FICATUL

Ficatul este o glandă amficrină: endocrină (prin substanţele utile elaborate în capilarul sinusoid) şi exocrină (prin bilă). Aspectul funcţional endocrin al hepatocitului este reprezentat prin secreţia în sânge a unor substanţe indispensabile metabolismului intermediar celular. Una dintre acestea este glucoza, care se depozitează în hepatocit sub formă de glicogen, de unde este cedată organismului, în sânge, pe măsura nevoilor sale.

Organizarea generală. La suprafaţa ficatului se evidenţiază capsula Glisson care este un ţesut conjunctiv fibros în care predomină fibrele de colagen. În hilul ficatului, capsula se răsfrânge, pătrunde în el odată cu vasele sanguine (artera hepatică şi vena portă). Capsula este groasă la porc şi rumegătoarele mari, în timp ce la celelalte animale, este mai subţire. În interiorul ficatului, ţesutul conjunctiv se organizează în septe sau travee portbiliare ce împart teritoriul glandular în lobuli.

Ţesutul conjunctiv al septelor este dezvoltat şi delimitează în întregime lobulii la porc şi parţial la rumegătoare, în timp ce la celelalte animale, este mai redus şi delimitarea în lobulii nu este evidentă. Unitatea morfo-funcţională a ficatului este lobulul hepatic, care are formă de prismă cu înălţimea de 1,8-2 mm. Pe secţiunea histologică lobulul hepatic are formă poligonală neregulată, fiind centrat de venula centro-lobulară. În spaţiul angular delimitat de 2-3 lobuli, sau mai mulţi, se evidenţiază spaţiul Kiernan, la nivelul căruia se remarcă: venula, ramura interlobulară a venei porte cu un lumen larg şi un perete foarte subţire, arteriola, ramura interlobulară a arterei hepatice cu un lumen mic şi un perete gros, un canal biliar, vase limfatice şi nervi. Bazaţi pe criterii funcţionale, în afară de lobulul hepatic clasic, în ficat se poate vorbi de două unităţi funcţionale: lobulul port şi acinul hepatic.

Lobulul port este centrat de un canal biliar şi este format din totalitatea unităţilor secretorii, indiferent de localizarea lor ce sunt tributare aceluiaşi canal biliar din spaţiul Kiernan. Periferia lobulului port este reprezentată prin linia arbitrară care uneşte între ele venulele centrolobulare ale celor trei lobuli hepatici clasici adiacenţi. Vârfurile triunghiului sunt reprezentate prin cele trei venule centrolobulare.

Acinul hepatic. Acesta este constituit din totalitatea hepatocitelor care sunt irigate de acelaşi vas şi care-şi varsă bila în acelaşi canal biliar din spaţiul Kiernan. Noţiunea de acid hepatic explică atât funcţia de glandă endocrină cât şi pe cea de glandă exocrină. Acidul hepatic este constituit din două arii triunghiulare situate în doi lobuli clasici adiacenţi, la care vârfurile triunghiurilor privesc spre venulele centrolobulare ale celor doi lobuli.

La un lobul hepatic clasic se disting trei zone circulare: zona periferică situată în apropierea spaţului port, adiacentă vaselor perilobulare şi formată din elemente care asigură citogeneza şi regenerarea parenchimului din celulele stem; zona intermediară alcătuită din hepatocite diferenţiale, care realizează diferitele funcţii specializate ale ficatului şi zona centrală (pericentrolobulară), reprezentate de celule îmbătrânite sau uzate, care sunt specializate pentru funcţia de stocaj a glicogenului, lipidelor şi pigmenţilor. Acestea cresc cantitativ în citoplasma hepatocitelor din zona pericentrolobulară.

În structura unui lobul hepatic se evidenţiază următoarele componente:celula hepatică (hepatocitul), capilarele sinusoide, canaliculele biliare, venula centrolobulară şi stroma reticulară de susţinere.

Hepatocitul. Celulele lobulului hepatic sunt organizate în cordoane celulare, cu dispoziţia radiară de la periferia lobulului spre venula centrolobulară. Un cordon celular (Remak) este format din două rânduri de hepatocite.

Dispoziţia radiară a cordoanelor formate din două rânduri de celule, în secţiunile histologice, rezultată din faptul că în reconstrucţiile tridimensionale ale lobulului hepatic , acesta este format din lamele (plăci) celulare dispuse vertical şi convergent în jurul venulei

centrolobulare. Astfel, se realizează un aspect similar cu cel al „unei portocale desfăcute în felii ", feliile reprezentând lamele celulare. De evidenţiat că acestea sunt formate dintr-un singur rând de celule şi prezintă un traiect sinuos. Lamele sunt perforate reprezentând 50 % dintr-o lamelă. Spaţiile interlamelare adăpostesc capilarele sinusoide care comunică între ele la nivelul zonelor perforate. Prezenţa capilarelor sinusoide dă aspectul de cordoane anastomozate a parenchimului, în preparatele histologice. În cadrul cordonului Remak, hepatocitul prezintă un pol vascular ce corespunde capilarului sinusoid dintre două cordoane Remak şi un pol biliar spre canaliculul biliar (delimitat de hepatocitele adiacente ale unui cordon Remak).

Hepatocitul are dimensiunea de 20-30 μm, de aspect poliedric, bi- sau trinucleat cu nucleul veziculos, nucleolat şi cu dimensiunea medie de 6 μm. Hepatocitul prezintă 6-8 feţe şi doi poli funcţionali (unul vascular şi altul biliar). Citoplasma este bazofilă, zonele de bazofilie sunt reprezentate de corpii Berg (reticul endoplasmic rugos). Mitocondriile sunt numeroase şi la MO apar sub formă de granule de 1 μm. Reticulul endoplasmatic este dezvoltat, fiind reprezentat de cel granular care predomină (secreţia de albumine, fibrinogen, protrombină, lipoproteine) şi agranular legat de sinteza glicogenului şi acizilor biliari. Elementele reticulului endoplasmatic granular sunt agregate ce apar la MO sub forma corpilor Berg, zone bazofile de ergastoplasmă. Aparatul Golgi este dezvoltat şi situat în regiunea polului biliar, deci în vecinătatea canaliculelor biliare. Lizozomii sunt prezenţi în hepatocit sub formă ovalară, de 0,2-0,9 μm şi foarte bogaţi în diverse hidrolaze acide. Ribozomii apar fie liberi, dar cel mai des ataşaţi reticulului endoplasmic granular. În hepatocit s-au evidenţiat şi peroxizomi. Incluziunile hepatice sunt reprezentate de: glicogen, lipide şi proteine. În stările patologice pot apărea incluziuni de hemosiderină şi depozite de pigmenţi biliari. Glicogenul apare în cantităţi variabile, celula hepatică şi rabdocitul fiind principalii depozitari ai glucozei sub formă de glicogen. Se evidenţiază sub formă de granule dispersate (20-40 nm), blocuri şi depozit perinuclear. Glicogenul se acumulează în zona centrală şi mai puţin în cele intermediară şi periferică ale lobulului. Lipidele apar în cantităţi mici, sub formă de picături. Ele se acumulează în hepatocitele din zona centrală (pericentrolobulară).

Hepatocitul dispune de un echipament enzimatic foarte bogat. Astfel, se evidenţiază enzime în toate hepatocitele, indiferent de zonarea lor în lobul (glucozo-6-fosfatdehidrogenaza, betaglucuronidaza, esterazele nespecifice, monoaminooxidazele, ribonucleaza, aminopeptidaza). Alte enzime sunt mai intense în anumite zone, ceea ce permite stabilirea unei zonări metabolice a lobulului hepatic. În zona centrală (pericentrolobulară) se evidenţiază reacţii mai intense pentru: lacticodehidrogenaza, glutamodehidrogenaza şi diaforaze. În zona periferică (periportală) apar foarte active enzimele ciclului Krebs (succindehidrogenaza, malicodehidrogenaza şi izocitricdehidrogenaza); glucozo-6-fosfataza, citocromoxidaza, fosforilaza şi glicerofosfataza.

Membrana plasmatică a hepatocitului reprezintă complexe joncţionale de tipul zonulei occludens. Zonulele occludens sunt prezente unde hepatocitele delimitează canaliculul biliar.Membrana plasmatică la nivelul polului biliar al hepatocitului prezintă numeroşi microvili. La polul vascular se remarcă aceiaşi microvili în contact intim cu peretele capilarului sinusoid.

Capilarele sinusoide intralobulare au o dispoziţie radiară, de la periferia lobulului hepatic spre venula centrolobulară, realizând un sistem capilar de tip port, situat între două venule (venula interlobulară- ramura venei porte şi venula centrolobulară). Între sinusoide şi celulele hepatice există un spaţiu, în care proemină microvilii hepatocitelor (spaţiul Disse). La ME se observă fibre de reticulină, ce constituie reticulul argirofilic descris în microscopia optică. Acest spaţiu nu conţine substanţă fundamentală, ci plasmă, care contribuie la formarea limfei. Accesul direct al plasmei sanguine la suprafaţa celulei hepatice are importanţă în schimbul activ de metaboliţi dintre ficat şi sânge. Sinusoidele hepatice sunt largi, neregulate ca formă, iar în peretele lor au fost diferenţiate trei tipuri de celule: unele cu aspect de

endoteliu tipic, altele considerate ca macrofage fixe (celulele Kupffer) şi altele ce depozitează grăsimi (celulele Ito).

Celulele endoteliale, sunt aplatizate , prezintă spaţii largi între ele, datorită faptului că se dispun discontinuu, iar absenţa joncţiunilor tipice, explică de ce la MO limitele celulare nu sunt evidente. Lamina bazală este şi ea discontinuă.

Celulele Kupffer au aspect stelat, se impregnează cu clorură de aur, sunt activ fagocitate, fac parte din sistemul macrofagic monocitar (SMM). Ele sunt situate de obicei sub endoteliu, cu prelungiri citoplasmatice ce se extind între celulele endoteliale şi nu prezintă desmozomi sau alte specializări cu care să se ataşeze de celulele endoteliale. Cea mai mare parte a suprafeţei lor neregulate esteexpusă sângelui din lumenul sinosoidului. Ele sunt acoperite de o peliculă fină de glicocalix, iar plasmalema prezintă invaginaţii sinuoase în citoplasma periferică. Citoplasma lor este bogată în lizozomi. Creşterea numărului de celule Kupffer în urma diferitelor stimulări antigenice se datoreză aportului din surse extrahepatice şi anume, din monocitele sanguine, celulele Kupffer fiind astfel incluse în SMM.

Canaliculele biliare au o dispoziţie radiară în lobul, din vecinătatea venulei centrolobulare către periferia lobulului hepatic. Ele au dimensiunea de 0,1-0,5 μm, şi nu au perete propriu, ci sunt delimitate de microvilozităţile plasmalemelor ale celor două, trei hepatocite adiacente. Polul biliar al hepatocitelor prezintă un şanţ delimitat de membrana plasmatică prevăzută cu numeroşi microvili. Prin zonulele ocludens se realizează legătura strânsă între membranele plasmatice ale hepatocitelor adiacente şi în final, se formează un tunel (canalicul biliar). La periferia lobulului hepatic, canaliculele biliare se continuă cu canale foarte scurte ce au un perete propriu format dintr-un epiteliu aplatizat (pasajele Herring) ce fac legătura cu canalele biliare situate în spaţiul Kiernan. Pasajele Herring sunt constituite din ducte biliare aplatizate, ale căror celule sunt considerate celule stem, capabile de a se diferenţia atât în hepatocite cât şi în celule epiteliale ale canalelor biliare.

Venula centrolobulară colectează capilarele sinusoide venoase radiare din întregul lobul hepatic. Ea începe la vârful lobulului printr-un capăt orb legat în deget de mănuşă, se îndreaptă către mijlocul bazei lobulului şi iese continuându-se cu vena sublobulară. Capilarele sinusoide se deschid în vena centrolobulară în unghi drept.

Ţesutul de susţinere din lobul este redus, fiind reprezentat de fibrele de reticulină din spaţiile Disse, ce au o orientare predominant radiară. Acestea sunt unite prin alte fibre de reticulină ce susţin capilarele sinusoide şi cordoanele celulare. Dispunerea fibrelor de reticulină în lobulul hepatic, realizează aspectul unei reţele, de unde denumirea de fibrile în grilaj.

Vascularizaţia ficatului. În ficat se remarcă o vascularizaţie nutritivă şi alta funcţională. Circulaţia nutritivă este reprezentată de de artera hepatică care pătrunde în ficat la nivelul hilului, dând ramuri lobare şi interlobulare. Din acestea se desprind arteriolele din spaţiul Kiernan care se capilarizează în partea sa externă şi se varsă în această zonă în capilarele sinusoide, realizând o zonă lobulară periferică oxigenată.

Circulaţia funcţională, este reprezentată de vena portă care transportă substanţele nutritie de la intestin la ficat pentru a fi metabolizate. După ce pătrunde în hilul hepatic, dă ramuri lobare pentru lobii ficatului, din care iau naştere venulele interlobulare din spaţiile Kiernan. Din acestea se desprind ramuri venoase perilobulare care vor emite ramuri ce pătrund în lobul sub formă de capilare sinusoide ce se dispun radiar până la venula centrolobulară, care se varsă în vena sublobulară, de aici în venele suprahepatice şi în final în vena cavă posterioară. Deci, la nivelul lobului hepatic, sângele oxigenat (nutritiv) adus de artera hepatică se amestecă cu sângele venos provenit din vena portă.

Circulaţia limfatică este bogată pentru faptul că ficatul produce o cantitate apreciabilă de limfă, mai mult decât oricare alt organ. La nivelul lobului hepatic nu se evidenţiază vase limfatice, rolul lor fiind îndeplinit de spaţiile Disse. Vasele limfatice sunt prezente în ţesutul

conjunctiv perilobular, de unde se unesc într-un vas limfatic mai mare care părăseşte ficatul prin hil. Limfa se varsă prin vasele limfatice aferente în limfonoduri şi apoi prin vasele aferente, trece în cisterna limfatică şi apoi în canalul toracic.

Inervaţia ficatului este asigurată de fibre simpatice şi parasimpatice, care formează plexuri în jurul vaselor şi canalelor hepatice.

Căile biliare.Canaliculele biliare din lobulul hepatic se continuă la periferia lobulului cu pasajele

Herring, care la rândul lor se varsă în canalele perilobulare din spaţiile Kiernan. Canalul din spaşiul Kiernan se numeşte canal biliar interlobular, care are peretele format dintr-un epiteliu cubic sau prismatic ce se sprijină pe o lamină bazală. Polul apical al celulelor prismatice este prevăzut cu microvili.

Principalele componente ale bilei (sărurile biliare, pigmenţii biliari) sunt preluate de către hepatocit din sângele capilarului sinusoid printr-un proces activ selectiv de pinocitoză. Aceste substanţe preluate de către hepatocit sunt trecute prin reticulul endoplasmatic unde are loc conjugarea cu acidul glucuronic sub influenţa enzimei glucuroniltransferaza, luând naştere un glucuronidsolubil în apă. Apoi prin complexul Golgi, acesta este excretat în canaliculele biliare de aici condus prin pasajele Herring în canalul biliar interlobular. Canalele biliare interlobulare se unesc şi formează canalul hepatic ce părăseşte ficatul prin hil. Apoi acesta se uneşte cu canalul cistic ce vine de la vezica biliară intr-un canal comun numit canalul coledoc, care se deschide în duoden la nivelul ampulei lui Vater printr-un orificiu prevăzut cu sfincter. Aceste canale prezintă un epiteliu prismatic simplu cu platou striat. Sub epiteliu se remarcă o lamina propria şi câteva leiocite.

Vezica biliară (colecistul) lipseşte la cal, porumbel şi struţ. Peretele estestructurat din: mucoasă, musculoasă şi seroasă.

Mucoasa prezintă numeroasele pliuri care sunt structurate dintr-un epiteliu prismatic simplu, a căror celule prezintă la polul apical microvili. Aceştia au rolul de a absorbi apa, bicarbonaţi şi clorurile din bilă şi în acest mod, are loc o concentrare a bilei de aproximativ10-12 %.

Lamina propria a mucoasei este bogat vascularizată şi conţine infiltraţii limfoide sau adevăraţi limfonoduli. La nivelul gâtului vezicii biliare în lamina propria, se evidenţiază glande de tip mucos.

Musculoasa este subţire , formată din leiocite dispuse în mod plexiform, ce permite mărirea în volum a organului.

Seroasa este un ţesut mezotelio-fasciculat, care lipseşte în regiunea în care vezica biliară aderă la ficat.

Pigmenţii biliari reprezentaţi în special prin bilirubină, se formează în celulele sistemului macrofagic din splină, unde provin din degradarea hemoglobinei hematiilor fagocitate. De la acest nivel, bilirubina trece în plasmă unde este conjugată cu acidul glucuronic, apoi este preluată de hepatocit prin pinocitoză din capilarele sinusoide. Preluarea bilirubinei se face prin intermediul celulei Kupffer a capilarului sinusoid. Acizii biliari prezenţi în bilă sunt secretaţi de hepatocite. Vezica biliară este puternic inervată printr-un plex intramuscular de natură simpatică.