Serghei Prokofiev – reprezentant de seamă al

neoclasicismului

“Virtutea (sau dacă vreți, viciul) vieții mele a fost

Dintotdeauna, căutarea originalității (…) Am vrut să fiu

eu însumi”.

SERGHEI PROKOFIEV

Perioada neoclasică

Este foarte bine cunoscut faptul că odată cu trecerea în secolul XX cea mai

mare preocupare a artiștilor în ce privește muzica și nu numai, este aceea de a

aduce ceva nou. Fiecare compozitor apelează la geniul său, la creativitatea sa

intenționând să aducă ceva cât mai original, nemaivăzut. Mulți dintre ei au reușit

și au adus inovații și concepții nemaiîntâlnite chiar daca acest lucru a dus la

„evoluția” formelor de arhitectură muzicală până la dizolvarea lor și a centrului

tonal.

În tot acest timp de conflicte și tensiuni sociale, evoluții tehnologice, au fost

personalități care au găsit din nou valoare în formele clasice. Saturați de

sentimentalismul romantic, de cromatismele exagerate ale impresionismului și

expresionismului, au descoperit că formele clasice nu și-au pierdut de tot farmecul

și atracția.

S. Prokofiev, M. Ravel, B. Bartok sau D. Șostakovici sunt numai câțiva

dintre compozitorii care s-au atașat de așa numitul curent neoclasic. Unii dintre

ei, precum S. Prokofiev sau D. Șostakovici fiind o adevărată emblemă a

curentului, alții adoptând această atitudine estetică doar pentru o anumită perioadă

a vieții iar alții, precum B. Bartok sau G. Enescu, fiind marcați doar dintr-un

anume punct de vedere de neoclasicism. Curentul neoclasic înseamnă de fapt o

repunere în scenă a valorilor conceptual academice. El îndreaptă atenția – din

punct de vedere al formelor muzicale – asupra formelor și genurilor academice pe

care le repune în drepturi cu ajutorul diverselor inovații de limbaj.

Atât S. Prokofiev cât și B. Bartok vor readuce în atenție formele clasice de

sonată, genurile sinfonice și camerale clasice sau baroce, dar vor introduce

înlăuntrul lor noi concepte asupra ritmului, metrului, sistemului tonal și modal,

dinamicii, instrumentației și orchestrației. Putem vorbi de neoclasicism ca de un

mijloc de reînnoire și revitalizare a muzicii moderne.

Serghei Prokofiev

Unul din compozitorii de seamă ai neoclasicismului asupra căruia aș vrea

să mă opresc este Serghei Prokofiev. Face parte din categoria copiilor precoce,

începând să compună de la vârstă fragedă. În 1904 este primit deja la

Conservatorul din Petersburg, unde studiază pianul și armonia, dar și orchestrația

la clasa lui Rimski-Korsakov. Absolvă Conservatorul în 1914, la specializările

pian și dirijat, obținând Premiul Rubinstein. Perioada studiilor este o perioadă

roditoare pentru creația lui S. Prokofiev, aici apare primul Concert pentru pian și

orchestră, două poeme vocal-sinfonice și diverse piese camerale.

Împreună cu I. Stravinsky și D. Șostakovici, alcătuiește “Trioul de titani”

ai muzicii ruse din prima jumătate a secolului al XX-lea. Direcțiile stilistice pe

care le urmează sunt cele clasice, tinzând către neoclasicism, dar și o năzuință

către înnoirea limbajului armonic, melodic, orchestral și dramaturgic, cu scopul

de a realiza efecte expresive puternice – “emoții tari”. Pentru el, lirismul este

înainte de toate o problemă de atitudine în fața timpului istoric al vieții. Reușește

prin muzica sa, în acest context stilistic învolburat și agitat, să transmită accente

puternice de stabilitate și încredere, să cultive o sensibilitate poetică a omului

contemporan. Receptiv la problema umană, dispune de o uimitoare capacitate

creatoare și inovatoare caracterizată prin originalitate, simplitate și sinceritatea

expresiei.

Creația pentru pian

Creația pentru pian a lui Serghei Prokofiev reprezintă unul dintre aspectele

importante ale creației lui, pianul fiind instrumentul preferat al artistului.

Interpret de excepție, alături de alți doi artiști ruși de seamă, S.

Rachmaninov și A. Skriabin, a închinat pianului un număr mare de lucrări,

miniaturi și sonate realizate într-o magistrală și inovatoare arhitectură. A început

prin a scrie miniaturi, primele șase: Basm, Zăpada, Amintiri, Rugăminți,

Disperare și Halucinație. Erau piesele unui tânăr care nu își terminase încă

studiile de conservator dar care prin originalitatea și îndrăzneala sa a mers mult

mai departe decât contemporanii săi.

Siguranța scriiturii, ritmul penetrant sunt doar câteva din caracteristicile

sale proprii în piesele ce urmau să apară. Patru studii pentru pian op. 2 (1909) și

Toccata în Do major op. 11 (1912). În cele Zece piese pentru pian op. 12, S.

Prokofiev adună miniaturi din diferite perioade alcătuind un ciclu eterogen, unele

evidențiind partea clasică (Preludiul, Allemanda), altele prospețimea

combinațiilor ritmice (Riguadon), altele umoristica și șiretenia (Mazurca, Sonata,

Scherzo umoristic), iar altele natura sa lirică (Legenda, Capriccio).

Adevărata lume pianistică prokofieviană o regăsim în cele zece sonate

pentru pian și două sonatine. Aici artistul face ca semnificațiile genului să fie

adâncite conferind noi dimensiuni expresiei printr-un conținut major, nou, dedus

din multitudinea de aspecte caracteristice spiritualității sale. Mai mult ca în oricare

alt gen, S. Prokofiev își arată preocuparea pentru a inova. Găsim un limbaj

propriu. Prin rostiri melodice simple reușește să transmită o incredibilă puritate a

expresiei. Lirism cald și melodic, inflexiuni armonice rafinate, ritmuri pregnante

toate turnate în forme tradiționale regândite, redimensionate la scara noilor cerințe

stilistice ale vremii. Nici clasic nici romantic ci un compromis între acestea face

ca S. Prokofiev să treacă neatins de avangardismele vremii.

Toată creația sa pentru pian a fost sălășluită în forme și arhitecturi clasice,

trecute prin cerințele și rigorile vremii dar mai ales prin prisma pianistului Serghei

Prokofiev. Tehnica sa pianistică a fost un element definitoriu în creația sa.

Printre monumentalele sale lucrări încerc să amintesc câteva: Sinfonia

clasică în re major op. 25, Sinfoniile II – VII, cele cinci concerte pentru pian și

orchestră. A mai scris muzică de scenă, muzică de film și multe altele.

Nici pe departe această umilă prezentare nu poate să structureze ceea ce a

însemna Serghei Prokofiev pentru muzica rusă și pentru curentul neoclasic. Spirit

deosebit de original și inovator a dus muzica cu valoare academica bazată pe

principii stabilite încă din clasicism într-o perioadă tumultoasă plină de curente

care mai de care mai extravagante.

Închei așa cum am început, prin a-l cita pe marele neoclasic: “Nu cred că

muzica de astăzi și de mâine trebuie, în mod necesar, să fie o enigmă, pe care

nimeni n-o poate înțelege. Dimpotrivă, speranța muzicii moderne constă într-o

nouă simplitate.”

Bibliografie selectivă

Boțocan, Melania; Pascu, George – Carte de istoria muzicii, vol. II,

Editura Vasiliana ’98, Iași, 2003

Bughici, Dumitru – Dicționar de forme și genuri muzicale – Editura

Muzicală, București, 1978

Ciobanu, Maia – Forme muzicale – Editura Fundației România de Mâine,

București, 2006

Frățilă, Mariana – Muzica secolului XX. Diversitate stilistică, sincronică

și diacronică, Editura Muzicală, București, 2012

Iliuț, Vasile – De la Wagner la contemporani, vol. IV, Editura Muzicală a

Uniunii Compozitorilor din România, București, 1998

***Larousse – Dicționar de mari muzicieni, Editura Univers Enciclopedic,

București, 2000