Lecturi suplimentare

Clasa a IV-a

1

CUPRINS

O poveste plicticoasă.............................................................................................................................4

Legenda Oltului şi a Mureşului..............................................................................................................8

Muntele cel Hodoronc-Tronc...............................................................................................................10

Bivolul şi coţofana...............................................................................................................................13

Vine, vine primăvara!..........................................................................................................................15

Cinci pâni.............................................................................................................................................17

Rapsodii de primăvară.........................................................................................................................21

Un ciob de primavara..........................................................................................................................25

Prometeu aduce oamenilor focul........................................................................................................26

Vizita....................................................................................................................................................28

Micul prinţ...........................................................................................................................................32

De-a Delta Dunării...............................................................................................................................35

S-a pierdut ceva...................................................................................................................................36

2

3

O poveste plicticoasăDe Mircea Sântimbreanu

GREU E SA FII BUNIC! În primul rând să stai mereu — aşa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda tribună, orice aţi zice).

În al doilea rând să-ţi tremure vocea, în al treilea rând, după ce că-ţi tremură glasul, să tot spui şi să spui la poveşti, în al patrulea rând să ai cel puţin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rând —în al cincilea rând, dar ce să mă amestec eu? La urma urmei, nu sunt decâââât locţiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeşte nimeni. Aşadar, eu am un nepot. Nu-i sunt bunic, pentru că îi sunt doar unchi. Şi de vreo doua zile mă aflu în vizită la părinţii nepotului meu.

— O, ce bine că ai venit — m-au întâmpinat ei — o să aibă cine-i spune poveşti lui Mirciulică.

„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte linistit şi chiar bucuros. Dacă ai un nepot, n-ai decât să-i spui povesti.”

Şi, în prima seară, apropiindu-mă de gura sobei care duduia — înfricoşat să nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat să-i povestesc.

Mirciulică stătea cu fruntea pe genunchii mei. Păcat că n-am făcut o poză. Aş fi pus-o drept copertă pe o carte din care n-am scris decât titlul: „Bunic la 13 ani”.

Am început să-i povestesc. Ştiţi, voiam să-i fac o impresie bună. N-o să-mi luaţi deci în nume de rău dacă, scotocindu-mi creierul în cautarea celei mai reuşite povestiri ale mele, am început să-i povestesc una de… Petre Ispirescu.

—A fost odată ca niciodată, am început cu glas tremurător… A fost odată o fata frumoasă şi harnică…

—A fost? Acum nu mai este?

—Nu, puişorule, acum nu mai este.

Am simţit că ceva nu e în ordine. Mirciulică a lăsat buza în jos. M-am uitat cu teamă să nu şi-o frigă de plită.

Am auzit o sfârâiturş, apoi încă una, şi am tresărit. Îi curgeau lacrimile pe sobă.

— Şi de ce nu mai este fata harnică şi frumoasă? A murit? m-a întrebat cu glasul sugrumat.

— Bineînteles. E tare mult de atunci.

—Nu vreau sa moară! a ţipat băieţasul deodată, şi pe faţa lui mică se citea o asemenea tulburare, încât m-am speriat şi, uitând pentru moment de Petre Ispirescu, am adăugat:

4

—Bine, atunci n-a murit…

— Ce bine îmi pare… că n-a murit… a oftat bucuros Mirciulică. Acum zi-i mai departe.

—Şi fata harnică şi frumoasă avea o mamă vitregă…

Iar a clipit Mirciulică, încruntându-se:

—De ce avea o mamă vitregă?

—Pentru că mama ei bună murise…

—Da? Nu vreau să moara… Nu vreau! Nu vreaaau!

— Bine, dar întelege-mă, daca nu moare mama bună, nu poate să aiba o mama vitregă. E clar!

— Şi de ce să aibă o mamă vitregă?

—Pentru că dacă n-are o mama vitregă, n-o mai alungă nimeni de-acasă, în lume… …….

—Pe cine?

—Pe fata cea harnică şi frumoasă.

—S-o alunge în lume? Nu vreau! a început el să urle atât de tare, încât mi s-a făcut şi mie milă de fata cea harnica şi frumoasă…

—Fie, am zis. Îţi spun altă poveste, sunt doar atâtea…

Am început: A fost odată o fetiţă cuminte. O chema Scufiţa Roşie. Şi bunica ei care locuia într-o pădure era tare… adica, cum să spun, era bolnavă…

—Nu vreau să fie bolnavă, mi-a poruncit băieţaşul.

—Nici nu era bolnavă rău. Mi se pare că avea o gripă — adica nu, am schimbat repede diagnosticul, vazând cş Mirciulică nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, strănuta şi îi curgea nasul… Atâta tot…

—De ce să-i curga nasul? Trebuie să-i curga nasul?

—Da. Pentru că altfel fetiţa nu se duce în padure să-i duca bunicii un ceai fierbinte, şi nu se întâlneste cu lupul, şi n-o manânca lupul, am izbucnit la capătul răbdării.

—Foarte bine. N-o manânca lupul, se bucură, batând din palme, Mirciulică. Spune mai departe!

De data asta am început să lăcrimez eu.

—Dragă Mirciulică, crede-mă, nu se poate să n-o manânce lupul. Pe cuvântul meu că nu se poate. Cel mult, ştiu eu, să nu-şi ascută prea tare dinţii, sau să se facă, mda, să se faca doar că n-o vede şi să treacă pe lânga ea… Dar nu, trebuie să o vada…

5

—Bine, o vede.

—Dar dacă o vede, o manâncă…

—Atunci să n-o vada…

Încurcată afacere. Simţeam că-mi crapă ţeasta. Ce să fac? M framântam leoarca de sudoare. Să-i spun povestea cu cei doi copii rătăciţi? Nici vorbă. Parcă o să vrea Mirciulică să se rătăcească? Atunci cu căprioara rănită. Nici asta.

— Uite ce e, Mirciulică. Am să-ţi spun o poveste cum îţi place ţie. Dar mâine seară… Acum am niţică treaba. Bine?

Baiatul a mormăit nemulţumit, dar a plecat la culcare. Am plecat şi eu. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi, nu m-am atins de mâncare. M-am rotit în jurul mesei pâna ce-am ameţit, dar în sfârşit, spre seară, găsisem ce să-i povestesc…

L-am chemat la gura sobei şi, legat cu o prişniţă la cap, am început :

— A fost odată, şi mai este şi acum, o fată, pe nume Ileana Cosânzeana. Si Zmeul n-a răpit-o… iar Făt-Frumos o cauta peste tot, dar pentru că ea nu fusese răpită, el n-o gasea nicăieri… A colindat Zmeul toată lumea, numai acasă nu o căutase!… Putea să-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea că Ileana este acasă. Şi într-o zi, s-a întâlnit cu Zmeul. Şi Zmeul l-a rugat să-i taie capul.

Dar Făt-Frumos, nici gând. Ba, dimpotrivă, i-a dat şapte antinevralgice pentru cele şapte capete, daca l-or durea vreodată. Pe deasupra i-a mai dat şi adresa unui medic şi a plecat mai departe. Şi s-a întâlnit cu Zgripţuroaica… Era o zgripţuroaică foarte cumsecade, care i-a dat un ulcior cu apa vie, spunându-i:

— Să stii, Fat-Frumos, că n-o să ai nevoie de apa vie pentru că nimeni n-o să te omoare niciodată.

Şi l-a ospătat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat şi un făraş pentru jăratic, dacă o să i se facă foame calului…

Şi a mers Făt-Frumos mai departe, pâna s-a întâlnit cu Muma Pădurii. Era o batrână foarte simpatică şi cu chef de vorbă, ca toate batrânele…

—N-ai vazut-o pe Ileana Cosânzeana? a întrebat-o Fat-Frumos.

—Nu, fătul meu. Probabil că este acasa.

Făt-Frumos s-a înapoiat acasă şi a găsit-o pe Ileana Cosânzeana plângând amarnic: i se arseseră plăcintele.

— Nu-i nimic! a strigat Fat-Frumos. Aşa îmi plac plăcintele. Arse.

6

Mirciulică nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi bătea biruitor. Mă simţeam gata să devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lăsam să tremure şi căutam zadarnic barba să mi-o mângâi, ca orice bunic. În sfârşit, mi-am înălţat vocea şi am ispravit:

—Şi au făcut nuntă mare, mare, şi trăiesc desigur şi astăzi, pentru că n-au murit… Ei, l-am întrebat repede, cu faţa luminată: ţi-a plăcut, nu-i asa?

Mirciulică m-a privit lung, apoi a plescăit din buze dispreţuitor:

— Plicticoasă poveste! Plic-ti-coasă!

Şi mi-a întors scârbit spatele.

Uf, greu e să fii bunic!

7

Legenda Oltului şi a MureşuluiLegendă populară

A fost odată în vremuri îndepărtate, când se năşteau poveştile, în vârf de munte o falnică cetate cu două turnuri. Aici trăiau de multă vreme împăratul şi a lui nevastă ce aveau doi fii gemeni care semănau ca două picături de apă.

Deşi asemănători la înfăţişare cei doi aveau firi atât de diferite încât din orice nimic se luau la ceartă şi se trânteau, de tremura pământul.

După o vreme, când feciorii crescuseră mai mari, împăratul a părăsit cetatea cu toată oastea sa şi se duse la război, de unde nu s-a mai întors. Crăiasa a trimis călăreţi spre toate zările, în căutarea bărbatului ei însă solii nu l-au găsit pe stăpân nicăieri. Murise craiul departe, într-o crâncenă bătălie. Dar împărăteasa nu ştia acestea şi se întreba mereu în sinea ei. ,,Ce-am să mă fac eu, cu feciorii mei nărăvaşi?”. Se frământa aceasta zi-lumină şi se gândea: ,,Se bat cât e ziua de lungă şi chiar de le-am făcut fiecăruia un turn, ei tot nu pot a se înţelege. În turnul de miazănoapte locuieşte Mureş, iar în turnul de miazăzi stă Olt. Sunt mari acum, numai buni de însurătoare, păcat că niciodată nu se pot împăca.”

Într-una din zile Muresul si OltulMureş, mai calm şi mai înţelept puţin, îi spuse lui Olt:

-Frate Oltule, mama noastră plânge într-una după tata, împăratul ţinutului. Hai să facem ceva!

-Eu zic, frate Mureş, să lăsăm cearta şi răutatea dintre noi deoparte şi să plecăm în căutarea părintelui nostru. Cine ştie în ce păduri o zace rănit sau în ce temniţe înlănţuit, iar noi stăm aici şi ne certăm.

Aşa s-au dus cei doi la mama lor, crăiasa şi i-au vorbit de hotărârea lor. Auzindu-i ce grăiesc, mama a vărsat lacrimi de durere, dar şi de fericire. De fericire pentru că feciorii ei erau vrednici şi viteji şi de durere pentru că plecau în lumea largă şi îi era frică să nu-i piardă. Aşa că le spuse cu glas blând:

-Aşa să fie, feciorii mei, spuse crăiasa. Plecaţi în căutarea craiului, dar băgaţi de seamă: orice în drumul vostru veţi întâmpina să fiţi uniţi şi peste tot să mergeţi împreună căci de-o fi să reuşiţi doar împreună veţi reuşi.

Au plecat cei doi prinţi, dar cum au ieşit din cetate au început să se certe încotro să o apuce, pentru că de mici erau prea diferiţi la fire:

-Sa plecăm spre miazănoapte! spuse Mureşul.

-Ba nu! S-o luăm spre miazăzi! ţipă Oltul.

Multa vreme se certară şi în cele din urmă se hotărâră:

-Eu am crescut în turnul de miazănoapte şi plec în acea direcţie! zise Mureşul.

8

-Iar eu am crescut în turnul de miazăzi, şi într-acolo voi merge! răspunse Oltul.

S-au despărţit, iar Mureşul cel molcolm a pornit-o spre nord, iar Oltul cel iute s-a repezit spre sud.

După o vreme, pe Mureş l-a răzbit dorul după fratele său:

-Ne-om certa noi, şi-a zis Mureşul, dar ţinem unul la altul că doar fraţi suntem. Mama ne-a rugat să nu ne despărţim. Mă întorc să-l găsesc pe fratele meu!

Pe o vale, Mureşul s-a întors spre miazăzi, dar nu l-a mai găsit pe Olt. S-a rătăcit şi a luat-o spre apus, prin câmpii aşa de frumoase, încât şi-a uitat fratele geamăn.

În cetatea de scaun, crăiasa primi veşti de la solii ei:

– Chiar de la poartă, mărită crăiasă, Olt şi Mureş s-au certat şi s-au despărţit, încălcând porunca măriei tale. Supărată, crăiasa a alergat să-şi întoarcă feciorii din drum, dar nu i-a mai putut ajunge, deoarece fugeau straşnic în părţi diferite. S-a pornit să plângă năvalnic şi să se roage să-i fie salvaţi feciorii ei:

-Doamne, te rog îndrumă paşii feciorilor mei. L-am pierdut pe crai. Fă, Doamne, orice numai să nu piară niciodată fiii mei! se ruga cu lacrimi în ochi împărăteasa.

Dumnezeu a ascultat ruga şi îndată a hotărât să-i prefacă pe cei doi prinţi în râuri nemuritoare. Şi râuri au rămas până astazi, păstrându-şi numele: MUREŞUL şi OLTUL.

Mureşul curge lin spre câmpie, cuminte şi cu speranţa că, după multe cotituri, îşi va găsi fratele geamăn. Iar oamenii îl cantă astfel:

Mureş, Mureş, apă lină,

Trece-mă-n ţară străină

Şi-mi fă parte de hodină.

Pe când Oltul cel iute şi năbădăios, se izbeşte în pietrele munţilor, le răscoleşte tumultuos, spumegă şi se însângerează la Turnul Roşu. Iar oamenii i-au născocit un cântec potrivit:

Oltule, rău blestemat,

Te-ai făcut adânc şi lat

Că vii mare, spumegat,

Şi cu sânge-amestecat.

9

Muntele cel Hodoronc-TroncDe Marin Sorescu

M-am făcut luntre şi punte

şi v-am adus de la mare la munte.

Mă gândisem să vă las la Bucureşti

şi să v-aduc munţii acolo, într-o traistă de poveşti.

Dar când să-i fac frumos ghem,

munţii n-au vrut să încapă în tren.

Au zis că ei nu se mişcă din aşezarea lor străveche,

numai fiindcă sunteţi voi nişte leneşi fără pereche.

Acum uitaţi-vă: toţi sunt făcuţi din piatră

(care e un fel de prefabricată).

Nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari,

că omenirea când a venit i-a găsit mari.

Se opriseră ca nişte elefanţi în zare,

cu tot cerul în spinare.

Bine că nu le vine în cap să plece acum mai departe,

că n-am avea unde să ne dam la o parte.

Munţii noştri sunt bogaţi ca soarele.

Au aur şi argint în toate buzunarele.

Creasta aia, care parcă se clatină,

cred că e de platină.

Unde te-ndrepţi dai de nuiele pentru fluiere şi de buşteni groşi.

10

Sub pietre sunt cărbuni, cu care desenează locomotivele aburi pufoşi.

Au fier, var,sare, dar ce n-au?

Chiar şi lupi care fac"hauhau".

Ca să nu mai vorbescde ape minerale şi alte izvoare:

cu ele munţii se spală şi pe picioare.

Da,da, nu mai sunt alţii care să le semene.

Uite, ne fac semn să intrăm în ei ca-n cetatea lui Cremene.

Câţiva munţi Carpaţi sunt mai înalţi decât ceilalţi.

Când se uită în jos, uneori,

le vine ameţeală şi-atunci îşi pun comprese cu nori.

Căci să ştiţi: munţii sunt cei care dirijează ploile,

spunându-le norilor: "Ce vă îngrămădiţi toţi aici ca oile?

Mă, apă chioară, nu mă auzi?

Plouă mai la câmpie, că mă uzi".

Năzdrăvanilor, staţi!

M-am luat cu vorba şi am uitat să vă spunsă respiraţi.

Pentru că lumea–să nu vă mire–

vine la munte mai mult să respire.

Cică aerul de aici conţine nu ştiu ce vitamine.

Şi dacă-l tragi în piept zi de zi, cuminte,

te faci sănătos pe şapte ani înainte.

Vedeţi stânca aia bătrână

care seamănă cu o mână?

Este mâna fermecată cu care muntele ajută farmacia

şi ne ia nouă astenia.

(Tăticul ştie ce e aia,

11

cum ştiţi voi de-a puia-gaia).

Aşa. Acum am ajuns într-o poiană.

Puteţi călca pe iarbă ca pe un covor sau o blană.

Dar nu-mi plecaţi singuri prin păduri, aoleu,

că munţii au prăpăstii mai mari de cât cele pe care vi le spun eu.

În ele se ascund jivinele

şi îşi înfig brazii rădăcinile.

12

Bivolul şi coţofanaDe George Topârceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

Se plimba o coţofană

Când în sus şi când în jos.

Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:

- Ah, ce mare dobitoc!

Nu-l credeam aşa de prost

Să ia-n spate pe oricine...

Ia stai, frate, că e rost

Să mă plimbe şi pe mine!

Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,

Se piteşte la pământ

Şi de-odată - zdup! - îi sare

Bivolului în spinare...

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.

Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,

Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi

Să-l răstoarne,

Să-l ia-n coarne

Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.

13

- Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?

Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport

Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni

Şi de alte spurcăciuni...

Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?

Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,

Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,

Să te port degeaba-n spate?...

14

Vine, vine primăvara!De Octav Pancu-Iaşi

Unii scot poveştile din buzunar, alţii din burtă, mă rog, fiecare este liber să le scoată de unde vrea.

Eu - să se ştie - nu le scot de nicăieri. Poveştile vin singure la mine, fără să le pese de vreme (odată o poveste a venit când ploua cu găleata şi ea nici măcar nu avea umbrelă), fără să-şi aleagă ziua (o istorioară mi-a deschis uşa chiar într-o marţi, când sunt trei ceasuri rele), ba uneori mă pomenesc cu ele şi noaptea (ca să mă trezească, mă trag de nasturii de pijama, ori îmi turtesc nasul, apăsându-1 ca pe un buton de sonerie).

Ieri, tocmai când îmi rădeam barba şi fredonam minunatul cântec „Vine, vine primăvara” (afară era un ger de crăpau pietrele şi, cântând, eu mă prefăceam că nu-1 bag în seamă), ieri, spun, pe la şapte dimineaţa mă trezesc că vine la mine povestea cu bulgărele de zăpadă. Mă salută, mă întreabă ce fac (parcă n-ar fi văzut că mă rad), îi răspund că fac bine, atât doar că lama e cam uzată şi-i propun să mă aştepte puţin în birou, să mă aştepte să luăm ceaiul împreună. „N-am timp, îmi răspunde şi, de altfel, ceaiul îmi dă palpitaţii; radete, nu te sfii, eu îţi povestesc repede ce am de povestit, pe urmă plec şi n-ai decât să aşterni pe hârtie povestea mea, s-o publici ori s-o arunci la coş, pe mine nu mă mai interesează.”

Şi, aşezându-se pe policioara de la oglindă, călare pe coada periuţei mele de dinţi, cu picioarele sprijinite de o coajă de săpun şi cu un cot înfipt în tubul cu cremă de faţă, povestea cu bulgărele de zăpadă a început:

A fost odată un bulgăre de zăpadă. Se pitise după un bloc şi, când o fetiţă vru să intre pe uşa blocului, el îi strigă:

- Hei! Opreşte-te! Niciun pas înainte! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă!

Şi, cu toate că fetiţa voia să intre pentru ca să-şi vadă o colegă răcită, să-i ducă lecţiile şi să-i spună, în cazul când va strănuta: „Sănătate!” nu mai avu curajul să intre, nu-şi mai văzu colega răcită, nu-i mai duse lecţiile şi nu-i mai spuse „Sănătate!” -fiindcă nu mai avu prilejul să o mai audă strănutând.

Pe urmă vru să intre în bloc o bunică. Tocmai luase pensia şi venea să aducă unui nepot o sută de grame de bomboane umplute cu alune şi să-l întrebe dacă îi plăcuseră bomboanele umplute cu cremă, pe care i le cumpărase tot din pensie, dar din cea de luna trecută.

Dar bulgărele de zăpadă îi strigă şi ei:

- Hei! Opreşte-te! Niciun pas înainte! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă!

15

Bunica se sperie şi spuse tristă: „Iată cum arată un bulgăre de zăpadă din ziua de azi!” şi făcu cale întoarsă, fără să-i mai ducă nepotului bomboanele umplute cu alune şi fără să-l mai întrebe dacă i-au plăcut cele umplute cu cremă, şi unele şi altele cumpărate din pensie; este un amănunt care e păcat să fie uitat.

Mai încolo trecu prin faţa blocului un geamgiu. Păşea încet ca să nu alunece şi să spargă geamurile şi striga din când în când: „Geamuuuri”, nu de alta, dar să nu creadă cineva că duce în spate uşi. Cum îl văzu, bulgărele de zăpadă se legă de el:

- Hei! Opreşte-te! Niciun pas înainte! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă, şi pe deasupra îţi sparg şi geamurile!

Geamgiul nu era un om fricos (intra singur în pivniţă, când vedea un şoarece nu se suia pe masă), dar acum se temu pentru geamurile lui şi se înapoie din drum.

Peste vreun ceas, soarele îşi făcu loc printre nori şi, văzând ferestrele blocului, vru să intre prin ele. Era un soare de sfârşit de iarnă sau de început de primăvară - asta nimeni nu ştie exact şi poate că e mai bine aşa; îmbătrânim prea repede când le ştim chiar pe toate - era un soare foarte frumos, semăna cu un pepene galben, numai că era mult mai mare, îţi făcea o poftă grozavă să-l mănânci presărat cu zahăr, era un soare pe care mi-ar fi plăcut mult să-l vedeţi, v-ar fi bucurat şi pe voi să vedeţi cât de bine îi stătea aşa de frumos şi de galben.

Numai bulgărelui de zăpadă nu-ipăsa de soarele acestafrumos şi, cum îl zări, îl şi ameninţă:

- Hei! Opreşte-te! Niciun pas înainte! Dacă nu mă as...

Dar în clipa aceea bulgărele de zăpadă simţi cum îşi pierde îndrăzneala. Şi, uite-aşa, tot începând să piardă câte ceva, îşi pierdu şi numele de bulgăre de zăpadă, rămase un biet ochi de apă, atât cât să încapă într-un ibric.

Sfârşind ce avea de spus, povestea se dădu jos de pe policioară, mai bine-zis sări de pe coada periuţei mele de dinţi pe robinet, şi de pe robinet pe vârful papucilor mei. Am vrut s-o opresc să bem ceaiul împreună, însă n-am mai găsit-o.

N-am băut totuşi ceaiul de unul singur. Când m-am aşezat la masă, a intrat soarele, i-am dat şi lui o ceaşcă de ceai şi, dacă mai ţin bine minte, mi se pare că a gustat şi un pic de pâine prăjită cu unt.

16

Cinci pâniDe Ion Creangă

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:

— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?

— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...

17

— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.

— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:

— Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.

— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?

— Da, domnule judecător, două am avut.

— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?

— Da, domnule judecător, trei a avut.

— Udătură ceva avut-aţi vreunul?

— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.

— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?

— Aşa este domnule judecător.

18

— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.

— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?

— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.

— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?

— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.

— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?

— Trei oameni, domnule judecător.

— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?

— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.

— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?

— Şese bucăţi, domnule judecător.

— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?

— Cinci bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?

— Numai o bucată, domnule judecător.

— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?

— Nouă bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte a mâncat el de toate?

— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.

— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?

— Patru bucăţi, domnule judecător.

19

— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?

— Taman cinci, domnule judecător.

— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?

— Adevărat este, domnule judecător.

— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las' dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!

Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.

Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:

— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.

Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...

Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

20

Rapsodii de primăvarăde George Topârceanu

I Sus prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte, risipind

Şiruri de mărgăritare

Din panere de argint,

Stol bălai

De îngeraşi,

Cu alai

De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?

Primăvară, cui le laşi?

II Se-nalţă abur moale din grădină.

Pe jos, pornesc furnicile la drum.

Acoperişuri veştede-n lumină

Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

Şi ies gândacii-Domnului pe zid.

Ferestre amorţite se deschid,

Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane

Şi coridoare

21

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

Ies gospodinele

Iuţi ca albinele,

Părul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Şi din covor.

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă

Cu ramuri albe – şi se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru

Şi-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.

III Soare crud în liliac,

22

Zbor subţire de gândac,

Glasuri mici

De rândunici,

Viorele şi urzici…

Primăvară, din ce rai

Nevisat de pământeni

Vii cu mândrul tău alai

Peste crânguri şi poieni?

Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Laşi în urmă, pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălţi albastre şi-nsorite

De omăt topit abia,

Şi pe dealuri mucezite

Arături de catifea.

Şi porneşti departe-n sus

După iarna ce s-a dus,

După trena-i de ninsori

Aşternută pe colini…

Drumuri nalte de cocori,

Călăuzii cei străini,

Îţi îndreaptă an cu an

Pasul tainic şi te mint

Spre ţinutul diafan

23

Al câmpiilor de-argint.

Iar acolo te opreşti

Şi doar pasul tău uşor,

În omăt strălucitor,

Lasă urme viorii

De conduri împărăteşti

Peste albele stihii…

Primăvară, unde eşti?

24

Un ciob de primavarade Tudor Arghezi

Odaia dă în stradă, peste peticul de grădină cu pomi în desfășurare, împrejmuit cu zăbrele. Au înflorit caișii deodată, peste noapte, mai nainte ca frunzele să li se fi desfăcut. Le-am găsit dimineața furcile ramurilor cu totul albe, ca și cum ar fi fost înmuiate în lăpturile groase ale nopții și ar fi înghețat pe ele varul de argint al lunei și de sidef, covăsite proaspăt in fildeș. În două zile, caisul s-a îmbrăcat în bumbacul selenar și a stat în geamul meu - prevestitor de bine - ca o panoplie cu mii de steaguri mărunte, ca niște roiuri de fluturi albe, spânzurate în aer desupra tulpinii.

-Sunt rufele spălate azi-noapte, ale stelelor, întinse ca să se usuce și uitate pe ramuri - șopteste Gnomul meu, pe care-l văd ieșind cu barba încâlcită și cu catifeaua hainelor tăvălită, din desișul sufletului meu de pământ, atent la basme și povești.

Într-adevar, într-altă noapte, cămeșile, iile, batistele și scufițele minuscule ale rufăriilor cerești au dispărut. Poate că un iepure cu coșul în spinare a venit, le-a încărcat pe toate și, pe o potecă neștiută, umblând în două picioare și răzimat în ciomag, le-a dus în dormitorul curat al virginalelor lacrimi. Poate că o lacustă mare, albastra le-a transportat pe scara Căii Lactee într-o roabă de cristal. Poate ... Florile caisului au pierit, iar în locul lor se ivesc frunzele, ce cresc din ceas în ceas și au acoperit pomul întreg, cu gingașe îmbrăcăminți tremurătoare.

În rând cu caișii au înflorit spumele violete ale liliacului, purtate pe vânturi de ramuri subțiri, ca niște pămătufuri de fulgi pentru scuturatul oglinzilor soarelui de sus. Ce modistă harnică și-a expus, de Florii, pălăriile în verdeața fragedului liliac? Dar penele lui de struț au fost furate, una câte una, jumulite de mâna mică și sălbatică a copiilor, agățati de garduri, ca să prade avutul imaterialilor din uzinele Botanicii subterane.

Deasupra florilor din grădină, pe atlazul azurului palid, alunecă săgețile rândunelelor, ca într-o stampă.

Și va înflori, iata, și gutuiul, după ce frunzele au crescut deplin, ca să primească florile rare, așezate câte una, cu o simetrică economie, în cuiburile lor. Locurile le-au fost rezervate din vreme în punctele unde frunzele se întâlnesc cap în cap și brodează pentru evenimentul știut și ținut secret al unei flori, un leagăn rotund, un blid neted, verde, în mijlocul căruia va sta, leganată de adieri, ceașca albă, trandafirie a florilor de porțelan.

Gnomul meu bătrân și naiv s-a urcat în pomii țepoși. Din colivia lor pentru cuci, el număra, însemnând pe răboj cu briceagul, petalele ce se deschid. Dar, fermecat de frageda drăgălășenie, Gnomul se uluiește și își crestează degetul arătător. O boabă de sânge se scurge pe faianța catifelie a florilor de gutui.

25

Prometeu aduce oamenilor foculDe Alexandru Mitru

Prometeu ceruse, în repetate rînduri, focul, să-l dea şi oamenilor săi. Zeus îl amîna cu vorba de azi, pe mâine şi poimâine.

Acum, după întâmplarea asta, s-a dus la el încă o dată, şi l-a rugat :

- Oamenii trăiesc greu, îndură frig, îndură beznă. Sălăşluiesc numai în peşteri. Sunt doar pescari şi vânători. Mănîncă fructe din copaci. Eu vreau să-i văd meşteşugari, şi pentru asta au nevoie de focul tău, ce se găseşte, zăvorit bine, în Olimp...

Dar Zeus, mînios pentru ocara îndurată, l-a luat pe Prometeu la goană.

- Tu ce gîndeşti ? Că Zeus e-atît de prost să le dea oamenilor focul ? Tu i-ai făcut asemeni nouă, şi dacă or avea şi focul, ar fi în stare să se scoale cu armele să mă lovească şi să-mi pierd tronul...

- Eu una ştiu, măreţe Zeus, că oamenii, până la urmă, tot or să capete acest foc...

- Când crezi că mă îndupleci ! a răcnit Zeus, acesta e ceresc. Oamenii-n vale pot să piară, şi focul tot n-am să ţi-l dau. Eu nu-l trimit jos, pe pământ, decât când vreau să pedepsesc făpturile-ţi nesuferite, însă atunci sub chip de trăsnet. Deci du-te, du-te Prometeu, până n-apuc să te lovesc pe tine, cel dintâi, acum, fiindcă m-ai îndîrjit destul...

Altul, de spaimă, ar fi cerut grăbit iertare, căutînd, cumva, să-l îmblânzească pe zeul cel atotputernic. Dar Prometeu, prea îndrăzneţ, nu era unul dintr-aceştia.

Şi-aşa, precum spune legenda, în toiul nopţii următoare, titanul a pornit la drum. S-a furişat în fierăria unde lucra Hefaistos fulgere lucii orbitoare, pentru stăpânul din Olimp. În fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia dus. Focul ardea domol pe vatră, cu pâlpâiri albastre, roşii, aruncând umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi scântei, scăldată toată în sudori.

Deodată, auzind un zgomot, Hefaistos s-a întors pe-o parte, cu trupul greu şi obosit, şi-a îngăimat ceva prin somn. Prometeu s-a oprit puţin. Avea cu el, în mâna stângă,tulpina unei plante verzi — plantă de soc, pe cât se spune — scobită însă înlăuntru. Luase tulpina asta verde, ca să ascundă în ea focul şi totuşi să nu se aprindă.

A stat şi-a aşteptat o vreme, până ce a văzut că zeul a adormit ca mai-nainte şi, repede, a luat din vatră un bob de jar şi l-a ascuns în tulpiniţa verde. Apoi s-a repezit afară...

Noaptea era adîncă, neagră. Prometeu a fugit prin noapte. A tot fugit neobosit, până ce-a ajuns în văi. Acolo s-a oprit din fugă. A chemat oamenii la el. Cu bobul roşu a aprins o grămăjoară de surcele. Surcelele au pîlpîit, şi-o flacără strălucitoare s-a-nălţat veselă-n văzduh. Din grămăjoara asta mică,

26

alte mormane s-au aprins. Şi-acum, în peşteri, pe de-a rândul, focul ardea vioi, în timp ce oamenii se încălzeau şi-i mulţumeau, cu negrăită bucurie, celui ce-i ocrotise iar.

Dar cum s-a văzut arzînd focul, pe câmp, pe munte, prin păduri, Hermes l-a şi vestit pe Zeus :

- Stăpîne, focul din Olimp a fost răpit de Prometeu şi dăruit celor de jos. Priveşte-i cum îşi moaie-n flăcări arama şi o ciocănesc, îşi fac unelte, arme, roate, corăbii, case, tot ce vor... Sunt învăţaţi de Prometeu, titanul care ne-a trădat...

- Cum ? Focul meu a fost furat ? a răcnit Zeus în Olimp, aşa de tare, că pământul s-a zguduit până-n străfund. Cum ? De titanul Prometeu ?... O ! Blestematul ! A sosit clipa când ne vom răfui. Întîi vreau să-i lovesc pe oameni, să vadă el cum i-am lovit. Pe urmă vine rîndul său...

27

Vizita

De I.L. Caragiale

M-am dus la sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii – d. Popescu tatăl este mare agricultor – despre criză ş.cl (și celelalte). Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri… Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.

-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dumneavoastră bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână:

-Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!

-Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin’ la mama!

Apoi, cătră mine încet:

-Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept… Dar vocea de dincolo adaogă:

-Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !… Astâmpără-te, că te arzi!

-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin’ la mama!

-Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!

-Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută…

-Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?

-Dar – întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam Popescu?

-Pentru dumneata.

28

-Da de ce vă mai supăraţi?

-Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica.

-Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:

-Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.

-Maior! strigă mândrul militar.

-Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa; cu trâmbiţa cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă.

Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trânteşte cât colo; asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:

-Înainte! marş!

Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de desperare.

-Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.

-Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert!

Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută… Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea…

29

-Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.

-Vai de mine! la noi se fumează… Bărbatu-meu fumează… şi… dumnealui… mi se pare că-i cam place.

Şi zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul maior.

-A! zic eu, şi dumnealui?

-Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare…

-A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă…

-Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceaţă…

-Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul…

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu cheseaua în vestibul.

Unde te duci? întreabă mama.

-Viu acu! răspunde Ionel

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice soldat care cere unui ţivil să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe a lui şi, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi zice:

-Scuipă-l, să nu mi-l deochi!

Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal.

-Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva… Vrei să mă superi? vrei să moară mama?

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trânteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, coloarea oului de raţă.

-Ai văzut ce-ai făcut?… Nu ţi-am spus să te-astâmperi… Vezi? ai supărat pe domnul!… aldată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:

-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!… Dar n-apucă să termine, şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe scaun:

30

-Ionel! mamă! ce ai?

Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.

-Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!… Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.

-Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.

-Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, şi am ieşit.

Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni.

31

Micul prinţfragment

de Antoine de Saint Exupery

A şasea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrân domn care scria cărţi imense.

- Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinţ.

- Micul prinţ se aşeză pe masă şi răsuflă un pic. Călătorise deja atâta!

- De unde vii tu? îl întrebă bătrânul domn.

- Ce este cartea aceea mare? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?

- Eu sunt geograf, zise bătrânul domn.

- Ce este un geograf?

- Este un savant care ştie unde se găsesc mările, fluviile, oraşele, munţii şi deşerturile.

- E interesant, spuse micul prinţ. în sfârşit, o meserie adevărată!

- Şi aruncă o privire în jurul lui pe planeta geografului. Nu văzuse încă o planetă atât de maiestuoasă.

- E foarte frumoasă planeta dumneavoastră. Are oceane?

- Nu pot să ştiu, spuse geograful.

- Ah! (Micul prinţ era decepţionat). Dar munţi?

- Nu pot să ştiu, zise geograful.

- Dar oraşe şi fluvii şi deşerturi?

- Nu pot să ştiu, spuse geograful.

- Dar sunteţi geograf!

- Aşa e, spuse geograful, dar nu sunt explorator. îmi lipsesc cu desăvârşire exploratorii. Nu geograful ţine numărătoarea oraşelor, fluviilor, munţilor, mărilor şi oceanelor. Geograful este prea important pentru a-şi pierde timpul plimbându-se.

32

- El nu îşi părăseşte biroul. Dar el îi primeşte pe exploratori. îi interoghează şi notează datele lor. Şi dacă datele unuia dintre ei îi par interesante, geograful face o anchetă asupra moralităţii exploratorului.

- De ce?

- Pentru că un explorator care ar minţi ar conduce la catastrofe în cărţile de geografie. Şi tot aşa un explorator care ar bea prea mult.

- De ce? întrebă micul prinţ.

- Pentru că beţivii văd dublu. Atunci geograful ar nota doi munţi, acolo unde nu este decât unul singur.

- Eu cunosc pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un rău explorator.

- E posibil. Deci, când moralitatea exploratorului pare bună, se face o anchetă asupra descoperirii sale.

- Se merge să se vadă la faţa locului?

- Nu. E prea complicat. Dacă e vorba de exemplu de descoperirea unui munte, se cere să se aducă pietre mari.

- Deodată geograful se emoţionă.

- Dar tu vii de departe! TU eşti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta!

- Şi geograful, având deschis registrul său, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întâi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aşteaptă ca exploratorul să furnizeze probe.

- Ei? zise geograful.

- Oh! La mine, zise micul prinţ, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate şi unul stins. Dar nu se ştie niciodată.

- Nu se ştie niciodată.

- Am şi o floare.

- Noi nu notăm florile, zise geograful.

- De ce? Asta nu-i frumos!

- Pentru că florile sunt efemere.

- Ce înseamna „efemer”?

33

- Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preţioase dintre toate cărţile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să îşi schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne.

- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă „efemer”?

- Că vulcanii ar fi stinşi sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă.

- Dar ce înseamnă „efemer”? repetă micul prinţ, care, în viaţa sa, nu renunţase la o întrebare o dată ce o pusese.

- Asta înseamnă „ceva care e ameninţat de dispariţie apropiată”.

- Floarea mea e ameninţată de dispariţie apropiată?

- Desigur.

- Floarea mea este efemeră, îşi zise micul prinţ, şi ea nu are decât patru spini să se apere împotriva lumii! Şi eu am lăsat-o singură la mine!

- Acolo avu primul sentiment de regret.

- Dar căpătă din nou curaj şi întrebă:

- Ce mă sfătuiţi să vizitez?

- Planeta Pământ, îi răspunse geograful. Are o bună reputaţie...

- Şi micul prinţ plecă, gândind la floarea sa.

34

De-a Delta Dunăriide Marin Sorescu

Delta, după câte ştiu, seamănă cu lacul cel cenuşiu, unde pelicanul bătrân stă toată ziua grav, aşteptând un fotograf. Ca să-i iasă poza bine, nici nu se mişcă din loc.

Şi ţine şi-un peşte-n cioc. Dar, râdea un guguştiuc, cică peştele-i de cauciuc! Aici, în deltă, vedeţi, pe lângă foarte mulţi pelicani, mai există şi lişiţe, nagâţi şi cormorani. O, aici sunt toate păsările de pe pământ (dacă nu şi ceva în plus, adică păsările din Luna de sus).

S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, ca să facă plajă. Eu mai cred că ele bat mările şi poienele până aici şi ca să-şi arate penele. Pentru că, anual, în Delta Dunării se deschide, pentru o lună şi jumătate, expoziţia păsărilor neîmpăiate. Nu vedeţi că toate au sprâncenele şi penele care mai de care mai frumos colorate? Unele şi le vopsesc cu verdeaţă de alge din fluviul Gange, altele cu untură de crocodil din Nil, sau mai ştiu eu cu ce boia din Africa. După aceea îşi lustruiesc penele cu un pluş şi îşi fac ciocul cu ruj. Bineînţeles, la sfârşitul sezonului pasărea cea mai frumoasă primeşte premiu o broască ţestoasă.

Intrăm acum într-o pădure unde nu cresc mure. Copacilor înalţi, care au în vârf un pămătuf, li se spune în limba deltei „stuf”. în fiecare dimineaţă, aici e raiul puilor de raţă, de nagâţ şi de bâtlan. Trestiile le ţin loc de tobogan. Se suie unul în capul altuia până când ultimul ajunge în vârful trestiei, cea mai înaltă, şi de-acolo alt pui îi dă brânci în baltă. Acolo încep să bea apă - nu ca să se înece, ei, aşa le place, că e rece. Să ştiţi: păsările astea toate ştiu de mici să înoate. Cineva spunea un lucru nou: că ele ar învăţa să înoate chiar în ou. Cică în fiecare găoace cartea de citire zace. Când puiul de raţă învaţă pe de rost totul, sparge coaja cu ciocul. Şi cât e el de pui toată balta e a lui.

Ce să vă mai spui? Apa asta, pe care pluteşte plaurul, e scumpă ca aurul. în primul rând, e dulce, de la cercul de la suprafaţă rotund, şi până la ierburile de la fund. Şi apa dulce mult aduce. Unde mai pui aceste păsări şi aceşti pui, aceşti peşti, de care nu ai loc să te-nvârteşti; şi aceşti brotaci care scot limba la fluturi şi la gândaci! Vedeţi stuful că-şi scutură pămătuful? Ei, aflaţi că eu, cu o şmecherie, pot scoate din stuf hârtie. Am aflat că-n fiecare trestie ce se leagănă peste mâl stau coli de hârtie sul. Dacă eşti scriitor eşti fericit: cu o trestie de-asta te-ai pricopsit. Scoţi tot papirusul din ea seara, şi trestia se umple la loc dimineaţa. Pe o trestie de-asta îţi poţi mâzgăli, cum vrei, toată viaţa.

Şi acum să lăsăm lotca să ne poarte mai departe. Păcat că ea nu poate trece de-a curmezişul prin toate coclaurile şi pe sub tot păpurişul. Dar iată aci un cârd de bâtlani pescari, cu ciocurile aspre, bătute de vânturi mari. Dacă le dau nişte guvizi, ei o să ne fie ghizi.

Câte unul, uşor, trecem din barcă pe spinarea lor. Aşa... E mai bine aşa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o să ne rămână nicio insulă necunoscută, niciuna, nicio barcă nearătată cu mâna. Ba chiar şi stelele din baltă le vom număra. Şi-n timpul ăsta, lin, lin, pe sub picioare vom simţi cum se varsă Dunărea în mare.

35

S-a pierdut cevaDe Octav Pancu Iasi

Povestea asta este despre un băiat care l-a uitat pe „bună ziua”.

„Cum adică l-a uitat?” o să mă întrebaţi voi, că doar „bună ziua” nu-i o umbrelă s-o uiţi la un vecin şi nu-i o pălărie s-o uiţi în tren. „Bună ziua”- ştie oricine - e „bună ziua” şi nu poate fi uitat, spuneţi voi şi aşteptaţi de la mine să vă dau dreptate şi să închid această discuţie fără rost. Îmi pare rău, dar nu pot. Şi iată de ce: Ieri veni la mine acasă un băiat să mă invite la o serbare, la şcoală. Băiatul intră şi îmi spuse:

- Copiii vă invită la şcoală. Dăm o serbare. M-au trimis pe mine să vă spun. V-am spus, acum plec...

- Asta-i tot?

- Tot.

- N-ai uitat nimic?

- Nimic.

- Ba ai uitat. L-ai uitat când ai intrat pe „bună ziua”. Unde l-ai uitat?

- Nu ştiu.

- Cum se poate să nu ştii? - Aminteşte-ţi! Nu poţi pleca aşa la drum, fără „bună ziua”. Gândeşte-te puţin! Ai mai trecut pe undeva înainte să vii la mine?

- Am mai trecut pe acasă.

- Poate l-ai uitat pe „bună ziua” acasă. Ai telefon?

- Da.

- Ce număr? îmi spuse numărul şi sunai la el acasă. Răspunse bunica.

- Sărut mâna, bunicuţo, începui. Iartă-mă că te iau de la treburi. Nepotul dumitale e la mine. I s-a întâmplat ceva, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu cumva l-a uitat acasă?

- Nu, auzii de la celălalt capăt al firului. Din păcate nu l-a uitat acasă. Dacă îl uita, îl găseam. Nici când a trecut pe acasă nu-1 avea la el. A deschis uşa de la bucătărie, a spus: „Bunică, mi-e foame!”, a înfulecat o pârjoală, dar, ţin bine minte, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu ştiu unde l-a uitat. Ştii cumva dumneata?

36

- Nu, dar o să aflu. Mulţumesc, bunicuţo. Sărut mâna.

Lăsai receptorul în furcă şi-i vorbii băiatului:

- Nu l-ai uitat acasă. Ai mai fost pe undeva?

- Da, am trecut pe la un chioşc de ziare.

- Care chioşc?

- Cel din colţ. Am întrebat dacă a apărut...

Nu-l mai aşteptai să sfârşească. Aşa cum eram, în cămaşă, cu papucii de casă în picioare, o zbugii spre chioşcul de ziare din colţ.

- Noroc! îl salutai pe vânzător. Fii bun şi dă-mi o informaţie. Nu, nu „Informaţia de Cluj”, altfel de informaţie. A trecut pe la dumneata un băiat aşa şi aşa... (Prin „aşa şi aşa” cititorii sunt rugaţi să înţeleagă descrierea amănunţită a băiatului.)

- A trecut, îmi răspunse vânzătorul.

- Fii bun atunci şi uită-te... Nu cumva l-a uitat aici pe „bună ziua”?

- N-are niciun rost să mă uit. Nu l-a uitat. N-avea cum. Nu l-a lăsat nicio clipă. A întrebat dacă a apărut o revistă, dar n-am auzit niciun „bună ziua”. Poate l-a uitat în altă parte.

- Bine. O să aflu eu unde l-a uitat. Noroc!

- Băiatul mă aştepta acasă, jucându-se cu maşina mea de scris. (Am fost nevoit s-o dau la reparat după aceea, dar asta v-o spun numai aşa, în treacăt...)

- Nu l-ai lăsat pe „bună ziua” nici la chioşc - îi zisei în timp ce-i luai din faţă maşina de scris, fără să bănuiesc că era deja prea târziu... N-ai mai fost pe nicăieri?

- Nu.

- Atunci înseamnă că l-ai uitat la şcoală. Stai să mă interesez.

- Luai telefonul şi formai numărul şcolii:

- Alo, vă salut... Nu vă supăraţi, cu cine vorbesc?

- Cu şcoala! îmi răspunse o voce groasă.

- Chiar... şcoala?

- Chiar.

- Atunci, iată ce aş dori să vă întreb: acum după ce au plecat elevii acasă, aţi făcut curăţenie?

37

- Desigur.

- Şi aţi măturat sub fiecare bancă, aţi şters praful de pe raftul cu cărţi, aţi...

- Mai încape vorbă?

- Într-adevăr, nu mai încape şi totuşi aş mai avea ceva de spus: cred că un băiat l-a uitat la şcoală pe „bună ziua”. Nu cumva l-aţi găsit?

- Ba da. L-am găsit sub o bancă. E al unui băiat care când pleacă de la şcoală îl lasă mereu acolo. La şcoală îl are tot timpul la el. îl dă doamnei învăţătoare, domnului director şi mie, femeii de serviciu. Cum s-ar spune, cu alte cuvinte, la şcoală e un băiat respectuos. Dar de vreme ce-1 uită mereu pe „bună ziua” la şcoală, cred că acasă sau în altă parte nu-i la fel.

- Mulţumesc. M-am lămurit.

- Şi pentru că mă lămurisem, îi spusei băiatului:

- Ţi l-am găsit pe „bună ziua”. îl uiţi mereu la şcoală. Asta nu se poate. Ai nevoie de el nu numai acolo. Ai nevoie de el pretutindeni.

- Şi spunându-i acestea băiatului... dar mai bine să ne oprim aici.

- Gata. Punct. Bună ziua!

38