azilul elena doamna - restitutio.bcub.rorestitutio.bcub.ro/bitstream/123456789/532/1/azilul elena...

Asîlul Elena Doamna, după o vedere veche dela Academia Română

AZILUL ELENA DOAMNACând străbaţi trecutul, cercetând istoria unei

instituţii, primul imbold ţi-1 dă numai voinţa dea cunoaşte şi de a face cunoscut, încetul cu în-cetul însă, ştirile culese de ici, colo, te 'nsufleţescprin farmecul ce-1 îmbracă deobiceiu întâmplărilece au trecut de mult din domeniul lucrurilorreale.

Când la acestea se mai adaugă şi personalităţiputernice ce şi-au afirmat trecerea lor pe pământprin sentimente durabile şi înfăptuiri bogate, atuncipasiunea se naşte, pasiune pentru lucrurile şi oa-menii de odinioară, stare sufletească tulburătoarepentru mersul liniştit şi mecanic al vieţii de toatezilele. Din simplu informator, devii spectator ani-mat, exact cum s'ar întâmpla când te-ai află înfaţa unui teren de sport pe care luptătorii încearcăsă-şi afirme superioritatea.

Pasiunea pentru trecut este însă inspiratoare deforţe noui. Intr'o vreme când dezorientarea mo-rală scoate la iveală valori neîndreptăţite, cândsferele binelui şi răului se suprapun şi se fac una,nimic nu este mai folositor unui popor sau unui

om decât contactul cu ceeace altădată a însemnato etapă de progres, de aspiraţii şi de înfăptuirigeneroase.

Iată, de pildă, instituţia de copii găsiţi carepoartă numele «Azilul Elena Doamna»; rezistenţaîn timp de 70 de ani nu se explică decât prinfaptul că la baza întemeierii lui exista un prin-cipiu de dreptate sociala. La fel putem spune detoate celelalte instituţii care prin felul cum auştiut sa afirme necesitatea principiului ce le-a ser-vit drept piatră fundamentală, au fost mereu so-cotite aşezăminte de actualitate.

Trecutul mai învaţă că, alături de suferinţemulte şi felurite, alături de apriga luptă pentruviaţă şi întâetate, în mijlocul izbucnirilor pătimaşeşi al slăbiciunilor de tot soiul, spiritul creştin stră-bate prin mulţime, asemenea unui ventilator uriaşce împrospătează marile epoci cu noui curente deprefacere morală. Şi 'n astfel de epoci, care auvenit odată, în istoria neamului nostru, cu înfăp-tuirile glorioase de arme, dărnicia de sine a su-fletului românesc în revărsarea primei bucurii, a

148 B O A B E D E G R Â U

pus bazele multor instituţii ce aveau drept scopajutorarea celor lipsiţi şi suferinzi.

Din trecutul întemeierii «Azilului Elena » sede prind, răsfrânte într'un cadru luminos, câtevafiguri puternice care prin munca sau ocrotirea lorau izbutit să fixeze culmi de unde poţi măsurăcu mintea progresul făcut, întemeierealui, ca la multe instituţii de binefacere,sfa pornit dela o mare durere. Doc-torul Carol Davila, deşi de origină fran-cez, statornicit în ţară ca medic militar,de o uimitoare activitate, dar şi de oadâncă sensibilitate pentru tot ce în-semna a face binele, rămâne văduv dupăscurtă vreme de căsătorie, pierzând pesoţia lui, Măria născută Marsil. Dinimpresia foarte dureroasă ce i-o lăsaaceastă nenorocire şi din mila pentrucopilaşul său rămas fără mamă, CarolDavila, asemuindu-şi întrucâtva soartacu a copiilor părăsiţi, se hotărî să strângăîn casa lui pe cei vr'o 40 de copii, între5—6 ani, ce se aflau împrăştiaţi pe lafostele lor doici prin mahalalele Bucu-reştilor. Aceşti copii ai nimănui, zişide cutie, erau întreţinuţi mai mult cunumele de Logofeţia bisericească dinMinisterul Cultelor, cu câte un galbenlunar, — adică câte un leu vechiu pezi, — din veniturile « cutiei binefăcătoare », carepe vremea lui Alexandru Vodă Ipsilante în 1775,purta numele de «cutia milelor». Aceste veni-

In 1872 «cutia milelor » este alimentată din noude frumoasa donaţie formata din moşii, locuri vi-rane şî hanuri, a Mitropolitului Filaret II, care,înduioşat de soarta acestor copii, cerea prin testa-ment să se creeze un nou orfelinat ridicat pebaze mai moderne si mai omeneşti.

Intrarea cu îocul unde s'a ridicat bustul Doamnei Elena

turî din donaţii bogate făcute în bani, acareturişi moşii, se risipiră cu vremea din cauza ne-glijenţei, a relei credinţe sau a schimbărilor dedomni şi ocupaţii ale armatelor străine. VechiulOrfanotrofium şi şcoala lui primară se desfiinţarăşi ele cu vremea, împrăştiind copiii prin mahalale,la bunul plac al doicilor şi mai adeseori fără niciun control.

Vederea generală a Azilului Elena Doamna

Deşi averea aceasta a fost şi ea risipită şi ceamai mare parte sustrasă de moştenitori, se ştieînsă ca între altele a fost donat Azilului de copii

găsiţi şi hanul zis «hanul lui Filaret»,care avea pe atunci un venit de 10.000de galbeni anual. El era situat pe te-renul cuprins între calea Victoriei, bi-serica Sărindar şi strada Brezoîanu,adică locul ce-1 ocupă azi clădirea Tea-trului Naţional. Hanul a fost cumpăratde către guvern pe timpul lui Ştirbey-Vodă pe preţul de 20.000 lei, fărăînsă a se vărsă nici măcar această mo-destă sumă « cutiei binefăcătoare ».

Mitropolitul Filaret II este una dinrarele figuri bisericeşti, care, deşi de ori-gină grecească, a iubit ţara de adopţie,sprijinind cultura şi limba românească,scriind el însuş cărţi bisericeşti şi aju-tând clasele nevoiaşe de câte ori sefăcea apel la ei. Deşi biserica, bunăpentru toţi nenorociţii cu donaţii lă-sate pentru ei, ocolea pe micii nevino-

vaţi născuţi din păcat, Filaret II, ca adevărat cre-ştin şi fără consideraţii tradiţionale, lasă tocmaiacestora, prin testament, cea mai mare parte dinaverea lui. Când Doctorul Carol Davila strângeîn anul 1861 pe copiii ce-i mai găsi, în casa lui,fu influenţat şi de ideea generosului Mitropolitde a face începutul unui mare orfelinat. Şi când,datorită zelului său neobosit, D-rul Carol Davila,

LUCIA BORŞ: AZILUL ELENA DOAMNA 149

reuşind să atragă protecţia Doamnei Elena Cuza,pune în 1862 piatra fundamentală a Azilului Elena,Portretul Mitropolitului Filaret II se ridica dea-supra altarului în văzul şi amintirea tuturor, dupădorinţa exprimată a însăş Doamnei Elena Cuza.

Bazinul de apă din parcul şcoalei

Pentru cel ce sue coasta Cotrocenilor, pe dru-mul îngust ce şerpueşte timid sub umbra zidu-rilor domneşti, orizontul se închide nu prea de-parte de palat, de o mare clădire lu-crată în bună parte în cărămidă roşie.Profilându-şi deasupra cochetelor vileale noului cartier, silueta corectă devechiu local de şcoală, Azilul ElenaDoamna, cu Ateneul Eiisabeta, par a fiprins în zidurile lor eleganţa gestuluide stăpânitor, larg în dărnicie, dar ho-tărît în înfăptuire, al celor două dom-niţe ce-au ocrotit ridicarea lor.

Drumul îngust, îndată ce-a scăpat deprotecţia zidurilor domneşti, se opreşteşovăitor în faţa unei scări pietruite înpământ, care duce pe dealul de pe caretimp de mai bine de 300 de ani, Mănă-stirea Cotroceni, adăpostitoare de domnirefugiaţi, a stăpânit împrejurimile îm-pădurite, înainte de a pătrunde pe por-tiţa de lemn în curtea interioară a Azi-lului Elena, azi împărţit în două şcoli deo-sebite: Şcoala Normală Elena Doamnasi Azilul Elena Doamna, ca şcoală pro-fesională, nu poţi sa nu te opreşti dindrum în faţa frumosului mormânt al soţilor Da-vila, aşezat la intrare, pe o porţiune din loculfostei grădini şî care în vremuri mai îndepărtateservise drept loc de popas taberii lui Tudor Vla-dîmirescu.

începând modest în casele Sultanei Marsil,mama Măriei Davila, sub ocrotirea Generalului

Dr. Carol Davila, micul orfelinat se strămută cu-rând pe dealul Cotrocenilor, într'o modestă vilăa celei de a doua soţii, Anîca Racoviţă, din fa-milia Goleştilor. Deşi copilul Măriei murise, Sul-tana Marsil donează Azilului de copii găsiţi de

sub direcţia D-rului Carol Davila toatăpartea ei de zestre, care să servească lacreşterea, educarea şi înzestrarea a 12copile dintre cele mai bune şi cuminţi.Legatul Sultanei Marsil se află, datatdin anul 1872, la Azilul Elena Doamna.

Din primul an al strămutării pe co-lina Cotrocenilor, ambii soţi Davila, acăror colaborare unită şi plină de dra-goste pentru micii părăsiţi, te duce cugândul la soţii Pestalozzi, se interesauîndeaproape de soarta orfanilor şi căutausă le întemeieze, pe cât le era cu pu-tinţă, un cămin părintesc, unde atmos-fera de familiaritate binevoitoare, nece-sară creşterii şi desvoltării unui copil,să nu le lipsească.

In broşura «Istoria Azilului ElenaDoamna », scrisă în anul 1884 de IonSlavici, găsim următoarele rânduri des-pre Ana Davila:

« Nimeni nu-i dăduse această însărci-nare, şi-o luase singură, şi nu din simţământ de da-torie, nu spre a-şi câştigă pâinea de toate zilele, cidin neastâmpărul de a face binele, îşi sacrificase ea

Banca de cursuri pentru ci. I primară

tihna orelor sale de repauz; iubirea către sărma-nele copile a făcut-o să se ostenească, şi singurăiubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale! »

Cât de mult se interesa de mersul bun al Or-felinatului, devenit mai târziu Azilul Elena Doamna,se poate vedea din schimbul de scrisori, între celedouă fiinţe generoase, Elena Doamna şi Anica


Davila, care trimitea de departe ştirile despre totce se petrecea la Azil. Nimic nu trecea cu ve-derea; nici întreţinerea, nici îngrijirea, educaţiaşi odihna interioară, programele şi metodele ra-ţionale, pentru ca şcoala pe care o dirija în numeleDoamnei sale, să fie considerată ca unmodel între celelalte şcoli similare dinţară. Atât de strânse erau în prietenialor creată prin această operă de binefa-cere, încât Elena Cuza nu se poate opride a nu se rosti în felul următor într'oscrisoare ce i-o trimite din Iaşi la 24Aprilie 1864:

«Si certains etres pouvaient soup-conner combien la charite est sympa-thique, et combien elle rapproche Iesbons coeurs, le monde n'en serait quemeilleur ».

Dar, Ana Davila moare din impru-denţă, la 1874, în plină activitate filan-tropică, luând stricnina în loc de chinină.

Câtă jale a lăsat în urma ei nu poatefi redată prin câteva rânduri. CopileleAzilului obişnuite s'o considere dreptmamă, o plânseră cu durerea unor copiiadevăraţi. Una din elevele ei cele maidragi, o anume Ortansa, scrie o poeziefoarte duioasă, din care extragem câteva versuri:

« S'a dus însă, şi nu mai vine,Lăsând în urma-i jale grea,

S'a dus, dar scumpa-i amintireEtern în inimi va trăi,Din cer nici azi ea cu iubireN'a încetat de-a ne privi ».

D-na Adela Proca vorbind la centenarul naşterii lui Carol Davila

Expoziţia atelierului de broderie artistică din 1931

Precum din cer în nopţi senine,Dispare-adesea câte-o stea.

Viaţa-î ca o scumpă floareS'a stins de-al iernei rece vântŞi noi cu lacrămt mult amareStropim de-atunci al ei mormânt.

Şi într'adevăr, din iniţiativa câtorva doamne ro-mâne, în 1890 se cimentează în piatră amintireaei ca să rămână mereu în mintea şi sufletul copiilor

pe care i-a iubit.Statuia care o reprezintă cu un copil

alături, simbol de ocrotire maternă, fuaşezată în curtea de joc a copiilor,pentru a fi mereu în mijlocul lor. Şimulte poveşti, cu atmosfera lor de ireal,se ţes de atunci în imaginaţia celormici care o privesc ca pe o zeiţă bine-făcătoare; de multe ori se adăpostescobosiţi de joc la umbra ce se 'ntinde lapicioarele ei; adeseori se servesc de eaca punct de sprijin în jocuri; împrejurulei se strânge hora; în preajma ei senasc idealurile mlădiţelor ce-şi întăresctulpina sub privirea dragostei ce le-a creatun cămin. Ea stăpâneşte, ea conduce,ea mângâie; şi, aşezată în faţa capelei,se roagă în umbra serii pentru cele cese duc la culcare.

Dar pierderea Anicăi Davila o resimtecu aceeaş tragică putere soţul izbit denenorocire, colaboratorul operei de ca-ritate, precum şi toate persoanele ce

i-au apreciat calităţile şi generozitatea. Astfel,scrie Alecsandri D-rului Carol Davila cu aceastăocazie în ziua de 18 Ianuarie 1874:

« Personne ne pourra la remplacer dans la mis-sion noble et sacree qu'elle s'etait imposee, etquî en avaît fait 1'âme de l'Asile Helene, . .


L'ombre de M-me Davila habitera toujours l'AsileHelene. Elle dira aux orphelines qui la pleurent:

«Copile! Nu mai plângeţi lângă mormântul meu,Căci pentru voi, în ceruri, mă rog lui Dumnezeu».

Intr'o impresionantă scrisoare al cărei conţinutarată si mai bine idealul ce şi-1 făceau soţii Davilaîn privinţa Azilului Elena, D-rul Carol Davilarăspunde lui Alecsandri:

«Vous le savez bien, mă chere femme n'etaitpas seulement, mă compagne bien aimee, la tendre

Instrucţiei numeşte ca directoare a Azilului odemnă urmaşă a Anei Davila, care îmbrăţişa cuaceeaş căldură orfanele ce i se încredinţară. Eaduse mai departe opera de organizare înce-pută, printr'o continuă activitate de 23 de ani.Aceasta este d-na Adela Dr. Proca a cărei trecereprin Azilul Elena Doamna lasă o dâră luminoasă,împărtăşită şi ea din marea flacăre ce-a ars cândvadrept călăuza copiilor părăsiţi.

In cartea lui Ion Slavici, citată mai sus, găsimşi următorul pasaj relativ la directorul Azilului

Sala donatorilor

mere de nos enfants. Elle etait l'âme de toutesmes bonnes et nobles aspirations; elle etait lafierte de nos esperances, de notre ambition dereformer l'enseignement de la femme en Roumaniepar l'Asile Helene. Le destin, la fatalite ont brisecette vie toute entiere consacree au bien.

Son souvenir me soutiendra, me guidera â tra-vers Ies annees qui me restent â vivre. Ce sou-venir s'agrandira, se sanctifiera dans l'âme desjeunes orphelines de l'Asile, maîs qui â l'avenirleur donnera ce sentiment eleve de la patrie, cettehaute dignite de la femme qui donne son em-preinte aux momdres actions de sa vie. Qui ja-mais la remplacera aupres des jeunes orphelines,dont elle fut la veritable mere depuis 13 annees ».

Cu mult mai târziu, în anul 1908, Ministerul

ca delegat al Eforiei, Dr. Carol Davila;«Aceste copile şubrede se bucură de afecţiunea

specială a generalului Davila; el priveghiază asu-pra somnului lor, are deosebită purtare de grijăpentru hrana lor; pune la cale distracţiunile lorcopilăreşti şi dimineaţa ia foarte adeseori linguraca să le împartă untura de peşte ».

Doctorul ştia că prima grijă ce trebuia s'o poarteacestor copii găsiţi, eră şubreda lor sănătate, da-torită de cele mai adeseori unei eredităţi nenoro-cite, şi de foarte multe ori această grijă era du-blată de o bunătate fără margini faţă de niştecopii ai nimănui. El nu era numai Domnul Doctorpentru ei, ci şi părinte şi bunic şi dascăl şi îndru-mător al conştiinţei lor.

D-rul G. Z. Petrescu scrie în studiul său despre


Carol Davîla în 1930 cu ocazia centenaruluiacestuia:

« Intr'o neţărmurită iubire cuprindea Davila pecopiii aceştia de aproape toate vârstele, conside-rându-i laolaltă ca o vastă familie a sa, şi aceasta

Mitropolitul Filaret II Fotopress

a dăinuit încă şi când se înmulţise numărul co-piilor săi proprii pe cari i-a crescut în mare partealături cu orfanii».

El însuş lipsit în viaţă de mângâerile părin-teşti, Davila răsfrânge asupra acestor copii toatăduioşia neîmpărtăşită în anii copilăriei sale. Cutoate multiplele ocupaţii el nu lipsiâ din mijlocullor, îndrumând pe cei însărcinaţi să-i suprave-gheze cu diferite sfaturi:

« Mi-aduc aminte — îmi povestea odată o di-stinsă institutoare, fosta elevă a Azilului, — cumvenea cu buzunarele largi ale pardesiului, plinecu tot felul de bunătăţi şi cum împărţiâ copiilorcu amândouă mâinile, mere, portocale, bomboane,jucării, pesmeţi şi tot ce putea cuprinde acestebuzunare care parcă într'adins erau făcute dupămăsura dăsagilor lui Moş-Crăciun !».

Pentru ca să le poată veni în ajutor la creştereşî desvoltare le ducea vara la Brebu, în casele luiMatei Basarab Voevod, ce erau în administrareaEforiei spitalelor civile. De-acolo făceau excursiiprin împrejurimi, atrăgându-le atenţia asupra co-

morilor sufletului ţăranului român, îmbrăcându-leîn zile de sărbătoare în costum naţional şi fă-cându-le să-si iubiască ţara, datinile şi religia.

<( In una din aceste excursii, povesteşte d-1Petre Gârboviceanu în articolul: «O datorie îm-plinită cu sfinţenie» din volumul omagial ald-nei Adela Dr. Proca, întâmplare povestită maitârziu chiar de D-rul Carol Davila prietenului săuBarbu Constantinescu, — într'una deci din acesteexcursii au mers pe valea Oltului până la Sibiuşi Sălişte.

«D-rul Davila văzându-se pretutindeni printreRomâni a început să le vorbiască de neamul ro-mânesc şi de Ţara Românească. Le făcea tuturorlecţii de educaţie naţională. Guvernul ungurescs'a plâns Ministrului Austro-Ungar din Bucu-reşti care s'a prezentat Regelui Carol. După cea expus plângerea guvernului unguresc, Regelecare iubiâ pe Davila şi-1 aprecia răspunse zâm-bind Ministrului: «Nu ştiţi că D-rul Davila efrancez de origină şi francezii nu prea cunoscgeografia? D-rul Davila, văzându-se numai întreRomâni a crezut că e în Ţara Românească! ». Şiastfel s'a încheiat conflictul iscat din dragosteade a arăta elevelor sale cât mai mult pământromânesc. Cel ce luptase alături de Domnitorîngrijind de răniţii dela 1877, nu se putea să nuştie că peste Carpaţi mai este mult pământ ro-mânesc înstrăinat. Căci tot el spune prietenilorsăi:

«Găsind pe malurile Dunării o nouă patrie,România, o Franţă a Orientului, în ideile, tradi-ţiile şi aspiraţiile de civilizaţie ale surorii celeimari, am devenit în inimă si 'n faptă cetăţeanromân cu o îndoită iubire pentru patria de ori-gină ».

Cât a trăit Davila, Azilul Elena a progresatpe fiecare an, ajungând la un moment dat o şcoalămodel, unde veniau să înveţe felul de organizare,de educaţie şi învăţământ, mulţi dascăli româninu numai din ţară, ci şi de peste Carpaţi. In anii1883—1884 în special, elevi şî dascăli de prinCraiova, Ţârgovişte, Iaşi, Bucureşti, BotoşaniBraşov, Turda, Oradia, Cernăuţi şi Buda-Pesta,vin să viziteze Institutul de educaţie Azilul ElenaDoamna. Căci D-rul Carol Davila, reuşind să atragărând pe rând protecţia celor două Domniţe dintimpul lui, Elena Cuza şi Elisabeta Doamna,s'a dat toată atenţia desvoltării acestui institut alorfanilor şi copiilor sărmani.

Nu numai atât,—profesorii aleşi printre ceimai de seamă ai Capitalei, scot o revistă «Edu-catorul » — revista Azilului Elena, — la care cola-borează Ion Slavici, Dulfu, Barbu Constanti-nescu, Petre Gârboviceanu etc. —, şi care revistăreprezintă în şcoala română de atunci însemnă-tatea pe care o are azi Revista învăţământului.

Din nefericire ea iese numai doi ani, şi se în-trerupe după moartea Generalului Dr, Carol Da-vila în anul ii


Dela începutul modest, Azilul Elena ajungesă fie considerat drept cel mai de seamă institutde educaţie din ţară, unde cei mai de seamă ce-tăţeni erau mândri să-si crească copilele alăturide orfane. In anul morţii lui Carol Davila, 1884,Azilul Elena se compunea din:

1. Secţia normală froebeliană.2. Secţia normală din 6 clase.3. Secţia inferioară de menaj.4. Trei clase pedagogice (pentru formarea învă-

ţătoarelor rurale).5. Ateneul Elisabeta (pentru îndrumare artistică).6. O şcoală primară.7. O şcoală de ţesut Elisabeta Doamna.

Elevele care absolviau 6 clase normale treceaucu examen de maturitate la toate obiectele; iar lacelelalte clase se făceau examene generale la fie-care sfârşit de an.

La aceste examene asistă de multe ori şi ReginaElisabeta, iar în lipsa ei venea Ministrul de In-strucţie Publică.

Iată ce scrie Ministrul Aurelian la sfârşitulanului 1883 Reginii Elisabeta la Monrepos:

«Am asistat la examenele Azilului, patronat deMajestatea Voastră, şi am rămas pe deplin mul-ţumit. Am împărţit premii. Sutele de voci nevi-novate au adresat poezii protectoarei lor M. S.Reginii.

Azilul merită înalta protecţiune a MajestaţiiVoastre!».

Când D-rul Carol Davila mută copiii culeşide prin mahalalele Bucureştilor şi-î aşeză pedealul Cotrocenilor, ei erau de ambele sexe. Dupăce s'a terminat aripa dreaptă a Azilului în 1863copilele orfane împreună cu cele aduse din Mol-dova fură trecute în noua clădire, iar în pavi-lioanele rămase goale D-rul Davila aduse baeţiiorfani rămaşi pela doici şi cari ajunseseră vârstade 6 ani.

Pe aceştia, pe lângă învăţătură, îi mai deprindeâşi cu unele meserii folositoare. Acest modest in-stitut de băeţi orfani £u începutul orfelinatuluiSf. Pantelimon care se şi înfiinţează în 1865 decătre Eforia Spitalelor de sub direcţia D-ruluiDavila şi se desparte definitiv de Azilul Elena.

Alături de ei fusese creată şi o secţie de copiisurdo-muţi. D-rul D. Grecescu povesteşte în«Schiţare din viaţa şi activitatea Generalului Dr.Carol Davila », lucrare făcută în 1903 cu ocaziadesvelirii bustului, din curtea Facultăţii de me-dicină din Bucureşti:

«întâlnind într'o zi ~un francez surdo-mut cese putea înţelege prin scriere şi semne în fran-ţuzeşte, nemţeşte şi italieneşte, D-rul Carol Da-vila îl aduse la orfelinat şi secţia de surdo-muţifu înfiinţată ».

In scurt timp ieşiră din Azilul Elena îndrumă-toare pentru grădinile de copii, învăţătoare ru-rale, institutoare urbane şi, dând examene spe-

ciale, profesoare de liceu. Cu drept cuvânt D-rulCarol Davila se putea mândri de rezultatele in-stituţiei pentru care muncise fără preget. Lu-crările elevelor sale le impune atenţiei străinilor,la expoziţia universală din Viena, 1873, — atră-gând interesul asupra frumuseţii lor şi primindpentru ele o medalie şi o diplomă de onoare,cea mai înaltă recompensă. Pe vremea aceea bu-curia acestei isbânzi fu împărtăşită şi de neuitatasa soţie, Anica Davila.

Acesta a fost omul, străin de origina ca şi Fî-laret II, — dar ambii pătrunşi de cea mai sfântădragoste pentru copiii desmoşteniţi.

Şi cum oamenii de talia Generalului Dr. CarolDavila, prin multiplele binefaceri lăsate 'n urmalor, creează legende, tot aşa şi 'n amintirea orfa-nelor din Azilul Elena s'a creat una.

Se spune că într'un timp, iscându-se foc laetajul al doilea, unde dorrniau copiii, şi aducân-du-i-se la cunoştinţă în momentul în care încăle-case să plece, Generalul porni în fuga calului,urcând cu cal cu tot până la etajul de sus undeera primejduita viaţa copiilor.

Măria Marsil Potopress

Adevărul este că 'n 1883 s'a aprins etajul desus unde erau dormitoarele. Deşi bolnav, murindcu un an mai târziu după aceea, Davila sare înajutorul copiilor, îmbrăcându-i şi scoţându-i fărăspaimă, doi câte doi. Dar gestul său inimos nu


fu pierdut şi el fu transmis îmbrăcat într'o aureolăde legendă din generaţie în generaţie.

Nu e de mirare atunci că la moartea sa copileleAzilului să poarte doliul ca după un adevărat şibun părinte. Căci, după cum spune una din fostele

Elena Davila

lui eleve, Eufrosina Tonegaru. în discursul ţinutcu ocazia inaugurării bustului său din curteaFacultăţii de medicină:

«Azilul era un altar, eră inima şi mintea pă-rintelui Davila». Şi mai departe: «Se pare căfericirea noastră era ţinta vieţii lui». Iar în ne-crologul publicat în ziarul «Românul » din 27 Au-gust 1884, a doua zî după moartea lui, un prietenscria următoarele:

« Noi care-1 plângem nu ca amici, ci ca români,nu vedem în viaţa-i Română de 31 de ani decâtun şir lung de binefaceri a căror nomenclaturănumai ar înfăptui una din cele mai frumoasecoroane ce a putut vr'odată înflori pe mormântulunui om ».

Mulţi ani după aceea, la comemorarea cente-narului din 1930, la mormântul soţilor Daviladin spatele Azilului Elena, un moment unic şiimpresionant a fost când una câte una orfaneleAzilului Elena au depus jerbe de flori la picioareleacelora ce le-au fost părinţi buni.

Bustul lui Carol Davila lucrat de C. Storck,în uniformă de general, se află aşezat în salaDonatorilor Azilului Elena. După el s'a bătut,

cu ocazia centenarului, o medalie comemorativăîn bronz, reprezentând figura lui energică şi totuşbinevoitoare încadrată de favorite, după modatimpului.

Două lucruri principale făcu D-rul Carol Da-vila înainte de a porni la lucru pentru a ajutăînaintarea Azilului de copii găsiţi: i) asigură unvenit regulat pentru întreţinerea copiilor, conden-sând bruma de donaţii ce mai rămăsese în cutiabinefăcătoare şi stăruind să fie trecută sub admi-nistraţia Eforiei Spitalelor al cărei director generaleră, lucru ce reuşeşte chiar în anul 1865; şî al2-lea, asigură Azilului protecţii înalte. Şi în acestplan reuşi, căci şi Elena Cuza şi Elisabeta Doamnarăspunseră cu entuziasm apelului lui.

După ce vizitează micul Azil de copii găsiţi,Elena Cuza scrie la 13 Iulie 1862 lui N. Creţu-lescu, pe atunci preşedintele Consiliului de mi-niştri :

«Am vizitat acest Azil de copii dela Cotrocenişi m'am încredinţat ocular de rezultatele dobân-dite într'această faptă atât de umană şi de in-genioasă.

«M'am convins de neapărata trebuinţă de a seda acestui stabiliment mijloacele trebuincioasepentru a se putea desvoltâ şi corespunde prinurmare cu adevăratul scop pentru care este creat».Şi mai departe: «Doresc cu tot dinadinsul, Dom-nule Preşedinte al Consiliului, ca fundamenteleunui alt nou Azil să poată fi lângă acela ce existăastăzi, ca anexul lui pe costiţa de lângă palatulCotroceni,

Cu chipul acesta voiu avea sub ochii mei ti-nerii copii deveniţi protejaţii mei, pe care-mipropun a-î vizită adesea, rezervându-mi suprave-gherea personală şi specială a acestui stabiliment,unde vor găsi îngrijirile părinteşti şi căldura sâ-nului familiei, de care au fost atât de crud lip-siţi ».

Şi pentru a face începutul înfăptuirii, DoamnaElena dărui din caseta sa particulară suma dei.ooo de galbeni.

La 18 Iulie al aceluiaş an iese şi decretul pentruînfiinţarea Azilului cu numele Elena Doamna. Seexpropriază terenul soţilor Davila, dându-li-se unaltul prin mijlocul căruia trece azi strada CarolDavila, şî la 29 Iulie se şi ţine solemnitatea puneriipietrei fundamentale a edificiului după planurilearhitectului Benech. De faţa la această ceremonieau fost: Domnitorul Cuza şi Doamna Elena, toţiminiştrii, agenţii şi consulii generali ai Puterilorstrăine; membrii Adunării legislative, ai Curţii deCasaţie, ai deosebitelor tribunale; Arhimandritulmănăstirii Cotroceni, deputaţiunile Clerului or-todox, ale Comunităţii catolice, armene şi israe-lite, cei mai de căpetenie funcţionari aî diferiteloradministraţii, municipalitatea Bucureştilor, depu-taţii mahalalelor, starostii corporaţiilor Capitalei,statul major al Domnitorului, generali, un marenumăr de ofiţeri şi medici militari, membrii mi-


siunilor franceze militare, financiare, de podurişi şosele şi un mare număr de notabili comer-cianţi indigeni şi străini, precum şi o mulţimemare din populaţia mahalalelor Bucureştiului,

La ora 6x/2 bubuitul tobelor oştirii anunţa so-sirea Domnitorului şi a Doamnei escortaţi de ofi-ţerii statului major princiar şi de două escadroanede lănceri, opriţi câteva minute pe bulevardul cepurta de aci înainte numele de Elena Doamna,Principele şi Principesa fura primiţi sub un arcde triumf de către miniştrii şi prefectul poliţiei,apoi fură conduşi de Preşedintele Consiliului deminiştri pe estrada cu două fotoliuri princiare pre-gătite pentru ceremonie. Pavilionul era decoratîn culorile naţionale; stâlpii acoperiţi de verdeaţăşi flori purtau lungi stindarde tricolore ce fâlfâiauîn adierea vântului. De cealaltă parte se afla unaltar pregătit prin îngrijirea clerului Mitropoliei;ghirlande de flori şi de frunze decorau modestacapelă; pe acest fond de verdeaţă se vedeau stră-lucind auritele cărţi bisericeşti, veşmintele sfinteşi frumoasa mitră a Mitropolitului pe care le purtacuviosul arhiereu Păr. Calist însărcinat să săvâr-şească serviciul divin în lipsa capului bisericii na-ţionale ce eră bolnav. Deasupra altarului eraaşezat portretul Mitropolitului Filaret II, dupădorinţa însăş a Doamnei Elena Cusa.

înainte de a ţine slujba, părintele arhiereuCalist se adresă Principesei Domnitoare:

«Măria Ta! Iniţiativa ce aţi luat pentru creareaunui stabiliment de orfani sub înaltul patronagiual Măriei Voastre este una din cele mai frumoaseprobe a simţamintelor de umanitate ce Vă carac-terizează şi a pă-trunderii de pove-ţele evanghelice pecari le practicaţi cuatâta generozitate;căci M a i e s t a t e aVoastră realizaţi prinaceasta chiar cuvin- ,tele Mântuitorului !nostru care a zis: j«Lăsaţi pruncii săvină la mine ». Ma-jestatea Voastră cealt faceţi ? D e c â t |îmbrăţişaţi pe aceşti rprunci fără asigu- frare şi fără protec- |ţiune.

« A c e a s t ă fru- :*}

Dr. Carol Davila

moaşa şi u m a n afaptă meritând tu-t u r o r şî frumoasasuvenire a vechilorDoamne'ilustre ale ţării noastre, cari nu simţiau maidulce şi mai înaltă fericire decât a sacrifica cea maimare parte din averile lor la nişte fapte de a cărorbinefaceri se bucurau toţi de obşte, şi pe cari le

vedem încă atât aici în România cât şi în Mol-dova existând chiar şi până în zilele noastre,precum posteritatea va vedea şi se va bucură şide binefacerile acestui stabiliment cu numele de«Elena Doamna ». Cât pentru noi, Măria Ta, careca păstor dindatorie trebuiesa ne bucu-răm de oricefaptă şi cari-tabilă, n'avemdecât a rugăpe Cel P r e aî n a l t să Vădăru iască oviaţă lungă şifericită ca săputeţi realizăf r u m o a s e l esimţăminte in-spirate de re-Hgiune, p r i nn i ş t e aseme-nea fapte filan-tropice, cari sădeştepte zelul,şi în alte inimi,de a Vă i- Bustul iui Carol Davilamită »,

După ceremonia religioasă s'au pus într'o cutiede aramă o medalie comemorativă bătută cu aceaocazie, câte o piesă din monetele timpului şiactul de fondaţiune al cărui conţinut era:

«Astăzi, Duminică la 29 ale luneî Iulie, anul1862, în zilele Măriei Sale Alexandru Ion I CuzaDomnitorul Principatelor Unite, şi ale MărieiSale Doamnei Elena s'a pus piatra fundamentalăa institutului copiilor găsiţi de sub patronajulMăriei Sale Doamna numit Asyl Elena Doamna,fiind ministru preşedinte al Consiliului NiculaeCreţulescu, al Afacerilor străine şi de Stat Prin-cipele Alexandru Cantacuzino, al Cultelor si In-strucţiune! Publice Nicolae Racovitză şi inspectorgeneral al Serviciului sanitar Doctor Carol Davila ».

Au mai semnat în acest act Par. arhiereu Calist,directorul Administraţiei sanitare, şi cei mai bă-trâni dintre arhimandriţii administratori ai mă-năstirii Cotroceni.

Cutia fu pecetluită cu plumb şi înmânatăDoamnei Elena Cuza, care însoţită de Domnitorse coborî în şantier; acolo Principesa Domnitoareprimi din mâinile meşterului arhitect un şorţ lu-crat pe pânză fină de ţărancele dela Cotrocenişi-1 încinse la brâu, simbol al operei binefăcătoarecăreia i se dedică; apoi introduse cutia în piatrapregătită şi o cimenta cu o mistrie de argint.

Termînându-se partea oficială a ceremoniei,urmă petrecerea poporului. După defilarea or-fanilor pe dinaintea Doamnei Cuza, Domnitoriimerseră sub arcul de triumf format din verdeaţă


pe trei arcuri, având deasupra numele princiare.Nici o escortă nu-i însoţiâ; poporul se 'ndesâ îm-prejurul lor spre a vedea figura Doamnei. O puntese aruncase peste şanţurile ce înconjurau parculdela Cotroceni; mulţimea urma de aproape peDomnitori, carîfoarte mişcaţi deaceste semne deiubire, deteră or-din să-i lase săcircule prin gră-dina palatului. Incurtea mănăstiriiCotroceni, o ga-lerie c o n d u c e aspre un m a r echioşc aşezat pestâlpi eleganţi şidin care loc o-c h i u l îmbrăţişaun orizont imens.Domnitori i seduseră acolo sprea asista la veseliapoporului;o horămare se pregătisi un pluton deartilerişti aşteptasă se însereze casă dea foc arti-ficiilor pregătiteprin î n g r i j i r e aMinistrului d erăsboiu.

In acest inter-val arhimandriţiiadministratori aimănăstirii Cotro-ceni, oferiră Do-mnitorilor şi an-turajului lor bău-turi răcoritoare,— pe când filar-monica unei so-c ie tă ţ i filantro-pice g e r m a n e ,intona imnuri şicoruri. La orele""Va s'au începutfocurile de artifi-ciu, dintre cariu n e l e reprodu-

ceau în linii de foc cu culori naţionale, numelePrincipelui Alexandru Ion I şi al Doamnei Elena,iar deasupra lor se afla o coroană străluci-toare.

La orele 9 Domnitorii însoţiţi de miniştri, Casamilitară princiară şi escorta porniră spre palatuldin Bucureşti în mijlocul unei mulţimi nenumă-rate care-i salută şi aclamă pe tot parcursul. Dom-

Legatul Sultanei Marsil

nitorul Cuza şi Doamna Elena au fost adâncmişcaţi de primirea ce li s'a făcut de către toateclasele populaţiei.

In timpul acesta serbarea populară îşi continuăcursul.

Un şir de meseîncadrau pavi l i-onul. Prin îngri-jirile cuvioş i lorMellos şi MeletieCotroceanul 500de pâini se îm-părţîră pela săraci500 altele eraupregătite pentrudănţuitorii horei;afară de acestea2 buţi mari cuvin erau destu-pate ca să repareputerile celor ceîntinseră hora saujucau alte dansurinaţionale. Toatăserbarea urmă încea mai perfectaordine. Dela orele9 hora îşi întindeaimensele sale rân-duri în mijloculcărora lăutarii ex-ecutau cântecenaţionale popu-lare. La io oreunul din ei com-p u s e ş i c â n t ăversuri în laudaDoamnei Elena;refrenul repetavorbe le : ElenaDoamna, şi înălţăla fiecare strofăstrigări de: ura!p r i n t r e d ă n -ţ u i t o r i . Nimicn u p u t e a m a ibine e x p r i m ăefectul cel adâncprodus în inimap o p o r u l u i prinfondaţia DoamneiE l e n a , d e c â t

la care el asistase. Hora a încetatceremoniatocmai la

Această

care el asistase,ore dimineaţa.

seamă a ceremoniei publicată5dare de

în Monitorul Oficial din 2 August 1862, repre-zenta nu numai bucuria particulară a Domniţeiîntemeetoare, ci a unui întreg popor care simţiâîmplinindu-se prin acestea una din cele mai fru-moase instituţii de caritate. Insuş Niculae Creţu-


lescu recunoaşte prin scrisoarea sa din 18 Iulie1862 adresată Domnitorului după intervenţia Doam-nei Elena:

«Crearea unui stabiliment într'adevăr pentruorfani era o trebuinţă simţită de obşte ».

Şi este foarte impresionantă manifestaţia de sim-patie cu care a fost împresurată Doamna Elenacu această ocazie, cu atât mai mult cu cât venikspontan din par-tea tuturor cate-goriilor d e oa-meni.

Sărbătoarea a-ceasta, prin răsu-netul ce 1-a avutîn întreaga ţară,a îmboldit multesuflete generoaseşi a inspirat poe-ţii şi tineretul en-tuz ias t . Cu a-ceastă o c a z i epoetul favorit aitimpului, VasileAlecsandri, scriepoezia devenităazi atât de popu-lară « C o l o 'ngrădiniţă », carepusă pe note de-veni hora Azilen-celor. Şi la apelulcălduros ce-1 faceDoamna Elena,înfiinţând liste desubscripţie şi lo-terie pentru strîn-gerea fondurilornecesare constru-irii Azilului, V.A l e c s a n d r i do-nează întreaga sacolecţie de poeziipopulare ca prinvânzarea lor câ-ştigul ce-ar re- L

Zultâ să se adauge Elena Doamnafondului c r e a tpentru Azil. Este expresiv şi interesant schim-

"bul de scrisori ce s'a făcut cu această ocazie întrepoetul V. Alecsandri şi Doamna Elena Cuza. Iatăcuprinsul lor:

«înaltă Doamna l

Intr'un şir de mai mulţi ani m'am ocupat custrângerea şi coordonarea poeziilor poporale dinŢările Româneşti şi am parvenit a formă o co-lecţie interesantă de balade istorice, de legendeşi de felurite cântece improvizate de poporul Ro-

mân în orele sale de suferinţă sau de veselie, decădere sau de mărire.

O parte dm acele pietre scumpe a comoareigeniului Românesc, au fost scoase la lumina şitraduse în limbile franceza, engleză şi germană.Fiind pretutindeni bine primite, ele au deşteptatluarea aminte a oamenilor erudiţi si au contribuita atrage simpatii meritate asupra naţiei noastre,__ _ _ uitată şi părăsită

de atâtea veacuripe marginile O-rientului. Com-pletând a c u mprecât mî-au fostprin putinţă, co-lecţia începută şidorind a face casăcontribueînsăşgeniul poporuluiîn folosul Azilu-lui de copii gă-siţi, ce p o a r t ănumele înălţimiiVoastre, iau în-drasneala a hă-răzi acestui aşe-mânt m a n u s -crisul meu dep o e z i i c u l e s eîn sânul poporu-lui. Ele cuprindglasurile intimeale s u f l e t u l u is a u ş i m e r i t ăa fi u n i t e cuglasurile de re-c u n o ş t i n ţ ă şide binecuvân-tare ce r ă s u n ăîmpre jurul nu-melui Românescşi pr in u r m a r eau d r e p t u l as e b u c u r ă d eî m b r ă ţ i ş ă r i l eî n a l t e i pro-t e c t o a r e a A-Zilului Elena ».

, j

Foto Bbner

Bucureşti 3 Oct. 1862.

« Domnul Meu,Nu voiu să întârzii mai mult a vă mulţumi

pentru buna şi mărinimoasa cugetare ce aţi avut.Am citit cu mulţumirea ce voiu să vă exprim,scrisoarea prin care-mi dedicaţi completa ediţiea poeziilor naţionale culese de voi. Vă mulţumescca Româncă şi ca Doamnă.

Ca Româncă, căci aţi alăturat numele meu laaceastă lucrare patriotică, la aceste cântece scăpatede uitare, mulţumită serioaselor voastre cercetări,

B O A B E D E G R Â U

şî carele aduc aminte bucuriile, durerile, istoriaşi simţământele ţării. Fără a ridica ceva din ca-racterul naiv a expresiei poporane, aţi mlădiat cuo rară fericire forma acestor încercări întâîtoare.De acum înainte aceste foi răspândite, ale tre-cutului nostru, sunt aşezate pe o carte frumoasă,

Infirmeria Azilului Elena Doamna

şî oricât de modest aţi fi la partea ce vi se cu-vine, Românii nu vor despărţi niciodată de Doine,Balade şi Lăcrămioare, numele poetului care aaruncat o strălucire atât de vie asupra literaturiinaţionale.

Ca Doamnă, vă mulţumesc că aţî dat ca desă-vârşită proprietate rodul ocupării voastre de maimulţi ani, la Abilul Elena ce-am fondat pentrupruncii găsiţi. Această lucrare este o comoară ade-vărată pentru bieţii mei micuţi adăpostiţi şi oprimesc cu recunoştinţă. Voesc ca ediţiile ce sevor face şi se vor vinde în folosul Azilului Elena,să fie demne de geniul poetic al Românilor. Voiucomandă două, din care una ediţie de lux, pentruadmiratorii frumuseţilor poeziei poporane, cea-laltă ediţie tipărită cu caractere chirilice, fiind me-nite a se vinde cu preţul cel mai mic, va servia duce cântecele naţionale ale României în sânulmunţilor, în sate, în mănăstiri de unde le-aţi culescu pietate. Dar mai mult în Azilul Elena, acelepoezii se vor păstra, căci ele puse pe muzică vorlegănă tinerele fiinţe, adăpostite în el. Micii co-pilaşi ai Azilului meu le vor cântă, şi atunci vorfi îndeplinit acea gingaşe cugetare din scrisoareavoastră de a dedică pruncilor găsiţi din Româniaaste poezii pe care le numiţi «Copiii găsiţi aî ge-niului Românesc ».

Bucureşti, io Oct. 1862.Primiţi, etc., etc.

Se pare însă că nu numai V. Alecsandri a fostinspirat de actul de generozitate săvârşit de ElenaCuza odată cu punerea pietrei fundamentale. En-tuziasmul serbării şi bucuria poporului făcură săse ridice de pretutindeni improvizaţii, toate cuacelaş subiect de preamărire a Domniţei binefă-

cătoare. Astfel, în timpul săptămânii ce a decursdela această solemnitate, Doamna primi o poeziededicată ei din partea lui D. Bolintineanu, a unuifrancez de origină Toussaint, din partea primuluirabin al comunităţii israelite poloneze, Malbin,poezie scrisă în limba ebraică şi română începândcu versete din Biblie, precum şî din partea tine-retului şcolar reprezentat prin Mihail Cornea, ma-rele jurisconsult de mai târziu.

Niciodată crearea unei instituţii de binefacerenu fu obiectul unei astfel de simpatii generale.

Cu această ocazie s'a bătut şi o medalie come-morativă a întemeierii Azilului Elena, la Paris, decătre gravorul Caque, din bronz, unele exemplareaurite, iar altele argintate. Ele sunt foarte rareazi şi fac parte din seria celor 3 medalii bătutesub domnia lui Alexandru Ion I Cuza; una amin-teşte înfiinţarea Curţii de Casaţie cu ocazia trans-ferării acestei instituţii dela Focşani la Bucureşti,a doua cu ocazia înfiinţării Azilului Elena Doamna,a treia la înfiinţarea Arsenalului din Bucureşti.Medalia comemorativă a Azilului e în mărime de51 mm; în diametru reprezentând pe av. AzilulElena Doamna pentru copiii găsiţi şi orfani, apoiproiectul clădirii, iar sub el la margine, Caquegrav. de l'Ernpereur. Pe rv. Fondat la anul 1862Iulie 29 de M. S. Doamna Elena, soţia Domni-torului României Alexandru Ion I, fiind ministrude interne D. Niculae Creţulescu. Apoi stemaPrincipatelor Unite.

Elena Cuza! Această domniţă română lasă înscurta ei trecere la domnie amintirea duioasa aunei adevărate mame. Lipsită de darul de a fiînsăş mamă, Doamna Elena reprezintă deasupraanilor ce s'au perindat şi se vor perindă încămultă vreme, icoana binecuvântată a multor ge-neraţii de copii sărmani. Bustul Elenei Cuza, lainiţiativa d-nei Adela Dr. Proca şi a comitetuluide sub preşedinţia d-nei General Perticari, fiicaGeneralului Dr. Carol Davila, bust lucrat de d-1Dimitriu Bârlad, şi aşezat pe un soclu făcut dincontribuţia orfanilor prin lucrul lor, va fî inau-gurat în toamna anului acestuia 1932. Aşezatîn faţa Azilului ce dă spre şoseaua Pandurilor,ea va rămâne sub ochii elevelor şi'n inima lorla fel ca şi cealaltă femee generoasă cu care alucrat împreună pentru ridicarea Azilului, AnicaDavila. Deoparte şi de cealaltă cele două monu-mente închid între ele Azilul Elena ca două aripiocrotitoare.

Se cuvine să ne oprim puţin asupra blândeibinefăcătoare, care a fost Doamna Cuza.

Născută în Iaşi 1825, Elena Cuza fu fiica po-stelnicului lordache Rosetti si a Caterinei, fiicalogofătului Dimitrie Sturza. Până la vârsta deşcoală trăi la ţară cu fraţii şî părinţii săi, la moşiaSoleşti la vr'o 15 km. depărtare de oraşul Vaslui.Clădirea veche, boerească, cu zidul ei masiv, în-chizând alături de ea biserica în care azi se odih-neşte alături de părinţi Domniţa Elena, se află


aşezată pe dealul dinspre răsărit de sat la vr'unkm. depărtare. Pârâul Vaslueţ în care de copilăîî plăcea să privească ceasuri întregi, furată debasmele ce le 'ntrezăreâ în apa lui, trece molcumşi azi în apropiere de vechile ziduri, gonind demult din vălurelele lui figura blândei domniţea Principatelor Unite.

La vârsta de 6 ani părinţii o trimit să fie edu-cată împreună cu verele ei la Profira Cantacuzino,unde stă cu mici întreruperi până la vârsta de19 ani, când se reîntoarce la moşia părinţilor,dar nu pentru a rămâne multă vreme, ci pentrua se pregăti de nunta. Alexandru Ion Cuza, abiaîntors dela studii din Paris, pe atunci fiind mem-bru judecătoresc în judeţul Covurlui, o ceruse încăsătorie. Când Catinca Rosetti, mama ei, o în-trebă de care Cuza era vorba, de cel care bătusepe evrei într'o mica încaerare de copii'? La răs-punsul afirmativ al Elenei, bătrâna îi zise: « Să-1iei maică, căci trebuie să fie iubitor de Christos!»

După căsătorie, la 30 Aprilie 1844, Elena Cuza,trăi când la Soleşti, când la moşia părintească asoţului, Bărboşi, când la Galaţi sau în străinătate.O vedem astfel în prima jumătate din viaţă, pânăchiar după abdicarea şi moartea lui AlexandruIon Cuza, trecând dintr'un loc în altul, uneoriîmpinsă de împrejurări critice, alteori după pro-pria-i voinţă. Un neastâmpăr deosebit de a cu-noaşte locurile şi oamenii, cu via dorinţă de a seinstrui spre folosul celor din jurul ei. Lovită lascurte intervale de nenorociri, ea nu se dă în lăturisă lupte pentru a ocroti, în împrejurări grele chiarpentru ea, pe cei care-i erau scumpi. Din neamulgeneroaselor şi curajoaselor domniţe române, ElenaCuza era un model de virtute, înţelepciune, mo-destie şi bunătate încă înainte de a se urca petronul ţărilor surori. Ca Doamnă a Românilor,cum se întitula oficial, ea nu a făcut decât să rea-lizeze frumoasele calităţi cu care o înzestrase natura.

După doi ani dela căsătorie, pierde pe tatăl ei,iar după alţi doi ani, în 1848, mişcarea politică dinMoldova atrage pe soţul ei, care prins împreunăcu ceilalţi agitatori este crunt bătut şi maltratat,apoi pornit spre surghiun peste Dunăre la Macin.Deşi tânără, Elena Cuza nu înţelege să-şi plângănumai bărbatul la moşia Soleşti unde fu chematăde mama ei, ci pleacă după surghiuniţi la Galaţi,şi, câştigând cauza lor pe lângă consulul englez,cumpără pe marinarii greci supuşi englezi, ceaveau ordin să-i transporte peste Dunăre, pregă-tind astfel evadarea lui Alexandru Ion Cuza. Acestapus sub protecţia consulului englez, putu să fugăla Cernăuţi, apoi la Viena, unde aşteptă vremurimai bune. Elena Cuza pleacă în capitala Austrieiînpreună cu bărbatul său, cu toate că şi acolorevoluţia era în toiul ei.

Reîntorşi în ţară, Alexandru Ion Cuza ia parteactivă la frământările din preajma actului celuimare, Unirea, şi ajunse în urmă, prin alegeriledin 5 şi 24 Ianuarie 1859, Domnitor al Principa-

telor Unite. Vestea alegerii lui Cuza ca Domnfu primită cu mare emoţie de Doamna Elena.Nu pentru gloria ei, căci toată viaţa s'a ferit deparadă şi ceremonii, ci pentrucă în acel moment,Elena Cuza fu conştientă de importanţa actuluipentru soarta celor două ţări surori. In primelemomente de consolidare a domniei soţului său,Doamna Elena îşi petrecu tot timpul la Paris,neocolind nici un prilej de prietenie a ţării pro-tectoare, care să fie favorabil situaţiei critice încare se aflau la început Principatele Unite. Reche-mată în ţară de către Alexandru Ion Cuza, pentrua face onorurile Curţii, Doamna Elena nu semargini numai la acestea, ci îşi petrecu timpulliber în vizitarea tuturor instituţiilor de binefa-cere către care avea o firească atracţie. Condusăde D-rul Carol Davila să viziteze si azilul de copiigăsiţi, Elena Cuza spuse atunci Anei Davila:

«Sunt prea mulţi copii orfani în ţara aceastapentru ca să 'ncapă numai între patru ziduri şisă fie îngrijiţi de o singură fiinţă ». Atunci îi trecu

Biserica Azilului

prin minte gândul de a pune temelia unui nouaşezământ după planurile şi dorinţa donatoruluiMitropolit Filaret II si pentru aceasta dărueşte1000 de galbeni, sumă, ce, spunea Doamna, «ameconomisit-o cât am stat la Paris ».

In anul 1863 Alexandru Ion Cuza cumpără

i6o B O A B E D E G R Â U

moşia Ruginoasa, construind acolo un frumos ca-stel. De aci încolo, Ruginoasa formează o reşe-dinţă de predilecţie a Doamnei Elena Cuza, undese retrage adeseori să se reculeagă în timpul dintredouă serbări dela curte, sau în timpul deselorfrământări din scurta domnie a soţului său.

Interiorul bisericii

Elena Cuza avea fără îndoială pe lângă Dom-nitor şi rolul de povăţuitoare în opera de pre-facere a ţării cu nouile reforme liberale democra-tice, şi nu arareori putea să se mândrească cu pă-trunderea justă şi înţeleaptă a nevoilor consoli-dării tânărului stat român.

«Vodă Cuza simţiâ o mare mândrie, spuneaînsăş Domniţa, când putea să afirme, că are osoţie cu concepţii aşa de înaintate pentru bineleşi viitorul ţării. Iar eu, a adăugat mai departe,mă simt fericită că am putut să contribui la în-zestrarea ţării cu acele legi care fac gloria şi mân-dria ei».

In legătură cu această strânsă colaborare dintreea şi Alexandru Ion Cuza se mai povesteşte căodată la Palat, pe când C. A. Rosetti explicalui Cuza necesitatea de a se da Statului legi li-berale, convorbire la care asista şi Elena, Vodăîi răspunse arătând spre Domniţă:

« Mă, Rosetti, am aci în palat o persoană mairoşie decât tine, pe Domniţa mea ». Roşul fiindpe atunci culoarea partidului liberal democrat.

Tot Elena Doamna inspiră şi îndemnă pe Dom-nitor să facă legea învăţământului primar obligatorşi gratuit. In anul 1863, Cuza, după stăruinţaDoamnei, permite revoluţionarilor poloni să treacăprin ţară arme şi muniţiuni pentru revoluţia ceo preparau Polonii. De bună seamă, gândul ge-neroasei Doamne se va fi întors în trecut, cândpropriul său soţ prepară o altă revoluţie, cu acelaşnobil scop ca şi al poporului polonez.

Deşi sfârşitul revoluţionarilor din ţara vecinăfu crud, din cauza unei trădări, Doamna Elenaprimeşte mai târziu dela Directorul Muzăului Na-ţional polonez din Rappersvyl, un frumos albumpe a cărei primă pagină sta scris:

« Alteţei Sale Serenissime Principesei Elena Cuzaca o mărturisire de recunoştinţă pentru protec-ţiunea şi asistenţa dată compatrioţilor în 1863 desoţul său Alteţa Sa Serenissimă Principele Alexan-dru I al Moldovei şi Valachiei ».

Neavând copii legitimi, Alexandru înfiiază doidin fiii săi naturali, ai principesei Obrenovici, năs-cută Catargi. Doamna Elena îi îngrijeşte ca o ade-vărată mamă urmărind îndeaproape educaţia lor.

«El nu şi-a făcut decât o datorie de sângeadoptându-i, spune însăş Doamna Elena, dupăcum eu mi-am făcut datoria de suflet să-i cresc»,

Dacă ar fi trăit aceşti copii după abdicarea şimoartea soţului sau, i-ar fi fost o adevărată mân-gâere pentru bătrâneţele ei. Dar copiii deveniţimari, mor unul după altul, lăsând-o complet izo-lată de orice afecţiune ce o legase de bărbatulei. La moartea celui din urmă, durerea fu aşade mare încât spre a găsi o alinare, intră ca in-firmieră la spitalul de copii « Caritatea », pe carespital 1-a ajutat apoi până la moartea ei cu sumade 25.000 lei anual. Acolo stătu numai 2 ani, căcisănătatea-i devenită şubredă, nu-i îngădui a stamai mult.

Elena Cuza însă pe lângă bunătate şi înţelep-ciune mai avea şi eroism. In seara complotuluidin ii Februarie 1866, riscă să fie arestată şi eaprin insistenţa cu care cerea să-şî vadă soţul. Ame-ninţând că va face apel la Consulul francez, aşaprecum mai făcuse şi altădată eliberând pe Cuza,Doamna Elena reuşi să i se dea voie, ei şi copiilorsăi, să-1 viziteze pe Domnitor în casele lui Cio-cârlan unde fusese închis, şi să-i aducă mângâereafamiliei. După abdicarea lui Cuza, Doamna seexila împreună cu soţul şi copiii, urmând să fieşi'n clipe de descurajare, tovarăşă blândă şi în-ţeleaptă.

Plecară întâiu la Paris, apoi reveniră la Vienaunde se stabiliră pentru puţin timp, căci sănă-tatea şubredă a Principelui o forţă să plece spreFlorenţa. De acolo reveniră din nou în Germaniaşi se stabiliră la Heidelberg unde însă şi moaredupă puţin timp Alexandru Cuza în anul 1873.Rămăşiţele Principelui fură transportate la Ru-ginoasa şi îngropate acolo. Doamna Elena, urmânddorinţei soţului său se reîntoarce la Paris, pentru


a supraveghea până la terminarea studiilor pe ceidoî copii, apoi, reîntorcându-se în ţară, se stabi-leşte în primii ani până la moartea ultimului copilla Ruginoasa, preocupându-se tot timpul numaide operele sale de binefacere, ajutând pe copiiidin sat sa înveţe carte şi donând celor mai bunidintre ei ajutoare însemnate pentru a putea studiamai departe. Rămânând singură, ea se stabileştede data aceasta la Piatra-Neamţ, într'o modestăclădire a familiei Bacalu. Din acest moment în-cepe partea a doua din viaţa Elenei Cuza, viaţăde mucenică binefăcătoare a celor sărmani şi su-ferinzi. Aproape uitata de Români, spre sfârşitulvieţii ei, Elena Cuza se spovedeşte astfel:

«Dacă viaţa lungă ce am dus-o este o pedeapsăpentru ingratitudinea multora, am cel puţin mân-gâerea sufletească de a fi ajutat pe atâţia săracişi nevoiaşi. Aş voi să trăiesc cât de mult, nu dedragul vieţii, dar pentru ca să ajut mai departepe nevoiaşii, cari altfel vor rămâne fără sprijinulde toate zilele ».

Din colţul ei retras Elena Cuza urmăriâ înde-aproape toate evenimentele din întreaga ţara. Cucâtă durere se exprima ea în timpul revoltelorţărăneşti din 1907:

«Vai ţara, ţărişoara mea! Ce nenorocire a căzutpe capul ei de se omoară fraţii de acelaş sângeşi neam între ei».

Din cauza tulburării ce-i produceau aceste ştiri,i se sdruncinase sănătatea şi a trebuit sa nu i semai dea un timp jurnalele din ţară ce vorbeaude răscoalele agrare, minţind-o că s'a oprit îm-prăştierea lor.

Viaţa ei de toate zilele eră de o simplitate cre-ştinească. Se mulţumiâ cu foarte puţin din ve-nitul de 120.000 lei ce-1 avea anual; oprea pentrusine şî nevoiaşii săi 20.000, restul îi împărţiâ subformă de donaţii: Spitalului din Piatra-Neamţ,Băilor populare, Spitalului Caritatea din Iaşi, iarîn ultimul an al vieţii sale era în corespondenţă cuun doctor din Galaţi în vederea înfiinţării unuispital de lăuge în oraşul natal al lui Cuza. Cumînsă nu avea banii necesari până la primirearentei, ea spunea doctorului său, d-1 Fior, careo îngrijea:

«Rugaţi-vă lui Dumnezeu să trăesc până la Sf.Gheorghe; dacă voiu trăi voiu avea banii».

O mare mulţime de nenorociţi deveniseră pen-sionarii ei şi mulţi ştiind-o generoasă făceau apella ea. In răstimpul celor trei săptămâni cât ţinuboala, înainte de a muri, primi peste 280 de scri-sori, toate cereri de ajutor. Insăş Regina Elisa-beta vru să deschidă liste de subscripţii pentruîntemeierea vetrei luminoase cu numele ei, şî i-otrimise întovărăşită de o fotografie a sa. Dar şilista de subscripţie şi fotografia Reginei Elisabetaveniră înapoi fără a fi prezentate Elenei Cuzacare era tocmai în ultimele-î momente de viaţă.

Cu 15 zile înainte de a muri, având siguranţasfârşitului său, Domniţa Elena îşi comandă sin-

gură sicriul, — modest ca şi viaţa pe care o du-sese, — din lemn simplu de stejar. Iar cu o săp-tămână înainte de sfârşitul cel mare, îşi strânseţoală rufăria ce-o avea oprindu-şi strictul ne-cesar şî o trimise spitalului din Iaşi pentru a sefolosi de ea.

Cât a trăit şi mai ales în ultimii ei ani, se îm-brăca foarte modest, refuzând întotdeauna îmbră-cămintea de mătase. Căci, spunea ea: «Mi-aşfrusta săracii mei»,

Avea obiceiul să se scoale la orele 7 dimineaţa;iarna nu ieşiâ deloc din casă, iar vara şedea tottimpul în grădiniţa dimprejurul casei, unde locuia,ocupându-se cu lucrul pentru sărmani, stând devorbă cu gazda asupra întâmplărilor din trecutsau ascultând pe camerista Germaine, o franţu-zoaică adusă din Geneva, pe care o învăţase săcitîască româneşte, şi care acum îî făcea lectură ledin «Adevărul» şi «Figaro», singurele ziare ce cetiâ.

Credincioasămemoriei so-ţului său, eaîngriji de ca-stelul Rugi-noasa, cu gân-dul de a -1dona, ceeaceş i f ă c u l amoartea ei,spitalului «Ca-ritatea » d i nIaşi, p e n t r uînfiinţarea u-nui spital decopii «Alexan-dru Ion Cuza».Repară dease-meni bisericade-acolo, i a rcând se des-gropară o s e-mintele lui A-lexandru IonCuza, nu semulţumi nu-mai să asiste,ci cu a c e l a şsublim devota-ment din viaţă,ea spălă sin-gură osemin- Medalia bătută pe vremea Doamneitele punându- Elisabeta la punerea pietrei fundamen-le apoi în ca- tale a «Capelei Elisabeta>>voul bisericii:

«Acum pot muri împăcată, a zis atunci ElenaDoamna, căci mi-am făcut ultima datorie pepământ pentru iubitul meu soţ ».

înainte de a muri cu câteva săptămâni, la 24Ianuarie 1909, avti mulţumirea desăvarşiţa săvadă sărbătorîndu-se semicentenarul Unirii, fiind

APRIi ,* A K X U J . 1870.BDlFICÂlt lT

B O A B E D E G R Â U

ea însăş punctul central al acestei sărbătoriri.Delegaţii de studenţi şi ţărani din toată ţaraveniră să comemoreze actul cel mare, la castelulcelui ce a înfăptuit Unirea Principatelor, şi pecare Elena Cuza îl puse la dispoziţia poporuluice-1 sărbătorea. Castelul Ruginoasa îşi consumaastfel ultimele pâlpâiri ale unei glorii atât de tre-cătoare. Doamna Elena primi cu aceeaş ocazienumeroase telegrame de simpatie. Telegrama LigiiCulturale din Iaşi avu următorul cuprins:

«Celei mai sfinte prin jertfă şi iertare, întrefemeile României, îi trimitem expresiunea celeimai adânci veneraţiuni, în ziua când un neamîntreg serbează 50 ani dela întemeerea Românieiîn numele şi prin munca întru pomenitului Ale-xandru Ion I, cel dintâîu Domn al României Unite ».

Atât de sensibilă cum era Domniţa nu se puteaca profunda emoţie ce-o resimţi în urma acesteisărbătoriri, să nu-i slăbească sănătatea şi aşa destulde sdruncinata. Curând după aceasta, la 14 Februa-rie, căzu la pat, pentru a nu se mai ridica. DoamnaElena Cuza moare astfel în ziua de 2 Aprilie 1909în vârstă de 84 ani.

Tot atât de cuminte ca şi în restul vieţii, DoamnaElena îşi pregăti totul pentru moarte. Cerii să fieîngropată modest ca şi un om sărac, cu driculsărmanilor, slujită de un singur preot, fără pompăsau funerarii naţionale cum s'ar fi cuvenit uneifoste Domniţe a Românilor. Nici o persoană ofi-cială să nu ia parte la înmormântare, nici undiscurs să nu se ţină; numai pe sărmanii săi, prie-tenii de toate zilele, sa-i lase să-şi conducă protec-toarea până la locaşul cel din urmă.

Cât a trăit a cerut să nu se pomenească numeleei, să nu se ştie nimic de faptele ei; când a murita dorit aceeaş linişte şi lipsă de paradă. Dorinţaei din urmă fu respectată, deşi mulţimea de săr-mani, copii şi reprezentanţii institutelor de cari-tate ajutate de ea, i-au făcut una din cele maimăreţe înmormântări ce-ar fi putut dori vreodatăo Domniţă creştină,

Plânsul mulţimii se împletea cu sunetele jal-nice ale clopotelor dela toate bisericile din Piatra-Neamţ, Iaşi precum şi ale celor din toate sateleşi oraşele Moldovii.

Doamna Elena Cuza fu înmormântată lângăpărinţii ei, la Soleşti, după propria-i dorinţă, căcicunoştea proiectul ce se făcuse de a se lua ose-mintele soţului său dela Ruginoasa şi a le ducela Iaşi, unde trebuia să i se ridice şi o statue. Deşicu acelaş drept de a fi imortalizată alături de pri-mul Domnitor al României Unite, Doamna Elenacu aceeaş divină modestie din viaţă, îşi urmăsingură calea înapoi spre cuibul copilăriei, rede-venind ceeace fusese atunci, Elena, fiica lui lor-dache şi a Catincăi Rosetti. Cu drept cuvânt seexprima un om de inimă în ajunul înmormântăriiDoamnei Elenei Cuza:

«Ziua înmormântării Ei este numai ziua ne-muririi Sale!»,

A doua mare protectoare a Azilului «ElenaDoamna » fu Regina Elisabeta. Personalitatea Re-ginii-poete, Mama răniţilor, este prea cunoscutătuturor ca să mai stăruim asupra ei. Sub înaltasa ocrotire Azilul Elena se transformă curândîntr'o şcoală model, dând posibilitate copiilor ceînvăţau acolo, prin mulţimea de secţii înfiinţate,să se desvolte conform aptitudinilor lor. Ba pemulte din ele, elemente bune şi distinse, le trimiseapoi prin Germania şi Franţa spre a se perfec-ţiona şi folosi celor ce rămâneau în şcoală.

Din primele momente, după ce vizită şcoala,luă iniţiativa ridicării unei Capele ce lipsiâ Azi-lului. Lansă liste de subscripţie înscriindu-se înfruntea lor cu suma de 12.000 lei; face apel lagenerozitatea femeilor române şi se intereseazăde aproape de posibilitatea de a se ridica capelaElisabeta Doamna. Cu această ocazie scrie Elisa-beta lui Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliuluide miniştri:

«Domnule Preşedinte,«Vizita mea la Azilul Elena Doamna mi-a făcut

cea mai bună impresiune, şi voiu păstra o plăcutăaducere aminte. Am fost primită de către copileca o mumă şi ţin a le fi muma lor. Cu o vie sa-tisfacţie am constatat chipul cum copilele suntîngrijite acolo, precum şi progresele în instrucţiunecari fac a spera în acest aşezământ, unde trebuiesă se facă educaţie tinerimii. Propun dar a sedeschide o subscripţie spre acest efect, convinsăde nobilele sentimente ale damelor române şi numă îndoesc că vor veni să se asocieze cu grăbirela această operă, pe care o pun sub patronagiulMeu. Mă pun în capul subscripţiunii cu 12.000 lei.

Elisabeta ».

Şi 'n ziua de 24 Aprilie 1870, de ziua onomasticăa Reginii Elisabeta, se ţinu ceremonia puneriipietrei fundamentale a Capelei Elisabeta. « Moni-torul » din 25 Aprilie 1870, descrie astfel serbarea:

«Azi s'a făcut ceremonia pentru punerea pie-trei fundamentale a bisericii Azilului Elena. Afost o adevărată serbare pentru micile fiinţe careaflă cultura şi simţăminte părinteşti într'acest Azil.Pentru acei cari doresc desvoltarea aşezămintelorde binefacere cum şi pentru acei cari se întreca-şi aduce obolul pentru ridicarea Capelei Elisa-beta Doamna se vor înălţă imnuri şi rugi pioasechemând binecuvântarea cerului asupra funda-torilor.

Un pavilion era clădit lângă temelie pentruRege şi Regina. Un public numeros, orfanii şipruncii dela sânul doicilor, umpleau curtea acestuiaşezământ de caritate.

Domnul şi Doamna fură întâmpinaţi de mi-niştri, de membrii Eforiei spitalelor civile, iarcorul elevelor cântau imnul « Saltă junime ». Cincieleve recitară. Una din poezii fu <« Buna venire »de V. A. Urechie.


Mitropolitul servi Tedeumul în timpul căruiacorul elevelor au cântat troparele şi condacelehramului Sânta Elisabeta, sub conducerea profe-sorului Cart. După terminarea serviciului divinMitropolitul ţinu un discurs în care aminti vir-tuţile şî religiozitatea vechilor Domni, sfânta mo-ştenire care înfloreşte în inima alesului României.

Patru eleve încinseră pe Domnul Carol şiDoamna Elisabeta cu şorţurile lucrate în Azilpentru această serbare. Alte eleve prezentară tă-vile cu medalii, mistrii, ciocane şi cărămizi. Intimpul operaţiei corul elevelor a cântat imnul re-ligios : « Cât de mărit este Domnul în Sion », şi cân-tecul patriotic: «Frumoasa Românie ». După aceeaDomnul şi Doamna Elisabeta vizitară pruncii or-fani cari se aflau cu doicile chemaţi în grădinaAzilului; apoi intrând în salonul de primire li seprezentară odoarele lucrate de eleve. Câteva dinmicile eleve recitară două poezii şi după ce Prin-cipele şi Principesa domnitoare gustară ceva, ple-cară cu feţele luminate de bucuria ce simt sufle-tele mari care împlinesc o faptă bună».

Cu această ocazie s'a bătut şi o monetă come-morativă în bronz reprezentând pe Av. BisericaAzilului Elena Doamna şi proiectulCapelei — iarRv: Fondată de Măria Sa Doamna Elisabeta, soţiaDomnitorului României Carol I — la 24 Aprilie,anul 1870, dată şi a edificării părţii centrale aacestui stabiliment.

După ridicarea capelei, Regina Elisabeta vineadeseori în zilele de sărbătoare să se roage împreunăcu orfanele. Mare parte din ele susţineau corulreligios, iar unele asistau pe preot la oficiereaslujbei — obiceiu ce-a rămas până în zilele de azi.

Mult îi era drag Reginei să le audă cântând,astfel încât le numi cu vremea privighetorile Azi-lului Elena. Se ştie dealtfel, corul Azilului Elenatrece şi azi printre cele mai bine pregătite dinţară.

La 12 Noemvrie 1873, Regele Carol dărueşteAzilului Elena bucata de pământ din coastade răsărit a şcoalei numită «Via Brâncoveanu »,ce făcuse cândva parte din proprietatea mănăstiriiSf. Troiţa a Radului Vodă şi trece pe rând substăpânirea lui Brâncoveanu, Scarlat Greceanu,Grigore Băleanu, Constantin Blarenberg. Delasoţia acestuia, născută Băleanu, o cumpără la30 Ianuarie 1870 Regele Carol pe suma de 47.000lei. Avea suprafaţa de aproape 19 pogoane. Do-nând-o Azilului Elena, Regele Carol scrie EforieiSpitalelor Civile, cu această ocazie:

«Domnilor Efori,

« Unul din stabilimentele cari a atras atenţiuneaDoamnei încă dela venirea Sa în ţară a fost orfe-linatul «Elena Doamna» pe care 1-a luat sub alSău patronaj.

«Voind a dă o nouă dovadă de solicitudineanoastră pentru acest aşezământ, în care fetele

sărmane fără părinţi află Azil de creştere, viu asatisface o dorinţă a Doamnei, făcând danie Efo-riei Spitalelor din Bucureşti, pentru Azilul ElenaDoamna, locul ce posed lângă palatul dela Co-troceni, numit «fontâna Brancoveanului » în toatăa sa întindere şi ale cărei titluri de proprietateam dat a vi se îmânâ. împlinesc cu o mulţumireatât mai mare acest act, cât sunt pe deplin con-vins, că Eforia va şti a utiliza acest loc în folosulşi pentru prosperitatea Azilului, căruia Doamnaprecum şi Eu vom păstra pururea cel mai viuinteres». Carol.

Mormântul Davila

Din cauza progresului realizat de Azil, deve-nind prin forma lui complexă, cu secţii aparte,o şcoală unică în România, cei mai de seamăcetăţeni români încep a-şi trimite prin protecţie,copilele să înveţe aci.

Şcoala eră condusă de o directoare administra-tivă şi până la 1881 şi de un comitet format deDirectorul de studii, ajutat de doi profesori aleşide conferinţa şcolară care avea supraveghereamersului progresiv al şcoalei.

Pedagoage străine complectau cunoştinţele înlimbi germană si franceză, profesori speciali pen-


tru Artele frumoase: pictură, modelare, xilografie, caracterului primar de Institut de binefacere, în-sau chiar profesori pentru muzică, de vioară sau trucat donaţiile făcute Azilului Elena de cătrede pian. Unul din cei mai buni profesori de pic- numeroşi români filantropi, au fost luate pe seamatură şi desen fu pictorul Henţia ale cărui tablouri Casei Şcoaîelor, de către Ministerul Instrucţieiîmpodobesc şi azi pereţii Azi-lului Elena, alături de cele alecelor mai talentate eleve alesale. In astfel de condiţii desigur ca fetele din aristocraţiaţării ţineau să fie trimise să-şicomplecteze educaţia în acestAzil, care fusese cândva ri-dicat numai pentru copiii gă-siţi şi orfani. In acest mod,deşi şcoala progresează maipresus de toate aşteptările, îşipierde totuş caracterul săuprim de Institut de binefa-cere, aşa precum îl doriserăînterneetorii şi donatorii nu-meroşi ce-şi lăsaseră averilelor în beneficiul Azilului Ele-na. Această ascensiune a in-stitutului se opreşte în anulmorţii marelui om de bine,D-rul Carol Davila, la 1884.După această dată, deşi semenţine la înălţimea reputaţieifăcute, interesul general scadetreptat până la 1896 cândPetre Poni, pe atunci ministru-de instrucţie, separă cu totulsecţia normală de cea profesi-onală şi primară făcându-ledouă şcoli distincte cu orga-nizarea lor aparte.

In primii ani elevele orfaneputeau trece fiind preferate şifără examene în şcoala Nor-mală Elena Doamna, dându-li-seca până atunci întreţinerea gra-tuită, cu vremea însă introdu-cându-se taxe pentru toatălumea fără excepţie, accesulorfanelor în şcoala Normalăfu cu desăvârşire oprit. Azio uşa mare desparte în douăpărţi lungul coridor ce uneaaltădată întreaga clădire din-tr'un capăt al celuilalt, uşă, cee mai mult de despărţire'decâtde comunicare. Secţia primarăşi profesională continuă să pri-

Statuia lui Carol Davila din faţa Facultăţiide Medicină din Bucureşti

Publice cu însărcinarea de acontinua pe cont propriu operaunică şi atât de umană aDoamnei Elena şi Regina Eli-sabeta.

In anul 1898 Spiru Haret,ministrul Cultelor şi Instruc-ţiei Publice, hotărăşte să în-fiinţeze pe lângă Azilul Elenacare-şi pierduse încetul cu în-cetul diferitele secţii de speci-alizare, o secţie inferioară demenaj pentru orfanele ce nuputeau învăţa. Dar secţiaaceasta funcţiona numai pânăla 1900 pentru a i se da cutotul alta destinaţie în oraş,unde fu mutată.

După un şir de ani de me-diocritate Azilul Elena îşi reiadin nou avântul şî buna stareacel puţin parţial, numai pentruşcoala Profesională în anul1908, când Spiru Haret nu-meşte cu consimţământul Re-gelui Carol, directoare la AzilulElena pe d-na Adela Dr. Proca.De aci încolo, timp de 23 deani, Azilul se bucură din noude reputaţia unei şcoli bune.De ' data aceasta progreseazăîntr'o singură ramură din mul-tiplele ramuri de altădată, caşcoală Profesională, transfor-mându-se după câţiva ani, în1925-26, în şcoala Profesionalăgradul II.

D-na Adela Dr, Proca ve-nise la direcţie într'un mo-ment critic chiar pentru ni-velul moral al şcoalei, dea-ceea şi Regele Carol, cunos-când situaţia, şi vrând săaducă şcoala la vechiul eîrenume, se arătase atât deîngrijorat la alegerea noueidirectoare. D-na Adela Dr.Proca introduse de cum veni,preocupări de ordin educativ

miască încă orfane, purtându-şi cu drept cuvânt în şcoală cu scopul de a stimula pe eleve. Organizătitlul de «Azilul Elena», dar şi aci încep a fi şezători si cursuri practice de gospodărie; le în-

' - M JTT" • - - 1 j • fîmpestriţate cu copii solvenţi, preferaţi adeseoricelorlalţi. Astfel la începutul anului şcolar 1931-32,s'au primit în ci. I prof. 20 din 54 şi în ci. VIprof. grad II 15 din 37 de eleve.

Timpurile grele nu îndreptăţesc însă pierderea

scrise la concursurile Tinerimii, la diferite ser-bări de cântece şi jocuri româneşti; le trimiselucrările lor la expoziţii româneşti şi chiar străine,făcându-le astfel să fie apreciate, lăudate şi pre-miate. La ultima expoziţie dela Barcelona capă-


tară diplomă de onoare cu medalia de aur. Cândsecretarul Ligii Naţiunilor, secţia de învăţământ,Erik Colban, vizitează acum câtva timp Azilul, scried-nei Proca că a fost foarte mişcat de recepţiadin şcoală şi ca a apreciat mult ceeace a văzut şia auzit în această scoală.

Căci Azilul Elena Doamna, prin administraţiasa fără greş, prin ordinea şi disciplina elevelor,prin lucrările lor de artă precum şî prin mani-festarea artistică a laturii pur româneşti ajungedin nou una din şcoalele preferate arătate ca modelstrăinilor cari vizitau şcoala. Astfel când au venitelevii polonezi conduşi de un profesor de filozofie,fost ministru de instrucţie, toţi au avut cuvinteelogioase pentru Azilul Elena Doamna. Acelaşlucru a fost cu Congresul petroliştilor din lumeaîntreagă; doamnele ce însoţiau congresiştii vi-zitând Azilul au admirat frumoasa expoziţie şiau asistat cu mult interes la serbarea cu cânteceşi jocuri româneşti ce s'a făcut în onoarea lor.In anul 1928 când s'a ţinut în Bucureşti Congresulinternaţional al profesorilor secundari, s'a consa-crat o zi specială pentru vizita şi recepţia delaAzil, cu care ocazie profesorii din toată lumean'au avut destule cuvinte de laudă pentru totce-au văzut. Atât Americanii cât şi Suedezii,Italienii şi chiar Englezii au comparat AzilulElena Doamna cu Colegiul dela Eaton, orăşelulWindsor, unde a învăţat şi învaţă de multăvreme aristocraţia engleză.

Când în 1925-26 se completează şcoala Profe-sională cu gradul II, surplusul de clase atrase

după sine şi o mărire a localului prin prelungireaaripei drepte. Clădirea însă stă şi azi neterminatăpână când gândul mărinimos al unei noui Dom-niţe se va opri deasupra ei şi o va lua astfel subocrotirea-i, adăogând pe frontonul Azilului decopii găsiţi al treilea nume glorios. Azilul Elenaeste în aşteptarea unei nobile protectoare pe carecerul, sunt sigură, nu va întârzia să i-o trimeată.Basmul Institutului de copii găsiţi nu se poatetermina în mijlocul progresului probat, cu toatăprevestirea neagră a unuia din demnitarii înalţiai Ministerului de Instrucţie. Azilul Elena nupoate fi desfiinţat cum s'a vorbit, pe considerentede economii bugetare. Poporul e legat sufleteştede acest Institut al copiilor săi sărmani; iar dacăs'ar putea întâmpla şi aceasta, desfiinţarea lui varămâne ca un punct negru în istoria culturii na-ţionale.

Sperăm să nu se termine cu Directoareainimoasă Adela Dr. Proca, seria binefăcătoarelorpentru orfanele Azilului. Oamenii de inimă vordona ca şi până acum pentru înzestrarea şi creş-terea micilor copii lipsiţi, spiritul creştin va des-chide din nou curentul proaspăt al prefacerilormorale, şi impasul greu pentru Azil ca şi o gurăde prăpastie va fi de sigur trecător. Cele 440 deeleve, dintre care multe fără adăpost familiar, vorputea să-şi păstreze căminul ridicat prin mareadragoste a lui Davila, care spunea mereu celorpe cari-i solicita:

«Daţi cât mai multă dragoste celor oropsiţi!».

LUCIA BORŞ

azilul elena doamna - restitutio.bcub.rorestitutio.bcub.ro/bitstream/123456789/532/1/azilul elena...

Documents