Vasile Alecsandri - Miezul Iernii

În paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!Stelele par înghetate, cerul pare otelit, Iar zapada cristalina pe câmpii stralucitoarePare-un lan de diamanturi ce scârtâie sub picioare.

Fumuri albe se ridica în vazduhul scânteiosCa înaltele coloane unui templu maiestos, Si pe ele se aseaza bolta cerului senina, Unde luna îsi aprinde farul tainic de lumina.

O! tablou maret, fantastic!... Mii de stele argintiiÎn nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.Muntii sunt a lui altare, codrii - organe sonoareUnde crivatul patrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fara viata, fara glas;Nici un zbor în atmosfera, pe zapada - nici un pas;Dar ce vad?... în raza lunii o fantasma se arata...E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimântata!

1

Grigore Alexandrescu - Boul şi Viţelul

Un bou ca toti boii, putin la simtire, În zilele noastre de soarta-ajutat, Si decît toti fratii mai cu osebire, Dobîndi-n cireada un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmpla în orcare loc:Decît multa minte, stiu ca e mai bineSa ai totdauna un dram de noroc.

Asa d-a vietei vesela schimbare, Cum si de mîndrie boul stapînit, Se credea ca este decît toti mai mare, Ca cu dînsul nimeni nu e potrivit.

Vitelul atuncea, plin de bucurie, Auzind ca unchiul s-a facut boier, Ca are clai suma si livezi o mie:„Ma duc — zise-ndata — nitel fîn sa-i cer.“

Far-a pierde vreme, vitelul porneste, Ajunge la unchiu, cearca a intra;Dar pe loc o sluga vine si-l opreste:„Acum doarme — zice — nu-l poci supara.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dataDupa-prînz sa doarma! Obiceiul luiEra sa nu saza ziua niciodata;Ast somn nu prea-mi place, si o sa i-o spui.“

— „Ba sa-ti cauti treaba, ca manînci trînteala;S-a schimbat boierul, nu e cum îl stii;Trebuie-nainte-i sa mergi cu sfiala, Priimit în casa daca vrei sa fii.“

La o mojicie atîta de mare, Vitelul raspunde ca va astepta;Dar unchiu se scoala, pleaca la plimbare, Pe lînga el trece, far-a se uita.

Cu mîhnire toate baiatul le vede, Însa socoteste ca unchiu-a orbit;Caci fara-ndoiala nu putea a credeCa buna lui ruda sa-l fi ocolit.

A doua zi iarasi, prea de dimineata, Sa- gaseasca vreme, la dînsul veni:

2

O sluga, ce-afara îl vedea ca-ngheata, Ca sa-i faca bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — asteapta afaraRuda dumitale, al doamnei vaci fiu.“— „Cine? a mea ruda? Mergi de-l da pe scara.N-am asfel de rude, si nici voi sa-l stiu.“

Ion Creangă, “Prostia omenească”

marți, 23 septembrie, 2008Poveşti Trimite prin YM

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe

când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-

i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care

avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-

şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl

legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi

începu a se boci cât îi lua gura: “Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu

cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

- Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!

- Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!

- Când şi cum?

- Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

- Îl văd. Şi?

- De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!

- Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase

cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau

ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.

-  Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale

despre întâmplarea neîntâmplată. Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

3

-  Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea

toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.

Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât

ca vai de om!

Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-

un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert

cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar

ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru, nedumerit, zise:

-  Bună ziua, om bun!

-  Mulţămesc dumitale, prietene!

-  Da’ ce faci aici?

-  Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină,

şi nici că-l pot…

-  Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?

-  Ba am.

-  Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.

Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.

-  Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să

îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

“Încă un tont”, zise drumeţul în sine şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la

casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată

întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul

nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie

uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui,

să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.

- Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm

bunătate de casă din pricina carului…

De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la

o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în

pod.

“Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumeţul în sine.

-  Da’ ce te frămânţi aşa, om bun?

- Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o

treabă…

- Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de

scârbă. Ai un oboroc?

- Da’ cum să n-am?!4

- Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar

nu pentru nuci.

Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată. Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai

numărând şi alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie.

Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de

fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai

putea de ostenit…

- Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?

- Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?

- Ba văd, numai nu pricep.

- Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vre’ nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe

iastă şură, să mănânce fân…

- Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ič fânul şi-l dă jos la vacă! — Da’ nu s-a irosi?…

- Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.

Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă. — Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de

nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: “Mâţa tot s-ar fi

putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul,

să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe

cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.

Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.

Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!!

George Cosbuc - Doina

Copilo, tu esti gataDe-a pururea sa plângi!Si când esti trista, Doino, Tu inima ne-o frângi.Dar nu stiu cum, e bineCând plângi, ca-n urma taNoi plângem toti, si-amarulMai dulce ni-e asa.Si toate plâng cu tineSi toate te-nteleg, Ca-n versul tau cel jalnicVorbeste-un neam întreg.

Pe fete-n faptul seriiLe-ntâmpini la izvor,

5

Tu singura stapânaPe sufletele lor.Le-nveti ce e iubireaSi râzi cu ochi sireti, Deodat-apoi te-ntuneciSi cântece le-nveti:Sa cânte ziua-n luncaSi seara când se-ntorc, Când triste-n pragul tinziiStau singure si torc.

Când merg flacai la oasteCu lacrimi tu-i petreciSi stai cu ei, ti-e milaSa-i lasi pustii, sa pleci.Cântând le-aduci aminteDe-o fata din vecini, De mame si de-ogorulUmplut acum de spini.Si când i-omoara dorulSi-n jurul tau se strâng, Pui fluierul la guraSi cânti, iar dânsii plâng.

E plin de oameni câmpul, Tu, Doino, -n rând cu ei.Mosnegi si oameni tineriSi tinere femeiAduna fânu-n stoguriSi snop din spice fac -Din scutece copilulCând plânge-n sahaidacTe duci si-l joci pe brateSi-l culci apoi pe sân, Si-i cânti s-adoarma-n umbraCapitelor de fân.

Din vai tu vezi amurgulSpre culmi înaintând, Pe coaste-auzi pâraiePrin noapte zgomotând, Si-asculti ce spune codrulCând plânge ziua-ncetAh, toate, Doino, toateTe fac sa fii poet.Si, singura cu turma, Privind pierduta-n zariSpui muntilor durereaPrin jalnice cântari.

Pe deal românul araSlabit de-amar si frânt.Abia-si apasa fierulÎn umedul pamânt.Tu-l vezi sarman, si tremuriSa-l mângâi în nevoi.Si mergi cu el alaturiCântând pe lânga boi.Iar bietii boi se uitaCu mila la stapân -Pricep si ei durerea

6

Sarmanului român.

Eu te-am vazut odataFrumoasa ca un sfânt, În jur stateau batrâniiCu fruntile-n pamânt.Cântai, ca-n vis, de-o lumeTraita-ntr-alte vremi, De oameni dragi, din groapaPe nume vrând sa-i chemi.Si-ncet, din vreme-n vreme, Batrânii-n jur clipeauSi mânecile haineiLa ochi si le puneau.

Dar iata! Cu ochi tulburiTu stai între voinici, Te vad cum juri si blestemiSi pumnii ti-i radici!Pribegi de bir si claca, Copii fara noroc, Tu-i strângi în codru noapteaSub brazi pe lânga foc.Si cânti cu glas salbatec, Si-n jur ei cânta-n corCântari întunecateCa sufletele lor.

Când stii haiduci în codruTe prinzi cu ei fartat, Li-arati poteci ascunse, Pe stânci le-asterni tu pat.Când pun picioru-n scara, T;ii roibul lor de frâu;Grabit, când prind ei pusca, Scoti plumbii de la brâu:Iar când ochesc, cu hohotTu râzi, caci plumbii moiS-au dus în piept de-a dreptulSpurcatului ciocoi.

Ai tai suntem! StrainiiTe-ar pierde de-ar putea;Dar când te-am pierde, Doino, Ai cui am ramânea?Sa nu ne lasi, iubito, De dragul tau traim:Saraci suntem cu totii, Saraci, dar te iubim!Ramâi, ca ne esti doamnaSi lege-i al tau glas, Învata-ne sa plângemC-atât ne-a mai ramas!

George Cosbuc - Vara

7

Priveam fara de tinta-n sus -Într-o salbatica splendoareVedeam Ceahlaul la apus, Departe-n zari albastre dus, Un urias cu fruntea-n soare, De paza tarii noastre pus.Si ca o taina calatoare, Un nor cu muntele vecinPlutea-ntr-acest imens seninSi n-avea aripi sa mai zboare!Si tot vazduhul era plinDe cântece ciripitoare.

Privirile de farmec beteMi le-am întors catre pamânt -Iar spicele jucau în vânt, Ca-n hora dup-un vesel cântCopilele cu blonde plete, Când salta largul lor vestmânt.În lan erau feciori si fete, Si ei cântau o doina-n cor.Juca viata-n ochii lorSi vântul le juca prin plete.Miei albi fugeau catre izvorSi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasa te-ai gatit, Naturo, tu! Ca o virginaCu umblet drag, cu chip iubit!As vrea sa plâng de fericit, Ca simt suflarea ta divina, Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!Mi-e inima de lacrimi plina, Ca-n ea s-au îngropat mereuAi mei, si-o sa ma-ngrop si eu!O mare e, dar mare lina -Natura, în mormântul meu, E totul cald, ca e lumina!

George Cosbuc - În Miezul Verii

O fâsie nesfârsitaDintr-o pânza pare calea, Printre holde ratacita.Toata culmea-i adormita, Toata valea.

Linistea-i deplin stapânaPeste câmpii arsi de soare, Lunca-i goala: la fântânaE pustiu; si nu se-ngânaNici o boare.

Numai zumzetul de-albine, Fara-ncepere si-adaos, Curge-ntruna, parca vineDin adâncul firii pline

8

De repaos.

Si cât vezi în departareViu nimic nu se iveste...Iata însa, colo-n zare, Miscator un punct rasareSi tot creste.

Poate-i vrun batut de soartaCare-alearga pe câmpieÎntr-atâta lume moarta!Dor îl mâna, griji îl poarta, Domnul stie!

Poti acum sa-l vezi mai bine:E femeie, o sarmana, Strâns la piept în scutec tineUn copil; si-n sârg ea vine, Vine-n goana.

De calduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul;Un cuptor e rosul soare, Si carbune sub picioareE nisipul.

Când ajunge la fântâna, Jos pe-o pajiste saracaPune-odorul ei. Din mânaSalta cumpana batrânaSi se pleaca.

Scârtâind, din nou ea creste.Mama toarna cu tot zorulApa-n pumni, si se grabesteLa copil si-i racoresteObrajorul.

Bea apoi si ea pe fuga.Merge iarasi dupa astaLa copil si-i da sa suga;Frânt-apoi, pe-o buturugaSta nevasta.

Si e liniste pe dealuriCa-ntr-o manastire arsa;Dorm si-arinii de pe maluriSi caldura valuri-valuriSe revarsa.

Nici un nor vazduhul n-areFoc sub el sa mai ascunza;Nici o pasare prin zare, Nu se misca-n lumea mareNici o frunza.

Singur vântul, colo, iata.Adormise la racoareSub o salcie plecata -Somnuros în sus el cataCatre soare.

9

Mai e mult! Si ca sa-i fieScurta vremea, pâna pleaca, El se uita pe câmpie, Fluiera si nu mai stieCe sa faca.

Dar deodata se opreste:Peste ochi îsi pune-o mânaSi zâmbind copilaresteCurios si lung privesteSpre fântâna!

Octavian Goga - Doina

O doina plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Si leganate lin s-afundaÎn pacea codrilor de brad...

Cântare, mestera cântare, Te stingi acum încet-încet, Si-adormi pierduta-n tremurareaOftarii blânde din bradet...

Mi-ai picurat un strop în sufletDin taina vremii de demult, Si plânsul veacurilor duseMa înfioara când te-ascult...

Cum te-ai topit acum în noapte, Eu stau cu inima la sfat:În care brad, de care creangaPlânsoarea ta s-a aninat?...

Si cât vei mai trai acolo, Tu, sora pururea cu noi, Când va fi mort de mult ciobanul, Si moarta turma lui de oi?...

Târziu odata - cine stie? -Trecând pe-aici un calator, Te va culege dintr-o floare, De dup-o aripa de nor...

Te-a coborâ în largul vaii, Si-o lume te va asculta, Si-o lume-ntreaga va începeSa plânga cu durerea ta...

Brumarel - Ion Pilat

10

Cu soarele azi galben ca fagurii de miere,

in jurul meu se-chide un mar boltit de mere.

Din ram eu rup ca-n basme un mar de aur si

O, pom vrajit de toamna, nu poti sa ma retii

Prin ramuri desfacute usor de mana mea,

Zaresc comoara viei si-odihna ei ma vrea.

Sub un butuc de vita raman culcat pe spate –

Privesc in goi la cerul cu ape neschimbate.

Bivolul şi coţofanaAutor / Poet: George Topârceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,Se plimba o coţofanăCând în sus şi când în jos.Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:- Ah, ce mare dobitoc!Nu-l credeam aşa de prostSă ia-n spate pe oricine…Ia stai, frate, că e rostSă mă plimbe şi pe mine!Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,Se piteşte la pământŞi de-odată – zdup! – îi sareBivolului în spinare…Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoiSă-l răstoarne,Să-l ia-n coarneŞi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.- Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suportCă mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuniŞi de alte spurcăciuni…

11

Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,Să te port degeaba-n spate?…

Fost-au, cică, un Novac, Un Novac, Baba-Novac, Un viteaz de-ai lui Mihai Ce sărea pe şapte cai, De striga Craiova vai!

El un fecioraş aveaŞi tot astfel îi zicea:— Fecioraş, Gruiuţul meu!Ascultă de ce-ţi zic eu,Să nu cazi la vreun loc rău,La loc rău şi mult departe,în neagra străinătate.Dacă sorţii te-or purtaŢările de-a vânturaŞi-n Stambul de a intraTu de asta nu uita:Vamă dreaptă să plăteşti, Armele să-ţi oţeleşti, Hainele să-ţi primineşti Ca să pari un biet sărac, Să nu semeni cu Novac, Că nu-i turcilor pe plac. Grue-n Ţarigrad intra, Vamă dreaptă el nu da, De haine nu se schimba, Ci pe uliţi se primbla Tot în haine novăceşti, Cum e drag ca să-l priveşti!

12

Turcii toţi cât îl zărea, Între dânşi se grăia: — Ista-i Gruia lui Novac, Lui Novac Cara-iflac! Şi pe loc ei s-aduna, Şi de Grue s-anina, Şi cu Grue se lupta, Şi pe Grue mi-l lega, Cu trei funii de mătasă, Din ele să nu mai iasă! Dar când Grue se-ntindea Două funii se rupea, Numai una rămânea, Una lungă, nodoroasă, Cât un braţ voinic de groasă! Turcii iute-l cuprindea Şi-ntr-un beci îl închideaLumea să n-o mai privească, Soare să nu mai zărească!

Grue zace la-nchisoareDe trei ani lipsiţi de soareŞi prin gratii lung priveşteCeriul care străluceşteŞi de dânsul nu-ngrijeşte!Dor cumplit inima-i seacăPlâns de jale mi-l îneacăCând zăreşte despre soareCârduri, cârduri de cucoare,Călătoare zburătoareŞi de el nepăsătoare.Iată, mări, cum plângea,Că-n departe, sus zăreaUn corb negru, corbişorCe zbura încetişorŞi din aripi tot băteaŞi cu jale croncănea.Iar Grue se amăriaŞi din gură-amar zicea:— Căci n-am durdă pui de corbZilele să ţi le sorb!Ce tot ţipi şi croncăneşti,Ori de mine te găteşti?Corbul se apropia,Pe fereastră se puneaŞi din pliscu-i răspundea:— Gruişor, drăguţul meu! Ce mă blăstemi aşa rău Când îmblu de rândul tău?

13

— Alei! corbi, corbişor,De vrei tu să-mi faci pe dor, Ţine ineluşul meu Şi du-l unde voiesc eu: În munţii Catrinului, În pădurea Pinului, La conacul lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac. Şi mă giur că de-oi scăpa Pe tine te-oi adăpa Nu cu sânge păseresc Dar cu sânge păgânesc! Corbul vesel cronconea, Inelu-n plisc îl punea, Aripele-şi întindea Şi pe cer el se zărea Întâi ca un porumbaş, Apoi ca un lăstunaş, Apoi ca un bondăraş Şi-n zare dacă-agiungea, El din zare se ştergea.

În munţii Catrinului, În pădurea Pinului, Odihnea Baba-Novac La umbra unui copacŞi pân vis el tot videa Pe feciorul său, Gruia. Iată-un corb că se ivea Şi pe-o creangă se punea Chiar deasupra capului, Capului Novacului; Corbuleţul uşurel Avea-n pliscu-i un inel Care gios cădea din el Chiar în barba lui Novac, Lui Novac, Baba-Novac. Adormitul se trezea Şi inelul cât videa, Scotea haine novăceşti De punea călugăreşti, Scotea cuca de Novac Şi punea un comanac, Şi-ncăleca voiniceşte, Şi purcedea vultureşte, Cu desagi, cu buzdugele Pline de mahmudele. El mergea şi iar mergea, În Ţarigrad agiungea,

14

La divan că se ducea Şi din gură-aşa zicea: — Auzit-am auzit De-un voinic ce mi-aţi robit. Iată-mă-s că am sosit Să vi-l plătesc îndoit.El desagii deşerta, Turcii toţi năvală da Şi pe gios se tăvălea, Unul pe-altul se-mpingea. Iar Novac că alerga, Pe Grue mi-l dezlega, Un paloş în mână-i da Şi din gură cuvânta: — Bate tu marginile, Eu să bat mijloacele Că le ştiu soroacele. Ei tăia la turci, tăia, Pân' ce bine ostenea, Apoi iute purcedea Amândoi de se ducea În codrii Catrinului, În pădurea Pinului Unde corbii locuiesc Şi ca frunza se-nmulţesc Şi bine hălăduiesc!

Culeasa de V. Alecsandri, "Poesii populare ale romanilor", Buc, 186, pag. 144.

BALADA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

 

 

 

"Dragii mei coconi iubiti,Lãsati somnul, vã treziti

Armele vi le gãtiti Cã pe noi ne-a-nconjurat

Pasa cel neîmpãcat,Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari".

Bine vorba nu sfârseauTurcii-n casã nevãleau

15

Intr-o joi de dimineatã,Zi scurtãrii lui din viatã Brâncoveanu se sculãFata-i blândã îsi spãlã Barba-i albã isi piptãnaLa icoane se-nchina Pe ferestre-apoi cãtaSi amar se spãimânta:

Pe toti patru mi-i prindeaSi-i decea de-i închidea

La Stambul, în Turnul MareCe se-naltã lângã mare,Unde zac fete domnesti Si soli mari împãrãtesti.

Mult acolo nu zãceaCã sultanu-i aduceaLângã foisorul lui,

Pe malul Bosforului.

"Brâncovene Constantin, Boier vechi si domn crestin

Adevãru-i c-ai chitit Pân' a nu fi mazilit

Sã desparti a ta domnieDe a noastrã-mpãrãtie,Cã, de mult ce esti avut,

Bani de aur ai bãtutFãr' a sti de mine teamã,

Fãr' a vrea ca sã-mi dai seamã ?"

"De-am fost bun, rãu la domnieDumnezeu singur o stie.

De-am fost mare pe pãmântCat-acum de vezi ce sunt !"

"Constantine Brâncovene,Nu-mi grãi vorbe viclene,

De ti-e milã de copiiSi de vrei ca sã mai fii

Lasã legea crestineascã Si te dã-n legea turceascã !"

"Facã Dumnezeu ce-o vrea, Chiar pe toti de ne-ati tãia Nu mã las de legea mea !

Facã Dumnezeu ce-o vrea,Chiar pe toti de ne-ati tãiaNu mã las de legea mea !"

Sultanul din foisorDe-te semn la Imbrohor.

Doi gealati veneau curând Sãbiile fluturând

Si spre robi dacã mergeauDin coconi îsi alegeauPe cel mare si frumos

16

Si-l puneau pe scaun josSi pala-i repezea Capul iatã-l reteza,

Brâncoveanu greu oftaSi din gurã cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta !"Gealatii iarãsi mergeau

Si din doi îsi alegeauPe cel gingas, mijlociuCu pãr neted si gãlbiu

Pe scaun îl puneaSi capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta Si din gurã cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta !" Sultanul se minunaSi cu milã se-ngâna:

"Brâncovene Constantin, Boier vechi si domn crestin

Trei coconi tu ai avut Din trei, doi ai pierdutNumai unul ti-a rãmasCu zile de vrei sã-l las

Lasã legea crestineascã Si te dã-n legea turceascã !"

"Mare-i Domnul DumnezeuCrestin bun m-am nãscut eu

Crestin bun a muri vreu.Mare-i Domnul Dumnezeu Crestin bun m-am nãscut eu

Crestin bun a muri vreu.Taci, drãgutã, nu mai plângeCã-n piept inima-mi se frânge

Taci si mori în legea ta Cã tu ceru-i cãpãta !"

Imbrohorul se-ncruntaGealatii se-nainta

Si spre blândul copilas Dragul tatii feciorasLa pãmânt îl arunca

Si zilele-i ridica. Brâncoveanu greu oftaSi cu lacrimi cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta !"Apoi el se-ntunecaInima-i se despica

17

Pe copii se aruncaÎi bocea, îi sãruta

Si turbând, apoi striga:

"Alelei, tâlhari pãgâniAlelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avutPe toti trei mi i-ati pierdut !Dar-ar Domnul Dumnezeu

Sã fie pe gândul meu, Sã vã stergeti pe pãmânt

Cum se sterg norii de vânt.Sã n-aveti loc de-ngropatNici copii de sãrutat !"

Turcii crunt se oteleauSi pe dânsul tãbãrau:

"Câini turbati, turci, liftã reaDe-ati mânca si carnea mea

Sã stiti c-a murit crestinBrâncoveanu Constantin !

Sã stiti c-a murit crestinBrâncoveanu Constantin !"

18