metodologia cercetĂrii ȘtiinȚifice În management · rațiunea și la ipotezele filosofice care...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

METODOLOGIA CERCETĂRII

ȘTIINȚIFICE ÎN MANAGEMENT – Suport de curs –

Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA

CONSTANȚA

2017

Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir

3

CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................................................................... 4

CAPITOLUL 1. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ – O PRIVIRE DE ANSAMBLU.................................... 5

1.1. Cercetarea științifică în economie – concept, conținut, tipuri, scop și trăsături ................................ 5

1.2. Metodologia cercetării științifice ....................................................................................................... 8

1.3. Forme de valorificare și prezentare a cercetării științifice .............................................................. 14

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE CERCETARE .............................................. 16

2.1. Procesul de cercetare – aspecte generale ......................................................................................... 16

2.2. Etapele procesului de cercetare științifică ....................................................................................... 19

CAPITOLUL 3 FORMULAREA PROBLEMEI DE CERCETARE ȘI CREAREA PROIECTULUI DE

CERCETARE ............................................................................................................................................. 23

3.1. Documentarea în vederea realizării lucrării de cercetare ................................................................ 23

3.1.1.Informația științifică .................................................................................................................. 23

3.1.2. Documentarea – etapă pregătitoare în elaborarea lucrărilor de cercetare științifică ................. 23

3.1.3. Citarea bibliografică ................................................................................................................. 27

3.2. Formularea problemei de cercetare ................................................................................................. 31

3.3. Identificarea variabilelor ................................................................................................................. 33

3.4. Construirea ipotezelor ..................................................................................................................... 34

CAPITOLUL 4. COLECTAREA DATELOR ȘI SELECTAREA UNUI EȘANTION ............................ 37

4.1. Metode de colectare a datelor .......................................................................................................... 37

4.2. Stabilirea valabilității și fiabilității unui instrument de cercetare .................................................... 40

4.3. Eșantionarea .................................................................................................................................... 42

CAPITOLUL 5. EXPLICAREA FENOMENULUI ECONOMIC ............................................................ 44

5.1. Analiza datelor ................................................................................................................................ 44

5.2. Interpretarea datelor ........................................................................................................................ 46

5.3. Afișarea datelor ............................................................................................................................... 47

CAPITOLUL 6. PREZENTAREA ȘI VALORIFICAREA UNEI LUCRĂRI DE CERCETARE .......... 51

6.1. Scrierea unui raport de cercetare ..................................................................................................... 51

6.2. Susținerea publică a lucrării științifice ............................................................................................ 53

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 55


4

INTRODUCERE

Mai mult decât un set de abilități, cercetarea este o modalitate de gândire.

Cercetarea științifică este un instrument esențial și puternic în conducerea omului spre

progres. Fără cercetarea sistematică s-ar fi înregistrat progrese foarte mici.

Cercetarea este, în esență, o activitate intelectuală. Este responsabilă de aducerea la

lumină a noi cunoștințe. De asemenea, este responsabilă pentru corectarea greșelilor actuale,

eliminarea concepțiilor greșite existente și adăugarea de noi cunoștințe la fondul de cunoștințe

existent.

Metodologia cercetării științifice este definită ca fiind analiza principiilor metodelor,

regulilor și postulatelor utilizate într-o cercetare; studiul sistematic al metodelor care sunt, pot fi

sau au fost aplicate în cadrul unei domeniu sau o anumită procedură sau set de proceduri.

Metodologia cercetării științifice se referă la mai mult decât un simplu set de metode. Se referă la

rațiunea și la ipotezele filosofice care stau la baza unui anumit studiu.

Obiectivele cursului

Cursul Metodologia cercetării științifice în management îşi propune drept obiectiv

principal să „înarmeze” studenţii cu principiile metodologice ale cercetării științifice în domeniul

managementului și să le dezvolte capacitatea de aplicare a acestora cu ocazia elaborării, redactării

și susținerii publice a lucrărilor științifice în domeniul economic.

Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de specificului muncii de

cercetare științifică precum și a principiilor și mecanismelor de organizare și coordonare a unor

astfel de activități. De asemenea, vom prezenta metodele cantitative și calitative de evaluare și

explicare a fenomenele manageriale, pentru a dezvolta, pe această bază, noi produse ale cercetării.

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

- Dezvoltarea capacității de a identifica și de a dezvolta diverse tehnici, metode,

metodologii de cercetare în domeniul științelor economice pe care literatura de

specialitate le prezintă ca determinante pentru creșterea nivelului de eficiență al firmei și

a capacității de a le evalua critic în scopul determinării variantei optime ce poate fi

aplicată;

- Formarea deprinderilor de utilizare a metodelor și tehnicilor cantitative și calitative de

studiu a situațiilor organizaționale;

- Atitudine corectă din punct de vedere științific și tehnic față de utilizarea metodelor și

tehnicilor specifice științei managementului.

- Capacitatea de a elabora, redacta și susține public lucrări ce explică în mod științific

fenomene de natură managerială;

- Capacitatea de a identifica oportunităţile de formare continuă şi de valorificare eficientă a

resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare ;

- Asimilarea unor norme privind disciplina muncii specific manageriale.

Informațiile și datele cuprinse în acest suport de curs au ca scop exclusiv prezentarea unor

cunoștințe existente, servind procesului didactic. Acest material nu constituie o lucrare de

cercetare științifică și nu revendică originalitatea.


5

CAPITOLUL 1. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ – O PRIVIRE DE

ANSAMBLU

1.1. Cercetarea științifică în economie – concept, conținut, tipuri, scop și trăsături

Cercetarea se desfășoară în majoritatea profesiilor. Mai mult decât un set de abilități,

cercetarea este o modalitate de gândire: examinarea critică a diferitelor aspecte ale muncii

profesionale de zi cu zi; înțelegerea și formularea unor principii directoare care guvernează o

anumită procedură, precum și dezvoltarea și testarea noilor tehnologii teorii care contribuie la

avansarea practicii și profesiei.

Cercetarea științifică este un instrument esențial și puternic în conducerea omului spre

progres. Fără cercetarea sistematică s-ar fi înregistrat progrese foarte mici.

John W. Best a spus pe bună dreptate: "Secretul dezvoltării noastre culturale a fost

cercetarea, împingând înapoi zonele de ignoranță prin descoperirea de noi adevăruri, care, la

rândul lor, conduc spre modalități mai bune de a face lucruri și produse mai bune"1.

Cercetarea științifică conduce la progrese în anumite domenii ale vieții și ocupă, alături

de educaţie, un rol central care asigură progresul şi implicit bunăstarea. Sunt găsite produse noi,

concepte și modalități noi de a face lucrurile, datorită cercetărilor semnificative din ce în ce mai

importante din domeniul fizicii, biologiei, științelor sociale și psihologiei. În prezent, cercetarea

nu se mai limitează la laboratorul științific.

Cercetarea este, în esență, o activitate intelectuală. Este responsabilă de aducerea la

lumină a noi cunoștințe. De asemenea, este responsabilă pentru corectarea greșelilor actuale,

eliminarea concepțiilor greșite existente și adăugarea de noi cunoștințe la fondul de cunoștințe

existent.

Cercetarea este, de asemenea, considerată ca fiind aplicarea metodei științifice în

rezolvarea problemelor. Este un proces sistematic, formal și intens de desfășurare a metodei

științifice de analiză.

Cercetarea științifică este o căutare sinceră, exhaustivă și inteligentă a faptelor și a

semnificațiilor sau implicațiilor acestora cu referire la o anumită problemă. Produsul sau

rezultatele unei anumite lucrări de cercetare ar trebui să fie o contribuție autentică și verificabilă

la cunoașterea în domeniul studiat.

Cercetarea științifică în economie poate fi definită ca fiind un efort sistematic de a

câștiga noi cunoștințe în domeniul economic.

Cercetarea științifică în domeniul economic cuprinde definirea și redefinirea

problemelor, formularea de ipoteze sau soluții sugerate, colectarea, organizarea și evaluarea

datelor, realizarea deducerilor și extragerea concluziilor și, în final, testarea atentă a concluziilor

pentru a determina dacă acestea corespund ipotezei formulate.

Scopul cercetării este de a descoperi răspunsuri la întrebări prin aplicarea procedurii

științifice. Scopul principal al cercetării este de a afla adevărul care este ascuns și care nu a fost

încă descoperit. Deși fiecare studiu de cercetare are propriul scop specific, unele obiective

generale ale cercetării sunt redate mai jos:

Să se familiarizeze cu un fenomen sau să obțină noi perspective asupra acestuia. Studiile care

au în vedere acest obiectiv sunt denumite studii de cercetare exploratorii sau formative.

Pentru a descrie cu exactitate caracteristicile unui anumit individ, a unei situații sau a unui

grup. Studiile cu acest obiectiv sunt cunoscute sub numele de studii descriptive de cercetare.

Pentru a determina frecvența cu care apare ceva sau cu care este asociat cu altceva. Aceste

studii sunt cunoscute sub numele de studii de diagnosticare.

1 Best, John, W.& Kahn, James. (1986).Research in Education,Ediția a 5 a, Prentice–Hall of India Pvt Ltd: New

Delhi, p.54, disponibil la adresa: http://ww2.odu.edu/~jritz/attachments/reined.pdf, accesat la data 20.09.2017

http://ww2.odu.edu/~jritz/attachments/reined.pdf


6

Pentru a testa o ipoteză a unei relații cauzale între variabile. Aceste studii sunt cunoscute sub

numele de studii de cercetare privind ipotezele.

O cercetare științifică este caracterizată prin următoarele trăsături:

Cercetarea este îndreptată spre soluționarea unei probleme.

Cercetarea necesită expertiză.

Cercetarea subliniază dezvoltarea generalizărilor, principiilor sau teoriilor care vor fi utile în

prezicerea unor evenimente viitoare.

Cercetarea se bazează pe experiența observabilă sau pe dovezile empirice.

Cercetarea necesită o observație și o descriere precisă.

Cercetarea implică colectarea de noi date din surse primare sau de primă mână sau utilizarea

datelor existente pentru un nou scop.

Cercetarea se caracterizează prin proceduri atent proiectate care aplică o analiză riguroasă.

Cercetarea presupune căutarea răspunsurilor la problemele nerezolvate.

Cercetarea se străduiește să fie obiectivă și logică, aplicând toate testele posibile pentru

validarea procedurilor utilizate, datele colectate și concluziile obținute.

Cercetarea se caracterizează prin răbdare și activitate neîngradită.

Cercetarea este înregistrată cu atenție și colectată.

Cercetarea necesită uneori curaj.

Cercetarea ştiinţifică, în teoria economică, dar și în practică, inclusiv în sfera instituțiilor

internaționale de specialitate este diferențiată și clasificată după mai multe criterii. Cea mai

simplă împărţire a activității de cercetare științifică are la bază o clasificare bipolară – cercetare

pură (fundamentală sau de bază) şi cercetare aplicativă –, unii specialişti din domeniu adăugând

la acestea cercetarea de dezvoltare, cercetarea-acţiune şi cercetarea strategică.

Cercetarea științifică fundamentală – are ca scop principal acumularea de noi cunoștințe

privind elementele fundamentale ale fenomenelor și faptelor observabile, fără să aibă în vedere o

aplicație deosebită sau specifică. Acest tip de cercetare este menită să descifreze legile naturii,

gândirii şi societăţii, să asigure deschideri noi spre cunoaştere, să ofere perspective de progres.

Exemple de domenii pentru cercetarea științifică fundamentală: creșterea și dezvoltarea

economică; structuri economico-sociale instituționale și decizionale; analiza politicilor

economice; probleme financiare, monetare și fiscale; sectorul public și restructurarea acestuia;

firma și managementul firmei; relațiile economice internaționale etc.

Cercetarea științifică aplicativă – este o activitate de investigare originală în scopul

acumulării de noi cunoștințe, orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.

Acest tip de cercetare, folosind rezultatele cercetării fundamentale precum şi cunoştinţele

empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete, în

maşini şi echipamente noi sau perfecţionate, în produse noi sau înnoite, în măsuri de

perfecţionare a conducerii şi organizării economiei etc.

Cercetarea de dezvoltare - este consacrată utilizării rezultatelor cercetării fundamentale şi

aplicative în vederea obţinerii unor soluţii noi, de principiu pentru problemele ridicate de diferite

domenii ale tehnicii şi economiei.

Trebuie însă menţionat faptul că epistemologii, cercetătorii şi analiştii vieţii ştiinţifice nu s-au

mulţumit cu simpla împărţire în cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă şi au căutat să

delimiteze tipurile de cercetare ştiinţifică în funcţie de numeroase alte criterii.


7

Unul dintre criterii este tipul de orientare al cercetării şi din acest punct de vedere apar

cercetări orientate către concluzii şi cercetări orientate către decizii.

De asemenea, cercetarea ştiinţifică poate fi clasificată şi în funcţie de finalitatea

ştiinţifică, astfel:

Tipul de cercetare Tipuri de abordări Metode de colectare

Exploratorie, cu scopul de:

– studiere a fenomenelor

– pregătire a unei alte cercetări

– studiul de caz – observaţia participativă

– interviul

Explicativă, cu scopul de:

– explicare a factorilor care determină

fenomenele

– studiul de caz

comparativ

– studiul istoric

– etnografia

– observaţia

– interviul

– chestionarul

– analiza documentelor

Descriptivă/de înţelegere, cu scopul de:

– documentare asupra fenomenelor

– înţelegere a fenomenelor

– studiul de caz

– etnografia

observaţia

– interviul

– chestionarul

– analiza documentelor

Predictivă, cu scopul de:

– predicţie a evenimentelor

– predicţie a comportamentelor

– „technology assessement”

– experimentul

– simularea

– statistica

– chestionarul

– analiza de conţinut

De inginerie, cu scopul de:

– realizare a unui produs

– experimentul

– informatica

– managementul

– cantitative

După tipul de suport, se poate distinge cercetarea documentară şi cercetarea empirică

(bazată pe experiment). Această clasificare, pe lângă altele, face şi distincţia dintre cercetarea

istorică, cercetarea bibliografică şi analiza de conţinut de cercetarea făcută în laborator sau pe

teren.

După locul unde se produce cercetarea, există cercetare de laborator sau de teren, iar

după mărimea (amploarea) dar şi după locul de desfăşurare, poate fi de laborator, la scară pilot

sau la scară industrială.

Un alt criteriu de clasificare a cercetării este în funcţie de interdisciplinaritate, în sensul

combinării mai multor abordări sau paradigme. Din acest punct de vedere, cercetarea ştiinţifică

poate fi:

multidisciplinară – constă în alăturarea sau suprapunerea cercetărilor efectuate asupra

aceluiaşi „obiect” de către cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de

vedere şi abordări specifice. Raportarea cercetătorului la problema de cercetat se face din

perspectiva disciplinei sale iar rezultatul este încorporarea rezultatelor disciplinelor separate;

interdisciplinară – realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o perspectivă

comună, indiferent de natura disciplinelor pe care le acoperă cercetătorii. Aceasta impune

schimburi de metode şi confruntări care conduc la îmbogăţirea rezultatelor prin punerea în

comun a experienţei din diferite discipline.

transdisciplinară – reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de abstractizare

adică de separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le considera aparte.

După criteriul setului de obiective prezentat, cercetarea poate fi clasificată în:


8

cercetare descriptivă – descrie fapte, obiecte, evenimente, comportamente etc. utilizând

diferite strategii de observare ca studiul de caz, analiza de conţinut, ancheta, studiul comparativ

etc.;

cercetare experimentală – caută să explice un fenomen, o relaţie dintre cauză şi efect etc.

prin mânuirea şi măsurarea unor variabile;

cercetare-acţiune (action research) se caracterizează prin intervenţia cercetătorului chiar

în timpul cercetării în scopul transformării realităţii. O adevărată cercetare-acţiune urmăreşte

două scopuri: obţinerea de noi cunoştinţe şi schimbarea realităţii prin acţiune (intervenţie);

cercetare teoretică – urmăreşte să teoretizeze utilizând exclusiv o analiză conceptuală

bazată pe reguli logice. Unii specialişti consideră că acest tip de cercetare poate fi doar o etapă în

demersul cercetării.

Tip de cercetare Obiectiv Demers de investigare Scop

Descriptivă descriere observare înţelegere sau explicare

Experimentală explicare experimentare coroborarea ipotezelor

Cercetare-acţiune transformare intervenţie înţelegere

Teoretică teoretizare analiză conceptuală înţelegere sau emitere de predicţii

După natura informațiilor, cercetarea se poate clasifica în două tipuri:

Cercetare calitativă: Când informațiile sunt sub formă de date calitative.

Cercetare cantitativă: Când informațiile sunt sub formă de date cantitative.

Trebuie menţionat faptul că în clasificarea cercetărilor cercetarea bibliografică apare destul

de rar deoarece are un statut aparte (să furnizeze informaţii), dar ea trebuie luată în considerare,

în lucrările de cercetare ocupând un loc particular. Cercetarea bibliografică poate fi:

signalectică (care adună toate informaţiile despre subiectul dat);

analitică (care presupune o analiză de conţinut);

critică (adăugând fiecărei publicaţii o parte critică).

1.2. Metodologia cercetării științifice

Se impune, încă de la început, să fie clarificate două concepte fundamentale utilizate în

cercetarea științifică, respectiv: cel de metodologie, care poate fi definit ca fiind studiul

metodelor implicate în anumite domenii, eforturi sau rezolvarea problemelor sau ca totalitatea

metodelor de cercetare folosite într-o știință și cel de metoda, o serie (sistematică) codificată a

pașilor luați în considerare pentru a îndeplini o anumită sarcină sau pentru a atinge un anumit

obiectiv.

Din punct de vedere etimologic, cuvăntul metodologie, provine din termenii de origine

elenă methodos (drum, mijloc, cale, metodă) și logos (știință).

Metodologia cercetării științifice este definită ca fiind analiza principiilor metodelor,

regulilor și postulatelor utilizate într-o cercetare; studiul sistematic al metodelor care sunt, pot fi

sau au fost aplicate în cadrul unei domeniu sau o anumită procedură sau set de proceduri.

Metodologia cercetării științifice se referă la mai mult decât un simplu set de metode. Se referă la

rațiunea și la ipotezele filosofice care stau la baza unui anumit studiu.


9

Metoda este un termen care provine din limba greacă, rezultat al combinării cuvintelor: meta

(spre, către) şi odhos (drum, cale).

Metoda de cercetare poate fi definită, în consecinţă, ca fiind calea gândirii către adevăr sau a

acţiunii către scop. Drept urmare, prin metodă de cercetare se înţelege, modul de cercetare,

sistemul de principii şi reguli aplicate în procesul de cunoaştere.

Pentru o bună înțelegere a conceptului, oferim o clasificare a metodelor utilizate în cercetarea

științifică:

După criteriul temporal:

- Metode transversale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale la un moment dat

(ancheta, sondajul de opinie, testele psihologice, sociometrice etc.);

- Metode longitudinale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale în evoluția lor (studiul

de caz, analiza biografică etc.);

După tipul demersului investigativ:

- Metode cantitative – cu orientare de tip explicativ (ancheta, experimentul, interviul

structurat). Cercetarea prin culegerea de date cu ajutorul metodelor cantitative (denumită

prescurtat cercetarea cantitativă) este un proces sistematic, obiectiv şi precis în care pentru

obţinerea de informaţii despre un anumit subiect sau despre o anumită temă sunt folosite datele

numerice. Cercetarea cantitativă se bazează pe procese deductive şi ca urmare verifică teorii,

spre deosebire de cercetarea calitativă care are o tendinţă inductivă şi generează teorii. Prin

urmare, cercetarea prin culegerea de date prin metode cantitative produce rezultate care pot fi

generalizate. Cercetarea cantitativă este obiectivă, deductivă şi generalizabilă;

- Metode calitative - cu orientare de tip fenomenologic, comprehensiv. Exemple de metode

calitative:

biografia-ca fiind studiul unui sigur individ şi al experienţelor acestuia, aşa cum

sunt relatate cercetătorului sau găsite în documente şi/sau arhive; aici sunt incluse biografii,

autobiografii, povestiri ale vieţii şi istorii orale. Cercetătorul culege date cu ajutorul interviurilor

şi documentelor de mai multe tipuri (jurnale, istorii ale familiilor, articole de ziar etc.) iar

rezultatul ia forma povestirilor, legendelor, revelaţiilor şi a conţinutului istoric pentru a reda o

imagine vie a vieţii individului studiat.

fenomenologia-definită ca studiul semnificaţiei experienţei unui fenomen

împărtăşite de către mai mulţi indivizi. Cercetătorul reduce datele adunate din interviuri lungi

(care descriu experienţa împărtăşită de către mai mulţi indivizi) la o semnificaţie centrală sau la

esenţa experienţei.

teoria fundamentată - prin care cercetătorul generează o schemă analitică

abstractă a unui fenomen, o teorie ce explică acţiunea, interacţiunea sau procesul. Această

analiză apare în primul rând prin colectarea datelor de interviu, cu realizarea mai multor vizite pe

teren (eşantionare teoretică), încercând dezvoltarea şi interrelaţionarea categoriilor de informaţii

prin intermediul unei comparaţii constante, în final elaborându-se o teorie specifică contextului.

etnografia -reprezintă studiul unei culturi sau unui grup social (sau al unui

individ/indivizi din cadrul unui grup), bazat în primul rând pe observaţii şi pe o perioadă

prelungită de timp petrecut de către cercetător pe teren. Cercetătorul ascultă şi înregistrează

“vocile” indivizilor cu intenţia de a genera un portret cultural.


10

studiul de caz-este o investigaţie a unor sisteme interdependente (legate unele de

altele) cu concentrarea pe un caz sau pe o anumită problemă. Studiul calitativ de caz, bazat pe

diverse instrumente colectoare de date, asigură o investigaţie în profunzime.

După locul ocupat în procesul investigativ:

- Metode de culegere a datelor (ancheta, experimentul, observația etc.);

- Metode de prelucrare a datelor (statistico-matematice etc.);

- Metode de interpretare a datelor (inductivă, deductivă, comparativă, explicația cauzală).

În ceea ce privește cerecetarea în domeniul științelor economice, aceasta are anumite

particularități, astfel:

a) Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex cercetării economice.

Procesele şi fenomenele economice sunt interdependente şi totodată se află sub influenţa unor

factori extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.

b) Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de aspecte datorate

interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele economice.

c) Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de informaţii de

cules şi de prelucrat.

d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii problematicii,

volumului de muncă mare şi divers, costurilor ridicate.

Desfășurarea cercetărilor științifice din domeniul sociouman presupune respectarea

următoarelor principii, care permit evitarea greşelilor:

1. Principiul competenței

Acest principiu stabilește cine este capabil şi poate desfăşura o activitate de cercetare

ştiinţifică. Prin aceasta se pune întrebarea dacă “poate oricine, oricând şi oricum desfăşura o

activitate de cercetare ştiinţifică”. Desigur că nu. Se impun anumite reguli în sensul acesta, cum

sunt cele de mai jos:

a. În activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie admişi numai specialişti formaţi în

domeniul ştiinţific respectiv;

b. Se cer anumite aptitudini speciale pentru ca persoana care doreşte să desfăşoare o

activitate de cercetare să o poată efectua (dorinţa de cunoaştere, curiozitatea, spirit

critic, spirit de observaţie dezvoltat, capacitatea intelectuală de analiză şi sinteză,

pasiune şi rabdare, devotament, onestitate, seriozitate);

c. O anumită experienţă profesională de specialitate, dublată de un “stagiu” de pregătire

în activitatea de cercetare ştiinţifică;

d. O etapă preliminară prin care trebuie să treacă orice tânăr cercetător, lucrând sub

conducerea unor cercetători specialişti consacraţi, cu experienţă, pentru a deprinde

modul de gândire, metodele şi tehnicile de lucru, formularea ipotezelor, pregătirea

etapelor de cercetare, evaluarea rezultatelor şi valorificarea acestora etc;

e. Educaţia profesional-ştiinţifică a viitorului cercetător trebuie să cultive seriozitatea,

spiritul critic, viaţa austeră, desprinderea de atitudinile subiective de factură

emoţională, reţinerea entuziasmului în faţa descoperirii, prudenţă şi bun-simţ.

2. Principiul obiectivării


11

Acest principiu se referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la modul în care acesta trebuie

studiat, dar şi la atitudinea cercetătorului faţă de obiectul cercetării sale. În sensul acesta trebuie

în mod obligatoriu să se aibă în vedere următoarele aspecte:

a. Plecând de la obiectul ce urmează să fie spus cercetării ştiinţifice, să se fixeze atenţia

şi să se pună în evidenţă un anumit obiectiv care să reprezinte scopul precis al

cercetării respective;

b. Pe parcursul cercetării ştiinţifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea

obiectului cercetat şi să nu îşi schimbe obiectivul urmărit;

c. Să adapteze metodele şi tehnicile de cercetare la specificul naturii obiectului cercetat,

şi nu invers;

d. Să nu se „altereze” sau să se „schimbe” natura obiectului cercetat, pentru a nu apărea

erori, căutându-se menţinerea obiectului cercetării, pe cât posibil, cu calităţile sale

proprii.

3. Principiul adevărului

În virtutea acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop descoperirea adevărului

cuprins în concluziile care se desprind de cercetarea unui anumit obiect propus. Acest adevăr

trebuie să reflecte natura reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat şi înţeles. În sensul

acesta trebuie respectate anumite reguli:

a. Cercetarea trebuie să urmărească descoperirea adevărului despre obiectul cercetat;

b. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie coerentă, logică, să aibă

continuitate şi să fie conformă cu realitatea obiectului supus cercetării sale;

c. Exprimarea rezultatelor cercetării trebuie să se facă utilizându-se un limbaj clar,

precis, inteligibil şi care să poată fi în mod universal acceptat şi utilizat;

d. În activitatea de cercetare ştiinţifică, trebuie să se evite subiectivismul, fantezia sau

speculaţia sterilă, care duc la deformări metodice şi, astfel, la rezultate eronate;

e. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie conservată şi conformă cu

raţiunea logică.

4. Principiul metodic

Acest principiu se raportează la metodologia cercetării ştiinţifice. Prin aceasta se realizează

corelaţia dintre necesităţile obiectivării datelor urmărite la obiectul supus cercetării ştiinţifice,

precum şi necesitatea de a descoperi adevărul legat de obiectul respectiv. În sensul acesta, pentru

conformarea obiectului cercetat cu principiul metodic, trebuie să avem în vedere următoarele

reguli:

a. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie condusă metodic, în conformitate cu un

plan riguros pregătit anterior de cercetătorul ştiinţific respectiv;

b. În activitatea de cercetare științifică trebuie respectate ”pas cu pas” etapele și

metodele de lucru, pentru a avea coerență și desfășurare logică procesul de

descoperire a adevărului;

c. În cercetarea propusă trebuie să fie utilizate tehnici și metode de lucru adecvate

naturii obiectului cercetat, precum și intențiile legate de obiectivele cercetării

respective;


12

d. Din punct de vedere metodologic, orice activitate de cercetare științifică trebuie să

înceapă cu studiul lucrurilor simple, clare, evidente, trecându-se ulterior, treptat, la

cele care implică un grad ridicat de dificultate și complexitate.

5. Principiul demonstrației

Acest principiu susține că orice afirmație (sau rezultat) ce decurge din activitatea de cercetare

științifică a unui obiect trebuie demonstrată, dovedită daca este adevărată și că ea aparține ca o

calitate obiectului studiat. În această privință trebuie să avem în vedere următoarele reguli care se

referă la acest prinpiu:

a. Orice cercetare științifică trebuie să fie demonstrată, verificată și reprodusă, eventual

de către alt cercetător sau grup de cercetare, diferit de cel care a descoperit primul

datele la care se face referință;

b. Orice cercetare științifică trebuie, în măsură posibilului, să fie reprodusă sub forma

unui ”model teoretic”care să reprezinte cât mai fidel posibil obiectul cercetat și

calitățile acestuia;

c. Rezultatele obțiunute din cercetarea științifică efectuată și considerate ca valabile,

veridice trebuie să se integreze în sistemul de date ale domeniului științific în care s-a

desfășurat cercetarea.

6. Principiul corelației

Ca și principiul precedent, acesta este tot în relația cu metoda. El statuează faptul că

rezultatele științifice care decurg din cercetarea unui obiect trebuie să fie corelate cu datele deja

existente în domeniul științific respectiv sau cele de factură inter-disciplinară, din domeniile

științifice înrudite. În sensul acesta se va ține seama de următoarele reguli:

a. Să se aibă în vedere raporturile obiectului cercetat cu altele din aceeași clasă de

obiecte sau cu obiecte înrudite cu acesta;

b. Să aiba în vedere cunoștințele deja existente despre ”obiectele” apropiate sau înrudite

cu ”obiectul” cercetării respective;

c. Rezultatele obținute din cercetarea științifică efectuată trebuie să se integreze într-un

domeniu de cunoaștere bine stabilit și căruia îi va aparține din acest moment;

d. În urma sistematizării rezultatelor obținute dintr-o cercetare științifică, trebuie ca

acestea să realizeze o sinteză cu datele similare deja existente într-un domeniu

științific dat.

7. Principiul evaluării rezultatelor

Acesta este tot un principiu care se raportează la metodologie și privește modul de evaluare și

de utilizare a rezultatelor obținute din activitatea de cercetare științifică. În conformitate cu acest

principiu, trebuie avute în vedere următoarele reguli:

a. Să se evalueze corect, într-o manieră strict rațională, toate rezultatele obținute din

cercetarea științifică a obiectului studiat;

b. Evaluarea rezultatelor să fie corectă, fără nici un fel de subiectivitate din partea

cercetătorului care a efectuat studiul;

c. Rezultatele obținute să fie comparate cu datele existente în literatura științifică de

specialitate a problemei cercetate;


13

d. Să se verifice dacă rezultatele obținute sunt corecte, operația ce este preferabile să fie

realizată de o altă echipă de cercetători.

8. Principiul utilității

În conformitate cu acest principiu trebuie ca activitatea de cercetare științifică, ce urmează a

fi întreprinsă, să aibă în vedere o utilizare atât teoretică, cât și practică a datelor rezultate din

cercetare. Acesta va trebui să justifice cercetarea, ca o atribuție efectivă la domeniul de

cunoaștere științifică respectiv, precum și în ceea ce privește punerea în practică a acestor

rezultate. În conformitate cu realizarea acestui principiu, trebuie respectate următoarele reguli:

a. Cercetare efectuată trebuie să fie utilă atât din punct de vedere teoretic, cât și din

punct de vedere practic;

b. Este preferabil ca orice cercetare științifică întreprinsă să aibă un caracter de

originalitate și de noutate, reprezentând astfel o contribuție eficientă în domeniul

științific respectiv;

c. Datele rezultate din cercetare să poată fi utilizate și aplicate cât mai curând, în mod

curent, de către specialiști.

9. Principiul psihomoral

Acest principiu privește atît cercetătorul, cît și modul în care se desfășoară activbitatea de

cercetare științifică a acestuia. Se pune problema seriozității și a onestitîții activității de cercetare

sau, altfel spus, atât responsabilitatea științifică, cât și cea morală a celui care cercetează față de

cercetare, de rezultatele cercetării, dar în același timp și față de consecințele ce decurg din

aplicarea teoretică sau practică a rezultatelor cercetării. Din acest motiv, trebuie să se aibă în

vedere următoarele reguli:

a. Orice activitate de cercetare științifică trebuie să aibă un caracter în sine, să fie

sinceră și dezinteresată în obținerea unor avantaje materiale sau de altă natură de

către cercetăorul care o efectuează;

b. Cercetarea, fiind pusă sub semnul responsabilității, trebuie să se conducă după

principiile etice ale unei activități corecte, respectând raporturile etic-profesionale

dintre cercetătorii din același domeniu de cercetare și chiar comunicând cu aceștia pe

parcursul desfășurării cercetării respective;

c. Cercetarea întreprinsă să fie conformă cu natura personalității cercetătorului, cu

pregătirea și preocupările personale ale acestuia, cu gradul și specificul de

specializare și cu competența sa profesională în domeniul în domeniul în care își

desfășoară acttivitatea de cercetare științifică;

d. Să accepte colaborarea cu specialiști din același domeniu sau cu specialiști din

domeniile ștințifice înrudite, în mod sincer și deschis, dezinteresat, pentru a evita

suprapunerile de studii sau erorile care pot serveni în obținerea și interpretarea

rezultatelor;

e. Cercetătorul are datoria de a-și susține, demonstra și apăra rezultatele cercetării

științifice față de controversele sau criticile care îi pot fi aduse în legătură cu

cercetarea întreprinsă;

f. Persoana care a efectuat cercetarea științifică trebuie să aibă credibilitate, să fie

convingătoare ca să impună, prin argumente și demonstrații, rezultatele teoretice și


14

practice ale cercetării, astfel încât acestea să fie recunoscute și acceptate de

specialiști din domeniul științific respectiv.

Principiile prezentate mai sus trebuie să reprezinte, în mod obligatoriu, o direcție

strictă de urmat de către orice persoană care se angajează într-o activitate de cercetare, de

colectivul de cercetători și de activitatea de cercetare propriu-zisă. În caz contrar pot apărea

situații neplăcute, dificile sau, ceea ce este cel mai grav, să se obțină rezultatele eronate sau chiar

să fie compromisă orice activitate de cercetare. Să analizăm în continuare aceste aspecte, legate

de abaterea sau nerespectarea principiilor cercetării științifice prezentate mai sus.

1.3. Forme de valorificare și prezentare a cercetării științifice

Asimilarea și încorporarea cunoștințelor științifice în formarea resurselor umane și în

producția de bunuri și servicii se realizează prin comunicarea cunoștințelor științifice prin

intermediul lucrărilor științifice, a lucrărilor de specialitate. Variatele categorii de lucrări

științifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informației științifice. Dintre acestea cele

mai importante sunt următoarele:

A. Lucrări cu autoritate științifică

Monografia – este o lucrare științifică amplă, exhaustivă care conține concluzii

importante și cuprinzătoare despre o anumită problemă. Este destinată publicării în

editură, având o dimensiune variabilă, de la câteva sute la câteva mii de pagini.

Tratatul - abordează unitar și coerent cele mai importante concluzii, principii,

teorii formulate în limitele unei științe, precum și metodele de investigație. Oglindește

starea de dezvoltare a unei teorii științifice sau a unei științe. Este destinat publicării și

conține câteva volume și câteva mii de pagini.

Manualul – este asemănător tratatului și prezintă concluziile, tezele, cunoștințele,

principiile, toeriile unei științe în mod sistematic și în conformitate cu principiile

didactice destinate formării profesionale a specialiștilor. Manualele selectate într-o primă

formă, susceptibile îmbunătățirii și completării se numesc Note de curs. Manualele

universitare ample, cu un nivel înalt de abordare pot fi asimilate sau identificate cu

tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.

Enciclopediile și dicționarele de specialitate – sunt lucrări de referință

indinspensabile în planul informației generale de specialitate. Cu unele excepții,

majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente

într-un domeniu al științei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume,

iar numărul de pagini este variabil.

B. Lucrări vizând verificarea ipotezelor existente și formularea de noi ipoteze și direcții de

cercetare

Studiul științific – este o lucrare de cercetare științifică veritabilă, care

soluționează unele probleme și formulează altele noi, atât în planul ipotezelor cât și a

metodelor de cercetare; prefigurează noutățile și tendințele viitoare de dezvoltare din


15

științe. Dimensiunile studiului științific sunt mult mai reduse față de tipurile de lucrări

precedente, de regulă situându-se între 20 și 100 de pagini.

Articolul științific – este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau

principalele probleme, concluzii și propuneri în vederea publicării în reviste de

specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până în 20 pagini.

Raportul de cercetare – este rezultatul unui studiu științific în care se cuprind

principalele constatări și soluții practice pentru un agent economic, în special atunci când

studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială, se poate

publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice

științifice.

Comunicarea științifică – este un rezultat parțial sau final al unui studiu

științific. Este axată, de regulă, pe o idee de bază însoțită de analize de confirmare sau

infirmare a ipotezelor, are caracter de informare sau de dezbatere științifică înaintea

publicării. Se prezintă scris (circa 10 pagini) pentru sesiuni de comunicări științifice,

unde se expun în 5 – 15 minute.

Referatul științific - este rezultatul unui studiu științific, destinat prezentării într-

o dezbatere științifică cu o tematică, de regulă, restrânsă, în vederea explorării unor

soluții și desprinderii unor concluzii și propuneri generale , cât mai larg acceptate, care

preced decizii la scara firmei, ramurii, țării și la scară internațională. Se prezintă scris, are

o dimensiune de 10 – 20 pagini care se expun oral 5 – 15 minute. În cazul unor reuniuni

științifice, raportul științific se transmite înainte organizatorilor și se studiază de cei

interesați, pentru a se trece direct la dezbateri.

Intervenția științifică - este o formă de participare la o reuniune științifică prin

care autorul comentează, apreciază și corectează concluziile susținute de un autor de

comunicare științifică. Ea se expune oral pe durata a 5 minute, iar în formă scrisă

cuprinde până la 6 pagini.

C. Lucrări de popularizare a literaturii științifice

Eseurile științifice – prezintă concluziile și reflecțiile științifice ale autorului într-

o problemă de interes major, ca și opiniile altor oameni de știință, într-o formă cât mai

accesibilă și pe cât posibil literară. Eseul științific se adresează unui public cititor cât mai

larg posibil. Eseul științific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol,

broșură sau al unei cărți.

Scrierile de popularizare – se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca

instrument de cultură științifică, de conviețuire și acceptare a unor produse, servicii sau

schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie științifică sau o tendință în viața

socială, în plan național sau global.

Notele de lectură, comentariile, recenziile – sunt forme de semnalare a apariției unor lucrări

științifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului științific și de plasare a unei lucrări științifice

în rândul celorlalte din literatura domeniului.


16

CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE CERCETARE

2.1. Procesul de cercetare – aspecte generale

Metodologia de cercetare este predată ca un subiect de susținere în mai multe moduri în

multe discipline academice la diferite niveluri de către oameni angajați într-o varietate de

paradigme de cercetare. Deși paradigmele variază prin conținutul și substanța acestora, abordarea

largă a cercetării, în opinia specialiștilor, este similară. Astfel de idei au fost exprimate și de

Festinger și Katz, care în prefața cărții lor Metode de cercetare în științele comportamentale spun

că "Deși logica de bază a metodologiei științifice este aceeași în toate domeniile, tehnicile și

abordările sale specifice vor varia, pe subiect "(1966: vi).

Procesul de cercetare științifică se aseamană foarte mult cu efectuarea unei călătorii.

Pentru a porni într-o astfel de călătorie de cercetare este necesar, în primul rând, luarea a două

decizii importante. Prima se referă la ce doriți să aflați sau, cu alte cuvinte, la ce întrebări de

cercetare doriți să găsiți răspunsuri. După ce ați decis întrebările de cercetare sau problemele

de cercetare, trebuie să decideți cum să găsiți răspunsurile.

Calea spre găsirea răspunsurilor la întrebărilor de cercetare constituie metodologia

cercetării. Pentru o mai bună înțelegere, fazele unui proces de cercetare pot fi descrise ca în

tabelul de mai jos:

Tabelul 2.1. Fazele unui proces de cercetare

Faza Faza I Faza II Faza III

Obiectivul principal

Decide

Ce?

(Întrebări de cercetare

la care dorești să obții

răspunsuri)

Planifică

Cum?

(Acționezi pentru a

obține dovezi pentru a

răspunde la întrebările

de cercetare)

Acționează

Colectează

(Informațiile

necesare)

Etape operaționale/

Procesul de

cercetare

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Secvența acestor faze nu este neapărat fixă, ea putând fi modificată în funcție de

cercetarea aleasă. La fiecare etapă operațională a procesului de cercetare (cele 11 etape vor fi

prezentate în subcapitolul următor, 2.2.), se poate alege dintr-o multitudine de metode, proceduri

și modele de metodologie de cercetare care concură la atingerea în cel mai bun mod a

obiectivelor de cercetare.


17

Deoarece, pentru unele etape ale procesului de cercetare, alegerea metodelor și a

procedurilor este influențată de distincția dintre cercetarea cantitativă și cea calitativă, în tabelul

de mai jos (Tabelul 2.2.) sunt prezentate diferențele dintre cercetarea cantitativă și cea calitativă

la un nivel minimal.

Tabelul 2.2. Diferențe între cercetarea cantitativă și cea calitativă

Diferențe în: Cercetare cantitativă Cercetare calitativă

Clădirea filosofiei Raționalism (Capacitatea de a

obține noi cunoștințe bazându-se

pe rațiune)

Empirism (Capacitatea de a

obține noi informații bazându-se

pe experiențele senzoriale)

Abordarea metodologiei Structurată, rigidă, metodologie

predeterminată

Nestructurată, flexibilă,

metodologie liberă

Principalul scop al cercetării Măsurarea extiderii unei variabile

într-un fenomen, situație,

problemă etc

Descrierea variabilei dintr-un

fenomen, situație, problemă etc

Măsurarea variabilelor Accentuarea unei anumite forme

de măsurare sau de clasificare a

variabilelor

Accentuarea descrierii

variabilelor

Dimensiunea eșantionului Alegerea unui eșantion mai mare În foarte puține cazuri se pune

accentul pe dimensiunea

eșantionului

Focusarea pe anchetă Focusare redusă în termenii

extinderii anchetei, însă

colectarea de informații necesare

se face de la un număr mare de

respondenți

Acoperă multiple aspecte, dar

colectează informații de la un

număr mic de respondenți

Valoarea dominantă a cercetării Fiabilitate și obiectivitate Autenticitate

Topic dominant al cercetării Natura problemei; descoperă

regularități și formulează teorii

Explorează experiențele,

sensurile, percepțiile și

sentimentele

Analiza datelor Supune variabilele la diverse

proceduri statistice (frecvența

distribuțiilor etc)

Analizează răspunsurile,

descrierile sau datele

observaționale pentru a identifica

teme și a le descrie

Comunicarea/Transmiterea

/Publicarea rezultatelor

Prezentare analitică (formularea

deducțiilor și a concluziilor,

testarea magnitudinii și forței

unei relații)

Prezentare descriptivă

Figura 2.1 este prezentat un proces de cercetare științifică. În această figură sunt

prezentate toate etapele principale și intermediare ale unui proces de cercetare, de care este bine

să se țină cont, însă nu este neapărat necesar să se respecte și succesiunea acestora.


18

Figura 2.1. Descrierea unui proces de cercetare

Sursa: Ranjit Kumar, Research Methodology, 3rd Edition, p.39

Sarcinile identificate în săgeți sunt etapele operaționale ce trebuiesc urmate pentru a

efectua un studiu, cantitativ sau calitativ. Subiectele identificate în dreptunghiuri reprezintă

cunoștințele teoretice necesare pentru a realiza acești pași. Sarcinile identificate în cercuri sunt

pașii intermediari care trebuie finalizați pentru a trece la pasul următor.

2.2. Etapele procesului de cercetare științifică

Acest aspect privește planificarea strict riguroasă a momentelor ce se succedă stadial în

ordinea logică și în timp, în cazul unei activități de cercetare științifică. Le vom prezenta în

continuare.

1. Alegerea tematicii de cercetare

Orice activitate de cercetare științifică planificată trebuie să aibă o justificare sau o

fundamentare logică, rațională atunci când se trece la desfășurarea ei. Ea trebuie să fie rezultatul

unei reflecții prealabile și să corespundă unor necesități teoretice și practice reale. Cercetarea

serioasă nu este condusă de pasiuni sau de curiozități, ci numai de gândirea raționala bazată pe o

serioasă pregăire profesională și o temeinică informare bibliografică în domeniul respectiv de

activitate. Se impune o precizare în sensul acesta. Pasiunile si curiozitatea stau la baza motivației

activității de cercetare. Gândirea rațional-logică trebuie însă să reprezinte metoda care le

conduce, le ordonează și le stăpânește, orientându-le într-o direcție creatoare.

În cazul alegerii temei de cercetare au rol următorii factori care trebuie explicați:

a. Motivele alegerii temei respective;

b. Importanța teoretică și practică a probloemei;

c. Ce se intenționează să se realizeze prin activitatea de cercetare propusă;

d. Care sunt rezultatele scontate și ce valoare vor avea ele pentru cunoașterea știinșifică,

teoretică sau practică.

2. Informații asupra temei de cercetat

Orice activitate de cercetare științifică trebuie, în mod obligatoriu, să fie precedentă de o

informare științifică serioasă, întinsă și aprofundată în domeniul căruia îi aparține tema de

cercetare. Informarea bibliografică trebuie să se adreseze următoarelor aspecte:

a. Cunoașterea datelor fundamentale, clasice, bine stabilite în domeniul respectiv al

științei, privind obiectul ce va fi supus cercetării noastre;

b. Informarea la zi, cu lectura bibliografiei de specialitate, privind stadiul actual al

cercetării științifice, pe tema aleasă, consultându-se lucrările din limba română și cea

internațională de specialitate;

c. Față de informațiile culese din literatura științifică de specialitate, cercetătorul care se

angajează trebuie să-și asume responsabilitatea morală și intelectual-științifică, cu

privire la ce se poate aduce nou, în domeniul științific, prin cercetarea pe care acesta

își propune să o întreprindă.

3. Caracterul cercetării propuse

Încă de la începutul abordării unei activități de cercetare științifică, trebuie stabilit cu

exactitate care este caracterul cercetării științifice propuse și ce scopuri urmărește acesta. În linii

generale, o cercetare științifică poate fi de două feluri:


20

a. Cercetare științifică fundamentală, cu caracter teoretic, contribuind la adâncirea sau

lărgirea unor domenii de cunoaștere deja existente, fundamentând teorii științifice

care pot servi fie la cunoașterea științifică, fie la o eventuală abordare cu

aplicabilitate practică de viitor;

b. Cercetare științifică aplicativă, ca caracter practic, urmărind să aibă contribuții cu

aplicare imediată în viața practică, tehnică, știință, soluții metodice noi, invenții sau

îmbunătățiri la ceva care există deja etc.

4. Obiectivele cercetării

Obiectivele cercetării științifice sunt reprezentate de ceea ce urmărește să realizeze

cercetarea științifică respectivă. Nu trebuie să confundăm ”obiectivele” unei cercetări științifice

cu ”obiectul” cercetat. Obiectivele sunt scopuri pe care își propune să le realizeze cercetarea

respectivă. Este ceea ce se urmărește să descopere la obiectul cercetat. Ele sunt sarcinile tematice

ale unei activități de cercetare științifică, ce se propun în ipoteze și sunt urmărite pentru a fi

realizate în scopuri sau rezultatele finale ale cercetării.

În ceea ce privește obiectivele unei cercetări științifice, acestea pot fi unice (un sigur

obiectiv principal) sau pot fi multimple (obiective secundare), urmărindu-se să fie realizate la

cererea aceluiași obiect sau aceleiași teme de cercetare.

În general, se vorbește despre un obiectiv principal, care interesează în primul rând, și

despre obiective secundare, care sunt sau trebuie să fie corelate ori să coreleze cu obiectivul

principal. În cazul acesta, obiectivele secundare vin ca o completare a ceea ce s-a studiat la

obiectivul principal, ca o adâncime într-o anumită direcție a cunoașterii și realizării acestuia.

5. Organizarea activității de cercetare

Odată fixate informațiile de mai sus, se trece la organizarea activității de cercetare

științifică propriu-zisă. Aceasta privește următoarele aspecte:

a. Stabilirea locului în care se desfățoară activitatea de cercetare științifică (laborator,

institut, școală, spital, uzină, grup social etc. ), a caracteristicilor acestuia și ce se

urmărește să se facă acolo;

b. Construirea colectivului de cercetare științifică, presupunînd următoarele:

- șeful colectivului de cercetare, cu rol de coordonator-director al activițății de

cercetare, care supraveghează și coordonează, face sinteza datelor obținute pe

parcursul cercetării, dă indicații etc. ;

- stabilirea colectivului principal de specialiști în tema de cercetare, cei ce vor lucra

direct și imediat, în calitate de cunoscători ai domeniului respectiv, cu competență, în

„tema” de cercetare dată;

- alegerea unor colaboratori din domenii înrudite celei de cercetare, atașați cercetării

”temei” respective, fie în calitate de colaboratori activi, fie de consultanți-consilieri.

c. Stabilirea planului de activitate al cercetării științifice, a etapelorde cercetare, a

metodologiei, a sarcinilor precise ce revin fiecărui membru al echipei de cercetare

etc.

6. Metodologia activității de cercetare


21

Etapa următoare în organizarea activității de cercetare științifică este reprezentată de

alegerea și punerea la punct a metodologiei adecvate ”temei” pe care colectivul de

cercetători își propun propun să o îndeplinească. Metodologia va respecta în felul acesta

”modul de gândire”, dar și ”stilul de muncă” al grupului de cercetători și al personalului

auxiliar al acestora. Ea va avea caracteristica de a unifica, de a stabili un acord de lucru în

interiorul echipei de cercetare, dar și un limbaj comun, o orientare și o atitudine comună față

de ”tema” de cercetare. Un fel comun de a evalua și interpreta, de a înțelege și a accepta

rezultatele finale ale cercetării. În funcție de metodologie, se vor discuta și eventualele

”accidente”, ”erori” etc. ce pot apărea peparcursul activității de cercetare etc. În ceea ce

privește metodologia, avem în vedere următoarele aspecte:

a. Formulare precisă a ipotezelor de lucru, a ”ideilor” de la care pleacă în activitatea de

cercetare propriu-zisă; acestea privesc două aspecte:

-ipotezele principale;

-ipotezele secundare, care derivă din primele și completează.

b. Metodele și tehnicile de lucru se referă la ”instrumentele de lucru”, la metodele și

tehnicile pe care le va uitiliza colectivul de cercetare pentru abordarea practică a

obiectivului de cercetat.

c. Materialele necesare cercetării privesc mijloacele materiale de care va avea nevoie

colectivul de cercetare pe parcursul acestei activități, ele fiind conexe cu tehnicile de

cercetare;

d. Loturile de cercetare privesc loturile de ”obiecte” sau ”persoane” ce vor fi supuse

actului de cercetare științifică, subiecți etc.; în ceea ce privește organizarea și

constituirea loturilor de persoane sau ”subiecți” de cercetare (psihologie, pedagogie,

medicină, sociologie etc), se vor avea în vedere următoarele aspecte:

-modul de recrutare a subiectiilor, locul de unde provin aceștia;

-criteriile după care sunt selecționați subiectții ce vor intra în componența lotului de

cercetare;

-tipurile de loturi, respectiv ”lotul de probanți” pe care se va acționa în mod activ,

direct în cazul cercetării și ”lotul de martori” ce vor avea un caracter pasiv, de simplă

și exclusivă observare, fără a se acționa direct, în sens metodologic, asupra lor;

-structura loturilor privind subiecții care le compun.

e. Durata cercetării este fixată de la început; ca întindere în timp există: cercetare de

scurtă durată, ca în cazul studiilor transversale, al studiilor de caz, sau cercetare de

lungă durată, ca în cazul studiilor longitudinale, când subiecții lotului sunt studiați la

intervale regulate de timp, pe o perioadă îndelungată, pentru a se observa dinamica

unor fenomene etc.

7. Prelucrarea datelor rezultate din cercetare

Datele rezultate din cercetarea științifică trebuie să reproducă, într-o formă coerentă, logică,

ceea ce s-a obtinut în urma acțiunii metodologice prin cercetare științifică a obiectului sau temei

supuse cercetării. Ea va respecta rezultatele studierii lotului de subiecți, după niște criterii

riguroase, în special cu un limbaj clar, explicit, de tip codificat științific. În sensul acesta se poate

apela la prelucrarea statistică sau matematică a datelor obținute, la realizarea unor ”modele” care

să reproducă obiectul cercetat etc.


22

8. Interpretarea datelor rezultate din cercetare

După prelucrarea datelor rezultate din cercetarea științifică, acestea vor fi analizate,

comentate, pentru a se putea pune în evidență valoarea lor, validitatea și importanța lor teoretică

și practică. Datele rezultate din cercetare pot proba următoarele aspecte privind domeniul de

cunoaștere științifică în care s-a desfășurat cercetarea, și anume, comparându-le cu datele deja

existente în literatura științifică de specialitate:

a. Datele obținute confirmă cunoștințele existente în literatura științifică de specialitate;

b. Datele rezultate din cercetare le infirmă pe cele existente în literatura de specialitate,

în domeniul respectiv al stinței;

c. Datele obținute, la care s-a ajuns prin cercetarea științifică întreprinsă, aduc

cunoștințe noi, necunoscute anterior în domeniul respectiv, îmbogățind sau chiar

schimbând complet modul de gândire și de acțiune al specialiștilor; ele creează în

aceste situații noi teorii etc.

9. Valorificarea rezultatelor cercetării

Orice cercetare științifică duce la niște rezultate finale. Acestea trebuie valorificate.

Valorificarea reprezintă acțiunea, dar și atitudinea prin care se impun noile descoperiri, prin

care acestea sunt introduse în circuitul cunoștințelor științifice, în limbajul științific, în teorie

și practică.

Domeniile de aplicare a noilor descoperiri pot fi imediate sau îndepărtate, la distanță, în

timp. Valorificarea, dacă este acceptată, demonstrează importanța cercetării științifică

realizate, a noilor descoperiri rezultatele. În plus, valorificarea descoperirirlor efectuate va

avea calitatea de a deschide noi perspective în domeniul cercetării și al cunoașterii

științifice. Ea va prezenta premisele unor viitoare activități de cercetare.

10. Concluziile cercetării

Orice activitate de cercetare științifică trebuie să ducă la niște concluzii. Acestea vor

reprezenta într-o manieră sintetică, concisă rezultatele științifică obținute. Din aceste

concluzii se vor construi viitoarele teorii științifice sau vor putea fi realizare proiecte de

acțiune practică în domeniul respectiv.

11. Elaborarea unei lucrări științifice

Datele rezultate din cercetarea științifică vor trebui să fie difuzate, aduse la cunoștința

specialiștilor în domeniul respectiv. Ele vor fi făcute cunoscute mediilor științifice prin

comunicări științifice, prin articole sau monografii publicate pe tema cercetării respective, prin

conferințe publice. O formă particulară de valorificare și difuzare a cunoștinșelor rezultate din

cercetare este reprezentată prin trasmiterea lor în școli sau universități, în cadrul cursurilor sau al

lecțiilor predate elevilor, studenților, specialiștilor în formare etc.


23

CAPITOLUL 3 FORMULAREA PROBLEMEI DE CERCETARE ȘI

CREAREA PROIECTULUI DE CERCETARE

3.1. Documentarea în vederea realizării lucrării de cercetare

3.1.1.Informația științifică

Informația științifică, în calitate de materie primă a producerii științei (respectiv a altei informații

științifice) prezintă o serie de caracteristici:

a) În epoca actuală volumul informației științifice a crescut foarte mult, mai ales în legătură

cu faptul că a devenit o sursă indispensabilă de creștere economică, de progres social;

b) Societatea omenească are de-a face cu o explozie informațională, întrucât:

- anual apar mai multe milioane de reviste științifice, brevete de invenții, cataloage și

prospecte comerciale, rapoarte de cercetare, cărți, dicționare etc.;

- cresc informațiile de informare – documentare;

- multe lucrări de cercetare se publică parțial sau deloc;

- informația științifică este perisabilă, se uzează moral;

- accesul la informația științifică este foarte dificil.

c) Prin importanță, dar și prin implicațiile și costurile uriașe ale asigurării acesteia,

informația științifică a devenit o problemă de interes național;

d) Cercetătorul singur, oricare ar fi el, nu se poate autoservi în acest volum de informații

științifice. El trebuie să apeleze la munca multor specialiști.

Având în vedere aceste aspecte, beneficiarii de informație științifică trebuie să dispună de

cunoștințe documentare, cum ar fi:

Un minimum de cunoștințe, de noțiuni fundamentale pentru a asigura unitatea de limbaj

cu personalul de documentare din rețeaua existentă în țară și străinătate;

Cunoașterea profundă a rețelei de documentare și a publicațiilor purtătoare de informații

științifice;

Deprinderea de a mânui instrumentele de lucru puse la dispoziție de unitatea de

documentare;

Stăpânirea profundă a ceea ce cercetătorul trebuie să realizeze în mod de sine stătător,

individual, în cadrul procesului de documentare. El trebuie să cunoască locul

documentării în structura de ansamblu a cercetării unei teme, sfera și conținutul

documentării, a etapelor acesteia și a instrumentelor specifice fiecăreia dintre etape.

3.1.2. Documentarea – etapă pregătitoare în elaborarea lucrărilor de cercetare științifică

Documentarea este un proces cu conținut complex care include trei forme, respectiv:

documentarea bibliografică, documentarea directă și consultarea specialiștilor. Procesul de

documentare cuprinde următoarele etape:

a) Informarea asupra surselor;

b) Culegerea surselor;

c) Studierea surselor;

d) Utilizarea surselor.


24

Informarea asupra surselor – cuprinde următoarele operațiuni principale:

- Identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;

- Locul unde este depozitată și posibilitățile de obținere, de acces;

- Conturarea unui program de continuare a informării și pe parcursul etapelor de cercetare

care urmează documentării în ansamblu, până la încheierea unei teme de cercetare și chiar după

aceea;

Culegerea surselor – cuprinde următoarele activități:

- obținerea (procurarea) surselor;

- notarea (fișarea) surselor;

- examinarea sumară a surselor (cuprinsul acestora, semnificația, posibilitatea de folosire

ulterioară etc.)

Studierea surselor – este etapa cu cel mai intens consum intelectual și de timp. Aceasta

cuprinde următoarele activități mai importante:

- gruparea surselor documentare în mai multe clase, în raport cu conținutul temei de

cercetare și cu timpul disponibil pentru studiu;

- evaluarea globală a surselor;

- studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de cunoaștere a literaturii de

specialitate, a faptelor empirice, a ipotezelor și ideilor teoretice pro și contra, a metodei de

analiză și de calcul etc. În acest scop se folosesc instrumente și tehnici specifice fiecărei forme

de documentare.

Utilizarea surselor – se referă la:

- consemnarea sistematizată a informațiilor unei surse ca bază de comparație și confruntare

cu alte surse;

- interpretarea generală a surselor;

- pregătirea utilizării informațiilor documentare în cadrul celorlalte etape ale cercetării

propriu-zise, definitivării structurii finale a lucrării în vederea redactării etc.

Documentarea bibliografică

Documentarea bibliografică este o componentă a procesului de documentare științifică,

rolul ei fiind acela de a da posbilitatea ca, prin intermediul literaturii de specialitate, să fie

cunoscut ansamblul rezultatelor științifice existente la un moment dat.

Sursele de documentare bibliografică după gradul de originalitate și intermediere, se

structurează pe patru categorii:

a) documente primare;

b) documente secundare;

c) documente terțiare.

Documentele primare – sunt cele care cuprind rezultate ale cercetărilor științifice,

contribuțiile originale ale cercetătorilor.

Documentele primare se împart în două grupe:

- documente primare periodice – editoriale, reviste, ziare, publicații etc.;

- documente primare tradiționale – cărți, broșuri,publicații ale unor instituții și organisme

naționale și internaționale;


25

- documente primare speciale – brevete de invenții, teze de doctorat, standarde etc.;

- documente de evidență a faptelor empirice – evidență contabilă și statistică, evidență

operativă, analize, expertize etc.

Documentele secundare – sunt rezultatul prelucrării documentelor primare în vederea

facilitării muncii cercetătorului de identificare, selecție și de utilizare a documentelor primare.

Documentele secundare se clasifică în:

- documente secundare periodice – reviste de referate, reviste de titluri etc.;

- documente secundare neperiodice – enciclopedii, dicționare, sinteze bibliografice etc.

Documentele terțiare – sunt acelea care rezultă din prelucrarea documentelor secundare.

Documentele terțiare sunt: culegeri de traduceri, bibliografii, sinteze de referate etc.

Distincția dintre documentele terțiare și documentele secundare nu are mare importanță

pentru cercetători decât în fazele incipiente ale documentării și aceasta numai în scop de

informare și selectare a documentelor primare.

Exemplu:

Atunci când se folosesc ca sursă de documentare cărţile, o sursă primară este o ediţie

originală sau o ediţie critică a operei în discuţie, dar:

o traducere nu este o sursă: ci doar un mijloc pentru a atinge într-un mod limitat ceva

ce nu se găseşte la îndemâna cercetătorului;

o antologie nu este o sursă: este un amestec de surse, care poate fi util doar ca primă

aproximare;

referatele asupra unei cărți făcute de alţii, fie ele şi integrate cu foarte ample citate,

nu sunt o sursă: sunt cel mult surse secundare.

Există însă, diverse feluri în care o sursă poate fi considerată primară sau secundară, în

funcție specificul obiectului de cercetat.Astfel, dacă se dorește studierea declaraţiei de

independenţă a Statelor Unite, unica sursă primară este documentul autentic, dar poate fi

considerată o sursă primară şi o bună fotocopie sau textul elaborat în mod critic de un istoric.

Așașdar, termenul de "primar" şi "secundar" depinde de unghiul din care este privită

lucrarea de cercetare.

Unicul lucru ce trebuie evitat este a cita autorul prin citarea făcută de un altul!

Cele patru categorii de documente se explorează și se utilizează cu ajutorul unor

instrumente specifice fiecărei etape interne de documentare, pe care le prezentăm în continuare:

a) În etapa informării se apelează la următoarele mijloace: reviste, cataloage,

bultine de informare etc. în rândul acestora, un rol special revine cataloagelor.

Catalogul este o listă de date de identificare care cuprinde toate sau o parte apreciabilă

din fondul de documente al unei unități specializate. Această listă este elaborată pe baza unor

principii care facilitează identificarea lucrărilor științifice de care are nevoie cercetătorul.

Inspectarea preliminară a cataloagelor permite elaborarea unei liste inițiale a bibliografiei

(bibliografia de plecare).

b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente: fișa

bibliografică, explorarea globală a sursei și referatul documentelor.


26

Fișa bibliografică este un instrument de culegere a sursei documentare care cuprinde

informații generale despre sursă, cum sunt: numele autorului, titlul lucrării, denumirea editurii,

locul apariției, anul apariției, numărul de pagini.

Alcătuirea fișei bibliografice trebuie să respecte următoarele reguli:

- Numele autorului se notează începând cu numele de familie și apoi prenumelui;

- Nu se admit prescurtări ale numelui autorului, în afara celor care se fac de către autor

însuși;

- Titlul volumului sau studiului se notează în întregime, fără nicio schimbare sau

prescurtare. Dacă lucrarea este tipărită într-o limbă străină, titlul se trece în limba respectivă,

eventual și cu traducerea în limba română (între paranteze drepte);

- Fișa bibliografică pentru un volum se alcătuiește după indicațiile conțiunte în pagina de

titlu a cărții (nu pe copertă sau pe cotorul cărții), chiar dacă s-au strecurat greșeli; dacă locul și

anul apariției cărții nu se cunosc, în fișa bibliografciă se va menționa sine anno (fără an) sau f.a.;

sine locco (fără loc) sau f.l;

Explorarea globală a sursei este o tehnică specifică de muncă intelectuală, deosebit de

prețioasă în toate cazurile, dar mai ales atunci când volumul de documentare este prea mare, iar

timpul nu permite un studiu aprofundat

Explorarea globală presupune:

- O lectură rapidă, limitată, în principal a cuprinsului, a prefației, a rezumatului sau lectura

”în diagonală” a unor pagini;

- Sesizarea mesajului, a menirii lucrării, poziția de principiul a autorului, soluția avansată;

ce reprezintă ea în raport cu alte soluții, alte cărți alți autori.

c) În etapa studierii surselor se folosesc următoarele instrumente: note de

lectură, referate documentare, referatele documentare de sinteză.

Notele de lectură pot lua forme concrete foarte diferite, și anume: rezumat, conspect,

adnotări, extrase și citate.

Referatul documentar reprezintă o prezentare sumară a conținutului unei sinfure surse

bilbliografice și anume: caracterul sursei (teoretic, metodologic etc.); documentar-informativ pe

care îl conține; rezultate, concluzii, soluții si propuneri.

Referatul documentar de sinteză sintetizează conținutul mai multor surse documentare

și, în acest caz, se cere asigurat un spirit critic corect asupra ideilor autorilor o dată cu alte date și

informații utile privind anul apariției, ediția, editura și editorul, date despre autor, alte lucrări ale

acestuia.

d) În etapa utilizării documentației științifice se distribuie întreaga informație

pe parcursul tematicii lucrării pentru a putea confrunta teoria economică cu datele

empirice, pentru susținerea, confirmarea sau infirmarea unor ipoteze, pentru

formularea concluziilor și soluțiilor, ca și pentru definitivarea planului de redactare a

lucrării.

În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul trebuie să poată realiza o

ierarhie a acestora și a autorilor în ceea ce privește contribuțiile sau minusurile, metodele de

cercetare, lacunele acestora și ale datelor. Toate acestea sunt posibile numai dacă cercetătorul

realizează confruntarea autorilor și surselor, a ideilor, dacă se asigură compatibilitatea și

comparabilitatea datelor etc.


27

În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă măsura documentării.

3.1.3. Citarea bibliografică

În cadrul lucrărilor de cercetare ştiinţifică se impune identificarea surselor care au

generat ideile expuse sau din care au fost preluate citate mai lungi sau mai scurte. Prezentarea

acestor surse garantează autorului că nu va fi acuzat de plagiat şi permite cititorilor ca pornind de

la referinţa din cadrul lucrării să studieze şi alte lucrări aflate în relaţie cu tema prezentată. Unul

dintre stilurile cele mai frecvent utilizate pentru citarea bibliografică este stilul Harvard, pe care

îl prezentăm în cadrul acestei secţiuni.

În practică există mai multe sisteme de citare, însă câștigă tot mai mult teren sistemul

Harvard care se generalizează ca urmare a unei serii de avantaje: relevă cu pregnanță lucrările

citate și data apariției lor, permite revizuirea bibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau

renunțarea la unele trimiteri bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitatea citării

de mai multe ori a aceleiași lucrări bibliografice, indicându-se o singură dată autorul și lucrarea,

asigură o viziune de ansamblu, lămuritoare asupra bibliografiei întregii lucrări.

Identificarea surselor bibliografice atât în interiorul textului cât şi la finalul lucrării la

secţiunea Bibliografie / Referinţe.

Citările în interiorul textului trebuie să aibă în vedere următoarele:

1 Fragmentele, obiect de analiză interpretativă, trebuie citate cu o rezonabilă amploare.

2 Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se coroborează cu ori

confirmă o afirmaţie a cercetătorului.

Aceste două reguli implică anumite concluzii evidente. În primul rând, dacă fragmentul

de analizat depăşeşte o jumătate de pagină, aceasta înseamnă că ceva nu funcţionează: ori s-a

delimitat o unitate de analiză prea vastă şi deci nu poate fi comentat punct cu punct, ori mai

curând nu este vorba despre de un fragment, ci despre un text întreg.

3 Citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat sau cel puţin ca fragmentul

să nu fie precedat şi urmat de expresii critice.

4 Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită ori manuscrisă. Această

recunoaştere se poate face în diverse moduri:

Inserarea numelui autorului/autorilor în narațiune și între paranteze

a anului de apariție a lucrării la care se face trimitere.

Exemplu: Emile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.

Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât și a anului de

apariție a lucrării.

Exemplu: Așa cum s-a afirmat faptele sociale trebuie tratate ca lucruri. (Durkheim 1895).

Trimiterea la o notă de subsol, mai ales când e vorba de un autor

numit pentru întâia oară;

Dacă trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lucrării,

acest lucru va fi marcat prin notarea capitolului, a paginii sau a paginilor imediat

după anul de apariție a lucrării consultate.

Exemplu: Întrebându-se ce este un fapt social, Emile Durkheim (1985, Cap. 1) răspunde:............


28

Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este

parafrazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lucrare și se

include între ghilimele.

Dacă citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini

(sfârșitul uneia și începutul următoarei) sau când se citează un studiu dintr-o

revistă, se specifică acest lucru prin trecerea numărului respectivelor pagini

precedate de ”pp”.

5. Un citat nu trebuie să depășească 28 de rânduri de text, iar pe o pagină de manuscris

se recomandă să nu fie mai mult de două – trei citate scurte. De asemenea, se recomandă ca

citatele care depășesc 40 de cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un

sigur rând, păstrându-se un spațiu de mărimea alineatului la dreapta și la stânga citatului. Unii

autori sugerează să procedăm astfel și atunci când citatul pe care vrem să-l folosim depășește

patru rânduri.

6. Ciatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină lasă impresia că

autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a reușit sau nu și-a propus să desprindă ideea de

cuvinte. În situația în care citatele depășesc 28 de rânduri este bine să fie prezentate într-o

”casetă”.

7. O lucrare citată poate avea mai mulți autori. Când sunt doi autori, fără excepție, se

menționează numele amândorura. Dacă lucrarea citată are până la șase autori, regula prevede ca

prima dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să se menționeze numele primului

autor, umat de abrevierea și alții = et. al. sau și colab. = și colaboratorii. Între ultimul și

penultimul autor se introduce conjuncța și.

8. Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui lucru se face prin

menționarea după numele lor, între paranteze, a calității (coord.).

9. În redactarea unui studiu se fac uneori trimiteri la institute de cercetare, la organizații

guvernamentale sau internaționale. Prima oară când cităm se trece denumirea instituției, pentru

ca în citările ulterioare să se treacă doar inițialele.

10. Se poate întâmpla, mai rar, ca textul citat să aibă autor anonim: în citare se arată

acest fapt, precizând ”anonim”, după care se face datarea.

11. Se întâlnesc și situații în care același autor a abordat aceeași temă la care vrem să ne

referim în mai multe lucrări, apărute în ani diferiți. După numele autorului în paranteză se trec, în

ordine cronologică, anii de apariție a respectivelor contribuții

Ex: Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975,1982,1986) a abordat diferite probleme de metodologie

a cercetării.

12. Dacă aceeași temă a fost abordată de mai mulți autori, dar la anumite intervale de

timp, îi includem într-o singură paranteză, ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele

fiecăruia, anul publicării volumului pe care îl avem în vedere.

Ex: Ipoteza ....... a fost verificată în numeroase cercetări (Abate, 1967; Mackie, 1973; Schumab, 1966).

13. În cazul în care se fac mai multe citări de pe aceeași pagină a unei lucrări, după o

primă citare realizată potrivit regulilor prezentate, următoarele se pot face fie astfel: Numele

autorului, precizarea Op. Cit. (opere citate), pagina, fie: Numele autorului, ibidem. Ibidem

înseamnă în același loc şi se poate folosi numai atunci când vrem să repetăm exact citatul notei

precedente.

Ex: Wilson, Op. Cit., p.161 sau Wilson, ibidem


29

14. Uneori, nu avem acces la o lucrare de referinţă, dar o găsim citată sau descoperim un

citat din ea într-o altă lucrarea a unui alt autor. Riguros şi moral este a se recunoaşte că se

foloseşte o informaţie "de mâna a doua", menţionând după numele autorului: "citat de", "după"

sau apud, notând din ce lucrare am preluat citatul. În lista bibliografică se vor trece însă ambele

lucrări.

15. Citatele trebuie să fie fidele. Dacă autorul citat, deşi demn de menţionat, face o

eroare evidentă, de stil sau de informaţie, trebuie respectată eroarea sa, dar semnalată cititorului

cel puţin printr-o paranteză pătrată de acest tip: [sic].

În ceea ce priveşte elaborarea listei de referinţe/bibliografiei, prezentăm în continuare

regulile sistemului Harvard sunt următoarele, pentru cele mai frecvente tipuri de surse citate:

1. Includerea în lista de referinţe a unei cărţi se face după următoarea regulă

de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul

cărţii cu fonturi italice, Ediţia, Editura, locul publicării.

Ex: Parvu, I 2009, Perfecţionarea managementului în învăţământul superior din perspectiva cerinţelor

ergonomice, Editura Universitară, Bucureşti

2. Includerea în lista de referinţe a unui capitol dintr-o carte se face după

următoarea regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul

capitolului', în Editorul(ii) - nume de familie şi iniţiala prenumelui, Titlul cărţii cu fonturi

italice Ediţia, Editura, locul publicării, paginile

3. Includerea în lista de referinţe a unei lucrări prezentate în cadrul unei

conferinţe se face după următoarea regulă de redactare:


lucrării', Titlul volumului în care s-au publicat lucrările conferinţei Editura, locul

publicării, paginile

Ex: Pârvu, I 2007, 'Educational Management – Main Factor in University Performance Increasing', The

Knowledge Based Organization - Conference Proceedings, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 105

– 112

4. Includerea în lista de referinţe a unui articol dintr-o revistă se face după

următoarea regulă de redactare:


articolului', Numele revistei, Volumul, Numărul, paginile

Ex: Ipate, D.M. 2009, 'Management valuation as an intangible asset', UPB Scientific Bulletin - Series D, Vol.

71, Iss.3, p. 107 – 124.

5. Includerea în lista de referinţe a unui articol preluat de pe o pagină web

se face după următoarea regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul

articolului, Editorul (dacă este disponibil), Locul publicării (dacă este disponibil), data la

care a fost văzut articolul, URL


30

Ex: Smidt, H. & Sursock, A. 2011, Engaging in Lifelong Learning: Shaping Inclusive and Responsive

University Strategies, EUA Publications, vizualizat la: 05.08.2012, http://www.eua.be

O situație des întâlnită în cadrul lucrărilor științifice este cea a parafrazelor. A parafraza

înseamnă a repeta cu cuvintele proprii gândirea autorului – parafrazele nu se înclud între

ghilimele. În elaborarea parafrazelor trebuie multă atenție pentru a nu face, de fapt, un plagiat.

Exemplu:

1. Text original:

Univeristăților li se cere acum să funcționeze pentru formarea profesională a studenților – este vorba despre

organizarea universităților bazându-se prioritar pe necesitățile individuale ale cursantului și nu pe interesele

profesorului sau ale instituției.Din această perspectivă universitățile trebuie să îi înzestreze pe absolvenți cu abilități

necesare ocupării unui loc de muncă în contextul noilor condiții și cerințe economico-sociale. De asemenea, să le

ofere acestora posibilitatea de a studia în mod permanent, de-a lungul întregii vieți oferindu-i studentului

oportunitatea de a decide ce, când, unde și cum să învețe și transformându-l pe profesor din sursă de cunoștințe în

ghid, îndrumător, moderator al procesului de instruire.

2. Parafrază corectă:

Există numeroase opinii care susțin necesitatea implicării active a universităților în formării studenților pentru

integrarea pe piața muncii, deoarece acesta este interesul fundamental al absolventului de studii superioare.

Totodată, o dată încheiate studiile universitare, nu înseamnă că absolventul nu va mai reveni în ”școală”, deoarece

economia cunoașterii presupune învățarea de-a lungul întregii vieți, iar universitățile trebuie să ofere această șansă

prin adaptarea permanentă la nevoia de a învăța a persoanelor active pe piața muncii.

3. Falsă parafrază - plagiat:

Să avem în vedere faptul că univeristățile trebuie să funcționeze pentru formarea profesională a studenților –

adică trebuie să se bazeze prioritar pe necesitățile individuale ale cursantului și nu pe interesele profesorului sau ale

instituției.Astfel, universitățile trebuie să îi înzestreze pe absolvenți cu abilități necesare ocupării unui loc de muncă

în contextul noilor condiții și cerințe economico-sociale. De asemenea, să le ofere acestora posibilitatea de a studia

în mod permanent, de-a lungul întregii vieți oferindu-i studentului oportunitatea de a decide ce, când, unde și cum să

învețe și transformându-l pe profesor din sursă de cunoștințe în ghid, îndrumător, moderator al procesului de

instruire.

În ceea ce privește notele de subsol, facem o serie de precizări referitoare la utilizarea

acestora:

- Trebuie folosite cu justă măsură;

- Trebuie folosite atunci când indicarea în text a sursei citate ar face lectura dificilă;

- Notele de subsol trebuie să se regăsească și în lista de referințe/bibliografia finală;

- Notele pot fi folosite pentru a introduce un citat de întărire care în text ar fi

deranjat;Notele pot fi folosite pentru a nu îngreuna textul cu observaţii care, oricât de

importante ar fi, sunt periferice în raport cu subiectul şi nu fac decât să repete dintr-un

punct de vedere diferit ceea ce s-a spus deja;

- Notele pot fi folosite pentru corectarea afirmaţiilor din text;

- Notele pot fi folosite pentru a traduce în limba în care este scrisă lucrarea un citat care era

esenţial să fie dat în limba străină

Notele de subsol nu trebuie niciodată să fie foarte lungi, altminteri este un apendice, care trebuie

numerotat și inserat la sfârșitul lucrării.

http://www.eua.be/


31

3.2. Formularea problemei de cercetare

Problemele se află peste tot în jurul nostru. Natura umană este atât de complicată, încât o

problemă rezolvată pentru un individ poate să mai existe pentru un alt individ, o problemă

rezolvată pentru o clasă / școală / profesor / situație / sistem / timp etc. rămâne o problemă pentru

o altă clasă / școală / profesor / situație / sistem / oră sau o problemă rezolvată pentru moment

poate să reapară peste o perioadă de timp. Însă pentru a rezolva problema sau a face cercetare

trebuie, mai întâi, să delimităm problema.

Selectarea problemei nu este primul pas în cercetare, însă identificarea problemei este

primul pas în cercetare. Selectarea problemei este guvernată de gândirea reflectivă. Este greșit

să credem că identificarea unei probleme înseamnă selectarea unui subiect de cercetare sau

afirmarea problemei.

Un subiect sau o afirmație a problemei și problema cercetării nu sunt sinonime, ci sunt

incluzive. Problema se referă la funcționarea ariei mai largi a domeniului studiat, în timp ce un

subiect sau un titlu sau o declarație a problemei este o declarația verbală a problemei. Subiectul

este definirea problemei care delimitează sau punctează sarcina unui cercetător.

În practica obișnuită a unui cercetător subiectul studiului este selectat din diferite surse, în

special din rezumatele cercetării. Ei nu identifică problema, însă crează o problemă pe baza

subiectului. Rezultă că ei nu au nici o implicare activă în activitățile lor de cercetare, indiferent

de ce fac, fac mecanic.

O problemă poate fi definită ca fiind un obstacol care ne împiedică calea, un obstacol în

calea satisfacerii unei nevoi.

Definirea unei probleme înseamnă a pune un gard în jurul ei, pentru a o separa cu

distincție atentă de întrebările similare din situații de necesitate.

O problemă există atunci când nu există un răspuns disponibil la aceeași întrebare.

Pentru a defini o problemă este necesar să precizezi în detaliu și cu exactitate fiecare

întrebare și întrebare subordonată care urmează a primi răspuns, trebuie stabilite limitele

investigației. În mod frecvent, este necesar să se revizuiască studiile anterioare pentru a

determina exact ce se poate face. Uneori este necesar să se formuleze punctul de vedere sau

teoria educațională pe care se bazează ancheta. Dacă se fac anumite ipoteze, ele trebuie

menționate explicit.

Pentru a identifica o problemă de cercetare trebuie urmate următoarele etape:

Etapa I. Determinarea domeniului de cercetare în care un cercetător este dornic să facă

munca de cercetare.

Etapa II. Cercetătorul trebuie să cunoască foarte bine domeniul în care va efectua cercetare

sau acesta ar trebui să fie domeniul specializării sale.

Etapa III. El ar trebui să revizuiască cercetarea desfășurată în domeniul respectiv pentru a

cunoaște tendința recentă.

Etapa IV. Pe baza recenzărilor cercetărilor în domeniu, ar trebui să ia în considerare

domeniul prioritar al studiului/cercetării.

Etapa V. El trebuie să facă o analogie în identificarea unei probleme sau să-și folosească

experiența personală în domeniu pentru localizarea problemei. Un cercetător poate solicita

ajutorul unui supervizor sau expert în domeniului.

Etapa VI. El trebui să menționeze aspectul specific al problemei care trebuie investigat.

Sursele unei probleme pot fi multiple și pot fi clasificate astfel:

Clasa, școala, casa, comunitatea și alte agenții de educație sunt surse evidente.

Dezvoltările sociale și schimbările tehnologice produc în permanență noi probleme și

oportunități de cercetare.


32

Cercetărilor anterioare, cum ar fi enciclopediile de rezumate educaționale, buletine de

cercetare, rapoarte de cercetare, reviste de cercetare, dizertații și multe publicații similare,

sunt surse bogate de probleme de cercetare.

Cartea de sarcini, sarcini speciale, rapoarte și lucrări pe termen scurt vor sugera alte domenii

de cercetare necesare.

Discuții - discuțiile în clasă, seminarele și schimbul de idei cu membrii facultății - colegii și

studenții vor sugera multe probleme de stimulare care trebuie rezolvate, relații profesionale

strânse, discuțiile academice și climatul academic constructiv sunt oportunități deosebit de

avantajoase.

Atitudinea de a adresa întrebări: O atitudine interogantă față de practicile predominante și

experiența academică orientată spre cercetare va promova în mod eficient conștientizarea

problemelor.

Cea mai comună sursă a unei probleme este consultarea experților din domeniu. Aceștia pot

sugera cele mai semnificative probleme ale domeniului.

Cu toate că problemele de cercetare nu ar trebui să fie atribuite sau nu ar trebui să fie

propuse și alocate de către un ghid, consultarea celui mai experimentat membru al facultății sau

al unui cercetător bun este de dorit în astfel de situații.

Pentru a fi luată în considerare, o problemă de cercetare ar trebui să întrunească

următoarele cerințe:

1. O problemă ar trebui să se refere la relația dintre două sau mai multe variabile.

2. Trebuie să se precizeze "în mod clar și lipsit de ambiguitate forma în cauză".

3. Ar trebui să fie supusă testelor empirice.

Respectarea acestor criterii în stabilirea unei probleme va conduce la o idee clară și

concisă a ceea ce vrea cercetătorul să facă. Aceasta stabilește cadrul pentru o planificare

ulterioară a cercetării.

Obiectivele ipotezelor despre problemă:

1. Pentru a face munca de cercetare fezabilă.

2. Delimitarea domeniului de aplicare a problemei.

3. Pentru a stabili cadrul de referință adecvat.

Aspecte de delimitare a unei probleme:

1. Delimitarea variabilelor care ar trebui să fie menționate clar în problemă.

2. Delimitarea zonei sau nivelui: nivel primar, secundar, colegiu sau universitar.

3. Delimitarea dimensiunii eșantionului, luând în considerare timpul, energia și banii.

4. O problemă trebuie să ia în considerare numai cea mai bună metodă.

5. Delimitarea la cel mai bun instrument disponibil pentru măsurarea variabilei.

6. Delimitarea la tehnicile cele mai potrivite.

7. Alte delimitări specifice unei probleme.

Dat fiind că delimitările de mai sus îi ajută pe cercetători să realizeze studiul, rezultatele

studiilor se limitează și la aceste delimitări.

Atunci când se analizează o problemă, un cercetător trebuie să se întrebe o serie de

întrebări despre el. Acestea sunt utile în evaluarea problemei pe baza adecvării personale a

cercetătorului și a valorii sociale a problemei.

În ceea ce privește evaluarea unei probleme de cercetare propusă, trebuiesc luate în

considerare următoarele întrebări, la care aceasta trebuie să răspundă afirmativ înainte ca studiul

să fie luat în considerare:

1. Este problema cercetată?

2. Problema este nouă/de actualitate?

3. Problema este semnificativă?

4. Este problema fezabilă pentru cercetătorul particular?

Pentru a fi fezabilă, o problemă ar trebui să fie de acord cu următoarele:


33

a) Competențele de cercetare ale cercetătorului

b) Interesul și entuziasmul cercetătorului

c) Analiza financiară în proiect

d) Fondul de timp pentru proiect

e) Considerații administrative în proiect.

3.3. Identificarea variabilelor

Variabila este un concept care poate lua diferite valori cantitative. De exemplu; înălțime,

greutate, venit, vârstă etc. Principalul obiectiv al studiului științific este de a analiza relația

funcțională a variabilelor. O variabilă este o cantitate care poate varia de la un individ la altul.

Cantitatea care poate varia de la o persoană la alta.

Variabila poate fi definită ca fiind orice caracteristică sau aspect al unui eveniment,

funcție sau proces care, prin prezența și natura sa, afectează un alt eveniment sau proces care este

studiat.

Variabilele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:

Variabilă continuă: este aceea ce presupune orice valoare numerică într-un anumit

interval.

o Variabilă discretă: este o variabilă pentru care valorile individuale intră pe scară doar cu

decalaje distincte este numită variabilă discretă.

o Variabila dependentă sau variabila criteriu. Dacă o variabilă depinde sau este o

consecință a alteia, aceasta este denumită variabilă dependentă. Variabila criteriu este

baza pe care se studiază eficacitatea variabilei experimentale.

o Variabilă independentă sau variabilă experimentală. Variabila care este antecedentă la

variabila dependentă este denumită variabilă independentă. Variabila a cărei efect este

cunoscut se numește variabilă experimentală.

o Variabila controlată. Eficacitatea unei variabile experimentale este examinată prin

compararea cu alte variabile, cunoscute ca variabile controlate.

o Variabila confuzionistă. Acele aspecte ale studiului sau eșantionului, care ar putea

influența variabila dependentă (măsurile de rezultat) și ale căror efecte pot fi confundate

cu efectele variabilei independente. Acestea sunt de două tipuri: variabila de intervenție și

variabilă externă.

o Variabila de intervenție. Există o serie de variabile abstracte în experimentele

educaționale / sociale, care intervin în efectul variabilei experimentale sau criteriului.

Pentru controlul intervenției variabile trebuie să se utilizeze un proiect de cercetare

adecvat. Intervențiile variabile sunt greu, dacă nu imposibil, de observat deoarece au de

obicei legătură cu sentimentele unui individ, cum ar fi plictiseala, stresul, oboseala,

entuziasmul etc. Pe de altă parte, variabila externă este mai ușor observată sau măsurată

și astfel este mai ușor de controlat.

o Variabila externă. Variabilele independente care nu sunt legate de scopul studiului, dar

care pot afecta variabila dependentă, sunt denumite variabile străine/externe. De

exemplu, să presupunem că cercetătorul dorește să testeze ipoteza că există o relație între

venitul de care dispun copiii în realizarea studiilor sociale și concepția lor despre sine.

Aici conceptul de sine este variabilă independent și realizarea în studiul social este

variabilă dependentă. Inteligența poate afecta, de asemenea, realizarea studiilor sociale;

dar deoarece nu are legătură cu scopul studiului efectuat de cercetător, acesta va fi

denumit variabilă străină/externă. Indiferent de efectul observat asupra variabilei

dependente ca rezultat al variabilei (variabilelor) străine, acesta este tehnic descris ca o

"eroare experimentală".

Un studiu trebuie să fie întotdeauna proiectat astfel încât efectul asupra variabilei dependente

să fie atribuit în întregime variabilelor independente și nu unor variabile străine. Când variabila


34

dependentă nu este liberă de influența variabilelor străine, relația între variabila dependentă și

cea independentă se spune că este confunzată de o variabilă (e) străină.

Variabila externă poate fi controlată prin eliminarea variabilei care cauzează distragerea

atenției. Ea poate fi eliminată prin selectarea cazurilor cu caracteristici uniforme și prin

randomizare.

o Variabilă organică. Există câteva variabile care nu pot fi manipulate. Ele sunt

acceptate de către cercetător așa cum sunt ele. Sunt nivele de inteligență, sex, nivel de

clasă și altele asemenea. Cercetătorul poate clasifica subiecții în funcție de sex, dar nu

poate modifica pentru a se potrivi condiției sale de cercetare. Dacă un cercetător

încearcă să compare băieții și fetele cu anumite sarcini de învățare, orice diferențe ar

putea fi atribuite diferențelor de sex, dar nu neapărat. Diferențele dintre băieți și fete

ar putea fi cauzate de diferențele dintre inteligență, formare, motivare sau o mulțime

de alte condiții prezente în toate ființele umane și nu neapărat la diferențele biologice

dintre sex. Acele variabile care nu pot fi manipulate și care nu pot să indice relațiile

cauzale sunt numite variabile organice.

3.4. Construirea ipotezelor

Cuvântului ipoteză este compus din două cuvinte - Hipo + Teză. "Hypo" înseamnă

tentativă sau supusă verificării. "Teza" înseamnă o declarație privind soluționarea problemei.

Astfel, sensul literal al termenului ipoteza este o afirmație a tentativei cu privire la rezolvarea

problemei. Ipoteza oferă o soluție a problemei care urmează să fie verificată empiric și bazată pe

unele rațiuni.

În stadiul cel mai elementar, ipoteza poate fi orice idee gînditoare, imaginativă, care

devine o bază pentru investigații ulterioare.

O ipoteză este o afirmație acceptată temporar ca fiind adevărată în lumina a ceea ce este,

atunci cunoscut, despre un fenomen și este folosit ca bază pentru acțiune în căutarea unui adevăr

nou; când ipoteza este pe deplin stabilită poate lua forma unor fapte, principii și teorii.

Natura ipotezei:

(i) Conceptuală: atunci când o serie de elemente conceptuale sunt implicate în formularea

ipotezei.

(ii) Declarativă: Este o expresie verbală a ideilor și conceptelor. Nu este doar o idee

mentală, ci în formă verbală, ideea fiind suficient de bine conturată pentru a fi verificată

empirică.

(iii) Ipoteza reprezintă o tentativă de conectare dintre două sau mai multe variabile.

(iv) Orientată spre viitor: Ea se referă la verificarea viitoare nu la faptele și informațiile

din trecut.

(v) Pivotul unei cercetări științifice: Toate activitățile de cercetare sunt concepute pentru

verificarea ipotezelor.

Funcții ale ipotezei:

H.H. Mc Ashan a menționat următoarele funcții ale ipotezei;

1. Este o soluție temporară a unei probleme cu un anumit adevăr care permite unui

cercetător să-și înceapă lucrările de cercetare.

2. Oferă o bază în stabilirea specificului pentru ce să studieze și poate oferi soluții

posibile pentru această problemă.

3. Poate duce la formularea unei alte ipoteze.

4. O ipoteză preliminară poate lua forma unei ipoteze finale.


35

5. Fiecare ipoteză oferă cercetătorului o declarație clară care poate fi testată în mod

obiectiv și acceptată sau respinsă și conduce la interpretarea rezultatelor și la tragerea

concluziilor care au legătură cu scopul inițial.

6. Delimitează domeniul anchetei.

7. Sensibilizează cercetătorul astfel încât el să poată lucra selectiv și să aibă o abordare

foarte realistă a problemei.

8. Oferă mijloace simple pentru colectarea dovezilor de verificare.

Importanța unei ipoteze:

o Ochii anchetatorului: îndrumând investigatorul în investigații suplimentare, servește ca

ochi al anchetatorului pentru a căuta răspunsuri la ipoteza adoptată.

o Concentrează cercetarea: Fără ipoteze, o cercetare este o cercetare nefocusată și rămâne

ca o rătăcire empirică aleatorie. Ipoteza servește ca o legătură necesară între teorie și

investigație.

o Obiective clare și specifice: Un set de ipoteze bine gândit plasează obiective clare și

specifice înaintea cercetătorului și îi oferă o bază pentru selectarea procedurii de

eșantionare și de cercetare pentru a atinge aceste obiective.

o Stabilește legături: o ipoteză îndeplinește funcția importantă de a conecta faptele și

informația aferente și de a le organiza în întregime.

o O ipoteză servește ca un far puternic care luminează calea pentru munca de cercetare.

o Oferă direcții de cercetare și împiedică revizuirea literaturii irelevante și colectarea de

date utile sau în exces.

o Permite cercetătorului să înțeleagă cu mai multă claritate problema și ramificația sa.

o Este un instrument de cercetare indispensabil, deoarece construiește o punte între

problema și locația dovezilor empirice care ar putea rezolva problema.

o Oferă investigatorului cel mai eficient instrument de explorare și explicare a faptelor

necunoscute.

o Oferă o lucrare cadru pentru a trage concluzia.

o Stimulează investigatorul pentru cercetări viitoare.

Formele pe care le poate îmbrăca o ipoteză:

(1) Sub formă de întrebări:

O ipoteză declarată ca o întrebare reprezintă cel mai simplu nivel de observație empirică. Nu

corespunde majorității definițiilor ipotezelor. Aceasta este foarte des întâlnită. Există cazuri de

investigație simplă care pot fi implementate în mod adecvat prin ridicarea unei întrebări, mai

degrabă decât prin dihotomizarea formelor de ipoteză în categorii acceptabile / respinse.

(2) Sub forma afirmației declarative:

O ipoteză dezvoltată ca o afirmație declarativă prevede o relație anticipată sau o diferență între

variabile. Un astfel de cercetător care a formulat această ipoteză, a examinat dovezile existente,

care l-au condus să creadă că o diferență poate fi anticipată ca probe suplimentare. Este pur și

simplu o declarație a efectului variabilelor independente asupra variabilei criteriu.

(3) Ipoteza direcțională:

O ipoteză direcțională indică o direcție așteptată în relația sau diferența dintre variabile. Acest tip

de cercetător care a formulat o astfel de ipoteză pare mai sigur de dovezile anticipate. Dacă se

caută o ipoteză sustenabilă este interesul general al cercetătorului, această ipoteză este mai puțin

sigură decât celelalte, deoarece dezvăluie două condiții posibile. Mai întâi că problema căutării

unei relații între variabile este atât de evidentă încât nu este nevoie deloc de dovezi suplimentare.

În al doilea rând, cercetătorul a examinat foarte bine variabilele, iar dovezile disponibile susțin

declarația privind un anumit rezultat anticipat.

(4)Ipoteza non-direcțională sau ipoteza nulă


36

Această ipoteză este menționată în forma nulă, respectiv, ea este sub forma unei afirmații

conform căreia nu există nici o relație sau nicio diferență între variabile. Ipoteza nulă este o

ipoteză statistică testabilă în cadrul teoriei probabilității. Este o formă non-direcțională de

ipoteză. Ipoteza non-directională este cunoscută sub numele de ipoteză nulă, deoarece "anulează"

argumentul pozitiv al constatărilor sau afirmația non-direcțională a generalizării. Este de

asemenea denumită ipoteză statistică sau zero, deoarece neagă existența oricăror principii

sistematice în afară de efectul șansei.

Formularea unei ipoteze testabile

O ipoteză slab selectată sau prost redactată poate împiedica următoarele:

(i) obținerea de date pertinente suficiente,

(ii) tragerea concluziilor și generalizărilor;

(iii) aplicarea anumitor metode statistice în analiza rezultatelor.

Ipoteza este nucleul central al studiului care direcționează selecția datelor care trebuie

colectate, proiectarea experimentală, analiza statistică și concluziile trase din studiu.

Baza fundamentală a ipotezei

Cercetătorul abordează realitatea pe două nivele:

1. Nivelul operațional. La nivel operațional, cercetătorul trebuie să definească evenimentele în

termeni observați pentru a opera cu realitatea necesară cu scopul de a efectua cercetări.

2. Nivelul conceptual. La nivel conceptual, cercetătorul trebuie să definească evenimentele din

punct de vedere al comunității subiacente cu alte evenimente. Formularea unei ipoteze necesită

foarte frecvent trecerea de la un nivel operațional sau concret la un nivel conceptual sau abstract.

Această mișcare la nivel conceptual permite ca rezultatul să fie generalizat dincolo de condițiile

specifice ale unui anumit studiu și astfel să fie aplicabil mai larg.

Cercetarea necesită abilitatea de a trece de la nivelul operațional la cel conceptual și

invers. Această abilitate este necesară nu numai pentru construirea de experimente, ci și pentru

aplicarea constatărilor lor. Procesul de realizare a contrastelor conceptuale între programul

operațional se numește conceptualizare sau dimensionalizare.

Dificultăți în formularea unei ipoteze utile Trecerea de la nivelul operațional la cel conceptual și viceversa este un element critic al

procesului de cercetare-demonstrație. În formularea unei ipotezei, cercetătorii se pot confrunta cu

următoarele dificultăți:

1. Absența cunoașterii unui cadru teoretic clar.

2. Lipsa capacității de a folosi logic cadrul teoretic.

3. Lipsa cunoașterii tehnicii de cercetare disponibilă, care duce la imposibilitatea de a face

corectă ipoteza.


37

CAPITOLUL 4. COLECTAREA DATELOR ȘI SELECTAREA UNUI

EȘANTION

4.1. Metode de colectare a datelor

În alegerea metodei de colectare a datelor trebuie să se țină cont, de asemenea, de natura

cercetării – calitativă sau cantitativă. Cele mai multe metode de colectare a datelor pot fi utilizate

atât în cercetarea calitativă, cât și în cea cantitativă. Distincția se datorează în principal

restricțiilor impuse flexibilității, structurii, ordinii secvențiale, profunzimii și libertății pe care un

cercetător le are în utilizarea lor în timpul procesului de cercetare. Metodele cantitative

favorizează aceste restricții, în timp ce cele calitative pledează împotriva acestora.

Există două abordări majore în ceea ce privește colectarea de informații despre o situație,

o persoană, o problemă sau un fenomen. Când efectuați un studiu de cercetare, în majoritatea

situațiilor, trebuie să colectați informațiile solicitate, însă, uneori informațiile necesare sunt deja

disponibile și trebuie doar extrase. Pe baza acestor abordări ample privind colectarea de

informații, datele pot fi clasificate în:

- Date primare

- Date secundare

În figura 4.1. de mai jos sunt redate diferite metode de colectare a datelor.

Figura 4.1. Metode de colectare a datelor

Informațiile colectate utilizând prima abordare se presupune că sunt colectate din surse

primare, în timp ce sursele utilizate în a doua abordare sunt numite surse secundare.

Colectarea datelor utilizând surse primare

Pot fi utilizate mai multe metode pentru colectarea datelor primare. Alegerea unei metode

depinde de scopul studiului, de resursele disponibile și de aptitudinile cercetătorului. Există

momente în care metoda cea mai potrivită pentru atingerea obiectivelor unui studiu nu poate fi

utilizată din cauza constrângerilor cum ar fi lipsa de resurse și / sau competențele necesare. În

astfel de situații, trebuie cunoscute problemele pe care aceste limitări le impun calității datelor.


38

1. Observația este o modalitate de a colecta date primare. Observarea este o modalitate

deliberată, sistematică și selectivă de a urmări și de a asculta o interacțiune sau un fenomen care

are loc. Există multe situații în care observarea este cea mai potrivită metodă de colectare a

datelor; de exemplu, atunci când doriți să aflați despre interacțiunea într-un grup, studiați

modelele alimentare ale unei populații, verificați funcțiile efectuate de un lucrător sau studiați

comportamentul sau trăsăturile de personalitate ale unui individ. De asemenea, aceasta este

adecvată în situațiile în care informațiile complete și / sau exacte nu pot fi obținute prin

interogare, deoarece respondenții nu sunt cooperanți sau nu cunosc răspunsurile, deoarece este

dificil pentru ei să se detașeze de interacțiune.

Există două tipuri de observații:

a. observația participativă;

b. observația neparticipativă.

a. Observația participativă este atunci când, în calitate de cercetător, participați la

activitățile grupului observat în același mod ca și membrii săi, cu sau fără ca aceștia să știe că

sunt observați. De exemplu, ați putea dori să examinați reacțiile populației generale față de

persoanele din scaunele cu rotile. Puteți studia reacțiile lor, stând într-un scaun cu rotile. Sau ați

putea dori să studiați viața prizonierilor și să vă prefaceți că sunteți prizonieri pentru a face acest

lucru.

b. Observația non-participativă, pe de altă parte, este atunci când, în calitate de

cercetător, nu vă implicați în activitățile grupului, ci rămâneți un observator pasiv, urmărind și

ascultând activitățile sale și extragând concluzii din aceasta. De exemplu, ați putea dori să

studiați funcțiile efectuate de asistente medicale într-un spital. În calitate de observator, puteți

urmări și înregistra activitățile așa cum sunt acestea efectuate. După ce a făcut o serie de

observații, puteți trage concluzii cu privire la funcțiile pe care asistentele medicale le îndeplinesc

în spital. Orice grup ocupațional din orice domeniu poate fi observat în același mod.

Observațiile pot fi făcute în două condiții:

1. în mod natural;

2. în mod controlat.

Observarea unui grup în activitatea sa naturală, mai degrabă decât intervenția în

activitățile sale, este clasificată ca observare în condiții naturale. Introducerea unui stimul în

grup pentru a observa reacția se numește observație controlată.

Există multe modalități de înregistrare a observațiilor, cum ar fi:

1. Înregistrarea narativă - În această formă de înregistrare, cercetătorul înregistrează o

descriere a interacțiunii în cuvintele sale. Un astfel de tip de înregistrare se înscrie în mod clar în

domeniul cercetării calitative.

2. Folosind scale - Uneori, unii observatori preferă să dezvolte o scară, în scopul de a

evalua diferite aspecte ale interacțiunii sau fenomenului. Înregistrarea se face pe o scară

dezvoltată de observator / cercetător. O scară poate fi cu una, două sau trei direcții, în funcție de

scopul observării.

3. Înregistrare categoriale - Uneori, un observator poate decide să înregistreze observația

lui / ei folosind categorii. Tipul și numărul de categorii depind de tipul de interacțiune și de

alegerea observatorului cu privire la modul de clasificare a observației.

4. Înregistrarea pe dispozitive electronice - Observarea poate fi înregistrată și pe bandă

video sau pe alte dispozitive electronice și apoi analizată.

2. Interviul este o metodă frecvent utilizată de colectare a informațiilor de la oameni. În

multe domenii de viață, colectăm informații prin diferite forme de interacțiune cu ceilalți. Există

multe definiții ale interviurilor. Orice interacțiune, fie față în față sau în alt mod, între două sau

mai multe persoane cu scopul de a obține răspunsuri la anumite probleme ridicate de

intervievator, se numește interviu.


39

Interviul poate fi:

a. Nestructurat

b. Structurat

a. Puterea interviurilor nestructurate constau în libertatea aproape completă pe care o

oferă în ceea ce privește conținutul și structura. Sunteți liber să le ordonați în orice ordine doriți.

De asemenea, aveți libertate completă în ceea ce privește formularea pe care o utilizați și modul

în care explicați întrebările respondenților. Puteți să formulați întrebări și să ridicați întrebări cu

privire la urgența momentului, în funcție de ceea ce vi se întâmplă în contextul discuției.

Interviurile nestructurate sunt predominante atât în cercetarea cantitativă, cât și în cea calitativă.

b. Într-un interviu structurat, cercetătorul adresează un set predeterminat de întrebări,

folosind aceeași formulă și ordineaa întrebărilor specificate în programul de interviu. Un

program de interviu este o listă scrisă de întrebări, deschisă sau închisă, pregătită pentru a fi

utilizată de un intervievator într-o interacțiune persoană-persoană (aceasta poate fi față în față,

prin telefon sau prin alte mijloace electronice). Rețineți că un program de interviu este un

instrument de cercetare pentru colectarea de date, în timp ce intervievarea este o metodă

de colectare a datelor.

3. Un chestionar este o listă scrisă de întrebări, răspunsurile căre sunt înregistrate de

respondenți. Într-un chestionar respondenții au citit întrebările, au interpretat ceea ce este de

așteptat și apoi au notat răspunsurile. Singura diferență dintre un program de interviu și un

chestionar este că, în primul, intervievatorul adresează întrebările (și, dacă este necesar, le

explică) și înregistrează răspunsurile respondentului la un program de interviu, iar în cazul

chestionarelor răspunsurile sunt înregistrate de respondenții înșiși. Această distincție este

importantă pentru contabilizarea punctelor forte și a punctelor slabe ale celor două metode.

Un chestionar poate fi aplicat în moduri diferite, astfel:

- Chestionarul trimis prin poștă - Cea mai obișnuită abordare a colectării de informații este de

a trimite chestionarul respondenților potențiali prin poștă. Evident, această abordare

presupune să aveți acces la adresele lor.

- Aplicarea colectivă - una dintre cele mai bune modalități de administrare a unui chestionar

este obținerea unui public captiv, cum ar fi studenții într-o sală de clasă, persoanele care

participă la o funcție, participanții la un program sau oamenii adunați într-un singur loc.

Acest lucru asigură o rată foarte mare de răspuns, deoarece veți găsi puțini oameni care

refuză să participe la studiul dumneavoastră.

- Administrarea într-un loc public - Uneori puteți administra un chestionar într-un loc public,

cum ar fi un centru comercial, un centru de sănătate, un spital, o școală sau un pub. Desigur,

acest lucru depinde de tipul de populație de studiu pe care îl căutați și unde este probabil să

fie găsită. În mod obișnuit, scopul studiului este explicat potențialilor respondenți pe măsură

ce se apropie și se solicită participarea lor la studiu. În afara faptului că este ceva mai

consumatoare de timp, această metodă are toate avantajele administrării unui chestionar în

mod colectiv.

Construirea unui instrument de cercetare este un aspect extrem de importantă pentru un

proiect de cercetare deoarece tot ceea ce spuneți prin constatări sau concluzii se bazează pe tipul

de informații pe care le colectați și datele colectate depind în totalitate de întrebările pe care le

adresați respondenților dvs. Instrumentul de cercetare oferă contribuția la un studiu și, prin

urmare, calitatea și validitatea rezultatelor, constatările, depind doar de acesta.

Liniile directoare sugerate mai jos prezintă o abordare largă, în special pentru începători.

Principiul care stau la baza este acela de a asigura validitatea instrumentului dvs., asigurându-vă

că întrebările dvs. se referă la obiectivele studiului. Prin urmare, obiectivele definite clar joacă un

rol extrem de important, deoarece fiecare întrebare din instrument trebuie să provină din

obiectivele, întrebările de cercetare și / sau ipotezele studiului. Pentru a fi siguri de

corectitudinea și fiabilitatea unui instrument de cercetare ar trebui să fie respectată următoarea

procedură în patru etape:


40

Etapa I. Definirea în mod clar și listarea în mod individual a tuturor obiectivelor

specifice, întrebărilor de cercetare sau ipotezelor, dacă este cazul, care urmează să fie testate.

Etapa II Pentru fiecare obiectiv, întrebare sau ipoteză de cercetare, listarea tuturor

întrebărilor asociate la care se dorește răspuns prin intermediul studiului.

Etapa III Pentru fiecare întrebare identificată în etapa a II-a se enumerează informațiile

necesare pentru a răspunde la aceasta.

Etapa IV Formularea întrebării (întrebărilor) la care se va solicita răspuns/răspunsuri

pentru a obține informațiile necesare.

Colectarea datelor utilizând surse secundare

Ambele studii de cercetare calitative și cantitative utilizează surse secundare ca metodă

de colectare a datelor. În cercetarea calitativă extrageți de obicei informații descriptive (istorice

și actuale) și narative, iar în cercetările cantitative informațiile extrase sunt categorice sau

numerice. În cele ce urmează sunt prezentate câteva surse secundare grupate pe categorii:

1. Publicații guvernamentale sau semi-guvernamentale - Există multe organizații

guvernamentale și semiguvernamentale care colectează date în mod regulat într-o varietate de

domenii și le publică pentru a fi utilizate de către membrii grupurilor de interese. Unele exemple

comune sunt recensământul, înregistrarea statistică vitală, sondajele privind forța de muncă,

rapoartele de sănătate, previziunile economice și informațiile demografice.

2. Cercetările anterioare - Pentru unele subiecte, un număr enorm de studii de cercetare

care au fost deja efectuate de alții vă pot oferi informațiile necesare.

3. Înregistrări personale - Unii oameni scriu înregistrări istorice și personale (de ex.

Jurnale) care pot furniza informațiile de care aveți nevoie.

4. Mass-media - Rapoartele publicate în ziare, în reviste, pe Internet și așa mai departe,

pot fi o altă sursă bună de date.

4.2. Stabilirea valabilității și fiabilității unui instrument de cercetare

Un cercetător, poate fi anchetat de către alți specialiști în ceea ce privește adecvarea,

calitatea și acuratețea procedurilor pe care le-a adoptat pentru a găsi răspunsuri la întrebările de

cercetare. În general, acest concept de adecvare și acuratețe aplicat unui proces de cercetare se

numește valabilitate. Pe măsură ce inexactitățile pot fi introduse într-un studiu în orice etapă,

conceptul de validitate poate fi aplicat întregului proces de cercetare sau oricăror etape ale

acestuia: proiectul studiului, strategia de eșantionare, concluziile trase, procedurile statistice

aplicate sau procedurile de măsurare folosite. În general, există două perspective privind

valabilitatea:

1. Investigația de cercetare oferă răspunsuri la întrebările de cercetare pentru care a fost

efectuată?

2. Dacă da, oferă aceste răspunsuri folosind metode și proceduri adecvate?

Prin urmare, în ceea ce privește procedurile de măsurare, valabilitatea este capacitatea

unui instrument de a măsura ceea ce este destinat să măsoare: valabilitatea este definită ca fiind

gradul în care cercetătorul a măsurat ceea ce a hotărât să măsoare. De asemena, valabilitatea se

referă la măsura în care o măsură empirică reflectă în mod adecvat adevăratul sens al conceptului

examinat).

Există trei tipuri de valabilitate în cercetarea cantitativă:

1. valabilitatea frontală și de conținut;

2. valabilitate concurentă și predictivă;

3. validitatea de construcție.


41

1. Hotărârea că un instrument măsoară ceea ce se presupune că măsoară, se bazează în

primul rând, pe legătura logică dintre întrebările și obiectivele studiului. Prin urmare, unul dintre

principalele avantaje ale acestui tip de valabilitate este că este ușor de aplicat. Fiecare întrebare

sau punct de pe instrumentul de cercetare trebuie să aibă o legătură logică cu un obiectiv.

Stabilirea acestei legături se numește valabilitate frontală. Este la fel de important ca elementele

și întrebările să acopere întreaga gamă a problemei sau atitudinii măsurate. Evaluarea

elementelor unui instrument în acest sens se numește valabilitate a conținutului.

2. Să presupunem că dezvoltați un instrument pentru a determina adecvarea solicitanților

unei profesii. Valabilitatea instrumentului ar putea fi determinată prin compararea lui cu o altă

evaluare, de exemplu de către un psiholog, sau cu o observație viitoare cu privire la cât de bine s-

au descurcat acești solicitanți la locul de muncă. Dacă ambele evaluări sunt similare, se

presupune că instrumentul utilizat pentru a face evaluarea la momentul selecției are o valabilitate

mai mare. Aceste tipuri de comparații stabilesc două tipuri de valabilitate: valabilitatea

predictivă și valabilitatea concurentă. Valabilitatea predictivă este evaluată după gradul de

prognozare al unui rezultat de către un instrument. Valabilitatea concomitentă este evaluată de

cât de bine se compară un instrument cu o a doua evaluare efectuată simultan.

3. Valabilitatea construcției este o tehnică mai sofisticată pentru stabilirea valabilității

unui instrument. Se bazează pe proceduri statistice. Se determină prin constatarea contribuției

fiecărui element de alcătuire la variația totală observată într-un fenomen.

Conceptul de fiabilitate în raport cu un instrument de cercetare are un înțeles similar:

dacă un instrument de cercetare este consistent și stabil, deci previzibil și precis, se spune că

este fiabil. Cu cât este mai mare gradul de consistență și stabilitate al unui instrument, cu atât

este mai mare fiabilitatea acestuia. Prin urmare, un test/instrument de cercetare este fiabil în

măsura în care măsurătorile repetate făcute cu ajutorul lui, în condiții constante vor da același

rezultat.

În științele sociale este imposibil să existe un instrument de cercetare care să fie 100%

corect, nu numai pentru că un instrument de cercetare nu poate fi așa, ci și pentru că este

imposibil să se controleze toți factorii care influențează fiabilitatea. Unii dintre acești factori

sunt:

- Formularea întrebărilor - O ușoară ambiguitate în formularea întrebărilor sau afirmațiilor

poate afecta fiabilitatea unui instrument de cercetare deoarece respondenții pot interpreta

întrebările în mod diferit în momente diferite, ducând la răspunsuri diferite.

- Structura - în cazul unui instrument utilizat într-un interviu, orice modificare a structurii la

momentul interviului poate afecta răspunsurile date de un respondent, ceea ce poate afecta

fiabilitatea.

- Starea de spirit a respondentului - O schimbare a dispoziției unui respondent atunci când

răspunde la întrebări sau scrie răspunsuri într-un chestionar se poate schimba și poate afecta

fiabilitatea acestui instrument.

- Starea de spirit a intervievatorului - starea de spirit a unui respondent s-ar putea schimba de

la un interviu la altul, astfel încât starea de spirit, motivația și interacțiunea intervievatorului

ar putea afecta răspunsurile oferite de respondenți, afectând astfel fiabilitatea instrumentului

de cercetare.

- Natura interacțiunii - Într-o situație de interviu, interacțiunea dintre intervievator și

intervievat poate afecta în mod semnificativ răspunsurile. În timpul interviului repetat,

răspunsurile date pot fi diferite datorită schimbării interacțiunii, care ar putea afecta

fiabilitatea.

- Efectul de regresie al unui instrument - Când un instrument de cercetare este utilizat pentru a

măsura atitudinea față de o problemă, unii respondenți, după ce și-au exprimat opinia, pot

simți că au fost fie prea negativi, fie prea pozitivi față de această problemă. A doua oară, își

pot exprima opinia în mod diferit, afectând astfel fiabilitatea.


42

4.3. Eșantionarea

Un studiu poate fi realizat prin oricare din cele două metode

1. Metoda recensământului sau metoda parametrică și

2. Metoda de eșantionare sau metoda neparametrică.

1. Metoda recensământului:

Se ocupă de investigarea întregii populații. Aici sunt colectate datele pentru fiecare

unitate a universului. Această metodă oferă informații mai exacte, deoarece nici o unitate nu este

lăsată pe dinafară.

2. Metoda de eșantionare:

Aceasta constă în selectarea unui grup mic ca reprezentant al întregului univers. Are ca

obiectiv obținerea de informații exacte și fiabile despre univers cu costuri minime, timp și

energie. Ea reprezintă studiu exhaustiv și intensiv cu mult mai puțin timp, bani și materiale. Este

mult mai des întâlnită în activitatea de cercetare.

Este necesară clarificarea unor termeni precum populație sau univers, care înseamnă,

întreaga masă de observații, care este grupul-mamă din care urmează să se formeze un eșantion.

Termenul "populație" sau "univers" exprimă o semnificație diferită de cea tradițională. În studiul

recensământului, numărul persoanelor (bărbați, femei și copii) este cunoscut ca populație.

Dar în metodologia cercetării populația înseamnă caracteristicile unui grup specific. De

exemplu, cadrele didactice din învățământul secundar, care au anumite caracteristici specifice,

cum ar fi experiența de predare, atitudinile didactice etc.

Eșantionarea înseamnă selectarea unui număr dat de subiecți dintr-o populație definită

ca fiind reprezentativă pentru acea populație.

Primul pas în eșantionare este definirea populației țintă.

Activitatea de cercetare este ghidată de gândirea inductivă. Cercetătorul avansează de la

specificitate la generalitate. Observația eșantionului este situația specifică, care se aplică

populației, situația generală.

Eșantionarea este o tehnică indispensabilă în cercetarea comportamentală și nu este atât

de comună în științele fizice. Este fundamentală pentru toată metodologia statistică a cercetării

comportamentale și sociale. Ea face rezultatele cercetării economice precise. Eșantionarea

înseamnă selectarea indivizilor din populație în așa fel încât fiecare individ să aibă șansa egală de

a fi cuprins în eșantion.

Ipotezele eșantionării:

1. Omogenitate în mijlocul complexității:

Fenomenul social este foarte complex în natură și fiecare unitate pare să fie diferită de

alta. Dar, în același timp, ele au și asemănări în multe privințe. Prin urmare, se presupune că

există posibilitatea ca astfel de tipuri reprezentative în întreaga populație să facă posibilă

eșantionarea.

2. Posibilitatea de selecție reprezentativă:

Eșantionarea își are originea în teoria matematică a probabilității și a dreptului de

regularitate statistică. Legea regularității statistice stabilește că un grup de obiecte alese la

întâmplare dintr-un grup mare tind să posede caracteristicile acelui grup mare (univers).

3. Nu este esențială precizia absolută, ci precizia relativă sau semnificativă adică

necesară în cazul observațiilor pe scară largă, deoarece este practic imposibil de realizat din

cauza erorilor de măsurare, de colectare a datelor, de analiză, de interpretare.

Utilitatea și necesitatea eșantionării:

1. Economie de timp.


43

2. Economie de resurse financiare banilor.

3. Cunoștințe detaliate adevărate.

4. Utilitate în studiul experimental.

5. Are fiabilitate deoarece se bazează pe teoria probabilităților.

Avantajele eșantionării:

1. Are o adaptabilitate mai mare.

2. Este o tehnică economică.

3. Are viteză mare pentru generalizare.

4. Această tehnică are o mare precizie.

5. Are o viteză mai mare în efectuarea unei cercetări.

6. Are un domeniu de aplicare mai larg în domeniul cercetării.

7. Reduce costurile de observare sau de colectare a datelor.

Dezavantaje sau limitele eșantionării:

1. Domeniul de părtinire (mai puțină precizie)

2. Problema eșantionului reprezentative - Dificultate în selectarea unui eșantion cu

adevărat reprezentativ.

3. Nevoia cercetătorilor eligibile.

4. Instabilitatea subiecților eșantionului sau variabilitatea unităților, adică în populația

eterogenă.

5. Există doar anumite situații în care eșantionarea este posibilă.

Aspecte esențiale de care trebuie să se țină cont în stabilirea unui eșantion ideal:

- Omogenitatea: Unitățile incluse în eșantion trebuie să fie asemănătoare

- Adecvarea: Un eșantion reprezentând 10% din totalul datelor este adecvat.

- Independența: Fiecare unitate ar trebui să fie liberă să fie inclusă în eșantion.

- Reprezentativitatea: Un eșantion ideal trebuie să fie creat astfel încât să reprezinte în mod

adecvat toate datele.

Caracteristicile unui bun eșantion:

1. Un bun eșantion trebuie să fie cu adevărat reprezentativă a întregii populații, corespunzând

proprietăților sale.

2. Populația este cunoscută ca agregat de anumite proprietăți și eșantionul este numit sub-

agregat al universului.

3. Un eșantion bun este unul obiectiv; se referă la obiectivitate în selectarea procedurii sau

absența elementelor subiective din situație.

4. Un eșantion bun se definește prin precizie. Oferă o estimare sau o statistică precisă și nu

implică erori.

5. Un eșantion bun este cuprinzător. Comprehensivitatea este o calitate a unui eșantion care

este controlat de scopul specific al anchetei. O unitate poate fi cuprinzătoare în trăsături, dar nu

poate fi un bun reprezentant al populației.

6. Un eșantion bun are practicabilitatea pentru cercetare.


44

CAPITOLUL 5. EXPLICAREA FENOMENULUI ECONOMIC

Explicarea fenomenului economic este cea mai importantă și complexă etapă a

metodologiei cercetării știintifice, în ea se concentrează cele mai complexe şi importante

operaţiuni şi procese ale creaţiei ştiinţifice economice.

În cadrul acestei etape , se realizează un întreg ansamblu de operațiuni , de subetape și

faze metodologice, dintre care menționăm:

- Observația științifică;

- Elaborarea ipotezei sau ipotezelor (după caz) , precum și construcția teoretică (modelul);

- Verificarea ipotezei (ipotezelor) și a modelului;

- Fundamentarea concluziilor și soluțiilor;

- Precizarea metodelor, tehnicilor și instrumentelor de analiză și măsurare economică;

- Crearea de noi procedee de elaborare și de verificare a ipotezelor si modelelor .

Explicarea fenomenului economic cuprinde trei momente (subetape) și anume:

o observarea științifică;

o formularea ipotezelor și a modelelor;

o verificarea ipotezelor și a modelelor.

Explicarea ştiinţifică a fenomenului economic se realizează cu un ansamblu foarte

complex, variat de metode, mijloace, tehnici şi instrumente. Această exigenţă rezultă nu numai

din complexitatea fenomenelor economice cercetate, dar şi din caracterul imperfect sau parţial

util al oricărei metode de cercetare, de calcul şi analiză.(Planeta Neptun a fost descoperită prin

calcul şi nu prin observaţie.)

Întreaga gamă de metode, tehnici şi instrumente de cercetare trebuie să se adecveze

întotdeauna în raport cu particularităţile şi cerinţele concrete ale fenomenului economic cercetat.

Nu există aproape niciodată metode şi tehnici unice şi mai ales o aplicare mecanică, fără

adecvarea lor la cerinţele şi particularităţile fenomenului cercetat;

Când nu se realizează această adecvare a metodelor şi tehnicilor în raport cu fenomenul

economic, are loc o trunchiere a realităţii, o cunoaştere imperfectă a fenomenului cercetat, iar

erorile marchează concluziile teoretice şi soluţiile practice, precum şi capacitatea teoriei

economice de afirmare ca ştiinţă şi de sprijinire a practicii.

5.1. Analiza datelor

Analiza datelor cuprinde o gamă largă de activități atât de tip calitativ cât și cantitativ.

Tendința obișnuită în cercetarea comportamentală este că se folosește multă analiză cantitativă și

se folosesc metode și tehnici statistice. Sunt utilizate metodele și tehnicile statistice. Metodele și

tehnicile statistice au o poziție specială în cercetare deoarece oferă răspunsuri la probleme.

Analiza datelor în cercetările economice are următoarele scopuri principale:

(1) Descriere: Aceasta implică un set de activități care reprezintă un prim pas esențial în

dezvoltarea celor mai multe domenii. Un cercetător trebuie să fie capabil să identifice un subiect

despre care nu s-a știut prea mult; el trebuie să fie în măsură să convingă pe alții despre

importanța sa și trebuie să fie capabil să colecteze date.

(2) Construcția scalei de măsurare: Cercetătorul ar trebui să construiască o scară de măsurare.

Toate numerele generate de instrumentele de măsurare pot fi plasate în una din cele patru

categorii:


45

(a) Nominal: Numarul nu este altceva decat etichete. De exemplu, numărul 1 nu a fost

mai mic decât numărul 2. Similar, numărul 2 nu a fost mai mare decât numărul 1 și nici

cel puțin 3.

(b) Ordinal: Aceste numere sunt folosite pentru a desemna o ordonare de-a lungul unor

dimensiuni, cum ar fi de la mai puțin la mai mult, de la mici la mari, de la mai devreme

sau mai târziu.

(c) Interval: Intervalul oferă informații mai precise decât cele ordinale. Prin acest tip de

măsurare cercetătorul poate lua decizii exacte și semnificative. De exemplu, dacă A, B și

C au o înălțime de 150 cm, 145 cm și 140 cm, cercetătorul poate spune că A este cu 5 cm

mai mare decât B și B este cu 5 cm mai mare decât C.

(d) Scala Ratio: Are două caracteristici unice. Intervalele dintre punctele pot fi

demonstrate exact la fel și scala are un punct de zero semnificativ din punct de vedere

conceptual.

(3) Generarea relațiilor empirice: Un alt scop al analizei datelor este identificarea regularităților

și a relațiilor dintre date. Cercetătorul poate dezvolta teorii dacă poate recunoaște modelul și

ordinea datelor. Modelul poate arăta asocierea între variabile, ceea ce se poate face prin

calcularea corelației între variabile sau prin afișarea ordinii sau priorității.

(4) Explicație și predicție: În general, cunoașterea și cercetarea sunt echivalate cu identificarea

relațiilor de cauzalitate și toate activitățile de cercetare sunt direcționate spre aceasta. Dar, în

multe domenii, cercetarea nu a fost dezvoltată la nivelul în care explicația cauzală este posibilă

sau pot fi făcute previziuni valide. Într-o astfel de situație, explicația și predicția sunt construite

astfel încât să permită valorilor unui set de variabile să fie derivate având în vedere valorile unui

alt set de variabile.

Analiza datelor îndeplinește următoarele funcții principale:

(i) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele disponibile pentru examinarea problemei.

(ii) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele disponibile pentru examinarea fiecărei ipoteze a

problemei.

(iii) Cercetătorul ar trebui să studieze înregistrările inițiale ale datelor înainte de analiza datelor.

(iv) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele pentru a se gândi la problema cercetării.

(v) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele prin calcule statistice.

(vi) Cercetătorul ar trebui să aibă în vedere tabelele semnificative pe care le permite datele

disponibile pentru analiza datelor.

Orice cercetător va trebui să utilizeze statistici descriptive sau statistici inferențiale

pentru a efectua analiza datelor.

1. Statisticile descriptive pot îmbrăca oricare dintre următoarele forme:

(a) Măsurile de tendință centrală: Aceste măsuri sunt medii, medii aritmetice, medii

geometrice și medii armonice. În statisticile comportamentale ultimele două măsuri nu sunt

utilizate. Care dintre primele trei vor fi utilizate în statisticile sociale depinde de natura

problemei.

(b) Măsurători ale variabilității: Aceste măsuri se referă la intervalul, deviația medie și

deviația standard. În statisticile sociale primele două măsuri sunt rareori utilizate. Utilizarea

deviației standard este foarte frecvent efectuată în scopul analizei.

(c) Măsuri ale poziției relative: Aceste măsuri sunt scoruri standard (scoruri Z sau T),

procentaje și ranguri procentuale. Toate acestea sunt utilizate în statisticile educaționale pentru

analiza datelor.

(d) Măsuri de relație: Acestea se referă la coeficienții de corelare, corelatie partiala si

corelatii multiple. Toate acestea sunt utilizate în statisticile educaționale pentru analiza datelor.

2. Statisticile inferențiale se regăsesc în oricare dintre următoarele forme:


46

(a) Semnificația diferenței dintre capacitățile: Acesta este folosit pentru a determina dacă

există o adevărată diferență între capacitățile populației a două eșantioane.

(b) Analiza variației: Testele Z sau t sunt utilizate pentru a determina dacă există o

diferență semnificativă între mediile a două probe aleatorii. Testul F permite cercetătorului să

determine dacă mediile de eșantion diferă una de cealaltă într-o măsură mai mare, apoi scorurile

de testare diferă de mijloacele proprii ale eșantioanelor utilizând raportul F.

(c) Analiza co-varianței: Este o extensie a analizei varianței pentru a testa semnificația

diferenței dintre mijloacele datelor experimentale finale luând în considerare corelația dintre

variabila dependentă și una sau mai multe variabile/co-variabile sau variabile de control și prin

ajustarea diferențelor medii inițiale în grup.

(d) Metodele de corelare: Oricare dintre cele două metode de corelare poate fi utilizată în

scopul calculării semnificației diferenței dintre coeficientul de corelație.

(e) Analiza de regresie: Pentru a calcula probabilitatea apariției oricărui fenomen sau

pentru a prezice fenomenul sau relația dintre variabile diferite.

5.2. Interpretarea datelor

Potrivit F.L. Whitney, interpretarea înseamnă o expunere adecvată a adevăratului sens al

materialului prezentat în termenii scopurilor studiului raportat și a capitolului și a secțiunii

subiectului implicat.

Scopurile principale ale interpretării datelor sau rezultatelor sunt următoarele:

- Să evidențieze semnificația reală a materialului în context.

- Să înțeleagă implicațiile datelor.

- Să furnizeze indicii ale concluziilor și recomandărilor cercetătorului.

- Să indice valorile celei mai mari ale indicatorilor care au rezultat din cercetare.

- Să se refere la o generalizare importantă.

Un cercetător ar trebui să țină cont de următorii factori în interpretarea datelor:

1. Să nu ignore acei factori care nu sunt studiați: În cercetările sociale / comportamentale

există mulți factori care au impact asupra rezultatelor cercetării, dar niciun cercetător nu

este în măsură să studieze toți factorii. Desigur, el nu ia în considerare în interpretarea

rezultatelor acei factori care nu au fost studiați și care au efect asupra căutării adevărului.

2. Să nu ignore acei factori care nu au fost selectați pentru studiu: În cercetările sociale /

comportamentale, subiecții sunt, în general, atât de mari încât cercetătorul colectează

datele numai dintr-un grup selectat.

3. Să nu exagereze interpretarea rezultatele așteptate: Cercetătorul trebuie să-și amintească

faptul că, chiar dacă descoperă rezultatele cercetării conform așteptărilor sale, el nu ar

trebui să interpreteze mai mult decât ceea ce poate fi interpretat pe baza datelor

disponibile. Cercetătorul trebuie să fie precaut, să raporteze toți acești factori care ar

putea fi responsabili de constatări.

4. Să nu exercite mecanismul de apărare în interpretarea rezultatelor: Cercetătorul trebuie

să-și amintească faptul că nu este necesar ca ipotezele să fie întotdeauna confirmate. Este

posibil ca cercetătorul să poată exersa mecanismul de apărare dacă rezultatele studiului

nu sunt găsite conform așteptărilor cercetării. Într-o astfel de situație, el nu ar trebui să

încerce să găsească defecțiuni la unelte sau eșantioane pentru rezultate împotriva

așteptărilor sale.


47

5.3. Afișarea datelor

După analizarea datelor colectate prin metode cantitative sau calitative, următoarea etapă

este afișarea acestora. Scopul principal al utilizării tehnicilor de afișare a datelor este de a face

concluziile ușor și clar de înțeles și de a furniza informații extinse și complete într-un mod

succint și eficient. Există multe modalități de prezentare a informațiilor. Alegerea unei anumite

metode ar trebui să fie determinată în primul rând de cititorul căreia i se adresează tema, de

metodologia de cercetare și de procedurile statistice. Deși există multe modalități de afișare a

datelor, acest capitol este limitat la cele mai utilizate. Există multe programe de calculator care

pot să vă ajute cu această sarcină.

În general, există patru modalități de comunicare și afișare a datelor analizate. Acestea

sunt:

1. text;

2. tabele;

3. grafice; și

4. indicatori statistici.

Textul, de departe, este cea mai comună metodă de comunicare atât în studiile cantitative

cât și în cele calitative de cercetare și, probabil, singura metodă din cele din urmă. Prin urmare,

este esențial să știți cum să comunicați în mod eficient, ținând cont de nivelul de înțelegere, de

interesul pentru subiect și de nevoia de rigoare academică și științifică a celor pentru care scrieți.

Stilul ar trebui să fie astfel ales încât să atingă un echilibru între rigoarea academică și științifică

și nivelul care atrage și susține interesul cititorilor. Desigur, este de la sine înțeles că un limbaj

rezonabil și o claritate a gândirii sunt imperative pentru o bună comunicare.

Limbajul documentelor bine scrise contribuie la comunicarea eficientă a informațiilor.

Limba este, de asemenea, mijlocul prin care scriitorii creează tonul sau registrul unei publicații și

stabilesc relații cu cititorii lor. Pentru ca aceste relații să fie productive, limba pe care scriitorul o

folosește trebuie să ia pe deplin în considerare diversitatea cunoștințelor, intereselor și

sensibilităților publicului căruia i se adresează.

Tabelele reprezintă un mijloc util de prezentare a unor cantități mari de informații

detaliate într-un spațiu mic.

Un tabel are cinci părți:

1. Titlu - Aceasta indică în mod normal numărul tabelului și descrie tipul de date care

conține tabelul. Este important să dați fiecărui tabel numărul propriu, așa cum va trebui să

consultați tabelele atunci când interpretați și discutați datele. Tabelele trebuie numerotate

secvențial așa cum apar în text. Procedura pentru numerotarea tabelelor este o alegere personală.

În cazul unui articol, simpla identificare a tabelelor prin număr este suficientă. În cazul unei

dizertații sau a unui raport, o modalitate de a identifica un tabel este după numărul capitolului

urmat de numărul secvențial al tabelului din capitol. Principalul avantaj al acestei proceduri este

că, dacă devine necesar să se adauge sau să se șteargă un tabel atunci când se revizuiește

raportul, va trebui să se modifice numerele de tabel pentru capitolul respectiv, mai degrabă decât

pentru întreg raportul.

2. Stub - Subcategoriile unei variabile listate de-a lungul axei y (coloana din stânga a

tabelului). Stubul, de obicei prima coloană din stânga, enumeră elementele despre care

informațiile sunt furnizate în rândurile orizontale la dreapta, respectiv acesta reprezintă o listă

verticală a categoriilor sau indivizilor despre care informațiile sunt date în coloanele tabelului.

3. Capetele coloanelor - Subcategoriile unei variabile listate de-a lungul axei x (partea de

sus a tabelului). În tabelele univariate (tabelele care afișează informații despre o variabilă), titlul

coloanei este de obicei "numărul de respondenți" și / sau "procentul respondenților".

4. Conținutul - celule care conțin datele analizate.


48

5. Note suplimentare sau note de subsol - Există patru tipuri de note de subsol: notele

sursă; alte note generale; note cu privire la anumite părți ale tabelului; și note cu privire la nivelul

de probabilitate.

TITLUL CAPETELE COLOANELOR

Tabel nr. A.bb Rezultatele analizei variabilelor

Intervalul de variație*

Indicatori 0.1-0.5 0.5-0.7 0.7-0.9 >0.9

Variabila X

Variabila Y

Media aritmetica

.....

Total

Sursa: Prelucrarea proprie a datelor preluate de pe www.issn.ro

Notă: *Pragul minim admis: > 0.5

STUB CONTINUT

NOTE SUPLIMENTARE

Prezentările grafice constituie a treia modalitate de comunicare a datelor analizate.

Prezentările grafice pot face ca datele analizate să fie mai ușor de înțeles și să comunice eficient

ce ar trebui să arate. Obiectivul principal al unui grafic este prezentarea datelor într-un mod ușor

de înțeles, de interpretat și atractiv. Un grafic se bazează în întregime pe datele existente și, prin

urmare, nu poate spune nici o poveste care nu poate fi învățată prin inspectarea unui tabel. Cu

toate acestea, reprezentarea grafică facilitează adesea identificarea caracteristicilor pertinente ale

unui set de date.

Se utilizează frecvent pentru a reda în mod sintetic și pregnant o corelație, o teză, o idee.

Acestea ajută la prezentarea datelor și rezultatelor cercetării, ca și la înțelegerea rapidă și

coerentă a textului. Simplitatea, claritatea și continuitatea reprezintă standardele unei bune

ilustrații.

Figurile sau graficele utilizate în lucrările științifice trebuie să aducă un plus de informație,

relevând ceea ce este esențial, nu să dubleze textul. Cerințele pe care trebuie să le respecte o

figură inclusă în textul unei lucrări științifice sunt următoarele:

- Să fie numerotate cu cifre arabe;

- Dacă în text este o singură figură aceasta nu se numerotează;

- Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie pe capitole;

- Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea ”Fig.”, se plasează dedesubtul acestora;

- Explicația figurii (titlul) este precedată de numărul figurii;

- În sistemul Harvard, trimiterea la lucrarea din care a fost preluată figura se face prin

indicarea între paranteze rotunde a numelui autorului, a anului de apariție a lucrării și a paginii

de unde a fost extrasă figura respectivă;

- La numerotarea și explicația figurilor se utilizează de regulă același tip de literă ca și în

textul lucrării;

- Între numărul figurii și titlul ei se pune un punct sau se lasă un spațiu gol, corespunzător

unui număr de două-trei semne tipografice;

- La sfârșitul explicației figurilor nu se pune punct.

http://www.issn.ro/


49

Graficele de toate tipurile sunt nelipsite din majoritatea textelor științifice. Acestea sunt de

mai multe tipuri, cele mai frecvente însă sunt:

- Graficele cu bare – indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticale valorile variabilelor.

Lungimea fiecărei bare exprimă proporțional valoarea unei variabile. Graficele în care

dreptunghiurile sunt perpendiculare pe abcisă se numesc ”histograme”, acestea pot fi în plan sau

în spațiu.

Fig. 5.1. Histogramă în plan

Fig. 5.2. Histogramă în spațiu

Cercul de structură – se utilizează pentru a arăta proporția itemilor, luând ca întreg

variabila (100% din suprafață). La rândul lor acestea pot fi în plan sau în spațiu.

16%

71%

11%

2%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

Da Nu Nu stiu Nu raspund

0%

20%

40%

60%

80%

Da Nu Nu stiu Nu raspund

16%

71%

11%

2%


50

Fig. 5.3. Cerc de structură în plan

Fig. 5.4. Cerc de structură în spațiu

Este de reținut faptul că printr-un cerc de structură nu se recomandă compararea a mai mult

de cinci itemi și că pentru a pentru a evidenția diferențele dintre itemi se folosesc culori (cele mai

deschise pentru ponderile cele mai mici).

Indicatorii statistici sunt extrem de eficienți în comunicarea constatărilor într-o manieră

precisă și succintă. Utilizarea lor în anumite situații este de dorit, iar în unele este esențial, cu

toate acestea, puteți efectua un studiu perfect valabil fără a utiliza nici o măsură statistică.

Există numeroși indicator statistici variind de la foarte simpli la extrem de complicați. Pe

de o parte, sunt măsuri descriptive simple, cum ar fi media, mediana și, pe de altă parte, există

măsuri statistice inferențiale, cum ar fi analiza varianței, analiza factorială, regresii multiple.

Utilizarea măsurilor statistice depinde de tipul de date colectate, de cunoștințele

cercetătorului privind statisticile, de scopul comunicării constatărilor și de baza de cunoștințe în

statistică a celui care va citi lucrarea de cercetare, caruia i se adresează aceasta.

Da

Nu

Nu stiu

Nu răspund

Da

Nu

Nu stiu

Nu răspund


51

CAPITOLUL 6. PREZENTAREA ȘI VALORIFICAREA UNEI LUCRĂRI

DE CERCETARE

Scrierea și prezentarea unei lucrări de cercetare științifică reprezintă etape importante ale

activității de cercetare științifică, menite să releve valoarea socială a acestei activități. Fiecare

dintre aceste etape își are locul și rolul său distinct în finalizarea și valorificarea oricărei cercetări

științifice.

Atât redactarea cât și susținerea publică sunt forme ce includ, fiecare în parte, o componentă

stilistică de limbaj, și mai ales un ansamblu de exigențe și reguli de redactare și de comunicare.

6.1. Scrierea unui raport de cercetare

Funcția principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele

investigațiilor obținute în etapele precedente. În baza acestei funcții, redactarea lucrării științifice

își dezvăluie și afirmă un conținut complex, în cadrul căruia se disting trei etape principale care

trebuie parcurse în succesiunea lor logică. Acestea sunt:

Elaborarea și definitivarea planului de redactare;

Redactarea propriu-zisă a lucrării;

Definitivarea redactării lucrării.

Elaborarea și definitivarea planului de redactare

Se acceptă cvasiunanim că organizarea materialului pentru publicare trebuie să urmeze o

schemă standard, respectiv:

- Elemente tehnice: Pagina de titlu (denumirea universității; denumirea facultății; titlul

complet; numele și prenumele autorului; gradul didactic, numele și prenumele conducătorului

științific; luna și anul susținerii lucrării); Cuprinsul lucrării; Lista figurilor și tabelelor; Lista

abrevierilor;

- Elemente de conținut: Introducere; Conținutul propriu-zis al lucrării; Concluzii și

recomandări pentru cercetările viitoare;

- Anexe (opțional);

- Lista bibliografică – lucrări din care s-a citat și lucrări citite, dar din care nu s-a citat).

Redactarea propriu-zisă a lucrării

Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere a lucrării științifice, așa cum

a fost ea concepută și structurată în planul de redactare. Nivelul științific al oricărei lucrări de

cercetare poate fi realizat pe deplin în măsura în care, în procesul de redactare, se ține seama de

următoarele exigențe generale:

- Rigurozitate științifică – presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte care

să reflecte în mod fidel procesul economic studiat. Este vorba de folosirea corectă a noțiunilor și

conceptelor, a metodelor și tehnicilor adecvate de analiză și calcul, buna interpretare a datelor de

observație, a informațiilor și rezultatelor calculelor etc;


52

- Originalitate – constă în asigurarea, pe parcursul elaborării și al redactării, a unui loc

central opiniilor personael ale autorului;

- Corectitudinea elaborării lucrării – presupune asigurarea corelațiilor logice dintre

abstracția științifică și fenomenul empiric, real, citarea altor autori, argumentarea riguroasă a

evaluării personale;

- Eficacitatea textului – un text eficient atunci când este ușor de citit și când deschide

orizontul cititorului;

- Stilul redactării – acesta trebuie să fie personal, concentrat și direcționat pe ideea centrală

a lucrării, coerent (fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri bruște de la o problemă la alta),

responsabil;

- Acuratețea gramaticală și literară – o bună stăpânire a limbajului literar și a limbajului de

specialitate.

În ceea ce privește componentele lucrării, se impun unele precizări:

Titlul lucrării științifice

Acesta trebuie să fie sobru, clar, precis și scurt menit să-i atragă atenția cititorului asupra

celei mai importante dintre idei. După aceleași criterii se formulează și titlurile capitolelelor,

subtitlurile etc.

Ordinea înscrierii autorilor

În ceea ce privește autorul/autorii, se începe cu prenumele (sau inițiala acestuia) urmată de

numele autorului/autorilor. Dacă este vorba despre o lucrare cu mai mulți autori, ordinea acestora

se stabilește după criterii cum sunt: gradul științific, contribuția adusă la realizarea lucrării,

ordinea alfabetică. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.

Cuprinsul

Deși ”cuprinsul” se scrie ultimul, el figurează la începutul lucrării, după pagina de titlu.

Introducerea lucrării (prefață, cuvânt înainte)

Orice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se prezintă pe scurt tema de

cercetare, strategia de investigare, enunțarea obiectivelor urmărite, definirea cadrului general sau

al problemei, relevarea rezultatelor obținute, limitele studiului întreprins etc. Această parte a

studiului, pentru că este ușor identificabilă prin poziția sa la începutul lucrării, nu necesită, în

mod obligatoriu a fi intitulată. Totuși, nu este o greșeală dacă se precizează denumirea.

O bună introducere trebuie să răspundă mai multor întrebări:

- Care este problema studiată?

- Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?

- Ce implicații teoretice are studiul realizat și cum va influența el cunoașterea în domeniu?

- Care sunt enunțurile testate și cum au fost derivate concluziile?

Instrumentele de investigație utilizate

Acestea trebuie descrise cu precizie, argumentându-se gradul de adecvare la fenomenul

analizat.


53

Contribuțiile proprii ale autorului lucrării

Contribuțiile personale trebuie prezentate pe larg și cu claritate pentru ca citititorul să le

înțeleagă și să le confrunte cu cele ale altor autori.

Anexele

Sunt destinate includerii în lucrare a unor date și informații (calcule, grafice, scheme,

sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost utilizate în text; acestea

se folosesc pentru a întări susținerea ideilor, inclusiv a informațiilor din text.

Definitivarea redactării lucrării

Înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare, orice lucrare trebuie corectată

și așezată într-o formă grafică adecvată.

Paginile lucrării au, de regulă, dimensiunea standard A4, iar hârtia trebuie să fie albă, de o

calitate cât mai bună, folosindu-se același tip de hârtie pentru toată lucrarea, tipărită pe o singură

față a colii de hârtie.

Litera (font în limba engleză) se recomandă a fi Times New Roman, iar mărimea literei 12

puncte. Titlurile capitolelor se scriu cu literă de 14, bold, iar subcapitolele cu literă de 12, bold.

Textul se scrie cu negru, nefiind recomandată utilizarea altor culori chiar și atunci când se

dorește evidențierea unor cuvinte.

Suprafața paginii acoperită cu text trebuie să rezulte din lăsarea unor margini uniforme sus,

jos și lateral (de minimum 2 cm) sau pentru marginea din stânga de 4 cm pentru ca lucrarea să

poată fi legată.

În ceea ce privește alineatele acestea presupun faptul că nu încep de la capătul rândului, ci

după un spațiu liber de minimum 0,5 cm. Alineatul presupune trecerea de la o idee la alta. De

obicei, într-un text științific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de patru – cinci alineate,

deoarece sunt sărace ideile care pot fi exprimate în trei – patru rânduri. Desigur, sunt și excepții

cum ar fi redactarea unui ghid.

Paginile se numerotează, de regulă jos, centrat și, uneori se poate ca pe fiecare pagină să

fie înscris colontitlul, adică un rând care se tipărește deasupra textului curent și care cuprinde

titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc.

Lucrarea se przintă editurii sau spre examinare în formă completă, adică incluzând: textul

principal, toate anexele, cuprinsul, bibliografia etc.

6.2. Susținerea publică a lucrării științifice

Orice susținere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătire complexă de conținut și de

formă, între care reținem cu deosebire următoarele:

- Introducerea – în cadrul acesteia autorul enunță în linii mari problema care face obiectul

susținerii publice, cu scopul de a trezi interesul auditoriului;


54

- Conținutul sau tratarea subiectului – constă într-o prezentare dezvoltată a ideilor de

bază și utilizarea metodei de argumentare teoretică și faptică profundă;

- Concluzia – are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra principalelor idei și

probleme; pe de altă parte de a consolida convingerea auditoriului supra validității și justiției

concluziilor.

Susținerea publică a unei lucrări științifice presupune trei grupe de reguli:

a) Pregătirea susținerii publice

O bună pregătire a expunerii presupune: elaborarea planului prezentării; cunoașterea

auditoriului; pregătirea personală a vorbitorului; pregătirea materialului și a tehnicii ajutătoare.

Planul prezentării – trebuie să includă ideile principale ale cercetării efectuate, împreună

cu argumentele de susținere pentru fiecare dintre acestea. În cadrul acestui plan se cere acordat

un spațiu suficient de mare pentru prezentarea contribuțiilor personale, avantajelor și

eventualelor inconveniente ale soluțiilor propuse în raport cu alte cercetări.

Cunoașterea auditoriului – este o condiție, un criteriu de pregătire a expunerii. Vorbitorul

trebuie să aibă în vedere structura profesională a persoanelor auditoare, nivelul de pregătire și de

interes pentru tema cercetată.

Pregătirea personală a vorbitorului – autorul expunerii științifice trebuie să-și controleze

riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie să evite întreruperi prelungite sau

un exces de patetism, sentimentalism într-o problemă sau alta a expunerii.

Pregătirea materialului și a tehnicii ajutătoare – folosirea materialelor audio-vizuale nu

numai că ușurează expunerea și evită monotonia, dar micșorează și timpul necesar, permițând

încadrarea într-un timp minim pus la dispoziție.

b) Expunerea în public a rezultatelor cercetării șiințifice

Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris. Vorbitorul

trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul (prin eliminare sau îmbogățire) atunci când i se dă

un termen mai mic sau mai mare, după caz. Pentru încadrarea în timpul pus la dispoziție se cer

făcute exerciții până se rețin asemenea idei și argumente care permit încadrarea în spațiul

acordat.

c) Diferite alte recomandări practice

Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, vorbitorul trebuie să știe să utilizeze: anumite

pauze; schimbări de ritm, de vorbire și de ton; dialogul cu persoane din rândul auditoriului;

diferite momente de umor.

În mod special, în expunere trebuie să se insiste asupra problemelor necunoscute, noi sau

care prezintă interes și din alte puncte de vedere; în orice caz este recomandat a se evita orice

urmă de improvizații.

O mare însemnătate are încadrarea vorbitorului în timpul acordat. Pentru aceasta sunt

necesare: dimensionarea materialului scris; o pregătire a susținerii orale; vorbitorul să-și rezerve

1 – 2 minute tampon pentru situații deosebite; o știință a prevenirii sau a eliminării rapide a unor

stări de tensiune în rândul asistenței.


55

BIBLIOGRAFIE

Best, John, W.& Kahn, James. (1986), Research in Education, Ediția a 5 a, Prentice–Hall of

India Pvt Ltd: New Delhi, disponibil la adresa:

http://ww2.odu.edu/~jritz/attachments/reined.pdf, accesat la data 20.09.2017

Enăchescu, C., (2007), Tratat de teoria cercetării științifice, Ed. Polirom, Iași

Pârvu, Iuliana, (2012) Metodologia cercetării ştiinţifice în management, Ed. FRM, Bucureşti

2012

Prabhat Pandey, Meenu Mishra Pandey (2015), Research Methodology :Tools and Techniques,

Bridge Center, Buzău

Ranjit, Kumar,(2011), Research Methodology- a step-by-step guide for beginners, 3rd Edition,

SAGE Publications Ltd, London, disponibil la adresa https://www.researchgate.net/file.Post

FileLoader.html?id...assetKey.., accesat la data 28.09.2017

Răboacă, Gh, Ciucur, D., (2004), Metodologia cercetării științifice economice, Ed. FRM,

București

Rădulescu M., (2011), Metodologia cercetării științifice – elaborarea lucrărilor de licență,

masterat, doctorat, Ed. Didactică și Pedagogică, București

http://ww2.odu.edu/~jritz/attachments/reined.pdf

https://www.researchgate.net/file.Post%20FileLoader.html?id...assetKey

https://www.researchgate.net/file.Post%20FileLoader.html?id...assetKey

metodologia cercetĂrii ȘtiinȚifice În management · rațiunea și la ipotezele filosofice care...

Documents