tema 02·Wilhelm van Humboldt

Friedrich Christian Cari Ferdinand Wilhelm von Humboldt (1757-1835):nobil german; un fel de ,om universal' - filosof, istoric, estetician, politician (a fost Ministru aleducaţiei, ambasador la Roma şi Viena) şi mai cu seamă (deşi s-a ocupat de acest domeniu doar înultimele decenii ale vieţiil) lingvist; arhitectul sistemului de educaţie prusac (creatorul ideii deUniversitate, dinaintea programului Bologna'). A nu se confunda cu fratele său, Friedrich WilhelmHeinrich Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist şi explorator.

"Răsturnarea" lingvisticăgândirea noastră, ca şi raportarea noastră larealitate ,trec', SUDt,filtrate'(organizate lanivelul intuitiv) prin conceptualitateaprimară a limbii.

precizări suplimentare:

Ibackgrotihd-ul filosofic al acestui mod dea gândi e dat de ,răsturnarea' carteziană,completată ,prin' gândi rea critică a lui Kant:,lumea' şi ,realitatea' despre care vorbim numai trebuie identificare cu universul .extern'fiinţei umane şi independent de ea, ci maidegrabă, dintr-o perspectivă asumatgnoseologică, drept lumea-aşa-cum-o-ştim-nOI

(eawDtior •• liJoWn.wG,wiwMaab.aI.l &JaÎitaieu..pt •• 'c:al',sa••• 'Jdcar'.

sa•.•• 'ea11lr' etc. - eha trUaI. săCRar:i prÎIItl'--.I dix

seJllJliticUoIe Iiwirii pelllR •.mi.......u iJdetigldlJ

diferenţa fundamentală între gândirea kantiană ŞI cea a lUI Humboldt e următoarea: pt, Kant, subiectul.formalizează' lumea prin intermediul unor categorii şi concepte universale; la Humboldt, deja, gândim princonceptele specifice unei limbi - vezi (imediat) mai jos ..

bintee deHumboldt

'a!td'lume'

ieu.'1ucrwi"1ume'

'realitate''natuti'

'suflet':,pirlt''minte''subiecf

fobiMe' *ei

'lutNri' ldet'.~I

Adiel: 1imblgulnU mai intervine doar atunci ctnd vreau sl-mi 'exprim' gindirea,si 'tranSmit' ceva altcuiva; ci el îmi influenţea2l in mod dedsivtnsişi 'percepţia: asimi1arealumii. Deci: nu mai intii 'gîndesc' şi apoi 'Connulez' gindirea tu cuvinte, pentIU a o puteatmplrtlşi; limbajul participă la tnsIşi ~ ~

'spirit' Î

'rbinte' ~

'subiect' •

•••••••••M. ::

'aH!!'

•

J1:D,.:

Relativitatea lingvistică[cu precizarea, foarte importantă, că formularea nu e a lui Humboldt]: limbi diferite organizează conţinutul(semnificatele, în terminologia de mai târziu a lui Saussure sau Coşeriu) în mod diferit.

• corolarii: Ivorbitorii unor limbi diferite gândesc diferit şi trăiesc în lumi diferite

1nu poate exista traducere perfectă, 'fără rest'

• În termenii lui Humboldt însuşi:

"Dependenţa mutuală între sunet şi vorbire ne arată cu claritate că limbile sunt în mai mică măsură mijloace deexprimare a unui adevăr deja stabilit, decât mijloace de a descoperi adevăruri încă necunoscute. Diversitatea lor[a limbilor] e nu (doar) una de sunete şi semne, ci (şi) una de viziuni asupra lumii."

"fiecare limbă trasează în jurul naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi, decât păşind în acelaşitimp în cercul unei alte limbi"

• trei precizări foarte importante:

Ipentru o mai deplină (şi .ştiinţifică') înţelegere a acestei idei humboldtiene, trebuie consultat cu atenţieSaussure, în acele părţi ale cursului în care discută chestiunea arbitrarietăţii semnului lingvistic, şi mai ales pecea a valorii. De asemenea, în documentele de portofoliu ,din' Saussure, există, într-un singur alineat, câtevaexcelente exemple de relativitate lingvistică.

1poate că formularea cea mai ,fericită' a chestiunii .diferenţelor dintre limbi' e cea ,împrumutată' de Coşeriude la Roman Jakobson: limbile diferă unele de celelalte nu prin ceea ce pot spune (căci orice limbă poate spune,la limită, orice lucru), ci prin ceea ce trebuie să spună, sau mai exact nu pot să nu spună în circumstanţe

determinate. [exemplu tipic: dat fiind că în limba sa există diferenţierea intre mormor şifarmor (şi nici un cuvântcare să poată, nediferenţiat, denumi (pe) oricare din cele două bunici), un suedez nu va avea cum să vorbeascădespre o bunică fără a preciza În acelaşi timp despre care din două este vorba.

IIpotrivit lui Coşeriu, există trei 'niveluri' sau stadii ale raportării umane la realitate. în stadiul prelingvistic, nemărginim la a avea reacţii reflexe, ne-trecute prin gândire (dacă suntem aruncaţi în apă, înotăm - sau măcarîncercăm să o facem) • în stadiul propriu-zis lingvistic, limba (de cele mai multe ori, cea maternă) constituiemediul intuitiv primar al gândirii; ,lucrăm', oarecum nereflexiv, cu semnificatele pe care ea ni le oferă. în fine,în stadiul instrumental-(post)-lingvistic, limbajul ca text-discurs poate alege să se orienteze înspre cunoaşterearealităţii efective, şi in acest sens el e capabil să nege/ infirme intuiţii provenite .dinspre' stadiul al doilea. Astfel,germanii pot spune Der Walfisch ist kein Fisch ... iar noi, românii, putem afirma: Căluţul de mare nu este un cal(este un peşte) • în consecinţă, Coşeriu se opune exagerărilor privind ,portanţa' relativităţii lingvistice, în primulrând "ipotezei Sapir-Whorf": potrivit concepţiei integraliste, relativitatea nu afectează decât cel de-al doileastadiu (cel propriu-zis lingvistic) dintre cele pomenite mai sus.

În concluzie: nu există ,a prison-house oflanguage'; Humboldt ar fi contestat teoria (apărută, ce e drept, multmai târziu, în poststructuralism) potrivit căreia limbajul e cea mai perfidă închisoare imaginabilă (o închisoare cuziduri invizibile, în care viaţa ne pare a fi normalitatea însăşi) - şi aceasta din mai multe motive, mai ales fiindcăIIputem învăţa oricând limbi străine, şiIlimbajul oferă mijloacele necesare pentru a ,nega' viziunea primar-lingvistică ,înscrisă' in limbă.

Wilhelm von Humboldt. [2]

Energeia lingvistică

Una din cele mai importante idei lingvistice humboldtiene este cea potrivit căreiea,privit în esenţa lui, limbajulnu este ergon (Werk; operă), ci energeia (Tătigkeit, activitate). Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi ar trebui săvadă în limbaj, în primul rând, nu un ,lucru' în afara lui însuşi (un dat stabil, extrasubiectiv), ci oactivitate' pwersonală', a lui însuşi (un proces continuu care îşi are originea în subiect). Accentul cade, aici,evident, asupra ideii de creativitate. Fireşte, dat fiind că nici unul dintre noi nu îşi constituie limbajul, vorbirea exnihilo, avem de-a face, în realitate, mai degrabă cu o transformare decât cu o creativitate exercitată în sensul celmai radical; puternic al cuvântului. Aceasta nu schimbă însă cu nimic chestiunea de principiu: forţafundamentală care face limbajul să fie este creativitatea individului vorbitor.

În ce priveşte noţiunea (preluată de către Humboldt din filosofia aristoteliană) de energeia: trebuie semnalat căîn lingvistica integrală a lui Coşeriu se admite un paradox liminar, şi anume:

- pe de o parte, recunoaştem, alături de Humboldt, că esenţa limbajului este energeia, creativitatea;

- pe de altă parte, însă, dat fiind că energeia nu poate fi cuantificată, descrisă, ,stăpânită' cu unelte ştiinţifice,analitice, taxonomice, acceptăm că obiectul lingvisticii este altul - şi anume (the nexte best thing) competenţalingvistică tripartită (elocuţională, idiomatică.expresivă); se conjugă, astfel, in integralism, cerinţa humboldtianăde a respecta rea1itatea obiectului pe care îl studiem şi necesitatea, relevată, spre a spune doar numele cele maimari, de către un Saussure sau un Chomsky, de a atribui ştiinţelor limbajului un obiect abordabil cu mijloacemetodice.

[+ o precizare terminologică şi bibliografică: pentru Coşeriu, există o sinonimie cvasi-perfectă între noţiunileenergeia, creativitate, vorbire, act lingvistic. Pentru o ,lămurire' a primelor dintre acestea prin cea din urmâ,studenţii sunt îndemnaţi să recitească, din Introducerea În lingvistică a lui Coşeriu, capitolul referitor la Actullingvistic.]

Dialogismul şi alteritatea

• atât cunoaşterea lumii, cât şi (re )cunoaşterea de sine ('eu fără tu este o pură non-fiinţă') presupun un circuitdialogic: 'opiniile' individului privitoare la realitate se împărtăşesc celorlalţi prin limbaj; fiecare dintre noi arenevoie să audă propriile cuvinte rostite, confrrmativ, de o altă gură; relaţia intersubiectivă presupune totodatăînţelegere şi neînţelegere, concordanţă şi divergenţă.

• 'celălalt' nu este ceva sau cineva situat în afara mea, în opoziţie cu mine, ci tocmai un-altul-În mine, un alter-ego, un proiect alternativ de posibilitate al propriei mele fiinţe. [,dinspre' Humboldt se inspiră Coşeriu atuncicând critică opoziţia de sorginte durkheimiană individ vs. masă: în integralism se insistă asupra fenomenului de,atribuire a eului' care caracterizează orice situare ,normală' în lumea umană].

• dialogism humboldtian vs. dialectică hegeliană (în înţelegerea! explicitarea tăcută de Jurgen Trabant):metafora 'înghiţirii' e înlocuită de cea a actului amoros. În dialog nu există o sinteză care să cuprindă-şi-suprime(să depăşească, aujheben) tensiunea dintre teză şi antiteză; nici unul din participanţi nu îl convinge/ asimilează!'înghite' pe celălalt; ci după întâlnire urmează despărţirea, iar fiecare din participanţii la dialogul-întâlnire rămânecu un conţinut germinativ care se va dezvolta potrivit 'solului' personal în care a 'căzut'.

• există, propriu-zis, două tipuri de alteritate (sau două dimensiuni ale faptului de a-fi-împreună cu ceilalţi): Iprima alteritate ar fi cea deja 'precipitată' (depusă, deci conţinută) în Iimbă- "moştenirea generaţiilor anterioare";dacă doresc să fiu înţeles, va trebui să vorbesc, mai mult sau mai puţin, limba celorlalţi; e vorba de o alteritatecare precedă şi întemeiază (dar, desigur, şi limitează) actul de discurs-comunicare; IIalteritatea fundamentală,însă, apare ca te/os al oricărei comunicări: ea e 'intâlnirea' efectivă cu o altă fiinţă umană în unicitatea ei (şi e,dacă ni se acceptă acest aparent retorism, 'risc pur' prin excelenţă) ..

Wilhelm von Humboldt. [3)

• precizare importantă: la Humboldt 'comunicarea' presupune mult-mai-mult decât simpla 'transmisie deinformaţie' (aceasta şi fiindcă nici o transmisie nu e perfectă - de aici va proveni ideea coşeriană potrivit căreiasensul nu se comunică, ci se interpretează) - ea poate fi definită drept incitare-reciprocă-la-resemnificarea-realităţii.

• tocmai datorită insistenţei lui Humboldt asupra acestei dimensiuni, definiţia probabil cea mai uzitatăIimportantă a limbajului, este, în lingvistica integrală: "limbajul = a vorbi cu cineva despre ceva". Oricât deparadoxal, lingvistul român precizează, în repetate rânduri, că dintre cele două trăsături de aici (,cu' şi ,despre')doar prima este absolut indispensabilă ca să avem de-a face cu limbaj; cealaltă, afirmă Coşeriu, poate sălipsească, fără ca actele noastre de comunicare (comuniune?) să-şi piardă, prin aceasta, calitatea de evenimentede limbaj.

"Tensiunea" Între creativitate şi alteritateîn principiu, în esenţa lui, limbajul este creativitate; dar în realitatea social-umană, nici un act lingvistic nu ecreaţie pură, el e mai degrabă transformare; în acest sens, Humboldt este considerat - eventual împreună cu alsău contemporan F.D.E. Schleiermacher, unul din primii reprezentanţi ai filosofiei istoriei şi ai ştiinţelor(eminamente 'istoriste') ale spiritului, aşa cum aveau ele să fie inaugurate 'oficial' de către Wilhelm Dilthey ...

ideea acestui binom îşi are, în opera humboldtiană, cel puţin trei prefigurări importante:

• natură (condiţionare fenomenală) vs. libertate - dacă în ,natură' (în lumea fenomenală kantiană) totul era înmod i-mediat determinat, în societate constrângerea nu este niciodată totală, şi putem, în ultimă instanţă, săvârşigesturi de libertate. Limbajul este, în termenii lui Humboldt, ,ordonatorul comun al naturii şi libertăţii': prin el

ne sunt prescrise, în acelaşi timp, limitele autonomiei noastre de gândire şi acţiune, dar şi ,traseele' inteligibileale eventualelor noastre idei şi iniţiative. Propriu-zis, orice act de eliberare din constrângere, orice act debruscare-modificare a regulilor se face, în universul uman, cu voinţa (celui care a săvârşit actul) de a fi înţeles.Astfel, omul se caracterizează totodată prin voinţa de a fi liber, de a-şi manifesta individoalitatea (poate chiarsingularitatea), dar şi prin necesitatea de a face lucruri ,cu sens' pentru ceilalţi.

• socia(bi)litate vs. geniu - fiecare dintre noi are 'în sine' o latură de conformism şi una 'genială'; Humboldtmilitează împotriva abordărilor pur-cauzaliste ale istoriei, msistând asupra rolului ,disruptiv' pe care îl joacăpersonalităţile individuale excepţionale.

• "un cerc din care nu se poate ieşi" vs. "o emanaţie involuntară a spiritului"; pe de o parte, limba ne constrângetacit să gândim în anumite moduri mai degrabă decât în altele; pe de altă parte, orice individ creator încearcă săforteze mijloacele limbii spre a o face expresivă ... tot aşa cum limba exercită o presiune ,secretă' asupra celorcare o vorbesc, oamenii exercită asupra limbii o violenţă egală cu necesitatea lor de a gândi! înţelege lucruri noi.

Finalmente, lucrul probabil cel mai important de înţeles este: creativitatea mea, gradul meu de .abatere' de lanormal nu este limitat(ă) de vreo confonnare la fapte obiective (de exemplu, la descrierea ,realistă' a unor stăride lucruri din afara mea, şi a lumii umane în general), ci (doar) de ... necesitatea de a mă păstra inteligibil.

Spre o lingvistică genetic-funcţională• problema originii: în faţa tendinţei savanţilor contemporani de a căuta un răspuns ,istoric' la întrebările: când,de ce, cum a apărut limbajul? Humboldt propune, dimpotrivă, un moratoriu - pe termen nedeterminat - asupraacestei chestiuni: trebuie, afirmă el, să renunţăm la chestionarea genezei istorice, şi să ne orientăm atenţia asupracelei transcendentale - asupra faptului că limbajul se naşte, în fapt, în faţa noastră, în fiecare clipă, prinactivitatea creatoare a subiecţilor vorbitori contemporani (la această ~aţiune ,de principiu' a moratoriului se

Wilhelm von Humboldt. [4)

adaugă şi o motivaţie de ordin foarte practic: orice explorare ştiinţifică a trecutului se face cu mijloace,arheologice', adică prin găsirea şi interpretarea de dovezi materiale; or privitor la epoca apariţiei limbajului nuavem cum găsi astfel de dovezi - deci orice am spune rămâne la stadiul de pură speculaţie)

• problema formei [interne al limbii: Orice limbă are o structură proprie irepetabilă, constituită dintr-o formăexternă (pe care astăzi am numi-o fonetică) şi una internă (semantico-gramaticală). Acestea două nu trebuie însăînţelese caformaformata (formă fixată o dată pentru totdeauna şi în raport cu care nu poate exista abatere,

inovaţie individuală), ci, dimpotrivă, caformaformans (ca ansamblu de tehnici şi modele de creativitate):Humboldt susţine că nu se învaţă, propriu-zis, o limbă, ci întotdeauna un mod de a crea într-o limbă. În plus, oidee foarte importantă - care trebuie pusă în relaţie cu mai-sus-pomenitul principiu al relativităţii lingvistice-este că limbile diferă între ele nu doar prin forma externă ci şi (şi mai ales!) prin forma internă, prin viziuneaimplicită asupra realităţii pe care ele o oferă .

• sarcinile cercetării comparative. Trei tipuri principale de muncă investigativă stau, după Humboldt în sarcinalingviştilor:

1) realizarea unor monografii dedicate fiecărei limbi în particular. Regula fundamentală, aici, este cea arespectării specificităţii fiecărei limbi, Iară impunerea din afară a unor categorii gramaticale sau semantice careîn realitate nu sunt caracteristice limbii studiate;

2) realizarea unor monografii dedicate diverselor părţi ale structurii lingvistice privite 'de-a curmezişul' limbilor(de ex. Dualul);

3) eventuale tentative de clasificare a limbilor (dar aceasta numai ca o cura posterior, deci după ce se va fiîncheiat cercetarea structurală a fiecărei limbi în parte)

Pe de altă parte, pe lîngă lingvistica structurii, care se ocupă cu problemele enumerate mai sus, Humboldtpreconizează o aşa-numită lingvistică ~ caracterului, o lingvistică hermeneutică axată pe studiul operelorpoetice, filosofi ce, istorice etc. reprezentative pentru o naţiune. [Acest tip de lingvistică este foarte apropiat deceea ce astăzi integralismullingvistic numeşte lingvistică a textului.]

Wilhelm von Humboldt - [S]