoluţiei de către Charles Robert Darwin a avut un succes neaşteptat. Însă, dacă Lamarck şi-a susţinut ideile prin argumente adesea puerile, Ch. Darwin s-a dovedit un geniu al observaţiei şi al argumentării. Monumentala sa lucrare Originea speciilor a apărut la 50 de ani de la publicarea de către Lamarck a cărţii sale Philosophie Zoologique, când condiţiile sociale şi ştiinţifice erau cu totul altele. Între premisele apariţiei evoluţionismului de tip darwinian se înscriu, în primul rând, succesele amelioratorilor care, folosind selecţia artificială metodică creau soiuri de plante şi rase de animale neimaginat de uşor. Puteai aproape să comanzi o anumită rasă de porumbei şi amelioratorii o realizau. Intuiţia genială a lui Darwin a fost aceea de a înlocui omul, care acţionează în cazul selecţiei artificiale în transformarea speciilor, cu selecţia naturală, care constituie motorul evoluţiei şi care înlătură orice forţă din afară (divină). Un rol hotărâtor în fundamentarea evoluţiei ca teorie l-a avut cunoaşterea concretă de către Darwin a naturii, în epocala expediţie efectuată în jurul lumii cu vasul „Beagle”. Tânărul naturalist îmbarcat pe vasul „Beagle” avea drept carte de căpătâi Principiile geologice a lui Ch. Lyell, oferită de J. Henslow, prietenul său, nicidecum cartea lui Lamarck, Philosophie Zoologique, de care probabil nici nu auzise în tinereţe. În prima parte a călătoriei citea echipajului pasaje din Biblie, fiind un adept convins al creaţionismului. Acumulând un vast material ştiinţific şi făcând minuţioase observaţii asupra faunei actuale şi a celei fosile, Darwin şi-a dat seama că principiul actualismului, atât de logic şi de coerent prezentat de

24

Ch. Lyell în cartea sa, se aplică nu numai Pământului, ci şi organismelor vii. Factorii care acţionează acum în natură determinând adaptarea şi transformarea organismelor au acţionat de la începutul timpului biologic. Teoria evoluţiei nu a fost lansată însă în pripă. Întors în 1836 din marea expediţie, Darwin a început să prelucreze materialul ştiinţific acumulat şi să schiţeze concepţia sa privind evoluţia speciilor, împărtăşindu-şi ideile prietenilor săi Lyell, J. Henslow, T. Hyxley etc. Prima schiţă a Originii Speciilor a fost redactată în 1842 şi avea 35 de pagini. Treptat lucrarea a fost dezvoltată, astfel că în 1844 avea să ajungă la 230 de pagini. Iată însă că Darwin este pus în încurcătură de Alfred Russel Wallace care, în 1858, îi trimite pentru publicare, un articol denumit Despre tendinţa varietăţilor de a se îndepărta indefinit de tipul iniţial. Conţinutul acestui articol părea a fi un rezumat al ideilor cuprinse în cartea lui Darwin. Intrând în panică Ch. Darwin a avut sprijinul prietenilor săi, care au găsit o soluţie de compromis şi anume, realizarea unei comunicări comune. Această comunicare, prezentată în seara zilei de 1 iulie 1858 în şedinţa societăţii Lineene din Londra, intitulată Despre tendinţa speciilor de a forma varietăţi şi despre perpetuarea varietăţilor şi a speciilor prin mijloace naturale ale selecţiei, nu a provocat nici o reacţie în lumea ştiinţifică. Efectul a fost doar acela că Darwin s-a mobilizat şi a finalizat cartea Originea speciilor, care la 24 noiembrie 1859 vede lumina tiparului în 1250 de exemplare. Acestea au fost vândute în aceeaşi zi. Prin publicarea Originii speciilor a fost semnat actul de naştere al evoluţionismului. Teoria evoluţiei şi-a pus amprenta asupra gândirii ştiinţifice şi filosofice până în zilele noastre.

Darwin descoperă că lumea este cu adevărat într-o continuă devenire. El a încercat să găsească mecanismele care pot explica evoluţia lumii vii ca fenomen cosmic. Schema gândirii darwiniste este simplă şi coerentă. variabilitate + ereditate

selecţie artificială suprapopulaţie

transformarea speciilor lupta pentru existenţă

domestice

selecţia naturală

25

transformarea speciilor

Deci, factorii care determină evoluţia speciilor, conform gândirii lui Darwin sunt: variabilitatea, ereditatea, suprapopulaţia, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală. Selecţia naturală reprezintă atât un factor al evoluţiei, cât şi motorul ei. Selecţia naturală reprezintă mecanismul natural prin care evoluţia speciilor este canalizată pe o anumită direcţie. Meritul lui Darwin este acela că elucidează fiecare factor al evoluţiei în parte. În ceea ce priveşte variabilitatea Darwin diferenţiază mai multe tipuri şi anume: - variabilitatea definită, care afectează toţi indivizii speciei (populaţiei) atunci când se modifică anumiţi factori ai mediului;

26

- variabilitatea nedefinită, care afectează în mod diferit indivizii aceleaşi populaţii la variaţia unui factor al mediului; - variabilitatea corelativă, care derivă din primele două şi se desfăşoară conform unei legi, legea corelaţiei (porumbelul guşat are mai multe vertebre cervicale, păsările cu picioarele lungi au şi gâtul şi ciocul lungi); - variabilitatea dăinuitoare (prelungită), care se manifestă şi la celelalte generaţii dacă se menţin condiţiile care le-au provocat; - sports sau variabilitatea în salturi bruşte; Darwin considera că variaţiile sunt modificări mici, care se acumulează treptat. De aceea, deşi cunoştea unele variaţii bruşte (rasa de oi Ancona, cu picioarele foarte scurte, rasa de vite Niata, din Brazilia, cu maxilarul scurt etc.) nu le-a dat importanţă în evoluţia speciilor. Ereditatea reprezintă un factor important al evoluţiei. Dacă variabilitatea constituie materialul de bază cu care lucrează selecţia, ereditatea înseamnă fixarea micilor variaţii şi transmiterea lor în generaţii. Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor de la părinţi la urmaşi (de la ascendenţi la descendenţi). Însă nu este o transmitere absolut fidelă. Apare o anumită labilitate în transmitere, care face loc variabilităţii. Darwin deosebeşte o ereditate simplă, care se realizează prin înmulţire vegetativă şi autogamă, când se moştenesc însuşirile unui singur părinte şi o ereditate compusă care corespunde înmulţirii sexuate (alogame), la care participă doi parteneri. Pentru a explica mecanismele transmiterii caracterelor ereditare Darwin formulează teoria pangenezei. Dezvoltând gândirea lui Democrit, Darwin considera că există nişte particule materiale cu rol ereditar, pe care le numeşte gemule. Acestea se găsesc în celulele sexuale, însă în timpul formării corpului

27

individului circulă prin organism transmiţând informaţiile necesare edificării corpului, după care se concentrează din nou în celulele sexuale. Vehiculând prin organism, gemulele pot fi influenţate de factorii de mediu şi acumulează astfel şi variaţiile dobândite, pe care le pot transmite apoi ereditar. Suprapopulaţia este un factor al evoluţiei care poate genera lupta pentru existenţă. Darwin recunoaşte că a aplicat în biologie principiul suprapopulaţiei lansat de Thomas Malthus în cartea sa Eseu asupra principiului populaţiei. Pentru preluarea principiului lui Malthus, Darwin a fost aspru criticat. Însă, şi fără Malthus putea sesiza tendinţa organismelor de a se înmulţi nelimitat. Astfel, dacă o plantă ar produce doar 100 de seminţe (să ne amintim de arborii încărcaţi de fructe, de numărul de seminţe care se găseşte într-un pepene etc.), ar putea da peste 10 generaţii 1.1018 indivizi, ceea ce este enorm de mult. Darwin aduce date prin care probează că numărul de indivizi nu depinde totdeauna de numărul de ouă depuse. Condorul din America de Sud depune unul sau două ouă anual, în timp ce struţul depune până la 21 de ouă, totuşi numărul de condori este mai mare decât cel de struţi. Aceasta deoarece ouăle de condor nu sunt distruse de duşmani. Tendinţa de înmulţire a organismelor este enormă, însă ea nu se realizează în fapt decât în anumite situaţii, ca urmare a acţiunii unor factori de mediu. Dacă nu am şti modul în care Europa a fost „cucerită” de gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) nu am crede în suprapopulaţie ca factor al evoluţiei. Lupta pentru existenţă reprezintă un factor foarte important pentru Darwin. Descoperirea luptei pentru

28

existenţă într-o lume care vedea în jur numai armonie a stârnit ample controverse. Darwin nu a văzut lupta pentru existenţă doar ca o luptă fizică, pe viaţă şi pe moarte. Ea poate lua şi aspecte metaforice. Lupta pentru existenţă se poate desfăşura pe trei planuri diferite: - lupta cu condiţiile abiotice (seceta, frigul etc.); - lupta intraspecifică, cea mai violentă după Darwin, deoarece se desfăşoară între indivizi cu aceleaşi cerinţe faţă de mediu (de spaţiu, de hrană, de loc de reproducere etc.); - lupta interspecifică, apreciată de Darwin ca fiind motorul biologic al evoluţiei. Lupta interspecifică pentru existenţă afectează mai multe laturi ale speciei: - limitează înmulţirea exagerată; - limitează extinderea teritorială; - influenţează ritmul dezvoltării speciei. Este cunoscută lupta care se desfăşoară între prădător şi pradă. Astfel de relaţii pot lua aspectul unor lanţuri trofice cu mai puţine sau mai multe verigi: plante → omizi → păsări insectivore → păsări răpitoare. Darwin constată că lupta pentru existenţă nu este întotdeauna simplă. Ea este mult mai complexă, însă trebuie urmărită şi în cele mai subtile aspecte; chiar dacă urmărim lupta dintre vulpi şi iepuri ar trebui să sesizăm că, de fapt, atât iepurii se luptă între ei cât şi vulpile între ele. Selecţia naturală este un factor esenţial al evoluţiei şi, aşa cum subliniam şi motorul evoluţiei. Darwin a căutat să găsească un factor care să facă ordine în natură, în variabilitatea întâmplătoare, favorabilă sau nefavorabilă, fără a fi necesară o forţă divină, o forţă din afară. În felul acesta apelează la selecţia naturală.

29

Acţiunea selecţiei naturale este simplă. Mediul acţionează ca selector. Deci, în funcţie de caz, unul dintre factorii modificaţi ai mediului poate deveni factor selector. Într-o anumită zonă geografică se modifică anumite condiţii ale mediului. Ca urmare pot apare unele variaţii. Unele dintre ele sunt pozitive, favorizând indivizii purtători în lupta pentru existenţă, altele sunt negative, dezavantajând pe purtători. Diferenţa care apare determină o inechivalenţă biologică între indivizi. În urma luptei pentru existenţă supravieţuiesc cei mai apţi. Deci mediul acţionează ca selector. Cei mai apţi sunt, în primul rând, cei mai apţi din punct de vedere fizic. Astfel, cu cât se menţin condiţiile schimbate ale mediului cu atât variaţiile apărute dăinuiesc şi chiar se accentuează. Prin corelaţii între organe pot să apară însuşiri noi, mai complexe, care se transmit la urmaşi. Selecţia reprezintă un filtru care triază variaţiile folositoare, canalizând evoluţia în funcţie de modificările de lungă durată care apar în mediu. Ea asigură atât adaptarea cât şi evoluţia speciilor. Acţiunea selecţiei poate avea un aspect creator. Apariţia formelor mimetice şi, în genere a fenomenului de homocromie reprezintă creaţia selecţiei naturale. Este o greşeală gravă să considerăm că selecţia naturală determină apariţia unor variaţii, aşa cum încearcă să acrediteze unii critici ai evoluţionismului. Selecţia nu are cum să provoace apariţia unor variaţii, ci doar să realizeze o triere a lor, adică o selectare a acestora în raport cu acţiunea mediului. Conform gândirii lui Darwin selecţia are anumite caracteristici: - selecţia naturală este efectuată de mediu;

30

- baza selecţiei naturale o reprezintă variaţiile şi, în mod special, variabilitatea dăinuitoare; - rezultatul selecţiei naturale poate fi formarea de noi specii; procesul se poate concretiza într-un arbore filogenetic. Selecţia naturală reprezintă o „coloană vertebrală” a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Este ca şi cum selecţia naturală ar fi realizat totul fără să-şi propună ceva, fără să urmeze un plan, fără să atingă un scop. Între selecţie, evoluţie şi adaptare se pot stabili relaţii obligatorii. Selecţia explică atât adaptarea speciilor cât şi evoluţia lor. Între adaptare şi evoluţie se stabilesc, de asemenea, puternice interrelaţii, astfel că se poate considera, după gândirea lui Darwin, că evoluţia este adaptativă, iar adaptarea este evolutivă. Alături de selecţia naturală Darwin s-a simţit obligat să aşeze şi selecţia sexuală. El nu vorbeşte doar de un singur tip de selecţie şi anume de selecţia naturală. El a observat că unele caractere sexuale secundare nu oferă nici un avantaj purtătorului în lupta pentru existenţă ci, dimpotrivă, îl pot pune în pericol. Ce avantaj ar avea în lupta pentru existenţă capacitatea de a cânta frumos, sau de a realiza un dans nupţial viguros şi bine nuanţat? În ambele situaţii animalul ar putea fi expus atacului duşmanilor. Şi, totuşi, aceste caractere sunt păstrate şi chiar întărite. Cine ar putea realiza selecţia în acest caz? Este vorba de o selecţie sexuală. Caracterele sexuale secundare sunt opera selecţiei sexuale, care asigură o anumită vigoare masculilor, benefică pentru specie. Este ca şi cum selecţia ar fi realizată de femele, indiferent dacă rolul lor este activ sau pasiv. Cea mai spinoasă problemă a evoluţiei este, cu siguranţă, aceea a formării speciilor. Darwin rezolvă

această problemă în mod magistral prin schema evoluţiei divergente (fig. 1).

a14

q14

p1

4

b14

f14

o14

i14

m14

F14

n

14 r

14

w14

y1

4 y

14 z

14

XIV

XIII

XII

XI

X IX

VIII

VII

VI

V IV

III

II I

a

10

f

10

m

10 E

10 F

10

w10

z

10

A

B

C

D

E

F

G

H

I

K

L

z9

z8

z6 z

7

z5

z3 z

4

z2

w7

w8

z1

w9

u5

t3

u u

7 6 t2

u8

m9 7 8

mm

m6

m5

m4

m3

7

l7 l8

m1 m

2

k5

k6 k

i3

f8 k

8

s2

d5

d4 i

4

f9

f7

a2 a

1

f6

a3

a5 a

4

a6

a8 a

7

a9

Fig. 1 Schema divergenţei speciilor 31

32

În primul rând Darwin consideră că evoluţia se realizează lent, fără salturi spectaculoase. Acceptă chiar dictonul care era la modă în timpurile acelea, „natura non facit saltum”. Materialul de bază în evoluţia speciilor îl reprezintă variaţiile folositoare. În schema evoluţiei speciilor liniile orizontale reprezintă intervalul dintre 1000 de generaţii. Cele 11 specii imaginate reprezintă tot atâtea cazuri particulare ale evoluţiei, iar distanţa dintre ele pe orizontală sugerează gradul de înrudire dintre specii. În cele 10.000 de generaţii unele specii supravieţuiesc foarte puţin, altele mai mult, iar două dintre ele (E şi F) străbat timpul fără să se modifice. Speciile A şi I dau naştere, prin divergenţă, la alte specii. Acestea, la rândul lor, după un anumit interval de timp şi după multe alte generaţii vor forma alte specii, care ar putea fi foarte bine încadrate în taxoni superiori (genuri, familii, ordine etc.). Raţionamentul lui Darwin este foarte simplu şi convingător. Într-o mie de generaţii, ca urmare a modificării unor factori de mediu, apar nesfârşite variaţii, unele utile, altele dăunătoare sau neutre. Apare astfel o inechivalenţă între indivizi în lupta pentru existenţă (atât între fraţi şi surori, cât şi între aceştia şi părinţii lor). În lupta pentru existenţă va supravieţui, să presupunem, două variaţii diametral opuse. În următoarele mii de generaţii evenimentele se pot desfăşura în acelaşi mod, astfel că, după 10.000 de generaţii specia A va da naştere la trei specii noi, surori: a10, f10 şi m10. Aceste specii descind din una şi aceeaşi specie (A); au deci o origine comună. Totuşi, speciile a10 şi f10 sunt mai asemănătoare între ele şi se diferenţiază de m10. Este firesc ca a10 şi m10 să se asemene mai mult între ele deoarece au mers împreună o anumită perioadă de timp, când s-au cristalizat anumite caractere, care sunt

33

comune, apoi s-au depărtat prin divergenţa altor caractere. Cele trei specii (a10, f10 şi m10) dau naştere, fiecare, la alte specii. Este simplu să constatăm că speciile a14, q14, p14 descind din a10 şi că au multe afinităţi între ele deoarece descind din acelaşi strămoş, cu toate că au şi unele caracteristici proprii, altfel n-ar fi specii independente. Speciile b14 şi f14 descind din f10. Se aseamănă în multe privinţe între ele deoarece descind din strămoşul comun (f10). Speciile a14, q14, p14 se comportă de parcă ar fi nişte specii ce aparţin aceluiaşi gen, iar speciile b14 şi f14 parcă ar fi speciile altui gen. Speciile celor două genuri provin, totuşi, dintr-un strămoş comun. Ele ar putea face parte dintr-o familie comună, deosebindu-se de speciile a14, i14 şi m14, care ar aparţine unui gen diferit, dintr-o familie diferită. Cele două familii diferite provin, totuşi, dintr-un strămoş comun (specia A). Este ca şi cum aceste familii ar face parte din acelaşi ordin. Iată cât de uşor am trecut de la un proces de speciaţie, deci de microevoluţie, la unul de formare de taxoni superiori, deci de macroevoluţie. Mai este necesar să insistăm asupra faptului că în gândirea lui Darwin aceiaşi factori acţionează atât în microevoluţie cât şi în macroevoluţie? Nu este cazul, putem deduce aceasta cu uşurinţă. Se mai poate pune o întrebare: oare specia f10 este o specie adevărată? Ea s-a desprins mai târziu din trunchiul comun cu specia a10. A avut timpul necesar să se contureze ca o specie definitivă, sau doar ca o subspecie? Este greu de răspuns. De altfel Darwin n-a putut răspunde la această întrebare, aşa cum putem deduce din cele precizate în Originea speciilor: „până în prezent nu s-a putut trage o linie de demarcaţie precisă între specii şi subspecii – adică între acele forme care,

34

după părerea unor naturalişti, se apropie foarte mult de rangul de specie, fără a ajunge întru totul la acest nivel.” Iar mai departe precizează că: „o variaţie bine pronunţată poate fi astfel considerată ca fiind o specie incipientă, iar speciile nu sunt decât varietăţi bine pronunţate”. După câte putem constata este greu de făcut diferenţa dintre specie şi subspecie şi chiar între specie şi o varietate mai accentuată. Deci nu putem răspunde la întrebarea noastră în ceea ce priveşte poziţia speciei f10. Asta nu pentru faptul că Darwin nu a ştiut ce reprezintă specia. El a fost un foarte bun sistematician, a cercetat în special Cirripedele. El a analizat statutul unor specii prin hibridări între specii diferite. Rezultatul este foarte variat: - unele specii dau descendenţi sterili; - alte specii dau descendenţi sterili între ei, dar fertili în încrucişarea cu unul dintre ascendenţi; - descendenţi fertili, dar care revin în generaţii la una dintre formele parentale. Deci, diferenţierea speciilor este foarte variată, nu se poate stabili un hotar precis între ele. Atunci ce este specia? Ar fi o populaţie (sau mai multe) de indivizi care se aseamănă între ei, se reproduc în mod normal şi care sunt izolate reproductiv de populaţiile altor specii. Iată însă că izolarea reproductivă nu funcţionează normal. Pe de altă parte nu putem încadra aici speciile asexuate (care nu au sexualitate, deci nu participă doi indivizi la formarea descendenţei lor). Cum vede Darwin specia? Cum o defineşte? El nu dă o definiţie a speciei. Mai mult decât atât, Darwin, asemenea lui Lamarck, nu recunoaşte specia, văzând-o numai în dinamica sa. Iată ce spune Darwin despre specie: „privesc termenul de specie ca fiind dat în mod arbitrar, din motive de comoditate unui grup de indivizi care se aseamănă foarte mult între ei; termenul de

35

specie nu se deosebeşte în mod esenţial de cel de varietate, care se dă unor forme mai puţin distincte şi mai variabile. De asemenea, şi termenul de varietate, în comparaţie cu simplele diferenţe individuale, este aplicat în mod arbitrar şi din comoditate, astfel că, în această perioadă speciile sunt despărţite unele de altele prin hiatusuri mari sau mici, iar unele se găsesc chiar la hotarul dintre specii şi subspecii”. Nerecunoaşterea speciei l-a supărat grav pe Agassiz, care i-a reproşat, pe bună dreptate, lui Darwin. Darwin s-a supărat atunci când a auzit că este acuzat că nu recunoaşte specia. Considera că, tocmai el, care vorbeşte de evoluţia speciilor, nu poate fi acuzat de acest lucru. Însă una este supărarea şi alta este afirmaţia făcută. Darwin însă şi-a concentrat efortul în ceea ce priveşte cunoaşterea speciei ca proces, în dinamica sa, nu aşa cum o considerăm noi astăzi, ca etapă a evoluţiei. Darwin mai are meritul de a fi fundamentat în mod ştiinţific descendenţa omului din maimuţele antropoide, depăşind cu mult argumentele aduse de Lamarck. Succesul lui Darwin în fundamentarea teoriei evoluţiei a fost de neimaginat. Teoria evoluţiei s-a răspândit cu iuţeală, schimbând radical gândirea biologică şi pe cea filosofică. Succesul a fost datorat în primul rând partizanilor săi, între care Thomas Huxley şi Ernst Haeckel au fost cei mai remarcabili. Thomas Huxley a rămas inegalabil în ceea ce priveşte apărarea darwinismului împotriva acuzaţiilor aduse de reprezentanţii bisericii, iar Ernst Haeckel a dezvoltat ideile evoluţioniste prin cercetările şi teoriile sale. Asta nu înseamnă că atât Darwin, cât şi teoria sa n-au stârnit critici şi chiar unele atacuri grosolane. Cu

36

toate acestea teoria lui Darwin a rezistat, cu unele prelucrări importante, până în zilele noastre. Critica teoriei darwiniste În ceea ce priveşte criticele aduse teoriei darwiniste a evoluţiei trebuie să ţinem seama de două aspecte importante: - de veridicitatea lor; - de nivelul dezvoltării ştiinţelor biologice în etapa respectivă. Unele acuzaţii aduse teoriei darwiniste sunt false sau sunt forţate. În acest sens menţionăm următoarele acuzaţii: - Darwin a greşit atunci când a considerat că unele variaţii sunt nedefinite. Termenul acesta a creat ample controverse şi a stârnit nesfârşite pasiuni. În realitate Darwin le-a numit astfel deoarece nu putea să explice mecanismul apariţiei lor. El nu-şi dădea seama de ce indivizii aceiaşi populaţii răspund în mod diferit la unul şi acelaşi factor de mediu modificat. Nu putea să bănuiască de existenţa aşa-numitelor mutaţii şi de caracteristicile lor. Darwin a fost acuzat de malthusianism, de faptul că a acceptat ideile lui Thomas Malthus asupra rolului suprapopulaţiei în declanşarea procesului de luptă pentru existenţă. Thomas Malthus a sesizat corect şi perfect că înmulţirea populaţiei umane se realizează în progresie geometrică, în timp ce creşterea bunurilor materiale se produce în progresie aritmetică, ceea ce declanşează, la un moment dat, lupta pentru existenţă. Acest principiu funcţionează perfect şi în cadrul altor specii, nu numai la specia Homo sapiens. Şi fără Malthus ar fi putut ajunge Darwin la înţelegerea acestui aspect, astfel că acuzaţia adusă este lipsită de sens.

37

Darwin este de asemenea criticat, pe nedrept, considerăm noi, că a supraevaluat rolul luptei pentru existenţă, că vede peste tot doar lupta pentru existenţă, chiar şi cu condiţiile de mediu. Critica este forţată. În primul rând Darwin atribuie luptei pentru existenţă şi o semnificaţie metaforică. În această situaţie, a vedea în lupta cu condiţiile de mediu o luptă pentru existenţă nu ni se pare greşit. Aspre luări de poziţii au fost luate împotriva lui Darwin pentru că a afirmat că lupta intraspecifică este mai violentă. S-a considerat, mai ales de către cei din estul Europei, că în aceste situaţii ar trebui să acceptăm o luptă pentru existenţă chiar şi în cadrul populaţiilor umane, ceea ce este inacceptabil. A nu vedea faptul că, chiar şi în cadrul populaţiilor umane se dă o luptă pentru existenţă şi chiar violentă, înseamnă o naivitate sau o lipsă crasă de realism. Darwin a fost şi încă mai este acuzat de faptul că a acceptat idea transformării speciilor ca urmare a acţiunii directe a mediului. T.S.E. nu acceptă o influenţă directă a mediului asupra organismelor. Totul porneşte de la faptul că mutaţiile apar oarecum întâmplător faţă de acţiunea factorilor de mediu. Dacă ar fi să acceptăm unele acuzaţii pertinente aduse teoriei lui Darwin atunci ar trebui să menţionăm: - folosirea legii lamarckiene a uzului şi a neuzului în explicarea modificării unor organe în evoluţie; - acceptarea moştenirii caracterelor dobândite; - neacceptarea salturilor în procesul de evoluţie, ci numai a evoluţiei lente; pentru aceasta Darwin a fost considerat drept un evoluţionist plat; - confuzia întreţinută în delimitarea speciei şi a subspeciei, sau chiar a unei varietăţi accentuate; - nerecunoaşterea speciei.

38

Ţinem să subliniem şi să întărim meritele lui Darwin în fundamentarea teoriei evoluţiei. Faptul că de la lansarea teoriei evoluţiei în 1859 s-a acumulat un vast material biologic ştiinţific şi s-au dezvoltat direcţii noi de cercetare, nebănuite în timpul lui Darwin, a condus la necesitatea integrării lor în conceptul de evoluţie şi la dezvoltarea sau chiar restructurarea teoriei evoluţiei. Subliniem din nou, şi ori de câte ori va fi necesar, că teoria lui Darwin n-a fost respinsă şi nici nu a căzut, asemenea unui guvern într-o anumită ţară. De la început a apărut o tendinţă de a dezvolta această teorie şi de a o ajusta în funcţie de noile cuceriri ale ştiinţelor biologice. Trebuie să recunoaştem că Darwin a reuşit să rezolve unele probleme esenţiale ale mecanismelor evolutive: - a probat realitatea evoluţiei ca fenomen cosmic; - a descoperit forţele motrice ale evoluţiei; - a explicat originea şi desfăşurarea proceselor adaptative; - a fundamentat pe baze ştiinţifice originea şi evoluţia omului; - teoria sa are drept coloană vertebrală selecţia naturală. Interesant este faptul că, după fundamentarea evoluţiei ca fenomen cosmic de către Darwin şi acceptarea teoriei sale în întreaga lume, a fost redescoperit Lamarck. Mulţi dintre marii evoluţionişti ai lumii explicau mecanismele evoluţiei mai ales prin gândirea lui Lamarck. De altfel, în secolul XX au apărut multiple curente de nuanţă darwinistă sau lamarckistă.

39

DEZVOLTAREA TEORIEI DARWINISTE După cum precizam în partea introductivă, teoria lui Darwin a fost îmbrăţişată cu entuziasm de mai toţi marii biologi ai lumii, între care Ernst Haeckel a strălucit. Ernst Haeckel a fost cel mai mare partizan al darwinismului şi a făcut din Universitatea din Jena o adevărată „cetate a evoluţionismului”. Marii biologi au contribuit, prin cercetările şi ideile lor, atât la răspândirea cât şi la consolidarea evoluţionismului. Prin autoritatea sa ştiinţifică, Ernst Haeckel a reuşit să elucideze multiple aspecte ale evoluţiei biologice şi să canalizeze orientările atât din biologie cât şi din filosofie pe direcţia concepţiei evoluţioniste. Fundamentează, împreună cu profesorul său, Müller, legea biogenetică fundamentală, cu o semnificaţie deosebită în înţelegerea evoluţiei ca fenomen biologic. Formulează teoria arhegoniei, prin care încearcă, pentru prima dată, în mod ştiinţific, să conceapă modul în care ar fi putut apărea şi evolua viaţa pe planeta Terra, în condiţiile formării acesteia. Îşi imaginează nişte fiinţe ipotetice, pe care le numeşte Monere şi care ar fi constituit primele fiinţe vii care au apărut pe planeta noastră. Acestea ar fi fost fără nucleu, fără membrana şi cu mişcări amoeboide. Ernst Haeckel acceptă ideile lui Darwin privind descendenţa omului din unele maimuţe antropoide primitive. În 1868 concepe o formă de legătură (de tranziţie) între maimuţe şi om, pe care o numeşte Pitecanthropus erectus. Prezintă planul de structură al acestei forme de tranziţie; dar nu numai atât, presupune şi perioada geologică şi regiunea geografică în care aceasta şi-ar fi putut desfăşura existenţa. Descoperirea de către elevul său, Eugen Dubois, în 1891, a unor resturi fosile în insula Djawa, la Trinil, pe

40

malurile râului Solo, la poalele vulcanului Lawu-Kukusan, care se încadrau perfect în descrierea lui Ernst Haeckel a lui Pitecanthropus erectus a entuziasmat lumea ştiinţifică şi a impus spectaculos evoluţionismul. Veriga de legătură a avut o existenţă reală. Deci se poate imagina un drum evolutiv sub forma unor arbori filogenetici. Nu întâmplător Ernst Haeckel construieşte primii arbori filogenetici, pe baze ştiinţifice, în lumea animală. Dacă adăugăm la aceasta senzaţionala demonstraţie făcută de Vladimir Kovalevsky privind evoluţia calului, ne putem imagina mai uşor triumful concepţiei evoluţioniste. V. Kovalevsky a reuşit să descopere şi să prezinte lumii ştiinţifice, pe baza unor fosile conservate excepţional, seria evoluţiei calului, pornind de la forme mici, cu 5 degete, de mărimea unei vulpi, de tipul lui Eohippus şi trecând prin Meryhippus, Hipparion, Pliohippus şi Equus caballus, forme din ce în ce mai mari şi cu un număr mai mic de degete, ajungând până la calul actual cu un singur deget şi cu o înălţime impozantă. Descoperirea lui V. Kovalevsky a cucerit lumea ştiinţifică şi a impus evoluţionismul ca o teorie dominantă. Acumulările ştiinţifice din domeniul biologiei, determinate de creşterea exponenţială a cercetărilor au condus la apariţia unor direcţii noi de cercetare (ecologie, genetică) şi la dezvoltarea impresionantă a altora (paleontologie, embriologie, citologie etc.). Noile acumulări ştiinţifice se cereau a fi interpretate în stil evoluţionist. Pornind de aici au început să apară o serie de teorii noi, care încercau să elucideze o faţetă sau alta a unor procese şi fenomene biologice. Noile teorii nu sunt antievoluţioniste, ci mai curând de nuanţă darwinistă sau lamarckistă. Am subliniat deja faptul că, după fundamentarea teoriei evoluţiei de către Darwin, a fost redescoperit Lamarck. Astfel ne

41

explicăm apariţia unor curente noi de nuanţă darwinistă sau lamarckistă.

TEORII NEODARWINISTE

Teoria micelară a eredităţii Teoria micelară a eredităţii, formulată de Karl Wilhelm Nägeli, porneşte de la ideile lui Darwin cuprinse în teoria pangenezei. În 1884 Nägeli lansează o teorie conform căreia celulele corpului ar fi de două feluri, în funcţie de plasma pe care o conţin: - celule somatice, care conţin plasma nutritivă sau trofoplasma; - celule reproducătoare, care conţin plasma germinativă sau idioplasma. Plasma nutritivă are doar rol structural şi metabolic, în timp ce plasma germinativă are rol esenţial în transmiterea caracterelor ereditare. Plasma germinativă ar fi formată din micelii, care sunt ordonate în cordoane micelare ce străbat întregul corp, formând o reţea micelară amplă. Caracterele corpului sunt cuprinse în micelii. Pornind de la observaţia că unele organisme au o mare capacitate de regenerare, Nägeli a considerat că fiecare cordon micelar ar conţine micelii pentru toate caracterele. Miceliile idioplasmei se găsesc în celulele sexuale. În momentul edificării organismului aceste micelii trec din celulele idioplasmei în celulele trofoplasmei şi expun caracterele, în funcţie de care se formează organele. După aceasta ele se retrag în celulele reproducătoare. Atunci când se găsesc răspândite în tot corpul miceliile

42

idioplasmei sunt influenţate de condiţiile de mediu, astfel că toate caracterele dobândite sunt înscrise în acestea şi pot apoi fi transmise la urmaşi. Mai mult decât atât, Nägeli consideră că filamentele miceliilor idioplasmei sunt predeterminate încă de la apariţia vieţii şi conţin în structura lor pe lângă caracterele actuale ale speciilor şi pe cele viitoare. Nu putem preciza care a fost sursa de informaţie, însă Nägeli atribuie idioplasmei o tendinţă spre perfecţionare a organismelor, ceea ce ne aminteşte de propensiunea sau tendinţa internă a organismelor spre progres formulată de către J.B. Lamarck.

Teoria mutaţionistă Pe aceeaşi linie se plasează teoria mutaţionistă fondată de Hugo de Vries. La începutul secolului XX, prin cele două cărţi ale sale (Teoria mutaţiilor, 1901-1903 şi Specii şi varietăţi şi geneza lor prin mutaţii, 1906) Hugo de Vries lansează o teorie asupra mutaţiilor, care pot afecta materialul genetic, teorie care avea să influenţeze foarte puternic dezvoltarea geneticii. Pornind de la teoria pangenetică a lui Darwin, Hugo de Vries admite existenţa unor particule informaţionale cu rol în transmiterea caracterelor ereditare, pe care le numeşte pangene. Pangenele se găsesc în toate celulele, cantonate în nucleu, astfel că nu trebuie să circule prin organism. Ele se divid odată cu celula, astfel că se transmit şi la celulele noi. Aceste particule sunt supuse unor modificări numite mutaţii, ca urmare a acţiunii factorilor de mediu. Mutaţiile suferite de materialul genetic determină variaţii bruşte, care conduc direct la apariţia de specii noi. Deci, evoluţia nu este un proces continuu şi lent, aşa cum afirma Darwin, ci se realizează

43

prin salturi bruşte, datorită mutaţiilor, de unde şi numele teoriei. Variaţiile individuale obişnuite, care prin selecţie artificială pot conduce la o înnobilare a organismelor, nu au importanţă în formarea de specii noi. Ele dispar atunci când selecţia încetează. Speciile noi apar, după Hugo de Vries, prin mutaţii, care se dovedesc a fi definitive. Ele rămân constante până ce, eventual, apar alte mutaţii. Hugo de Vries a lucrat pe Oenothera lamarckiana şi a obţinut numeroase mutaţii ce au condus la apariţia de noi specii, ceea ce i-a permis conceperea acestei legi. Lăsăm la o parte faptul că unele dintre aşa-numitele mutaţii ale sale nu erau de fapt mutaţii, ci diferite forme de segregare a unor caractere. Nu avea el cum să-şi dea seama atunci de aceste aspecte. Hugo de Vries formulează chiar unele legi ale fenomenului mutaţional: - speciile noi se produc brusc, fără faze intermediare; - speciile noi sunt pe deplin constante chiar din momentul apariţiei lor; - speciile noi corespund cu adevărat unor specii, nu sunt simple variaţii; - speciile noi apar într-un număr mare de indivizi sau cel puţin aceştia apar în aceeaşi perioadă; - noile caractere apărute nu indică vreo relaţie evidentă de asemănare cu variabilitatea individuală; - mutaţiile pot afecta diferite organe, ceea ce înseamnă că se pot manifesta în toate direcţiile; - procesele mutaţionale se manifestă periodic. De Vries constată că mutaţiile nu formează şiruri neîntrerupte, asemenea variaţiilor neereditare şi că acestea pot fi folositoare sau dăunătoare. El constată de asemenea, că unele mutaţii pot apărea în mod repetat.

44

El nu este de acord cu transmiterea caracterelor dobândite şi nu dă importanţă selecţiei naturale. Hugo de Vries arată că selecţia poate explica supravieţuirea celui mai apt, însă nu şi apariţia celui mai apt, ceea ce realizează mutaţiile. Se declară un continuator al darwinismului, nu un opozant.

Neodarwinismul (Weismannismul)

August Weismann poate fi considerat un ultradarwinist, dacă ţinem seama de modul în care a abordat problema selecţiei naturale. Dezvoltând ideile lui K. Nägeli, el separă şi mai tranşant idioplasma sau plasma germinativă de trofoplasmă. Consideră că idioplasma se găseşte numai în celulele sexuale şi anume în cromozomi şi nu acordă nici o importanţă trofoplasmei în transmiterea caracterelor ereditare. Nici nu acceptă idea de transmitere a caracterelor dobândite. Weismann concepe substanţa ereditară ca având o structură complexă. Cele mai simple formaţiuni sunt bioforii. Aceştia se grupează în determinante, care se structurează la rândul lor în idae, iar acestea formează idantele sau cromozomii. Elementele materiale ale eredităţii sunt cantonate numai în celulele sexuale. După diviziunea oului bioforii se răspândesc în celulele somatice având rol în formarea ţesuturilor din noul organism. Determinantele au rol în formarea caracterelor, iar idantele controlează formarea întregului organism. După edificarea organismelor bioforii se regrupează în celulele sexuale şi îşi reiau funcţia de procreaţie. Weismann face o diferenţiere tranşantă între variaţiile germinale, care apar în plasma germinativă şi se transmit ereditar şi variaţiile somatice, caracteristice

45

plasmei nutritive, care nu au nici un ecou asupra factorilor ereditari. Weismann nu numai că acordă un rol capital selecţiei naturale, considerând că este atotputernică în procesul evoluţiei, dar o plasează chiar şi la nivelul elementelor constitutive ale plasmei germinative. În concepţia sa ar avea loc o luptă pentru existenţă între determinante, în tendinţa lor de a-şi asimila hrana necesară. În felul acesta ar avea loc o selecţie germinală. Pentru a da sens principiului uzului şi al neuzului, el consideră că selecţia germinală are loc numai la nivelul organelor folositoare, nu şi la nivelul celor nefolositoare care încetează a mai funcţiona. Se opune cu îndârjire principiului moştenirii caracterelor dobândite aducând ca argumente datele obţinute în anumite experimente. A efectuat experimente pe mai multe generaţii de şoareci, cărora le-a tăiat coada, însă de fiecare dată s-au format şoareci cu coadă. O altă teorie a lui Weismann este aceea a continuităţii plasmei germinative sau a nemuririi sale. Conform gândirii sale elementele materiale ale substratului ereditar, începând cu bioforii şi terminând cu idantele, se transmit din generaţie în generaţie fiind practic nemuritoare. Weismann a avut o intuiţie genială în ceea ce priveşte structurarea complexă a substratului ereditar şi a surprins cu mare subtilitate caracterul nemuritor al plasmei germinative. În schimb, acceptarea luptei pentru existenţă între componentele structurale ale substratului ereditar a fost nefericită. Trebuie însă să recunoaştem meritele sale în apărarea darwinismului şi mai ales în aprecierea rolului selecţiei naturale în

46

procesul evoluţiei, fapt pentru care a fost considerat, aşa cum am mai afirmat, ca fiind ultradarwinist.

Teoria factorilor ereditari

Teoria evoluţiei a fost dezvoltată şi completată pe parcurs prin lansarea unor ipoteze care elucidau anumite mecanisme ale proceselor evolutive, pe care Darwin nu le abordase. În acest sens trebuie să arătăm că teoria factorilor ereditari fundamentată de Gregor Mendel este încadrată în teoriile de orientare neodarwinistă. Mendel, care este considerat părintele geneticii, a constatat şi a demonstrat experimental că orice însuşire a organismelor este determinată de anumite particule materiale care au funcţie ereditară, pe care le-a numit factori ereditari. Prin mono- şi dihibridări (în funcţie de numărul de caractere luate sub observaţie) Mendel a descoperit două legi ale eredităţii de importanţă capitală în înţelegerea transmiterii caracterelor ereditare: - legea purităţii generaţiilor; - legea segregării independente a perechilor de caractere. Fiind un excelent experimentator, un fin observator şi aplicând în acelaşi timp şi calculele statistice, Mendel a urmărit manifestarea caracterelor în prima generaţie, ceea ce i-a permis înţelegerea şi explicarea manifestării factorilor ereditari. Astfel, a descoperit uniformitatea caracterelor în prima generaţie şi diferite tipuri de segregare exprimate statistic în a doua generaţie. Chiar dacă lucrările sale publicate în 1865 au fost redescoperite abia la începutul secolului XX, acestea au stat la baza cristalizării geneticii ca ştiinţă. A fost meritul olandezului Hugo de Vries, a germanului C. Correns şi a austriacului E. Tschermack să facă

47

cunoscute legile lui Mendel şi să le integreze perfect în explicarea unor procese evolutive. Teoria cromozomială a eredităţii Legile transmiterii caracterelor ereditare descoperite de Mendel la plante (în primul rând în experimentele efectuate pe Pisum sativum, dar şi pe Zea mays, Mirabilis jalapa şi altele) au fost confirmate de Thomas Morgan şi la animale. Acesta a lansat astfel teoria cromozomială a eredităţii, contribuind la elucidarea unor probleme privind transmiterea caracterelor ereditare, la dezvoltarea geneticii moderne şi la conturarea teoriei sintetice a evoluţiei. Putem astfel remarca cu uşurinţă că alături de teoria evoluţiei elaborată de Darwin se conturează unele teorii noi, care au rolul de a lumina anumite faţete ale proceselor evolutive, pe care Darwin nu le bănuia. Aceste teorii nu sunt lansate ca teorii antidarwiniste sau antievoluţioniste ci, dimpotrivă, concură la dezvoltarea evoluţionismului. Morgan avea să explice astfel că selecţia nu determină variabilitatea, ci doar separă (triază) anumite gene modificate. Factorii ereditari ai lui Mendel au devenit realităţi materiale denumite gene, iar variaţiile pe care pune accentul Darwin (în special cele nedefinite) nu sunt altceva decât mutaţiile suferite de gene. Thomas Morgan reorientează gândirea evoluţionistă arătând că evoluţia constă, în esenţă, în modificarea şi apariţia de noi gene, care influenţează manifestarea însuşirilor fenotipice. Descoperind faptul că genele sunt dispuse în cromozomi, precum şi modul de transmitere a lor şi fenomenul de crossing-over, Morgan pune bazele geneticii moderne.

48

Ar fi foarte firească întrebarea: de ce nu s-a considerat că darwinismul (sau evoluţionismul) a intrat în impas atunci când au fost descoperite legile lui Mendel sau atunci când Morgan a elucidat mecanismele cromozomiale ale transmiterii caracterelor ereditare? Nu s-a întâmplat acest lucru deoarece noile teorii au fost considerate ca o dezvoltare a evoluţionismului şi nu ca o infirmare a lui. De altfel, deja nu mai putem vorbi doar de darwinism, ci de evoluţie ca fenomen cosmic şi de evoluţionism ca un complex de teorii care concură la elucidarea mecanismelor evoluţiei. Teoria izolării geografice În această orientare trebuie să înţelegem şi teoria izolării geografice fundamentată de Moritz Wagner (1868). M. Wagner a descoperit rolul izolării geografice în formarea unor specii. Conform gândirii sale, formarea unor specii noi poate avea loc acolo unde un grup mic de indivizi (o populaţie redusă) părăseşte arealul natural al speciei din care fac parte şi se instalează în altă zonă, unde condiţiile de mediu sunt oarecum diferite. Ca urmare a izolării de întregul speciei din care s-au desprins, aceşti indivizi vor avea tendinţa de a se diferenţia, conturând o nouă specie. Faptul că M. Wagner pune accentul doar pe rolul izolării geografice neglijând selecţia naturală a stârnit mânia lui A. Weismann, care a atacat violent teoria izolării geografice. Totuşi, argumentele aduse şi de alţi biologi, între care Karl Jordan (1861-1957) şi David Star Jordan (1851-1931), au întărit principiile acestei legi, iar biologia modernă a confirmat realitatea ei prin existenţa în natură a aşa-numitei speciaţii alopatrice. Astfel, teoria izolării geografice a fost dezvoltată de Stressemann

49

(1919), B. Rensch (1929, 1933, 1960), Th. Dobzhansky (1937, 1951), J.S. Huxley (1942), E. Mayr (1942, 1970) ş.a., fără a considera că aceasta este singura cale de formare a speciilor. De altfel, alături de speciaţia alopatrică se vorbeşte şi de speciaţia simpatrică, parapatrică, stasipatrică etc. Teoria izolării geografice trebuie înţeleasă ca o teorie care nu înlocuieşte pe cea a evoluţiei formulată de Darwin, nici nu explică evoluţia integral, ci apare ca o teorie, alături de multe altele, care concură la explicarea mecanismelor evoluţiei. Ca urmare a apariţiei unei multitudini de teorii care explică procesele evolutive se simţea nevoia realizării unei sinteze, care să integreze conceptul de evoluţie şi să contureze evoluţionismul ca o gândire unitară.

TEORII NEOLAMARCKISTE

Rămâne pentru noi o enigmă faptul că gândirea lui Lamarck încă mai polarizează în jurul său pe unii biologi. Deşi ideile sale nu sunt acceptate de T.S.E., se încearcă revitalizarea lor pentru a explica unele mecanisme ale evoluţiei. Aşa cum am precizat anterior, teoria lui Lamarck a fost redescoperită după lansarea teoriei evoluţiei de către Darwin. Au apărut o serie de curente neolamarckiste care au dezvoltat unele dintre ideile lui Lamarck.

50

Mecanolamarckismul Mecanolamarckismul sau ectogenetismul a încercat să probeze realitatea moştenirii caracterelor dobândite. Conform gândirii acestui curent evoluţia este redusă la adaptarea directă a organismelor la mediu. Alături de unii biologi, filosoful Herbert Spencer nu acceptă ideea că micile variaţii dobândite, provocate de mediu, nu ar putea fi transmise ereditar. În disputa academică purtată cu August Weismann, H. Spencer afirma că: „ori caracterele dobândite sunt ereditare, ori nu există evoluţie”. Adaptarea este însă explicată prin mecanisme materialist-mecaniciste. Spencer considera că organismele se comportă asemenea unor agregate organice, care tind să treacă de la o simplicitate indistinctă, primitivă, la o complexitate din ce în ce mai distinctă şi mai accentuată. Deci structura unui organism ar gravita de la o stare omogenă indefinită spre o stare eterogenă definită. Mai mult decât atât, eterogenitatea se formează simultan. Mecanolamarckiştii acceptau ideea că plantele superioare ar fi provenit din cele inferioare, unicelulare, prin celularizarea acestora. Astfel, Caulerpa crassifolia (o algă unicelulară cu un habitus asemănător plantelor superioare) ar fi dat naştere, prin celularizarea talului, unor cormofite. O astfel de ipoteză nu poate fi acceptată, neavând nici un suport real. De altfel, aşa cum remarcă Lucian Blaga în lucrarea Aspecte antropologice: „Viaţa nu progresează de la stări de neadaptare la stări de adaptare. Perspectiva aceasta e falsă”. H. Spencer recunoaşte selecţia naturală, însă îi acordă un rol secundar, redus, rolul ei diminuându-se odată cu evoluţia.

51

Viziunea mecanicistă culminează cu clasificarea factorilor evoluţiei realizată de Giard: factori primari şi secundari. Factorii primari ar fi cei ai mediului (în primul rând climatul) iar între factorii secundari ar acţiona şi selecţia naturală. Deşi încearcă să creeze impresia unei interacţiuni a factorilor primari cu cei secundari, Giard nu vedea decât o succesiune a acestora. În încercările de a explica trecerea de la Protozoare la Metazoare, în lumea animală, s-a apelat la diferite grupe de Flagelate şi Ciliate. Acest mod de a gândi nu reprezintă însă o soluţie evolutivă. Psiholamarckismul Psiholamarckismul sau autogenetismul dezvoltă conceptul lui Lamarck despre existenţa unei tendinţe interne spre progres a organismelor. Eduard Cope şi A. Wagner încearcă să explice evoluţia prin acţiunea unor factori psihici, care împing organismele spre progres. Factorii interni sunt proprii atât protozoarelor cât şi metazoarelor. Cum metazoarele sunt formate prin asocierea mai multor celule, acestea îşi păstrează tendinţa de progres chiar în corpul unitar al metazoarelor. Este ca şi cum adaptarea directă la mediu ar fi o capacitate înnăscută. Ed. Cope abordează evoluţia şi din punct de vedere energetic. El presupune un consum imens de energie în trecerea de la un palier evolutiv la altul. Ideea este foarte fertilă, însă această energie necesară pentru creşterea şi evoluţia organismelor ar fi de natură biologică proprie, independentă de energiile din lumea anorganică. Ar fi o energie care a pierdut conştiinţa primară de sine din care a apărut. După Ed. Cope conştiinţa apare odată cu viaţa constituind un primum

52

mobile în crearea structurilor organice. Această energie ar constitui conştiinţa primară care determină tendinţa organismelor către progres, deci către evoluţie. A fost şi firesc ca acest concept să nu fie acceptat nici de biologi şi nici de filosofi, deoarece nu au o bază reală. Mnemismul Mnemismul sau teoria mnemei este un alt curent neolamarckist care încearcă să explice moştenirea caracterelor dobândite. Teoria mnemei a fost fundamentată de Richard Simon, care consideră că geneza noului în evoluţie are loc prin înscrierea transformărilor produse de excitanţii externi în substanţa ereditară. Această înscriere poartă numele de engramă şi se transmite ereditar. Factorii mediului acţionează asupra organismului provocând anumite modificări la nivelul unor structuri chimice, care se înscriu asemenea memoriei în neuroni. Odată înscrise în aceste structuri, modificările se transmit întocmai ereditar. Aceasta este o teorie ectogenetistă, care se bazează pe un materialism mecanicist, neputând fi acceptată. Lamarckismul chimic Lamarckismul chimic încearcă să explice prin mecanisme chimice subtile moştenirea caracterelor dobândite. Partizanii acestui curent neolamarckist fac confuzie între influenţa mediului extern asupra organismelor şi moştenirea caracterelor dobândite.

53

Wintrebert (1949) considera că un factor al mediului (lumină, temperatură, umiditate etc.) determină, prin acţiune directă, o transformare în structura unui organ. Transformarea suferită nu afectează, în prima etapă, patrimoniul ereditar, ci numai metabolismul şi structura organului respectiv; şi, totuşi, se transmite ereditar înainte de a determina o modificare corespunzătoare în structura materialului genetic. Am putea realiza aici o comparaţie cu sistemul imunitar. Un factor de mediu se modifică. Ca urmare se produce o modificare la nivelul unei anumite structuri chimice, care reprezintă un mesager. Acesta acţionează ca un antigen în raport cu gena, ceea ce ar produce un răspuns din partea genei, asemănător unui anticorp. Astfel, factorul de mediu declanşează prin intermediul mesagerului chimic o modificare în patrimoniul ereditar. Caracterul dobândit este, după Wintrebert, o genă nouă, care apare pe cale chimică. Dezvoltând această idee, A. Boivin (1948) consideră că molecula care se formează în acest tip de relaţie (antigen-anticorp) s-ar ataşa de ADN şi i-ar induce în final transformarea corespunzătoare acţiunii mediului. Moştenirea caracterului dobândit s-ar realiza însă înainte ca structura ADN-ului să se fi modificat. Doar prezenţa mesagerului chimic lângă ADN ar avea această capacitate. După Boivin evoluţia este provocată de două cauze: - capacitatea organismului; - legile fizice universale. Explicaţia este destul de mecanicistă. Mesagerul chimic ar acţiona asupra unei molecule de ADN, care ar urma să-şi modifice structura în aşa fel, încât să înscrie modificarea produsă de mediu.

54

Ortolamarckismul Poate dintre toate curentele neolamarckiste cel mai mare succes l-a avut ortolamarckismul. Acesta a fost generat, în primul rând, de descoperirea, de către Vladimir Kovalevsky a seriei evolutive a calului. Dispunerea scheletelor din seria evolutivă a calului, care proba evoluţia de la calul cu 5 degete până la Equus caballus cu un singur deget, a uimit lumea ştiinţifică. Evoluţia a fost demonstrată, însă demonstraţia părea să pună în pericol înţelegerea acestui fenomen. Evoluţia calului părea să se desfăşoare unidirecţional (în linie dreaptă – A – B – C – D – E), trecând prin etape succesive canalizate către o adaptare de la viaţa de pădure la cea de stepă. Toate caracterele şirului de specii (spiţei) evoluează într-un singur sens, fără abateri, spre o continuă perfecţionare. Evoluţia calului a devenit treptat un fel de cal de paradă al paleobiologiei. Şi mai periculos era însă faptul că putea să devină un „cal troian” al evoluţionismului, o capcană şi să deformeze înţelegerea mecanismelor evolutive. Asta nu înseamnă că nu putem accepta ortoevoluţia ca un fenomen evolutiv real. Este posibilă o astfel de evoluţie, dar nu în cazul calului şi nici chiar al omului, aşa cum s-a încercat. Astfel, nici nu se concepea că omul n-ar fi avut o evoluţie canalizată, trecând prin etape succesive mai mult sau mai puţin lineare (Ramapithecus – Australopithecus – Homo habilis – Homo erectus – Homo sapiens neanderthalensis – Homo sapiens sapiens). Cel mai firesc lucru părea că arheantropii să progreseze atât sub aspect fizic cât şi intelectual către paleantropi, iar aceştia să dea naştere omului modern, de asemenea, printr-o şlefuire treptată sub raport biologic şi psiho-cultural.

55

Eimer oferă o imagine seducătoare a evoluţiei rectilinii. Evoluţia s-a realizat asemenea creşterii fizice a cristalelor, sau asemenea undelor, care se succed una după alta. Deci, pornind de la Hyracotherium, care trăia în pădure, având dimensiunea unei vulpi, s-a trecut prin Meryphippus şi Pliohippus către Equus caballus. Iată însă, că s-au descoperit şi alte forme de cai, care probează o evoluţie divergentă, nu rectilinie. Chiar Equus caballus era contemporan cu Hipparion, ceea ce înseamnă că Equus n-a descins direct din Hipparion, ci că amândouă genurile s-au desprins dintr-un strămoş comun. Tot aşa, dacă urmărim linia evolutivă a omului constatăm că arborele filogenetic al arheantropilor a fost deosebit de stufos (cu foarte multe subspecii), asemeni celui al paleantropilor şi că Homo habilis a fost, la un moment dat, contemporan cu Homo erectus erectus, după cum şi Homo sapiens neanderthalensis era contemporan cu Homo sapiens sapiens. Aceste situaţii infirmă ortogeneza în cele două linii evolutive. De altfel G.G. Simpson, paleontologul american, atrage atenţia de foarte multă vreme că şirurile ortogenetice nu reprezintă un fenomen universal în natură. Simpson explica existenţa unor linii ortoevolutive prin conservatorismul eredităţii şi caracterul orientat al procesului mutaţional. Asta înseamnă că mutaţiile pot fi, într-o anumită măsură orientate de mediu. În această situaţie selecţia naturală poate imprima un caracter rectiliniu evoluţiei. Deci ortogeneza este mai curând o ortoselecţie. Evoluţia calului a fost rezultatul unui proces complicat de mutaţie şi selecţie, mai ales de eliminare a unor forme şi de conservare a altora. Deci, Hipparionul

56

nu s-a transformat în calul actual, ci a dispărut în timpuri preistorice în Africa orientală.

MAREA SINTEZĂ A TEORIILOR EVOLUŢIONISTE

Spre mijlocul secolului XX se acumulaseră deja o multitudine de teorii care iluminau câte o faţetă sau alta a mecanismelor evolutive. Erau greu de separat curentele neodarwiniste de cele neolamarckiste. Multe date noi oferite de ştiinţele biologice nu îşi găseau explicaţii prin niciunul dintre mecanismele preconizate de cei doi fondatori. Genetica a cunoscut o dezvoltare miraculoasă, iar biologia populaţiilor a schimbat radical unitatea de bază asupra căreia acţionează selecţia (se trece de la rolul individului la cel al populaţiei). Ecologia, o ramură a ştiinţelor biologice, fundamentată de E. Haeckel, a înlesnit o înţelegere mai profundă a relaţiilor dintre organisme pe de o parte şi dintre acestea şi mediu, pe de altă parte. Geneticianul suedez A. Müntzing a entuziasmat lumea ştiinţifică prin lansarea metodei reconstituirii drumului evolutiv al unor specii. Müntzing a probat, pe baza studiului cromozomilor, că specia Galeopsis tetrahit (2n=32 cr) a provenit prin încrucişarea naturală a speciilor Galeopsis pubescens (2n=16 cr) şi Galeopsis speciosa (2n=16 cr). Cromozomii acestor două specii au fost recunoscuţi şi identificaţi în cromozomii speciei Galeopsis tetrahit. Deja s-a deschis o poartă enormă în elucidarea unor mecanisme de speciaţie. Se impunea realizarea unei sinteze în vederea explicării unitare a mecanismelor evoluţiei. Se simţea nevoia unei teorii coerente şi unitare, care să ofere o privire

57

atotcuprinzătoare asupra evoluţiei. Nu mai putea fi vorba de un nou titan, asemănător lui Darwin. Treptat, în aproape patru decenii, s-a cristalizat aşa-numita Teorie Sintetică a Evoluţiei. Nu este opera unui cercetător şi n-a apărut într-un anumit an şi într-o anumită carte. Nu! A fost o operă colectivă, iar acumulările s-au desfăşurat în timp.

TEORIA SINTETICĂ A EVOLUŢIEI

(POSTNEODARWINISMUL)

T.S.E. a apărut ca o necesitate sub presiunea acumulărilor noi de date ştiinţifice. Cine sunt ctitorii T.S.E.? După cum precizează Stephen Jay Gould (2002), prima fază a acestei teorii de sinteză ar fi marcată de integrarea cercetărilor lui Gregor Mendel cu teoria mutaţionistă a lui Hugo de Vries, la începutul veacului XX. A doua fază este iniţiată de apariţia lucrărilor: Genetics and The Origin of Species (1937), a lui Theodosie Dobzhansky, Evolution, The Modern Synthesis (1942) a lui Julian Huxley, Systematics and The Origin of Species, a lui Ernst Mayr (1942), Tempo and Mode in Evolution, a eminentului paleontolog G.G. Simpson (1944), Animal Cytology and Evolution, a lui M.T.D. White (1945), Neue Probleme der Abstammungslehre, a morfologului B. Rensch (1947) şi Variation and Evolution in Plants, a botanistului G.L. Stebbins (1950). Un rol aparte îl are G.B.S. Haldane, care prin lucrarea The Causes of Evolution (1932) realizează primele integrări ale unor noi descoperiri din biologice în gândirea evoluţionistă.

58

Am putea afirma că T.S.E. a prins definitiv contur şi s-a afirmat ca o teorie unitară în urma conferinţei internaţionale privind evoluţia, organizată de Ernst Mayr, (Workshop on the Evolutionary Synthesis – 1974) la Boston. La conferinţă au participat foarte mulţi biologi de renume, însă nu au participat Bernhard Rensch, care era bolnav, G.G. Simpson care era supărat pe E. Mayr şi Sewall Wright, pe care Mayr, nu l-a invitat. Poate participarea lor ar fi generat discuţii mai ample şi mai pertinente, care ar fi nuanţat unele neajunsuri ale teoriei pe cale de conturare deplină. T.S.E. părea să fi elucidat complet mecanismele evoluţiei. Se detaşează, de la început, ca o teorie care merge pe linia darwiniană în explicarea acestor mecanisme. „Coloana vertebrală” a teoriei lui Darwin, teoria selecţiei naturale, a rămas dominantă şi în T.S.E., chiar dacă au apărut multiple prelucrări ale conceptului de selecţie naturală. Principiile T.S.E. ar fi următoarele: 1. Selecţia naturală este principalul factor şi mecanism al evoluţiei biologice; 2. Evoluţia este produsul întâmplării, deşi nu se desfăşoară la întâmplare; 3. Evoluţia nu este predeterminată şi totuşi, are un sens, o anumită direcţie, fără să fie canalizată. Se considera că evoluţia este produsul întâmplării deoarece mutaţiile provocate de anumiţi factori ai mediului (fizici, chimici sau biologici) sunt neadecvate acestora, părând a apărea în mod întâmplător. Însă, deşi mutaţiile nu sunt adaptate sau preadaptate, ci de natură fortuită, deci evoluţia nu se produce la întâmplare. În ceea ce priveşte direcţia evoluţiei, nu este acceptată o interpretare teleologică, ci una teleonomică. Aşa cum vom vedea, termenul este

59

introdus de Pittendrigh (1958) fiind legat de capacitatea structurilor automate, de tip cibernetic, de a anticipa modificările majore ale unor factori de mediu. Aceasta înseamnă că fiinţelor vii nu le este propriu doar aşa-numitul feed-back, ci şi un feed-before. 4. Evoluţia se desfăşoară sub controlul mediului, însă nu este acceptată o influenţă directă a mediului, acesta acţionând ca un filtru al mutaţiilor. 5. Dintre direcţiile evolutive posibile va fi „aleasă” direcţia cea mai adecvată mediului concret de viaţă al speciei respective. 6. T.S.E. nu acceptă salturile explozive, macromutaţiile de amploare imaginate de Goldschmidt sau chiar cele presupuse de Hugo de Vries. Evoluţia se desfăşoară lent, fără a ajunge până la dictonul acceptat de Darwin „natura non facit saltum”. 7. T.S.E. consideră că macroevoluţia şi microevoluţia constituie un proces unitar şi că sunt generate de aceiaşi factori. 8. Spre deosebire de Darwin, T.S.E. recunoaşte că unitatea de bază în evoluţie este populaţia. Deci asupra populaţiei acţionează factorii evoluţiei, determinând schimbarea frecvenţei genelor. Între factorii evoluţiei sunt menţionaţi: mutaţia, migraţia, selecţia naturală, driftul genetic etc. Rolul populaţiei este atât de mare, încât evoluţia este definită ca o schimbare în frecvenţa genelor la nivelul populaţiei. Ansamblul de mecanisme care acţionează în transformarea speciilor reprezintă paradigma neodarwinistă. 9. Reprezentanţii T.S.E. consideră că specia nu dă naştere altei specii, ci unor subspecii. Aceasta întreţine confuzia în ceea ce priveşte delimitarea speciei de subspecie şi chiar în definirea speciei.

60

10. Evoluţia nu se realizează numai la nivelul speciilor cu reproducere sexuată, ci şi asexuată (ne referim la speciile apomictice). În ceea ce priveşte factorii evoluţiei T.S.E. n-a reuşit să realizeze o nomenclatură definitivă şi stabilă. În funcţie de autori sunt luaţi în seamă factori diferiţi, fără a fi stabilită o anumită importanţă sau ierarhie a lor. Desigur că mutaţiile reprezintă factorul important deoarece asigură apariţia variabilităţii. Schmalhausen (1968) pune accentul pe mutaţii, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală. Pentru Rensch factorii evoluţiei ar fi: - mutaţiile; - fluctuaţia numărului în populaţie; - izolarea reproductivă; - selecţia naturală. G.G. Simpson (1953) pune accentul pe următorii factori: - selecţia naturală; - mărimea şi structura populaţiei; - durata generaţiilor şi rata succesiunii lor; - influenţa mediului; - izolarea reproductivă. Asta nu înseamnă că Simpson nu acordă un rol important mutaţiilor. La aceşti factori Stebbins adaugă recombinările genetice, iar Dobzhanschy: povara genetică, înmulţirea sexuată, concurenţa şi driftul genetic. Putem evidenţia circa 14 factori ai evoluţiei, fără ca aceştia să fie recunoscuţi de toţi biologii sau să fie nominalizaţi într-o anumită ordine. Putem detaşa însă ca factori majori: - mutaţiile; - izolarea reproductivă; - selecţia naturală; - fluctuaţia numărului de indivizi în populaţie.

61

După cum putem remarca, suprapopulaţia mai este luată în seamă de Schmalhausen (1949, 1968) şi de Severţov (1981). Lupta pentru existenţă este neglijată sau apare sub forma concurenţei. De altfel Simpson, Zavadski şi Kalcinski vorbesc de o constelaţie de factori ai evoluţiei.

62

CRITICA T.S.E. SAU A EVOLUŢIONISMULUI CONTEMPORAN

Au intrat în limbajul nostru o serie de expresii precum: „critica evoluţionismului contemporan”, „criza evoluţionismului contemporan” sau „Evoluţionismul în impas?” Toate acestea sunt îndreptate împotriva evoluţionismului şi sunt vehiculate de anumite cercuri de interese care doresc să revigoreze controversa istorică dintre evoluţionism şi creaţionism. Unii mai păstrează chiar vechiul slogan al crizei darwinismului sau al căderii darwinismului. Am elucidat, credem noi, ce înseamnă evoluţie şi evoluţionism şi am considerat că în această perioadă a dezvoltării ştiinţei şi filosofiei nu mai este de actualitate să sinonimizăm darwinismul cu evoluţionismul. Pentru a fi mai expliciţi, ţinem să nuanţăm un aspect foarte important. Evoluţionismul reprezintă un concept care este susţinut de mai multe teorii care încearcă să explice evoluţia ca fenomen cosmic. Este adevărat că Charles Robert Darwin a fost şi este considerat ca fondatorul evoluţionismului şi că pentru mulţi darwinismul poate fi sinonimizat cu evoluţionismul. Totuşi, pentru cei avizaţi, este cunoscut faptul că părintele evoluţionismului este Jean Baptiste Lamarck, fondatorul transformismului. Chiar dacă Lamarck n-a folosit noţiunea de evoluţionism ci pe cea de transformism, transformismul înseamnă acelaşi lucru. De asemenea, este cunoscut faptul că de la lansarea teoriei lui Darwin au apărut o multitudine de alte teorii, care au avut drept scop dezvoltarea teoriei evoluţiei, adică punerea de acord a noilor cuceriri ale ştiinţei biologice cu gândirea evoluţionistă. Nesfârşite date oferite de ecologie, paleontologie, genetică etc.

63

nu au putut fi cunoscute şi nici măcar imaginate de Darwin, deoarece aceste ramuri ale ştiinţelor biologice au apărut după lansarea teoriei evoluţiei, sau au cunoscut o dezvoltare exponenţială (paleontologia, spre exemplu). Apărând o multitudine de teorii de nuanţă darwinistă sau lamarckistă s-a simţit nevoia, la mijlocul sec. XX, să se realizeze o sinteză a tuturor teoriilor care să elucideze mecanismele evoluţiei ca fenomen cosmic. Aşa a apărut Teoria Sintetică a Evoluţiei (T.S.E.). Se părea, în ultimele decenii ale secolului XX, că T.S.E. a elucidat toate mecanismele evoluţiei şi că n-ar mai exista enigme în ceea ce priveşte explicarea unor procese şi fenomene biologice. A fost o iluzie. Omul nu va putea ajunge niciodată la cunoaşterea adevărului absolut. Şi în cazul T.S.E. au început să apară unele fisuri. Unele principii au început să nu-i mai satisfacă pe biologi. Dacă trebuie să vorbim de un impas, atunci vom vorbi de impasul T.S.E. Biologii încearcă să găsească alte mecanisme în explicarea unor procese biologice, a unor mecanisme evolutive inedite. Deci, acest impas prin care trece T.S.E. îi onorează pe biologi şi nu reprezintă efectul unor dispute dintre evoluţionişti şi creaţionişti sau un impas impus din afară. Dacă prin evoluţionism înţelegem un număr oarecare de teorii care încearcă să explice mecanismele evoluţiei şi în această perioadă apar noi şi noi teorii evoluţioniste care luminează o faţetă sau alta a proceselor evolutive, ridicându-se împotriva unor principii ale T.S.E., înseamnă că evoluţionismul se găseşte în plin avânt, în plină restructurare şi nu în impas. Să nu confundăm impasul unei teorii cu impasul evoluţionismului ca mod de gândire sau concept. Care este impasul în care se găseşte T.S.E.? Impasul este determinat de principiile pe care le susţine. Elementul de bază în jurul căruia se poartă discuţiile este legat de raportul dintre micro- şi

64

macroevoluţie. T.S.E. consideră că aceeaşi factori guvernează şi microevoluţia şi macroevoluţia. Prin microevoluţie trebuie să înţelegem transformările care se petrec la nivelul populaţiilor şi procesul de speciaţie. Acestea sunt determinate de mutaţii şi de modificarea frecvenţei genelor în cadrul populaţiilor. Desigur că pătrunderea unor gene noi în cadrul unei populaţii se află sub controlul selecţiei naturale. Prin macroevoluţie trebuie să înţelegem apariţia taxonilor superiori. Aici trebuie să privim cu grijă ce înţelegem prin taxoni superiori. Dacă este vorba de apariţia unor genuri, familii, ordine sau clase în cadrul unei grupări monofiletice lucrurile par mai simple. Dacă punem problema diferenţierii unor încrengături sau clase care presupun apariţia unor organe noi, care permit cucerirea unor noi arealuri, a unor medii cu totul diferite, atunci problema se complică. Trecerea de la mediul acvatic la mediul terestru a vertebratelor a presupus apariţia unor aromorfoze cu semnificaţii evolutive deosebite. Desigur, trecerea a fost efectuată de o grupă de peşti, însă grupa respectivă trebuia să aibă anumite adaptări morfofuncţionale apărute chiar în mediul acvatic. Numai aşa ele se puteau aventura pe uscat. Este vorba de apariţia pulmonilor ca organe respiratorii, care să le permită respiraţia aeriană şi a unor membre (crose) solide, cu care să se poată deplasa pe un substrat dur. Aceste adaptări erau îndeplinite de Crossopterigieni. Se pune aici problema: aceste modificări majore sunt guvernate de aceiaşi factori care determină variabilitatea în cadrul populaţiilor sau în procesul de speciaţie? Doar nişte mutaţii minore şi selecţia naturală a lor au reuşit să provoace apariţia unor modificări atât de mari care să permită apariţia Batracienilor şi de aici a celorlalte grupe de vertebrate terestre? Aceiaşi factori au provocat apariţia învelişurilor embrionare (amnionul şi

65

alantoida) sau a aripilor la păsări? În aceste situaţii trebuie să fi intervenit alţi factori. Micro- şi macroevoluţia nu pot fi guvernate de aceeaşi factori. Pe bună dreptate reprezentanţii teoriei echilibrului punctat se ridică împotriva acestui principiu susţinut de T.S.E. Este şi firesc ca selecţia naturală să reprezinte „coloana vertebrală” a T.S.E., ceea ce reprezintă şi în gândirea lui Darwin. Totuşi, conceptul de selecţie naturală a suferit unele schimbări. O schimbare benefică este dată de faptul că unitatea de bază asupra căreia operează selecţia naturală este populaţia şi nu individul. În cadrul populaţiei se urmăreşte structura genetică, care se caracterizează prin frecvenţa genelor. Frecvenţa genelor se află sub controlul mediului, ceea ce determină apariţia unor modificări şi balansarea stării de echilibru, după care se ajunge la un nou echilibru. Rolul populaţiei a devenit atât de mare încât evoluţia este definită drept o schimbare în frecvenţa genelor din cadrul constelaţiei de gene a populaţiei. Ceea ce determină multiple comentarii este supraestimarea rolului selecţiei naturale şi adaptărilor precum, şi subaprecierea variaţiilor neadaptative. Modificările fenotipice sunt total neglijate. Este ştiut faptul că selecţia acţionează asupra fenotipului, nu a genotipului. Prin fenotip se exercită influenţa asupra genotipului. Konrad Lorenz atrage atenţia asupra rolului important al calităţii indivizilor în existenţa unei populaţii. Cercetările etologice ale lui K. Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru etologie, scot în evidenţă unele aspecte importante privind rolul indivizilor şi a modificărilor fenotipice în starea şi evoluţia unei populaţii. T.S.E. consideră selecţia naturală ca o lege pur statistică. Aplicarea aparatului matematic în interpretarea unor procese biologice este, desigur,

66

benefică. Să ne amintim doar de intuiţia genială a lui Gregor Mendel de a prelucra statistic datele obţinute în ceea ce priveşte transmiterea caracterelor ereditare. Totuşi, matematizarea exagerată a procesului de selecţie naturală determină denaturarea realităţii biologice, selecţia îşi depăşeşte caracterul ei statistic şi capătă însuşirile unei legităţi dinamice. J. Gould şi Lewontin (1970), J. Gould (2002) acuză T.S.E. că universalizează rolul selecţiei naturale şi al adaptării în evoluţie. Selecţia nu este totdeauna cauza efectivă a speciaţiei, iar speciaţia nu este în mod obligatoriu un proces de adaptare. T.S.E. neagă salturile explozive în evoluţie. Nu acceptă macromutaţiile de amploare care ar putea duce la apariţia de noi specii, deşi s-au acumulat suficiente date în acest sens. Fără a accepta dictonul lui Darwin „natura non facit saltum” este negată imposibilitatea unor salturi bruşte, a macromutaţiilor. Acceptând faptul că o specie nu dă naştere unei alte specii, ci unor subspecii, T.S.E. menţine confuzia creată de Darwin în ceea ce priveşte diferenţa dintre specie şi subspecie şi chiar asupra procesului de speciaţie ca atare. Criza evoluţionistă actuală este determinată şi de divorţul dintre cercetările de biologie moleculară şi cele care abordează organismul şi nivelele de organizare supraindividuale, ceea ce conduce la accentuarea reducţionismului. Reducţionismul este flagelul biologiei contemporane. În special după elucidarea structurii acizilor nucleici a avut loc o dezvoltare exponenţială a geneticii şi au apărut direcţii noi de cercetare precum biologia moleculară şi se vorbeşte acum chiar de la o biologie electronică. Se încearcă însă să se explice întregul organismului şi chiar funcţionarea nivelelor de

67

organizare supraindividuale prin legile şi procesele care guvernează activitatea macromoleculelor. Putem diferenţia trei categorii de reducţionism: 1. Un reducţionism constitutiv, care consideră că atâta timp cât în compoziţia chimică a citoplasmei vii intră aceleaşi elemente chimice ca şi în compoziţia citoplasmei moarte, procesele vitale pot fi explicate doar prin dinamica reacţiilor chimice. Este ca şi cum structurile vii nu ar avea nimic propriu, ca şi cum nu ar acţiona anumite legi caracteristice doar vitalului, alături de legile fizicii şi ale chimiei. 2. Un reducţionism explicativ, care încearcă să explice funcţionalitatea întregului prin caracteristicile structurale şi funcţionale ale unor organe, celule sau chiar structuri macromoleculare. Atâta timp cât se realizează arbori genealogici pornind de la structura citocromului C, a hemoglobinei sau a altor macromolecule, neluând în seamă întreaga evoluţie filogenetică a unor grupe de organisme se ajunge la un reducţionism agresiv. În situaţia în care teoria sistemică este aplicată cu succes în explicarea structurii şi funcţionalităţii sistemelor biologice, când se stabilesc tot felul de ierarhii ale sistemelor biologice (nivelurile de integrare şi nivelurile de organizare), a explica un nivel superior prin caracteristicile unui nivel inferior este o gravă eroare. Nu ne putem permite să încercăm explicarea caracteristicilor structurale şi funcţionale ale unui animal metazoar pornind de la structura şi funcţionalitatea unor celule componente sau, şi mai grav, a unor macromolecule, oricare ar fi ele. 3. Un reducţionism teoretic, care postulează că legile biologiei pot fi reduse la legile fizicii şi ale chimiei. Dacă organismele funcţionează asemenea unor maşini,

68

atunci am putea considera că pot fi explicate prin legile mecanice şi fizice. A nu înţelege astăzi că vitalul îşi are caracteristicile sale şi că desfăşurarea proceselor vitale este generată de legi proprii, caracteristice, care diferenţiază animatul de inanimat înseamnă a nu înţelege nimic din esenţa vieţii. O altă obiecţie adusă T.S.E. este imposibilitatea explicării dezvoltării bauplanului (planului general de construcţie) caracteristic diferitelor grupe de organisme şi subaprecierea rolului acestuia în realizarea progresului biologic. Desigur că la Articulate existenţa unui exoschelet rigid determină o plafonare în realizarea progresului biologic (fie că este vorba de progresul morfofuncţional sau chiar de progresul biologic ca atare). Simplificarea excesivă a factorilor evoluţiei şi apelarea la unii factori care au o sferă mai restrânsă de acţiune determină nesfârşite încercări de explicare a mecanismelor evolutive şi creează adesea confuzie. S-a renunţat la suprapopulaţie şi la lupta pentru existenţă ca factori ai evoluţiei, iar variabilitatea este redusă doar la o singură formă – mutaţia, ceea ce nu mai permite cuprinderea unor aspecte subtile de variabilitate în cadrul populaţiilor. Între factorii evoluţiei este menţionată înmulţirea sexuată, diferite categorii de încrucişări şi hibridizări. Aceasta presupune scoaterea în afara evoluţiei a speciilor asexuate, ceea ce este nefiresc. După cum şi izolarea reproductivă este prea mult accentuată ca factor al evoluţiei. Izolarea reproductivă este considerată chiar ca un factor obligatoriu pentru a întrerupe fluxul de gene. Este cunoscut faptul că sunt specii pe deplin conturate şi recunoscute, care sunt izolate reproductiv şi prin încrucişări dau naştere la urmaşi

69

nu numai viabili ci şi fertili. Aceste aspecte au fost amplu discutate şi de Darwin. Şi, din nou revenim la speciile asexuate sau partenogenetice. Ce semnificaţie poate să aibă pentru acestea izolarea reproductivă? T.S.E. recunoaşte rolul mediului ambiant atribuindu-i o funcţie de filtrare a mutaţiilor, însă nu acceptă influenţa directă a mediului asupra organismelor. Dacă nu acceptăm influenţa directă a mediului asupra organismelor, pornind de la faptul că, pe undeva mutaţiile par a nu fi determinate direct de anumiţi factori ai mediului, atunci cum să ne explicăm adaptarea organismelor la medii de viaţă diferite (în zone deşertice, polare, alpine, tropicale etc.). Chiar să nu fim influenţaţi deloc de mediul înconjurător, de peristază şi în genere de oceanul cosmic? Este adevărat că nu poţi obţine de două ori aceeaşi mutaţie chiar dacă foloseşti aceiaşi factori absolut în aceleaşi combinaţii. Dar a desconsidera în mod absolut influenţa mediului asupra organismelor pare nefiresc. Relaţia selecţie-evoluţie-adaptare se menţine oarecum la nivelul gândirii lui Darwin. Se acceptă, mai mult tacit, că evoluţia este adaptativă şi adaptarea este evolutivă. Reprezentanţii teoriei echilibrului întrerupt considera că nu trebuie stabilită o legătură obligatorie între selecţie şi adaptare şi între selecţie şi evoluţie. Desigur că sunt multiple cazuri în care aceste corelaţii pot fi stabilite, însă nu reprezintă principii guvernante.

70

CURENTE ŞI TEORII MODERNE ALE EVOLUŢIEI

Am menţionat deja, în paginile anterioare, că T.S.E. părea să explice totul, să elucideze până la nuanţe subtile cele mai complexe procese şi fenomene biologice. Aşa se părea, dar realitatea s-a dovedit a fi alta. Nu putem preciza dacă T.S.E. a fost cu adevărat finalizată, sau să folosim o altă expresie, desăvârşită. Poate că nu putem marca un astfel de eveniment, deoarece înainte de a primi o confirmare unanimă, care era aşteptată în urma reuniunii din 1974 de la Boston, au început să apară o serie de reţineri şi chiar unele atacuri provocate de unele dintre principiile teoriei. Şi, nu este vorba doar de reţineri sau atacuri referitoare la unele principii ale teoriei (cum ar fi fost factorii care determină micro- şi macroevoluţia, relaţia dintre selecţie şi adaptare, ritmul evoluţiei etc.), ci chiar de lansarea unor noi teorii menite să explice anumite mecanisme ale evoluţiei. Tocmai lansarea unor teorii noi a pus în lumină impasul în care a intrat T.S.E. Chiar în situaţia în care o teorie este evident antisintetică, ea nu rezolvă global problema evoluţiei, ci propune unele soluţii pentru elucidarea unor mecanisme evolutive. Noile teorii nu rezolvă toate neajunsurile T.S.E., deci nu o înlocuiesc pe aceasta, însă problemele pe care le ridică şi unele dintre soluţiile propuse merită toată atenţia.

71

TEORIA NEUTRALISTĂ

Motoa Kimura şi T. Ohta încearcă să probeze că mutaţiile se fixează foarte încet în cadrul unei populaţii. Fixarea se realizează atât de încet încât nu ar ajunge timpul fizic (geologic) pentru evoluţia unor organe sau a unor populaţii. Astfel, pentru evoluţia de la pata ocelară, trecând prin cupa ocelară şi apoi prin vezicula ocelară, pentru a ajunge la structura complexă a ochiului de la vertebrate, sau chiar de la cefalopode, ar fi fost necesare nesfârşite mutaţii. Rata apariţiei unor mutaţii fiind foarte mare, n-ar fi fost suficient timp geologic pentru edificarea unor structuri atât de complexe. În schimb, mutaţiile neutre nefiind supuse selecţiei pătrund mai uşor în cadrul populaţiei. Neutraliştii consideră că majoritatea genelor mutante sunt neutru selectiv. Asta înseamnă că nu sunt nici mai avantajoase nici mai dezavantajoase decât cele pe care le înlocuiesc. Tocmai acest fapt explică menţinerea lor într-o populaţie. Neutraliştii consideră că menţinerea genelor mutante într-o populaţie se bazează pe echilibrul dintre inputul mutaţional (ceea ce apare prin mutaţie) şi extincţia randomizată (ceea ce dispare în mod întâmplător). Extincţia randomizată se explică prin faptul că un număr foarte mic de gameţi din enormul lor număr participă la fecundaţie, deci la formarea generaţiei următoare. Să ne imaginăm câţi din grăunciorii de polen, din norii de polen care se formează în pădurile de conifere în timpul înfloririi („nori de pucioasă”) ajung pe conurile femeieşti în apropierea ovulelor. Este exclus să considerăm că aici poate acţiona selecţia naturală sau că se desfăşoară o competiţie între gameţi. Aici acţionează cu adevărat ceea ce numim deriva genetică întâmplătoare sau driftul genetic randomic

72

(pleonasmul care apare în aceste expresii are rolul de a întări caracterul întâmplător al polenizării). Genele alele au o importanţă deosebită în ceea ce priveşte polimorfismul proteinelor, datorită faptului că polimorfismul este neutru selectiv şi poate fi menţinut într-o populaţie prin jocul inputului mutaţional şi al extincţiei randomizate, fiind o fază a evoluţiei moleculare. Între neutralişti şi selecţionişti au apărut polemici susţinute cu privire la polimorfismul proteinelor. Neutraliştii consideră că structura moleculară şi funcţia proteinelor reprezintă determinanţi majori ai polimorfismului, în timp ce selecţioniştii cred că factorii determinanţi majori sunt condiţiile de mediu, existând o corelaţie între variabilitatea genetică şi variaţia condiţiilor de mediu. Putem pune problema astfel: unde putem pune în evidenţă un polimorfism mai accentuat, în zonele abisale oceanice, unde condiţiile de mediu sunt cvasiidentice, s-au într-un mediu accidentat (la liziera unei păduri)? Conform modelului nostru de gândire ne-am aştepta ca selecţioniştii să aibă dreptate, ca polimorfismul să fie mai mare în mediul mai variat, mai heterogen. Realitatea este însă alta. În mediul abisal polimorfismul proteinic este mai mare. Aceasta datorită faptului că genele neutre nu sunt supuse selecţiei.

Neutraliştii n-au dat la început nici o importanţă selecţiei naturale. Treptat şi-au revizuit punctele de vedere şi consideră că, totuşi, selecţia naturală are un anumit rol în evoluţie şi anume un rol conservativ. Selecţia naturală păstrează ceea ce evoluţia a câştigat, nefavorizând schimbările evolutive. Pot fi aduse multiple exemple în acest sens. Unele structuri biologice care au ajuns la un optimum funcţional nu mai sunt modificate: membrana celulară, fusul de diviziune, complexul sinaptic etc. reprezintă un fel de structuri „îngheţate” din punct de vedere evolutiv. Asta nu înseamnă că aceste

73

structuri nu sunt supuse mutaţiilor (variaţiilor); sunt supuse, însă acţionează o selecţie stabilizatoare sau conservativă, care elimină orice abatere de la optimul fenotipic existent.

O altă problemă ridicată de neutralişti este aceea că foarte mulţi loci constituie simultan obiectul selecţiei naturale. Cum cele mai multe mutaţii sunt negative şi sunt eliminate de selecţia naturală, înseamnă că eliminarea indivizilor purtători ar duce la reducerea subliminală a efectivului populaţional şi de aici la dispariţia speciei. Deci trebuie să interpretăm în alt mod rolul selecţiei naturale, să vedem mai ales funcţia sa conservativă.

Cel puţin la nivel molecular neutraliştii par a aduce argumente rezonabile, însă pe bună dreptate se întreabă Fincham, dacă aceste date reflectă adaptările şi la nivel morfologic, fiziologic şi comportamental. Rolul conservativ al selecţiei nu poate fi pus în discuţie. Prin interpretarea dată de neutralişti prinde chiar mai mult contur. Şi, totuşi, se pune întrebarea: până s-a ajuns la nivelul fenotipului optim n-a trebuit să acţioneze o selecţie direcţională sau una diversificatoare? Cu siguranţă că da. Atunci selecţia nu poate avea doar un rol conservativ.

74

TEORIA ANTISINTETICĂ (SALTAŢIONISTĂ, A ECHILIBRULUI PUNCTAT)

Reprezentanţii teoriei antisintetice par a avea dreptate atunci când consideră că transformările evolutive nu se petrec lent, gradat, continuu, ci dimpotrivă, se desfăşoară în salturi. Istoria evoluţiei ar fi o istorie a echilibrelor stabile tulburate rar prin momente de evoluţie explozivă. Argumentele sunt aduse din domeniul paleontologiei. Desigur că este impresionantă seria evolutivă a calului. Este un adevărat spectacol să poţi urmări trecerea de la o specie mică, de mărimea unei vulpi, cu cinci degete – Eohippus, la Hipparion, cu trei degete şi apoi la Equus caballus cu un singur deget. Dacă am presupune însă că vom găsi seria absolut completă a evoluţiei calului, nu vom avea posibilitatea să constatăm că în această serie anumite degete se reduc centimetru cu centimetru până la dispariţie, în timp ce înălţimea animalului creşte, tot aşa, unitate cu unitate. Vom constata, în realitate, că lungi perioade geologice evoluţia este foarte lentă, sau mai curând că putem vorbi de aşa-numite staze evolutive, care sunt întrerupte de momente evolutive explozive, când se produc într-o foarte scurtă perioadă modificări majore. Teoria antisintetică acreditează ideea că speciaţia este întâmplătoare în raport cu direcţia evoluţiei. Teoria antisintetică sau a echilibrului întrerupt permite stabilirea vitezei evoluţiei în funcţie de stazele şi erupţiile transformării speciilor. Pune accentul pe o evoluţie prin cladogeneză, fără a elimina conceptul de evoluţie prin anageneză. Punctualiştii se ridică hotărât împotriva concepţiei că aceiaşi factori generează şi micro- şi macroevoluţia. Microevoluţia nu reprezintă altceva

75

decât o schimbare a frecvenţei genelor din cadrul populaţiei sau a speciei, în timp ce macroevoluţia este o schimbare în componenţa speciilor, în timp şi spaţiu, a speciilor care aparţin aceluiaşi grup monofiletic. Punctualiştii definesc macroevoluţia ca o selecţie a speciilor. Considerăm că macroevoluţia se bazează pe două principii: - pe modelul echilibrului punctat; - pe regula lui Wright. Deci: macroevoluţia = echilibrul punctat + regula lui Wright. Pentru punctualişti, specia reprezintă materialul brut pentru macroevoluţie. Specia ar putea fi asemănate, pe undeva, cu mutaţiile şi rolul lor în microevoluţie. Specia este considerată ca o comunitate diagnosticabilă de indivizi legaţi prin gradul de rudenie părinţi – urmaşi. Formarea speciilor ar fi posibilă pe căi diferite: alopatrică, simpatrică şi parapatrică. În concepţia saltaţioniştilor specia parentală şi specia nouă pot fi sincrone, ceea ce nu se admitea în conceptul clasic de speciaţie. Dacă specia este o entitate naturală reală, reprezentând rangul cel mai înalt al organizării moleculelor în indivizi şi populaţii, atunci taxonii superiori devin grupuri de specii care sunt, în mod obligatoriu, monofiletice. Deci taxonii superiori (genuri, familii, ordine etc.) sunt categorii taxonomice reale, chiar dacă nu reprezintă unităţi reproductive, ci doar colecţii de specii monofiletice. O altă teză importantă a saltaţioniştilor este faptul că nu trebuie să stabilim o relaţie obligatorie între selecţie, adaptare şi speciaţie. Nu întotdeauna speciaţia este un proces de adaptare, după cum nu întotdeauna

76

selecţia este o cauză obligatorie a speciaţiei. Specia reprezintă o modalitate de stabilire a izolării reproductive, selecţia putând interveni sau nu. Selecţia şi adaptarea sunt factori care explică microevoluţia, deci acţionează la nivel populaţional şi nu pot fi extrapolate şi la macroevoluţie. Un lucru important de reţinut este faptul că saltaţioniştii acordă importanţă şi variaţiilor neadaptative. Este criticată T.S.E. pentru că nu ia în considerare şi fixarea întâmplătoare a alelelor şi chiar apariţia structurilor neadaptative ca urmare a dezvoltării corelative a organelor. TEORIA AUTOEVOLUŢIEI Lima de Faria nu se îndoieşte de realitatea evoluţiei ca fenomen cosmic. Mai mult decât atât, o extinde la nivelul întregii materii. Priveşte evoluţia ca pe un mecanism de autoevoluţie, evoluţia biologică fiind doar un proces final. Evoluţia începe de la nivelul materiei profunde, de la nivelul atomului, unde are loc o evoluţie a particulelor elementare, care structurează nesfârşite tipuri de atomi. Trece apoi la nivelul elementelor chimice şi de aici la nivelul cristalelor, deci a materiei minerale, şi în final are loc o evoluţie biologică. Evoluţia particulelor elementare constituie o realitate pentru Lima de Faria. Particulele elementare descind numai din două modele de bază: quarci şi leptoni. Aceste particule s-au combinat în diferite moduri urmând o linie ascendentă a complexităţii. Evoluţia la nivelul materiei profunde este guvernată de ordine şi de simetrie. Evoluţia la nivelul elementelor chimice pare mai elocventă. Elementele chimice descind dintr-o singură

77

formă – hidrogenul. Evoluţia s-a realizat prin combinaţii succesive din ce în ce mai complexe, numărul de forme fiind practic nelimitat. Şi în această evoluţie legea dominantă este ordinea. Şi în evoluţia mineralelor se porneşte de la un număr restrâns de sisteme de cristalizare (nu mai mult de 7), cel cubic fiind primordial. Prin combinaţii variate s-a ajuns la sisteme de cristalizare din ce în ce mai complexe. Şi aici ordinea este o lege dominantă. Ordinea este menţinută şi în evoluţia sistemelor biologice. Între palierele evolutive există anumite întrepătrunderi. Unele structuri şi funcţii de la nivelul sistemelor biologice se găsesc deja prezente la nivelul palierelor evolutive anterioare. Deci evoluţia biologică este condiţionată de caracteristicile evolutive ale celorlalte paliere. O teză importantă, care ne zdruncină modul de a gândi biologicul este aceea care postulează că evoluţia biologică nu este un proces generat de variabilitate ci, dimpotrivă, de stabilitate. Variabilitatea este o realitate cosmică, dar trebuie să fie menţinută în anumite limite. Variaţiile sunt generate de hazardul permis de stabilitatea iniţială, de constrângerea acizilor nucleici şi a proteinelor, deoarece în univers trebuie să domine ordinea. Aşa cum neutraliştii acordă selecţiei naturale un rol preponderent stabilizator (conservator), tot aşa şi Lima de Faria consideră că genele au rolul de a limita variabilitatea, nu de a o dezvolta. Scăpările generate de mutaţii ar trebui să fie limitate deoarece ordinea trebuie să fie lege de bază a universului. În evoluţia biologică se porneşte de la o singură soluţie, de la celulă, iar complexitatea se realizează prin combinări nesfârşite bazate pe ordine. După Lima de Faria evoluţia este generată de două mecanisme contrare şi indivizibile:

78

- materia, simetria şi forma; - energia, asimetria şi funcţia. Simetria şi asimetria ar constitui motorul evoluţiei. Simetria determină stabilitatea, iar asimetria generează fenomenul. Energia se transformă în materie, iar materia în energie; funcţia nu poate exista fără formă, după cum nici forma nu poate exista fără funcţie. Lima de Faria consideră că cele mai multe dintre pattern-urile de bază ale evoluţiei s-ar fi cristalizat de la primele începuturi ale devenirii universului, la primul palier evolutiv, cel al materiei profunde. Celelalte paliere evolutive ar fi preluat unele dintre pattern-urile oferite şi le-ar fi adaptat specificului lor. Numai aşa ne-am putea explica prezenţa modelului de frunză la nivelul unor cristale (cristalul de bismut), la nivelul plantelor şi chiar al unor animale care realizează, în mod magistral, fitoimitaţia. Nici o formă n-ar fi accidentală, ci s-ar datora preluării pe diferite nivele ale aceluiaşi pattern. Asta ar însemna că trebuie să acceptăm existenţa unui „cod genetic” chiar la nivelul materiei profunde, care ar fi mult mai important decât codul genetic arhicunoscut din lumea vitalului. Acest mod de a gândi nu este în concordanţă cu logica noastră. Ne surprinde şi ne ridică probleme, la care nu ştim dacă putem răspunde în această etapă a evoluţiei cunoaşterii umane. Lima de Faria consideră că forma provine numai din formă şi funcţia numai din funcţie. Această teză nu poate fi acceptată decât dacă am admite existenţa unei informaţii primordiale, funcţionale înainte de apariţia genelor, a unui cod informaţional al primelor nivele evolutive. Dar, dacă fără gene pot fi generate o serie de modele, atunci genele ce rol mai au? Genele ar avea, în această situaţie, un rol secundar. Genele nu creează forma şi funcţia, ci ele fixează doar numai una dintre

79

alternative. Tot aşa cromozomii ar avea o importanţă secundară; după Lima de Faria, ei ar introduce doar ordinea în poziţia şi funcţionalitatea genelor. Nu suntem pregătiţi pentru a accepta acest tip de gândire. Totuşi, problema este foarte interesant pusă. Dacă acceptăm modul de gândire al lui Lima de Faria trebuie să acceptăm că aparatul genetic a fost sever canalizat de la primele sale începuturi. Teoria autoevoluţiei sesizează că autoasamblarea elementelor apare la toate palierele evolutive. Autoasamblarea pare a fi automată şi ierarhică: particulele elementare s-au autoasamblat şi au format atomii, aceştia au creat moleculele şi macromoleculele, prin autoasamblarea acestora s-au format celulele, iar acestea au generat ţesuturile, organele şi organismele. În final organismele au format societatea. Ideea merită toată atenţia deoarece se bazează pe un substrat solid. O altă idee care merită atenţia noastră este aceea că în locul conceptului de luptă pentru existenţă fundamentat de Darwin ar trebui introdus conceptul de cooperare între organisme. După părerea noastră aici nu trebuie să aibă loc o înlocuire a unui concept cu altul, mai curând folosirea ambelor concepte în funcţie de caz. În zilele noastre neutralismul simbiotic tinde să fie tot mai mult luat în seamă în explicarea unor mecanisme evolutive. Îi vom da dreptate lui Lima de Faria, măcar parţial, în afirmaţia sa că evoluţia biologică este un proces simbiotic. Să ne gândim doar la posibilitatea că eucariotele să fi apărut prin procese de endosimbioză. Lima de Faria nu este de acord cu separarea radicală dintre celulele germinative şi cele somatice deoarece ambele pot genera indivizi noi (regenerarea este caracteristică mai ales plantelor) şi consideră că evoluţia este ortogenetică deoarece este canalizată de

80

informaţia profundă care se găseşte la nivelul palierelor evolutive care preced evoluţia biologică. În teoria autoevoluţiei găsim multe elemente de naivitate şi multe răsturnări de fapte. Considerăm, totuşi, că merită să o analizăm cu multă atenţie deoarece ridică unele probleme care pot conduce la remodelarea gândirii noastre evoluţioniste. NEOLAMARCKISMUL MODERN

Neolamarckismul modern reactualizează unele dintre ideile lui J.B. Lamarck, punând în discuţie unele acumulări moderne din domeniul biologiei moleculare, geneticii şi etologiei. J.B. Lamarck a considerat că organismele vegetale sunt influenţate direct de mediu şi că răspund prin modificări adaptative corespunzătoare la provocările mediului. Organismele animale, având sistem nervos şi, deci, un comportament mai complicat, sunt influenţate de mediu în mod indirect. Aceasta nu în sensul că nu sunt sub controlul mediului. Modificările apărute în mediu provoacă schimbări în comportamentul animalelor. Schimbările comportamentului vor determina folosirea mai intensă a unor organe şi neglijarea sau folosirea mai redusă a altora, care aveau un rol destul de important înainte. Prin folosirea mai intensă a unor organe, conform legii uzului şi a neuzului, care stă la baza gândirii lamarckiene, unele organe se vor dezvolta, vor creşte evident de la o generaţie la alta, alte organe, cele nefolosite, se vor atrofia treptat, se vor reduce esenţial sau chiar vor dispărea. Aceste observaţii ale lui Lamarck par de bun simţ. Cum ai putea concepe modificarea organismului fără acumulări treptate, fără transmiterea lor prin generaţii? Iată deci că moştenirea caracterelor

81

dobândite apare ca o necesitate. Dacă adăugăm la acestea şi tendinţa organismelor către progres, înseamnă că am esenţializat gândirea lui Lamarck. Însă, aceste elemente ale gândirii sale nu rezistă analizei geneticii contemporane. Variaţiile pe care Lamarck şi apoi Darwin le-au sesizat şi care au un rol esenţial în evoluţie sunt, de fapt mutaţii (fie ele genice, cromozomale sau genomice). Mutaţiile sunt provocate de anumiţi factori ai mediului (fizici, chimici sau biologice). Iradiind seminţele unor plante putem obţine unele mutaţii. Nu ştim exact care sunt mutaţiile pe care le putem obţine, nu le putem planifica. Totuşi, vom obţine unele mutaţii. Să presupunem că mutaţia respectivă este una bună şi că vrem să obţinem mai multe, folosind aceiaşi factori şi aceleaşi condiţii. Nu vom mai obţine aceeaşi mutaţie a două oară oricât vom dori noi să insistăm. De ce? Mutaţia nu este un răspuns la acţiunea unui factor de mediu? Ba da. Atunci înseamnă că mediul (factorul respectiv) a fost responsabil de apariţia sa? Da. În această situaţie înseamnă că mediul a influenţat în mod direct modificarea provocată. Aşa se pare. De ce nu obţinem aceeaşi mutaţie şi a doua oară, sau a treia oară dacă a fost provocată de mediul respectiv? Nu ştim. Este ca şi cum mutaţia a fost provocată de un anumit factor al mediului, dar a apărut întâmplător. Mutaţia a apărut la întâmplare şi, totuşi, a fost provocată de mediu. Dacă a fost provocată de mediu, dacă un factor de mediu provoacă o astfel de mutaţie (variaţie de tip darwinian), de ce nu mai obţinem şi altele la fel? Neputând răspunde la o astfel de întrebare, reprezentanţii T.S.E. considera că, de fapt, mediul nu controlează în mod direct organismele. Astfel factorul lamarckian al transformării organismelor (sub influenţa directă a mediului) nu are o semnificaţie reală.

82

Neolamarckiştii moderni aduc argumente prin care încearcă să probeze că, totuşi, mediul ar putea influenţa în mod direct organismele. Este cunoscut faptul că unele organisme capătă rezistenţă la acţiunea unor pesticide. Care ar fi mecanismul prin care se poate realiza o astfel de rezistenţă? S-a încercat explicarea apariţiei unei astfel de rezistenţe printr-un fenomen de preadaptare. Ce trebuie să înţelegem din asta? Conform gândirii lui Darwin, variaţiile pot fi folositoare (bune), nefolositoare (rele) şi neutre (indiferente). Cele folositoare asigurând un avantaj în lupta pentru existenţă sunt promovate, cele nefolositoare sunt, desigur, eliminate, iar cele neutre nu sunt controlate de selecţia naturală, deci se acumulează. Variaţiile lui Darwin sunt, de fapt, mutaţiile. Ele se încadrează în cele trei categorii de care am vorbit (folositoare, nefolositoare şi neutre). Deci, unele dintre mutaţiile neutre, care păreau a nu avea nici un rol în adaptarea organismelor respective ar putea asigura un avantaj în astfel de situaţii (în rezistenţă faţă de un anumit pesticid). Aşa s-ar explica apariţia unui fenomen de rezistenţă. Este suficient să reziste un individ şi să transmită această capacitate în generaţii pentru a apărea populaţii rezistente. Doar întâmplarea ar asigura, în cazul de faţă, o astfel de rezistenţă. Explicaţia pare plauzibilă şi chiar ar putea fi reală în unele situaţii. Astfel, hazardul ar avea un rol important în evoluţie. Pornind de la unele analize ale materialului genetic în cazul apariţiei rezistenţei la anumite substanţe toxice s-au acumulat nişte date interesante. Astfel, metothrexatul, care este o substanţă toxică, ajungând în organismul unor bacterii provoacă o reacţie de răspuns imunitar de neutralizare. Este sintetizată, de către o genă, o enzimă numită dihidrofolatreductaza, care neutralizează metothrexatul. Dacă această substanţă

83

toxică este acumulată în doze mari provoacă moartea rapidă a organismelor respective. Dacă, însă, organismele sunt puse în contact cu doze crescânde de metothrexat capătă rezistenţă. Pot rezista în final la concentraţii puternice? Cum este posibil acest lucru? Trebuie să existe o explicaţie. Dacă ar fi fost o genă neutrală capabilă de asigurarea acestei rezistenţe, ar fi trebuit să acţioneze la orice doză de concentraţie. Deci, nu pare a fi vorba de o preadaptare. Probabil că s-a întâmplat ceva, un anumit proces, de care s-a folosit şi Rasputin în existenţa sa. Rasputin a fost un om destul de enigmatic. El intuia că ar putea fi otrăvit la curtea ţarului şi a căutat să-şi ia măsuri de prevedere. Care era otrava la modă folosită în aceste situaţii? Cianura de potasiu. El a pornit la acţiune. A încercat să-şi fortifice organismul şi să-l facă rezistent la această otravă luând doze progresive de cianură. A pornit, desigur, de la cantităţi infinitenzimale şi a ajuns să reziste la doze care pot provoca moartea. Aşa cum a intuit s-a şi întâmplat. A fost otrăvit, însă n-a murit. De ce? S-a întâmplat cam ceea ce s-a întâmplat şi cu organismele care au rezistat la metothrexat. Analizând bacteriile rezistente la metothrexat, geneticienii au sesizat că gena care sintetizează dihidrofolatreductaza este multiplicată în zeci şi chiar sute de exemplare. De ce? Explicaţia este simplă. O genă este responsabilă de sinteza unei proteine sau a unei enzime. Pentru aceasta ea funcţionează ca un atelier. Când este necesară enzima sau proteina respectivă atelierul intră în funcţiune. El funcţionează atâta timp cât este necesar. Dacă şi-a îndeplinit misiunea, atelierul se închide. Ce se întâmplă însă în situaţia în care proteina respectivă trebuie să fie sintetizată în cantitate mai mare? Creşte viteza sintezei? Nu, nu este posibil. Soluţia nu este decât una: să funcţioneze şi alte ateliere. Pentru a funcţiona şi

84

alte ateliere vor fi necesare însă mai multe gene. Nu-i nimic, gena poate fi multiplicată. Găina, spre exemplu, are nevoie de o cantitate foarte mare de ovalbumină pentru a face posibilă formarea unui ou. Cu o singură genă, deci cu un singur atelier, n-ar face faţă necesarului de ovalbumină. Ca urmare, această genă este multiplicată. Şi, într-adevăr, numărul de gene pentru sinteza ovalbuminei este de aproape 100. La alte specii numărul de gene este considerabil mai mare. Deci, prin punerea în contact cu o doză progresivă de metothrexat organismele au putut răspunde prin multiplicarea genei care sintetizează dihidrofolatreductaza, asigurând astfel rezistenţa la această otravă. Şi ce-i cu aceasta? Aceasta înseamnă că organismele respective au răspuns în mod adecvat la provocarea mediului. Înseamnă că mediul a determinat în mod direct o reacţie de adaptare. Fenomenul pare perfect real. Chiar este perfect real. Atunci de ce se respinge influenţa directă a mediului asupra organismelor? Nu noi o respingem, ci partizanii T.S.E. Respingând ideea influenţei directe a mediului în adaptarea organismelor rămânem parcă la voia întâmplării în explicarea mecanismelor adaptative. Oare cu adevărat organismele nu sunt controlate de mediu? Oare noi trăim în oceanul cosmic fără a fi influenţaţi de el? Atunci de ce organismele polare arată într-un fel, cele din deşerturi au altfel de adaptări etc.? Dacă nu sunt direct influenţate de mediu, n-ar trebui să existe diferenţe între organismele care populează medii diferite. Este greu de acceptat că organismele nu sunt controlate de mediu. Iată de ce neolamarckiştii moderni par să aducă unele exemple în acest sens. Acest fenomen a fost provocat în condiţii experimentale. Există şi în natură astfel de exemple?

85

Există, şi chiar multe. Se ştie că colchicina blochează diviziunea celulară în anumite faze. Colchicina este extrasă din Colchicum autumnale. Planta creşte şi formează pajişti mari în natură. Spalax leucodon consumă bulbii acestei plante în mod obişnuit. În această situaţie specia ar trebui să dispară ca urmare a efectelor provocate de diverse tipuri de mutaţii genomice. Nu se întâmplă aceasta, însă, deoarece animalul are mecanisme prin care neutralizează acţiunea colchicinei. Un alt efect de tip lamarckian ar fi moştenirea caracterelor dobândite. Punerea în discuţie a acestui aspect reprezintă un fel de sinucidere. Înseamnă că nu ai înţeles nimic din structura şi funcţionarea substanţei ereditare, a acizilor nucleici. Nu vom pune sub semnul întrebării rolul acizilor nucleici în transmiterea eredităţii şi a mecanismelor transmiterii prin generaţii a informaţiei genetice. De aceste aspecte nu se îndoieşte nimeni. Se ridică însă voci care consideră că, pe lângă informaţia ereditară transmisă prin acizii nucleici, ar mai exista informaţii care n-ar depinde de acizii nucleici şi care s-ar putea transmite la urmaşi chiar dacă au fost dobândite într-o anumită generaţie. Despre ce este vorba? Acizii nucleici sunt răspunzători de transmiterea ereditară a informaţiei genetice. Genele înmagazinează informaţia necesară şi suficientă pentru sinteza unei proteine sau enzime. Ştim cum sunt sintetizate aceste substanţe, cum se declanşează activitatea de sinteză şi cum este controlată de mecanismele de autoreglare. Nu se sintetizează mai mult decât trebuie. Totul este perfect înţeles. O proteină poate avea rol în structurarea membranei celulare, a membranei unor organite (reticul endoplasmatic, aparat Golgi, mitocondrii etc.), a unor ţesuturi etc. Enzima secretată poate fi folosită local sau poate avea rol în activitatea unui alt organ. Pentru cine

86

are semnificaţie o anumită substanţă sintetizată? Poate avea rol pentru celula respectivă, pentru ţesutul sau organul în care se găseşte celula care a realizat sinteza, pentru organismul ca întreg, pentru specie sau chiar pentru biocenoză. În fond, sinteza de feromoni sexuali au loc la comanda programului speciei, deoarece specia este interesată în mod special de reproducere. Lucrurile par să se complice. Sunt diferite niveluri de integrare şi de organizare interesate în sinteza unei substanţe. Interesele respective fac parte din programele proprii ale acestor niveluri. Unde ar putea fi înscrise informaţiile care controlează sinteza unei substanţe şi deplasarea sa la locul în care trebuie să îndeplinească funcţia respectivă? Aceste informaţii nu pot fi cantonate în gena responsabilă de sinteza substanţei respective. Trebuie, totuşi, să existe o structură informaţională care să controleze aceste aspecte. Nu se cunosc astfel de structuri. Unii specialişti din domeniul biologiei celulare şi moleculare consideră că astfel de structuri informaţionale ar putea exista la nivelul „cortexului” celular, adică la nivelul membranelor celulare. Nu sunt cunoscute aceste structuri din punct de vedere chimic şi nici structural. Ele sunt intuite doar ca nişte structuri responsabile de o anumită coordonare a activităţilor la nivelul celular, ca nişte structuri care canalizează anumite substanţe pe direcţiile în care sunt solicitate. Anderson, J.S. Maynard, Janine Beisson şi alţii nu se îndoiesc de existenţa unor structuri cu rol informaţional în cortexul celular, care n-ar depinde direct de acizii nucleici. Astfel de structuri sunt bănuite în „cortexul” celular al ciliatelor. Ciliatele, deşi sunt doar organisme unicelulare, au nişte mişcări foarte complexe şi de mare fineţe. Ele percep mediul şi au reacţii adesea incredibile. Didinium este un ciliat prădător. El îşi localizează prada şi porneşte ţintă la atac. Prada (spre

87

exemplu Vorticela spiralis) poate sesiza iminenţa atacului şi se apară coborând din calea prădătorului prin spiralizarea pedunculului. Ratând atacul Didinium se întoarce, localizează din nou prada şi porneşte iar la atac. O poate surprinde, sau aceasta poate scăpa ridicându-se prin despiralizarea peduncului. Ne putem imagina o astfel de luptă, deşi pare ireală pentru cei mai mulţi. Aceasta presupune prezenţa unor structuri bine diferenţiate, complexe şi perfect funcţionale la nivelul unui organism unicelular. Unde există informaţia pentru asigurarea unor structuri atât de complexe şi de perfect funcţionale? Cine realizează comanda acestor structuri şi cine controlează organizarea lor spaţială, arhitectonică? Probabil că unele structuri informaţionale din „cortexul” celular, consideră Jeanine Beisson. Pot aparea modificări în cadrul acestor structuri? Cu siguranţă că da. Modificările pot asigura mecanisme funcţionale mai adecvate adaptării? Probabil că da. Dacă nu depind direct de informaţia din acizii nucleici, ar putea fi transmise aceste modificări adaptative dobândite la urmaşi? Aşa s-ar părea. Atunci putem vorbi despre transmiterea unor caractere dobândite în afara acizilor nucleici? Dacă ar fi să-i credem pe aceşti oameni de ştiinţă, ar trebui să acceptăm o astfel de ipoteză. Să mai aşteptăm însă să avanseze cercetările. Lamarck vorbeşte de tendinţa (dorinţa) organismele spre progres. Această idee a lui Lamarck a stârnit ample discuţii şi grave acuzaţii la adresa gândirii sale. Am mai discutat înainte unele aspecte, însă le reluăm aici pentru a elucida unele nuanţe mai subtile. Puneam în discuţie problema întocmirii unor arbori genealogici. Configuraţia unui arbore genealogic ne facilitează înţelegerea unor relaţii filogenetice dintre anumite grupe de organisme, pe de o parte, şi explică

88

unele direcţii evolutive, pe de altă parte. Din momentul în care noi prefigurăm o direcţie evolutivă trebuie să acceptăm că evoluţia este, mai mult sau mai puţin canalizată. Această gândire stă la baza întocmirii unor arbori genealogici. Dacă este canalizată, atunci de cine este canalizată? De Dumnezeu? De anumite forţe vitale? De pornirile interne ale organismelor? Unii evoluţionişti neagă existenţa unei canalizări a evoluţiei. Totul este absolut întâmplător. Nu putem agrea o astfel de gândire. Zoologii au fost unanimi în a accepta părerea că vertebratele au apărut în apă şi că din astfel de animale s-a născut tendinţa de cucerire a uscatului. Care ar fi fost animalele capabile trăiască pe uscat? Nu puteau fi decât peştii. Care peşti? Peştii care aveau acumulate anumite structuri funcţionale care să le permită această trecere. Pentru trecerea pe uscat erau necesare două acumulări majore: organe capabile să realizeze schimbul de gaze pe uscat (deci o respiraţie pulmonară) şi deplasarea pe un substrat solid (apariţia unor dispozitive care să poată susţine capul în timpul deplasării pe uscat). Astfel de acumulări prezintă Crossopterigienii şi Dipnoii. Pornind de aici a fost prefigurat modelul ipotetic al unui animal care a pornit spre cucerirea uscatului. Acest animal ar fi trebuit să îmbine unele caractere de crossopterigian şi altele de tetrapod. Animalul ipotetic imaginat a fost numit Protetrapod şi a fost prezentat în structura sa esenţială. Această ipoteză încerca să canalizeze evoluţia pe o anumită direcţie. Dacă putem canaliza evoluţia pe o anumită direcţie, atunci ipoteza noastră trebuie să fie confirmată. Ipoteza privind existenţa unui animal de tip Protetrapod a fost confirmată prin descoperirea lui Ichthyostega. Aceasta ar fi făcut legătura dintre peştii Crossopterigieni şi Batracieni. Putem deci anticipa o anumită direcţie

89

evolutivă. Cine realizează această canalizare? Dacă acceptăm ideea că Dumnezeu ar fi făcut o astfel de orientare a evoluţiei atunci acceptăm o explicaţie teleologică. Dacă acceptăm existenţa unui impuls vital, a unei forţe din afară, atunci acceptăm explicaţii vitaliste. Lamarck a presupus existenţa unui elan interior, a unei propensiuni către progres. Este aceasta o explicaţie teleologică sau vitalistă? Depinde de felul în care o interpretezi. Pentru a evita o explicaţie teleologică a fost creat termenul de teleonomie. Prin teleonomie trebuie să înţelegem o anumită orientare, sau canalizare pe traiectoria evoluţiei fără a fi nevoie de o intervenţie din afară. O astfel de orientare o pot avea numai sistemele cibernetice (automate). Maşinile cibernetice contracarează factorii perturbatori sau chiar distructivi ai mediului graţie unor procese de conexiune directă şi inversă (feed-back). Cum organismele sunt, în esenţa lor, mecanisme automate sau cibernetice, înseamnă că pot supravieţui prin mecanisme de feed-back, contracarând acţiunea distructivă a mediului. Pentru evoluţie însă nu este suficientă doar contracararea factorilor perturbatori ai mediului. Este necesară şi o capacitate de anticipare a variaţiilor mediului extern, astfel încât organismul să nu fie surprins de variaţia bruscă a unui parametru din mediu. Această capacitate de anticipare a schimbărilor mediului a fost numită feed-before, sau reacţie antefactum. Tocmai acest feed-before asigură şi canalizează evoluţia. Estre o capacitate intrinsecă a organismelor, care funcţionează ca nişte mecanisme cibernetice. „Dorinţa” organismelor de a tinde către progres poate fi explicată pe baza unor principii teleonomice, deci pe baza existenţei unui feed-before, propriu organismelor. Cu alte cuvinte începem să-i dăm dreptate lui Lamarck în această privinţă. Tendinţa

90

organismelor către progres înseamnă o propensiune. O propensiune ar putea fi tendinţa unor animale de a mima alte animale. Dacă prin copierea unui anumit model îţi poţi asigura măcar 10-20% mai multe şanse de supravieţuire, înseamnă, totuşi, un câştig imens pentru specie. Biologii care cred că prin mimetism o anumită specie dispare din faţa unor prădători se înşeală. Se aduc argumente împotriva mimetismului ca fenomen biologic de protecţie împotriva dăunătorilor, date prin care se probează că şi formele mimetice sunt consumate de unii prădători. Aceste date oferite constituie mai curând o anumită doză de naivitate, de interpretare a unui fenomen real în mod nefiresc. Niciodată o pradă nu poate să se sustragă în totalitate prădătorului, după cum nici prădătorul nu poate elimina în totalitate prada sa, mai ales când este monofag sau chiar oligofag. Neolamarckiştii încearcă să explice prin propensiune unele procese şi fenomene biologice criptice. Homocromia şi mimetismul par a fi rezultatul unui fenomen de propensiune. Fasmidele, adică lăcustele-frunză din America tropicală, realizează cea mai desăvârşită fitoimitaţie. Elitrele lor realizează aproape o copie fidelă a frunzelor arborilor cu care vin în contact. Imită în mod uimitor frunzele roase de omizi, pe cele roase în interior de către unele larve miniere sau, culmea, imită unele frunze acoperite de excrementele unor larve de fluturi. De ce? Deoarece cele mai multe frunze sunt roase sau sunt acoperite de excremente. În imitarea frunzelor se merge până la elemente de detaliu. La unele specii de mantide picioarele simulează petalele frumos colorate ale unor plante pe care trăiesc şi sunt desfăşurate asemenea unor corole, imitând chiar şi o uşoară legănare în vânt. Imitaţiile sunt atât de reuşite în cazul Phyliidelor, încât

91

indivizii sub formă de frunze încep să se roadă între ei. Sunt acestea realităţi sau o scornire a minţii omeneşti? Reprezintă, cu siguranţă, o realitate deoarece aceste insecte ştiu să-şi folosească avantajele adaptative. Ştiu să se aşeze pe ramurile care le avantajează cel mai bine fiind făcute, practic, nevăzute. S-au realizat acestea ca urmare a unei propensiuni, ca urmare a unei tendinţe interne a organismului pentru a scăpa de duşmani? Dacă nu vom lua în consideraţie aspectele fenomenologice caracteristice viului nu vom găsi o soluţie de rezolvare aici. Specia respectivă trebuie să fi avut o astfel de dorinţă, a cărei realizare ar fi putut fi îndeplinită prin diferite mecanisme. Oare o anumită insectă şi-a propus să semene cu o anumită frunză, să se mascheze pentru a scăpa de duşmani? Ei şi, ce dacă şi-a propus? Trebuie acum să apară mutaţii întâmplătoare tocmai pe această direcţie? Trebuie ca selecţia naturală să acţioneze canalizat pentru a îndeplini această dorinţă? Nu se poate, nu vor apărea mutaţiile când vrem noi şi cum vrem noi. Bine, să presupunem că insecta nu şi-a propus acest lucru şi că aspectul ei a devenit întâmplător asemănător cu o frunză. Poate că insecta a „sesizat” acest aspect şi îi convine. Când apare un duşman îşi caută un loc şi nu se mai mişcă, astfel încât să semene într-adevăr cu o frunză şi să înşele duşmanul. Tot este ceva. Insecta a învăţat să-şi folosească avantajele. Dar dacă nici măcar nu observă insecta că seamănă cu o frunză? Cum va proceda la apariţia duşmanului? Ar trebui să procedeze ca oricare altă insectă, deci să dispară (să fugă). Dar nu se întâmplă aşa, insecta îşi caută un loc convenabil şi rămâne încremenită. Are însă grijă să-şi expună exact forma pentru a realiza o copiere perfectă. Oricum am lua-o trebuie să recunoaştem că fitoimitaţia şi mimetismul şi, în general homocromia,

92

reprezintă o realitate. Realizarea homocromiei ca fenomen biologic ar putea să fie posibilă graţie unei propensiuni şi a unor gene „arhitect” care sunt capabile să modifice anumite programe, sau să introducă programe noi, care fac posibilă transformarea corpului şi chiar elaborarea unui anumit comportament. Tot prin propensiune încearcă unii neolamarckişti moderni să rezolve problema altruismului în biologie. Darwin vedea lupta pentru existenţă ca pe un factor foarte important în supravieţuirea celui mai apt în evoluţie. Lupta pentru existenţă este avantajată atunci când apare o variaţie utilă, care înzestrează mai bine purtătorul. Ce avantaj poate însă să aducă în lupta pentru existenţă un comportament altruist (o cedare în luptă, lăsarea unui avantaj adversarului, nu din teamă, nu din neputinţă, ci din proprie voinţă sau, să spunem, din iubire). Nici un avantaj. Atunci, altruismul nu poate fi favorizat de selecţia naturală. El nu ar putea fi decât eliminat. Altruismul manifestat în comportamentul uman ar putea fi explicat prin alte mecanisme decât cele biologice. Dar ce se întâmplă cu manifestarea altruismului în lumea animală? Cum ni-l putem explica? Iată, de pildă, comportamentul păsărilor din specia Phoeniculus roseus (nişte gâşte). Ele trăiesc în cârduri de 20-25 indivizi (masculi şi femele). Deşi toţi indivizii sunt dezvoltaţi normal din punct de vedere sexual şi sunt funcţionali, întotdeauna o singură pereche realizează reproducerea. Celelalte perechi se abţin. Este un fel de abţinere altruistă. Bine, bine, altruistă, dar faţă de cine? Cine le cere un astfel de comportament? Se pare că este vorba de un program al speciei. Dacă s-ar reproduce toate perechile ar fi prea mare numărul de indivizi şi cârdul nu s-ar mai dezvolta normal. N-ar mai fi suficientă hrană şi toţi indivizii ar avea de suferit. Dacă cuplul reproducător cade pradă unor duşmani atunci va

93

fi înlocuit de o altă pereche. De care pereche anume? Nu ştim. O ştiu însă foarte bine păsările din cârdul respectiv. Au ele ierarhia lor, deoarece nu se bat între ele pentru a prelua rolul de conducere. Dacă şi noul cuplu cade pradă unor duşmani, atunci va urma altul la rând. Abţinerea de la reproducere este întâlnită şi la albine şi la furnici şi la termite, deci nu este un caz izolat. Nu este un caz izolat, dar aici este cu totul altceva. Lucrătoarele nici nu au aparatul genital dezvoltat, nu este vorba deci de abţinere, de altruism, ci de altceva. La Phoeniculus roseus toţi indivizii sunt normali din punct de vedere sexual. Cum putem explica acest comportament? Este foarte greu de găsit o explicaţie. Neolamarckiştii moderni ne propun să ţinem seama de aspectele fenomenologice ale vitalului, de existenţa unei propensiuni, a unei dorinţe, în acest caz, de a nu afecta evoluţia normală a grupului. Să fie aceasta o rezolvare reală? Nu ştim. Este, totuşi, o soluţie. Este aceasta o dovadă că evoluţionismul este în impas? Poate că da, poate că nu, depinde cum vezi problemele. Dacă prin evoluţionism îţi propui să înţelegi un concept perfect, o teorie perfectă, care explică totul, care funcţionează ca o lege, atunci poţi vorbi de un impas. Dacă prin evoluţionism înţelegi un mănunchi de teorii care încearcă să explice mecanismele evoluţiei, fără pretenţia de a ajunge la elucidarea perfectă a tuturor aspectelor, atunci nu este vorba de un impas, ci de o veşnică frământare, de o perpetuă căutare a adevărului. Şi, dacă aflăm un adevăr, descoperim apoi cu mirare câte adevăruri va mai trebui să descoperim. De altfel, considerăm că nu este corect să vorbim de faptul că evoluţionismul este în impas. Nu evoluţionismul este în impas, ci T.S.E.

94

Prin evoluţionism vorbim de totalitatea teoriilor care încearcă să explice mecanismele evoluţiei. Faptul că evoluţioniştii nu mai vor să accepte unele din principiile impuse de T.S.E. şi că aduc noi explicaţii, caută să explice anumite faţete ale mecanismelor evolutive, nu reprezintă un impas pentru evoluţionism, ci un progres. În impas a intrat T.S.E., care domină gândirea evoluţionistă actuală şi care trebuie să fie cu adevărat corectată.

95

DE LA IMPASUL EVOLUŢIONISMULUI LA ANTIEVOLUŢIONISM

De ce există tendinţa de a revigora vechea dispută dintre evoluţionişti şi creaţionişti? Înseamnă că există o sferă de interese deoarece acest dialog s-a estompat în timp. O gravă greşeală a trecutului, care persistă şi în zilele noastre, sau care este în mod intenţionat revigorată de anumite cercuri de interese este determinată de confuzia întreţinută prin sinonimizarea evoluţiei ca fenomen cosmic cu evoluţionismul. Evoluţia este o realitate cosmică, proprie nu numai domeniului vital, ci întregii materii, întregului cosmos. Eforturile făcute de numeroşi oameni de ştiinţă şi chiar de unii remarcabili teologi de a separa aceste două noţiuni şi de a proba că evoluţia este o realitate cosmică nu au fost şi nu sunt luate în seamă, sunt trecute cu vederea sau sunt intenţionat neglijate. Emil Racoviţă este tranşant în ceea ce priveşte explicarea celor două noţiuni (evoluţie şi evoluţionism) în lucrarea sa „Evoluţia şi problemele ei”, apărută în 1929 în Editura Astra, la Cluj: „Noţiunea de evoluţie nu este nici ipoteză, nici teorie, este o constatare de fapt, este una dintre cele mai sigure şi fundamentale dobândiri ale ştiinţei şi constituie, împreună cu principiul conservării energiei, cea mai de preţ comoară din zestrea atât de greu agonisită a omenirii de azi” (p. 652). Dacă Emil Racoviţă, cel mai mare evoluţionist al neamului nostru, se lupta din răsputeri, pe când era preşedinte al Academiei Române, să limpezească pentru totdeauna diferenţa dintre cele două noţiuni, pentru a nu mai întreţine o stare de confuzie generală. În aceeaşi măsură, părintele iezuit Pierre Teilhard de

96

Chardin, un strălucit geolog, paleontolog şi antropolog al veacului XX şi preotul ortodox Alexandros Kalomiros s-au străduit să despartă apele şi să convingă pe cei interesaţi să afle că sfera de cuprindere a celor două noţiuni este diferită. Părintele Pierre Teilhard de Chardin pune la punct, în mod magistral, termenul de evoluţie şi probează, în aceeaşi măsură, evoluţia ca fenomen cosmic. Este intrigat de faptul că unii oameni (chiar şi dintre oamenii de ştiinţă) cred că şi acum mai persistă lupta dintre evoluţionism şi creaţionism. „Există încă pe pământ câteva spirite bănuitoare sau sceptice în materie de evoluţie. Necunoscând Natura decât din cărţile naturaliştilor, ei cred că bătălia transformistă continuă şi azi ca în vremea lui Darwin. Şi pentru că Biologia continuă să discute mecanismele prin care s-au format Speciile, ei îşi imaginează că ea ezită sau că ar mai ezita încă, fără să se sinucidă, cu privire la faptul şi realitatea unei asemeni dezvoltări” (Pierre Teilhard de Chardin, „Fenomenul uman” Edit. Dion, 1955, p. 118). Şi, pentru a convinge asupra faptului că viaţa este un fenomen de natură şi dimensiuni evolutive, notează la pagina 121 a aceleiaşi cărţi: „Ca orice lucru într-un Univers, în care Timpul s-a instalat definitiv (voi reveni) drept a patra dimensiune, Viaţa este şi nu poate fi decât o mărime de natură şi dimensiuni evolutive ... La acest nivel de generalitate, s-ar putea spune că „problema transformistă” nu mai există. Ea este definitiv reglată. Pentru a ni se zdrucina de aici încolo convingerea şi realitatea unei Biogeneze, ar trebui, minând structura Lumii întregi, să dezrădăcinăm Arborele Vieţii”. Deoarece în numeroase lucrări antievoluţioniste este citat părintele Pierre Teilhard de Chardin ca unul dintre cei care s-ar opune transformismului (adică

97

evoluţionismului) merită să spulberăm orice intenţie de a denatura faptele citându-l pe P.T. de Chardin din aceeaşi lucrare, pag. 195: „Evoluţia, pentru mulţi oameni nu este decât transformismul, iar Transformismul însuşi nu este decât o veche ipoteză darwinistă, la fel de locală şi caducă precum concepţia laplaciană a sistemului solar sau deriva wegeneriană a continentelor – Orbi, cu adevărat, nesesizând amploarea unei mişcări pe orbită, depăşind infinit Ştiinţele naturale, câştigând şi invadând în jurul lor Chimia, Fizica, Sociologia şi chiar Matematica şi Istoria Religiilor. Una după alta, toate domeniile cunoaşterii umane se zguduie, antrenate laolaltă de acelaşi curent de fond spre studiul unei anumite dezvoltări. Evoluţia, o teorie, un sistem, o ipoteză? Nu numai atât, ci mult mai mult, o condiţie generală căreia trebuie să i se plece şi să o slujească de acum încolo, pentru a fi adevărate şi pentru a putea fi gândite până la capăt, toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele. O lumină învăluind toate faptele, o curbură care trebuie să însoţească toate trăsăturile: iată ce este Evoluţia.” Evoluţia nu se opreşte doar la lumea materială, ci trece mai departe la lumea spirituală, la gândire ca fenomen cosmic, care dă naştere la Noogeneza. „Pe scurt, recunoscută într-un singur punct al lucrurilor, extinsă apoi obligatoriu la întregul volum, inorganic şi organic, al Materiei, Evoluţia este pe cale să câştige, fie că vrem sau nu, zonele psihice ale Lumii, transferând construcţiilor spirituale ale Vieţii nu numai uzuale, ci chiar „întâietatea” cosmică, până acum rezervată de Ştiinţă vârtejurilor vechiului „eter”. ... Cum să ne imaginăm o Cosmogeneză extinsă la Spirit, fără să te afli în acelaşi timp în faţa unei Noogeneze? Nu numai acea Gândire făcând parte din Evoluţie, cu titlul de ansamblu sau epifenomene: ci chiar acea Evoluţie, atât de reductibilă şi identificabilă cu un

98

marş spre Gândire, prin care mişcarea sufletului nostru exprimă şi măsoară chiar progresele Evoluţiei. Omul descoperind, conform expresiei lui Julian Huxley că el nu este altceva decât Evoluţia devenită conştientă de sine însăşi ... Atâta timp cât nu ne vom stabili în această perspectivă, niciodată spiritele noastre moderne (atât cât sunt) nu-şi vor găsi liniştea. Pentru că pe această culme şi nu numai pe ea, îi aşteaptă odihna şi iluminarea”. (P. T. De Chardin, opera citată, p. 197) În aceeaşi măsură Alexandros Kalomiros încearcă să elucideze cele două noţiuni – evoluţie şi evoluţionism şi să probeze faptul că faimoasa controversă dintre „creaţionişti” şi „evoluţionişti” este artificială. „Faimoasa controversă dintre „creaţionişti” şi „evoluţionişti” e o controversă artificială, generată de ignorarea atât a Naturii, cât şi a Sfintelor Scripturi. Nu cu Sfânta Scriptură a ajuns în contradicţie ştiinţa modernă; ea a intrat într-o acută contradicţie cu concepţiile antice greşite despre lume, devenite în chip eronat concepţiile creştinismului occidental” (Alexandros Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului, Edit. Deisis, 1998, p. 23). În privinţa evoluţiei şi a evoluţionismului Alexandros Kalomiros este foarte convingător: „Aici trebuie să facem o distincţie arareori luată în considerare atunci când se ivesc discuţii pe această temă; faptul evoluţiei e un lucru, teoriile care explică felul în care are loc evoluţia sunt altceva. Adeseori însă, oamenii confundă aceste două lucruri şi vorbesc de amândouă ca şi cum ar fi un singur lucru. Viaţa pe pământ a urcat treaptă cu treaptă începând de la creaturile inferioare până la cele superioare. Aceasta este o evoluţie, şi evoluţia este un fapt. Mecanismul acestei dezvoltări în timp însă, este în cea mai mare parte, încă o speculaţie

99

ţinând de domeniul teoriilor, şi aici pot exista multe discuţii şi controverse” (Al. Kalomiros, opera citată, p. 24). Pe diferite canale religioase sunt lansate atacuri violente asupra evoluţionismului, fiind aduse diferite argumente, cele mai multe dintre ele penibile. Cu un dispreţ total faţă de ştiinţă, Ion Vlăducă şi Firmilian Gherasim, în „Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă” lansează un atac virulent şi deşănţat împotriva evoluţionismului, făcând unele comentarii care sunt sub demnitatea unor intelectuali, mai ales a unor oameni cu pretenţii că sunt şi oameni de ştiinţă. Revenim la întrebarea fundamentată pe care ne-am pus-o anterior: este evoluţia o realitate cosmică? Să luăm lumea aşa cum este. Dacă există înseamnă că apariţia ei a fost posibilă. Este creaţia unei forţe divine, sau materia are capacităţi intrinsece de autoorganizare aşa cum afirma Paul Davies în lucrarea „Ultimele trei minute ale Universului”? Nu ne propunem să rezolvăm aici această problemă. În Renaştere, când s-a înfăptuit o adevărată revoluţie în cunoaşterea ştiinţifică, mulţi gânditori admiteau că Dumnezeu a făcut lumea şi că datoria omului de ştiinţă este aceea de a descoperi planul după care Dumnezeu a făcut-o. În felul acesta au fost acumulate date ştiinţifice foarte importante, unele dintre ele de-a dreptul epocale. Descoperirea şi prezentarea seriei evolutive a calului (Equus caballus) de către Vladimir Kovalevsky, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a impresionat lumea ştiinţifică şi a entuziasmat pe evoluţionişti. Descifrarea structurii acizilor nucleici, în 1953, a făcut posibilă cunoaşterea codului genetic şi a aprobat că tot ceea ce înseamnă viaţă pe planeta Terra porneşte de la aceeaşi origine. S-a pătruns în cunoaşterea profundă a

100

materiei vii şi au fost elucidate unele procese biologice care constituiau enigme majore ale vitalului. Paleontologii şi stratigrafii au reuşit să descopere fosile şi să le expună stratigrafic de la începutul timpului biologic până în zilele noastre. Au fost descoperite formaţiuni fosile prebiologice. Cine îşi închipuia că în xilexite şi în condrite ar putea fi citite primele episoade ale vieţii? Datele paleontologice şi stratigrafice probează că viaţa a pornit de la formaţiuni extrem de simple, cu o conformaţie asemănătoare monerelor imaginate de către Ernst Haeckel şi a înaintat prin structuri din ce în ce mai complexe până la mamifere şi om. Întreaga desfăşurarea a formaţiunilor vitale probează, în mod incontestabil, evoluţia vieţii. Apariţia vieţii şi desfăşurarea fenomenelor vitale se măsoară în mii de milioane de ani (peste 3.800 milioane de ani). A pune sub semnul incorectitudinii datele oferite de ştiinţă (cu toate scăderile sau neajunsurile care mai pot persista) şi a avea pretenţia ridicolă (pe care o au reprezentanţii Creaţionismului ştiinţific) că Pământul nu durează de mai mult de 8-10.000 de ani anulează orice posibilitate de dialog. Preistoria şi cele mai adânci amintiri ale existenţei umane din spaţiul carpato-dunărean nu evocă existenţa unei mări în acest spaţiu. Şi, totuşi, calcarele sarmatice de la Repedea, şi din întreaga platformă a Podişului Moldovenesc, probează existenţa Mării Sarmatice, în urmă cu zeci de milioane de ani. Calcarele de la Repedea, din coasta Iaşului, sunt asemănătoare cu cele de pe faleza Mării Negre, deoarece au aparţinut aceleiaşi mări. Milioane de ani de depuneri sedimentare de resturi fosile şi alte milioane de ani scurşi de la dispariţia Mării Sarmatice au înscris în rocile sedimentare întreaga existenţă a unei lumi dispărute. Ca să admiţi acum că toate aceste documente au fost scrise în

101

paginile de circa 8.000 de ani ai Pământului şi ai Cosmosului este ca şi cum ai admite că Dumnezeu a făcut pământul cu fosile în el pentru a fi mai frumos, mai interesant, sau pentru a încurca minţile noastre. Am învăţat că întregul Cosmos este o construcţie inteligentă. Cea mai mică structură vie are, totuşi, o structură complexă şi perfect funcţională. Au fost nesfârşite încercări de a defini viaţa, însă toate s-au dovedit a fi necuprinzătoare fenomenului vital. Considerăm că încă nu putem defini viaţa în aşa fel încât să-i surprindem toate dimensiunile. Definiţia vieţii dată de Engels în „Dialectica naturii”, inspirată din gândirea lui Lamarck şi a lui Ernst Haeckel, a căzut în desuetudine. În loc să definim viaţa, mai bine am încerca să-i surprindem caracteristicile. O fiinţă nu poate să fie vie dacă nu realizează schimb de informaţii cu universul, dacă nu are şi trăiri fenomenologice. De la ce formaţiune începe viaţa? Încă nu putem răspunde. Virusurile încă nu sunt considerate fiinţe vii pe motivul că le lipseşte capacitatea de autoreproducere. Ni se pare naiv acest mod de a înţelege virusurile, care par a fi nişte fiinţe astfel structurate şi înfăşurate pentru a rezista intemperiilor cosmice. Unele dintre ele au o structură arhitectonică şi funcţională de-a dreptul miraculoasă. Este lumea opera unui constructor inteligent, sau materia este capabilă de autoorganizare? Mulţi biologi de nuanţă evoluţionistă tind să considere, asemenea lui Darwin, că viaţa este rezultatul combinărilor întâmplătoare, că este opera hazardului şi a necesităţii, aşa cum dorea să ne convingă şi J. Monod. Este foarte greu să putem accepta faptul că structuri biologice foarte complexe sunt pur şi simplu rodul hazardului. Mergând din întâmplare în întâmplare, până la refuz, structurile organice puteau ajunge la perfecţiunea ochiului de la caracatiţă sau la cel al

102

omului? Nu există nici măcar un proces biologic care să nu funcţioneze perfect sau aproape perfect. Sunt ele rodul întâmplării? Prin evoluţie înţelegem o continuă complicare şi specializare a structurilor organice. Putem sesiza acest lucru cu uşurinţă urmărind evoluţia unor organe în seria unor încrengături de animale, spre exemplu la moluşte şi la vertebrate. Se mai ridică o serie de întrebări aici. Fiind vorba de evoluţie este lesne de înţeles că formele superioare, cu adevărat evoluate, sunt de dată mai recentă. Dacă evoluţia este un fenomen cosmic real, atunci de ce nu au suferit transformări adapatative toate speciile? De ce formele inferioare au persistat în timp geologic fără să se modifice. Ele nici nu se vor modifica. Progresul biologic este atât de bine ilustrat, în cazul pus în discuţie, şi nu numai, exemple de genul acesta găsim la tot pasul şi în toate încrengăturile, cele mai bine cunoscute fiind cele din încrengătura Vertebrate. Formele inferioare par nişte caricaturi în raport cu cele superioare din aceeaşi încrengătură, se aseamănă dar sunt cu mult mai simple, mai schematizate, mai nereuşite. Nu poţi să fii atât de obtuz intelectual încât să nu sesizezi continua complicare, specializare şi perfecţionare a structurilor biologice în ierarhia formelor unei încrengături. De ce unele fiinţe rămân la un nivel inferior de organizare? De ce lumea vie este structurată astfel? Dacă Dumnezeu a făcut lumea şi a făcut-o aşa, deodată, fără posibilitatea de a evolua, atunci de ce a creat lumea aşa de diferit? De ce a acceptat o serie nesfârşită de aşa-zise rebuturi? Vasile Conta accepta că lumea vie se găseşte într-o continuă evoluţie de la simplu la complex, însă nu accepta ideea că unele organisme pot rămâne la un nivel inferior de organizare, iar că altele ţâşnesc şi se detaşează printr-un proces evolutiv rapid. Procesul

103

evoluţiei ar fi, după Vasile Conta, asemenea unui lot olimpic de sportivi, care concurează într-o probă de maraton. Se dă startul şi toţi sportivii se angajează în cursă. Unii vor fi mai viguroşi, mai rezistenţi şi vor ajunge primii la linia de sosire. Alţii vor alerga mai încet, mai anevoie şi vor rămâne în urmă. Cu toate acestea şi ei vor finaliza cursa. Tot aşa s-ar comporta speciile unei încrengături în procesul evoluţiei. În această situaţie n-ar mai trebui să existe grupe de organisme inferioare. Ar trebui să nu mai existe bacterii, protozoare şi chiar reprezentanţi ai unor grupe inferioare de metazoare. În imensitatea timpului geologic toate grupele trebuiau să se apropie de linia de sosire a evoluţiei. Chiar aşa credea Vasile Conta. Faptul că trăiesc acum toate grupele de organisme, de la cele inferioare până la cele superioare şi le explica prin aceea că organismele pot să apară în mod spontan, conform teoriei generaţiei spontane. Ele apar la un anumit nivel al evoluţiei, apoi îşi continuă progresul până la formele superioare. Vasile Conta era un partizan al generaţiei spontane, ceea ce îl absolvă de acuzaţia de gândire naivă sau infantilă. Teoria generaţiei spontanee a fost însă infirmată în mod strălucit de Louis Pasteur. De ce, totuşi, se menţin în lumea vie toate grupele de organisme? Este adevărat că multe direcţii evolutive au fost eliminate din evoluţie. Să amintim aici de Trilobiţi, Amomiţi, Graptoliţi etc. Explicaţia nu poate fi dată decât dintr-o perspectivă evoluţionistă. Evoluţia biologică poate fi foarte bine ilustrată într-un arbore filogenetic. Grupele primitive se găsesc la baza arborelui, iar cele evoluate sunt lansate către vârful coroanei. Trunchiul arborelui filogenetic reprezintă direcţia evolutivă majoră către care tinde lumea plantelor sau a animalelor (în funcţie de natura arborelui filogenetic pe care îl conturăm). De

104

pe trunchi se desprind, de la bază spre vârf, diferite ramuri, mai mici sau mai mari. În funcţie de distanţa ramurilor faţă de baza trunchiului putem aprecia gradul de evoluţie. Înaintând de la bază spre vârful trunchiului trebuie să ne imaginăm că structurile organice devin din ce în ce mai complicate şi mai specializate. Primele ramuri, cele de la baza trunchiului, se desprind din organisme care au un grad redus de evoluţie. Să zicem Procariote. Ele se desprind din trunchiul de bază rămânând la gradul de complexitate indicat de nivelul acestuia de evoluţie. În cazul de faţă rămân la gradul de structură procariot. Nu depăşesc acest grad de evoluţie, chiar dacă în cadrul acestui ram se desprind direcţii evolutive mai mici care diferenţiază bacteriile între ele în funcţie de anumite specializări, de anumite modificări adaptative. Aceste direcţii evolutive reprezintă o anumită evoluţie în cadrul grupului respectiv fără să depăşească, aşa cum am precizat, gradul de evoluţie al trunchiului de bază din momentul în care s-au desprins din ramul principal. Alcătuirea corpului şi funcţionalitatea sa sunt suficiente pentru pretenţiile de viaţă ale acestor organisme şi pentru menţinerea lor în mediu. În acest mod s-au desprins bacteriile. În cadrul lor s-au diferenţiat Archaebacteria şi Eubacteria. Archebacteriile vin de la începutul timpului biologic până în zilele noastre fără să se modifice. Sunt adevărate fosile vii. De ce nu au evoluat? De ce în miliarde de ani structura lor nu s-a schimbat? De ce a încremenit evoluţia lor la acest nivel? Pentru faptul că structura lor funcţională este, aşa cum am mai subliniat, suficientă pentru pretenţiile lor faţă de viaţă. Sunt, totuşi, atât de bine structurate pentru acest nivel încât au reuşit să sfideze timpul şi condiţiile schimbătoare ale mediului menţinându-se neschimbate până în zilele noastre. Următorul ram evolutiv care s-a

105

desprins din trunchiul de bază al arborelui genealogic ar fi, să spunem, Protozoarele, sau , mai modern, Protistele. Ele se găsesc la nivelul eucariot de structură şi sunt unicelulare. Protistele au cunoscut o evoluţie spectaculoasă. Sau diferenţiat multiple ramuri evolutive cu specializări contrastante, izbitoare (să ne gândim la Bacillariophyta şi la Ciliata). Nu au depăşit însă nivelul de organizare unicelular. Diferenţierile care apar între grupele de Protiste sunt determinate de modificările care au apărut în funcţie de modul de viaţă şi de mediul de viaţă în care acestea şi-au desfăşurat existenţa. Fie că este vorba de Flagellate, de Rhizopode sau de Ciliate, în cadrul fiecărei grupe sesizăm o evoluţie interesantă în raport cu pretenţiile faţă de viaţă. O anumită evoluţie a avut loc în cadrul fiecărei direcţii evolutive a Protistelor, însă nivelul de structură unicelular nu va fi depăşit decât dacă apar asocieri coloniale mai simple sau mai complicate. În acelaşi mod trebuie să gândim şi pentru ramurile care se desprind din ce în ce mai sus din trunchiul arborelui filogenetic. Urmărim astfel o evoluţie globală, la nivelul întregului arbore genealogic şi evoluţii de tip special în cadrul fiecărui ram evolutiv. Desprinderea ramurilor se realizează după acumularea unor modificări majore la nivelul trunchiului de bază, deci după apariţia unor aromorfoze, iar modificările evolutive care apar în cadrul fiecărei ramuri, fără să fie depăşit gradul de evoluţie respectiv, se realizează prin nesfârşite idiomorfoze. Pentru a înţelege mai bine acest aspect să luăm cazul peştilor. Ei s-au desprins din trunchiul de bază al arborelui filogenetic în momentul în care structurile organice au ajuns la nivelul caracteristic vertebratelor. Trăind în mediul acvatic şi având anumite structuri

106

funcţionale (branhii, înotătoare) care să le permită existenţa şi desfăşurarea vieţii la o anumită cotă, la anumite pretenţii faţă de viaţă, s-au desprins din trunchiul comun şi au urmat o evoluţie separată. Fără a depăşi stadiul de peşte, structura corpului s-a perfecţionat prin modificări adaptative, astfel că putem urmări multiple direcţii evolutive care se desprind din ramul comun. Chiar dacă rechii nu sunt cei mai adaptaţi, aproape perfect adaptaţi la viaţa de răpitori acvatici, forma hidrodinamică ajungând la parametrii ideali, prezintă încă nişte organe rudimentare, care la alte grupe de peşti s-au perfecţionat. Teleosteenii depăşesc cu mult perfecţionarea unor organe prin modificări adaptative de tipul idiomorfozelor (structura branhiilor şi a operculelor, structura solzilor etc.). Depăşirea stadiului de peşte şi trecerea la cucerirea mediului terestru avea să fie realizată de peştii care au acumulat aromorfoze de o importanţă capitală (pulmoni pentru respiraţia de tip aerian şi dispoziţia radiilor în aripi pentru formarea unor crose eficiente pentru deplasarea pe un strat solid). Iată deci răspunsuri posibile la întrebările pe care ni le-am pus. Ilustrează aceste aspecte existenţa unui proces biologic, deci a unui proces de evoluţie? Cu siguranţă că da. Deci organismele primitive nu trebuie să fie considerate ca forme nereuşite ale evoluţiei. Ele imortalizează gradul de evoluţie la care se găsea lumea vie în momentul în care şi-au ales direcţia evolutivă. Structura şi funcţionalitatea lor le asigura existenţa la nivelul pretenţiilor de viaţă la care s-au oprit. Viaţa a continuat însă să se şlefuiască, să tindă către trepte superioare ale existenţei, către pretenţii din ce în ce mai

107

mari, ajungând până la aceea a cunoaşterii propriei interiorităţi, care a fost cucerită prin om. Dacă ar fi să admitem chiar că viaţa este opera unei inteligenţe divine ar fi o mare greşeală, o blasfemie să-l acuzăm pe Dumnezeu că a creat fiinţe imperfecte, că a îngheţat lumea vie în tipare imuabile. Dacă o inteligenţă divină a creat lumea, atunci a creat-o în aşa fel încât să evolueze, fiecare grup de organisme având libertatea de a se opri la un anumit nivel evolutiv în funcţie de pretenţiile faţă de viaţă. Putem vorbi cu adevărat de existenţa unui progres biologic, a unui progres evolutiv? Aceasta este o întrebare retorică atâta timp cât am încercat să probăm evoluţia biologică asemeni unei realităţi cosmice. Prin evoluţie înţelegem, în esenţă, o complicare şi specializare a structurilor organice. De ce atunci unele organisme suferă o simplificare a structurii corpului, o aşa-zisă involuţie sau evoluţie regresivă? Evoluţia poate include în ea şi un regres? Trebuie să elucidăm de la început acest aspect. Evoluţia nu poate să includă în ea şi o involuţie sau un regres evolutiv. Deci, nu ne putem permite să folosim noţiunile de involuţie sau de evoluţie regresivă. Ce se întâmplă atunci cu animalele parazite şi cu cele sedentare? De ce la aceste organisme are loc o simplificare a structurii corpului, o adevărată alterate a acestuia? Există organisme care îşi pierd complet înfăţişarea caracteristică grupului major din care fac parte. Saculina carcini (un crustaceu cirriped parazit în Carcinus moenas) nu mai păstrează nimic din aspectul de crustaceu cirriped; pare a fi un vierme parazit diform. A putut fi elucidată poziţia sa numai în urma unor cercetări embriologice şi prin urmărirea ciclului biologic. Animalele sedentare suferă, de asemenea, o simplificare

108

a structurii corpului. Până când şi oamenii care duc o viaţă sedentară suferă modificări ale corpului şi neajunsuri în ceea ce priveşte sănătatea. Nu reprezintă aceste simplificări un proces de involuţie biologică? Aşa s-a crezut mult timp. Pentru a răspunde corect la astfel de întrebări trebuie însă să elucidăm perfect ce înţelegem prin progres biologic. Este progresul biologic doar o complicare şi specializare a structurii organismelor? A. Severţov propune diferenţierea a două tipuri de progres evolutiv: progres morfofiziologic şi progres biologic. Prin progres morfofiziologic trebuie să înţelegem, într-adevăr, o continuă complicare şi specializare a structurilor biologice. Acest progres este asigurat, în lumea animală (mai ales a nevertebratelor) printr-un mod de viaţă activ, de tip răpitor (exemplu tipic ar fi calmarii şi caracatiţele dintre moluşte şi chiar polichetele erante dintre anelide). Prin progres biologic trebuie însă să înţelegem anumite modificări adaptative care asigură:

- extinderea modului de viaţă; - menţinerea numărului optim de indivizi în

cadrul speciei; - asigurarea prolificităţii.

Modul de viaţă parazitar asigură creşterea progresului biologic chiar dacă se realizează printr-o simplificare a structurii organismului.

Să răspundem la această întrebare analizând un exemplu concret: care animal este mai bine adaptat la viaţa parazitară, marcând prin aceasta un evident progres biologic – Fasciola hepatica, Taenia solium sau Ascaris lumbricoides? Urmărind ciclul biologic şi structura corpului la aceste animale trebuie să recunoaştem că Taenia solium este mai avansată în ceea ce priveşte

109

modul de viaţă parazitar. Modul de viaţă parazitar conduce la hipertrofierea unor organe sau organite şi la reducerea corespunzătoare a altor organe sau organite, fiind vorba de o evoluţie de specializare. Dintre cele trei animale puse în discuţie, Taenia solium are un organ de fixare hipertrofiat (scolexul, cu ventuze şi cârlige), în schimb nu prezintă tub digestiv. Acesta a dispărut, hrana fiind asigurată prin absorbţie. Fasciola hepatica are multiple adaptări la viaţa parazitară (ventuza ventrală pentru fixare, o serie de spini tegumentari pentru menţinerea în canaliculele hepatice etc.), însă nu prezintă organe rudimentare sau dispărute. În ceea ce priveşte Ascaris lumbricoides, el pare a fi la început de drum în viaţa parazitară. De altfel, unele nematode se comportă ca paraziţi accidentali, facultativi sau chiar permanenţi, precum Ascaris lumbricoides. Trebuie să înţelegem că Taenia solium are un progres biologic spectaculos în ceea ce priveşte adaptarea la viaţa parazitară. Această adaptare nu reprezintă un regres ci, dimpotrivă, un progres biologic. Să nu mai vorbim de progresul biologic înregistrat de Saculina carcini la viaţa parazitară.

Deci, ceea ce ni se părea o involuţie este de fapt o evoluţie de specializare, care asigură un important progres biologic.

Organismele parazite se comportă asemeni unor „îngeri căzuţi”, a unor îngeri demonizaţi care au abandonat calea luminii şi a libertăţii şi au trecut la chinuirea unor fiinţe cărora le secătuiesc corpul pentru binele lor? Şi la celelalte grupe de organisme găsim fiinţe demonice?

Este aceasta o cădere în păcat? Este o urmare a căderii în păcat a protopărinţilor noştri (Adam şi Eva)? Parazitismul a apărut în lumea animală în timp geologic încă din Paleozoic. Să nu uităm că primele vertebrate –

110

Cyclostomii – au fost şi sunt animale parazite. Arcul lor oral nefiind frânt, deci fiind Agnate, nu puteau adopta un alt mod de nutriţie decât cel prin supt. Ca urmare au devenit animale ectoparazite.

De ce a făcut Dumnezeu şi astfel de animale? Cum putem explica o astfel de cădere a unor fiinţe?

În primul rând trebuie să înţelegem şi să reţinem că nu există involuţie, deci că nu există „cădere”. Adaptarea la viaţa parazitară presupune, aşa cum am mai arătat, un progres biologic. Care este locul animalelor parazite în economia naturii? Ne place sau nu ne place, vrem să acceptăm sau nu, trebuie să înţelegem că în natură se realizează un vast circuit al elementelor chimice, un circuit bio-geo-chimic atât la scară planetară, cât şi condiţii locale, în microhabitate. Materia organică de pe Terra se datorează, în primul rând energiei solare. Plantele elaborează substanţe organice cu ajutorul energiei fotice, prin folosirea apei, a CO2 şi a unor elemente minerale, în prezenţa clorofilei. Ele reprezintă producătorii de substanţă organică. Mai sunt şi unele bacterii foto- şi chemosintetizante, care produc substanţă organică prin folosirea energiei solare sau chimice. La rândul lor producătorii devin sursă de hrană pentru consumatorii primari sau aşa-numiţi fitofagi. Aceştia consumă hrana vegetală şi o transformă în hrană de natură animală, cu alte calităţi, pe care o folosesc zoofagii. Astfel, materia trece prin mai multe sau mai puţine verigi trofice, circulând la nesfârşit. Prin moartea organismelor, ca urmare a acţiunii descompunătorilor (mai ales bacterii), substanţele organice sunt descompuse, deci mineralizate şi reintră în circuitul bio-geo-chimic.

Da, şi ce are aceasta comun cu animalele şi chiar plantele parazite? Există o legătură firească dacă analizăm acest aspect din punct de vedere ecologic.

111

Un organism, oricât de mult timp ar trăi, tot moare. Ce s-ar întâmpla dacă n-ar fi organisme descompunătoare care să repună în circuit substanţa organică şi minerală acumulată în cadavre? S-ar acumula cadavre peste cadavre şi, după o anumită perioadă de timp, viaţa n-ar mai fi posibilă. Circuitul bio-geo-chimic ar fi întrerupt şi planeta n-ar mai funcţiona normal.

Moartea organismelor poate fi produsă de diferite cauze. Poate exista şi o moarte naturală, când organismul ajunge la o stare fiziologică precară, care nu-i mai permite asimilarea substanţelor organice şi atunci funcţiile vitale se opresc. Aici este vorba de ceea ce numim longevitatea unei specii, care pare a fi programată genetic. A fost descoperită gena longevităţii care, atunci când intră în funcţiune, sintetizează o enzimă care produce un haos progresiv în organism, provocând moartea.

Moartea poate fi determinată şi de alţi factori: de acţiunea prădătorilor sau a paraziţilor. Paraziţii debilitează organismul şi pot produce moartea la vârste mult mai mici. Atacul asupra organismelor se produce în valuri succesive. Un organism debilitat de un parazit este susceptibil atacului altor organisme şi astfel atacurile se pot eşalona până la epuizarea şi moartea organismului respectiv, ceea ce accelerează circuitul bio-geo-chimic.

Cu alte cuvinte şi organismele parazite îşi au menirea lor în economia naturii. Biologia ne învaţă că în natură nu lipseşte nimic şi că nu este nimic în plus. Totul se află într-o strânsă, complexă şi perfectă interdependenţă.

Adaptării organismelor parazite la acest mod de viaţă le răspund organismele gazdă prin mecanisme autoimune. Microorganismele parazite pătrunse în organism provoacă necazuri mari acestuia prin producerea de substanţe toxice sau antigeni care, în

112

final, pot provoca moartea gazdei. Gazda prezintă mecanisme prin care poate neutraliza acţiunea antigenilor şi anume secreţia de anticorpi, pe de o parte şi mecanisme de tip fagocitar prin care agenţii patogeni sunt eliminaţi, pe de altă parte. Aceste mecanisme n-au apărut în mod întâmplător. Ele au fost elaborate în procesul evoluţiei şi reprezintă subtilităţi adaptative de-a dreptul impresionante. Diversitatea celulelor cu rol imunitar şi a sistemelor de reglaj caracteristice organismelor pluricelulare sunt de o complexitate incredibilă, iar mecanismele prin care este asigurată imunitatea corpului funcţionează cu o precizie uimitoare. Orice dereglaj care apare în acest proces poate conduce la moartea gazdei. A crede că mecanismele imune sunt rolul hazardului este o greşeală, iar a nu surprinde aspectul evolutiv al acestor mecanisme probează o gravă necunoaştere. Toate aceste mecanisme sunt controlate de principiile cibernetice ale conexiunii directe şi inverse. Mecanismele imune sunt elaborate pe bază atât de feed-back, cât şi de feed-before.

A urmări însă numai adaptarea gazdelor şi a neglija adaptarea paraziţilor este o gravă greşeală. Speciile parazite, agenţii patogeni, elaborează mecanisme adaptative prin care îşi asigură pătrunderea în gazdă şi desfăşurarea ciclului biologic propriu. Adesea se camuflează şi mimează comportamentul unor celule ale gazdei putând pătrunde fără a fi eliminaţi. Camuflarea poate servi şi funcţiona pentru o anumită perioadă de timp, suficientă pentru a asigura succesul în realizarea ciclului biologic. De fapt, între gazdă şi parazit se desfăşoară, aşa cum se exprimă Darwin, o puternică luptă pentru existenţă. Astăzi această expresie a fost înlocuită prin alta, ceva mai plastică – luptă pentru înarmare.

113

Lupta pentru înarmare presupune elaborarea unor mecanisme din ce în ce mai eficace şi folosirea unor strategii care să deruteze cât mai mult adversarul.

Deşi conceptul darwinian al luptei pentru existenţă a fost mai mult sau mai puţin abandonat, el nu a dispărut, ci a fost înlocuit cu cel de luptă pentru înarmare, ceea ce ilustrează o evoluţie a conceptului de evoluţie.

114

EVOLUŢIA CA REALITATE COSMICĂ

Din cele prezentate până aici putem deduce cu uşurinţă că în natură nimic nu funcţionează haotic. Natura nu este opera hazardului, deşi la prima analiză aşa ar părea. În natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Domneşte ordinea şi inteligenţa. În natură nu sunt rebuturi. Archebacteriile vin de la începutul timpului biologic trăind poate în cele mai neprielnice condiţii (în abisurile mărilor şi oceanelor, în craterele vulcanice, în depozitele de combustibili fosili la sute de metri adâncime, până chiar şi în unele reactoare nucleare) fără să dispară. Structurile lor au fost îngheţate genetic. Asta nu înseamnă că, în lumea lor, nu putem sesiza un progres biologic şi chiar morfo-fiziologic. Atât de cât au nevoie. Evoluţia este o realitate cosmică. Trebuie doar s-o înţelegi, să-i pătrunzi tainele.

Ajungem din nou la evoluţie. Evoluţia este o realitate cosmică. A nu ţine seama de acest aspect este o gravă greşeală. Tot mai mult este acreditată ideea că evoluţia se desfăşoară pe diverse paliere. Nu trebuie să vorbim doar de o evoluţie biologică. Aşa cum Lima de Faria încearcă să fundamenteze această concepţie, fizicienii ar trebui să-şi însuşească ideea că structura atomului este rezultatul unui proces de evoluţie. Că atomii elementelor chimice se diferenţiază între ei prin gradul de evoluţie. Este vorba de o creştere a complexităţii structurii atomilor în funcţie de categoriile de particule elementare pe care le conţin şi de complexitatea interrelaţiilor care se stabilesc între ele.

Abordarea acestui concept ar conduce la elucidarea multor procese fizice încă miraculoase pentru noi.

115

Evoluţia elementelor chimice ne apare cu o stranie claritate şi, totuşi, chimiştii n-au învăţat s-o descopere. Pornind de la hidrogen, prin adiţia unui electron şi a unui proton se trece treptat la elemente chimice din ce în ce mai complexe şi mai grele. Mendeleev lăsase, în al său tabel periodic al elementelor o serie de căsuţe libere pentru elementele care încă nu fuseseră descoperite, dar a căror existenţă era bănuită. Nu numai că existenţa lor era bănuită, dar erau anticipate cu o uimitoare precizie şi caracteristicile lor chimice.

Introducându-ne în universul mineralelor, Lima de Faria ne apropie de înţelegerea evoluţiei cristalelor. El descoperă o evoluţie a cristalelor, de la câteva modele simple (cubice, paralelipipedice, prismatice etc.) la cele din ce în ce mai complexe şi mai elaborate. Combinaţiile de cristale permit obţinerea celor mai interesante şi complexe structuri.

Evoluţia biologică este recunoscută şi a fost fixată în gândirea noastră prin legi mai mult sau mai puţin perfect elaborate.

Între palierele evolutive se stabilesc anumite interconexiuni. Par a fi preluate unele modele de la un palier evolutiv la altul.

Genetica modernă a probat faptul că fiecare structură biologică se desfăşoară după un anumit model, după un anumit pattern, care este controlat de un complex de gene. Modelul de frunză este propriu fiecărei specii şi prezintă particularităţi structurale mai evidente sau mai subtile, care sunt controlate genetic. Deşi în coroana unui arbore nu se aseamănă întru totul o frunză cu alta, asemenea amprentelor digitale ale omului, putem sesiza cu uşurinţă că există un model propriu de frunză pentru fiecare specie. A devenit o certitudine faptul că o anumită formă de frunză este

116

controlată de un complex de gene. Genul Quercus are nenumărate specii, care pot fi recunoscute cu uşurinţă după forma frunzelor. Modelul de frunză nu este însă propriu numai plantelor. Multe insecte cărora le este propriu fenomenul de fitoimitaţie copie modelul de frunză. Cel mai clasic exemplu poate fi oferit de fluturele Kallima inachis. Tot aşa multiple specii de Phasmidae imită modelul de frunză. Graţie acestui model, speciile respective îşi asigură o oarecare protecţie împotriva unor răpitori. Fitoimitaţia şi mimetismul cu multiplele sale forme nu au apărut întâmplător, nu sunt rezultatul hazardului. Nu există o formă care mimează şi care să-şi aleagă de model o specie care nu este toxică sau care nu are arme de atac şi de apărare. Aşa ceva nu se întâmplă în natură. Aripile sub formă de frunză de la Kallima inachis copie forma frunzelor speciei de arbore pe care se hrănesc larvele sale, deci cu care specia se găseşte în contact nemijlocit. Realizarea acestui model se găseşte, cu siguranţă sub controlul unui complex de gene. Nici nu putem concepe altfel realizarea acestei forme. Se naşte, totuşi, o întrebare: oare acelaşi complex de gene modelează tipul de frunză atât la plante cât şi la animale? Să aibă Kallima inachis unele gene comune cu specia de arbore ale cărei gene le copiază?

Cu alte cuvinte ne putem întreba dacă modelul de frunză este un pattern al naturii care, o dată format este preluat şi pe alte paliere evolutive? R. Dawkins vrea să ne convingă de realitatea acestui fapt. Un model o dată realizat în natură trebuie să fie reluat şi nu reinventat în economia naturii. Natura ar lucra asemeni arhitecţilor. O inovaţie folosită în arhitectură este brevetată şi folosită în toate situaţiile în care este necesară. Dacă acceptăm acest mod de gândire, atunci putem accepta şi ideea că un pattern al naturii poate fi preluat de pe un palier evolutiv pe altul. Suntem

117

convinşi că realizarea unei structuri de tip frunză este rezultatul conexiunii dintre multiple gene. Modelul de frunză nu este realizat doar de o singură genă. Este exclusă această posibilitate. Să credem atunci că o anumită specie de insectă prezintă un complex de gene comune cu ale unei plante? Nu putem admite aceasta. Atunci cum ne putem explica reluarea de către insectă a aceluiaşi model de frunză pentru elitrele sale de la planta cu care vine în contact?

Este opera creaţiei lui Dumnezeu, se vor grăbi creaţioniştii să ne convingă. Iată un exemplu al evidenţei creaţiei. Nu ne vom grăbi să le anulăm satisfacţia. Putem pune însă următoarea întrebare: cum a realizat Dumnezeu aceasta? A făcut pur şi simplu cele două modele absolut independente? S-a coborât Dumnezeu în creaţia sa chiar şi la cele mai mici detalii, sau în procesul creaţiei a oferit libertatea unei specii de insectă de a-şi modela aripile după propria dorinţă, folosind anumite pattern-uri existente în natură? Aceasta ar conduce către un evoluţionism de tip creaţionist. Nu ne deranjează acest punct de vedere atâta timp cât fenomenul evoluţiei este recunoscut ca o realitate cosmică.

Şi totuşi, răspunsul la această întrebare foarte dificilă ar putea fi imaginat folosind o epocală descoperire recentă în genetică.

Este vorba de existenţa aşa-numitelor “gene arhitect”. Acestea sunt responsabile de realizarea structurii şi formei unor organe. S-a descoperit că pentru formarea ochiului la Drosophila participă câteva mii de gene, care îşi conjugă acţiunile. Conjugarea acţiunilor, sau sincronizarea activităţii acestor gene, sau /şi intrarea lor în mod eşalonat în funcţiune în vederea realizării organului respectiv, s-ar găsi sub controlul unei gene, care a fost numită “genă arhitect”. Gena arhitect

118

coordonează activitatea miilor de gene care îşi conjugă acţiunea pentru formarea ochiului, asemeni unui dirijor de orchestră. Fiecare genă îşi cunoaşte partitura şi îşi realizează perfect programul propriu, însă intrarea în scenă, declanşarea activităţii (programului) se face numai la comanda genei arhitect, astfel încât simfonia activităţii de edificare a ochiului să nuanţeze şi cele mai fine acorduri.

Gena arhitect responsabilă de edificarea ochiului la Drosophila a fost identificată. S-au făcut chiar şi experimente cu ea. Dacă această genă arhitect este eliminată la un embrion în formare (din materialul genetic al oului pe cale de diviziune), atunci ochiul nu se mai formează. Interesant este faptul că a fost identificată o astfel de genă arhitect şi la şoarece. Dacă este scoasă această genă din oul de şoarece se formează un şoarece fără ochi. Miraculoasă a fost însă înlocuirea genei arhitect pentru formarea ochiului de la Drosophila cu cea de la şoarece. Ochiul s-a format. După ce model credeţi? După cel de Drosophila. Genele care concură la formarea ochiului şi-au desfăşurat perfect propriile programe. Ele au răspuns însă la comanda dirijorului, a genei arhitect, chiar dacă dirijorul era altul. Am putea crede că o orchestră simfonică de înaltă clasă ar putea să execute o simfonie şi fără dirijor. Am putea crede doar, în realitate nu se poate. Calitatea execuţiei este dată de dirijor. Gena arhitect de la şoarece a coordonat doar procesul de edificare a ochiului de Drosophila. Am putea compara această activitate cu aceea a unui computer. Aici funcţionează nişte programe. Există însă şi programe care mobilizează la lucru o multitudine de subprograme în vederea realizării unei activităţi complexe. Edificarea aripii la o insectă se face prin acţiunea convergentă a unei multitudini de gene sub coordonarea unei gene

119

arhitect. Gena arhitect coordonează declanşarea şi desfăşurarea programelor celorlalte gene. Pentru schimbarea formei aripilor s-ar impune deci doar schimbarea programului coordonator. Gena arhitect poate veni cu un program coordonator nou, deci cu o partitură nouă (o nouă simfonie), iar genele vor executa noul program, fiecare cu instrumentul său.

Programul nou este un pattern nou. Acesta a fost preluat şi folosit în edificarea unei construcţii noi, în condiţii în care n-a mai fost folosit. Faptul că acest program nou a funcţionat, că întreaga desfăşurare a activităţii a fost coerentă, probează că noul program a fost bine conceput şi că este funcţional (pattern-ul poate fi întrebuinţat şi în alte situaţii).

Ne-am imaginat aici o cale de rezolvare a problemei ridicate. Ni se pare oarecum acceptabilă soluţia găsită, oferită de remarcabila descoperire a genelor arhitect. Ar fi deci posibilă folosirea unor modele structurale de pe un palier evolutiv pe altul.

Am tinde să credem că am reuşit să elucidăm pe deplin această problemă complexă. Lucrurile se pot însă complica. Modelul de frunză a fost descoperit şi în structura unor cristale. Cristalele de bismut, spre exemplu, sunt modelate totdeauna sub forma unei frunze. Cum se realizează modelul unui cristal? Clorura de sodiu cristalizează în sistemul cubic. Cristalele de sare sunt cuburi absolut perfecte, indiferent de mărimea lor. Impresionează perfecţiunea lor. Muchia şi faţetele lor sunt absolut perfecte. Mai mult decât atât, un cristal spart, pus în soluţie gemă îşi reface structura. De unde „ştiu” moleculele să se ordoneze în aşa fel încât să realizeze o completare a cristalului? De unde ştiu ele să se dispună într-un cristal astfel încât forma lui să fie perfectă, să nu fie nici mai multe nici mai puţine? Funcţionează şi aici un sistem informaţional? Ar fi şi aici

120

un sistem informaţional asemănător genelor, care controlează realizarea unei anumite structuri? Modelul de frunză caracteristic cristalului de bismut se găseşte sub controlul unui sistem informaţional? Aşa ar trebui să fie atâta timp cât acest model este cu adevărat respectat.

La nivelul cristalelor, deci la nivelul structurilor minerale, nu există gene. Cine controlează însă realizarea anumitor structuri la acest palier al naturii? Nu ştim. Lima de Faria şi alţi oameni de ştiinţă presupun existenţa unui sistem informaţional asemănător celui genetic, care ar funcţiona la nivelul profund al materiei. Ideea nu este lipsită de interes, dar prinde greu, este dificil de imaginat.

Din nou o poartă deschisă pentru creaţionişti. Dumnezeu a făcut fiecare tip de cristal, Dumnezeu a hotărât ca totul să fie aşa şi nu este nici o legătură între lucruri şi fenomene. Totul reprezintă o creaţie independentă şi imuabilă. Să se fi ocupat Dumnezeu de absolut toate aceste detalii, sau el a creat nişte legi după care materia să fie structurată şi să-şi afle devenirea? Cum a realizat Dumnezeu creaţia? Desigur că în Biblie nu se spune nimic despre gene şi despre funcţionarea lor. Asta nu înseamnă că genele nu au o existenţă reală şi că ele nu ne pot explica mecanismele prin care se transmite informaţia genetică în şirul generaţiilor. Referatul biblic nu putea intra în astfel de detalii pentru a explica unor oameni primitivi înţelegerea edificării cosmosului şi a lumii vii. Trebuie să căutăm şi să înţelegem nişte adevăruri şi dincolo de referatul biblic.

De unde „ştiu” moleculele şi atomii să se alinieze într-un cristal? De ce totul se desfăşoară după legi perfecte şi rigide? Cum funcţionează aceste legi? Problemele sunt foarte complexe şi greu de înţeles pentru om. Pe bună dreptate prezintă D.D. Roşca, în

121

cartea sa „Existenţa tragică”, preluând ideile anticilor, că tragedia omului constă în faptul că, cu cât cunoaşte mai mult cu atât i se deschide hăul necunoaşterii.

Problema structurii cristalelor ne trimite cu ideea la problema apariţiei şi structurării cosmosului. Problema genezei Cosmosului a preocupat omul din momentul în care mintea sa (gândirea) a început să se desprindă de înconjurimea imediată şi să se ridice în sfera înaltă a lumii abstracte, a ipotezelor.

Lumea ştiinţifică ne oferă, în zilele noastre, multiple ipoteze asupra genezei Cosmosului, din care cea a Big-Bang-ului pare a fi cea mai acceptată, dacă nu cumva în zilele acestea n-a apărut o nou teorie mai credibilă.

Conform teoriei Big-Bang-ului, Cosmosul a început să se edifice şi să se desfăşoare pornind de la explozia unei formaţiuni infinit de mici (cu un diametru de 10-33 cm), în care materia se găsea la temperaturi peste care imaginaţia nu poate trece (1032 grade C) şi la presiuni de miliarde de atmosfere. Cât de mică putea fi această formaţiune dacă diametrul unui atom ar fi doar de 10-13 cm? De altfel nu ne interesează nici spaţiul şi nici timpul deoarece acestea sunt creaţii ale minţii omeneşti şi sunt intim legate de Big-bang.

În această formaţiune exista materie şi energie. Nu existau nici atomi, nici particule elementare caracteristice structurii atomului. Acestea s-au format după explozia primordială. Dacă stabilim momentul exploziei primordiale, a Big-Bang-ului, la 10-43 secunde, atunci din acest moment a început edificarea Cosmosului. Ceea ce ne impresionează este faptul că structurarea Cosmosului s-a desfăşurat în primele momente cu o viteză uluitoare. Mintea omenească nu poate cuprinde viteza cu care s-au desfăşurat aceste procese. Şi mai fantastic este faptul că edificarea

122

Cosmosului a început să se realizeze urmând nişte legi perfecte şi rigide. Primele trei minute ale Universului, aşa cum ne sugerează S. Heisemberg, au condus la conturarea a ceea ce avea să devină Cosmosul zilelor noastre, cu un diametru de miliarde de ani lumină.

Ce era înainte de momentul Big-Bang-ului? Ce era înainte de aşa-numitul zid al lui Planck? Am putea pătrunde cu privirea dincolo de zidul lui Planck? Jean Guitton, laureat al Premiului Nobel şi membru al Academiei Franceze, crede că această formaţie care avea să realizeze aşa-numitul Big-Bang se găsea într-un ocean de simetrie sau într-un ocean de energie. Alţii consideră că era vorba de un ocean de inteligenţă. O inteligenţă primordială, care ar fi structurat planul de edificare a Cosmosului. Să fie această inteligenţă o inteligenţă divină? Să fie această inteligenţă Dumnezeu?

„Remarc că, dacă întâmplarea tinde să distrugă ordinea, inteligenţa se manifestă, dimpotrivă, prin organizarea lucrurilor, prin instalarea unei ordini plecând de la haos. Trag concluzia deci, observând stupefianta complexitate a vieţii, că însuşi universul este „inteligent”; o inteligenţă care transcende ceea ce există în realitate (momentul primordial pe care noi îl numim Creaţie), a organizat materia care a dat naştere vieţii”. (Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Edit. Albatros, 2000, pag. 54)

Cei care cred în existenţa lui Dumnezeu ar putea s-o considere ca atare. O astfel de inteligenţă l-ar putea întruchipa pe Dumnezeu. Alţii însă consideră că organizarea materiei şi edificarea Cosmosului după Big-Bang s-ar datora inteligenţei materiei, capacităţii materiei de a se autoorganiza. Paul David, în „Ultimele trei minute ale universului”, afirmă că a descoperit o lege, aceea a autoorganizării materiei, care ar avea o valoare echivalentă cel puţin cu legile termodinamice.

123

Urmărind ontogeneza unei fiinţe vii rămâi impresionat de faptul că întregul algoritm al edificării corpului este cantonat în materialul genetic şi anume în nucleu. Odată declanşată diviziunea, deci dezvoltarea embrionară, edificarea corpului se face după un algoritm perfect, fără posibilitatea de a fi inversate fazele sau de a fi sărită una. Întreaga desfăşurare somatică şi chiar principalele funcţii metabolice se materializează în funcţie de informaţia genetică înscrisă în cromozomi. Până când şi longevitatea organismului este înscrisă în informaţia genetică. Ce este codul genetic? Este o inteligenţă? Este o creaţie a celulei? Nu. Materialul genetic conţine informaţia necesară şi suficientă după care se desfăşoară ontogeneza unui individ. Nu reprezintă o inteligenţă, ci o scriere, o codificare a etapelor ontogenezei şi a detaliilor privind edificarea corpului. Informaţia este citită şi tradusă în fapt. Codul este citit de anumite structuri şi cuvintele sunt întrupate. Cuvintele codului (secvenţele codului) sunt materializate, deci sunt întrupate. Această interpretare pare a aminti de referatul biblic, de o întrupare a cuvintelor rostite de Dumnezeu („la început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu” Biblia 21.11).

Da, prezentarea este puţin forţată şi aminteşte de referatul biblic. Dar nu asta ne interesează. Cosmosul a fost edificat şi el urmând un anumit algoritm. Edificarea Cosmosului s-ar fi făcut, dacă facem o comparaţie cu ontogeneza unei fiinţe vii, după un anumit cod, care ar fi fost citit după declanşarea Big-Bang-ului.

Întrebarea este dacă un astfel de cod există; dacă există, unde se găseşte încorporat? Dacă codul Cosmosului există, cine îl citeşte? Cum cele două coduri (cel Cosmic şi cel genetic al organismului) au putut fi structurate? Sunt ele rezultatul unei inteligenţe divine sau al capacităţii materiei de a se autoorganiza? Reprezintă

124

codul genetic rezultatul evoluţiei lumii vii? Ca biolog sunt convins că da.

Dar „codul genetic” după care a fost edificat Universul, s-au după care sunt edificate universurile (acceptând teoria inflaţiei universurilor) reprezintă, de asemenea, rezultatul unei evoluţii cosmice? Ar sta aceste coduri la baza edificării Cosmosului şi a organismelor vii? Nu putem răspunde cu precizie. Există două posibilităţi: cea a intervenţiei divine şi cea a capacităţii de autoorganizare a materiei. Dar şi într-o situaţie şi în alta, realizarea acestor coduri ar urma calea unei evoluţii.

Nu forţăm şi nu impunem una dintre aceste soluţii. Aveţi libertatea de a opta. Problema esenţială este aceea că evoluţia reprezintă o realitate cosmică. În funcţie de calea pe care o alegeţi veţi fi materialişti sau idealişti, credincioşi sau atei, însă şi într-o situaţie şi în alta evoluţia reprezintă o realitate cosmică.

Cu cât pătrunzi în intimitatea structurilor şi în descifrarea proceselor biologice, cu atât rămâi mai impresionat de frumuseţea structurilor şi de precizia şi exactitatea cu care se desfăşoară procesele biologice. Nu este vorba doar de frumuseţea, armonia, rafinamentul şi savoarea mirosului unei flori, paleta dumnezeiască de culori de pe aripile unor fluturi, de modul în care sunt îmbinate culorile şi de efectele pe care le produc, ci şi de semnificaţia lor.

Florile Angiospermelor au avut o evoluţie paralelă cu insectele. Sunt specii de plante ale căror flori sunt polenizate numai de o singură specie dintre insecte. Yuca filamentosa este polenizată numai de fluturele Pronuba yucassella, ale cărui larve se hrănesc cu ţesuturi din structura florilor. Este impresionantă şi miraculoasă relaţia care s-a cimentat de-a lungul evoluţiei între Ophrys insectifera şi o specie de insecte din genul

125

Agrogorites. Este ştiut faptul că femela de insecte secretă feromoni sexuali cu funcţie de recunoaştere în timpul împerecherii. Masculii sunt atraşi de la distanţă de femelele virgine prin feromonii sexuali eliminaţi în eter. Ophrys insectifera este polenizată numai de o specie de Agrogorites. Pentru a-şi asigura succesul polenizării această orhidee a adoptat o strategie incredibilă. Una dintre petale, cea ventrală, fiind şi cea mai frumoasă, are aspectul şi coloritul esenţial al femelei de Agrogorites. Şi, parcă nu este suficientă numai această comportare exotică, floarea emană şi elimină în eter feromoni de acelaşi tip cu ai femelei de Agrogorites. Dumnezeule! Lucrurile nu se opresc aici. Fiind o specie protandrică, masculii de Agrogorites eclozează cu circa două săptămâni înaintea femelelor. Neîntâlnind femelele ei sunt atraşi de petalele de Ophrys şi de feromonii eliberaţi de aceste flori. Cum petalele se aseamănă în mare măsură cu femelele, atunci ei se aşează pe ele şi execută o acuplare falsă. Depun chiar o anumită cantitate de spermatozoizi pe aceste petale. În activitatea lor de falsă acuplare aduc un câştig plantei. Realizează polenizarea. Deci, planta a trişat şi şi-a îndeplinit scopul propus. La apariţia femelelor masculii realizează dansul nupţial şi fac o acuplare reală, asigurând perenitatea speciei. Numai Dumnezeu a putut face aceasta, ar afirma cu superioritate creaţioniştii. Dar de ce a procedat Dumnezeu aşa? Prin ce mecanisme a fost realizată imitaţia şi cum a fost posibil ca o floare să sintetizeze acelaşi tip de feromoni? Întrebările par a fi doar retorice. Nu găsim un răspuns plauzibil la îndemână.

De ce masculii se lasă înşelaţi? Că se lasă înşelaţi nu-i o problemă prea importantă, lucrul acesta se întâmplă şi la case mai mari important este faptul că ei depun chiar spermatozoizi. Se produce aici o cheltuială de energie şi de material biologic, ceea ce pare a fi

126

contrar principiilor biologice. Am învăţat să gândim că natura aplică principiile economice. Construieşte cu minim de material şi cu maxim de rezistenţă. Nu ştim dacă aici se aplică acest principiu, este, totuşi, firesc să ne întrebăm: oare aceşti spermatozoizi depuşi în copulaţiile false sunt funcţionali? Ar putea fi necesar ca masculii chiar să elimine o anumită cantitate de spermatozoizi, astfel încât atunci când execută o acuplare normală aceştia să fie cu adevărat fertili? Nu ştim dacă au fost făcute analize în acest sens. Întrebarea rămâne însă retorică, chiar dacă pare a fi încălcat un principiu biologic – cel al economiei de material. De altfel ne dăm seama că acest principiu nu este chiar universal. Polenizarea entomofilă este sigură, eficientă şi solicită puţin polen. Pentru atragerea insectelor, însă planta trebuie să cheltuie multă energie şi mult material spre a putea realiza flori mari, frumos colorate şi cu mult nectar. Competiţia între flori în acest sens depăşeşte imaginaţia noastră. Iată însă că unele plante angiosperme au renunţat la polenizarea entomofilă. Recurg la serviciile vântului, realizând o polenizare anemofilă. Florile nu mai trebuie să fie mari şi frumoase. Ele sunt mici, pot chiar să nu miroase, în schimb trebuie să producă mult polen. Trebuie să producă mai mult polen, în aşa fel încât densitatea grăuncioarelor de polen în curentul de aer să fie suficient de mare pentru a asigura succesul polenizării. La conifere, care în mod primar realizează o polenizare anemofilă, cantitatea de polen este atât de mare, încât în pădurile de conifere, primăvara, se formează aşa-numiţii nori de pucioasă. Norii de pucioasă sunt formaţi din milioane de milioane de miliarde de grăuncioare de polen. Acest fenomen poartă numele de redundanţă biologică şi este larg răspândit. Să ne amintim numai de explozia de flori cu care sunt încărcaţi unii arbori primăvara. Chiar sunt

127

necesare mii şi milioane de flori pentru a asigura reproducerea? Cu siguranţă că nu. De altfel nu toate aceste flori sunt polenizate şi dau fructe. Este tot un fenomen de redundanţă biologică. În fond, de ce masculii de Agrogorites nu şi-ar împrăştia o producţie redundantă de spermatozoizi? Este posibil să fie un astfel de fenomen, deşi credem mai puţin în el. Nu trebuie să fie aruncaţi spermatozoizii la tot pasul, chiar şi pe florile din natură (pe aşa-numitele femele gonflabile). Această situaţie îmi aduce aminte de o glumă spusă de tatăl meu: „Un pescar trecea prin pădure spre o baltă pentru a pescui. Înainte de a ajunge la balta respectivă mai lansa undiţa din loc în loc. Un cetăţean îl vede şi, intrigat, îl întreabă: - Domnule, de ce lansezi undiţa prin pădure, crezi că ai să prinzi vreun peşte? - Nu ştiu, îi răspunse pescarul, dar omul este dator să încerce”. Încercare, încercare dar nici chiar aşa. Tindem să credem că în natură sunt foarte puţine lucruri inutile sau nu sunt deloc. De ce atâtea discuţii despre acest aspect? Discuţiile sunt provocate pentru a pune în evidenţă cât de perfect funcţionează natura şi cât de eficace. Cum putem să ne imaginăm că toate acestea sunt rodul întâmplării? De ce să credem că natura este atât de stupidă şi că tot ceea ce întâlnim în natură este rolul hazardului? Hazard şi necesitate. Iată o expresie lansată de Jaque Monod, prin care s-a încercat şi încă mai încearcă unii să ne explice natura. Atragem atenţia că natura este inteligent structurată. În natură primează ordinea şi legea. Nimic nu este întâmplător.

128

Este ca şi cum în evoluţia sa natura a avut libertatea să aleagă cele mai bune căi, să îmbine în cel mai inteligent chip combinaţiile posibile. Evoluţia n-a fost canalizată a priori, ci a avut libertatea de a opta pentru soluţiile cele mai eficiente ale momentului. Dacă am presupune că am înţeles desfăşurarea lumii vii în procesul evoluţiei şi că am imortalizat această înţelegere într-un arbore filogenetic, atunci înseamnă că am reuşit să intuim căile pe care au optat toate grupele şi subgrupele de organisme. Dacă acum am rula planşa cu arborele filogenetic respectiv şi ne-am imagina că natura ar trebui să pornească pe drumul evoluţiei din nou, atunci am fi naivi dacă ne-am aştepta ca să iasă în final un arbore filogenetic asemănător. Desprinderea fiecărui ram, a fiecărei direcţii evolutive, oricât de mică, s-a făcut în funcţie de o complexitate de factori ai momentului respectiv, complexitate care nu va mai fi repetată niciodată. Libertatea opţiunilor şi severitatea constrângerilor impuse de factorii naturali nu se vor putea repeta. Dacă am compara desfăşurarea şi edificarea Cosmosului după Big-Bang cu desfăşurarea şi edificarea unei fiinţe vii după prima diviziune a oului, am constata multe similarităţi. Dacă după edificarea unei fiinţe vii ajunse la maturitate ne-am imagina că am rula tabloul care a întipărit toate fazele ontogenezei şi l-am derula, deşi este vorba absolut de aceeaşi informaţie genetică, trebuie să înţelegem că în final nu ar fi realizat acelaşi fenotip, acelaşi tablou. Fenotipul se realizează la intersecţia genotipului cu mediul. Şi, deşi ni se pare mai puţin importantă această intersecţie, trebuie să înţelegem că aceleaşi condiţii nu se vor mai derula şi că informaţia genetică deşi păstrează acelaşi algoritm în desfăşurarea noii ontogeneze, nu se va ajunge la acelaşi fenotip.

129

Aşa s-ar întâmpla şi cu Cosmosul: dacă ne-am imagina că am putea rula tabloul edificării sale şi am declanşa din nou Big-Bang-ul, va ieşi un alt Cosmos, care ar avea multe elemente comune cu cel al nostru, dar ar fi altul. Săgeata evoluţiei îşi caută direcţia în fiecare etapă a desfăşurării sale, fiind asigurată libertatea opţiunii. Şi, dintre toate direcţiile posibile, va fi aleasă cea mai bună din momentul respectiv. Şi, dacă toate organismele vii şi toate structurile biologice funcţionează pe baza principiilor cibernetice, fiind sisteme automate, atunci trebuie să ne imaginăm lumea vie ca fiind un computer uriaş, care este încărcat cu o infinitate de programe, care funcţionează necontenit şi care modelează structurile şi procesele biologice în funcţie de multitudinea factorilor de mediu, de influenţa întregului ocean cosmic. Omul a reuşit să construiască computere care pot să execute programe deosebit de complexe, depăşind cu mult viteza de calcul a minţii omeneşti. Deşi specialiştii pot fi consideraţi abia la început de drum în funcţie de ceea ce va urma în acest domeniu, au ajuns acolo încât un astfel de computer poate rezolva o problemă destul de complexă, deşi nu are introdus şi programul specific rezolvării problemei respective. Computerul se comportă ca o inteligenţă artificială coerent structurată. Prin îmbinarea diferitelor programe găseşte o soluţie pentru rezolvarea problemei respective. Asta înseamnă că un astfel de computer probează o capacitate reală de creaţie. Şi, suntem doar la început de drum în acest domeniu. Dacă am înţeles ce înseamnă o „genă arhitect” şi cum lucrează ea, cum reuşeşte să coordoneze desfăşurarea programelor celorlalte gene, atunci ne va veni uşor să înţelegem că trebuie să existe o genă „super

130

arhitect”, care coordonează edificarea structurii întregului corp. Nu ne vom putea stăvili imaginaţia, care este deja pornită în găsirea unor „arhitecţi” responsabili de coordonarea programelor unor trunchiuri evolutive majore sau pentru coordonarea şi canalizarea evoluţiei vieţii. Am luat-o razna? Poate. Poate fi însă vorba şi de o soluţie, de o cale de urmat. Nu putem să credem decât că natura este inteligent structurată. Nu putem accepta că poate exista o structură fără sens şi că există procese biologice fără noimă. De asemenea, nu putem accepta, nici măcar în imaginaţie, că natura este formată din structuri imuabile, veşnice, că Dumnezeu s-a ocupat de cele mai mici şi subtile structuri ale fiecăreia dintre creaţiile sale. Dacă Dumnezeu a făcut lumea, atunci a făcut-o după legi perfecte şi i-a asigurat o continuă perfecţionare, o continuă desăvârşire. Iar, dacă natura are capacitatea de autoorganizare, aceasta se realizează tot conform unor principii perfecte şi coerente. Natura este dominată de armonie, de iubire şi de tendinţa intrinsecă de progres, spunea Lamarck.

131

O NOUĂ LEGE FUNDAMENTALĂ A EVOLUŢIEI:

EVOLUŢIA NU-ŞI ŞTERGE URMELE, CI LE

MENŢINE FUNCŢIONALE

Urmărind evoluţia biologică surprinzi cu limpezime că, în cadrul fiecărei grupe de organisme, complexitatea structural-funcţională se realizează în mod gradat şi că fiecare etapă a evoluţiei este păstrată în stare funcţională. Constaţi cu surprindere că evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale. Toate idiomorfozele apărute în seria unui palier evolutiv sunt regăsite în structura unor organisme vii. De asemenea, toate aromorfozele, care permit trecerea de la un palier evolutiv la altul sunt păstrate funcţionale în structura unor organisme. Dacă unele verigi de legătură dintre unele paliere evolutive au dispărut, totuşi, ele pot fi regăsite în forma fosilă. Ichthyostega a confirmat ipoteza lansată de biologi că Amphibienii descind din Crossopterigieni. Specia ipotetică Pitecanthropus erectus concepută şi lansată de Ernst Haeckel pentru a proba disjuncţia omului din unele maimuţe antropomorfe a fost descoperită. A avut o existenţă reală. Lipsa unor verigi de legătură din evoluţia unor grupe de organisme reprezintă accidente ale evoluţiei. Lipsa unor forme de

132

tranziţie dintre anumite grupe în etapa actuală a evoluţiei se poate explica prin extincţia accidentală a acestora sau încă nu au fost descoperite. Trebuie să înţelegem că evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le conservă funcţionale. Fie că este vorba de evoluţia care are loc la nivelul materiei profunde – la nivelul atomului, la nivelul elementelor chimice sau la nivelul vitalului; ea nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale. Aceasta este o lege universală a materiei, care se găseşte într-o continuă devenire. Îmi întreb uneori studenţii la seminarul de evoluţionism de ce în lumea vertebratelor putem urmări cu multă limpezime progresul morfofuncţional al unor organe (aparat circulator, respirator, excretor etc.), în timp ce în lumea nevertebratelor nu putem urmări o astfel de evoluţie spectaculoasă de la o grupă la alta. Întrebarea nu este firească, deoarece nu se compară grupe egale, vertebratele constituind o încrengătură unitară, în timp ce nevertebratele sunt formate din peste 30 de încrengături. Aceasta este o întrebare capcană pentru a-i invita pe studenţi să urmărească în cadrul fiecărei încrengături acelaşi spectaculos progres morfofuncţional. Este suficient să urmărim evoluţia sistemului circulator în seria moluştelor. La grupele inferioare se găsesc doar lacune celomice, ce facilitează schimbul de gaze şi de nutrienţi între organele unor indivizi mici, cu o structură

133

primitivă. În seria moluştelor se poate constata o vascularizare treptată a unor lacune şi chiar apariţia unui organ propulsor pe un vas. Treptat reţeaua de vase se îmbogăţeşte, lacunele celomice se reduc, iar inima tinde să-şi complice structura. În mod paralel talia corporală creşte. Se ajunge la Cephalopodele tetrabranchiate (Nautilus) la formarea unei reţele de vase capilare la nivelul tegumentului, iar la Cephalopodele dibranchiate (sepii şi caracatiţe) se ajunge la constituirea unui aparat circulator aproape închis (cu o singură lacună celomică redusă), cu o reţea de vase capilare la nivelul tuturor organelor. Astfel ne explicăm apariţia organelor mari şi deci a monştrilor în lumea nevertebratelor marine, cu elemente de progres morfo-fiziologic şi biologic de-a dreptul surprinzătoare. Dacă aparatul circulator ajunge la o structură asemănătoare cu a celui de la vertebrate, ochii ajung la dimensiuni impresionante, iar structura lor aminteşte de cea a vertebratelor, deşi par mai bine adaptaţi pentru mediul acvatic. Aceste aspecte sunt deja cunoscute şi reprezintă dovezi de nezdrucinat în favoarea evoluţiei biologice. Ceea ce ne impresionează este însă un alt aspect, pe care îl vom întâlni în cadrul fiecărei încrengături şi chiar în evoluţia de ansamblu a lumii vii. În seria evolutivă a moluştelor persistă toate formele care ne ilustrează sensul evolutiv al aparatului circulator. Apare o

134

întrebare firească: dacă aparatul circulator cunoaşte o reală perfecţionare, un incontestabil progres morfo-funcţional, de ce mai sunt reţinute formele primitive? De ce nu sunt eliminate formele depăşite? De ce evoluţia păstrează urmele care probează calea progresului? Ca să înţelegem acest aspect şi să putem elabora un răspuns mulţumitor trebuie să considerăm că nici o formă de pe traiectoria evoluţiei nu reprezintă un rebut. Chiar dacă o structură este depăşită prin perfecţionare trebuie să înţelegem că acea structură a fost şi este încă, la formele care au supravieţuit până în zilele noastre, pe deplin funcţională pentru pretenţiile de viaţă ale formei respective. Pretenţiile faţă de mediu şi de viaţă nu pot creşte fără perfecţionarea unor structuri. Această condiţie se poate înscrie ca o lege a evoluţiei biologice. Dacă procariotele au fost primele organisme, din ele au apărut în evoluţie eucariotele. Avantajele evolutive şi adaptative ale eucariotelor sunt, categoric, superioare procariotelor. Aproape întreaga lume vie aparţine eucariotelor, evoluţia lor fiind spectaculoasă. De ce mai persistă procariotele? Cum de au putut să reziste de la începutul timpului până astăzi? Nu sunt ele cele mai primitive fiinţe? Cum au putut ele să reziste nemodificate în timp ce reptilele, după o evoluţie spectaculoasă, au avut un declin catastrofal? De ce au rezistat şi rezistă procariotele? Deoarece sunt perfect organizate pentru pretenţiile lor faţă de viaţă. Ele n-au

135

fost şi nu sunt rebuturi ale evoluţiei. Tot aşa ne putem întreba în ceea ce priveşte trecerea de la protozoare la metazoare. Avantajul evolutiv oferit de structura pluricelulară este incontestabil. Diversificarea şi evoluţia metazoarelor a fost fără limită până la mamifere, iar în cadrul acestora până la om. Dacă protozoarele au fost depăşite, de ce mai persistă între vieţuitoare? De ce? Răspunsul este asemănător celui dat anterior. Datorită faptului că Protozoarele nu sunt nişte rebuturi ale evoluţiei. Ele au structura şi funcţionalitatea suficient de bine realizate pentru pretenţiile lor faţă de viaţă. Ele îşi au locul şi rolul lor în economia naturii. În natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Toate fiinţele apărute în evoluţia vieţii au constituit parcă o necesitate pentru manifestarea fenomenului vital, pentru plenitudinea vieţii. Pare incredibil, dar nici o formă vitală nu-şi probează inutilitatea. Evoluţia nu şterge nimic din urmele lăsate, de parcă toate formele sunt necesare pentru conturarea întregului, de parcă toate grupele sunt nodale pentru evoluţie. În trecerea de la Protozoare la Metazoare sunt unele grupe pe care încă nu ne pricepem să le dispunem corect în arborele genealogic. Myxozoa este un grup paradoxal, care a fost şi este plasat încă de mulţi zoologi între Protozoare, însă structura corpului şi diferenţierea

136

celulară ne duc cu gândirea la plasarea lui între Metazoarele inferioare, aflate sub impactul modului de viaţă parazitar. Placozoa şi Salinaria au valoarea statuilor dintr-un muzeu de ceară pentru a ne indica o anumită direcţie evolutivă. Să urmărim un alt grup, mai mărunt, dar foarte convingător în ceea ce dorim să probăm: Turbelariata. Să analizăm la acest grup evoluţia tubului digestiv. La Acoella nu poate fi vorba de un tub digestiv, ci doar de o masă sinciţială în care vagabondează fagocite mobile. Orificiul buco-anal este conturat, însă tubul digestiv nu este schiţat nici măcar funcţional ca la Ciliatele Ophryoscolecidae. La Rhabdocoella se diferenţiază un tub digestiv simplu, drept, de unde vine şi numele grupului. Între endoderm, care formează acest tub digestiv şi ectoderm se găseşte un parenchim mezodermic, cavitatea corpului lipsind cu desăvârşire. Dimensiunile corporale ale acestor două grupe (Acoella şi Rhabdocoella) sunt mici. Nici nu ar putea fi altfel în lipsa unor cavităţi celomice sau măcar schizocelice. La Alleocoella tubul digestiv este tot simplu, tot drept şi închis la capătul posterior, însă dimensiunile corpului sunt ceva mai mari, ca urmare a apariţiei unor lacune schizocelice în parenchimul mezodermic, ceea ce mai înviorează schimbul de substanţe.

137

La Tricladida tubul digestiv cunoaşte o dezvoltare, având trei ramuri, care sunt mai mult sau mai puţin ramificate. În funcţie de ramificaţiile tubului digestiv putem urmări şi dimensiunile corpului. Tubul digestiv preia şi funcţia circulatorie, devenind un aparat gastrovascular. În sfârşit, la Polycladida ramurile tubului digestiv sunt multiple, iar acestea prezintă, la rândul lor, numeroase diverticule, ceea ce determină formarea unui aparat gastrovascular, care (controlează) irigă toate părţile corpului. Paralel se constată o creştere semnificativă a masei corporale.

În această evoluţie putem urmări, cu acelaşi interes, dacă nu chiar mai mult, concentrarea şi specializarea sistemului nervos. Se porneşte de la un sistem nervos difuz, în formă de reţea şi se ajunge la un sistem nervos format din doi ganglioni cereboizi destul de dezvoltaţi, uniţi printr-o comisură cereboidă, şi două cordoane nervose bine conturate, mai mult sau mai puţin dezvoltate. Ceea ce ne impresionează şi aici este faptul că toate etapele acestei serii evolutive sunt păstrate în natura actuală. Nici o fază nu a fost eliminată ca necorespunzătoare, nici una nu reprezintă un rebut al evoluţiei. Dimpotrivă, fiecare etapă evolutivă este corespunzătoare mediului de viaţă, modului de viaţă şi mai ales pretenţiilor de viaţă în care îşi desfăşoară existenţa.

138

Evoluţia nu-şi şterge urmele, evoluţia nu-şi înghite fiii asemenea lui Cronos. Nu credem că există o direcţie evolutivă în care să nu identificăm nesfârşite idiomorfoze care ne conturează drumul specializării şi creşterii complexităţii organizării grupului respectiv. În evoluţia peştilor putem urmări cu uşurinţă realizarea progresului morfo-funcţional. Dacă rechinii ni se par şi sunt, cu adevărat, cei mai perfecţionaţi şi adaptaţi peşti la deplasarea în apă şi la desfăşurarea unui mod de viaţă de tip răpitor, poţi rămâne pe alocuri decepţionat de descoperirea în structura lor a unor organe primitive. În ceea ce priveşte aparatul respirator, lipsa operculilor, existenţi în forma lor perfectă la Teleosteni, îi plasează cu mult în urmă faţă de aceştia în evoluţie. Nu trebuie să uităm însă că în structura celor mai multe organisme (chiar şi a lui Homo sapiens sapiens) constatăm un mozaic de organe cu vechime şi evoluţie diferită. Asta nu înseamnă că în evoluţia peştilor nu putem să realizăm un arbore filogenetic care să ne ilustreze cel mai fidel direcţia progresului morfo-fiziologic şi a progresului biologic în general. Şi în cadrul acestui grup remarcăm acelaşi lucru: păstrarea funcţională a tuturor etapelor evolutive. Cel mai spectaculos salt evolutiv îl sesizăm însă în trecerea de la indivizii solitari la colonie în cadrul algelor cloroficee.

139

Pare acreditată ipoteza că trecerea de la organismele unicelulare la cele pluricelulare s-a realizat prin forme coloniale. Cu siguranţă că asocierea celulelor şi formarea unor colonii prezintă avantaje adaptative şi evolutive importante. Dacă nu ar fi aşa atunci nu ne-am putea explica existenţa unor colonii simple, cu un număr mic de celule. Dacă Chlamydomonas angulata este o specie unicelulară solitară, Pleurococcus vulgaris formează o colonie doar din două celule. Celulele sunt perfect identice şi sunt legate între ele prin plasmodesme. Dacă sunt despărţite trăiesc independent şi îşi refac colonia. Coloniile se complică treptat: 8 celule la Pandorina morum, 16 la Gonium pectorale, 32 la Eudorina elegans etc. Se ajunge la Volvox globator la 16.000 de celule. Faptul că celulele se asociază să trăiască împreună, înseamnă că preferă acest lucru, că este o reacţie de atragere, de parteneriat, nu una de respingere. Când numărul de celule este foarte mic, fiecare îşi păstrează particularităţile structurale şi funcţionale. Întregul câştigă, totuşi, ceva. Cu cât numărul de celule din colonie este mai mare cu atât încep să apară unele diferenţieri morfo-funcţionale şi apoi chiar comportamentale. La colonia formată din 16 celule se diferenţiază un ax morfologic, ceea ce înseamnă primul pas mai important pe calea integrării coloniale – orientarea coloniei. Deşi celulele pot trăi izolat şi în

140

acest caz se manifestă, totuşi, o structură constantă a coloniei. Poziţia diferită a celulelor în cadrul coloniei determină apariţia unor modificări morfo-funcţionale. Acestea se accentuează odată cu creşterea integralităţii coloniale. La Volvox globator colonia se comportă asemeni unui individ pluricelular. Celulele depind în existenţa lor unele de altele, pierd anumite caracteristici, în timp ce întregul câştigă altele, care oferă avantaje ecologice şi evolutive mult mai mari. Nu vom insista asupra elementelor de detaliu privind structura şi funcţionalitatea acestor colonii. O întrebare îmi persistă în minte: cum se face că, pornind pe calea agregării, unele colonii formate în urmă cu milioane de ani au rămas la nivel de 2, 4, 8 sau 16 celule, chiar dacă este un joc al numărului de celule? Dacă forma colonială oferă un avantaj, de ce nu au evoluat către colonii mai mari? După cum ne dăm seama fiecare pas din edificarea coloniilor a fost păstrat, a fost îngheţat. Este ca şi cum fiecare etapă îi este suficientă formei respective. Nu are nevoie de mai mult. O etapă superioară înseamnă deja altceva. Nimic nu se pierde din ceea ce a fost creat. Unele specii au parcă valoarea exponatelor din muzeul figurinelor de ceară, parcă vor să ne marcheze drumul pe care s-a pornit în strategia edificării coloniilor mari şi în apariţia organismelor

141

pluricelulare. Existenţa fiecărui pas din edificarea formelor coloniale în lumea vie actuală ne probează faptul că evoluţia nu-şi şterge urmele, ci păstrează în stare funcţională fiecare încercare. Credem că este greşit să folosim termenul de încercare. Nu există încercări în evoluţia vitalului, ci diferite variante, dintre care unele, cele mai reuşite şi mai eficiente, deschid calea progresului morfo-funcţional şi a progresului biologic. Analizând aspectele puse în discuţie ni se relevă o descoperire fundamentală - în natură funcţionează o lege general biologică, care n-a fost descoperită până acum, sau mai bine zis n-a fost formulată precis şi anume: evoluţia nu-şi şterge urmele ci le menţine funcţionale. Pe fiecare palier evolutiv organismele sunt mai mult sau mai puţin perfect realizate din punct de vedere structural şi funcţional pentru pretenţiile de viaţă pe care le au. Altfel n-ar putea fi contemporane, în această etapă evolutivă, toate grupele de organisme, de la cele mai primitive – Archaea, la cele mai evoluate, Mamifere, cu specia Homo sapiens sapiens. Nici una din formele unui anumit palier evolutiv şi din cele ce realizează trecerea de la un palier evolutiv la altul nu a fost eliminată ca nefuncţională. În arborele filogenetic al lumii vii toate ramurile, până la cei mai mici lăstari, sunt în stare funcţională. Să nu punem aici problema extincţiei unor grupe de organisme mai mici sau mai mari (Amoniţi, Graptoliţi, Trilobiţi sau unele grupe de

142

reptile mezozoice). Extincţia unor grupe de organisme, deci existenţa unor ramuri evolutive uscate în arborele genealogic al lumii vii, reprezintă altceva. Când grupele respective erau vii, funcţionale, aveau funcţionale toate etapele evoluţiei respective. Dacă natura a conservat formele care păstrează pas cu pas etapele edificării coloniilor de protiste, nu ne vom mira că au fost „îngheţate” şi păstrate toate direcţiile evoluţiei vitalului. Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le menţine funcţionale – aceasta este o lege universală. Legea poate fi aplicată şi în explicarea structurii atomului şi a complexităţii elementelor chimice. În creşterea complexităţii structurale a elementelor chimice, pornind de la hidrogen şi ajungând până la elementele grele, lantanide şi actinide, se păstrează toate formele în natură. Imaginaţi-vă că între hidrogen şi nobeliu s-au Lawrenciu ar putea lipsi unele elemente pe motivul că au apărut altele mai complexe şi că acestea ar putea îndeplini şi funcţiile celor care lipsesc. Aşa ceva nu se poate concepe. Este absurd. Trebuie să învăţăm, şi noi, biologii, că între primele fiinţe, între cele care au iniţiat fenomenul vital şi cele mai evoluate, capabile de gândire (Homo sapiens sapiens) s-a trecut printr-o multitudine de forme, care au fost şi sunt funcţionale şi care îşi au menirea lor în natură şi în înţelegerea vitalului ca

143

fenomen cosmic, asemeni fiecărui element din sistemul periodic al elementelor chimice. Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le menţine funcţionale, indiferent dacă ne referim la evoluţia vitalului sau a cosmosului (materiei) în totalitate. Aceasta este o lege fundamentală a evoluţiei. Urmărind evoluţia lumii vii constatăm, cu oarecare surprindere, că toţi paşii care au fost făcuţi în edificarea structurilor biologice şi în conturarea progresului morfofuncţional şi al celui biologic au fost păstraţi. Chiar şi în cazul aşa-numitei evoluţii de specializare, determinată de modul de viaţă parazitar sau sedentar (denumită impropriu înainte involuţie sau evoluţie regresivă) constatăm funcţionarea aceluiaşi principiu. Deci, fiecare pas al evoluţiei, urmărit la nivelul unui palier evolutiv (încrengătură, clasă etc.) sau la nivelul evoluţiei de ansamblu, este păstrat ca fiind funcţional. În evoluţia lumii vii nu au fost create rebuturi. Fiecare formă de viaţă, fiecare structură este corespunzătoare şi eficientă pentru pretenţiile faţă de viaţă. Fie că este vorba de Archaea, de Fungi, de Plantae sau Animalia; fiecare grupă este corespunzător organizată pentru existenţa pe Terra, fiecare formă este funcţională, chiar dacă se găseşte la baza palierului evolutiv respectiv, sau în topul evoluţiei acestuia. Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale.

144

Aplicând conceptul de evoluţie la întreaga materie, acest principiu fundamental este propriu atât pentru evoluţia materiei la nivelul structurii sale profunde (la nivelul atomului), cât şi pentru evoluţia chimică şi cea biologică. Aşadar, legea „Evoluţia nu-şi şterge urmele, ci le păstrează funcţionale” apare ca un principiu fundamental al materiei în univers.

145

SFÂRŞIT

Am ajuns la capăt. Am vrut să fiu convingător, dar nu cred că am reuşit. Am încercat să răspund la mai multe întrebări, însă simt că multe au rămas fără răspuns. Va fi mileniul III un mileniu evoluţionist? Dar de ce să ne angajăm cu o întrebare referitoare la întregul mileniu şi să nu ne restrângem doar la secolul XXI? Va fi secolul XXI un secol evoluţionist, sau doar unul religios? Va continua controversa dintre evoluţionism şi creaţionism până când evoluţionismul va fi înfrânt şi va fi eliminat din şcoală? Dacă va fi secolul XXI religios, atunci tindem să credem că va înceta cursa înarmării omului împotriva omului, că teroriştii vor înceta să mai hărţuiască lumea şi că antiteroriştii vor renunţa să ocupe lumea pentru a o calma şi dezarma. Sunt suficiente ţări supraînarmate, pentru ce să mai acceptăm şi înarmarea altora. Ba, chiar ar trebui redus numărul ţărilor înarmate, să rămână una singură. O singură putere ar putea controla lumea, ar putea s-o stăpânească şi ar putea să excludă perpetuarea criminalilor de război şi a teroriştilor. Ei vor acţiona numai şi numai în numele dreptăţii!!! Va fi o turmă şi un păstor, va fi o biserică unică, ecumenică şi va domni Sfânta Globalizare. În şcoală se va învăţa doar religia şi istoria poporului conducător. Am luat-o razna? Scenariul acesta nu se poate monta. Ce va urma atunci? Să alegem, totuşi, altă cale. Ca biolog am înţeles că în natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Totul este perfect funcţionabil. Şi, nu este vorba doar de structurile vitale, ci de întregul cosmos, de la atom la stea. Universul are o structură inteligentă. Şi ce inteligenţă! Să fie Universul rodul întâmplării, al necesităţii

146

şi al hazardului? Mi se pare o mare mistificare. Şi, când te gândeşti că pentru o astfel de gândire a fost atribuit Premiul Nobel, atunci chiar că nu mai ai încredere în nimic. Tare cred unii că lumea materială este stupidă. Dacă încercăm să explicăm lumea pe baza hazardului şi a necesităţii şi să o vedem trecând de la stupiditate la inteligenţă (la inteligenţa umană), atunci nu merită să vorbim despre evoluţie. Dacă gândim, măcar o clipă, că din ramurile arborelui vieţii doar cele superioare sunt cele mai bine structurate şi reuşite, celelalte fiind doar nişte rebuturi ale evoluţiei, atunci nici nu merită să folosim termenul de evoluţie. Aceeaşi valoare o are şi credinţa în Dumnezeu dacă accepţi măcar pentru o clipită ideea că omul ar fi singura fiinţă reuşită a creaţiei, celelalte fiind nişte rebuturi, nişte încercări fără noimă. Ascultam, nu de mult, la radioul „Trinitas”, cuvintele de învăţătură ale unui mare profesor de teologie ortodoxă. O voce puţin cam arhaică, ameninţătoare şi categorică venea parcă din pustiile Evului Mediu şi anatemiza femeile care îndrăznesc să vină la biserică îmbrăcate în pantaloni. La început am fost încurcat, apoi am început să mă dezmeticesc, însă am rămas cu un gust amar. Am auzit şi am văzut multe în ceea ce priveşte comportamentul şi fanatismul talibanilor afgani şi, cu toată sinceritatea spun, m-am temut să fac o paralelă. Întâmplarea mi-a scos în faţă, la biserică, o tânără femeie (sub 30 de ani), îmbrăcată în doliu, cu o eşarfă neagră pe cap şi o fustă lungă, până la glezne, pregătindu-se de spovedanie. Un mic amănunt m-a tulburat. Fusta era deschisă pe ambele laturi de la coapse până jos. Mişcându-se cu dezinvoltură se vedeau ambele picioare (şi erau frumoase) de sus până jos. No coment!

147

Din nou aud, la una din mănăstirile din jurul Iaşului, care se înalţă cu splendoare, dar şi cu opulenţă către înalturi, cum un inimos şi vrednic stareţ anatemiza femeile pentru îndrăzneala de a veni la biserică în pantaloni sau neacoperite pe cap şi pentru impertinenţa (expresia îi aparţine) de a ieşi în faţă şi de a săruta icoanele. Copil fiind nu puteam înţelege rostul inchiziţiei şi nu puteam accepta comportamentul reprezentanţilor acesteia drept un comportament uman (şi mai ales creştin). Acum încep să înţeleg mai bine. Contează oare cum se îmbracă o femeie care vine la biserică, sau trăirea sa interioară? Realizăm vânătoarea de vrăjitoare, sau încercăm să aducem pe calea cea bună, să deschidem calea spre mântuire tuturor enoriaşilor? Păstorim turma cu biciul, cu câinii dresaţi, sau cu duhul blândeţii? Şi, în fond, ce rost are să comentăm aceste aspecte aici? Ne interesează comportamentul unor feţe bisericeşti, sau esenţa religiei? Ne interesează şi acest aspect deoarece multe feţe bisericeşti tind să fulgere împotriva ştiinţei, sau o tratează cu dispreţ. Filosofii şi oamenii de ştiinţă ai Renaşterii considerau că Dumnezeu a făcut Lumea şi că ei au datoria de a descoperi planurile după care Dumnezeu a făcut creaţia. Este adevărat că acest mod de a gândi a fost abandonat atât de oamenii de ştiinţă cât şi de cei ai bisericii. Pun în discuţie aceste aspecte deoarece unii preoţi care predau religia (este drept, puţini la număr) se comportă cu un dispreţ total faţă de ştiinţă în şcoli, de parcă ar dori ca în şcoală să se predea numai religia. Aceştia nu au reţinut nici cele mai elementare adevăruri ştiinţifice sau, dacă le-au reţinut, nu vor să le recunoască. Să revenim, totuşi, la problemele noastre. Inteligenţa este atributul esenţial al Universului. Este vorba

148

oare de o inteligenţă divină, sau de o inteligenţă intrinsecă a materiei, de o capacitate a acesteia de a se autoorganiza?

Nu putem răspunde la această întrebare aici. Să dăm fiecăruia libertatea de a alege calea care i se pare mai plauzibilă. Însă această libertate să fie reală. Nici Dumnezeu nu ne impune credinţa cu forţa, ne lasă posibilitatea opţiunii. De ce să ne luptăm unii cu alţii, de ce să ne acuzăm la nesfârşit, când am putea porni de la elementul comun – Universul este o construcţie inteligentă. Să recunoaştem faptul că în Univers domină ordinea şi inteligenţa.

Cu cât aprofundezi mai mult studiul vieţii, cu atât descoperi perfecţiunea structurilor şi a proceselor biologice şi nu numai atât, descoperi progresul biologic, deci evoluţia.

Pornind de la constatarea generală că plantele sunt inferioare animalelor, mulţi oameni cred că acestea au o structură primitivă, la voia întâmplării, că nu simt nimic şi că nu comunică cu Universul. Nimic mai greşit. Ştiinţa modernă a descoperit comunicarea în lumea plantelor şi existenţa unor trăiri afective ale acestora.

Nu poţi să nu rămâi impresionat de aspectul unui stejar secular care îşi desfăşoară în mod spectaculos coroana către ceruri. Nu poţi să nu te întrebi, într-o pădure de conifere, cum este posibilă acea desfăşurare spaţială fantastică? Care sunt structurile acelea miraculoase care fac posibilă cucerirea spaţiului şi a timpului şi permit ca totul să funcţioneze perfect? Nu poţi înţelege acest miracol dacă nu te apropii cu cunoaşterea de cele mai intime structuri. Trebuie să porneşti de la structura anatomică către cea histologică, iar de aici să treci la structura celulară şi cea macromoleculară. Să descifrăm structura tulpinii, deci a stelului. Doamne, ce structură fantastică! Ce arhitectură

149

complexă şi ce desfăşurare spaţială perfectă! Dacă faci o secţiune transversală prin trunchi descoperi înfăşurarea structurilor sub formă de inele, care parcă se repetă la infinit. Cum ai putea înţelege altfel că un arbore poate trăi sute sau chiar mii de ani? Abia în structura trunchiului poţi surprinde cât de armonios se îngemănează viaţa cu moartea. Vasele din ţesuturile conducătoare lemnoase mor, dar rămân funcţionale întreţinând viaţa.

Să ne imaginăm o secţiune longitudinală de la vârful celei mai profunde rădăcini până la ramura din înaltul înaltului coroanei. Doamne, ce continuitate perfectă a vaselor conducătoare! Ce arhitectură şi funcţionalitate perfectă! Ce trecere miraculoasă întâlneşti în zona de tranziţie de la rădăcină la tulpină! Ce desfăşurare arhitectonică genială! Aici descoperi întruchiparea inteligenţei Universului. Cât de spectaculoasă este trecerea de la rădăcina la tulpina primară! Mişcarea fasciculelor, reorientarea şi gruparea lor nu puteau fi opera hazardului. Trecerea de la structura primară la cea secundară a rădăcinii şi cea a tulpinii, de asemenea, nu reprezintă rolul hazardului ci, dimpotrivă, pare a fi opera unei inteligenţe supreme, a unui constructor care a folosit cea mai desăvârşită tehnică. Să ne imaginăm o călătorie prin vasele lemnoase de la vârful rădăcinii până la frunzele din vârful tulpinii. Vasele conducătoare sunt atât de perfect structurate şi orientate încât este atinsă perfecţiunea. Şi, curios lucru, dacă urmăreşti comparativ structura vaselor lemnoase la ferigi, gimnosperme şi angiosperme constaţi modificări şi puneri la punct spectaculoase. Aceasta nu înseamnă că structurile proprii ferigilor sau gimnospermelor nu sunt funcţionale. Ferigile columnare din Paleozoic formau păduri compacte, mult mai masive decât cele din zilele noastre.

150

Evoluţia stelului ne ilustrează magistral progresul structural care a avut loc în timp geologic, în trecerea de la o grupă de plante la alta. Îţi dai seama că nimic nu este încremenit, că totul se transformă, se acumulează şi tinde către desăvârşire. Numai aşa poţi să descoperi şi să înţelegi evoluţia ca fenomen cosmic. Pentru a aprecia cu adevărat progresul biologic şi perfecţiunea structurilor în cazul de faţă trebuie să cobori la nivelul ţesuturilor. Dacă urmăreşti structura vaselor lemnoase la ferigi, gimnosperme şi angiosperme ţi se deschide o fereastră largă şi luminoasă. Urmăreşte edificarea vaselor lemnoase în ontogeneza plantei pentru a înţelege cum se realizează construirea acestor conducte perfecte pentru transportul sevei brute. Ce bijuterii arhitectonice sunt traheidele şi traheile! Structura pereţilor celulozici reprezintă cea mai ingenioasă structură arhitectonică. Desfăşurarea spirală a unor structuri de rezistenţă şi dispoziţia fibrelor de celuloză în pereţii secundari depăşesc prin ingeniozitate toate construcţiile umane. În ceea ce priveşte materialul folosit pentru construcţia pereţilor celulari (este vorba de celuloză) este ideal. Structura celulozei şi împachetarea filamentelor pentru formarea fibrelor de celuloză din peretele celular reprezintă perfecţiunea în domeniu, fără a mai adăuga rezistenţa pe care o prezintă la procesul de digestie. Nu există nici o specie de animale care să fie capabilă să digere celuloza. Pare incredibil atâta timp cât carii (Anobiidele) atacă mobila făcând-o spongioasă, iar termitele par a fi nişte roboţi specializaţi în măcinarea lemnului. Ce strategii folosesc aceste animale pentru folosirea celulozei ca aliment? Strategiile sunt foarte variate şi bine puse la punct. O cale perfectă este simbioza cu unele ciuperci sau cu unele flagelate hipermastigine. Funcţionarea acestor biosisteme este

151

perfectă şi a fost perfecţionată în timp. A crede că aceste procese şi fenomene biologice sunt rodul întâmplării înseamnă a proba o doză de incredibilă naivitate. Aceasta este opera lui Dumnezeu, perfecţiunea creaţiei, ar spune creaţioniştii. Este inteligenţa divină manifestată în structura şi funcţionalitatea creaţiei. Este o inteligenţă, nu putem să nu recunoaştem. Subliniez cu încăpăţânare că Universul este inteligent, că nimic nu se desfăşoară la întâmplare. Ceea ce trebuie să întărim din nou este faptul că în seria lumii vii putem să urmărim cu o limpezime de cristal perfecţionarea structurilor şi complicarea proceselor biologice. Urmăresc scrierile antievoluţioniste şi rămân adesea blocat când îmi dau seama că unii autori atacă furibund unele idei evoluţioniste fără a şti măcar despre ce vorbesc. Mă întreb şi eu firesc: de ce aceştia caută tot felul de soluţii (cele mai multe naive şi ridicole) pentru a combate evoluţionismul în loc să caute să înţeleagă cu adevărat creaţia lui Dumnezeu? N-a fost suficientă lecţia învăţată de Biserica Creştină când a martirizat oameni celebri pentru a impune teoria conform căreia Pământul se găseşte în centru sistemului solar? Nu este mai bine să cercetezi şi să cunoşti cu adevărat creaţia lui Dumnezeu? Doar aşa ai putea înţelege că Dumnezeu a făcut creaţia pornind de la un plan perfect şi astfel conceput încât să asigure progresul sau desăvârşirea creaţiei sale. Numai aşa ai înţelege că toată creaţia este inteligentă şi că Dumnezeu a descoperit calculatorul înaintea omului. Iar dacă ar citi „Fenomenul uman”, această capodoperă a lui Pierre Teilhard de Chardin, ar cădea în extaz şi ar considera că evoluţia este o realitate cosmică, ar ajunge la convingerea că Dumnezeu a făcut în aşa fel lumea

152

încât să aibă posibilitatea să evolueze, să se desăvârşească. Şi, dacă alegi cealaltă cale, aceea a capacităţii materiei de autoorganizare, pe care o reclamă atât de convingător Paul Davies în „Ultimele trei minute ale Universului”, atunci vei ajunge să înţelegi că în Univers domneşte ordinea şi inteligenţa, că nimic nu este întâmplător, că lumea materială se găseşte într-o continuă devenire. Te vei convinge că evoluţia este o realitate cosmică. Iubite cititor, am schiţat două posibilităţi de a încheia această carte. S-ar putea ca nici una să nu-ţi placă. Poate n-am fost destul de convingător. Închei, totuşi cu aceste cuvinte: dacă André Malraux considera că „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, atunci parafrazându-l voi spune că „dacă secolul XXI va fi religios, atunci religia va trebui să recunoască faptul că Dumnezeu a făcut lumea în aşa fel încât să evolueze, să se desăvârşească”.

153

BIBLIOGRAFIE

1. BARROW, D. JOHN, 1994 - Originea universului,

Edit. Humanitas, Bucureşti 2. BERTALANFFY, L. VON, 1960 - Problems of Life,

Harper Torch Books, New York 3. BIBERI, ION, 1968 - Orizonturi spirituale, Edit.

Tineretului, Bucureşti 4. BOTNARIUC, N., 1961 - Din istoria biologiei

generale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 5. BOTNARIUC, N., 1967 - Principii de biologie

generală, Ed. Acad. Rom., Bucureşti 6. BOTNARIUC, N., 1992 - Evoluţionismul în impas?,

Ed. Acad. Rom., Bucureşti 7. CEAPOIU, NICHIFOR, 1980 - Evoluţia speciilor, Ed.

Acad. Rom., Bucureşti 8. CEAPOIU, NICHIFOR, 1988 - Evoluţia biologică.

Microevoluţia şi macroevoluţia, Edit. Acad. Rom., Bucureşti

9. CHOMSKY, NOAM, 1968 – Language and Mind, Harcourt, Brace & World, New York

10. CONTA, VASILE, 1995 - Teoria fatalismului. Teoria ondulaţiei universale, Ed. Junimea, Iaşi

11. CRAMER FRIEDRICH, 2001 – Haos şi ordine. Structura complexă a viului. Ed. Bic All, Bucureşti

12. DARWIN, CH., 1957 - Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă, Edit. Acad. Rom., Bucureşti

13. DARWIN, CH., 1967 - Descendenţa omului şi selecţia sexuală, Edit. Acad. Rom., Bucureşti

154

14. DARWIN, CH., 1967 - Exprimarea emoţiilor la om şi animale. Despre instinct. Edit. Acad. Rom., Bucureşti

15. DAVIES, PAUL, 1994 - Ultimele trei minute ale universului. Ipoteze privind soarta finală a universului. Edit. Humanitas, Bucureşti

16. DAWKINS, R., 1995 - Un râu pornit din Eden. Codul genetic, computerul şi evoluţia speciilor. Edit. Humanitas, Bucureşti

17. DAWKINS, R., 2001 – Gena egoistă. Ed. Tehnică, Bucureşti

18. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, 1934 - Dynamik der manschlichen Evolution, S. Fischer Verlag, Berlin

19. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, 1935 - Evolutions Genetics and Man, John Wilwy, New York

20. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, 1937 - Genetics of the origin of species. Columbia Univ. Press, New York

21. DOBZHANSKY, THEODOSIUS, BOESINGER, E., 1968 - Essai sur l’évolution, Masson et Cie, Paris

22. DRĂGHICI, ION, 1972 - Esenţa vieţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti

23. FUTUYMA, DOUGLAS, 1998 – Evolutionary Biology. Third Edition. Sinauer Associates, Inc. Publishers, Sunderland, Massachusetts

24. GHELASIE, GHEORGHE, 1999 – Pe Urme Antropologice, Ed. Conphis Rm. Vâlcea

25. GILSON, ETIENNE, 1995 - Filozofia în Evul Mediu. Ed.Humanitas, Bucureşti

26. GOLUD, STEPHEN JAY, 2002 – The structure of evolutionary theory, Ed. Belknap of Harvard University Press, England

27. GRASSÉ, PIERRE, 1973 - L’évolution du vivant, Ed. Albin Michel, Paris

155

28. HALDANE, J.B.S., 1929 - The origin of Life. Rationalist Annual

29. HASAN, GHEORGHE, 1998 – Omul şi Universul. Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi

30. HUXLEY, J., 1944 - Evolution. The modern synthesis. G. Allen and Unwin Ltd., London

31. HUXLEY, J.L., JUKES, T.H., 1950 - L’évolution en action, Preses

32. JONES, STEVE, MARTIN, ROBERT, PILBEAM, DAVID, 1994 – The Cambridge Ecydopedia of Human Evolution, Cambridge Univ. Pres.

33. KALOMIROS, ALEXANDROS, 1998 – Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului. Ed. Deisis, Sibiu

34. KIMURA, M., OHTA, T., 1971 - Theoretical aspects of populations genetic. Princeton Univ. Press, Princeton, New Jersey

35. KING, J.L., JUKES, T.H., 1969 - Non darwinian evolution, Science, nr. 164

36. LAMARCK, J.B., 1968 - Philosophie zoologique, Ed. Michel - Claude Jalard, Paris

37. LÖVTRUP, S., 1977 - La crise du darwinisme, La recherche, 8, 80, 642-649

38. LEWONTIN, R.C., 1970 - The units of selection. Ann. Rev. Ecol. Syst. 1, 1-11, Palo - Alto, California

39. MALTHUS, THOMAS ROBERT, 1992 - Eseu asupra principiului populaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti

40. MAYNARD, E., 1963 - Animal species and evolution. The Belkamp Press of Harvard Univ. Press Cambridge

156

44. MAYNARD, J. SMITH, 1989 - Evolutionary Genetics, Oxford Univ. Press, Oxford

45. MORIN, EDGAR, 1999 – Paradigma pierdută: natura umană, Ed. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi

46. MORRES, M. HENRY, 1992 - Creaţionismul ştiinţific. Soc. Misionară Română, Bucureşti

47. MOTAŞ, C., 1972 – Charles Darwin. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti

48. MUSTAŢĂ, GHEORGHE, VÂNTU, SMARANDA, NICOARĂ, MIRCEA, 1994 - Autoevolution, a new direction of the biological thought, Ann. Şt. ale Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi

49. MUSTAŢĂ, GHEORGHE, NICOARĂ, M., VÂNTU, SMARANDA, 1992-1993 - La Théorie Synergique - un nouvel essai aexpliquer l’évolution, Ann. şt. ale Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi

50. MUSTAŢĂ, GHEORGHE, 1997 - Un dialog despre Originile Lumii cu Părintele Ghelasie Gheorghe, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea

51. RACOVIŢĂ, E., 1929 - Evoluţia şi problemele ei. Astra, Cluj

52. RACOVIŢĂ, E., 1993 - Cugetări evoluţioniste, Edit. Acad. Rom., Bucureşti

53. SIMPSON, G.G., 1953 - The major fetures of evolution. Columbia Univ. Press, New York

54. SIMPSON, G.G., 1964 - The Meaning of Evolution. A study of the History of Lifeand its Significances for man. Yale Univ., New Haven and London

55. STUGREN, B., 1965 - Ştiinţa evoluţiei. Edit. Politică, Bucureşti

56. STUGREN, BOGDAN, 1969 - Evoluţionismul în secolul 20. Edit. Politică, Bucureşti

157

57. TEILHARD, PIERRE DE CHARDIN, 1997 – Fenomenul uman. Ed. Aion, Oradea

58. TEILHARD, PIERRE DE CHARDIN, 2001 – Scrisori inedite. Ed. Polirom

59. ZAVADSKI, K.M., 1963 - Teoria speciei. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti

60. ZAVADSKI, K.M., KALCINSKII, E.I., 1977 - Evoluţia evoluţiei, Nauka, Leningrad