Etapele instaurării regimului politic comunist în România

La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Armata sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.

Septembrie 1944 - martie 1945: România este condusă de guverne având în frunte pe generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.

În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România intră în sfera de influenţă sovietică.

6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.

Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan extern de statele democratice.

Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.

1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare.

30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.

În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel "naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care activaseră în URSS (Ana Pauker, Vasile Luca).

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965). De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist român.

Politica internă Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi 1952. Potrivit acestora:

monopolul puterii aparţinea partidului unic; principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări Naţionale; toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului; principiul separării puterilor era desfiinţat; drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici o formă de opoziţie politică.

La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi, marcate de:

înlăturarea în 1952 a "grupării moscovite"; executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul "grupării naţionale").

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale; întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală; promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă şi negarea valorilor tradiţionale); organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii; supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-catolice (1948); falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice. După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă îmbunătăţire a situaţiei interne,

caracterizată prin: desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale; eliberarea deţinuţilor politici; încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale; promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.

Represiunea politică în timpul regimului comunist.

Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline.

Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă", "duşmani ai poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi.

Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi indezirabili de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.

Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.

Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea-Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita “reeducare”.

Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea deportării împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.

Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.

Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune .

Forme de rezistenţă anticomunistă.

Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost: rezistenţa armată a grupurilor din munţi, cea a ţăranilor, revoltele muncitoreşti, activitatea disidenţilor. Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani

alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist.

Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.

Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.

Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).

Perioada stalinista. Regimul lui Gh. Gheorghidiu Dej Proclamarea Republicii in 1947 a deschis calea crearii statutului totalitar, care s-a bazat pe un partid unic, pe centralizarea economiei, pe suprematia politiei secrete. In februarie 1948 s-a infiintat P.M.R., condos de Gh. Gheorghidiu Dej, urmat de Ana Pauker si Vasile Luca. Tot in 1948 a fost adoptata si prima Constitutie comunista care a imitate-o pe cea sovietica din 1936. Organul legislative supreme era Marea Adunare Nationala. Intreaga putere politica a apartinut partidului unic care a fost sprijinit de politia politica. Fostii demnitari au fost exterminate si inchisi in lagare de munca (Sighet, Rm. Sarat, Gherla, Pitesti,Aiud): la Pitesti au fost “reeducati” intre 1948 si 1952 tineri(elevi, studenti), la canalul Dunare-Marea Neagra au fost inchisi 80000 de oameni, multi murind din cauza conditiilior inhumane. Gheorghidiu Dej si-a indepartat toti rivalii, in 1954 lichidandu-l pe Lucretiu Patrascanu. Stalinismul economic a cuprins: nationalizarea intreprinderilor, etalizarea bancilor, colectivizarea agriculturii. In industrie s-au aplicat planurile cincinale, ele stabilind ritmuri inalte de dezvoltare, necolerate cu resursele tarii. Colectivizarea s-a terminat in 1962 cuprinzand 96% din terenurile arabile ale tarii. 80000 de tarani care au refuzat sa se inscrie in C.A.P.-uri au fost arestati. Prin atalizarea Bancii Nationale a intrat in mana comunistilor cea mai importanta banca romaneasca. Pe plan cultural au fost rupte relatiile cu Occidentul si s-a adoptat modelul sovietic: proletculturismul. In 1948 a fost adoptata Legea invatamantului iar religia ca obiect de studio a fost inlocuita cu istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si cu geografia U.R.S.S.. Profesorii care nu au acceptat au fost exclusi din invatatmant. S-a introdus cenzura; Biserica a fost subordonata autoritatilor comuniste iar biserica greco_catolica a fost silita sa se uneasca cu cea ortodoxa. In plan politic Romania a intrat in C.A.E.R. in 1949 iar in 1955 a intrat in pactul de la Varsovia. In anul 1953 a murit Stalin iar in 1956 a avut loc revolutia anticomunista din Ungaria. In 1958 trupele sovietice s-au retras din Romania si aceasta a inceput sa se distanteze de U.R.S.S. dar nu a abandonat modelul soviatic. Comertul romanesc a inceput sa se reorienteze catre Occident. Romania nu a acceptat “panul Valev” care dorea sa faca din Romania o zona agricola in interiorul U.R.S.S. si a reluat relatiile cu Iugoslavia, de care se indepartase dupa ce caonducatorul acesteia, Tito, s-a desprins de Moscova. In 1964 a fost lansata o declaratie care proclama egaliatatea tuturor partidelor comuniste insa cu toate incercarile de reforma regimul Dej nu poate fi absolvit de crimele comise impotriva opozantilor.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și Actul de la 23 august în unele lucrări în limba română [1][2][3][4]) a fost actul de răsturnare a guvernului condus de generalul Ion Antonescu în România, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în decursul căruia regimul Antonescu se aliase cu Germania Nazistă. Actul de la 23 august 1944 devenise o necesitate absolută [4] în situația în care armata sovietică intrase deja pe teritoriul României (în nord-est) din luna martie 1944. El a fost efectuat de către o coaliție întrunind regele Mihai I, partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat, aliate în Blocul Național Democrat) și mai mulți ofițeri superiori ai armatei, precum generalul Constantin Sănătescu. Scopul principal al înlăturării guvernului Antonescu de la putere era trecerea imediată a țării de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora[5]. Lovitura de stat a avut loc în seara zilei de 23 august 1944..

În urma loviturii de stat de la 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei [6] [5] . Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși devenise deja un inamic pentru Puterile Axei. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari sub formă de bunuri, timp de 6 ani. Alte rezultate ale loviturii de stat de la 23 August 1944 au fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, a Basarabiei și Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice.

Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest "remilitarizată" în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955. Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepția Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varșovia și-au luat angajamentul să se apere unii pe alții, dacă unul sau mai mulți dintre ei erau atacați. Tratatul declara de asemenea că semnatarii își bazau relațiile pe principiul neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranițății și independenței naționale – până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervențiilor din Ungaria - (1956) și Cehoslovacia - (1968).Albania a încetat să mai fie membru activ al alianței în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968.

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunității Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic. În realitate, URSS nu a putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA țărilor occidentale. Membre ale CAER erau: URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România. Alte țări comuniste neeuropene (Mongolia, Cuba, Vietnam) au luat și ele parte în ultimii ani la unele sesiuni ale Consiliului. La activitatea CAER nu au luat parte Republica Populară Chineză, Coreea de Nord și Albania. Secretariatul și multe din Comisiile CAER aveau sediul la Moscova. CAER nu a reușit să îndeplinească rolul pentru care fusese creat, în principal datorită sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre, schimburile de mărfuri continuând să se desfășoare prin tratative bilaterale cu păstrarea echilibrului balanței de plăți. Îndeosebi începând din anul 1962, delegațiile române în CAER au avut o poziție critică în CAER la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor acestor țări. Drept urmare a schimbărilor politice din anul 1989 și 1990, CAER s-a autodesființat în 1991.

Cominform-ul (Biroul Comunist de Informații) reprezintă numele uzual a ceea ce este numit oficial Biroul de Informații al Partidelor comnuniste și muncitorești. A fost prima autoritate oficială a mișcării internaționale comuniste de la dizolavarea Cominternului și a confirmat noile realități după cel de-al Doilea Război Mondial - în special crearea Blocului Comunist de Est.După desființarea Cominternului, în mai 1943, Stalin a avut grija ca activitatea Internaționalei să nu dispară. De aceea, la propunerea lui, în 22-27 septembrie 1947 în orașul Szklarska Poreba din Polonia, s-a organizat prima consfătuire postbelică a nouă lideri ai partidelor comuniste din URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia, unde s-au pus bazele Biroului de Informații al partidelor comuniste (Cominform).

Singurele întruniri ale Cominformului au avut loc în septembrie 1947 (Polonia), în iunie 1948 (România) și noiembrie 1949 (Ungaria).În data de 28 iunie 1948 Partidul Comuniștilor din Iugoslavia este exclus din Cominform.