Opera dramatică „Iona” a lui Marin Sorescu a fost publicată în anul 1968 și pusă în scenă la Teatrul Mic din București în stagiunea 1968-1969. Aceasta, alături de „Paracliserul” și „Matca”, formează trilogia „Setea muntelui de sare”, apărută în anul 1974. Este o piesă modernă, atât prin temă, cât și prin construcția subiectului și a personajului și prin numeroasele motive și simboluri prezente în textul ei. Modernă este și viziunea despre lume prezentă în această piesă, care are rădăcini mitice. Dovadă este în primul rând tema acestei creatii, temă ce ține de enigma existențialistă, li anume discută problema oomului față în față cu moartea, căreia autorul îi dă o rezolvare originală, pornind de la cunoscutul mit biblic al lui Iona. Conflictul cu moartea se poate rezolva nu numai prin sinucidere (ceea ce se întâmplă în final), ci și prin revolta în fața condiției umane, a propriului destin (așa cum se observă pe parcursul conflictului dramatic). Pe Sorescu îl preocupă singurătatea ființei care-și caută identitatea pierdută, dar și libertatea individului care ăși asumă destinul, chiar dacă este unul tragic.

Conform mitului biblic din „Vechiul testament”, prezent în capitolul intitulat chiar „Iona”, acesta este trimis de Dumnezeu să-i propovăduiască cuvântul în cetatea Ninive, dar el se sustrage poruncii divine și fuge spre Tarsis cu ajutorul unei corăbii. Iona este aruncat de corăbieri de pe puntea vasului, fiind considerat vinovat că mânia divină se abătuse asupra lor. Tot din poruncă divină, este înghițit de un pește, în pântecele căruia stă trei zile și trei nopți, până când este eliberat, ca dovadă a iertării lui în urma rugăciunilor închinate lui Dumnezeu.

Marin Sorescu folosește mitul doar ca un pretext pentru piesa lui. Iona din piesa soresciană nu se căiește, ci se revoltă, iar personajul este desacralizat, mitul fiind reactualizat într-o perspectivă modernă. Piesa „Iona” este strigătul disperat al insului solitar într-o zbatere permanentă pentru regăsirea identității și a libertății.

Totodată viziunea despre lume este una parabolică, metaforică și simbolică, manifetându-se între două coordonate esențiale ale existenței umane: viața și moartea. Viața este limitată deoarece are, inevitabil, un sfârșit, sugerat în operă printr-un univers închis și simbolizat prin burta peștilor. În schimb, moartea, deși înseamnă sfârșitul vieții, reprezintă în aceeași măsură eternitatea, viața de dincolo. De aceea sinuciderea este modalitatea cea mai sigură de a te despovăra de limitele existenței umane, de a-ți dobândi libertatea.

Viziunea despre lume se desprinde din subiectul operei, din faptele și atitudineapersonajului. Această viziune aparține nu atât autorului, cât mai ales personajului. Motivul fundamental este cel al singurătății omului în fața morții, pornind de la remarca filozofului german Nietzsche: „Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”.

În primul tablou, Iona pescuiește așezat într=o imensă gură de pește, în fața mării. Visul lui este să prindă peștele cel mare, dar, precaut, își ia acvariul, pentru ca, în caz de nevoie, să pescuiască peștii deja prinși. Deși este entuziasmat de bogăția mării, constată că este izolat și încearcă singur să se regăsească strigându-și numele, dar nici măcar ecoul nu-i răspunde.

Tentat să-și depășească propria condiție și obsedat să prindă peștele cel mare, dar deziluzionat de nereușită, iona pescuiește în acvariu, fiind atras de nadele frumos colorate din care vrea să înghită măcar una. Nu reușește, însă el este înghițit de peștele uriaș în gura căruia stătuse.

Acțiunea celui de-al doilea tablou se petrece în interiorul „Peștelui I”, în întuneric. Vrând să doarmă, el își dă seama că a fost înghițit de un chit și face aluzie la mitul cunoscut. Iona meditează la posibilele soluții de a se salva, încercând, în primul rând, salvarea prin logos. Așa se explică faptul că vorbește despre progres, despre necesitaatea existenței unui grătar la intrarea în chit sau în orice suflet ori despre succesiunea generețiilor.

Gândindu-se un moment la sinucidere ca posibilă soluție de salvare, renunță apoi, întrucât âși dă seama că el este primul pescar pescuit de chit. Încearcă apoi să străpungă pântecele peștelui(„zidul”) cu un cuțit pe care âl avea asupra lui, dar, devenind melancolic, se gândește să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, simbol al stabilității într-o lume nesigură.

Acțiunea din tabloul al treilea se desfășoară în interiorul „Peștelui II”, care înghițise primul pește și în care se află o mică moară de vânt.

Acum, personajul continuă să dialogheze cu sine însuși, referindu-se la relațiile interumane, la naștere, de unde apare ideea dublului, a gemenilor. În scenă își fac apariția doi pescari, ducând fiecare o bârnă în spate. Iona pare să-i recunoască, vorbește cu ei și le promite că, atunci când va ajunge înaintea lor acasă, în sat, le va spune celor din familie că sunt bine, că se vor întoarce și ei acasă. Cei doi dispar însă fără a rosti măcar un cuvânt, iar Iona, rămas din nou singur, spintecă burta peștelui mai întâi cu cuțitul, apoi cu unghiile. Efortul este însă zadarnic, căci se trezește în burta altui pește mai mare.

În întunericul din interiorul peștelui, îi vine în minte mama, căreia, asemenea naufragiaților, încearcă să-i trimită o scrisoare într=o bășică de pește, rugând-o să-l mai nască o dată, dar încercarea lui eșuează. Își regăsește însă propria scrisoare și o citește ca și cum ar veni din partea altcuiva.

El meditează acum, în singurătate, la indiferența umană și își exprimă dorința de a vedea măcar un om („Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum”).

La începutul tabloului al Iv-lea, eroul se află într-o „gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat” de Iona, din care nu iese, pentruu început, decât barba sa. Intuiește prezența mării și a aerlui urat, de care se bucură. Iese din burta peștelui, pășește pe uscat, dar este dezorientat („încotro o veni casa mea!”). reapar cei doi pescari, ca o dovadă a existenței aceleiași umanități, dar Iona, privind la orizont, nuu vede altceva „decât un șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul!”. De aceea, „închis între toate aceste geamuri!” se simte ca un Dumnezeu care nu mai poate învăța!

Prin rememorare personajul se întoarce către trecut – părinți, școală, locuri familiare, căutându-și astfel propria viață, dar, descoperindu-și identitatea, realizează, implicit, și limitele existențiale, alegând ca soluție pentru ieșirea din labirint partea cealaltă, spre interior. Acest lucru nu este posibil decât prin moarte, prin sinucidere. Semnificative pentru viziunea asupra lumii sunt scenele referitoare la înstrăinarea eroului prin pierderea ecoului și cele din final, când este nevoit să se întoarcă spre trecut pentru a-și descoperi identitatea.

Viziunea despre lumes este evidentă și în comportarea personajului, în dilemele pe care acesta le trăiește și, de aceea, conflictul dramatic este unul interior, bazat pe relația dintre lumea lăuntrică și cea exterioară, eroul oscilând între autodefinirea uneori gravă, alteori ironică.

Deși Iona are o identitate socială (este pescar), el reprezintă o umanitate generică, pentru că este un personaj fără o anumită biografie, iar amintirile, zbuciumul și dilemele sale pot fi ale oricărui om.

El este un om singur, care se zbate neputincios între limitele sale, specifice oricărei ființe umane, punând în discuție problemele grave ale existenței omenești – dorința de libertate și neputința realizării ei, șansa și neșansa, fericirea și nefericirea etc., - pe care le tratează însă ca și când s-ar afla într-o situație normală, deși se găsește într-o situație limită, într-un spațiu închis, trăind într-un permanent orizont al așteptării. Replicile se succed în modul cel mai firesc, iar personajul trece cu dezinvoltură de la o problemă la alta.

Cu toate acestea, Iona este un personaj tragic, care-și asumă o asemenea condiție, încercând totuși s-o depășească. El conștientizează limitele ființei umane, dar nutrește speranța că tentativa de a trece peste ele îi va reuși („Răzbim noi cumva la lumină!”)

De fapt, viziunea despre lume prezentă în această piesă de teatru este constituită dintr-o îmbinare de motive și de simboluri.

Motivele spațiului închis, al labirintului și al sinuciderii se îmbină cu numeroase simboluri, cel mai semnificativ fiind cel al peștelui despre care Mircea Eliade spunea: „Nu e nicio îndoială că peștele care îl înghite pe iona și pe alți eroi mitici simbolizează moartea: burta reprezintă Infernul (...)A fi înghițit înseamnă deci a muri, a pătrunde în infern(..) Dar pe de altă parte, intrarea în burta monstrului înseamnă și integrarea într-o stare performală embrionară”. Peștele este și simbolul ființelor primare, al liniștii, al tăcerii („tace ca peștele” se zice în popor), fără a avea atribute umane.

Un alt simbol este cel al pereților de balenă, a șirului nesfârșit de burți, despre care Valeriu Cristea crede că „ar putea figura totodata trupul, trupul lui Iona, îngroșat monstruos, dublat, triplat, etc., pentru a face și mai redutabilă celebra „temniță a sufletului” de care vorbeau anticii”.

Labirintul, și el un motiv și, implicit, un simbol al dramei, este, de fapt, drumul printre capcanele existenței, o odisee a întoarcerii către sine, către regăsirea propriului eu.

Există și alte simboluri care dau profunzime piesei. Astfel, apa, ca și marea, simbolizează libertatea, aspirația spre libertate, spre un orizont nelimitat, dar reprezintă și un șir deîntrerupt de capcane. Cuțitul pe care-l folosește Iona pentru a ieși din pește este simbolul libertății de acțiune, iar grătarul este o formă de selecție a lucrurilor și de protecție a eului. Zădărnicia gesturilor, existența unor iluzii deșarte sunt sugerate de morile de vânt, pe când bârnele pe care pescarii le duc în spinare ne duc cu gândul la efortul lui Sisif. În schimb, banca pe care vrea s-o construiască eroul în mijlocul mării este semnul stabilității, al siguranței.

Infinitatea de ochi din pântecele chitului reprezintă pericolul permanent care îl pândește pe erou, iar o noă naștere devine unica posibilitate a lui Iona de a-și depăși condiția anterioară, trecând într-o altă ipostază, cea anterioară fiind ratată („Prima viață, nu prea mi-a ieșit ea”).

Interesantă și specifică teatrului modern contemporan este și realizarea personajului acestei drame.

Privită în întregul ei, viziunea acestei piese este una mitică, simbolică și metaforică, dar și una tragică în ceea ce privește destinul uman, în ciuda faptului că iona rămâne optimist atunci când afirmă că „Răzbim noi cumva!”. Nu întâmplător Marin Sorescu și-a subintitulat opera „tragedie în patru tablouri”.