apelul referat

55
Capitolul I Noţiunea declarării apelului şi judecarea acestuia I.1.Căile de atac în general Cãile de atac reprezintã acele mijloace prevãzute de lege prin care o hotãrâre judecãtoreascã este supusã reexaminãrii în scopul îndreptãrii unor erori sãvârşite cu ocazia soluţionãrii cauzei. Exercitarea cãilor de atac îndeplineşte un dublu rol: -asigurã prevenirea şi înlãturarea erorilor din activitatea de justiţie; -permite realizarea în condiţii cât mai bune a justiţiei şi asigurã aplicarea uniformã a legii de cãtre instanţele judecãtoreşti. Astfel, obiectul cãilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecãţi, iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de prima instanţã 1 . Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o activitate de control judecãtoresc. De regulã, acest control se exercitã de cãtre o instanţã superioarã celei care a pronunţat hotãrârea atacatã, iar prin excepţie, instanţa care a judecat cauza poate reveni asupra ei, verificându-şi propria activitate si pronunţând o nouã hotãrâre (de exemplu, în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii). Principalul avantaj al cãilor de atac este acela cã oferã pãrţilor garanţia unei examinãri repetate a procedurii judiciare şi implicit aflarea adevãrului în cauza respectivã sau aplicarea legii, atunci când a fost încãlcatã.Prin exercitarea cãilor de atac se trece într-o altã etapã a fazei de judecatã, ulterioarã judecãţii în primã instanţã, care se va finaliza cu pronunţarea unei noi hotãrâri de cãtre instanţa de control judecãtoresc. Hotãrârea supusã verificãrii poate fi infirmatã în tot sau în parte (prin anulare, reformare sau retractare) ori confirmatã, adicã menţinutã în integralitatea ei. Prin infirmarea hotãrârii este posibilã rejudecarea cauzei, în condiţiile legii, fie de cãtre instanţa care a pronunţat infirmarea hotãrârii atacate, fie de cãtre alta instanţã, cu ocazia retrimiterii. Sistemul procesual român admite o structurã judiciarã întemeiatã pe un dublu sau triplu grad de jurisdicţie, apelul şi recursul fiind singurele cãi de atac ordinare împotriva hotãrârilor judecãtoreşti 1 N.Volonciu, Tratat de procedură penală,vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.231.

Upload: marianflorin04

Post on 01-Dec-2015

438 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Capitolul I Noţiunea declarării apelului şi judecarea acestuia

I.1.Căile de atac în general

Cãile de atac reprezintã acele mijloace prevãzute de lege prin care o hotãrâre judecãtoreascã este supusã reexaminãrii în scopul îndreptãrii unor erori sãvârşite cu ocazia soluţionãrii cauzei.Exercitarea cãilor de atac îndeplineşte un dublu rol:-asigurã prevenirea şi înlãturarea erorilor din activitatea de justiţie;-permite realizarea în condiţii cât mai bune a justiţiei şi asigurã aplicarea uniformã a legii de cãtre instanţele judecãtoreşti.Astfel, obiectul cãilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecãţi, iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de prima instanţã1. Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o activitate de control judecãtoresc. De regulã, acest control se exercitã de cãtre o instanţã superioarã celei care a pronunţat hotãrârea atacatã, iar prin excepţie, instanţa care a judecat cauza poate reveni asupra ei, verificându-şi propria activitate si pronunţând o nouã hotãrâre (de exemplu, în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii). Principalul avantaj al cãilor de atac este acela cã oferã pãrţilor garanţia unei examinãri repetate a procedurii judiciare şi implicit aflarea adevãrului în cauza respectivã sau aplicarea legii, atunci când a fost încãlcatã.Prin exercitarea cãilor de atac se trece într-o altã etapã a fazei de judecatã, ulterioarã judecãţii în primã instanţã, care se va finaliza cu pronunţarea unei noi hotãrâri de cãtre instanţa de control judecãtoresc. Hotãrârea supusã verificãrii poate fi infirmatã în tot sau în parte (prin anulare, reformare sau retractare) ori confirmatã, adicã menţinutã în integralitatea ei. Prin infirmarea hotãrârii este posibilã rejudecarea cauzei, în condiţiile legii, fie de cãtre instanţa care a pronunţat infirmarea hotãrârii atacate, fie de cãtre alta instanţã, cu ocazia retrimiterii. Sistemul procesual român admite o structurã judiciarã întemeiatã pe un dublu sau triplu grad de jurisdicţie, apelul şi recursul fiind singurele cãi de atac ordinare împotriva hotãrârilor judecãtoreşti nedefinitive. Acestea sunt facultative si nu pot fi exercitate decât de cãtre cei cãrora legea le recunoaşte aceastã posibilitate. Importanţa deosebitã a cãilor de atac în activitatea de înfãptuire a justiţiei se desprinde şi din consacrarea în diverse documente internaţionale a principiului existenţei si necesitãţii cãilor de atac. În acest sens, Pactul internaţional referitor la drepturile civile si politice enunţã, în art. 14.5, regula potrivit cãreia “orice persoanã declaratã ca rãspunzând de sãvârşirea unei infractiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de aceastã lege, sã cearã examinarea de cãtre o jurisdicţie superioarã a declarãrii vinovãţiei sale şi a pedepsei aplicate. ” Constituţia României reglementeazã, la art.129, principiul conform cãruia împotriva hotãrârilor judecãtoreşti pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii.În actuala reglementare, legea procesual penalã românã prevede douã cãi de atac ordinare – apelul şi recursul – şi trei cãi de atac extraordinare – contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

1 N.Volonciu, Tratat de procedură penală,vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.231.

I.2. Apelul – scurt istoric2

Originea apelului se regãseşte în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinţei, prin aşa-numita “provocatio ad populum”. Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentinţa, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua.În regimul republican mai existau şi alte douã instituţii: intercessio din partea magistratului şi intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea apellatio. În accepţiunea sa modernã, apelul s-a constituit în jurisdicţiile tribunalelor imperiale, care aveau dreptul nu numai de a desfiinţa hotãrârea, dar şi de a o reforma.Competenţa de soluţionare a apelului aparţinea curţii apelative în circumscripţia cãriea se afla tribunalul care a pronunţat hotãrârea atacatã. Termenul de apel era de 10 zile de la pronunţare sau de la comunicare, dupã cum sentinţa a fost datã în prezenţã sau în lipsã. Apelul era suspensiv de executare, dar curtea avea obligaţia de a-l soluţiona în curs de 30 de zile de la primire. Dacã sentinţa datã era anulatã pentru violare sau omisiune de forme prescrise de lege, curtea statua ea insãşi asupra fondului. Codul de procedurã penalã Carol al II-lea din16 martie 1936, apelul se putea exercita numai împotriva hotãrârilor date în primã instanţã de judecãtorie sau tribunal. Deciziile pronunţate în materie criminalã de curţile cu juraţi nu erau supuse apelului. La curţile de apel era obligatorie întocmirea, de cãtre unul dintre judecãtori, a unui raport complet asupra aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei, raport care se citea în sedinţa de judecatã, înaintea dezbaterilor. La tribunal, întocmirea raportului era facultativã şi putea fi dispusã numai de cãtre preşedintele instanţei. Soluţionând apelul, instanţa putea pronunţa, potrivit legii, condamnarea, încetarea sau anularea urmãririi penale, statuând, când era cazul, şi asupra pretenţiilor civile.Prin Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 pentru modificarea unor dispoziţii din Codul de procedurã penalã, apelul a fost desfiinţat. Astfel, în art. 439 din Codul de procedurã penalã se preciza expres cã “singura cale de atac ordinarã este recursul”. Calea de atac întrunea atât elementele caracteristice ale apelului cât si ale recursului, în sensul cã permitea o verificare completã a sentintelor primei instante, în ceea ce priveste temeinicia şi legalitatea acestora. Argumentele care au stat la baza înlăturării apelului din cadrul căilor de atac au fost că acesta era o cale de atac superfluă, care prelungea inutil desfăşurarea procesului şi rezolvarea definitivă a conflictului penal. De asemenea s-a considerat că judecarea apelului, făcându-se pe baza probelor administrate şi examinate de prima instanţă, avea loc în condiţii inferioare în privinţa cunoaşterii faptelor şi stabilirea adevărului, faţă de prima instanţă, care cunoştea de la sursă, direct şi imediat probele, văzând şi ascultând pe martori sau făcând cercetări la faţa locului3.Legea nr. 45 din 1 iulie 1993 pentru modificarea si completarea Codului de procedurã penalã 4 a reintrodus apelul în legislaţia procesual penalã româneascã (art. 361 – 385 din Cod). Prin aceasta se oferã o garanţie în plus pentru o mai bunã judecatã, fiind evident cã douã instanţe de fond vor greşi mai puţin în soluţionarea cauzei decât una singurã.

2 C.S.Paraschiv, M.Damaschin, Drept procesual penal . Partea specială, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.205-207 .3 R.Cosneanu, Aspecte teoretice şi practice privind instituţia apelului şi recursului, Rev. de Drept Penal, nr.1 din 1996, p.55.4 Publicată în M.Of. nr. 147 din 1 iulie 1993.

Astfel, apelul face parte din desfãşurarea normalã, obişnuitã a procesului penal, împiedicând rãmânerea definitivã a hotãrârii primei instanţe.

I.3. Apelul – noţiune şi caracterizare

În actuala reglementare, legiuitorul a optat, în principal, pentru instituirea a douã cãi ordinare de atac a hotãrârilor pronunţate în primã instanţã – apelul şi recursul. În anumite situaţii excepţionale a fost prevãzutã expres posibilitatea exercitãrii unei singure cãi de atac, şi anume recursul.Apelul reprezintã acea cale ordinarã de atac prin intermediul cãreia instanţa superioarã celei care a pronunţat hotãrârea efectueazã o nouã judecatã în fond a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar si cu posibilitatea administrãrii unor noi probe. În doctrinã apelul a mai fost definit, în funcţie de trãsãturile sale, ca fiind acea cale de atac ordinarã, de fapt şi de drept, care poate fi folositã împotriva hotãrârilor pronunţate asupra fondului de cãtre o instanţã inferioarã, dupã desesizarea acesteia, pentru ca pricina sã fie supusã unei noi judecãţi, în vederea reformãrii hotãrârii atacate.Astfel, apelul prezintã urmãtoarele trãsãturi caracteristice5:-este o cale de atac ordinarã, întrucât face parte din desfãşurarea normalã a procesului penal, împiedicând rãmânerea definitivã a hotãrârii pronunţate de prima instanţã;-este o cale de atac de fapt si de drept, pentru cã datoritã efectului sãu devolutiv complet, presupune un control integral atât în fapt cât şi în drept efectuat de cãtre instanţa de apel asupra hotãrârii primei instanţe. Hotãrârea se va examina însã numai cu privire la persoana care a declarat apel, la calitatea acesteia în proces si la persoana împotriva cãreia este îndreptat;-este o cale de atac de reformare, deoarece, în cazul admiterii sale, hotãrârea atacatã va fi desfiinţatã, în tot sau în parte, iar cauza va primi o nouã rezolvare datã fie de cãtre instanţa de apel, fie de cãtre instanţa cãreia i-a fost trimisã cauza spre rejudecare;-este o cale de atac irevenţioasã, întrucât se adreseazã unei instanţe superioare, denumitã instanţã de apel, care poate fi tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel sau Curtea Militarã de Apel.În literatura de specialitate6 s-a făcut distincţie între condiţii de fond şi condiţii de formă ale apelului. Condiţii de fond sunt cele referitoare la hotărârile susceptibile de apel şi la titularii dreptului de apel. Condiţiile de formă privesc modalitatea de declarare a apelului şi termenul de apel.

I.4. Hotãrârile judecãtoreşti penale supuse apelului

Art. 361 C.proc.pen. stabileşte regula conform cãreia sentinţele pot fi atacate cu apel, iar încheierile date în primã instanţã pot fi apelate numai o datã cu fondul. Prin urmare sunt excluse din rândul hotãrârilor apelabile deciziile şi încheierile pronunţate în cadrul cãilor de atac, acestea din urmã având regimul juridic al deciziilor la care se raporteazã. Sentinţa este o hotãrâre prin care cauza este soluţionatã în primã instanţã şi este susceptibilã de a fi atacatã cu apel imediat si independent, în timp ce încheierile au rolul de a pregãti soluţionarea cauzei, neavând o poziţie procesualã de sine stãtãtoare.

5 Ghe. Mateuţ, Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română, Rev. Dreptul, nr.2 din 1994, p.20-23.6 G. Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, Proceduré pénale, Précis Dalloz, Paris, 1990,p.938-948.

De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc ca acestea sã fie atacate numai o datã cu hotãrârea asupra fondului, cu care se aflã în strânsã legãturã.În alin.3 al art.361 se mai prevede cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor, chiar dacã acestea au fost date dupã pronunţarea sentinţei.Nu toate sentinţele şi încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile a fi atacate numai cu recurs, altele nefiind însã supuse nici unei cãi de atac.Astfel, s-a arãtat7 cã, pentru a putea fi exercitatã calea de atac a apelului, este necesarã îndeplinirea cumulativã a urmãtoarelor condiţii:-hotãrârea judecãtoreascã atacatã sã fie datã în primã instanţã;-hotãrârea sã nu fie definitivã;-legea sã nu interzicã atacarea hotãrârii respective, adicã aceasta sã fie susceptibilã a fi atacatã cu apel;-sã existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta sã aibã interesul sã-l exercite şi sã-şi manifeste voinţa în acest sens;-apelul sã fie declarat în forma şi în termenul prevãzute de lege.

I.4.1. Sentinţele supuse apelului

Legiuitorul nu a prevãzut expres care sunt acele hotãrâri care pot fi atacate cu apel, ci, în art.361 alin.1 C.proc.pen., enumerã sentinţele nesusceptibile de apel. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:-sentinţele pronunţate de judecãtorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a). este vorba de acele infracţiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată. În aceste cazuri hotărârea este susceptibilă de o singură cale de atac şi anume recursul. Legiuitorul a ales această derogare datorită gravităţii reduse pe care o prezintă aceste fapte, ceea ce permite simplificarea mecanismelor procesuale prin parcurgerea numai a două grade de jurisdicţie;-sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a) si infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; -sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel. Apelul, în aceste cazuri, nu este posibil, deoarece între curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, pe de o parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, nu există o instanţă intermediară care ar putea soluţiona apelul. Astfel, instanţa supremă ar trebui să stabilească situaţia de fapt şi să judece în mod curent fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;-sentinţele pronunţate de secţia penalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurgerea a trei grade de jurisdicţie nu este posibilă.Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate exercita apelul, ci numai recursul, care va fi soluţionat în Secţii Unite;-sentinţele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în cazul acelor sentinţe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, prin zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar preced soluţionarea acesteia.

7 C.S. Paraschiv, Drept procesual penal, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.498.

În ceea ce priveşte sentinţele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate, în funcţie de felul competenţei în baza cãreia prima instanţã a soluţionat cauza, în urmãtoarele categorii:-sentinţe penale prin care au fost soluţionate în primã instanţã acţiunea penalã şi acţiunea civilã sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:-sentinţe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacã acţiunea civilã a fost admisã, respinsã ori lãsatã nesoluţionatã;-sentinţe prin care, deşi nu s-a aplicat o pedeapsã, s-a luat o mãsurã de siguranţã sau o mãsurã educativã;-sentinţe prin care prima instanţã a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a libertãţii supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internãrii într-un centru de reeducare;-sentinţe prin care prima instanţã, care se pronunţase anterior asupra acţiunii penale, a soluţionat numai acţiunea civilã sau când, dupã decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, judecarea acţiunii civile a continuat faţã de moştenitorii acestuia;-unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionãrii unei cãi extraordinare de atac, cum ar fi, spre exemplu, sentinţa prin care a fost respinsã în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisã sau respinsã în fond aceastã cale de atac şi cea datã în cazul în care contestaţia în anulare a fost introdusã la prima instanţã pe temeiul autoritãţii de lucru judecat;-sentinţe pronunţate de judecãtorie sau tribunal în baza art.460 C.proc.pen., ca instanţã de executare sau ca instanţã în a cãrei razã teritorialã se aflã locul de deţinere, în soluţionarea unor situaţii legate de executarea hotãrârii penale, cum ar fi: schimbãrile necesare în executarea unor pedepse sau schimbãrile şi incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a mãsurilor de siguranţã;-sentinţe pronunţate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoaşterea hotãrârilor penale sau a actelor judiciare strãine.

Capitolul II Aspecte privind declararea apelului

II.1. Titularii dreptului de apel

O datã cu pronunţarea hotãrârii în primã instanţã se naşte dreptul recunoscut fiecãrui subiect procesual de a ataca hotãrârea respectivã cu apel, în condiţiile în care legea îl permite. Exercitarea dreptului de apel este limitatã de calitatea pe care o are fiecare titular în procesul penal şi de interesul pe care îl afirmã prin folosirea acestei cãi de atac. S-a afirmat în doctrinã cã apelul are un caracter personal în raport cu diversele pãrţi care îl exercitã, ceea ce presupune cã dreptul de apel al fiecãrei pãrţi este independent de dreptul de apel al celorlalte.Este posibil ca mai multi subiecţi procesuali sã declare apel concomitent, fãrã ca soluţionarea unuia dintre apeluri sã împiedice rezolvarea celorlalte. Art. 362 C.proc.pen. enumerã persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vãtãmatã, partea civilã şi partea responsabilã civilmente, martorul, expertul, interpretul şi apãrãtorul, precum şi orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instanţei.Potrivit Constituţiei, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal ca reprezentant al intereselor generale ale societãtii. În temeiul principiilor impartialitãţii, legalitãţii si controlului ierarhic, care stau la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sã manifeste în activitatea sa obiectivitate şi echidistanţã.

El se constituie astfel într-un garant al aplicãrii corecte a legii, iar atunci când legea a fost greşit aplicatã foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãţii. Din aceste considerente, spre deosebire de ceilalţi titulari ai dreptului de apel, procurorul nu exercitã dreptul de apel în nume propriu, pentru a-şi realiza un drept sau un interes personal, ci în temeiul obligaţiei sale de a veghea la respectarea principiului legalitãţii în procesul penal.Astfel, procurorul poate exercita aceastã cale de atac ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, se incalcã dispoziţiile legale şi se prejudiciazã interesele pãrţilor, iar acestea rãmân în pasivitate, nefolosind dreptul conferit de lege de a ataca hotãrârea.Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotãrârilor judecãtoreşti supuse acestei cãi de atac, indiferent dacã a participat sau nu la judecarea cauzelor respective. Apelul inculpatului este personal si independent, el neputând ataca decât acele dispoziţii din hotãrâre care au legãturã cu situaţia sa proprie, nu şi în privinţa altor persoane.Inculpatul poate declara apel împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal şi în ceea ce priveşte temeiurile achitãrii sau încetãrii procesului penal. În aceste cazuri inculpatul va putea ataca hotãrârea numai în ipoteza în care, prin schimbarea temeiurilor de achitare sau încetare a procesului penal i s-ar crea o situaţie mai favorabilã. Prin exercitarea apelului, inculpatul trebuie sã justifice un interes legitim.Apelul mai poate fi exercitat în numele inculpatului şi de urmãtoarele categorii de subiecţi procesuali:-reprezentantul legal, pentru persoanele fizice şi pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã;-apãrãtorul, ales sau din oficiu, care l-a asistat pe inculpat în faţa primei instanţe, acesta fiind îndreptãţit sã exercite apelul fãrã a fi necesarã pentru aceasta o nouã împuternicire avocaţialã ori alegerea unui nou apãrãtor. În cazul exercitãrii apelului de cãtre apãrãtor, inculpatul rãmâne în continuare titularul dreptului de apel, el putând declara că nu îşi însuşeste apelul declarat de apãrãtorul sãu;-soţul inculpatului va putea face apel numai în interesul celuilalt soţ, inculpat în proces, nu şi în numele şi interesul sãu propriu, dupã decesul soţului. Martorul, expertul, interpretul si apãrãtorul pot declara apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin (art.362 alin.1 lit.e) C.proc.pen.). Aceste persoane nu sunt pãrţi în procesul penal principal, dar au calitatea de subiecţi procesuali, fiind îndreptãţiţi sã atace cu apel un act procesual, atunci când drepturile lor privind cheltuielile judiciare au fost netemeinic sau nelegal stabilite ori nu au fost luate în considerare. Apelul declarat de apãrãtor vizeazã interesele proprii ale acestuia şi nu ale pãrţii pe care a asistat-o în cursul procesului penal, în aceastã situaţie doar apãrãtorul fiind titular al dreptului de apel.Pentru aceste persoane poate declara apel şi reprezentantul legal sau apãrãtorul.

II.2. Cererea de apel şi motivarea acesteia

Legea acordã persoanelor arãtate în art.362 C.proc.pen. facultatea de a exercita dreptul de apel sub condiţia manifestãrii exprese de voinţã în acest sens. Din punct de vedere procedural, manifestarea de voinţã îmbracã forma cererii de apel, care trebuie sã îndeplineascã cerinţele prevãzute de Codul de procedurã penalã. Deşi constituie actul de sesizare a instanţei de apel, cererea de apel se depune, conform art.367 C.proc.pen., la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Prin excepţie, cererea se poate depune, în cazul persoanelor aflate în stare de deţinere, la administraţia locului de deţinere, iar dacã apelul este declarat oral, acesta se va consemna într-un proces-verbal încheiat de administraţia locului de detinere. Depunerea cererii de apel la o altã instanţã decât cea prevãzutã de art. 367 alin.1 C.proc.pen. nu va atrage sancţiunea nulitãţii acesteia; cererea va fi trimisã de îndatã la instanţa a cãrei hotãrâre este apelatã şi va fi socotitã ca fãcutã în termen dacã a fost depusã ori trimisã prin poştã înainte de expirarea termenului de apel. Cererea corect introdusã la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã va fi trimisã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei superioare. Potrivit art. 366 alin.1 C.proc.pen. cererea de apel îmbracã forma scrisã si trebuie semnatã de cãtre persoana care face declaratia. Se poate declara apel şi oral, în şedinta în care s-a pronunţat hotãrârea. Preşedintele completului ia act de declaraţia de apel şi o consemneazã într-un proces-verbal care ţine loc de cerere de apel şi produce toate efectele unei asemenea cereri.Din punct de vedere formal, legea nu cere decât ca declaraţia sã provinã de la apelant sau de la reprezentantul acestuia ori substituitul sãu procesual şi sã fie primitã în termen. În cazul în care cererea de apel este fãcutã în scris, o condiţie esenţialã pentru identificarea apelantului este semnãtura acestuia. Cererea poate fi semnatã de apelantul însuşi, de reprezentantul sãu legal ori de apãrãtor, iar în cazul inculpatului, de soţul acestuia. Dacã cererea de apel se face de cãtre o altã persoanã decât apelantul, trebuie sã se menţioneze în cuprinsul cererii pentru cine se declarã apel. Dacã cererea este fãcutã de cãtre reprezentant, acesta va trebui sã anexeze, în mod obligatoriu, şi procura specialã în baza cãreia este împuternicit sã exercite calea de atac.Pentru persoana care nu poate semna cererea de apel, indiferent de motiv, Codul de procedurã penalã prevede posibilitatea atestãrii acesteia de cãtre un grefier de la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã sau de cãtre apãrãtorul apelantului. În cazul în care apelantul nu se poate deplasa la instanţã, atestarea poate fi fãcutã de primarul sau secretarul consiliului local ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliazã apelantul.Cererea de apel nesemnatã sau neatestatã poate fi confirmatã în instanţã de parte sau de reprezentantul ei, însã înãuntrul termenului de apel. Confirmarea poate fi si tacitã, de exemplu prin simpla prezentare a apelantului în fata instanţei de apel şi propunerea de cãtre acesta a unei probe. Motivarea apelului presupune justificarea folosirii acestei cãi de atac de cãtre titular şi are rolul de a preciza şi delimita cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecãţii acestei instanţe.Motivele de apel se formuleazã fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus cel mai târziu pânã în ziua judecãţii, fie oral, în fata instanţei, cu ocazia dezbaterii apelului.Motivarea apelului nu constituie o cerinţã obligatorie, ceea ce înseamnã cã din cuprinsul cererii pot lipsi motivele de apel. Apelul poate rãmâne şi nemotivat, fãrã ca aceasta sã împiedice instanţa de apel sã examineze fondul cauzei. Apelul va fi judecat chiar şi în lipsa apelantului şi deci nu va putea fi respins ca nesusţinut. Prin motivele de apel pot fi avute în vedere, practic, toate viciile de procedurã şi de judecatã care afecteazã hotãrârea atacatã, legea neimpunând nici o restricţie în acest sens. Viciile de procedurã (vitium in procendo) constau în încãlcãri ale dispoziţiilor legale care reglementeazã desfãşurarea procesului penal, care nu s-au acoperit prin neinvocare în conditiile art.197 alin.4 C.proc.pen. viciile de judecatã (vitium in judecando) reprezintã erori sãvârşite fie în stabilirea stãrii de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanţial (error in jure).II.3. Termenul de apel

Art. 363 C.proc.pen. stabileste regula conform cãreia termenul de apel este de 10 zile, dacã legea nu dispune altfel.Termenul de apel este un termen procedural legal şi are caracter imperativ în sensul cã depãşirea lui atrage decãderea din dreptul de a exercita calea de atac. Dacã totuşi apelantul a introdus cererea dupã împlinirea termenului, aceasta urmeazã a fi respinsã ca tardivã. Termenul de apel este determinat şi fix, durata sa, stabilitã prin lege, fiind invariabilã.De la regula prevãzutã la art. 363 existã o serie de situaţii de excepţie care presupun exercitarea apelului într-un termen mai mic de 10 zile. Astfel, art. 477 alin.1 C.proc.pen. stabileşte cã termenul de apel împotriva hotãrârii instanţei, în cazul unor infracţiuni flagrante, este de 3 zile. Dacã instanţa constatã însã cã judecata nu se poate desfãşura potrivit procedurii speciale prevãzutã pentru infracţiunile flagrante, va dispune, în baza art.472, ca soluţionarea cauzei sã se facã potrivit procedurii obişnuite, în care termenul de apel este de 10 zile. De asemenea , în cazul în care instanţa dispune cu privire la luarea, încetarea sau înlocuirea mãsurilor preventive, termenul de apel este de 3 zile. Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este cazul, a momentului final. Instanţa de apel are îndatorirea de a verifica dacă apelul a fost sau nu declarat în termen.Momentul de la care începe să curgă termenul de apel este diferit în raport cu calitatea şi situaţia procesuală a titularului dreptului de apel:-pentru procuror, dacă a participat la dezbateri, termenul curge de la pronuntare. În cazurile în care procurorul nu ia parte la şedinţa de judecată, participarea sa fiind facultativă, instanţei îi revine obligaţia de a trimite de îndată dosarul procurorului, în vederea eventualei exercitări a dreptului de apel, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel. În această situaţie termenul curge de la înregistrarea de către Parchet a adresei de trimitere a dosarului. Dacă procurorul a participat la judecată, deşi participarea sa nu era obligatorie, termenul de apel va incepe să curgă de la pronunţare;- pentru părţi, termenul de apel curge în mod diferenţiat, după cum acestea au fost sau nu prezente la dezbateri sau la pronunţare. Pot apărea următoarele situaţii:-pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare.-atunci când partea a lipsit atât la dezbateri cât şi la pronunţare, termenul de apel începe să curgă de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii. Art. 360 alin.1C.proc.pen. prevede că se vor comunica părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare copii de pe dispozitivul hotărârii.- inculpatul deţinut, militar în termen etc., care a lipsit la pronunţare, poate exercita dreptul de apel din momentul comunicării hotărârii, chiar dacă a fost prezent la dezbateri şi chiar dacă pronunţarea s-a făcut în ziua când au avut loc dezbaterile. Pentru inculpatul prezent la dezbateri, dar care a lipsit la pronunţare, termenul de apel curge de la pronunţare; comunicarea dispozitivului deciziei de către instanţa de apel inculpatului liber este irelevantă în ce priveşte data de la care se socoteşte termenul de apel8;- pentru martor, expert, interpret şi apărător termenul de apel începe să curgă de la pronunţarea încheierii prin care instanţa a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.

II.4. Renunţarea la apel

8 C.S.J., s.pen., dec.nr.2396/2000, în Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2000, p.381.

În temeiul principiului disponibilităţii, părţile au dreptul ca, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de apel să renunţe în mod expres la această cale de atac.Art. 368 C.proc.pen. se referă în mod expres la părţi şi pare că nu se aplică procurorului şi celorlalti titulari ai dreptului de apel prevăzuţi în art. 362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. Procurorul are însă posibilitatea de a renunţa tacit la apel prin neexercitarea acestei căi de atac în termen, dar şi expres, printr-o declaraţie scrisă sau orală, în şedinţa de judecată, după pronunţarea hotărârii.Pentru a fi valabilă, renunţarea la apel trebuie să îndeplinească două condiţii9:-partea să fi renunţat la apel în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de apel. Nu se poate renunţa la apel înainte de pronunţarea sentinţei, întrucât acest drept nu s-a născut încă. De asemenea, nici după epuizarea termenului, partea nu mai poate declara că renunţă la apel, fiind decăzută din exercitarea acestui drept;- renunţarea trebuie făcută expres, în termeni neechivoci sau legaţi de îndeplinirea anumitor condiţii.Declaraţia de renunţare la apel se poate face în scris, printr-o cerere explicită depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea sau oral, în sedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Declaraţia poate fi făcută personal de către titular sau prin mandatar cu procură specială.

II.4.1. Efectele renunţării la apel

Art.416 C.proc.pen. prevede în mod expres că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în două situaţii: a)când nu s-a declarat apel în termen; b)când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Ipoteza renunţării la apel nu se regăseşte în enumerarea de la art.416 C.proc.pen., ceea ce înseamnă că legiuitorul a înţeles să o includă cazului prevăzut la pct.2 lit.a) al art.416 („când nu s-a declarat apel în termen”) şi să considere că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.

II.5. Retragerea apelului

Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută de oricare dintre părţi şi de procuror. Termenul în care apelul poate fi retras este cuprins între momentul declarării acestuia şi până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de apel. Retragerea apelului poate privi fie latura penală fie latura civilă ori ambele laturi ale cauzei. Declaraţia de retragere a apelului trebuie să fie făcută personal de către parte sau prin mandatar special. Retragerea apelului de către apărător, în lipsa unei procuri speciale, nu va fi luată în considerare. Dacă declaraţia a fost făcută în formă scrisă, ea poate fi introdusă fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel. Atunci când declaraţia a fost depusă la prima instanţă, aceasta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei de apel, singura care poate lua act de retragerea apelului.Declaraţia orală trebuie făcută numai în faţa instanţei de apel.Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea apelului se face printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere.Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. 9 N.Volonciu, op.cit., p.255.

Reprezentantul legal poate retrage apelul în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, potrivit legii civile. Apelul declarat de procuror nu poate fi retras decât de către procurorul ierarhic superior. Prin această dispoziţie a art. 369 alin.3 C.proc.pen. se urmăreşte a se asigura un control eficient asupra modului în care reprezentanţii Ministerului Public înţeleg să se folosească de calea de atac a apelului. Apelul retras în aceste condiţii poate fi insuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

II.5.1. Efectele retragerii apelului

Prin retragerea apelului, instanţa sesizată prin declaraţia de apel se dezînvesteşte şi va lua act de manifestarea de voinţă a apelantului, dispunând scoaterea cauzei de pe rol. Un nou apel, introdus ulterior de către aceeaşi parte, în aceeaşi cauză, este inadmisibil. Instanţa de apel va lua act de retragerea apelului printr-o decizie, ca hotărâre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, în temeiul art.311 C.proc.pen. Prin retragerea apelului se pune capăt judecării cauzei, instanţa constatând că apelul a fost retras, ceea ce echivalează cu o pronunţare asupra căii de atac.Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe se produce:-la data expirării termenului de apel, dacă apelul a fost retras înăuntrul termenului;-la data retragerii apelului, dacă aceasta a avut loc după expirarea termenului de apel.Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele împotriva cărora apelul a fost retras10.

II.6. Efectele apelului

II.6.1. Efectul suspensiv

Potrivit art. 370 C.proc.pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Efectul suspensiv presupune deci că hotărârea judecătorească atacată nu poate deveni definitivă şi implicit ea nu poate fi pusă în executare pe toată durata judecării apelului.Caracteristic efectului suspensiv este faptul că operează ope legis. Efectul suspensiv poate fi total, atunci când declaraţia de apel vizează sentinţa primei instanţe în întregime sau parţial, atunci când apelul se referă numai la latura penală sau numai la latura civilă a procesului sau anumite dispoziţii din sentinţă.Efectul suspensiv are un caracter absolut, pentru că operează ori de câte ori se declară apel, chiar şi în cazul în care se constată ulterior că acesta este neîntemeiat sau neregulat introdus. Astfel, hotărârea primei instanţe nu va deveni executorie până când instanţa superioară nu va respinge apelul. Efectul suspensiv este constant, dat fiind că se menţine până la soluţionarea apelului. Pentru a opera efectul suspensiv, este necesar ca apelul să fi fost declarat în termen.De la regula efectului suspensiv există şi derogări. Astfel, art.350 alin.2 şi 3 C.proc.pen. prevede că inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal ori, în caz de condamnare, dacă pedeapsa închisorii este cel mult egală cu durata

10 Dec. nr.470 din 20 octombrie 1997 a Curţii de Apel Suceava, în Buletinul Jurisprudenţei- Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998

reţinerii şi arestării preventive, ori dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei sau executarea ei la locul de muncă sau în cazul când s-a aplicat amendă.

II. 6.2. Efectul devolutiv

Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo (-vere, -volo, -volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul. Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze apelul (judex ad quem).Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecăţii care a avut loc în primă instanţă, ci determină repunerea în discuţie a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate fără o desfiinţare în prealabil a acesteia. Raportat la motivele invocate prin cererea de apel şi la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluţiunea cauzei poate fi integrală sau parţială. Devoluţiunea integrală (ex integro) se produce atunci când instanţa de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Prin devoluţiunea parţială (in partibus) instanţa se va pronunţa numai asupra unora dintre elementele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă instanţă11.Art.371 C.proc.pen. stabileşte limitele efectului devolutiv, arătând că instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem şi in personam. Instanţa de apel va judeca pricina sub toate aspectele şi cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât şi în defavoarea lor. Apelul procurorului îşi păstrează caracterul integral şi în situaţia în care, după expirarea termenului de apel, acesta şi-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situaţie. Acesta nu poate invoca situaţia altui inculpat. Apelul părţii vătămate devoluează cauza numai în ce priveşte latura penală şi numai în acele cauze în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei.

II.6.3. Efectul extensiv

Potrivit art.373 C.proc.pen. instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Legiuitorul a instituit efectul extensiv în scopul rezolvării cauzei în concordanţă cu interesele părţilor care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis). Între părţile fiecărui grup procesual există o indivizibilitate a situaţiei lor care determină solidaritatea procesuală a acestora.

11 Ghe.Mateuţ, op.cit., p.31; N.Volonciu, op.cit., p.258.

În temeiul efectului extensiv, orice act procesual îndeplinit de unul din membrii grupului se răsfrânge asupra celorlalţi, atunci când priveşte un aspect obiectiv.Art. 373 C.proc.pen. prevede şi o limitare a efectului extensiv. Astfel, instanţa de apel, judecând apelul şi cu privire la părţile care nu l-au declarat sau la care acesta nu se referă şi modifică soluţia pronunţată în primă instanţă în privinţa acestora, nu le poate crea o situaţie mai grea. Întrucât situaţia apelantului nu poate fi agravată, nici situaţia celorlalte părţi din grupul procesual, asupra cărora se extinde apelul nu poate fi înrăutăţită.Pentru ca efectul extensiv să poată funcţiona, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:-existenţa unui apel valabil declarat.Un apel inadmisibil ori un apel tardiv nu vor antrena examinarea cauzei prin extindere şi cu privire la părţile care nu au atacat hotărârea, întrucât nu determină soluţionarea pe fond a cauzei de către instanţa de apel.- existenţa unor subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun, adică trebuie să existe mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis) şi între care operează solidaritatea procesuală;-existenţa unei unităţi procesuale, ceea ce presupune ca toate părţile respective să fie judecate deodată, să figureze ca subiecţi procesuali în aceeaşi cauză;-existenţa utilităţii funcţionale, adică apelul să profite şi părţilor care nu au exercitat calea de atac sau la care aceasta nu se referă.

Capitolul III Judecarea apelului

III.1. Precizări preliminare

Judecarea apelului se desfăşoară, în mare măsură, după regulile prevăzute în art. 287-312 C.proc.pen. pentru judecata în primă instanţă. Aceste norme cu caracter general şi comun se completează cu dispoziţiile specifice judecăţii în apel, prevăzute în art.375-383 C.proc.pen.Judecata în apel parcurge aceleaşi etape ca judecata în primă instanţă: o etapă premergătoare, judecarea propriu-zisă în şedinţă a apelului, deliberarea şi soluţionarea cauzei.

III. 2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată

Pentru ca dosarul să ajungă în stare de judecată este necesară îndeplinirea unor măsuri prealabile de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, dar şi de către instanţa de apel.Instanţa care a pronunţat hotărârea atacată are obligaţia de a primi cererea sau cererile de apel şi de a le înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei de apel. Preşedintele instanţei de apel, după primirea şi înregistrarea dosarului, va fixa termenul de judecare a apelului. Se va ţine seama dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi, fiind aplicabile dispoziţiile art.293 C.proc.pen., conform cărora judecata în această situaţie se va face de urgenţă şi cu precădere.În cazul în care în aceeaşi cauză au declarat apel mai multe părţi, se impune ca acestea să fie concentrate la acea secţie a instanţei de apel care a fost mai întâi sesizată.

Art.375 alin.2 C.proc.pen. prevede că judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Nu vor fi însă citate toate părţile, ci numai acelea în privinţa cărora apelul poate produce efecte 12. Apelul procurorului, făcut fără nici un fel de rezervă şi fără a fi motivat, presupune citarea tuturor părţilor, întrucât acest apel are un efect devolutiv integral, învestind instanţa de apel cu examinarea întregii cauze, atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor.Dacă mai multe părţi diferite au declarat apel, acestea vor fi citate, până la conexare, în fiecare apel. Instanţa va putea dispune conexarea fie din oficiu, fie la cererea oricăreia dintre părţi. Preşedintele instanţei, fixând termenul de judecată, are şi îndatorirea de a lua măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în acele cazuri în care asistenţa judiciară este obligatorie. Tot preşedintele instanţei va stabili completul de judecată care va soluţiona apelul, ţinând seama ca nici unul den judecătorii care alcătuiesc completul să nu se afle în cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 46, 47 şi 48 C.proc.pen. Preşedintele completului de judecată trebuie să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare. De asemenea, lista cauzelor fixate pentru judecată trebuie să fie întocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. Conform art.295, la întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.

III. 3. Judecarea propriu-zisă a apelului

Şedinţa de judecată în apel presupune în linii mari, parcurgerea aceloraşi etape ca şi judecata în primă instanţă.Instanţa de apel verifică hotărârea atacată pe baza probelor care au fost administrate în primă instanţă şi eventual a unor înscrisuri noi, prezentate cu ocazia judecării apelului. În acest caz cercetarea judecătorească poate lipsi, iar judecata propriu-zisă se reduce la dezbateri, adică la susţinerea motivelor de apel şi la combaterea acestora de către procuror şi părţi.Se va trece la cercetarea judecătorească atunci când, în vederea soluţionării apelului, instanţa va încuviinţa oricărei noi probe pe care le consideră necesare.Prin probe noi se înţeleg acele probe care nu au fost administrate în cauză, nici în faza de urmărire penală, nici în faţa primei instanţe.La termenul fixat, preşedintele completului de judecată va da cuvântul părţilor şi procurorului în legătură cu propunerea de noi probe. Instanţa se va pronunţa apoi motivat asupra admiterii sau respingerii acestora. După administrarea probelor noi, dacă nu mai există alte probe de administrat, cercetarea judecătorească este considerată încheiată. În ipoteza în care procurorul sau părţile nu propun probe noi, iar instanţa de apel nu consideră din oficiu că nu mai sunt necesare noi probe, precum şi în situaţia în care instanţa de apel respinge propunerile de noi probe, nu se mai efectuează cercetarea judecătorească, trecându-se direct la dezbateri.În apel activitatea de judecată este concentrată în principiu la momentul dezbaterilor. Dezbaterile constau în susţinerea motivelor de apel, prin care se critică hotărârea atacată, precum şi în combaterea lor, atunci când se apreciază că apelul este nefondat.

12 Astfel, în apelul inculpatului, care nu a fost obligat la despăgubiri, partea civilă nu va fi citată (Curtea de Apel Bucureşti, s.I pen., înch. din 2 noiembrie 1993, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p.26-27).

Art.377 C.proc.pen. stabileşte că preşedintele completului dă cuvântul părţilor în următoarea ordine: apelant, intimat, procuror. Apelantul expune în faţa instanţei motivele de apel şi precizează soluţia pe care urmăreşte să o obţină. Intimatul, în cuvântul său, caută să argumenteze că motivele de apel nu sunt întemeiate şi cere confirmarea hotărârii atacate. Procurorul prezintă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii şi probelor administrate, susţine motivele de apel sau poziţia intimatului, în funcţie de convingerea pe care şi-a format-o13.Ultimul cuvânt aparţine întotdeauna inculpatului, indiferent dacă acesta este apelant sau intimat. Această dispoziţie înscrisă în art.377 alin.4 C.proc.pen. se aseamănã cu cea din art.341 C.proc.pen. ca mecanism procesual. În art. 377 însă nu se precizează că ultimul cuvânt se dă inculpatului personal (aşa cum se arată în art.341), astfel că inculpatul îşi va putea exercita dreptul de a vorbi cel din urmă atât personal, cât şi prin apărător.

III. 4. Soluţionarea apelului

După închiderea dezbaterilor completul de judecată deliberează asupra soluţiei pe care trebuie să o dea apelului. Deliberarea presupune examinarea pe de o parte a temeiniciei motivelor de apel formulate de apelant, raportate la argumentele concrete invocate de intimat, iar pe de altă parte a tuturor aspectelor de fapt şi de drept în limitele determinate de efectul devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv.Potrivit art.379 C.proc.pen., soluţiile pe care le poate da instanţa de apel sunt: respingerea sau admiterea apelului.

III.4.1. Respingerea apelului

Prin respingerea apelului hotărârea atacată se menţine, putând fi pusă în executare. Art. 379 pct.1 prevede că instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.Apelul este tardiv atunci când a fost introdus după expirarea termenului de apel şi nu sunt întrunite condiţiile repunerii în termen sau ale apelului peste termen.Inadmisibilitatea apelului se referă la acele situaţii în care acesta a fost exercitat contrar dispoziţiilor legii. Apelul este inadmisibil atunci când:-se exercită împotriva unor hotărâri nesusceptibile a fi atacate cu apel;-legea nu admite dreptul de apel în cazul unor părţi împotriva unor hotărâri;-cererea de apel a pel a fost introdusă de către o persoană fără calitate procesuală. Inadmisibilitatea apelului intervine ca sancţiune procedurală împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude. Instanţa de apel are îndatorirea de a verifica numai calitatea procesuală a apelantului sau dacă hotărârea atacată este susceptibilă de apel, fără a examina legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. Şi în acest caz apelul va fi respins din oficiu, fiind vorba de o neregularitate de formă.

13 Ghe. Mateuţ, Calea de atac ordinară a apelului…, Rev. Dreptul, nr. 3 din 1994, p.30.

III.4.2.Admiterea apelului

Instanţa superioară va admite apelul atunci când constată că hotărârea primei instanţe este necorespunzătoare, potrivit art. 379 pct.2 C.proc.pen., admiterea apelului implică în mod obligatoriu desfiinţarea hotărârii primei instanţe. Aceasta se desfiinţează în întregime, dar în limitele efectului devolutiv şi extensiv.Art. 382 C.proc.pen. prevede şi posibilitatea ca hotărârea atacată să fie desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau latura civilă. Astfel, instanţa de apel poate desfiinţa hotărârea atacată în întregime sau doar parţial.Ca urmare a admiterii apelului şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe, pot fi pronunţate următoarele soluţii:1. Admiterea apelului, cu pronunţarea unei noi hotărâri de către instanţa de apel (art.379 pct.2 lit.b C.proc.pen). În acest caz instanţa de apel desfiinţează hotărârea primei instanţe, pe care o reformează prin admiterea apelului.2. Admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată (art.379 pct.2 lit.b C.proc.pen.). Această soluţie este posibilă numai în ipotezele limitativ prevăzute de art.379 pct.2 lit.b:- judecata în primă instanţă a avut loc în absenţa unei părţi legal citate;- judecata a avut loc în absenţa părţii care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;- prin hotărârea primei instanţe nu a fost rezolvat fondul cauzei.În aceste trei cazuri rejudecarea va avea loc la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată;- instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu era competentă potrivit legii. În acest caz, rejudecarea va avea loc în faţa instanţei competente şi nu în faţa primei instanţe, pentru că astfel s-ar repeta greşeala privind competenţa, pe care s-a întemeiat cererea de apel.

III. 5. Soluţii şi chestiuni complementare. Conţinutul deciziei

Dacă hotărârea atacată este desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa vreuneia dintre situaţiile arătate în art.333 C.proc.pen., se dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale. Instanţa de apel poate lua această măsură atunci când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea ei decât cu mare întârziere. Restituirea instanţei impune instanţei respectarea a două condiţii: pe de o parte să arate motivele pentru care a dispus restituirea, iar pe de altă parte să indice împrejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probă ce urmează a fi folosite în acest scop. Potrivit art.381 C.proc.pen., cu ocazia deliberării asupra apelului, instanţa se mai pronunţă, când este cazul, şi asupra unor chestiuni adiacente, denumite „complementare”; acestea sunt: repararea pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, precum şi alte probleme de care depinde soluţionarea completă a cauzei. De asemenea, instanţa de apel are îndatorirea de a verifica dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.

III.5.1. Conţinutul deciziei instanţei de apel

Potrivit art.311 alin.2 C.proc.pen., hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie.Art.383 C.proc.pen. stabileşte conţinutul şi structura deciziei. Ca orice hotărâre judecătorească, decizia este structurată în trei părţi: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul.Partea introductivă cuprinde toate menţiunile prevăzute de art.355 C.proc.pen.Expunerea trebuie să cuprindă:-temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului;-temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia din soluţiile de admitere a apelului.Dispozitivul trebuie să includă:-soluţia dată de instanţa de apel:-data pronunţării deciziei:-menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.Dacă instanţa de apel a dispus rejudecarea cauzei, decizia trebuie să indice ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal urmează a se relua. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor apelurilor formulate impotriva sentinţei de către titularii dreptului de apel. Astfel, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra apelului declarat de inculpat, conduce la nulitatea deciziei, ce nu poate fi complinită prin judecarea apelului inculpatului în recurs, deoarece prin aceasta ar fi lipsit o cale de atac14.

III.6. Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere. Limitele rejudecării

Decizia pronunţată în apel, prin care se desfiinţează hotărârea atacată, învesteşte cu rejudecarea cauzei fie instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, fie instanţa competentă, dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de necompetenţă.Potrivit art.384 C.proc.pen., rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se face după normele obişnuite care reglementează etapa judecăţii în primă instanţă.Actele procedurale care nu au fost desfiinţate de către instanţa de apel rămân valabile, urmând a se efectua numai cele care trebuie refăcute ori care nu au fost efectuate, deşi aceasta se impunea. Instanţa învestită cu rejudecarea cauzei nu este obligată să administreze din nou probele deja administrate de către prima instanţă, decât în situaţia în care readministrarea acestora ar fi necesară pentru stabilirea adevărului.Astfel, structura şedinţei de rejudecare poate varia, în funcţie de lipsurile constatate prin decizia instanţei de apel, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare. În temeiul dispoziţiilor art.385 alin.1 C.proc.pen., limitele rejudecării sunt determinate de hotărârea instanţei de apel, iar instanţa de trimitere este obligată să se conformeze acesteia în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În literatura de specialitate s-a arătat că aceste limite sunt de natură procesuală şi de natură substanţială.Din punct de vedere procesual, rejudecarea nu presupune întotdeauna desfăşurarea integrală a procesului penal ci se mărgineşte numai la un segment al acestuia. Desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate nu atrage de regulă şi desfiinţarea materialului cauzei. Decizia instanţei de apel, potrivit art.383 alin.3 C.proc.pen., trebuie să indice însă care este ultimul 14 C.A. Bucureşti, s.I pen., dec. nr.1302/2000, în Culegere de practică judiciară în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 2000, p.386.

act procedural rămas valabil de la care procesul îşi reia cursul. Toate actele efectuate anterior acestuia rămân valabile, alcătuind, împreună cu activitatea procesuală ce îi succede, temeiul legal al hotărârii care va fi pronunţată de instanţa de trimitere.Dacă instanţa de apel admite apelul şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de trimitere va pronunţa o sentinţă, care poate fi atacată din nou cu apel, în conformitate cu regula generală înscrisă în art.361 C.proc.pen.

UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE SUCEAVAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

APELULcale de atac în procesul penal

Coordonator, Student,lect. drd. BĂLĂNEASA CRISTINA BĂICEANU FLORIN-MARIAN AP, anul III , ZI Grupa 1

SUCEAVA 2012

CUPRINS

Capitolul I Noţiunea declarării apelului şi judecarea acestuia I.1.Căile de atac în general I.2. Apelul – scurt istoric I.3. Apelul – noţiune şi caracterizare I.4. Hotãrârile judecãtoreşti penale supuse apelului I.4.1. Sentinţele supuse apelului

Capitolul II Aspecte privind declararea apelului II.1. Titularii dreptului de apel II.2. Cererea de apel şi motivarea acesteia II.3. Termenul de apel II.4. Renunţarea la apel II.4.1. Efectele renunţării la apel II.5. Retragerea apelului II.5.1. Efectele retragerii apelului II.6. Efectele apelului II.6.1. Efectul suspensiv II. 6.2. Efectul devolutiv II.6.3. Efectul extensiv

Capitolul III Judecarea apelului III.1. Precizări preliminare III. 2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată III. 3. Judecarea propriu-zisă a apelului III. 4. Soluţionarea apelului III.4.1. Respingerea apelului III.4.2.Admiterea apelului III. 5. Soluţii şi chestiuni complementare. Conţinutul deciziei III.5.1. Conţinutul deciziei instanţei de apel III.6. Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere. Limitele rejudecăriiSpeteBibliografie

Bibliografie

1. Buneci Petre - Drept procesual penal. Curs universitar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004.

2. Cosneanu, Rodica – Aspecte teoretice şi practice privind instituţia apelului şi recursului,

Revista de Drept Penal, nr.1 din 1996.

3. Ministerul Justiţiei – Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Ed. All Beck, Bucureşti,

2003.

4. Neagu Ion – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002.

5. Paraschiv Carmen Silvia – Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

6. Păvăleanu Vasile – Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

7. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică,

Bucureşti, 2003.

SPEŢE

1.Nerespectarea dispoziţiilor art.14 alin. 3 din Normele metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicaţiei etilice aprobate prin Ordinul nr.376/10.04.2006 al Ministerului Sănătăţii

Art. 14 alin. 3 din Normele metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicatiei etilice, aprobate prin Ordinul nr. 376 din 10 aprilie 2006 al Ministrului Sănătăţii, prevede ca, în situatia în care transportul sau depunerea probelor prelevate nu poate fi efectuat imediat, acestea se pastreaza la frigider, în sediile unitatilor de politie, timp de maximum 3 zile.

Din interpretarea normei legale mentionate rezulta ca, în mod obisnuit, probele biologice prelevate trebuie înaintate în vederea prelucrarii imediat, acceptându-se ca, în cazuri exceptionale, aceasta sa se realizeze în maxim de 3 zile si numai cu conditia de a fi pastrate la frigider la o temperatura cuprinsa între 0 si 4 grade C, dispozitiile legale fiind edictate pentru evitarea degradarii probelor în situatiile în care acestea nu pot fi pastrate în mod real la temperatura scazuta.

Examinând actele si lucrarile dosarului, Curtea constata ca, prin sentinta penala nr. 489/P/21.03.2008 pronuntata de Judecatoria Medgidia în dosarul penal nr. 56/256/2008, s-a dispus, în baza art. 86 alin.1 din OUG 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a cod penal si art.74 rap. la art.76 lit. d cod penal, condamnarea inculpatului S.A., la câte o pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru savârsirea a doua infractiuni, faptele din 09.12.2006 si 18.08.2007 iar în baza art.87 alin.1 din OUG 195/2002 cu aplic. art.37 lit. a cod penal si art. 74 rap. la art.76 lit. d cod penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, fapta din 09.12.2006.

În baza art. 83 cod penal, s-a revocat suspendarea conditionata pentru pedepsele de 6 luni închisoare aplicata prin sentinta penala nr.1524/18.06.2004 a Judecatoriei Medgidia si pedeapsa de 1 an închisoare aplicata prin sentinta penala nr. 2120/20.09.2004 a Judecatoriei Medgidia, pedepse ce s-au contopit potrivit art. 33-34 cod penal si s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, pedeapsa ce s-a adaugat, conform art. 83 cod penal la pedepsele nou aplicate rezultând astfel trei pedepse de câte 1 an si 8 luni închisoare, pedepse care, la rândul lor s-au contopit în pedeapsa cea mai grea de 1 an si 8 luni închisoare.Potrivit art.71 cod penal, s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a II a si b cod penal, pe durata executarii pedepsei.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond, în baza materialului probator administrat în cauza, a retinut urmatoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 4190/P/2006 din 17.12.2007 al Parchetului de pe lânga Judecatoria Medgidia, s-a dispus punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata a inculpatului S.A., pentru savârsirea infractiunilor prev. de art.86 alin.1 din OUG nr. 195/2002 rep., doua infractiuni, respectiv din datele de 09.12.2006 si 18.08.2007 si. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., fapta din data de 09.12.2006.

La data de 08/09.12.2006, în jurul orelor 00,05, organele de politie au oprit în trafic, respectiv pe strada G. si P. din Municipiul Medgidia, autoturismul marca Dacia Break, autoturism ce era condus de catre inculpat, care potrivit adresei nr. 39281/2007 emisa de SPCRPCÎV Constanta, nu figureaza în evidente cu permis auto.

S-a stabilit, în baza probelor biologice de sânge recoltate, conform Buletinului de analiza toxicologica alcoolemie nr. 141-142/11.01.2007 emis de SML Constanta, că inculpatul S.A. avea la proba I – ora 0,15 o alcoolemie de 1 g %o si la proba II – ora 1,15 o alcoolemie de 0,70 g %o.

La data de 18.08.2007, în jurul orelor 21,50, pe strada G., a fost oprit în trafic autoturismul marca Opel Astra, condus de catre inculpatul S.A.

Situatia de fapt a fost stabilita în baza urmatoarelor mijloace de proba: procesele verbale de depistare a inculpatului din datele de 09.12.2006 si 18.08.2007, buletinul de analiza toxicologica – alcoolemie nr.141-142/11.01.2007 emis de SML Constanta, declaratiile inculpatului, declaratiile martorilor S.S. si G.D., I.I. si B.I.

S-a stabilit, în raport de situatia de fapt retinuta ca faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infractiunilor prev. de art.86 alin.1 din OUG nr. 195/2002 rep., doua infractiuni, respectiv din datele de 09.12.2006 si 18.08.2007 si. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 rep., fapta din data de 09.12.2006.

La stabilirea pedepselor ce au fost aplicate inculpatului pentru fiecare infractiune, s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 cod penal, respectiv limitele de pedeapsa prevazute de lege, modul si împrejurarile de savârsire a faptelor asa cum au fost retinute mai sus, gradul de pericol social relativ ridicat al faptelor având în vedere ca, desi a fost depistat prima data conducând fara permis, din nou a condus, tot fara permis, datele personale ale inculpatului respectiv vârsta de 37 ani, fara studii, casatorit, recidivist, precum si atitudinea sincera de recunoastere si regret a faptelor.

În raport de condamnarile anterioare ale inculpatului respectiv, 6 luni închisoare, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, aplicata prin sentinta penala nr. 1524/18.06.2004 a Judecatoriei Medgidia si 1 an închisoare, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, aplicata prin sentinta penala nr. 2120/20.09.2004 a Judecatoriei Medgidia s-a dispus, în baza art. 83 cod penal, revocarea suspendarii conditionate a executarii acestora precum si contopirea lor, urmare a faptului ca s-au stabilit pentru infractiuni concurente.

Fata de aceleaşi criterii s-au reţinut, totuşi, în favoarea inculpatului circumstantele atenuante prev. de art.74 cod penal, carora li s-a dat eficienta prevazuta de art.76 cod penal, prin aplicarea unor pedepse sub minimul special, pedepse la care s-a adaugat pedeapsa rezultanta de 1 an închisoare.

Întrucât faptele ce fac obiectul prezentului dosar sunt concurente, s-a dispus potrivit art.33-34 cod penal, contopirea pedepselor stabilite si aplicarea pedepsei celei mai grele.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, s-a apreciat, în raport cu criteriile de mai sus, si vazând perseverenta infractionala a inculpatului, ca scopul pedepsei nu poate fi realizat decât prin executarea pedepsei în regim de detentie.În baza art.71 cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art.64 lit. a teza a II a si b cod penal.

Împotriva sus-mentionatei sentinţe a formulat apel inculpatul.

Prin decizia penala nr.58/30.01.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta în dosarul penal nr.56/256/2008, s-a dispus, în baza art.379 pct.1 lit. b cod procedura penala, respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelantul inculpat S.A.

Pentru a pronunta aceasta decizie, instanta de apel a retinut urmatoarele:

În mod corect prima instanta, coroborând procesele verbale de depistare cu buletinul de analiza toxicologica – alcoolemie nr.141-142/11.01.2007 al SML Constanta, depozitiile martorilor si recunoasterea inculpatului S.A., a stabilit situatia de fapt dedusa judecatii si vinovatia autorului în savârsirea faptelor retinute în sarcina, constând în conducerea unui autoturism pe drumurile publice la data de 09.12.2006, având în sânge o îmbibatie alcoolica peste limita legala si fara a poseda permis, precum si în conducerea, din nou, la data de 18.08.2007 a unui autoturism fara permis.

Solicitarea inculpatului de a i se restitui cauza la procuror, formulata sub forma unui prim motiv de apel, este neîntemeiata, întrucât, desi din punct de vedere scriptic actul de sesizare nu contine formula consacrata prin decizia în interesul legii nr.9/2008, totusi din punct de vedere formal verificarea impusa de lege a avut loc.

Astfel, pe prima fila a rechizitoriului, în partea din dreapta sus, exista aplicata mentiunea „V”, având semnificatia „verificat”, urmata de stampila unitatii parchetului si semnatura primului procuror, asa încât restituirea cauzei la organul de urmarire penala, doar pentru motivul ca sintagma consacrata în decizia Înaltei Curti nu se regaseste întocmai, ar fi consecinta unui formalism excesiv.

Cât priveste solicitarea inculpatului de a fi achitat pentru o cauza cum este iresponsabilitatea, asa cum este ea reglementata de art.48 cod penal, aceasta nu poate fi primita, deoarece Raportul de expertiza medico - legala psihiatrica nr.318/P/18.11.2008, efectuat în faza de apel, evidentiaza faptul ca discernamântul este pastrat.

Chiar daca prin raportul initial se apreciaza ca discernamântul este mult diminuat, concluzia trebuie interpretata fata de afectiunile anterioare comiterii faptelor, deoarece în partea expozitiva a raportului s-au strecurat erori de consemnare cu privire la data reala a faptelor deduse judecatii, aspect evidentiat prin suplimentul la raport.

Împrejurarea ca inculpatul poseda un bagaj lexical precar si ca acesta prezinta un nivel redus al intelectului, pe fondul unor tulburari de personalitate, nu este de natura sa conduca la abolirea discernamântului, ci doar la diminuarea acestuia, astfel cum se concluzioneaza prin raportul de expertiza.

Faptul că instanţa de apel nu are îndoiala asupra starii de sanatate a inculpatului, rezulta din aceea ca inculpatul a recunoscut comiterea infractiunilor, în modalitatea descrisa, fiind pe deplin constient de consecintele actelor sale.

De altfel, inculpatul a scris si semnat o parte din declaratiile date în cursul urmaririi penale, a dovedit coerenta în exprimare, iar în fata instantei de fond a sustinut ca urmeaza cursurile scolii de soferi si ca este programat la examen pe data de 28.02.2008, ceea ce dovedeste, în afara oricarui dubiu, ca are reprezentarea faptelor sale.

Mai mult, demersurile inculpatului în obtinerea permisului de conducere rezulta si din înscrisurile depuse la dosarul primei instante, ceea ce dovedeste întelegerea semnificatiei faptelor anterioare.

Probele administrate în faza urmaririi penale si în cursul judecatii fac dovada deplina a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, pedepsele aplicate de prima instanta sunt corect dozate, având în vedere conduita sincera a inculpatului, dar si starea de recidiva si gradul de pericol social al faptelor.

S-a apreciat ca, fata de perseverenta infractionala a inculpatului nu se impune adoptarea unei solutii de achitare si nici de reducere a pedepselor, prima instanta dovedind clementa în stabilirea cuantumului pedepsei închisorii.

Împotriva deciziei penale nr. 58/30.01.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta în dosarul penal nr.56/256/2008 si a sentintei penale nr.489/P/21.03.2008 pronuntata de Judecatoria Medgidia în dosarul penal nr.56/256/2008, a formulat recurs inculpatul S.A., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sub urmatoarele aspecte:

În mod gresit s-a dispus si mentinut condamnarea inculpatului S.A. pentru savârsirea infractiunii prev. de art. 87 alin 1 din OUG 195/2002 întrucât probele biologice în baza carora s-a constatat îmbibatia alcoolica în sânge au fost tinute în medii improprii de conservare si cu depasirea

termenului reglementat de dispozitiile art.14 din Normele metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicatiei etilice, aprobate prin Ordinul nr. 376 din 10 aprilie 2006 al Ministrului Sanatatii.

Se invoca, totodata, nelegalitatea probei si din perspectiva modului în care s-a realizat recoltarea probei de sânge, cu o seringa de unica folosinta si nu cu instrumentarul din trusa speciala la care face trimitere art.30 si art.6 lit. c din Ordinul nr. 376 din 10 aprilie 2006 al Ministrului Sanatatii.

În consecinţă, se solicita înlaturarea din materialul probator a buletinului de analiza toxicologica cu consecinta achitarii inculpatului în baza art.10 lit.d cod procedura penala.

În mod gresit s-a dispus si mentinut condamnarea inculpatului S.A. pentru savârsirea infractiunilor prev. de art. 86 alin 1 din OUG 195/2002, întrucât, raportat la aceste infractiuni, recurentul inculpat se afla în situatia prevazuta de art.48 cod penal, motiv pentru care solicita achitarea si pentru aceste infractiuni, în baza art.10 lit. e cod procedura penala.

Se face trimitere la actele medicale din care rezulta starea de sanatate a inculpatului si la raportul medico-legal din care rezulta ca are discernamântul mult diminuat.

În subsidiar, se sustine ca, în mod gresit s-a dispus condamnarea inculpatului întrucât fata de circumstantele reale în care s-au comis cele doua fapte, respectiv distanta parcursa si fata de circumstantele personale ale inculpatului, respectiv starea de sanatate, faptele comise nu prezinta în concret gradul de pericol social al unei infractiuni, fiind incidente dispozitiile art.181 cod penal, cu consecinta achitarii acestuia în temeiul art.10 lit. b ind.1 cod procedura penala.

Examinând legalitatea si temeinicia sentintei primei instante si deciziei instantei de apel, conform art. 385 ind.14 cod procedura penala, din perspectiva criticilor formulate, în limitele prev. de art. 385 ind.6 alin.1 si 2 cod procedura penala, Curtea constata:Art. 14 alin. 3 din Normele metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicatiei etilice, aprobate prin Ordinul nr. 376 din 10 aprilie 2006 al Ministrului Sanatatii, prevede ca, în situatia în care transportul sau depunerea probelor prelevate nu poate fi efectuat imediat, acestea se pastreaza la frigider, în sediile unitatilor de politie, timp de maximum 3 zile.

Din interpretarea normei legale mentionate rezulta ca, în mod obisnuit, probele biologice prelevate trebuie înaintate în vederea prelucrarii imediat, acceptându-se ca, în cazuri exceptionale, aceasta sa se realizeze în maxim de 3 zile si numai cu conditia de a fi pastrate la frigider la o temperatura cuprinsa între 0 si 4 grade C, dispozitiile legale fiind edictate pentru evitarea degradarii probelor în situatiile în care acestea nu pot fi pastrate în mod real la temperatura scazuta.

In speta, de la data prelevarii probelor biologice, respectiv 9 decembrie 2006 si pâna la data prelucrarii lor, respectiv 11 ianuarie 2007, au trecut mai mult de 3 zile, fiind evident ca aceste dispozitii legale au fost încalcate.

Retinem că, desi nu s-au invocat si dovedit situatii exceptionale care sa fi determinat întârzierea transportului si depunerii probelor biologice, si care sa justifice nedepunerea acestora imediat, s-a depasit si timpul prevazut de norma legala în care este garantata pastrarea nealterată a probelor biologice şi care sa conducă la certitudinea că rezultatul din buletinul de analiza este corect.

Mai mult, nu s-a probat, prin nici un mijloc de proba, ca probele biologice prelevate de la inculpat au fost pastrate în conditiile impuse de dispozitia legala mentionata.În consecinţă, va fi înlaturat din materialul probator administrat în cauza buletinul de analiza toxicologica – alcoolemie nr.141 – 142/11.01.2007 al SML Constanta.

Urmare a înlăturarii acestei probe, nu se mai poate dovedi îmbibaţia alcoolică avută în sânge de catre inculpat la momentul depistarii sale, astfel încât, în mod gresit s-a dispus condamnarea inculpatului pentru savârsirea infractiunii prev. de 87 alin 1 din OUG 195/2002, impunându-se achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit. a în ref. la art.10 lit. d cod procedura penala.

Prin condamnarea inculpatului pentru comiterea acestei infractiuni, atât instanta de fond cât si instanta de apel au comis o grava eroare de fapt, fiind incident cazul de casare prev. de art.385 ind.9 pct.18 cod procedura penala.În mod corect, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel nu au reţinut incidenţa dispozitiilor art.48 cod penal, critică formulată în acest sens fiind neîntemeiată.Astfel, prin raportul de expertiza medico - legala psihiatrica nr.318/P/18.11.2008, efectuat în faza de apel, se evidenţiază faptul că discernamântul este păstrat chiar dacă acesta este mult diminuat.

În sensul acestei concluzii este si împrejurarea ca inculpatul a recunoscut comiterea infractiunilor, în modalitatea descrisa, fiind pe deplin constient de consecintele actelor sale, acesta a scris si semnat o parte din declaratiile date în cursul urmaririi penale, a dovedit coerenta în exprimare, iar în fata instantei de fond a sustinut ca urmeaza cursurile scolii de soferi si ca este programat la examen pe data de 28.02.2008, ceea ce dovedeste, în afara oricarui dubiu, ca are reprezentarea faptelor sale.

Mai mult, demersurile inculpatului în obtinerea permisului de conducere rezulta si din înscrisurile depuse la dosarul primei instante, ceea ce dovedeste întelegerea semnificatiei faptelor anterioare, respectiv ca nu avea dreptul sa circule pe drumurile publice cu un autovehicul fara a poseda permis de conducere.

În ceea ce priveste critica referitoare la lipsa de pericol social concret al faptelor inculpatului de a circula pe drumurile publice cu un autovehicul fara a poseda permis de conducere, o apreciem, de asemenea, ca fiind neîntemeiata, având în vedere urmatoarele considerente.

Potrivit art.18 ind.1 alin.1 cod penal, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita, în mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.

Prin dispozitiile art.18 ind.1 alin.2 cod penal, sunt stabilite criteriile în raport de care se va aprecia de catre instanta, în concret gradul de pericol social, criterii ce trebuie avute în vedere cumulativ.

Lipsa pericolului social concret este deci determinata atât de considerente obiective ce tin de fapta prevazuta de legea penala cât si de considerente de natura subiectiva, ce tin de persoana faptuitorului.Referitor la persoana faptuitorului, retinem ca acesta a mai intrat în conflict cu legea penala, fiind în stare de recidiva postcondamnatorie, inculpatul fiind condamnat tot pentru infractiuni la circulatia pe drumurile publice, ceea ce probeaza o anumita perseverenta infractionala, mai mult, în prezenta cauza s-a retinut savârsirea de catre inculpat a doua infractiuni, aspecte care determina ca, în raport de considerentele de natura subiectiva sa nu se poata aprecia ca, faptele comise nu prezinta în concret gradul de pericol social al unei infractiuni, iar starea de sanatate a inculpatului este insuficienta pentru a retine contrariul.

Si considerentele de natura obiectiva împiedică o asemenea concluzie, întrucât, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, deci în lipsa abilităţilor necesare, creeaza o stare de pericol pentru toti participantii la trafic, putându-se concretiza în evenimente rutiere ce se pot solda cu pagube materiale si cu victime omenesti, si aceasta indiferent de distanta parcursa.Fata de cele reliefate, Curtea, în baza art. 385 ind.15 alin.1 pct.2 lit. d cod procedura penala, va admite recursul declarat de inculpatul S.A. va casa, în parte, decizia penala nr.58/30.01.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta si sentinta penala nr.489/P/21.03.2008

pronuntata de Judecatoria Medgidia, ambele în dosarul penal nr.56/256/2008 si rejudecând, se va dispune, în baza art.11 pct.2 lit. a cod procedura penala, în referire la art.10 lit. d cod procedura penala, achitarea inculpatului S.A. pentru savârsirea infractiunii prev. de art.87 alin.1 din OUG 195/2002.

Ca o consecinţă a achitarii se va înlatura din contopire pedeapsa de 8 luni închisoare aplicata pentru infracţiunea pentru care s-a dispus achitarea.

Se vor menţine celelalte dispoziţii care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art.192 alin.3 cod procedura penala,cheltuielile judiciare avansate de stat ramân în sarcina acestuia.

Dosarul 1981/118/2009

2.Cazul de casare prevăzut de art.3859 pct. 2 Cod procedură penală.Instanţa nelegal sesizată.

Stabilind ca actul de sesizare al instanţei este plângerea părţilor vătămate formulată în condiţiile art.278 ind.1 alin.1 Cod procedură penală, instanta de fond era obligata ca, prin încheierea de sedinta din 27.12.2007 pronuntata de Judecatoria Tulcea, sa dispuna punerea în miscare a actiunii penale împotriva intimatului M.T., pentru ca încheierea mentionata să devină act de inculpare.

În cazul în care legiuitorul ar fi intentionat ca plângerea partilor vatamate formulata în conditiile art.278 ind.1 alin.1 cod procedura penala sa constituie atât act de sesizare cât si act de inculpare ar fi mentionat expres acest aspect, împrejurare care obliga instanta sa caracterizeze plângerea persoanei vatamate ca un simplu mod de sesizare, fara nici o consecinta asupra punerii în miscare a actiunii penale, act procesual obligatoriu pentru ca intimatul sa dobândeasca calitatea de inculpat.

Această obligaţie, deşi nu este stabilită printr-un text legal expres în Capitolul VII din codul de procedura penala, care reglementeaza plângerea împotriva masurilor si actelor de urmarire penala, rezulta fara echivoc din interpretarea coroborata a dispozitiilor art.278a alin.8 lit. c cod procedura penala, art.221 si urm. cod procedura penala, precum si a dispozitiilor legale referitoare la punerea în miscare a actiunii penale în diferite momente procesuale.

Totodată, în sensul acestei concluzii este si faptul ca numai organele judiciare, deci numai subiectii procesuali oficiali, respectiv organul de urmarire penala, procurorul sau instanta de judecata, au competenta de a dispune punerea în miscare a actiunii penale prin ordonanta, rechizitoriu, declaratie orala si prin încheiere, actiunea penala apartinând statului.

Punerea în mişcare a actiunii penale este obligatorie, întrucât numai în aceasta modalitate se dobândeste de catre persoana învinuita de savârsirea unei infractiuni, calitatea de inculpat, calitate care îi confera anumite drepturi ce trebuie respectate de catre organele judiciare, inclusiv de catre instanta de judecata.

Nefiind pusă în mişcare actiunea penală, instanta de judecată nu a fost sesizată în mod legal cu savârsirea de catre inculpat a infractiunii prev. de art.291 cod penal, atâta timp cât, obiectul actiunii penale îl constituie tragerea la raspundere penala a persoanelor fizice sau juridice care au savârsit infractiuni.Fata de obiectul actiunii penale, instanta de fond era obligata, prin aceeasi încheiere, sa precizeze expres infractiunea pentru care a înteles sa puna în miscare actiunea penala si în raport de care se va efectua cercetarea judecatoreasca, si fata de care inculpatul sa îsi realizeze apararea, aspect ce a fost omis de catre instanta de fond, neputându-se presupune de catre instanta de fond

pentru ce infractiuni va desfasura cercetarea judecatoreasca si va dispune o solutie în cauza, aspect ce tine tot de legala sesizare a instantei.

Daca s-ar fi considerat plângerea persoanei vatamate ca fiind actul de inculpare, cercetarea judecatoreasca ar fi trebuit sa aiba ca obiect si infractiunea prev. de art.290 cod penal, astfel cum rezulta din considerentele plângerii.

Prin Ordonanţa nr.1066/P/2002 emisa de Parchetul de pe lânga Judecatoria Tulcea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului M.T., şi totodată neînceperea urmaririi penale fata de AN, sub aspectul comiterii infractiunii de fals în înscrisuri sub semnatură privată, situaţie în care instanţa de fond nu putea să desfiinţeze, în totalitate, aceasta ordonanta în temeiul art.278a alin.8 lit. c cod procedura penala, având în vedere ca autorii sunt necunoscuti, iar fata de acestia nu s-a efectuat urmarirea penala, situatie ce a fost solutionata de catre ÎCCJ prin aceea ca nu se poate dispune o asemenea solutie în cazul în care s-a dispus, prin ordonanta, neînceperea urmaririi penale.

Fata de aspectele reliefate, au fost încalcate atât de catre instanta de apel cât si de catre instanta de fond dispozitiile referitoare la sesizarea instantei, fiind incident cazul de casare prev. de art.385 ind.9 pct.2, caz de casare pus în discutia partilor din oficiu.

Examinând actele şi lucrarile dosarului, Curtea constată că, prin sentinta penală nr. 146/10.02.2009, pronuntată de Judecatoria Tulcea în dosarul penal nr. 6040/327/2007, a fost condamnat inculpatul M.T., la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru savârsirea infractiunii prev. de art. 291 teza ultima cod penal si în baza art. 71alin.2 cod penal s-au interzis inculpatului pe durata executarii acestei pedepse drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza ultima si lit. b cod penal.

În baza art.81 si art.71 alin.5 cod penal, s-a dispus suspendarea conditionata a executarii pedepsei principale si a celei accesorii pe durata termenului de încercare de 2 ani si 3 luni.

S-a admis, în parte actiunea civilă formulată de catre părtile civile D.P. si R.P. si în baza art.14 alin.2 lit. a cod procedura penala, s-a desfiintat, în parte înscrisul intitulat „Contract de vânzare-cumparare” încheiat intre Comisia de Lichidare CAP M. si M.T., respectiv în ceea ce priveste mentiunea „2500” din cuprinsul propozitiei „Se atribuie cumparatorului în proprietate suprafata de 2500 mp, respectiv cota indiviza de _____ % din teren, potrivit legii fondului funciar nr. 18/1990, art. 35 alin. 2.”, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 de lei catre fiecare din partile civile reprezentând daune morale fiind respinse, ca nefondate, celelalte pretentii civile.

Pentru a pronunţa această sentintă, instanta de fond, în baza materialului probator administrat în cauza, a retinut urmatoarele:Partile vatamate D.P. si R.P. au sesizat Judecatoria Tulcea cu plângere in temeiul art.278a cod procedura penala, solicitând desfiintarea ordonantelor nr. 351/II/2007 si 1066/P/2002 ale Parchetului de pe lânga Judecatoria Tulcea.

Prin încheierea de sedinţă din 27.12.2007, Judecatoria Tulcea, în baza art. 278a alin.8 lit. c cod procedura penala a admis plângerea formulata de către părţile vătămate, a desfiintat atât ordonanta nr. 1066/P/2002, cât si ordonanta nr. 351/II/2007 ale Parchetului de pe lânga Judecatoria Tulcea si a retinut cauza spre a fi judecata în fond.

In dosarul civil nr. 3302/2000 al Judecătoriei Tulcea, M.T. a solicitat în contradictoriu cu D.D., D.P. si D.P. constatarea nulitatii absolute a titlului de proprietate nr. 64221/14.04.1997, sustinând ca, terenul cuprins in titlul de proprietate amintit i-a fost vândut anterior de catre Comisia de Lichidare a CAP M., astfel ca asupra acestuia nu se putea reconstitui dreptul de proprietate, depunând la dosar, în copie xerox, un contract de vânzare cumparare, in care se mentiona ca acesta ar fi cumparat, o

constructie in suprafata de 64 mp precum si terenul aferent de 2500 mp, înscris ce a fost defaimat, ca fals de catre numita D.P., fapt pentru care instanta civila a dispus depunerea originalului înscrisului la dosarul cauzei, pentru a fi trimis la procuror in vederea cercetarii falsului.

Dupa depunerea originalului, la data de 02.11.2001, presedintele completului de judecata a încheiat un proces verbal de constatare a starii materiale a înscrisului in care a aratat ca „Înscrisul este in stare de degradare, având aplicata o banda adeziva, este un formular tipizat, completat cu scris de mâna, cu pasta de pix. Prezinta la rubrica “Se atribuie cumparatorului în proprietate terenul aferent locuintei in suprafata de … o completare constând in “2500” cu pasta de pix de alta culoare decât celelalte mentiuni”

La aceeasi data, Judecatoria Tulcea a dispus, în baza art.183 cod procedura civila, suspendarea judecatii si înaintarea înscrisului defaimat ca fals catre Parchetul de pe lânga Judecatoria Tulcea, însa dupa suspendarea judecatii, originalul înscrisului amintit a disparut, conditii în care dupa repunerea pe rol a cauzei, instanta s-a vazut nevoita sa trimita la Parchetul doar o copie xerox a înscrisului defaimat ca fals.

Prin ordonanta din 04.06.2003 din dosarul 1066/P/2002, Parchetul de pe lânga Judecatoria Tulcea a dispus scoaterea de sub urmarire penala în ceea ce priveste infractiunea prev. de art.291 cod penal si neînceperea urmaririi penale in ceea ce priveste infractiunea prev. de art.290 cod penal, ordonanta împotriva careia partile vatamate au formulat plângere care a fost respinsa ca nefondata prin ordonanta din data de 01.10.2007.

S-a stabilit ca, înscrisul a fost modificat ulterior, la o data necunoscuta, prin adaugarea mentiunii “2500” in cuprinsul propozitiei “Se atribuie cumparatorului în proprietate suprafata de 2500 mp, respectiv cota indiviza de _____ % din teren, potrivit legii fondului funciar nr. 18/1990, art 35 alin. 2.”, aratându-se ca, desi înscrisul original nu mai exista, pentru a fi suspus unei expertize de specialitate, totusi aceasta concluzie se desprinde din procesul verbal de constatare a starii materiale a înscrisului, întocmit la data de 02.11.2001 de catre Judecătoria Tulcea precum si din depozitiile martorilor audiati care au aratat ca, la momentul lichidarii patrimoniului fostului CAP M., Comisia de Lichidare a înstrainat, prin vânzare catre persoane fizice, doar constructiile, nu si terenul aferent, acesta fiind dat doar în folosinta, declaratii ce se coroboreaza si cu celelalte înscrisuri aflate in dosarul de urmarire penala

S-a apreciat ca inculpatul avea cunostinţă de caracterul fals al menţiunii, întrucât, la momentul încheierii contractului, acesta a luat la cunostinta de continutul sau, iar ulterior, la momentul la care a platit pretul la casieria CAP, pe chitantele eliberate de catre martora H.I, s-a mentionat ca suma de 30.000 de lei reprezinta „contravaloare casa”.

Cât priveste scopul urmărit de catre inculpat la momentul folosirii înscrisului, acesta a constat in influenţarea solutiei in dosarul civil nr. 3302/2000 al Judecatoriei Tulcea, cauza in care inculpatul solicitase constatarea nulitatii absolute a titlului de proprietate nr. 64221/14.04.1997, prin care partilor vatamate li se reconstituise dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafata de 3 ha 7592 mp, teren ce includea si suprafata de 2500 mp înscrisa în contractul de vânzare cumparare, astfel încât, folosirea înscrisului a fost facuta în vederea producerii de consecinte juridice.

În raport de situatia de fapt retinută, s-a stabilit că, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.291 teza a II-a cod penal.

Referitor la prescriptia raspunderii penale, s-a apreciat ca termenul de prescriptie a început sa curga la data de 24.10.2001, când originalul înscrisului a fost depus la dosarul cauzei, aceasta fiind data savârsirii infractiunii, aratându-se ca, întreruperea cursului prescriptiei a intervenit, prima data, in

urma ordonantei de scoatere de sub urmarire penala din data de 04.06.2003, data de la care a început sa curga un nou termen si apoi din nou, în urma pronuntarii încheierii din 27.12.2007, când plângerea petentilor a fost admisa de catre instanta de judecata, astfel încât, termenul de prescriptie urmeaza a se împlini doar dupa trecerea unei perioade de 7 ani si 6 luni de la data savârsirii faptei, conform art. 124 cod penal, termen care nu s-a împlinit pâna la momentul pronuntarii prezentei hotarâri.

Sub aspectul laturii civile s-a apreciat canu se impune desfiintarea totala ci numai partiala întrucât doar mentiunea „2500” din cuprinsul propozitiei „Se atribuie cumparatorului în proprietate suprafata de 2500 mp, respectiv cota indiviza de _____ % din teren, potrivit legii fondului funciar nr. 18/1990, art. 35 alin. 2.” este falsa, astfel ca s-a dispus desfiintarea partiala a înscrisului, doar cu privire la acesta mentiune, potrivit art.14 alin.3 lit. a cod procedura penala.

S-a retinut ca, desfiintarea partială a înscrisului nu are ca efect automat constatarea dreptului de proprietate al partilor civile asupra terenului in cauza, astfel ca acestia nu pot invoca o lipsa de folosinta a acestuia si, implicit, un prejudiciu material cauzat de aceasta lipsa.

S-a apreciat ca fiind întemeiata cererea de obligare la plata daunelor morale, întrucât prin folosirea acestui înscris falsificat, cauza civila, înregistrata sub numarul 3302/2000 pe rolul Judecatoriei Tulcea, a suferit numeroase amânari si suspendari, creând partilor civile un prejudiciu moral ce se cuvine a fi reparat, prejudiciu cuantificat la suma de 10.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul M.T.

Prin decizia penala nr.60/28.04.2009, pronuntata de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr. 6040/327/2007, s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul M.T.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a retinut urmatoarele:

Referitor la susţinerea apelantului-inculpat că nu ar fi avut cunostintă de termenele de judecată, s-a retinut ca, sustinerea apelantului-inculpat nu este dovedita, sens în care se releva ca, încheierea prin care s-a admis plângerea este datata cu 27.12.2007 si pâna în luna octombrie 2008 inculpatul a fost citat în repetate rânduri însa a refuzat sa se prezinte în fata instantei de fond, mai mult inculpatul a semnat personal unele citatii si, desi sustine ca semnatura sa ar fi fost falsificată, acesta avea posibilitatea sa formuleze plângere penala împotriva factorului postal.

S-a arătat, totodată, că instanta de apel nu are prerogative sa constate în cadrul acestui proces dacă semnatura de pe citatii este falsă sau adevarată, inculpatul fiind cel care trebuia să formuleze plângere penală dacă susţinerea privind falsificarea semnăturii era reală.

Referitor la cele invocate de aparatorul inculpatului în sensul ca acesta a facut cunoscut instantei de fond ca inculpatul este plecat în strainatate, însa cercetarea judecatoreasca a continuat încalcându-se astfel dreptul la aparare, s-a constatat ca, si în cazul in care sustinerea ar fi reala nu presupune ca lipsa inculpatului împiedica continuarea cercetarii judecatoresti având in vedere principiul celeritatii solutionarii cauzelor penale.

Pe fondul cauzei, s-a retinut ca, desi înscrisul original a disparut de la dosar si nu poarte fi expertizat. totusi exista un proces verbal întocmit la 2.11.2001 de catre Judecătoria Tulcea în care se arata ca mentiunea 2500 mp este facuta cu pix de alta culoare, modificarea înscrisului fiind astfel evidenta, decisiva în acest sens fiind depozitia martorului C.M., care a declarat ca dupa de a fost la domiciliul inculpatului a observat ca înscrisul original fusese modificat trecându-si suprafata de 2500 mp si i-a transmis sotiei inculpatului ca mentiunea era facuta cu alt pix, nefiind scrisul martorei precum si faptul ca, în afara de momentul încheierii contractului, acesta a luat cunostinta de continutul sau si

ulterior, atunci când a platit pretul la casieria C.A.P. pe chitantele eliberate de martora H.I., fiind mentionata suma de 30.000 lei ce reprezinta „contravaloare casa”

În aceste conditii, s-a constatat ca nu are relevanţă cine a operat modificarile din continutul contractului câta vreme falsul fiind vizibil si evident, inculpatul a depus acest înscris în dosarul civil nr. 3302/2000 al Judecatoriei Tulcea fiind dovedita si latura subiectiva a infractiunii de uz de fals mai ales ca la momentul lichidarii patrimoniului CAP M., Comisia de lichidare a înstrainat prin vânzare catre diferite persoane fizice doar constructiile, nu si terenul aferent, acest lucru fiind de notorietate în localitatea respectiva, terenul fiind dat doar în folosinta acestor persoane pâna la aparitia unor reglementari legale.

Referitor la termenul de prescriptie a raspunderii penale, s-a constatat ca, la data de 2.11.2001, presedintele completului de judecata din dosarul civil nr. 3302/2000, aflat pe rolul Judecatoriei Tulcea, a constatat ca înscrisul este în stare de degradare, având o banda adeziva, este un formular tipizat, completat cu scris de mâna cu pasta de pix, precum si faptul ca, înscrisul prezentat a fost vizat spre neschimbare la data de 2.11.2001 pentru care s-a încheiat si acel proces verbal.

Potrivit încheierii din sedinta din data de 02.11.2001, originalul înscrisului a fost depus la dosarul cauzei in intervalul de timp 24.10.2001 – 02.11.2001, drept pentru care s-a considerat ca data folosirii sale este 02.11.2001, în conditiile în care uzul de fals este o infractiune instantanee care se consuma la momentul depunerii înscrisului falsificat în vederea producerii unor consecinte juridice.

În prezenta cauza, întreruperea cursului prescriptiei a intervenit prima data in urma ordonantei de scoatere de sub urmarire penala din data de 04.06.2003, data de la care a început sa curga un nou termen de 5 ani si apoi din nou în urma pronuntarii încheierii din 27.12.2007, când plângerea petentilor a fost admisa de catre instanta de judecata, cauza fiind retinuta spre judecare, moment la care numitul M.T. a devenit inculpat, astfel încât, termenul de prescriptie urmeaza a se împlini doar dupa trecerea unei perioade de 7 ani si 6 luni de la data savârşirii faptei, respectiv la data de 01.05.2009.

Referitor la actiunea civila s-a constatat ca, în mod legal, s-a dispus desfiintarea în parte a înscrisului conform art.14 pct.2 lit. a si art.348 cod procedura penala cu privire la mentiunea suprafetei de 2500 mp teren precum si referitor la daunele morale acordate.

Împotriva deciziei penale nr.60/28.04.2009 pronuntata de Tribunalul Tulcea în dosarul penal nr. 6040/327/2007 si a sentintei penale nr.146/10.02.2009 pronuntata de Judecatoria Tulcea în acelasi dosar a formulat recurs inculpatul criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sub urmatoarele aspecte:

În mod greşit s-a reţinut de catre cele doua instante ca procedura de citare cu inculpatul recurent a fost legal îndeplinita la termenele de judecata acordate, acesta neavând posibilitatea de a lua la cunostinta de calitatea sa procesuala.Se releva în acest sens ca inculpatul a participat într-un proces, în doua stadii procesuale diferite, în care a avut calitati distincte si trebuia sa fie citat pentru ca avea dreptul sa-si formuleze apararile în raport de calitatea pe care o avea în momentul respectiv.

Inculpatul a participat într-o prima faza a procesului în calitate de intimat în plângerile formulate de partea adversa, împotriva rezolutiilor de scoatere de sub urmarire penala, cadru procesual care s-a închis prin încheierea din data de 27 decembrie 2007 iar ulterior, inculpatului i s-a deschis un alt cadru procesual în care el trebuia sa fie citat în calitate de inculpat conform dispozitiilor codului de procedura penala, privind judecata în prima instanta, asa cum prevad dispozitiile art.2781 al.1 lit.”c” cod procedura penala.

La instanta de apel, s-a depus cartea de identitate a inculpatului din care rezulta ca, în dovezile de comunicare factorul postal trecuse date nereale care nu concordau cu cele din actul de identitate, mai mult, s-a aratat ca semnatura de pe procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare nu apartine inculpatului, instanta de apel înlaturând aceste sustineri fara a le verifica, limitându-se a reliefa ca inculpatul nu s-a înscris în fals, însa aceasta procedura este prevazuta doar în codul de procedura civila, fapt pentru care, instantele erau obligate sa dispuna propriile verificari.

Se apreciaza, în raport de această critica, ca fiind incident cazul de casare prevazut de art.385 ind.9 pct.21 cod procedura penala.În mod gresit instantele de fond au dispus condamnarea inculpatului pentru savârsirea infractiunii prev. de art.291 cod penal.

În acest sens se releva ca, atât instanta de fond cât si cea de apel, au concluzionat gresit ca actul original depus de inculpat la dosarul civil ar fi fals, fara ca acest act sa existe si sa poata fi verificat nemijlocit si, mai ales fara sa caute si sa examineze exemplarul II original care a ramas în posesia comisiei de lichidare, respectiv Primaria, cu atât mai mult cu cât inculpatul a depus originalul actului în discutie la dosarul instantei civile din propria initiativa, act care, fiind bilateral, un exemplar original exista si în posesia celeilalte parti, Comisia de lichidare a CAP, a carei arhiva se afla ori trebuie sa se afle în pastrarea primariei.

Dupa preluarea actului original, instanta l-a pierdut, la dosar existând doar un proces verbal de descriere a starii înscrisului în care se mentioneaza ca numarul 2.500 metri patrati este scris cu pix de alta culoare.

Se apreciaza, în raport de aceasta critica, ca fiind incident cazul de casare prevazut de art.385 ind.9 pct.18 cod procedura penala.

În mod gresit s-a stabilit de catre cele doua instante ca termenul de prescriptie a raspunderii penale nu s-a împlinit, fiind eronata retinerea faptului ca inculpatul a folosit actul original în perioada 24.10.2001 – 02.11.2001, ceea ce este evident gresit pentru ca un asemenea demers este instantaneu si se consuma într-un moment care nu poate dura mai multe zile, fiind obligata sa ia în considerare data care este cea mai favorabila inculpatului, respectiv 24.10.2001, data în raport de care, termenul de prescriptie se împlinea la data de 22.04.2009.

Calculând termenul prescriptiei speciale conform art.124 Cod procedura penala, de la aceasta data, instanta de apel trebuia sa constate ca acesta s-a împlinit la 22 aprilie 2009 si nu la 1 mai 2009 si în baza art.11 pct.2 lit.”b” Cod procedura penala, sa dispuna încetarea procesului penal.

Se apreciaza, în raport de aceasta critica, ca fiind incident cazul de casare prevazut de art.385 ind.9 pct.15 cod procedură penală.

În mod gresit instanţele au obligat inculpatul la plata daunelor morale către părţile vătămate D.P. si D.P.

În acest sens se releva ca, potrivit art.24 cod procedura penala coroborat cu art.14 cod procedura penala, persoana care a suferit o vatamare fizica, morala sau materiala se poate constitui parte civila si poate primi despagubiri pentru pagubele pricinuite prin fapta penala, conform legii civile.

Sub acest aspect este de retinut ca falsul si uzul de fals nu sunt producatoare de astfel de prejudicii.

Cu privire la daunele morale acordate, hotarârea astfel cum este motivata este gresita deoarece raporteaza daunele morale acordate la amânarile si suspendarile suferite de partile vatamate în dosarul civil nr.3302/2000, pierzând din vedere ca în final, actiunea inculpatului în acest dosar a fost

admisa prin hotarârea irevocabila a Curtii de Apel si ca, în raport de aceasta situatie, cel care a suferit daune morale este inculpatul si nu cei care au pierdut procesul.

Examinând legalitatea si temeinicia sentintei primei instante si deciziei instantei de apel, conform art. 385 ind.14 cod procedura penala, din perspectiva criticilor formulate, în limitele prev de art.385 ind.6 alin.1 si 2 cod procedura penala, Curtea constata:

Părţile vătămate D.P. si R.P. au sesizat Judecătoria Tulcea cu plângere în temeiul art. 278a cod procedura penală, solicitând desfiinţarea ordonanţelor nr. 351/II/2007 si nr. 1066/P/2002 ale Parchetului de pe lânga Judecatoria Tulcea.

Prin încheierea de sedinta din 27.12.2007, Judecatoria Tulcea, în baza art. 278a alin.8 lit. c cod procedura penala a admis plângerea formulata de catre partile vatamate, a desfiintat atât ordonanta nr. 1066/P/2002, cât si ordonanta nr. 351/II/2007 ale Parchetului de pe lânga Judecatoria Tulcea si a retinut cauza spre a fi judecata în fond.

Fata de temeiul admiterii plângerii, respectiv art. 278a alin.8 lit. c cod procedura penala, actul de sesizare al instantei îl constituie plângerea partilor vatamate formulata în conditiile art.278 ind.1 alin.1 cod procedura penala.

Stabilind ca actul de sesizare al instantei este plângerea partilor vatamate formulata în conditiile art.278 ind.1 alin.1 cod procedura penala, instanta de fond era obligata ca, prin încheierea de sedinta din 27.12.2007 pronuntata de Judecatoria Tulcea, sa dispuna punerea în miscare a actiunii penale împotriva intimatului M.T., pentru ca încheierea mentionata sa devina act de inculpare.

În cazul în care legiuitorul ar fi intentionat ca plângerea partilor vatamate formulata în conditiile art.278 ind.1 alin.1 cod procedura penala sa constituie atât act de sesizare cât si act de inculpare ar fi mentionat expres acest aspect, împrejurare care obliga instanta sa caracterizeze plângerea persoanei vatamate ca un simplu mod de sesizare, fara nici o consecinta asupra punerii în miscare a actiunii penale, act procesual obligatoriu pentru ca intimatul sa dobândeasca calitatea de inculpat.

Aceasta obligatie, desi nu este stabilita printr-un text legal expres în Capitolul VII din codul de procedura penala, care reglementeaza plângerea împotriva masurilor si actelor de urmarire penala, rezulta fara echivoc din interpretarea coroborata a dispozitiilor art.278a alin.8 lit. c cod procedura penala, art.221 si urm. cod procedura penala, precum si a dispozitiilor legale referitoare la punerea în miscare a actiunii penale în diferite momente procesuale.

Totodată, în sensul acestei concluzii este si faptul ca numai organele judiciare, deci numai subiectii procesuali oficiali, respectiv organul de urmarire penala, procurorul sau instanta de judecata, au competenta de a dispune punerea în miscare a actiunii penale prin ordonanta, rechizitoriu, declaratie orala si prin încheiere, actiunea penala apartinând statului.

Punerea în miscare a actiunii penale este obligatorie, întrucât numai în aceasta modalitate se dobândeste de catre persoana învinuita de savârsirea unei infractiuni, calitatea de inculpat, calitate care îi confera anumite drepturi ce trebuie respectate de catre organele judiciare, inclusiv de catre instanta de judecata.

Nefiind pusa în miscare actiunea penala, instanta de judecata nu a fost sesizata în mod legal cu savârsirea de catre inculpat a infractiunii prev. de art.291 cod penal, atâta timp cât, obiectul actiunii penale îl constituie tragerea la raspundere penala a persoanelor fizice sau juridice care au savârsit infractiuni.

Faţă de obiectul actiunii penale, instanta de fond era obligata, prin aceeasi încheiere, sa precizeze expres infractiunea pentru care a înteles sa puna în miscare actiunea penala si în raport de care se va

efectua cercetarea judecatoreasca, si fata de care inculpatul sa îsi realizeze apararea, aspect ce a fost omis de catre instanta de fond, neputându-se presupune de catre instanta de fond pentru ce infractiuni va desfasura cercetarea judecatoreasca si va dispune o solutie în cauza, aspect ce tine tot de legala sesizare a instantei.

Evidentiem ca, daca s-ar fi considerat plângerea persoanei vatamate ca fiind actul de inculpare, cercetarea judecatoreasca ar fi trebuit sa aiba ca obiect si infractiunea prev. de art.290 cod penal, astfel cum rezulta din considerentele plângerii.Confuzia instantei de fond, determinata de aspectele mentionate, este evidenta în conditiile în care, la mai multe termene de judecata, dupa pronuntarea încheierii din 27.12.2007, inculpatul a fost citat tot în calitate de intimat, citatiile fiind emise cu mentionarea acestei calitati procesuale.

Reţinem, ca, nefiind pusă în miscare acţiunea penală, intimatul M.T. nu a dobândit calitatea de inculpat, fiind judecat şi condamnat fara să dobândeasca niciodată această calitate.

Faţă de aceeasi împrejurare, recurentului i s-a încalcat dreptul la aparare, nefiindu-i aduse la cunostinta drepturile procesuale recunoscute de legea procesual penala, respectiv cele prev. de art. 70 cod procedura penala.

Reţinem totodata, ca, prin Ordonanta nr.1066/P/2002 emisă de Parchetul de pe lânga Judecatoria Tulcea, s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala a învinuitului M.T., si totodata neînceperea urmaririi penale fata de AN, sub aspectul comiterii infractiunii de fals în înscrisuri sub semnatura privata, situatie în care instanta de fond nu putea sa desfiinteze, în totalitate aceasta ordonanta în temeiul art.278a alin.8 lit. c cod procedura penala, având în vedere ca, autorii sunt necunoscuti iar fata de acestia nu s-a efectuat urmarirea penala, situatie ce a fost solutionata de catre ÎCCJ prin aceea ca nu se poate dispune o asemenea solutie în cazul în care s-a dispus, prin ordonanta, neînceperea urmaririi penale.

Faţă de aspectele reliefate, retinem încalcarea atât de catre instanta de apel cât si de catre instanta de fond a dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei, fiind incident cazul de casare prev. de art.385 ind.9 pct.2, caz de casare pus în discutia partilor din oficiu.

În consecintă, Curtea, În baza art.385 ind.15 alin.1 pct.2 lit. c si alin.3 cod procedura penala, va admite recursul declarat de inculpatul M.T., va casa decizia penala nr.60/28.04.2009 pronuntata de Tribunalul Tulcea si sentinta penala nr.146/10.02.2009 pronuntata de Judecatoria Tulcea precum si încheierea din 27.12.2007 pronuntata de Judecatoria Tulcea, toate în dosarul penal nr.6040/327/2007, si va trimite cauza spre rejudecare Judecatoriei Tulcea.

La rejudecare, se vor avea în vedere si criticile formulate de catre recurent referitoare la toate aspectele învederate.În baza art.192 alin.3 cod procedura penala, cheltuielile judiciare avansate de stat ramân în sarcina acestuia.

Dosarul 6040/327/2007.