sinteza curs istoria psihologiei filesinteza curs istoria psihologiei autor: prof.univ.dr. grigore...

SINTEZA CURS

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Autor: prof.univ.dr. Grigore NICOLA

Titular disciplina: prof.univ.dr. Nicolae RADU

Introducere

Cuprinderea în planul de învăţământ a unui curs de Istoria psihologiei porneşte de la

premisa că orice sistem de cunoştinţe, fie ele empirice sau ştiinţifice, îşi are propria istorie.

Latura anecdotică a progresului unei arii de cunoştinţe incită în mod natural curiozitatea celui

care se pregăteşte pentru domeniul respectiv de competenţă. Evoluţia edificării identităţii

ştiinţei psihologice merită însă studiată din mai multe raţiuni specifice:

Cunoscând logica internă a dezvoltării principalelor concepte, legităţi şi interpretări

psihologice, te orientezi mai bine în mulţimea conotaţiilor diferiţilor termeni, adesea folosiţi

în limbajul comun şi încărcaţi de conţinuturi protopsihologice.Situaţiile memorabile, acele

„ţesături de fapte şi idei” (Şt. Odobleja) care au generat paradigmele ştiinţei psihologice,

repre-zintă pentru student o şcoală de gândire productivă, cu elementele ei critice,

investigative şi novatoare.

Cunoaşterea momentelor critice în reformularea obiectului Psihologiei, a metodelor şi

conceptelor-cheie, ne oferă tabloul dinamic al instituirii identităţii psihologiei ca ştiinţă ce se

„auto-cunoaşte”, la care se face apel de către alte ştiinţe şi practici şi care are o imagine a

viitoarei evoluţii. Aceasta dă studentului o măsură a maturităţii în demersul investigativ şi o

atenţionare deopotrivă asupra risipei de efort şi a relevanţei în punerea şi abordarea

problemelor.

Dincolo de informaţie, Istoria psihologiei oferă cultură şi educaţie, contribuie la

formarea spiritului profesional-comunitar: tânărul student cunoaşte personalităţi, „accentele”

puse de ele în evo-luţia cunoaşterii vieţii psihice, descoperirile cu efect emergent asupra

mentalităţilor, resorturilor sociale, calităţii vieţii.

I. GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ PREARISTOTELICĂ.

ARISTOTEL – FONDATORUL PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

. Introducere

Conceptele şi obiectivele istoriei psihologie

Orice sistem de cunoştinţe, fie ele empirice sau ştiinţifice, îşi are propria istorie; latura

anecdotică a progresului unei arii de cunoştinţe incită în mod natural curiozitatea celui care se

pregăteşte pentru domeniul respectiv de competenţă. Evoluţia edificării identităţii ştiinţei

psihologice merită însă studiată din mai multe raţiuni specifice:

– Cunoscând logica internă a dezvoltării principalelor concepte, legităţi şi interpretări

psihologice, te orientezi mai bine în mulţimea conotaţiilor diferiţilor termeni, adesea folosiţi

în limbajul comun şi încărcaţi de conţinuturi protopsihologice.

– Situaţiile memorabile, acele „ţesături de fapte şi idei” (Şt. Odobleja) care au generat

paradigmele ştiinţei psihologice, repre-zintă pentru student o şcoală de gândire productivă, cu

elementele ei critice, investigative şi novatoare.

– Cunoaşterea momentelor critice în reformularea obiectului psihologiei, a metodelor şi

conceptelor-cheie, ne oferă tabloul dinamic al instituirii identităţii psihologiei ca ştiinţă ce se

„auto-cunoaşte”, la care se face apel de către alte ştiinţe şi practici şi care are o imagine a

viitoarei evoluţii. Aceasta dă studentului o măsură a maturităţii în demersul investigativ şi o

atenţionare deopotrivă asupra risipei de efort şi a relevanţei în punerea şi abordarea

problemelor.

– Dincolo de informaţie, Istoria psihologiei oferă cultură şi educaţie, contribuie la

formarea spiritului profesional-comunitar: tânărul student cunoaşte personalităţi, „accentele”

puse de ele în evo-luţia cunoaşterii vieţii psihice, descoperirile cu efect emergent asupra

mentalităţilor, resorturilor sociale, calităţii vieţii.

– În nici o altă ştiinţă realitatea gândită nu este atât de direct accesibilă celui care

gândeşte ca în cazul psihologiei. Dar din cauza impresiei situaţionale, se poate spune că în

istoria umanităţii au fost mai multe „psihologii” dacât „suflete”: acelaşi om, în situaţii diferite,

a gândit „mai altfel” asupra trăirilor sale sufleteşti, combinând mai mult sau mai puţin explicit

idei de cauzalitate, alcătuire, funcţionare, valoare, frumuseţe etc. De aceea, H.Ebbinghaus a

afirmat maliţios la început de veac XX: „Psihologia are un lung trecut şi o scurtă istorie”.

Un asemenea specific al ştiinţelor psihologice, de a fi în continuu „asistate” şi presate de

fondul experienţial personal, impune un efort special pentru stăpânirea complexităţii

obiectului de studiu prin definirea corectă a conceptelor în perspectiva bine-precizată a

obiectului psihologiei. Psihologul însuşi are nevoie de un echilibru intern pentru a rezista

„primei impresii” şi a nu rătăci în speculaţii convenabile sau „de efect”. În „scurta sa istorie”

(calificată astfel de Ebbinghaus, evident, pe criteriul metodei experimentale), psihologia a

cunoscut regretabile denaturări prin impactul cu ideologia, deşi de-a lungul secolelor s-a aflat

în fruntea ştiinţelor care au vizat demnitatea, puterea şi frumuseţea umană. Frământată de

acest ideal, psihologia şi-a reformulat problemele, obiectivele, conceptele, aceasta fiind şi

efect al schimbărilor intervenite în raportul omului cu lumea şi cu istoria socială.

În jurul conceptului de „identitate” şi a definiţiei lui P.Janet („personalitatea este un

individ care-şi alcătuieşte povestea mentală a propriei vieţi”) s-a înfiripat treptat reprezentarea

despre un paralelism între istoria psihologiei şi istoria psihologică a personalităţii. În ambele

cazuri, analiza operează cu concepte ca: evenimente şi structură experienţială, proiecte şi

programe, ţeluri, teme centrale ale vieţii, puncte cardinale, crize etc. În cazul unei ştiinţe,

evenimentele marcante sunt forumurile (conferinţe, simpozioane, congrese), dar şi editările de

cărţi şi reviste, descoperirea unui fenomen sau regularităţi (prin observare, experiment sau

procesare intelectivă de diferite tipuri). Şi într-un caz şi în celălalt, relevanţă similară au

fondul motivaţional, imaginea viitorului, câmpuri problematice, tactici şi stra-tegii de problem

solving, cunoştinţe centrale sau explicite şi cunoştinţe periferice sau implicite, potenţial

receptiv de stocare, creaţie şi interpretare a trecutului.

Un criteriu major al similitudinii este însuşi indicatorul maturi-zării: valorificarea

trecutului în noi contexte problematice, acţionale şi conceptual-interpretative. O ştiinţă matură

apelează frecvent la acest potenţial benefic.

De obicei, când se vorbeşte despre trecutul psihologiei se încear-că o jenă în legătură cu

naşterea ei greoaie şi prea târzie în sânul gândirii filosofice. Secolul „nostru”, ce doar s-a

încheiat, a spulberat însă asocierea tinereţii unei ştiinţe cu imaturitatea şi a imprimat o valoare

emergentă interdisciplinarităţii. În această nouă perspectivă, apelul la perioade vechi ale

gândirii integraliste, intuitive, imagerial-metaforice nu ne apare decât ca o veritabilă şcoală de

gândire pro-ductivă. De altfel, nu-şi exprima Claude Bernard, părintele medicinii

experimentale, convingerea că va veni ziua în care fiziologul, poetul şi filosoful vor vorbi

aceeaşi limbă şi se vor înţelege între ei?

În perioadele de început, asemenea unitate a existat, iar dacă demersul era preponderent

intuitiv şi globalist, acesta era, spre avan-tajul nostru, un izvor de inspiraţie mereu proaspăt,

ieşit din adâncuri. Fondul conceptual pare, evident, redus ca elaborare ştiinţifică, dar patosul

său provocativ-productiv a fost dovedit de-a lungul veacurilor. Întorcându-se la aceleaşi

izvoare, gânditori din epoci diferite, cu modelele conceptuale respective, au redescoperit alte

semnificaţii. „Tablourile” sunt altele, precum surprizele întâlnite de aceeaşi per-soană într-o

zonă de vegetaţie, dacă revine în momente succesive – ca elev, student, cercetător şi savant în

botanică.

Deşi nu este deloc un specific al domeniului nostru, faţă de alte ştiinţe şi nici chiar în

raport cu artele, trebuie consemnat, mai ales cu titlu de „introducere”, că psihologia nu

întotdeauna va fi, este şi a fost ştiinţifică. Aşa cum arhitecţii zic că domeniul lor a trecut prin

trei faze, fiind, succesiv, practic-utilitar, artistic şi estetic, aşa şi concep-tualizarea psihologică

poate fi întâlnită în diverse momente sub trei ipostaze: practic-rezolutivă, ca exegeză-

comentariu şi ca ştiinţific-para-digmatic-explicativă. Dacă păstrăm inspirata distincţie a lui

Ebbinghaus de la începutul acestui veac, am putea spune că primele două stadii ţin de ceea ce

el n