curs gepolitica

5/12/2018 Curs Gepolitica - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-gepolitica 1/37

TEORII ŞI ŞCOLI GEOPOLITICE- note de curs -

I. ŞCOALA GEOPOLITICĂ GERMANĂTEORIA ORGANICISTĂ A LUI CARL RITTER Carl Ritter (1779-1859) a fost primul geograf german care a avut abordări incipiente îndomeniile geografiei politice şi geopoliticii. În lucrarea sa Erdkunde (Geografia), Ritter arespins teza raţionalistă, conform căreia oamenii sunt aceiaşi pretutindeni, şi a scos înevidenţă impactul condiţiilor fizico-geografice asupra omului. Este iniţiatorul viziuniiorganiciste, prin care patria - das Heimatland - reprezintă un areal geografic natural,înzestrat cu o configuraţie naturală unitară, graniţe naturale, toate acestea alcătuindteritoriul organic natural.GEOGRAFIA POLITICĂ A LUI FRIEDERICH RATZEL

Friedrich Ratzel a absolvit Universitatea din Heidelberg în 1868, după care întreprinde ocălătorie în Marea Mediterană, ce va marca un moment de cotitură în evoluţia saştiinţifică ulterioară, prin îndepărtarea de formaţia sa de zoolog, concomitent cu oapropiere de studiul geografiei. Între anii 1874 şi 1875 a efectuat o călătorie în Americade Nord şi Mexic, pentru a studia viaţa locuitorilor de origine germană. Se întoarce„convins de atracţia şi importanţa cercetării geografice”, căreia i se va consacra până lasfârşitul vieţii. Rezultatele acestor cercetări se vor concretiza prin publicarea lucrării Antropogeographie (vol. I, 1882; vol. II, 1891) de o deosebită importanţă pentrufundamentarea geografiei umane.În lucrările sale, Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forţei politice şi aidentităţii spirituale a popoarelor pe timpul perioadelor de dezvoltare istorice. În acest

context, metoda dezvoltată de Ratzel a avut la bază abordările antropogeografice, înscopul evaluării, prin criterii şi mijloace comparative, a performanţelor atinse decomunităţile umane. Deşi este aproape unanim considerat întemeietorul de fapt algeopoliticii, cel care i-a conturat conceptele operaţionale de bază ce se regăsesc şi astăziîn dezbaterile de profil, Ratzel nu a pronunţat niciodată cuvântul geopolitică. El a operatcu termenul de geografie politică, intitulând chiar una dintre lucrările sale de bază,definitorie pentru concepţia sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state, Politische Geographie (Geografia politică, 1897).Ratzel este conştient de necesitatea deschiderii cercetării geografice spre fenomenelesociale şi politice fără de care geografia nu ar avea sens. Mai mult, acesta încearcă săintre în profunzimea acestor interdependenţe, căutând să fundamenteze şi să explice

statul, ca organism politic, dintr-o perspectivă geografică. Astfel, Ratzel depăşeştegraniţele geografiei politice şi face analiză geopolitică.Fiind la origine de formaţie biolog, Ratzel a pornit în analiza sa de la analogia dintresistemele biologice şi cele politice, concepând statul după modelul structurii celulare,alcătuit dintr-un nucleu, denumit punct central (mittelpunkt ); spaţiu, similar citoplasmeidin structura celulară şi un organism periferic ( graniţa), corespunzător membraneicelulare.



Funcţionarea statului era în viziunea sa similară cu cea a unui pulsar: de puterea şivitalitatea mittelpunkt -ului depinzând mărimea suprafeţei şi configuraţia graniţei. Fiecarestat ar avea, în acest model de evoluţie, o tendinţă „naturală” de expansiune,asemănătoare creşterii organismelor vii, tendinţă determinată şi condiţionată de creşterea populaţiei.

Procesul se realizează pe două căi: prin colonizare internă a unui spaţiu, ceea cereprezintă tendinţa spre o distribuţie cât mai omogenă a populaţiei pe suprafaţa statului,adică realizarea unei concordanţe antropo-geografice între suprafaţă şi populaţie. Cândsuprafaţa statului este locuită fie de un număr prea mare fie, dimpotrivă, de o populaţie prea redusă, apare o discordanţă antropo-geografică ceea ce determină o colonizareexternă , adică o colonizare dincolo de graniţele statului, dinspre teritoriul supra-populatspre cel sub-populat, deoarece spaţiile subpopulate atrag cu o „ putere fizică ” populaţiadin spaţiile suprapopulate. Un astfel de fenomen este caracteristic la graniţa ruso-chineză prin dinamica republicilor autonome budhiste din sudul Siberiei, de la graniţa FederaţieiRuse cu China şi Mongolia.În opinia lui Ratzel, necesitatea de spaţiu devine explicabilă şi are un motiv rezonabil

atunci când se înregistrează o densitate prea mare de populaţie, care nu mai asigurăcondiţii optime de evoluţie: „ pe un teren mic, oamenii devin prea numeroşi, se apropieunii de alţii, se încaieră şi se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spaţiu nou pentru colonizare”.Justificarea, pornind de la aceste argumente, a acţiunilor militare de invazie şi cucerire deteritorii a avut un impact major nu numai asupra şcolii geopolitice germane, dar şi ageopoliticii şi geostrategiei în ansamblu. Pe de o parte, acestea au contribuit decisiv la„fundamentarea ştiinţifică” a politicii imperialiste a Germaniei din prima jumătate asecolului trecut, politică ce a stat la baza celor două conflagraţii mondiale, iar pe de altă parte au fost intens criticate, generând şi amplificând, curentul geopolitic defensiv promovat de alte şcoli geopolitice. Şi nu în ultimul rând, aceste abordări au generat

„anatemizarea” geopoliticii în ansamblul său, ce a caracterizat perioada postbelică, cândgeopolitica devenise sinonimă cu nazismul şi imperialismul în general.Potrivit lui Ratzel, spaţiul nu este echivalent cu teritoriul unui stat, ci desemnează limitelenaturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind să-l ocupe, considerând că le revine în mod natural. În acest context, el foloseşte noţiuni cumar fi „Volk ohne Raum” (popor fără spaţiu) sau „ Raumsin” (simţul spaţiului).Pentru Ratzel „densitatea mare a poporului înseamnă cultură ”, existând ointerdependenţă între marile focare de cultură ale lumii şi zonele de maximă presiuneantropică. Valea Nilului, Marea Câmpie Chineză, India, Orientul Apropiat, Mesopotamiasau Grecia antică au fost în acelaşi timp mari focare de cultură şi civilizaţie ale lumiiantice, dar şi zone de intensă locuire, zone ce s-au bucurat de condiţii geografice ce au

favorizat o intensă antropizare. In acest sens, Ratzel vorbeşte de geospaţii, prin acesteaînţelegând extinderea influenţei unei civilizaţii la nivel macroteritorial (adeseacontinental). O asemenea extindere poate fi şi politică, în acest caz rezultând imperiile,care au o însă existenţă efemeră deoarece au de regulă o structură hibridă, formată dinmai multe state şi naţiuni. Ceea ce deosebeşte geospaţiul de imperiu este prezenţaesenţială a culturii şi a forţei sale modelatoare. Populaţia este indicator nu numai pentrucultura, dar şi pentru puterea unui stat, puterea fiind elementul cheie ce condiţioneazădinamica raporturilor dintre state. Un stat puternic va tinde totdeauna să ocupe poziţiile



naturale cele mai avantajoase, adică poziţii geostrategice, prin acestea înţelegându-se puncte obligatorii de trecere (pasuri montane, strâmtori sau canale maritime), ieşirea lamare, fluvii de importanţă deosebită pentru navigaţie, vecinătatea unui lanţ montan etc. Poziţia în viziunea geopolitică a lui Ratzel este cea care decide valoarea spaţiului, unconcept deosebit de complex ce se referă la interdependenţa dintre factorul natural, cel

politic şi cel demografic; la cumulul dintre poziţia naturală, politică şi socială.Maximizarea valorii geopolitice a spaţiului se produce atunci când acesta are o suprafaţăconsiderabilă dar are şi deschidere la mare şi cu atât mai mult la strâmtori sau canale demare importanţă pentru navigaţie.Prin urmare, dacă poziţia geografică rămâne mereu neschimbată, desemnând situareastrict topografică, vecinătăţile naturale, poziţia deţinută într-o emisferă sau alta aPământului, formele de relief sau arterele hidrografice pe care le înglobează un spaţiu, poziţia geostrategică este într-o continuă transformare, evoluţie, deoarece conjunctura politică este într-o permanentă evoluţie.Cel de-al treilea element structural al sistemului politico-geografic conceput de Ratzelsunt graniţele. Considerând graniţa ca organ periferic, Ratzel apreciază caracterul mobil

al acesteia în dependenţă de vitalitatea mittelpunkt -ului şi implicit, de mărimea statului.Pe de altă parte, graniţa nu mai este o fâşie de pământ care marchează despărţirea dintrestate, ci un organ periferic al statului, un indicator al creşterii şi slăbiciunii sale, altransformărilor survenite în interiorul său.Pe măsura evoluţiei statului şi a creşterii sale demografice, spaţiile dintre state(frontierele), odinioară destul de întinse, se comprimă. Zona se transformă în linie, o liniece exprimă relaţiile spaţiale dintre state, o linie de maximă presiune dintre acestea.Potrivit concepţiei lui Ratzel, statul ia naştere în jurul unui Mittelpunkt , care concentreazăenergia şi forţa unui popor. Din acest centru vital al statului pornesc, în cercuriconcentrice, unde de energie şi vitalitate care acoperă întregul teritoriu naţional. Ultimulcerc este reprezentat de graniţa statului respectiv. Graniţa, spune Ratzel, „este un produs

al mişcării”, „ periferia teritoriului statal, economic şi a poporului”, organul cel maisensibil unde se poate detecta starea de sănătate a statului.Legile geopoliticiiPlecând de la studiile lui Ritter, Ratzel formulează primele legi ale geopoliticii, carecontopesc în ele totalitatea principiilor privind creşterea spaţială a statelor, cum ar fi:a. spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale; b. creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cumsunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere;c. statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice cu o importanţă mairedusă;d. frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept

martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite înorganismul său;e. în creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediuluifizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bogate în diferiteresurse;f. primul impuls de creştere teritorială este receptat de statele subdezvoltate(nedezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate.RUDOLF KJELLÉN - INIŢIATOR AL GEOPOLITICII



Suedezul Rudolf D. Gros are meritul de a se impune în mediile ştiinţifice prinintroducerea termenului de geopolitică, folosit pentru prima dată într-o prelegere publicăîn 1899 şi preluat la scurt timp în monografia „ Inledning till Sveriges Geografi”( Introducere în geografia Suediei) publicată în 1900, lucrarea în care apare pentru primadată tipărit cuvântul „Geopolitik ”. Adevărata consacrare internaţională a termenului de

geopolitică va fi în 1916, odată cu publicarea lucrării lui Rudolf Kjellén „ Problemele ştiinţifice ale războiului mondial ”. Rudolf Kjellén (1864-1922) a definit geopolitica cafiind „o învăţătură despre stat ca organism geografic sau desfăşurare în spaţiu”.1 În concepţia lui Kjellén, statul era considerat un organism viu care trebuie analizat prin prisma următoarelor abordări:Ţara - Das Reich- statul ca teritoriu- aşezarea statului- forma, graniţele şi reţeaua de circulaţie a statului- fizionomia teritoriului- resursele

- poziţiaGospodăria ţării - Ökopolitik - satisfacerea nevoilor economice proprii- viaţa economică- relaţiile economice externeNeamul - Das Staabfolk - vitalitatea neamului- poporul - din care a derivat geodemografia- etnopsihologiaSocietatea - Das Gesellschaft- structura şi forma socială

- viaţa socialăGuvernământul - Das Staatsregiment- forma de guvernământ- administraţia statului- autoritatea statuluiFilogerman, Rudolf Kjellen a abordat în studiile sale orientările şcolii germane privindteoria Mitteleuropei, în care a inclus şi peninsula Scandinavă, aflată sub ameninţarea şi pericolul invaziei ruse. Aflat sub puternica influenţă a culturii germane, Kjellén preiaconcepţia lui Ratzel despre stat ca o formă de viaţă, propunând abordarea acestuia dinmultiple perspective, care să poată explica mai bine funcţionalitatea sa. În acest context,geopolitica ar urma să se ocupe de suportul geografic, natural al statului. Statul, spune

Kjellén, „nu poate pluti în văzduh, el e legat întocmai ca pădurea de un anume sol dincare-şi suge hrana şi sub a cărui faţă copacii lui deosebiţi îşi împletesc între eirădăcinile”4.Statul era privit de Kjellén ca o formă de viaţă: „marile puteri sunt, înainte de toate,întruchipări ale vieţii şi chiar cele mai măreţe dintre toate întruchipările de pe pământ ale vieţii”: politica fiind ştiinţa statului, iar geopolitica o parte, o componentă a sa, ce se

1 Der Staat als Lebensforme, Leipzig, 1917



ocupă cu analiza statului din punct de vedere geografic, adică exact ceea ce Ratzelînţelegea prin geografie politică.Topopolitica în opinia lui Kjellén făcea parte integrantă din acest demers, având în vedereaşezarea ţării, privită din perspectiva implicaţiilor şi a conexiunilor sale politico-strategice, adică ceea ce se înţelege prin poziţie geostrategică : „ În practică este vorba

mai ales de un studiu al vecinilor. Se oferă aici observaţiei şi reflecţiei toate problemele fundamentale pentru situaţia în lume a unei ţări care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din vecinătatea cu state mari sau mici, din distanţele mai mari sau maimici ce le desparte de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din situaţia faţă cu punctele de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea la centru, intermediară saula margine şi multe altele de felul acesta”.Din această afirmaţie se poate deduce un alt sens al geopoliticii, acela de informaţie de politică externă, de studiu al cadrului larg al politicii, de cercetare a ceea ce Kjellénnumea mediul politic. Iar toate acestea presupun nu numai măsurări propriu-zise, ci şievaluări, judecăţi, raportări. În acelaşi sens, Kjellén face o deosebire clară între poziţie geografică şi poziţie geopolitică. Prima este fixă, poate fi determinată cu exactitate prin

măsurători fixe, cea de-a doua mereu schimbătoare, deoarece se referă la poziţia unui statîn raport cu statele înconjurătoare, deci implică raportarea la un mediu politicconjunctural.Analiza lui Kjellén este aplicată cu precădere marilor puteri, privite ca „organisme politice”, supuse imperativului creşterii. Vocaţia statelor mici, în „epoca marilor puteri”este de a se interpune între acestea (state tampon). Pentru a supravieţui, acestea trebuie să promoveze fie o politică de echilibru, fie să devină „satelitul” unei mari puteri, sau sădispară. In acest context, declanşarea Războiului Mondial, în 1914, este justificată deKjellén prin necesitatea organizării într-o comunitate nouă a „naţiei” germane sub steagul pan-germanismului, intrat în coliziune cu pan-slavismul promovat de Rusia. În opinia sa,Germania a manifestat o sete de spaţiu justificată de existenţa unui popor numeros, iar

poporul german aparţinea unei rase superioare, care justifică rolul său de cucerire şidominare a lumii occidentale.Prin această prismă, Kjellén a propus expansiunea şi uniformizarea într-un imperiugermanofon a perimetrului Dunkerque - Hamburg - Riga - Bagdad. În concepţia sa acestareal eurasiatic îngloba imperiile Austro-Ungar şi Otoman, în scopul realizării unui noucentru de putere mondială, care să diminueze aspiraţiile hegemonice dezvoltate deAnglia, prin controlul mărilor.În lucrările sale2, Kjellén a expus concepţia sa asupra geopoliticii ca ştiinţă, dar prininfluenţa tradiţiilor culturale germane. Această influenţă se observă în poziţia critică privind liberalismul, individul cetăţean-politic, legitimitatea statului prin contract social şiîn promovarea viziunii statului autoritar, corporatist şi paternalist, care să fie constituit ca

un stat-naţiune organicist.ŞCOALA SUPERIOARĂ DE POLITICĂ DIN GERMANIAÎn perioada interbelică geopolitica iniţială a părăsit abordarea statală, primele teorii fiindelaborate de Karl Haushofer (1864-1946). Deşi, iniţial, teoriile lui Haushofer nu au avut o

2 Die Ideen von 1914. Eine Weltgeschichtliche Perspective (Ideile de la 1914. O perspectivă istoricăglobală), Leipzig, 1915, Staten som Lifsform (Statul ca formă de viaţă), Stockholm, 1916 (tradusă şi publicată în limba germană, la Lepizig în 1917, Grundriss zu einem System der Politik (Bazele unuisistem de politică), Leipzig, 1920 şi Die Grossmächte vor und nach dem Weltkriege (Marile puteri înainteşi după Războiul Mondial), publicată postum, Leipzig, 1935



abordare politică sau ideologică, odată cu instaurarea lui Hitler, este de necontestat căşcoala germană a fost aservită politicii expansioniste a Germaniei naziste.Referitor la deformarea ideologică a geopoliticii germane, Albert Demageon afirma:„Geopolitica germană renunţă la spiritul său ştiinţific şi se plasează în avangarda propagandei naţionaliste germane. Ea nu este altceva decât o întreprindere de educaţie

care pregăteşte poporul german să dea asaltul ordinii europene”.3

Cu toate acestea nu putem nega contribuţiile şcolii germane expuse în “ Zeitschrift fur Geopolitik ” (“Scrieri de geopolitică ” - 1928), publicaţie coordonată de Haushofer, în carese afirma că “Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu. Eaîşi are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică, reprezentând teoria fiinţelor politice de pe glob şi a structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizezeindicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devineo tehnologie capabilă să conducă politica practică până la punctul la care se produceavântul novator al acţiunii. Geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului!”.Puternic influenţat de ideile lui Kjellén, dar şi datorită formaţiei sale militare, Haushofer

tinde spre o geopolitică militantă, pusă în slujba renaşterii Germaniei. Geopolitica promovată de şcoala lui Haushofer devine doctrină de stat în Germania nazistă,influenţând puternic şi formarea unei concepţii geopolitice atât în Italia, care avea catemă centrală transformarea Mării Mediterane în „Mare Nostrum”, după modelulImperiului Roman, cât şi în Japonia, care a preluat, pentru a-şi justifica expansiuneaasiatică, concepţia „ spaţiului vital ”.La baza sistemului său geopolitic, Haushofer a pus teoria „ spaţiului vital ”, preluată de laRatzel, acesta fiind convins că situaţia dificilă a Germaniei după Primul Război Mondialse datora lipsei de spaţiu. Stabilind o relaţie directă între populaţia şi teritoriul locuit,Haushofer ajunge la concluzia că, în mod logic, populaţia unei naţiuni, cum eraGermania, trebuia să se extindă până la atingerea spaţiului optim, chiar şi prin recurgerea

la război. Prin urmare şi politica externă a statului va trebui să ţină seamă de cerinţelenatural-geografice, demografice, economice sau culturale ale spaţiului vital . In acestcontext, Haushofer lansează ideea frontierelor în mişcare, care rezultă din tendinţa deexpansiune a statelor mari. Împreună cu Erich Obst, Otto Maull şi Herman Lautensach austabilit că o analiză geopolitică este necesar să4:a. cuprindă rolul determinant al pământului în desfăşurarea evenimentelor politice; b. aibă la bază cunoştinţele geografice, în special ale geografiei politice;c. ia în considerare cadrul geopolitic în care evoluează lumea are la bază particularităţilearealelor terestre analizate de geografie;d. aducă argumente pentru analiza politică şi strategii care să fie aplicate în viaţa politică;e. conducă la elaborarea unor strategii eficiente cu implicaţii practice pentru factorul

politic;f. conducă la elaborarea unor strategii care să determine conştiinţa geografică a statului.În concepţia lui Haushofer, geopolitica studiază „lumea ca voinţă şi reprezentare”,spaţiul vital, pan-ideile şi apărarea, evoluţia şi migraţia frontierelor, fără a neglijasesizarea factorilor care transformă lumea: „ geopolitica constituie un instrument demăsurare a repartiţiei puterii în spaţiu”.

3 Annales de geographie, 19324 Bausteine zur Geopolitik, Kurt Vowinckel Verlag, Berlin-Grunewald, 1928



Teza principală a lui Haushofer a abordat, prin prisma geopoliticii germane, pan-regiunilefuncţionale - fiecare dispunând de zone centrale conducătoare (pol de putere, înaccepţiunea actuală) şi o zonă periferică (mai slab dezvoltată, dar donatoare de resurse).„ Polii de putere” ai acestor pan-regiuni erau constituiţi din SUA – care deţinea controlulcelor două Americi - Germania - care deţinea monopolul puterii în Europa, Africa,

Indiilor -, Rusia - gestionară a spaţiului Imperiului Ţarist - şi Japonia – cu extensie asupraAsiei de Sud-Est.Politica externă este concepută de Haushofer ca rezultând din interacţiunea dintre forţelemării şi forţele continentale. Această interacţiune punea în faţa Germaniei sarcina uneiauto-identificări geopolitice. Pornind de la poziţia sa centrală în cadrul Europei,Germania era considerată reprezentanta „ puterilor continentale” aflate în opoziţie cu„ puterile maritime” (Anglia, Franţa şi în perspectivă cu SUA), care considerau Germaniaalături de Rusia principalii adversari geopolitici. Bazat pe această analiză, Haushofer propune un „bloc continental ” reprezentat de axa Berlin - Moscova - Tokyo. În studiul„ Europa Centrală - Eurasia - Japonia”, publicat în 1940, citează aprecierea englezuluiHomer Leo că reuşita unei alianţe între Germania, Rusia şi Japonia ar fi determinat

declinul lumii anglo-saxone.Autorul îşi dă seama că Rusia reprezintă un pilon foarte important al acestei noi unităţi politice, întrucât „blocul spaţial care se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, până la Oceanul Pacific” este în cea mai mare parte ocupat de ea, Rusia fiind puterea cucele mai mari atuuri în acest joc. Tocmai de aceea, Haushofer apreciază că formareaacestui bloc continental este condiţionată de realizarea, în prealabil, a unei înţelegeri întreGermania şi Japonia. Creşterea puterii blocului continental ar fi însoţită, în opinia luiHaushofer, de subminarea blocului oceanic ca urmare a decolonizării. Independenţasubcontinentului indian ar fi urmat să deţină locul central în acest proces. La aceasta s-ar fi adăugat atragerea Italiei în sfera de influenţă a continentului, lucru care s-a şi întâmplat prin politica promovată de regimul lui Benito Mussolini.

Autorul german propunea chiar o restructurare a ordinii mondiale, care ar fi trebuit săfavorizeze apariţia a patru zone de expansiune teritorială . Caracteristica acesteiexpansiuni constă în faptul că nu mai urma să aibă loc în sens longitudinal, de la est lavest sau invers, ci latitudinal, de la nord la sud. În felul acesta, se proceda la o împărţiredeschisă între puterile lumii şi se evitau principalele surse de conflict între statele blocului continental. Astfel, Germania ar fi urmat să domine Europa, continent marcat,după părerea autorului, de cultura germană, în condiţiile cuceririi Franţei şi a satelizăriiItaliei. Ulterior, Africa, aflată la vremea respectivă sub dominaţie predominant francezăar fi reprezentat spaţiul de expansiune al unei Europe germane.Sfera de dominaţie a Japoniei ar fi trebuit să fie reprezentată de Extremul Orient, în timpce SUA ar fi fost nevoită să-şi limiteze influenţa la continentul american. Cât priveşte

Rusia, soarta sa depindea de atitudinea pe care urma să o adopte faţă de mesajulrevoluţionar, al cărui purtător era. Dacă ar fi renunţat la misiunea ideologică şi ar fiacceptat să joace rolul rezervat de noua restructurare a ordinii mondiale, atunci spaţiulsău de expansiune ar fi fost reprezentat de Asia Centrală, mergând până în India. Dacă,dimpotrivă, ar fi continuat să persiste în promovarea ţelurilor revoluţionare, Rusia ar fiurmat să fie împărţită în state naţionale, din care o parte intrau în sfera de influenţă aGermaniei, iar cealaltă parte în cea a Japoniei.



Haushofer dezvoltă şi alte consecinţe care ar decurge din constituirea acestui bloc, cum ar fi de exemplu rolul de stat-pivot al Poloniei, aflată între Germania şi Rusia. Concepţia luiHaushofer a devenit însă irealizabilă în urma declanşării războiului împotriva URSS în1941, încheiat cu înfrângerea celui de-al III-lea Reich.TEORIA SPAŢIULUI VITAL

Haushofer considera că doar două popoare puteau dovedi incontestabil că densitatea populaţiei a făcut ca spaţiul vital, cu alte cuvinte teritoriul pe care trăieşte un popor, sădevină neîncăpător şi să nu poată hrăni populaţia de pe suprafaţa sa: Germania şi Japonia, ţări care aveau o densitate de 130 de locuitori pe kilometru pătrat. În plus,Germania era confruntată cu dificultăţi suplimentare, deoarece mai ales în nord deţineasuprafeţe puţin fertile iar pe de altă parte, în anumite regiuni ale sale, cum ar fi Saxoniasau Renania trăiau peste 300 de locuitori pe kilometru pătrat. Conform lui Haushofer,dacă Japonia a avut posibilitatea unor expansiuni teritoriale în zonă, Germania a fostlimitată în această privinţă de existenţa unor vecini puternici. Mai mult, sesizândimportanţa geostrategică a celor trei fluvii riverane spaţiului german (Elba, Rin şiDunăre), indica şi direcţiile predilecte pentru această expansiune: una în nord, spre ţările

scăldate de apele Rinului, cealaltă în sud, de-a lungul Dunării.Concepţia sa venea în deplin acord cu scopul politicii externe promovată de Hitler, acelade a crea premisele reducerii densităţii de populaţie din „spaţiul vital” german, princucerirea de noi teritorii.Ideea extinderii spaţiului vital implică automat mişcarea frontierelor . Prin urmareconceptul „frontierelor în mişcare” apare ca o consecinţă logică a teoriei spaţiului vital,înscriindu-se în prelungirea firului teoretic dezvoltat de Ratzel cu privire la graniţă caorgan periferic al statului, sensibil la pulsaţiile mittelpunkt -ului. Dezvoltarea acestei teorii pe care o aduce Haushofer, derivă din ideea de „popor încercuit”, născută din frustrareace caracteriza societatea germană la sfârşitul Primului Război Mondial. Un asemenea popor nu putea fi în concepţia lui Haushofer decât un popor cu un foarte bun instinct al

frontierelor, frontiera neputând fi concepută decât într-un sens dinamic, în mişcare.In consecinţă, pentru o analiză sistematică, frontiera trebuie privită din două perspective:- din interiorul statului, ca organ periferic al acestuia, ea fiind o măsură a vitalităţiiorganismului statal, dată de caracteristicile teritoriului, ale evoluţiei demografice, de celeeconomico-sociale, etc (concepţie preluată de la Ratzel),- din exteriorul statului, frontiera fiind înconjurată de un „mediu politic” dat de relaţiilestatului cu spaţiile înconjurătoare, mai ales din perspectiva strategiilor promovate pentrustăpânirea acestora (concepţie preluată de la Kjellén).Există, conform lui Haushofer, o „viaţă politică a frontierei”, care reflectă proceseleeconomice, demografice, sociale din interiorul statului şi din împrejurimi. Acestea ar trebui studiate tot dintr-o dublă perspectivă:

- „mecanică”, ce se referă la procesele cuantificabile prin cifre (în primul rând densitatea populaţiei şi diferenţele dintre densităţi, apoi fluxurile demografice şi economice ce seexercită în zona frontalieră într-o direcţie sau alta),- „organică”, ce evidenţiază fenomene imposibil de exprimat prin cifre, ca de pildăconcepţii, idei, mentalităţi, forţa valorilor culturale, capacitatea de asumare a destinuluiunui spaţiu etc, care nu resimt, în mod firesc, obstacolul fizic al liniei despărţitoarereprezentate de graniţă.



Scopul acestei analize are în vedere evaluarea raportului dintre forţa organică de apărareşi cea de înaintare a frontierei, capacitatea de a răspunde eficient „atacurilor ” popoarelor vecine. Haushofer distinge în acest sens „ străpungeri prietenoase” efectuate de cătreideologii, idei, valori, opţiuni, într-un cuvânt de „reprezentările despre viaţă” alecomunităţilor respective, dar care echivalează cu o „ subminare geopolitică ”, a teritoriului

care suferă influenţa, deoarece acestea sapă, erodează capacitatea de rezistenţă acomunităţii respective.Această confruntare permanentă specifică spaţiilor frontaliere foloseşte atât instrumente palpabile, ce constau în performanţe economice, dar şi idei care sunt cu atât mai puternicecu cât sunt mai bine asumate de către comunitatea respectivă.În acest context, Haushofer vorbeşte despre protecţia şi dezvoltarea simţului de frontieră , prin care înţelege limita dintre identităţile culturale şi spirituale, ce au un rol determinantîn mobilitatea frontierei, mai ales în perioadele critice.PAN-IDEILEPan-ideile, idei cardinale, care unifică, organizează viaţa oamenilor pe spaţii întinse,adevărate hărţi mentale care fixează anumite repere culturale, cu care privim, evaluăm,

înţelegem lumea, reprezintă un alt subiect predilect abordat de şcoala geopolitică condusăde Haushofer.Haushofer vorbeşte şi despre panidei etnice, adică întruchiparea unei viziuni elaborate decătre o etnie privitoare la ceea ce aceasta consideră că ar fi teritoriul său legitim deexpansiune. O asemenea viziune elaborată de către ruşi a fost numită panslavism, de cătregermani - pangermanism, de către greci - panelenism, de către turci - panturcism etc.Haushofer consideră că este decisiv pentru o pan-idee să surprindă şi să exprime cu mareforţă dominanta vieţii unui popor dar şi a unui moment istoric. Referitor la Europa,Haushofer considera că aceasta a pierdut rolul de actor privilegiat al istoriei, devenindobiect de dispută între SUA şi Uniunea Sovietică, iar finalizarea autentică a pan-ideiieuropene nu poate fi făcută decât de către „ puteri cu adevărat europene, purtătoare ale

unor culturi bogate”. Din această perspectivă, Haushofer sublinia că prima condiţie pentru viabilitatea unei confederaţii de state europene este „obligaţia de a respectadrepturile naţionale interne ale tuturor membrilor săi, fără nici o formă de opresiunenaţională, de a recunoaşte dreptul fundamental al fiecărui european de a vorbi limbacare corespunde sufletului poporului său”. O Pan-Europă nu este posibilă decât dacă „ seabţine de la orice opresiune lingvistică ” şi dacă lasă fiecărui popor dreptul de a trăi într-omanieră proprie.„NOMOSUL TERESTRU” SAU GEOPOLITICA MARILOR SPAŢIIExponent al acestei teorii este Carl Schmitt (1888-1985), lucrările sale generândcontroverse aprige, deoarece puneau probleme de garanţie constituţională, urmând o linie politică de centru-dreapta şi opunându-se unor concepte social-democrate şi liberale. Prin

susţinerea în mod public a legilor rasiste de la Nürnberg (1935) - pe care le considera ca o„constituţie a libertăţii”, afirmând că prin Legea pentru protecţia sângelui german şi aonoarei germane, care pedepsea relaţiile dintre „evrei” (conform definiţiei naţional-socialiştilor) şi „arieni” se introducea un nou „ principiu legat de concepţia despre lumeîn domeniul legislaţiei” - a fost caracterizat rasist şi antisemit.În lucrarea Nomosul lumii, Carl Schmitt foloseşte noţiunea de „nomos” pentru a desemnasinteza dintre particularităţile culturale şi cele de mediu, raportată la o colectivitateumană. În concepţia lui Schmitt avem cu toţii nevoie de un nomos care să ilustreze



structura socială; acesta asigură stabilitatea, previzibilitatea şi un cadru de referinţă încare să trăim. Alternativa o constituie haosul şi teroarea. Societatea tradiţionalădesemnează, în opinia lui Schmitt, „totalitatea versiunilor nomos-urilor lumii”.Schmitt întrevede trei posibilităţi de realizare a unui asemenea nomos pentru întregulGlob:

a. existenţa unei singure puteri dominante care să le supună pe toate celelalte -manifestarea statului hegemonic în plan geopolitic, pe care o cunoaştem în prezent prinevoluţia SUA, ca putere mondială dominantă. În acea perioadă, această variantă erarespinsă de Schmitt ca iraţională din punctul de vedere al dreptului, deoarece presupuneao impunere a legii şi nu o acceptare a ei de către mai multe entităţi; b. reînvierea nomos-ului anterior în care statele suverane se acceptă reciproc, parte ateoriei pe care o regăsim aplicată în strategia de construcţie a lumii multipolare;c. coagularea spaţiului într-un număr redus de super-spaţii (Großräume) - atingereaacestui stadiu ar însemna un război global, deoarece numai o asemenea confruntare ar putea duce la un nou nomos. Este totuşi de avut în vedere că, în momentul în carevorbeşte de război, Schmitt nu are în vedere exclusiv conflictele armate ci şi alte mijloace

de confruntare a puterilor aflate în opoziţie. Aceasta este structura pe care Schmitt oîntrevedea pentru viitor: o dispariţie a statelor suverane în două etape (mai întâi dispar statele şi apar subiecte noi de drept internaţional - Uniunea Statelor Unite ale Americii,Uniunea Europeană, Uniunea Americii de Sud şi Caraibe, Uniunea Statelor Golfului, etc.- care ar fi rezultatul liberului arbitru şi nu rezultatul unui război regional - apoi războiuldevine omniprezent şi permanent disponibil şi astfel şi-ar pierde caracterul convenţionalşi limitat. Principalele cauze care conduc la crearea unor asemenea super-spaţii ar fidezvoltarea economică şi cerinţele transnaţionale pentru transporturi şi telecomunicaţii,care ridică probleme ce nu mai pot fi soluţionate la nivel naţional. Schmitt nu introducenoţiunea de globalizare dar se apropie de ea.EUROPA DE LA VLADIVOSTOK LA FLESSING

Ernst Nikish, ca reprezentant al naţional-bolşevismului german, a promovat dualitatea poziţiei geopolitice a Germaniei, a cărei dispunere în geografică în arealul medianeuropean este relativă şi secundară, în raport cu poziţia mediană culturală şi continentalăabsolută a URSS. În acest context, analistul german, concluziona că Germania trebuie săaleagă între poziţionarea sud-estică slavofobă, catolică (compusă din Germania şi Austria burgheză) şi o poziţionare nordestică germano-slavă, socialistă, rusofilă, protestantă şispartană (specifică Prusiei). Constituirea arealului cuprins între Vladivostok şi Flessing, promovat de către Nikish ca spaţiu eurasiatic, avea drept scop contracararea tezelor naziste impuse de Hitler.TEORIA NOOLOGICĂPlecând de la teoria nomos-ului, elaborată de Carl Schmittt, baronul austriac Heinrich

Jordis von Lohausen a apreciat că geopolitica este ştiinţa „marilor sisteme noologice” sauspirituale, unde puterea politică poate evolua numai dacă „ stăpânitorii” gândesc în„imagini milenare şi continentale”. Teza geopolitică a nomos-urilor reliefează că onaţiune îşi găseşte locul într-o perspectivă istorică numai dacă va gândi după scheme careau la bază imagini milenare şi continentale. Nomos-urile, în concepţia baronului austriac,sunt reprezentate de spaţiu, limbă, etnos, resurse ş.a. Dacă în cazul lui Schmitt sedesemna sinteza dintre particularităţile culturale şi cele de mediu, raportată la ocolectivitate umană, în geopolitica noologică apar conflicte între ideologii şi nomos-uri.



Lohausen consideră că ideologiile pot modifica relieful lumii, dar nu pot interveni asupralegităţilor legate de ciclurile naturale şi culturale, care numără milenii. Alexandr Dughinafirma că Lohausen, în teza sa, separă soarta Europei de aceea a Occidentului, socotindcă Europa reprezintă o structură continentală ce-a căzut momentan sub controlultalasocraţiei anglo-americane, fiind cel care a prezis unificarea Germaniei şi destrămarea

URSS.II. ŞCOALA GEOPOLITICĂ ANGLO-SAXONĂ

ABORDAREA POLITICO-GEOGRAFICĂ A GEOPOLITICIIGeografia politică din lumea anglo-saxonă s-a dezvoltat cu precădere în contextulPrimului Război Mondial. James Fairgrieve, Geography and World Power , London, 1915şi Isaiah Bowman, The New World: Problems in Political Geography, New York, 1921,au devenit mentorii mai multor generaţii de cercetători ai acestui domeniu. Cele douălucrări, mai sus citate, conturând cadrul metodologic al cercetărilor şi studiilor din acestareal disciplinar.

Cu toate că, geografii politici americani au preluat elemente şi norme de analiză ale şcoliigermane din secolul al XIX-lea, direcţiile şi metodele lor de cercetare au fost diferite,fiind mult mai aplicative şi funcţionale, ca expertiză în slujba guvernării.Contribuţia lor la dezvoltarea geopoliticii s-a reliefat, cum a constatat unul dintre autoriide referinţă ai geografiei politice americane, Stephen B. Jones ("A Unified Field Theoryof Political Geography", Annals of the Association of American Geographers, XLIV,1955, pp.111-123), prin clarificarea şi uniformizarea conceptelor şi terminologieifolosite, şi prin crearea unei metodologii de abordare în comun a două materii care au mai putea fi separate, ştiinţa politică şi cea geografică.TEORIA PUTERII MARITIMEAlfred T. Mahan este considerat ca fiind primul geopolitician american. Înclinarea spre

geopolitică a moştenit-o de la tatăl său, militar de formaţie, care a fost şi profesor degeniu la West Point. Mahan junior urmează o carieră identică, devenind la rândul său profesor la Newport Naval War College. Cursurile predate l-au stimulat să reflectezeasupra importanţei geostrategice a mărilor şi oceanelor, atât prin prisma funcţiei decirculaţie şi transport, cât şi ca spaţii cu caracter defensiv.Dezvoltă astfel o teorie opusă celei promovate de Mackinder, care a revoluţionat gândireageostrategică din domeniul naval demonstrând avantajele de care beneficiau puterilemaritime în raport de cele continentale, prin controlul rutelor de transport şi princondiţiile oferite de natură în a preîntâmpina agresiunile, arătând că SUA nu se pot bazadoar pe protecţia conferită de distanţe.5

În acest context, Alfred T. Mahan atrage atenţia asupra cerinţei construirii unui canal care

să traverseze istmul dintre cele două Americi. Pentru asigurarea securităţii acestuia, eranecesar ca SUA să deţină superioritate navală atât în Caraibe cât şi în Estul Pacificului.Astfel, în urma războiului hispano-american din 1898, încheiat cu Pacea de la Paris(10.12.1898), SUA anexează insulele Filipine, Puerto Rico, Guam şi îşi extind controlulasupra Cubei, insulelor Hawaii şi a zonei Canalului Panama, confirmându-se astfel, lanivel politic, liniile directoare ale strategiei Mahan.

5 The Influence of Sea Power upon History, 1890, The Influence of Sea Power upon the French Revolutionand Empire, 1892, The Interest of America in Sea Power, 1898



Opera lui Mahan ar putea fi caracterizată drept o pledoarie pentru construirea de cătreSUA a unei puternice flote navale, indispensabile noului său statut de mare putere. Prinaceasta se urmărea extinderea frontierelor defensive până la malul opus al oceanelor careudau ţărmurile americane, prin instalarea unor baze strategice în insulele din Atlantic şiPacific şi controlul bazinului Caraibelor şi în special a Istmului Panama, adică ceea ce

Mahan numea construirea unui „imperiu al oceanului”.Pentru a înţelege mai bine raţiunile viziunii geostrategice trebuie precizat că AlfredMahan a trăit în perioada imediat următoare încheierii procesului de colonizare acontinentului american, când se prefigura o dezvoltare din ce în ce mai mare a Statelor Unite, ajunsă deja una dintre marile puteri continentale ale lumii. De aceea, afirmarea saşi ca putere maritimă era un imperativ şi este meritul lui Mahan că a formulat în termeniclari dimensiunea strategică a forţei maritime. In acest context, Mahan analizează zonaExtremului Orient6, din ce în ce mai importantă pentru interesele SUA, fapt ce impuneacrearea unei strategii maritime coerente, care a avut rezultate fructuoase mai ales după alDoilea Război Mondial, împotriva URSS. Esenţa acestei strategii, denumită „PoliticaAnaconda”, consta în încercuirea masei continentale eurasiatice, pentru a împiedica o

posibilă alianţă între Germania şi Rusia, eventual şi Japonia.Importantă nu era anexarea, stăpânirea unei ţări sau a unui teritoriu, ci controlul asupradrumului către acel teritoriu, asupra căii de acces. Cum drumul şi calea de acces sunt decele mai multe ori maritime, controlul acestora înseamnă flotă maritimă . Flota este ceacare valorizează ţărmurile, stimulându-le dezvoltarea economică durabilă. Iar o poziţiegeografică avantajoasă nu poate avea o valoare strategică potenţială câtă vreme nudispune de o putere economică în măsură să-i pună în valoare potenţialul.Teoria puterii maritime reprezintă geopolitica „puterii comerţului”, ca instrument al politicii care transferă teoria „Anaconda” la nivel planetar. Geopolitica puterilor maritimeabordează civilizaţia maritimă ca civilizaţie comercială, pe baza următoarelor criterii deanaliză:

- deschiderea către mări creează posibilitatea comunicaţiilor maritime;- configuraţia fizică a statelor (zona litorală, porturile, golfurile) determină strategiilecomerciale şi militare;- dimensiunea teritoriului;- efectivul populaţiei;- caracterul naţional (îndeletnicirile comerciale);- conducerea politică.În viziunea lui Mahan, pentru a deveni o mare putere, un stat modern trebuie săîndeplinească trei criterii:a. trebuie să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul planetar sau să aibăacces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar;

b. să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici;c. să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al flotei marine.Continuator al lui Alfred T. Mahan şi adept al concepţiei darviniste, Homer Lea aformulat un număr de legi naturale apriorice, din care puteau fi deduse scopurile politiceşi obiectivele generale ale statelor:a. O putere navală nu poate fi protejată doar prin flotă, ci şi prin controlul zonelor decoastă;

6 In lucrarea Problem of Asia, 1900



b. Puterea unui stat maritim nu constă în numărul şi puterea navelor de război, ci mai alesîn capacitatea de a preveni superioritatea maritimă a altor state;c. Interesul fundamental al unui stat maritim este acela de a evita situaţia în care un statcontinental, cu acces la mările libere, să dobândească o putere navală semnificativă.TEORIA HEARTLAND-ului

Blocul eurasiatic şi-a pus amprenta pe dezvoltarea civilizaţiei umane mai mult ca oricareregiune continentală. Abordarea lui Haushofer se regăseşte în teoria statelor pivotelaborată de Mackinder(1861-1947)7: "Aruncând o scurtă privire asupra sensului larg al apelor istoriei nu putem înlătura gândul despre o anumită presiune a realităţilor geografice asupra acesteia. Spaţiile vaste ale Eurasiei, inaccesibile navelor maritime,dar deschise în vechime călăreţilor nomazi, acoperite astăzi de o reţea de căi ferate nuconstituie oare tocmai astăzi regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat şicontinuă să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile... Rusia a luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Scandinavei, Poloniei, Turciei, Persiei şi Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie strategică centrală, comparabilă

cu poziţia Germaniei în Europa. Poate executa lovituri în toate direcţiile".Tezele geopolitice ale lui Mackinder au preluat teoria puterii maritime elaborată deMahan şi au extins-o şi la spaţiul terestru. Mackinder a remarcat că:a. odată cu epoca columbiană şi post-columbiană (de după marile descoperiri geografice), puterile maritime s-au situat într-o poziţie superioară faţă de cele continentale; b. în contextul epocii, Anglia pierdea beneficiile exteriorităţii sale faţă de Europa şi chiar Eurasia, fiind racordată direct la evoluţiile continentale şi parte integrantă a acestora.Soluţia recomandată de Mackinder indica păstrarea centurii periferice eurasiatice în posesia şi sub controlul puterilor maritime.Halford Mackinder a expus în anul 1904 ideea centrală că istoria universală şi politicamondială au fost puternic influenţate de imensul spaţiu din interiorul Eurasiei, iar

dominarea acestui spaţiu reprezintă fundamentul oricărei încercări de dominare a lumii.Evidenţierea realităţilor geografice în politica mondială, împreună cu cauzele care au provocat - direct sau indirect - războaiele de proporţii din istoria omenirii este dată de“distribuţia neuniformă a pământurilor mănoase şi poziţiile strategice diferite de pe suprafaţa planetei noastre”.În abordările lui Mackinder se regăsesc două spaţii majore:a. Insula mondială compusă din Eurasia şi Africa, zonă care reprezintă partea centrală a planisferei. În centrul acestei zone este marcat spaţiul-pivot (Heartland - dispus întreSiberia şi Volga), înconjurat de „creşterea marginală”, care cuprinde Europa Occidentală,Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat şi Asia Musonică. Elementele avansate aleheartland -ului sunt urmate de creşterea insulară ”, care are ca areal restul planetei.

b. Oceanul mondial acoperă spaţiile maritime dintre platformele continentale.Modelul geopolitic al lui Mackinder a avut la bază evenimentele istorice care audeterminat înfrângerea lui Napoleon şi a Germaniei în Primul Război Mondial, fiinddemonstrat şi de încercuirea Rusiei după cel de al Doilea Război Mondial. Aceastăanaliză complexă i-a permis să perceapă auto-sufocarea popoarelor continentale, în timpce imensitatea eurasiatică reprezenta o provocare.

7 Geographical Pivot of History, 1904; The Round World and the Winning of the Peace, 1943



TEORIA RIMLAND-uluiProfesor de drept şi relaţii internaţionale la Universitatea din Yale, Nicolas JohnSpykman a ocupat şi funcţia de director al Institutului de Studii Internaţionale.Contribuţiile sale se fundamentează pe concepţia că geopolitica este cel mai importantinstrument al politicii internaţionale, dar şi o metodă analitică ce permite elaborarea celei

mai eficiente strategii. El consideră că determinismul geografic este cel care stă la bazaconturării orientărilor politice: Marea Britanie, ţară insulară şi-a orientat politica cătremare, construindu-şi cel mai mare sistem colonial al tuturor timpurilor; Franţa, Spaniasau Portugalia, ţări cu mari domenii coloniale au toate o importantă deschidere cătremare; Germania din contră, situată în centrul continentului, prinsă între Franţa şi lumeaslavă, a fost nevoită să-şi revendice „spaţiul vital”; la fel Rusia, închisă în imensitatea sacontinentală a fost nevoită să se orienteze către accesul la mările calde. Consecinţaacestei strategii a fost însuşi crearea Afganistanului ca stat-tampon pentru a împiedicaexpansiunea Rusiei la Oceanul Indian, în detrimentul intereselor geostrategice britanicedin sub-continentul indian (Pakistan), ca parte a domeniului colonial britanic.Privite din această perspectivă, SUA ar trebui să valorifice cât mai bine situarea între cele

două oceane, de aici decurgând principala sa contribuţie geopolitică: teoria ţărmurilor („rimland theory”).8 Spykman subscrie la teoria lui Mackinder potrivit căreia bloculcontinental eurasiatic deţine poziţia cheie pentru dominarea lumii, însă se înscrie pefăgaşul gândirii lui Mahan considerând că rolul decisiv pentru controlul heartland -uluieste dat de controlul ţărmurilor (rimland-ului). Controlul zonei de coastă care încercuieştearia pivot neutralizează forţa acesteia. In sprijinul teoriei sale, Spykman porneşte de laurmătoarele argumente:- masa continentală compactă eurasiatică este prea întinsă şi deci foarte greu de controlat;- zona de coastă dispune de numeroase căi de comunicaţie spre regiunea eurasiatică propriu zisă, inclusiv albiile râurilor;- aproximativ două treimi din populaţia lumii locuieşte în zonele de coastă ale Eurasiei;

- fâşia de pământ care încercuieşte Eurasia este mult mai ospitalieră, în comparaţie cu alteregiuni din interiorul Eurasiei, greu accesibile şi cu o climă aspră.În viziunea acestuia, Eurasia reprezintă o poziţie cheie pentru cucerirea (dominarea)lumii, numai dacă se deţine controlul zonei de coastă care încercuieşte aria pivot şineutralizează forţa acesteia.Spykman reformulează aprecierile lui Mackinder (“cine stăpâneşte Europa de Eststăpâneşte inima lumii; cine stăpâneşte inima lumii stăpâneşte insula Lumii; cinestăpâneşte insula lumii stăpâneşte lumea”), în spiritul teoriei sale “paşii” spre odominaţie globală fiind sintetizaţi astfel: “cine domină Rimland -ul domină Eurasia; cinedomină Eurasia, ţine în mâinile sale destinul lumii”.Spykman a arătat că SUA nu se poate separa de evenimentele din spaţiul eurasiatic,

deoarece prin „cucerirea vestului” au dobândit un ţărm extins la Pacific. In acest context,a nuanţat antagonismul puteri maritime / puteri terestre, identificând la nivel mondial treimari centre cu potenţial real putere: America de Nord, rimland -ul european şi zonaeurasiatică a Extremului Orient, de alianţele cărora va depinde echilibrul geostrategicmondial.Pe de altă parte, plecând de la „forţa maritimă”, Spykman a introdus o nouă completare aimaginii geopolitice a lumii prin „Midland Ocean” (oceanul de mijloc). În viziunea sa,

8 The Geography of Peace, 1944



Oceanul Atlantic este practic o mare interioară, un „ocean de mijloc”, situat întreAmerica şi Europa, ce unifică aceste două continente, pe baza unităţii culturale aOccidentului.Importanţa acordată rimland -ului de către Spykman, va sta la originea strategiei deîncercuire a URSS ( politica „anaconda”), pentru limitarea posibilităţilor ei de acţiune,

Spykman şi Mahan putând fi consideraţi iniţiatorii strategiei unităţii euro-atlantice, ce astat la baza creării NATO, în 1949.TEORIA PUTERII AERIENETeoria puterii aeriene expusă de Alexander de Seversky în anul 1950 încearcă sădemonstreze că puterea aeriană este net superioară celei terestre şi celei maritime,sugerând SUA să-şi dezvolte capacităţile aeriene concomitent cu diminuarea bazelor navale din posibilele teatre de operaţii. Arealul de dominare aeriană, în concepţia luiSaversky, opune spaţiile de dominaţie ale URSS şi SUA peste zona polară nordică,considerată drept “aria de decizie”.Analiştii internaţionali consideră că eforturile militare ale SUA şi URSS – pentrucontrolul aerian al acestei zone au pornit şi de la studiile şi concluziile lui Seversky -

continuând cu lupta pentru obţinerea supremaţiei în spaţiului cosmic. Efectul acesteiteorii s-a văzut în căderea cortinei de fier şi prăbuşirea blocului comunist est-european, pefondul costurilor ridicate pentru înarmarea spaţiului aerian şi cosmic. După 1989, teorialui Seversky a rămas la fel de actuală, forţa aeriană (cu extindere către spaţiul cosmic)reprezentând, în acest context, un mijloc indispensabil propriei protecţii şi proiectării puterii unui stat pe areale globale - cazul SUA. Hans Weingert a demonstrat, folosind proiecţia Mercator, că America de Nord nu se află situată la o distanţă atât de mare deEurasia şi că, prin pasajul nordic sau Mediterana Nordului un avion are nevoie doar decâteva ore să ajungă din Eurasia în America de Nord.TEORIA INTEGRĂRII ŞI DEZINTEGRĂRII STATELOR Plecând de la realitatea interbelică a dezintegrării marilor imperii europene şi a construirii

noilor entităţi statale de după al Doilea Război Mondial Karl Deutch consideră căevoluţiile statale are la bază ideea uniformităţii dezvoltării naţiunilor nou create, printraversarea a opt etape distincte:- trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o economie de schimb;- apariţia ariilor centrale;- evoluţia oraşelor;- dezvoltarea reţelei de comunicaţii;- concentrarea capitalului;- creşterea intereselor personale şi de grup;- naşterea conştiinţei etnice;- îmbinarea conştiinţei etnice cu constrângerea politică şi, uneori cu stratificarea socială.

În concepţia analistului american, formarea sistemului politic determină apariţia naţiuniicare îşi integrează teritoriul în arealul geografic, conturând statul naţional ca formăsuperioară de organizare şi dezvoltare a societăţii proprii18.TEORIA ORIENTĂRII FUNCŢIONALE A POPULAŢIEI ŞI A STATULUID. W. Mening lansa, în anul 1956, o perspectivă de abordare diferită de cea a luiSpykman, în studiul „Heartland and Rimland în E.A. History” teoria funcţională, care se bazează pe factorul cultural (în poziţionarea şi eficacitatea geopolitică a unui stat) şi pecriteriul geopolitic (fundamentat de orientarea funcţională a populaţiei sau de



poziţionarea geografică faţă de uscat şi de mare): „criteriul geopolitic trebuie să ţină cont, în mod deosebit de orientarea funcţională a populaţiei şi a statului şi nu doar deatitudinea pur geografică a teritoriului faţă de uscat şi mare”.9

TEORIA „ZONELOR DE ŢĂRM”Elaborată de W. Kirk, această teorie analizează intensitatea impulsurilor civilizaţiilor de

ţărm şi variabilitatea propagării către interiorul continentului. Teoria a fost preluată deHenry Kissinger în doctrina de politică externă a SUA privind războiul din Vietnam,activarea relaţiilor SUA-China, susţinerea guvernării pan-americane iraniene, implicareaîn susţinerea naţionaliştilor dezidenţi din statele baltice şi Ucraina.TEORIA „ANACONDA” (STRATEGIA KISSINGER)Teoria „Anaconda” a fost iniţiată de McKlellan în scopul încercuirii Eurasiei. Teoriageneralului american prevedea controlul zonelor de litoral şi izolarea adversarului demasa continentală. Inelele „anacondei” sunt reprezentate de „zonele litorale” scoase desub influenţa inamicului.În sens larg, această teorie semnifică un comportament similar uriaşei reptile: de a seîncolăci în jurul unei fiinţe vii şi de a o omorî prin sugrumare. Extrapolată în plan

geostrategic, aceasta s-ar traduce prin faptul că una dintre principalele premise ce potasigura controlul asupra unei zone constă în dezvoltarea unor strategii de ripostă, care săîmpiedice intrarea zonei respective sub controlul unei puteri rivale. Aceasta s-ar realiza printr-un sistem de alianţe orientate în direcţia încercuirii şi „strangulării” inamicului.Cel căruia i se datorează fundamentarea ştiinţifică a acestei doctrine strategice a fost Nicholas Spykman. In ultima sa lucrare majoră The Geography of Peace, acesta a intuit oreconfigurare a echilibrului geostrategic postbelic, anticipând dominarea heartland -uluide către Rusia şi China, ce aveau să dezvolte în timp un potenţial de tensiune şi chiar conflictual faţă de statele rimland -ului. In consecinţă, pentru a-l contracara, SUA trebuiausă-şi dezvolte rolul de mare putere în spaţiul periferic exterior ( rimland ), atât printr-ocooperare atlantică cu Marea Britanie, statele maritime occidentale (incluzând şi

Germania), cât şi printr-una pacifică, dezvoltată pe axa Washington-Tokyo, adică printr-o politică de încercuire periferică a Eurasiei. Această concepţie a stat la baza politiciistrategice de containment , aplicată de SUA în timpul Războiului Rece (1945-1989),orientată spre condamnarea URSS şi a statelor din blocul comunist la izolare şi stagnareeconomică prin limitarea accesului la mare.TEORIA „CONTAINMENT”-ului: doctrina Truman-MarshallPolitica "containment "-ului, de "îndiguire" a Uniunii Sovietice, a constituit un scenariugeopolitic de contrabalansare, în anii imediat încheierii celui de-al Doilea RăzboiMondial. Embargoul asupra geopoliticii a avut deci conotaţii politice. Scenariilegeopolitice au constituit „ secrete” ale lumii bipolare, pe tot parcursul Războiului Rece. Înaceastă perioadă de " fractură istorică ", geopolitica a fost considerată reacţionară şi

nazistă, confuzia între geopolitica doctrinară şi teoria geopolitică, menită să explice, nusă justifice, evoluţia unui stat/grupuri de state în viaţa politică internaţională, fiindamplificată de anumite grupuri de analiză din ambele sisteme.Din acea perioadă am moştenit problemele nerezolvate ale Palestinei, Asiei Centrale,Caucazului şi instabilitatea Africii. Dacă SUA şi URSS nu generau această „fracturăistorică”, teoriile geopolitice nu erau considerate „reacţionare” şi aportul acestora la

9 Heartland and Rimland in Eurasian History, în West Politcs Quarterly, IX, 1956.



dezvoltarea spaţiilor regionale era benefică, mai ales că procesele sociale şi economice lascară planetară beneficiau de încadrarea în modele care aveau şansa dezvoltării de ambele părţi ale cortinei de fier. Jocurile geopolitice „secretizate” ale celor două sistemeideologice au atras lumea într-o cursă a înarmărilor şi au accentuat disparităţile sociale.TEORIA CENTRELOR DE PUTERE

Disoluţia centrelor de putere istorice, apariţia unipolarismului şi ulterior instaurareamultipolarismului, dezvoltările asimetrice şi interacţiunile în politectonica centrelor de putere au impus o serie de precizări conceptuale de ordin geopolitic.De la „centrul de putere” clasic (în sensul unui stat capabil să-şi menţină statutul politico-teritorial împotriva altor state sau coaliţii) definit de L. Ranke în anul 1833 la perspectivahegemonică (George Modelski, R. Gilpin, Joseph Nye), de la abordarea „clasicizată”asupra teoriei centrelor de putere (Robert Cox, Inis Claude, Anthony Giddens) şi până lataxonomiile lui Samuel Huntington, Paul Kennedy şi Immanuel Wallerstein, teoriileconverg spre identificarea centrului de putere cu agregarea de putere care esteeficientizată politic, diplomatic, militar, economic, tehnologic şi educaţional.Pragmatismul concurenţial şi exploatarea slăbiciunilor statelor concurente, aflate în

competiţie, au evidenţiat că nici o putere mondială, oricât de puternică ar fi, nu poate facefaţă provocărilor complexe şi costisitoare generate de dezvoltarea lumii contemporane.Realităţile lumii globale au impus constituirea unor coaliţii de nivel suprastatal, pentru aobţine profituri din forţă multiplicată, cu interese generale comune.Aceste „centre polarizante de putere” au favorizat apariţia unor regiuni de tip economic,militar şi politic distincte. Regiunile economice şi coaliţiile politico-militare, prinspecificul şi particularităţile lor, îşi pun amprenta asupra tuturor entităţilor statale care auaderat la aceste structuri multinaţionale, prin stabilirea unor norme, principii, cerinţe şiresponsabilităţi comune. Această structură de organizare de tip macrosocial are tendinţa -foarte greu de stopat - de a integra prin „absorbţie” formaţiuni statale cu identităţieconomice, etnice, sociale, culturale şi ideologice diferite.

Sistemul internaţional tinde spre constituţionalizare. În dimensiunea macrosocială SUA,Uniunea Europeană şi Japonia au dezvoltat „imperii non-teritoriale" care au cafundament acumularea puterii datorată strategiilor adoptate în afacerile internaţionale. Înmatricea propusă de Immanuel Wallerstein - prin care raportul dintre centru şi periferie,reprezintă axa inter-civilizaţională pe care acţionează actorii geopoliticii mondiale – seconfruntă influenţele culturale, în funcţie de nivelul de deţinere al monopoluluiinformaţional şi al vectorilor tehnologici necesari proiectării puterii lor simbolice. Acestmodel teoretic, în continuă mişcare, suferă mutaţii în complexitate, adaptându-se realităţiiglobale. Fenomene complexe se dezvoltă şi la nivelul „ semi-periferiilor " definite deWallerstein ca fiind liderul „dezvoltării subdezvoltării”. Astfel, metropolele tradiţionalese dezindustrializează şi se orientează spre servicii şi manipularea produselor simbolice,

în timp ce periferia devine principalul ofertant de produse prelucrate superior.Odată cu dispariţia lumii bipolare, am asistat la expansiunea „imperiilor non-teritoriale”către zone defavorizate şi cu un nivel de trai sub cel de subzistenţă. Satele dispuse înzonele periferiilor şi semiperiferiilor au şansa unică de a se integra în sisteme culturale casă nu să fie absorbite de către centru. Întrebarea firească care se pune este dacă acestestate au potenţialul necesar de a genera strategii proprii care să contracareze „ absorbţia”în identităţile economice, etnice, culturale şi religioase şi care să le promoveze propriileinterese?



TEORIA SUPREMAŢIEI MONDIALERobert Strausz-Hupé consideră că centrul de greutate al geopoliticii SUA este dat analizaspaţiului în lupta pentru supremaţie mondială, cu accent pe interpretarea locului şi rolului pe care un stat îl ocupă în ecuaţia de putere. Conceptul de "balanţă a puterii" este cheiaanalizei geopolitice în lucrările lui Hupé.

În concepţia analistului american, balanţa puterii determină echilibru între marile puterinavale şi continentale şi dintre polii regionali de putere eurasiatici (a echilibrului dintre puterile continentale, în general, şi un echilibru între politica de forţă militară şi acompromisului diplomatic, în particular), cu efecte majore asupra echilibrului global pecare SUA şi Uniunea Sovietică îl menţineau.Robert Strausz-Hupé a previzionat apariţia puterii hegemonice, afirmând că "este îninteresul întregii omeniri să existe un centru unic, din care să se exercite un control deechilibrare şi stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de echilibrare şi stabilizare să se afle în mâinile Statelor Unite”.În perioada Războiului Rece, fenomenele majore din lumea contemporană, modificarearaporturilor de putere (în plan zonal, regional sau global), evoluţiile violente sau non-

violente din aceste spaţii, crizele majore ale celor două sisteme mondiale, au impusşcolilor geopolitice (anglo-saxonă, franceză, germană şi sovietică) să regândeascădomeniile de cercetare şi abordările geopolitice.Robert Strausz-Hupé, a atras atenţia asupra acestui fapt imediat după încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, aducând în discuţie ideea că este necesar ca marile puteri să intervină în rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru a garanta echilibrul înraporturile de putere şi a obţine pacea.10

TEORIA PUZZLE -LULUI MONDIALLadislau Kristof consideră că, în lumea contemporană asistăm, cel puţin după anul 1990,la o accelerare în plan geopolitic a evoluţiei unor state trecute în plan secund de evoluţiahegemonică a SUA. Uniunea Europeană, Federaţia Rusă şi China, urmate de Spaţiul

Islamic, India şi Brazilia au demarat o cursă de impunere în jocul geopolitic alglobalizării şi al detronării SUA din poziţia hegemonică.TEORIA RIVALITĂŢII MARILOR PUTERIPornind de la realismul politic dur al lumii bipolare, analistul englez Peter J. Taylor aratăcă geopolitica este disciplina care trebuie să abordeze „rivalitatea dintre două mari puteri” pe baza modului de exercitare a dominaţiei statelor slabe de către statele puternice.11

Rivalitatea puterilor bipolare a generat lupta pentru sfere de influenţă politico-militare şieconomice care avea să atragă, în sfera de influenţă a celor două mari puteri, state satelitde rang inferior, unele dintre acestea puteri regionale. Aşa este cazul Arabiei Sauditeintrate în sfera de influenţă a SUA, Egiptului aflat în sfera de influenţă a SUA, Irakuluicare a balansat când spre SUA când spre URSS, Pakistanului intrat în sfera de influenţă a

SUA dar care nu a abandonat linia tradiţională islamică, Iranului ieşit de sub influenţaSUA pentru a urma linia fundamentală a Islamului, statele mahgrebiene părăsind sfera deinfluenţă a Franţei pe perioade scurte pentru influenţa URSS (Libia, Tunisia, Algeria).TEORIA CIOCNIRII CIVILIZAŢIILOR Această teorie a lui Samuel Huntington este bazată pe rivalitatea civilizaţiilor mari pe plan moral şi cultural, avansând ipoteza că toate confruntările politico-militare s-au purtat

10 The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world politics11 Political Geography, World Economy, nation-state and locality”, 1989



din considerente religioase. Huntington face o ierarhizare a evoluţiei conflictelor politico-militare, apreciind că:- războaiele dintre regi au fost înlocuite cu cele dintre naţiuni;- războaiele dintre naţiuni au fost înlocuite cu războaiele dintre ideologii;- urmând ca în viitor, războaiele dintre ideologii să fie înlocuite cu confruntări între

civilizaţii.În lucrările sale, Samuel Huntington arată că diferenţele între civilizaţii "nu sunt numaireale, ci şi fundamentale", argumentând diferenţa dintre civilizaţii ca fiind dată de istorie,limbă, cultură şi religie.În concepţia sa, religia este cea care face discriminări riguroase şi exclusive între oameni,mai mult decât originea etnică, exemplificând că un individ poate fi jumătate francez şi jumătate arab, dar niciodată nu poate fi jumătate catolic şi jumătate musulman.În concepţia analistului american, lumea creştină occidentală poate fi delimitată decreştinismul oriental şi de religia islamică prin "linia catolică "." Linia catolică " delimitează statele romano-catolice de cele ortodoxe şi musulmane(Bosnia - Herţegovina), trecând de-a lungul frontierelor dintre Finlanda şi Rusia, statele

baltice şi Rusia, trece prin Belarus şi Ucraina (separând partea vestică catolică de ceaestică ortodoxă), ocoleşte spre vest pe creasta Carpaţilor separând Transilvania şi Banatulde restul României, trece prin Iugoslavia aproximativ de-a lungul liniei ce separă în prezent Croaţia şi Slovenia de restul Iugoslaviei, în Balcani această linie continuă pegraniţa istorică dintre Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.Popoarele situate la estul şi sudul acestei linii sunt ortodoxe sau musulmane, ele auaparţinut Imperiului Otoman sau Imperiului Ţarist, sunt mai puţin avansate tehnologic şimai puţin dezvoltate economic şi, este puţin probabil să construiască sisteme democraticestabile.TEORIA METAMORFOZEI ACTORILOR GEOPOLITICIÎn aceste momente de declin politic occidental, Zbigniew Brzerzinski, în analizele sale,

extinde teoria lui Mackinder asupra actorilor şi pivoţilor geopolitici din spaţiul eurasiatic,spaţiu geopolitic în continuă metamorfoză, relansând geopolitica americană.Concentrarea atâtor analişti asupra importanţei geopolitice a Eurasiei este de actualitate,în acest context, analistul american argumentând caracteristicile „puterii” eurasiatice deazi, astfel:- Eurasia este spaţiul geopolitic al celor mai dinamice şi mai hotărâte sisteme statale sauregionale, de la Gingis-Han până la miracolul economic asiatic contemporan al celor patru dragoni şi al Convenţiei de la Shanghai;- state cu valenţe de puteri globale: China, India, Rusia;- cele mai puternice şase economii după SUA funcţionează în arealul eurasiatic;- Eurasia deţine 75% din populaţia lumii, 60% din PIB-ul mondial şi 75% din resursele

energetice ale globului;- în spaţiul eurasiatic sunt dispuse două dintre cele trei regiuni cele mai prospere alelumii: Europa Occidentală şi Asia de Est;- în acest areal sunt dispuse cele mai multe puteri nucleare: Rusia, Franţa, China, India,Pakistan, Israel.Per ansamblu, “cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul Mijlociu şi Africa”. Lucrarea lui Brzerzinski aduce două argumente cu valoare strategică pentru politica externă a SUA în secolul al XXI-lea:



- “nu mai este suficient să modelăm o politică pentru Europa şi alta pentru Asia”, citrebuie să avem în vedere o politică unică pentru Eurasia. Este o apropiere evidentă întrestatele axiale ale Eurasiei.- pe termen scurt, SUA va promova o viziune ghidată de pluralism faţă de spaţiuleurasiatic, pentru a preveni formarea unei coaliţii ostile şi pentru a stimula centrele de

interes şi de putere să dezvolte relaţii de sine stătătoare cu SUA.- pe termen mediu, eforturile SUA ar trebui canalizate în vederea susţinerii unor partenericompatibili din punct de vedere strategic, care, rămânând sub controlul SUA, să formezeun sistem de securitate trans-eurasiatic (eşichierul american în Eurasia)- pe termen lung, sistemul de securitate global ar putea deveni nucleul unui sistem a căruicaracteristică principală este responsabilitatea politică autentică, distribuită cât mai corect posibil. În acest context, contestata hegemonie americană trebuie să îi descurajeze peceilalţi de a iniţia acţiuni de subminare a SUA. Noua geometrie a spaţiului eurasiatic ar opune interese regionale diferite faţă de celelalte perioade istorice. Europa are de făcut faţă provocărilor consolidării Uniunii Europene,Federaţia Rusă este nevoită să facă eforturi pentru a nu pierde bătălia în spaţiul eurasiatic

şi pentru a contracara efectele negative ale extinderii europene şi incisivităţii Chinei, în paralel cu refacerea puterii militare pentru contracararea SUA şi redobândirea pieţelor dedesfacere din spaţiul islamic, la competiţie cu China.SUA îşi vede ameninţată poziţia de lider mondial şi simte refacerea Rusiei şi „atacurile”din ce în ce mai puternice ale Chinei. În paralel alţi actori statali ca Brazilia, Iranul, Indiaşi Japonia tind să ocupe un loc la masa marilor iniţiative mondiale prin micşorarea puteriiSUA.TEORIA ORIENTULUI MIJLOCIU EXTINSÎn anul 2006, revista americană "The Armed Forces Journal " publica articolul lui RalphPeters, profesor la " National War Academy", unul dintre neo-conservatorii recunoscuţi înmediile politico-militare americane. Orientul Mijlociu Extins are la bază strategia Bush

jr. de contracarare a terorismului internaţional, prin „desfacerea” zonelor critice careexportă acest comportament politico-militar la scară planetară.Această strategie a fost influenţată în mare măsură de instabilitatea generată denerezolvarea problemelor palestiniene, kurde, beluce şi azere cât şi de pierdereahegemoniei SUA în Orientul Mijlociu. În acest sens, Richard Haas afirma că SUA, prinadministraţia Bush jr, a schimbat diplomaţia cu intervenţia militară prin intervenţiilemilitare din Irak şi Afganistan, permiţând afirmarea periculoasă a Iranului. În acelaşitimp, ascensiunea HAMAS şi decizia Israelului de a lua decizii unilaterale în rezolvareaconflictelor zonale au avut ca efect creşterea neîncrederii şi a accentuat resentimentelefaţă de SUA.Conform acestei teorii, Iranul ar deveni, după Israel, un important lider geopolitic al

Orientului Mijlociu şi un partener de afaceri al Uniunii Europene, pe fondul tendinţelor europene de a diminua rolul SUA în Europa, în paralel cu reacţiile din Egipt si ArabiaSaudită, unde grupările teroriste vor încerca să discrediteze guvernele pro-americane. Peacest fond, administraţiile pro-americane din statele arabe ar fi nevoite să facă exces deautoritate şi vor pierde pe termen scurt şi mediu sprijinul populaţiei în favoarea grupărilor extremist-naţionaliste şi religioase de tip terorist.În acest mediu ostil, SUA ar fi nevoite să genereze noi teorii care să sigure hegemoniaacestora în Orientul Mijlociu, în contextul în care complexitatea geopolitică a acestei



regiuni (determinată de problemele politice, sociale, economice, religioase, culturale şimilitare), precum şi dependenţa de petrolul arab, a forţat-o să se aventureze în generareaunor altfel de strategii geopolitice de modelare şi migrare a frontierelor stabilite în secolulal XX-lea.

III. ŞCOALA GEOPOLITICĂ FRANCEZĂANARHISMUL LUI ELISÉE RÉCLUSÉlisée Reclus se numără printre principalii promotori ai anarhismului, curent de filosofie politică bazat pe un ansamblu de teorii şi practici anti-autoritare, pe negarea principiuluiautorităţii în organizarea socială şi pe refuzul oricăror constrângeri ce decurgeau dininstituţiile bazate pe acest principiu, având ca scop dezvoltarea unei societăţi fărădominare, în care indivizii să coopereze liber.12

Réclus şi-a clădit demersul geopolitic pe un fundament geografic, fiind adeptul principiului naturalist , care fusese dezvoltat deja în Germania de Carl Ritter, pe bazaobservaţiilor concrete, realizate cu ocazia mai multor călătorii în lume, pornind de la

constatarea că „geografia nu este altceva decât istorie în spaţiu, tot aşa cum istoria estegeografie în timp”.13 Ideile sale pot fi sintetizate astfel:- o viziune asupra Terrei ca o totalitate complexă în permanentă schimbare;- acţiunea omului asupra mediului, văzută ca sursă de progres şi regres.Opera sa geografică a fost sintetizată într-o lucrare fundamentală La NouvelleGéographie Universelle, în 19 volume, publicată între 1872 şi 1895, la care se adaugăvolumul L’Homme et la Terre, publicat postum între 1905 şi 1908, în care face o pledoarie a internaţionalizării prin folosirea unei limbi internaţionale: esperanto.Martor al perioadei de glorie a capitalismului şi de efervescenţă a partajului colonial,Réclus a evidenţiat în lucrările sale principalele caracteristici ale epocii: rivalităţile

generate de căutarea de noi pieţe; declinul industrial al Marii Britanii în favoarea SUA şia Rusiei.ABORDĂRILE UMANISTE ALE LUI PAUL VIDAL DE LA BLACHE (1845-1918)Înfrângerea Franţei în războiul contra Prusiei (1871) a marcat orientarea lui Vidal de laBlache către geografie şi geopolitică, ştiinţe puţin evoluate în Franţa la acea dată, însăconsiderate, de către acesta, elemente de renaştere ştiinţifică naţională. Modelele i-au fostgeografii germani Humboldt, Ritter, Ratzel şi von Richtofen.Vidal de la Blache este considerat printre marii fondatori ai şcolii geografice franceze. În1894 publică o lucrare de anvergură, Atlasul de istorie şi de geografie, una dintre primelelucrări consacrate în exclusivitate hărţilor, însoţite de scurte comentarii.14

12 L’Évolution, la révolution et l’idéal anarchique, Stock, Paris, 1897, Le développement de la liberté dansle monde, 1851, 1925.13 Guide du voyageur à Londres et aux environs, Guides Joanne, Hachette, Paris, 1860, Voyage à la Sierra Nevada de Sainte Marthe. Paysages de la nature tropicale, Hachette, Paris, 1861, Les Villes d’hiver de laMéditerranée et les Alpes maritimes, Guides Joanne, Hachette, Paris, 1864, La Terre. Description des phénomènes de la vie du globe, Hachette, Paris, 1868, L’Afrique australe, Hachette, Paris, 1901, L’Empiredu Milieu, Hachette, Paris, 190214 Atlas général Vidal de la Blache, Histoire et Géographie, Paris, Armand Colin, 1894



Încă din primele sale lucrări Vidal de la Blache a evidenţiat impactul antropic înmodificarea mediului geografic şi rolul omului în utilizarea şi gestionarea resurselor naturale. Geografia „vidaliană” se sprijină pe o cartografie variată, pe monografii şi peconcepte devenite clasice, ca peisaje, medii naturale, regiuni, moduri de viaţă saudensităţi de populaţie.15

Tabloul geografic al Franţei (1903) reprezintă o încununare a acestor principii, stabilind,împreună cu alţi colaboratori, planul Geografiei universale, care va fi publicată, dupămoartea sa, între 1927 şi 1948, de către discipolii săi, între care Albert Demangeon,Raoul Blanchard, André Cholley, Henri Baulig şi Emmanuel de Martonne.16

Demersul geopolitic al lui Vidal de la Blache se sprijină pe analiza fenomenelor din sferageografiei umane, înscriindu-se printre principalii critici ai determinismului promovat deRatzel. In lucrarea Franţa de Est (1917)9, influenţată evident de conflictul început în1914, aplică analiza geografică pentru a demonstra necesitatea realipirii Alsaciei şiLorenei la Franţa, pe baza organizării regionale în jurul marilor oraşe Strasbourg şi Nancy, introducând concepte moderne la acea dată, precum cele de flux şi polarizare.17

O ultimă misiune oferită lui Vidal de la Blache de Serviciul Geografic al Armatei a făcut

apel la statutul său de lider al şcolii geografice franceze, pentru a susţine în aceastăcalitate eforturile de război şi pentru a pregăti documentaţia pentru conferinţa de pace, încondiţiile în care se prefigura o iminentă victorie a aliaţilor. Astfel, în februarie 1917 afost creată Comisia de studiu din Ministerul Afacerilor Externe prezidată de ErnestLavisse, istoric de formaţie, din care făcea parte şi Vidal de la Blache, însărcinată să pregătească documentele pentru conferinţa de pace care prefigura noua hartă politică aEuropei postbelice.TEORIA FRONTIERELOR Jacques Ancel considera geopolitica "o geografie pusă în serviciul politicii care îşiînsuşea rolul ţinut de istorie în vremea lui Bismarck ". În abordările sale, un loc importanteste ocupat de analiza frontierelor de stat, considerând că acestea au un rol creator pentru

evoluţia unei entităţi statale.TEORIA DECISIVITĂŢII STRATEGIILOR TERESTREJulian Corbett - amiral, istoric şi strateg maritim - are o concepţie total diferită de AlfredMahan privind rolul puterilor maritime. Acesta consideră că strategia navală nu poate fiindependentă şi că, în esenţă, se subordonează strategiei generale. Teza centrală a luiCorbett este aceea că un conflict nu poate fi decis doar de forţele navale şi că strategianavală este doar o parte a strategiei generale şi că ea este determinantă doar în strânsălegătură cu rolul pe care forţele navale trebuie să-l joace pentru acţiunea forţelor terestre,care este decisivă. Chiar dacă nu poate duce singură un război, puterea maritimă permiteîn schimb ca războaiele să fie totuşi câştigate, obligând inamicul continental să-şidisperseze forţele pentru a-şi proteja coastele.

TEORIA DECLINULUI ARIILOR DE INFLUENŢĂ IMPERIALEÎn lucrările, de orientare geopolitică, geograful francez Albert Demangeon (1872-1940,fost colaborator al profesorului Paul Vidal de la Blanche) considera geopolitica "o geografie politică de viaţă, îmbolnăvită, dar în fond tot geografie politică ".

15 La terre, géographie physique et économique, Paris, Delagrave, 1883, 304 p, États et Nations de l'Europeautour de la France, Paris, Delagrave, 188916 Tableau de la Géographie de la France, Paris, Hachette, 190317 La France de l'Est, Paris, Armand Colin, 1917



În studiul „L`Empire britanique” - apreciat ca fiind un studiu de geografie colonială -Demangeon prevedea prăbuşirea marilor imperii coloniale şi „deşteptarea” populaţiilor indigene din aceste spaţii. Prăbuşirea colonialismului a generat o serie de stateindependente în spaţiul islamic. Manifestările ulterioare desfăşurării acestui procescomplex a modificat sferele de influenţă geostrategice ale Marii Britanii, Germaniei,

Italiei, Olandei, Franţei şi Spaniei şi a generat manifestările geopolitice ale SUA şiURSS.TEORIA „MARILOR SPAŢII”La baza acestei teorii stă concepţia că Europa are un trecut indo-european şi un viitor comun. Asemeni lui Lohausen, Benoît consideră că Europa şi Occidentul sunt în opoziţie,deoarece spaţiul european este constituit ca un ansamblu etnic (cu acelaşi substrat indo-european), în timp ce Occidentul - ca entitate geopolitică istorică – neagă tradiţiile etniceşi spirituale comune în schimbul promovării criteriilor material-cantitative. În contextulanalizat de specialistul francez, strategiile geopolitice ale „imperiului federal european”vor trebui să prevadă alianţe cu Rusia şi China şi „reprezentarea grupurilor etnicediferite într-un Imperiu Federal unic”.

TEORIA GEOSTRATEGICĂElaborată de Raoul Castex, teoria are o abordare similară cu cea a lui Alfred Mahan.Raoul Castex pledează pentru o mutare a centrului de greutate al Marinei militarefranceze de la flota de suprafaţă către submarine, concepţie opusă viziunii anglo-saxone,care tindea spre dezvoltarea flotei de suprafaţă.18 Castex susţinut, în cele cinci volume ale„Teoriei geostrategice", superioritatea puterii maritime în raport cu cea terestră. Spredeosebire de Mahan, care ajunge la această concluzie bazându-se pe realităţi istorice,Raoul Castex se menţine în spiritul tradiţiei şcolii geopolitice franceze, fiind adeptuldeterminismului geografic.TEORIA MONDIALISMULUI FRANCEZDin anii 1970 geopolitica franceză se înscrie pe traiectoria deschisă de şcoala geopolitică

anglo-saxonă, care promova din ce în ce mai mult curentul globalizării ca alternativă ladualismul puteri maritime/puteri continentale. În acest context, Jacques Attali susţinea înlucrarea „ Lignes d’horizon” că omenirea a păşit în era economiei de piaţă, în caredualismul geopolitic între telurocraţie şi talasocraţie, adică dintre Uscat şi Mare, adispărut şi s-a instaurat era „ geoeconomiei”, ca o consecinţă a mondialismului – cum estedefinită globalizarea în teoriile şcolii franceze.TEORIA AUTOARHIEI MARILOR SPAŢIIAceastă teorie a fost elaborată de Jean Thiriart pe baza blocului continental propus deCharles de Gaulle, în scopul salvării Europei prin înfiinţarea „ Imperiului euro-sovietic dela Vladivostak la Dublin”, militând în acelaşi timp pentru crearea unui „bloc continental Berlin-Moscova-Tokio”. Această teză a stat la baza mişcării non-conformiste Frontul

Eliberării Europene. Această mişcare radicală are ca obiectiv principal realizarea unei„ Europe tinere”, prin promovarea acţiunilor teroriste de orientare naţional-bolşevice. Casoluţie finală este unirea tuturor guvernelor statelor europene sub conducerea unică aURSS, singura putere care ar fi avut potenţialul de a organiza „Imperiul European”.TEORIA GEOPOLITICII ELECTORALEFondator al geografiei electorale, André Siegfried a analizat evoluţiile din statele anglo-saxone, Elveţia, India, Africa de Sud şi Israel. Evenimentele din ultimii ani din anumite

18 Synthèse de la guerre sous-marine (1902).



zone ale lumii au demonstrat că aceasta se manifestă. Este vorba de efectele „portocalii”din Europa de Est şi de implementarea unor regimuri democratice în Africa, care au avutla bază exprimarea electoratului.TEORIA FRONTIERELOR. MODELUL ANALIZEI SCALAREGeopoliticianul francez Michel Fourcher consideră că popoarele îşi raportează existenţa

la spaţiu prin construcţia statală, care se realizează prin eforturile naţiunii (războaie,rivalităţi, influenţe, integrări impuse de presiunile laterale, politici culturale, aderări laorganizaţii regionale şi globale).Acest areal menţinut prin sacrificii umane şi spirituale se regăseşte în interiorulfrontierelor unui stat. Aceste frontiere sunt considerate de autor ca „învelişul unui stat” cereprezintă „limita exterioară a unui ansamblu spaţial”, compus din diade (frontieracomună a două state). Frontierele sunt gestionate printr-o concepţie geopolitică predominantă asupra spaţiului. Astfel, în Europa, în secolul al XX-lea, s-au manifestaturmătoarele manifestări geopolitice cu efecte asupra frontierelor: Congresul de la Vienaşi cel de la Berlin din 1878, Pacea de la Versailles, Înţelegerea de la Yalta, Înţelegerea dela Malta, care au avut mari efecte asupra modelării lumii în plan ideatic, ideologic,

politic, militar, strategic, cultural, lingvistic, teritorial, etnoconfesional, etc.În concepţia analistului francez frontierele sunt etnopolitice (naţionale) şi geopolitice(supranaţionale). Acestea din urmă sunt frontiere care separă sferele de influenţă, pan-ideile, arealele religioase şi culturale, ideologiile şi civilizaţiile. Din punctul său devedere, frontiera este vulnerabilă în faţa proceselor subversive de străpungere geopolitică(ideologică, geostrategică, etnoconfesională, etnopolitică, etc).Această teorie reliefează discontinuităţile geopolitice ale suveranităţii, ale economiei, aleistoriei şi ale naţiunilor, prin monitorizarea proceselor care se desfăşoară în planurilefizic, mental, simbolic, imaginar, etnobiologic, etnopsihologic, etnoconfesional şicultural, etc.TEORIA PUTERII TERESTRE

Pierre Célérier a publicat în Franţa, în anii 1960, lucrarea Géopolitique et géostrategiereaducând astfel în actualitate o serie de teorii şi idei geopolitice din perioada interbelică,în special viziunea lui Mackinder. În concepţia sa lumea este compusă din puteri terestre,care sunt "perturbatoare" şi puteri maritime, mai ataşate ideii de apărare a libertăţii.TEORIA GEOECONOMICĂFernand Braudel consideră că geoeconomia reprezintă o alternativă la studiul geopoliticii.În concepţia sa, nu factorii geografici, culturali, ideologici, etnici, religioşi suntimportanţi ci realitatea economică în raportul cu arealul studiat. Pentru geoeconomie esteimportant dacă statul se găseşte în centrul sau la periferia deciziei economice.La rândul său, inspirat de Fernand Braudel şi Immanuel Wallerstein, Jacques Attaliconsideră că geopolitica se transformă în geoeconomie. Teoria geoeconomiei, de

orientare liberal-democratică, are ca punct de plecare cele trei regiuni de importanţăstrategică: spaţiul american, Oceanul Pacific şi spaţiul european. Spaţiul americanreprezintă o zonă de siguranţă financiar-industrială, spaţiul european (reprezentat deEurasia) deţine tehnologii şi resurse iar spaţiul Pacific reprezintă zone de dezvoltare - „anoilor înfloriri”.Attali consideră că geopolitica, în esenţa sa, devine geoeconomie, în prezentmanifestându-se revenirea la epoca marilor spaţii geoeconomice şi mesianice, a lumii



unice şi omogene cu o nouă „structură geopolitică”, cu un singur sistem de piaţă susţinutde liberalizarea tehnologiilor informaţionale.TEORIA RELAŢIONĂRII POLITICO-GEOGRAFICEUn alt analist de orientare geopolitică, Jean Gottman considera că mediul politic esteinfluenţat de mediul geografic. Probabil, această orientare a fost determinată de strânsele

legături cu Albert Demangeon.19

În lucrarea La Politique des Etats et leur géographie, Jean Gottman a susţinut tezavarietăţii spaţiului în care acţionează statele, în care se manifestă diversitatea problemelor internaţionale şi puterii unor state. Gottman consideră, de exemplu, că "dacă omenirea ar fi locuit pe o planetă având suprafaţa netedă a unei bile de biliard, probabil n-ar fi fost confruntată cu probleme geopolitice".Dezvoltarea economică a determinat rolul actorilor statali în plan geopolitic. Resurselenaturale şi alimentare a făcut posibilă dezvoltarea unor civilizaţii înfloritoare de-a lungulmarilor cursuri de apă. Fără resursele spaţiului geografic, care au stat la baza dezvoltăriieconomice, statele nu ar fi avut posibilitatea să se manifeste în arena internaţională prin politici de impunere.

TEORIA GEOPOLITICII SUBVERSIVEAnalizând curentele geopolitice şi geostrategice ale „epocii nucleare”, Paul Claval ajungela concluzia că a existat o geopolitică subversivă care a alimentat modelulcomportamental în arena internaţională a „lumii a III-a”. Resursele de putere de caredispuneau statele ce alcătuiau aşa zisa „lume a III-a” au fost mult prea slabe pentru caacestea să se poată constitui într-un adevărat jucător strategic în arena internaţională.Manifestările statelor lumii a III-a trebuie luate în considerare după decolonizare, când procesele complexe politico-sociale, culturale, etnice, religioase şi teritoriale au fostlăsate spre rezolvare unor state neviabile, în timp ce statele dezvoltate nu au dorit să seimplice în sustenabilitatea acestora.TEORIA DECIZIILOR STRATEGICE

Specialistul francez în drept internaţional Dennis Touret, în comunicarea Eléments deGéopolitique: puissance consideră că: „ geopolitica este ştiinţa umană, realistă, care areca obiectiv să determine, dincolo de aparenţe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi umane care condiţionează deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică şi economică mondială ”.REFORMAREA ŞCOLII GEOPOLITICE FRANCEZEGeograful francez Yves Lacoste consideră că: „ geopolitica are ca obiect descrierea şiexplicarea rivalităţilor de putere privind teritoriile, rivalităţile naţionale”. În opinia luiYves Lacoste, prin interdicţia teoriei geopolitice în URSS şi statele satelite, se dorea să sefacă uitată „marea operaţie geopolitică pusă la cale - în vara anului 1939 de Germania şi URSS, care şi-au împărţit continentul european, în conformitate cu locul ce-l ocupa în

ecuaţia de putere”.

20

Geopolitica promovată de Yves Lacoste continuă abordările lui Isaiah Bowman privind problemele minorităţilor şi este centrată pe aspectul problemelor naţionale. În concepţialui Yves Lacoste, geopolitica este o metodă de analiză a evoluţiei politice şi conflictualela ordinea zilei. În acest scop, Lacoste se bazează pe:- hartă, pe care o consideră „ prima formă de percepere a spaţiului”,

19 La politique des états et leur geographie. Armand Colin, Paris, 195120 Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Paris, 1993



- istorie, în măsura în care se poate explica evoluţia actuală,- analiza frontierelor, ca expresie a raportului de forţe.GEOPOLITICA - SINTEZĂ A ISTORIEIAbordarea lui Christian Daudel - unul dintre analiştii noului val al şcolii de geopoliticăfranceze - defineşte geopolitica ca „o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a

resurselor morale şi fizice ale comunităţii care se situează în ierarhia puterilor, în locul pe care îl ocupă ”. Nu putem genera o analiză geopolitică dacă vom ignora latura istorică a spaţiuluianalizat, în strânsă concordanţă cu evoluţiile politico-militare, socio-economice şidemografice, deoarece acestea definesc creşterea sau descreşterea resurselor morale,fizice şi ideologice a spaţiului analizat. Toate manifestările civilizaţionale s-au supuslegităţii mecanismelor socio-istorice. Corelaţiile care redefinesc noile strategii geopoliticeau baze istorice bine determinate, iar sinteza istorică a unei civilizaţii ne permite sădeterminăm evoluţia acesteia în plan geopolitic.MANIFESTAREA PUTERII ÎN PLAN GEOSTRATEGICPierre-Marie Gallois analizează geopolitica prin prisma proiecţiei puterii în relaţiile

internaţionale dintre entităţile statale şi cadrul geografic în care acestea îşi exercită prerogativele.21 GEOPOLITICA - O ŞTIINŢĂ GLOBALĂMichel Fourcher consideră geopolitica „o metodă globală” de analiză a unor situaţiisocio-politice concrete, privite prin prisma localizării şi a reprezentărilor pe care ledescriu.22

Evoluţiile frontierelor actorilor statali au implicaţii majore în plan geopolitic zonal,regional şi de multe ori globali. Marea majoritate a statelor islamice moderne s-au formatîn secolul al XX-lea, ca urmare a unor manifestări politico-militare în plan global (celedouă conflagraţii mondiale, decolonizarea, reîmpărţirea zonelor de influenţă şi disoluţiaURSS). Între aceste „tipare” istorice impuse de marile puteri pe criterii arbitrare am

asistat la „renegocierea” multor frontiere de stat pe cale amiabilă diplomatică şi princonflicte zonale, uneori regionale.Statele lumii sunt destabilizate în continuare de conflicte privind modificarea unor frontiere, cum este cazul Maroc - Sahara Occidentală, Israel - Palestina, Siria-Iordania,Irak-Iran, Azerbaidjan - Armenia, Azerbaidjan - Iran, Georgia - Rusia, India-Pakistan,Pakistan - Bangladesh, Serbia - Albania, Republica Moldova-Transnistria, Ungaria -Ucraina, România - Ucraina, SUA – Mexic, Iran - Azerbaidjan. Aceste „situaţii politice”impun strategii geopolitice viabile care să excludă manifestările belicoase şi să seîncadreze în plan diplomatic.TEORIA RAPORTURILOR INTERNAŢIONALEFrançois Joyaux apreciază că „ geopolitica trebuie să studieze acele raporturi

internaţionale care au ca efect şi care influenţează direct echilibrul politic şi strategic al planetei, în primul rând raporturile dintre marile puteri şi supraputeri”.23

Organizarea administrativ-teritorială şi guvernamentală din statele islamice a fost făcutăde statele occidentale, după modelele implicite de funcţionare a acestora. Unele modeleau fost adaptate specificului naţional iar altele au fost impuse. Această particularitate s-a

21 Géopolitique: les voies de la puissance, 199022 Fronts et frontières: un tour du monde géopolitique, 198823 Géopolitique de l`Extreme Orient, 1991



manifestat, în general, în Nordul Africii şi Asia. În marea majoritate a statelor africane,modelele politice impuse nu au generat strategii proprii de evoluţie, aceste state fiindinstabile şi generatoare de mari crize regionale. Endemicitatea acestor manifestări a fosttributul importurilor de modele din cele două blocuri mondiale din timpul RăzboiuluiRece. Implementarea modelelor occidentale sau comuniste a fragmentat spaţiul african şi

a creat dezechilibre majore privind securitatea popoarelor din aceste spaţiu. Marile crizesociale şi instabilitatea politică este caracteristica de bază a manifestărilor violente şi aguvernărilor dictatoriale. Această stare de fapt a generat între statele africane relaţiianarhice şi a impus comunităţii internaţionale necesitatea unor intervenţii armate pentrustingerea crizelor.

IV. ŞCOALA GEOPOLITICĂ SOVIETICĂ ŞI RUSĂ

PANSLAVISMUL Panslavismul este o doctrină politică şi culturală apărută în secolul al XIX-lea în estulEuropei. Doctrina susţine originea etnică comună a diferitelor popoare slave din estul şi

centrul Europei. Panslavismul susţine unirea acestor popoare, având ca scop realizareaunor obiective culturale şi politice comune. Doctrina panslavistă constituită iniţial, în jurul anului 1830, ca o mişcare de organizare şi protejare a culturii slave în faţa extinderiiotomane şi habsburgice, a căpătat ulterior valenţe politice vizând unificarea tuturor popoarelor slave.Mişcarea panslavistă includea, iniţial, oameni de cultură, intelectuali de origine slavă dinstatele care vizau, în aceea perioadă de timp, conturarea şi păstrarea identităţilor naţionale. În încercarea de a stimula unitatea slavilor, mişcarea panslavistă a iniţiatstudierea etnografiei, folclorului şi a dialectului matern al popoarelor slave, având dreptscop apropierea culturală dintre acestea. Accentele politice ale mişcării panslave s-aufăcut simţite începând cu iunie 1848 - în perioada în care Imperiul Habsburgic era slăbit

de revoluţie – fiind promovate de istoricul ceh Frantisek Palacky, la congresul de la Pragadin 1848, la care au participat reprezentanţi ai naţiunilor slave (Boemia, Polonia, Croaţia,Dalmaţia, Silezia şi Serbia) aflate sub dominaţie austriacă, congres care îşi propuneaconstrângerea împăratului austriac pentru a transforma monarhia într-o federaţiedemocratică. Deşi congresul nu a obţinut rezultatul scontat, mişcarea a rămas activă, dinanul 1860 devenind populară în special în Rusia (care reprezenta pentru mulţi slavi unşanţ de protecţie împotriva celor două mari imperii opozante Imperiului Ţarist - ImperiulOtoman şi Imperiul Austro-Ungar).Testamentul ţarului Petru cel Mare (cunoscut prin ţelurile expansioniste în Asia şiEuropa) avea să ducă la modificarea bazelor teoretice ale mişcării panslave. Conceptulslavofil conform căruia Europa de Vest devenise falimentară din punct de vedere spiritual

şi cultural - dădea întâietate Rusiei în procesul de revigorare, prin dominare politică, aEuropei. Această misiune, în viziunea panslaviştilor, nu putea fi îndeplinită fără sprijinul popoarelor slave, care trebuiau eliberate de sub dominaţia otomană şi austro-ungară şireunificate într-o federaţie slavă dominată de Rusia. Congresele panslaviste care au urmat(Moscova 1867, Praga - 1908), consfinţeau dreptul Rusiei asupra Europei.În perioada de până la Primul Război Mondial, panslavismul a avut drept scop eliberareaslavilor non-ruşi de sub dominaţia otomană, austro-ungară şi germană. Războiul ruso-turc(1877-1878) declanşat de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei pentru protejarea slavilor din



Balcani, a avut la bază influenţele mişcării panslaviste, Rusia - singurul stat slavindependent din Europa acelor timpuri - folosindu-se de mişcarea panslavă pentrurealizarea dezideratelor politicii expansioniste (de ducere la înfăptuire a Testamentului luiPetru cel Mare).Asasinarea arhiducelui Francisc Ferdinand de către un naţionalist sârb - membru al

mişcării panslave - avea să fie semnalul luptei de eliberare a sârbilor (sprijiniţi de Rusia)de sub dominaţia austro-ungară, dar în acelaşi timp avea să fie şi scânteia declanşării primei conflagraţii mondiale.Ideologia naţionalistă sârbă (caracteristică secolului al XIX-lea) a promovat ideea potrivitcăreia poporul sârb era cel mai important grup naţional din Balcani, nucleul unificator altuturor slavilor constituindu-l viitorul stat sârb. Din aceea perioadă apăruseră tendinţe derespingere faţă de locuitorii regiunilor Croaţia şi Slovenia catolică care - în concepţianaţionaliştilor sârbi - erau loiali faţă de Habsburgi, având aceeaşi religie ca ei.La Congresul de la Praga din 1906, în pofida eforturilor de revigorare a mişcării panslave, nu s-a ajuns la un consens pentru o colaborare efectivă, din cauza rivalităţilor naţionaliste dintre popoarele slave

În prima generaţie de teoreticieni principali ai curentului panslavist s-au numărat AlexisKhomiakov, Ivan Kirienski, Aksanov Fadatiev şi Nicolai Yakovlievici Danilevski. Ideilelor fac trimitere la un fel de program politico-spiritual care prevedea cucerireaConstantinopolelui şi constituirea unei mari federaţii de popoare slave sub egida Rusiei.Perioada instaurării bolşevismului şi crearea URSS a condus la slavizarea marxismului.M. Arguski afirma că Lenin practica un dublu discurs politic: marxist în formă şi panslavist în conţinutul spiritual, în concepţia sa comuniştii ruşi încercând să transforme Rusia într-un leadership al revoluţiei mondiale în baza unor idei panslaviste.La rândul său, Karl Hausofer consideră panslavismul ca o componentă a pan-ideilor ( Pan-Gedanken) de pe continentul european, arătând că o rasă nu reprezintă numaientitatea biologică în sine, ci şi o sumă de percepţii spirituale în continuă expansiune şi

devenire. Minorităţile etnice se solidarizează în jurul unui centru ideatic al comunităţilor înrudite (latinitatea, germanitatea, slavitatea), solidaritate care prin degenerare poate fiinstrumentată politic şi geopolitic.O serie de cercetători europeni ai slavisticii - printre care se numără C. Ferenczy, H.Dahm, A. Ferrari, D. Grohl şi W. Goerdt - consideră că în evoluţia istorică europeană,tendinţa panslavistă a influenţat, sub o formă sau alta, doctrinele referitoare la ideeanaţională rusă, cu implicaţii majore asupra gândirii geopolitice.În actuala conjunctură sud-est europeană panslavismul rămâne suspendat între utopie şirealitate, ancorat însă într-un mediu politic de a transpune în realitate tendinţele imperialeale Ţarului Petru cel Mare.PANORTODOXISMUL

Legată de panslavism, nu trebuie să neglijăm ideea de panortodoxism. În “ Jurnalul unuicălător ”, Dostoievski devine promotorul mesianismului panslav de sorginte anticatolicăşi cu puternice accente antisemite: “căderea Europei voastre este iminentă. Ceea ce este pe punctul de a se întâmpla va aduce ceva ce nimeni nu şi-a putut imagina. Toatedoctrinele lor parlamentare, toate teoriile lor civile profesate astăzi, toată bogăţiaacumulată, băncile, evreii -toate acestea vor fi distruse într-o clipită şi vor dispărea fără urmă.”



Rolul de a treia Romă se regăseşte în concepţiile panslaviştilor ruşi, argumentânddoctrina “translatio imperii”, prin rolul asumat de Imperiul Ţarist după cădereaConstantinopolelui.Dominaţia otomană legitimează rolul Imperiului Ţarist de a se constitui în a treia Romă,această sarcină mesianică obligând Imperiul Ţarist să elibereze de sub dominaţia

otomană, printr-o intervenţie militară salvatoare, popoarele slavo-ortodoxe din Balcani.K. Leontiev în eseurile sale - “Vizantinizm I Slavjastvo”- a proclamat Rusia a treia Romă,spre extazul Imperiului Ţarist, patriarhilor şi anahoreţilor Bisericii Ortodoxe Slave.Rusia, în concepţia sa, este moştenitoarea creştinismului de rit bizantin, păzitoareaadevăratei credinţe - în comparaţie cu lumea coruptă a Bisericii Romano-Catolice..Leontiev consideră că Ivan al III-lea (moştenitor direct al ultimului împărat alBizanţului), a preluat în heraldică vulturul bicefal ca simbol Bizanţului imperial (un capcu privea aţintită către lumea păgână din Asia, iar celălalt către lumea coruptă dinOccident).Aldo Ferrari scrie în lucrarea La Terza Roma că: “utopia neobizantină a lui Leontiev, percepţia sa istorică şi culturală asupra lumii slave şi balcanice se face în numele unui

ideal religios (ortodoxia) şi nu în cel al fraternităţii rasiale, ideal care anima politicaoficială a guvernului rus din vremea sa, politica expansionistă prin excelenţă, de sprijinire necondiţionată, diplomatică şi militară, pentru revendicările popoarelor slaveoprimate de otomani (sârbi şi bulgari).”Pentru Leontiev contează solidaritatea confesională a popoarelor slave, panslavismulmediatic al acestuia fiind unul spiritual-ortodox şi nu politico-rasial. Un alt teoretician panortodox, V. Soloviov, consideră că primatul confesional în reuniunea religioasă aslavităţii influenţează proiectul politic expansionist.GEOPOLITICA MARXISTĂPuternic influenţat de Marea Revoluţie Socialistă, G.V. Pelkhanov (1856-1918), areabordări marxiste, explicând evoluţia istorică a unui stat prin cadrul geografic unde se

manifestă.Un alt reprezentant al acestei abordări a fost Piotr Kropotskine, continuat de Baransky şiKolosovsky. Conform acestor teoreticieni marxişti, fiecare etapă are ca scop dezvoltareaindustriei în zone vide, iar strategia militară este cea care „modelează ” noua geografie astatului.TEORIA SUVERANITĂŢII LIMITATEÎntr-un discurs ţinut la Varşovia, în anul 1969, Brejnev a reiterat doctrina suveranităţiilimitate, în care statele socialiste trebuiau să se supună legilor generale ale marxism-leninismului. Orice abatere de la dogmă era „corectată ” prin toate mijloacele, inclusiv prin forţă armată.TEORIA IEŞIRII LA MARE

Amiralul rus Gorshkov a abordat şi probleme de geopolitică, citându-i pe Marx, Engels şiLenin în susţinerea tezelor sale cu privire la necesitatea unei prezenţe sovietice în Africaşi în America Latină.Subordonarea ideologică a unor state islamice din Africa are urmări catastrofale în perioada următoare destrămării URSS, care a lăsat răni doctrinar-ideologice adânci înspaţiul african. Revoltele şi mişcările sociale sunt de sorginte ideologică, iar odată cu prăbuşirea spaţiului comunist forţele paramilitare şi grupările ideologice nu au mai beneficiat de finanţare. În acest context mişcările de eliberare naţională şi facţiunile



politice au creat un haos în majoritatea statelor africane. Lipsite de sprijinul URSS, mareamajoritate a statelor africane au devenit anarhice sau au acceptat conduceri dictatorial-totalitariste, care au generat crize umanitare pe fondul lipsurilor alimentare, asubdezvoltării economice şi a adâncirii crizelor etnico-religioase.TEORIA EURASIANISMULUI

Geopolitica rusă, orientată spre eurasianism, a promovat şi promovează nostalgiaimperială în încercarea de a convinge elita politică mondială actuală că destinul Rusieieste acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu” prin readucerea în sfera sa de influenţăstrategică, politică şi economică a spaţiilor eurasiatice pierdute în anumite perioadeistorice.Teoria eurasianismului a afectat stabilitatea unor state din zona asiatică. Printre victimeleacestei teorii se află Afganistanul, destabilizat şi în prezent. Ieşirea la mare a fostei URSS prevedea destabilizarea Afganistanului (care nu a reuşit în totalitate, datorită intervenţieişi susţinerii occidentale) şi a Pakistanului (care nu a putut fi pusă în practică deoarece aavut loc disoluţia URSS). Încercarea de reconstituire a Marelui Spaţiu s-a făcut cu forţaarmelor, dar a fost un fiasco pentru URSS.

PASIONARISMUL EURASIATICLev Nicolaevici Gumiliov a dezvoltat teoria etnogenezei ciclurilor etnice, fiind inspiratde teoriile emise de către Ratzel, Kjellen şi Haushofer.Studiile sale privind evoluţiile etnice ale popoarelor nomade şi din stepele Eurasiei, auconturat o viziune nouă a istoriei politice a Orientului eurasiatic. În concepţia sa, Orientuleurasiatic reprezintă un centru independent şi dinamic în etnogeneza, cultura şimultitudinea ethos-urilor, cu manifestări multidimensionale în dezvoltările istoriceulterioare. Aceste evoluţii au avut la bază un „impuls pasionar”, manifestat prin exploziasincronă inexplicabilă a energiei biologice şi spirituale, într-un proces dinamic unic aletnogenezei acestui areal.Alexandr Dughin concluzionează eurasianismul lui Gumilov, astfel:

- Eurasia reprezintă arealul de reală valoare al etnogenezei şi culturo-genezei,- sinteza geopolitică a silvo-stepei - care reprezintă baza statalităţii velico-ruse - esterealitatea cheie pentru controlul cultural-strategic asupra Asiei şi Europei de Est- civilizaţia occidentală - ca un conglomerat de etnosuri „himerice” - se află în ultimaetapă a etnogenezei.STRATEGIA STATULUI PENTRU APĂRAREA ŞI REALIZAREAINTERESELOR NAŢIONALE ÎN OCEANUL PLANETAR Noile condiţii geostrategice şi geopolitice au generat preocupări majore pentru FederaţiaRusă carea ratificat Convenţia ONU asupra Dreptului Mării, în 1997. De asemenea, în1998 a fost aprobat programul federal “Oceanele Lumii”, iar în 2001“Doctrina Navală a Federaţiei Ruse până în anul 2020”, autorul acestei doctrine fiind amiralul Kuroiedov.

La baza acestei doctrine, care face referire la întreaga activitate navală a Rusiei (militară,de grăniceri, civilă, industrie şi construcţii navale, cercetare ştiinţifică în domeniu, etc.),stau decretul prezidenţial “Despre o activitate maritimă avansată” şi rezoluţiaGuvernului Federaţiei Ruse “Despre măsurile de îmbunătăţire a activităţii maritime încadrul Federaţiei Ruse”.Doctrina maritimă a Federaţiei Ruse



În anul 2000, amiralul Kuroiedov publica un articol prin care anunţa „naşterea” noiidoctrine maritime a Rusiei: “secolul următor va fi secolul oceanelor lumii şi Rusia esteobligată să fie pregătită în acest sens”.Doctrina maritimă a Federaţiei Ruse este definită ca “documentul de bază caredetermină

politica de stat a Federaţiei Ruse în domeniul studierii şi întrebuinţării Oceanului Planetar în interesul securităţii, stabilităţii şi dezvoltării economice şi sociale ale statului”.În a doua parte a doctrinei, sunt stabilite interesele naţionale ale Federaţiei Ruse înOceanul Planetar, scopurile şi principiile politicii navale a statului unde, de remarcat estefaptul că unul dintre principii este “deţinerea potenţialului militar naval necesar şi folosirea eficientă în caz de necesităţi, pentru susţinerea prin intermediul forţei aactivităţii navale a statului”.Partea a treia a doctrinei face referire la activitatea navală militară menţionându-se că“activitatea militară navală a Federaţiei Ruse este activitatea statului pentru studierea şi folosirea Oceanului Planetar în interesul apărării securităţii ţării prin intermediul

potenţialului naval militar al statului”, iar “Flota Militară este componenta principală a potenţialului naval militar al statului şi unul din factorii de politică externă, destinat asigurării protecţiei intereselor Federaţiei Ruse şi aliaţilor acesteia, pe întreg Oceanul Planetar, prin metode militare”, precum şi “de demonstrare a puterii maritime a statului pe întreg Oceanul Planetar.”101În concepţia amiralităţii ruse zonele strategice maritime de interes geopolitic suntOceanul Atlantic, Oceanul Arctic, Oceanul Pacific, Marea Caspică şi Oceanul Indian.Miza geopolitică a Oceanului Atlantic este abordată prin prisma “presiunii politice,economice şi militare exercitate de către ţările membre NATO şi avansării acestui bloc spre Orient, fapt ce conduce la diminuarea posibilităţilor Federaţiei Ruse de a-şiîndeplini dezideratele sale navale.”

Pentru Marea Neagră şi Marea Azov sunt stipulate trei obiective prioritare dintre care sedetaşează cel referitor la “reînnoirea comunicaţiilor maritime şi fluviale, modernizarea şidezvoltarea infrastructurii litorale şi portuare” precum şi cel referitor la “perfecţionareabazei juridice a activităţii flotei Federaţiei Ruse din Marea Neagră de pe teritoriul Ucrainei prin păstrarea oraşului Sevastopol în calitate de bază principală.În ceea ce priveşte Marea Mediterană important este de reţinut obiectivul care se referă la“asigurarea potenţialului militar naval necesar al Federaţiei Ruse în regiune.”Doctrina subliniază complementaritatea politicii navale în regiunea Atlantică cu cea dinregiunea Arctică, căreia i se acordă o importanţă deosebită din următoarele considerente:- asigură ieşirea liberă a flotei ruse în Oceanul Atlantic prin aşa numita “Cale Maritimă de Nord”;

- rolul hotărâtor al flotei de nord pentru apărarea intereselor Federaţiei Ruse (aici suntconcentrate principalele platforme nucleare ale Forţelor Navale ale Federaţiei Ruse,având ca emblemă submarinele nucleare);- asigură accesul la resurse extrem de importante (minerale, piscicole etc.).În cazul Oceanului Pacific, deoarece galeria actorilor geopolitici cu pretenţii se măreşte prin apariţia şi dezvoltarea unor puteri navale ca Japonia, China, Australia, Pakistan,India, Indonezia, interesele Federaţiei Ruse în zonă au devenit pregnante, date fiind:



- resursele colosale, îndeosebi în zona economică exclusivă şi în platoul continental, alelitoralulului Federaţiei Ruse la Oceanul Pacific;- potenţialul de dezvoltare a condiţiilor de andocare a forţelor navale militare şi a navelor de cercetare marină;- necesitatea intensificării activităţii navale în mările Japoniei, Barents, Ohotsk, precum şi

în nordul Oceanului Pacific şi estul Oceanului Arctic, cu scopul menţinerii accesului la“Calea Maritimă de Nord”.Doctrina maritimă vizează şi Marea Caspică, în bazinul căreia este concentrat un imensvolum de resurse minerale şi biologice, obiective urmărite fiind:- determinarea elementelor favorabile din dreptul internaţional, astfel încât FederaţiaRusă să poată folosi cât mai mult din resursele din zonă;- reînnoirea căilor maritime şi combinate (fluvial-maritime) tradiţionale;- crearea condiţiilor necesare pentru dislocarea şi folosirea în zonă a potenţialului maritimoptim al Federaţiei Ruse;- împiedicarea eliminării flotei ruse de pe piaţa maritimă de transport din zonă;- reorganizarea legăturii pe căile de comunicaţii către bazinul mediteranean şi cel baltic;

- dezvoltarea şi reconstrucţia porturilor din zonă.În ceea ce priveşte Oceanul Indian, obiectivele cuprinse în doctrină sunt:- desfăşurarea cursului optim de transformare a Oceanului Indian în zonă a păcii şistabilităţii şi asigurarea prezenţei periodice a forţei militare maritime a Federaţiei Ruse înregiune;- desfăşurarea cercetărilor ştiinţifice în Antarctica, ca element principal al politicii de stat,îndreptată spre păstrarea şi întărirea poziţiilor Federaţiei Ruse în regiune.

ŞCO ALA GEOPOLITICĂ ROMÂNEASCĂ

SIMION MEHEDINŢI

Şcoala geografică românească a fost fondată de Simion Mehedinţi care s-a situat în ariade interferenţă a geografiei cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriuluniversalităţii istoriei cu cel al organicităţii geopolitice şi etnologice a popoarelor. Potrivitteoriei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să ţină cont de dinamica spaţiilor şi de dinamica popoarelor.Tema centrală dezvoltată de Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cuvecinătăţile sale, considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto-baltic,strâmtorile ponto-mediteraneene, Dunărea şi Carpaţi. Ulterior, îşi va centra demersulgeopolitic pe argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor care, spre deosebire de vecini „n-a cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşteîn prezent”.

MIHAIL POPA VEREŞMihail Popa Vereş a adus în discuţie unitatea pământului românesc, din punct de vedereeconomic, punând în centrul atenţiei sistemul de comunicaţii, ca factor determinant înviaţa economică şi socială a statului.Discursul său geopolitic pornea de la teza lui Karl Haushofer care susţinea că graniţeleunui stat sunt viabile numai atunci când acestea sunt în concordanţă cu „energiile vitaleale neamului respectiv”, deci când funcţiunile respectivei entităţi spaţiale pot fiîndeplinite. Ideea fundamentală a viziunii geopolitice a lui Mihail Popa Vereş este



concepţia acestuia despre cele două sensuri ale geopoliticii: obiectivă (descriptivă), care porneşte de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice etc.)cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica internă şi internaţională a unuistat şi subiectivă (militantă), care porneşte de la orientarea politică a statului ca urmare aintereselor vitale ale unui popor.

NICOLAE IORGAGeopolitica românească interbelică, prin vocea lui Nicolae Iorga , s-a constituit într-oripostă la abordările şcolii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzelşi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera ştiinţei, transformându-se înideologie. Astfel, încă din 1917, în prelegerile susţinute la Iaşi, intitulate Cugetare şi faptă germană (reeditate în preajma celui de-al Doilea Război Mondial), precum şi în prelegerile sale de la Academia de Comerţ, intitulate Îndreptări noi în concepţia epociimoderne, sau în cele ţinute la Universitatea din Bucureşti, Dezvoltarea imperialismuluicontemporan, Nicolae Iorga face un amplu rechizitoriu împotriva „ falsei concepţiinaţionale”, promovată de protagoniştii şcolii geopolitice germane care alocau exclusivspiritului germanic „iniţiativa creatoare” sau „ spontaneitatea revoluţionară ” care

impuneau „viitorul civilizaţiei”. Aceste polemici au fost preluate în cursurile saleintitulate Chestiunea Rinului (1912); Chestiunea Dunării (1913); Chestiunea Oceanelor (1919); în cursul de Istorie Universală (1933-1934), dar mai ales în cel ţinut în 1938, laVălenii de Munte: Hotare şi spaţii naţionale: „Care este ideea ce trebuie combătută nunumai ca tulburătoare a păcii, ci şi ca o idee ce ameninţă civilizaţia... E ideea necesităţiide spaţiu pentru o naţiune, ideea de Raum, cum spun germanii.”Fundamentul întregului demers geopolitic al lui Nicolae Iorga constă în Teoria vitalităţii popoarelor , prin care acesta scoate în evidenţă rolul culturii şi religiei ca factori derezistenţă la agresiunea armată. Astfel, dimensiunea spirituală a unui popor reprezintăfactorul determinant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind despre „ frontiereculturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”, în cursul Afirmarea vitalităţii româneşti,

ţinut la Vălenii de Munte (1939-1940).ALEXANDRU DIMITRESCU-ALDEMÎn pofida formaţiei sale de geomorfolog şi a scurtei activităţi ştiinţifice, ca urmare adispariţiei premature, este autorul unor contribuţii cartografice mai puţin cunoscute, însăde o mare importanţă pentru radiografia structurii etnice a teritoriilor româneşti lacumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea.24

CONSTANTIN BRĂTESCUÎntr-o comunicare susţinută în Şedinţa din 14 iunie 1941 a Societăţii Regale Române deGeografie de la Fundaţia „Carol I”, în prezenţa Regelui Mihai I, Constantin Brătescuevidenţia, pe lângă particularităţile fizico-geografice, rolul geopolitic al Văii Nistrului dediscordanţă etnică şi culturală, de hotar răsăritean al României”.25

VINTILĂ MIHĂILESCUVintilă Mihăilescu a pus în centrul preocupărilor sale geopolitice rolul României derăspântie geografică şi geopolitică, precum şi capacitatea sa de absorbţie, atenuare şineutralizare a conflictelor. Vintilă Mihăilescu face referire la statutul european al24 Infiltraţiuni străine în masa neamului românesc peste Carpaţi, Răspândirea neamului românesc pesteCarpaţi, Infiltraţiuni străine în Bucovina, Răspândirea neamului românesc în Bucovina, Harta proporţionalităţii elementului mozaic în România după datele recensământului din dec. 1899, Harta proporţionalităţii elementului catolico-protestant după datele recensământului din dec. 1899.25 Unitatea şi individualitatea fizică a pământului românesc, 1943, Biblioteca informativă a SRRG



României: „linişte în această parte a Europei a fost numai atunci când între imperiile dinest, vest şi sud s-a intercalat un puternic stat carpatic”26, punct de vedere fusese dejaexprimat şi de Mihai David, în lucrarea Consideraţii geopolitice asupra Statului Român(1939). Vintilă Mihăilescu vorbeşte despre frontiere pacifiste şi frontiere conflictuale,susţinând teza efectelor difuze ale deplasărilor de frontieră.

SABIN MANUILĂPrin dubla sa formaţie (demograf şi statistician), Sabin Manuilă aduce în discuţieraporturile demografice rural-urban, ca factor determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este determinantă pentrustabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente etnice alogene.Analizând structura etnică, în funcţie de mediile de rezidenţă, Sabin Manuilă ajunge laconcluzia că: „dacă o etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unuiteritoriu, dar este repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai important ”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celeimaghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din Basarabia.GHEORGHE I. BRĂTIANU

Istoric de formaţie, Gheorghe I. Brătianu a susţinut continuitatea poporului român înspaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabiasunt reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic, acestaînscriindu-se în constelaţia luminoasă de savanţi şi politicieni patrioţi, ce legitimeazăidentitatea etnică şi culturală a poporului român.27 Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, fără de care nici onaţiune nu-şi poate menţine existenţa, nu-şi poate îndeplini „nici misiunea sa istorică,nici posibilităţile care alcătuiesc destinul ei”. Gheorghe I. Brătianu face diferenţiere întrespaţiul etnic, teritoriul naţional şi spaţiul de securitate, existând atât spaţii etniceromâneşti care nu aparţin spaţiului de securitate (cazul românilor din Peninsula Balcanicăsau al celor de la est de Bug), cât şi spaţii care deşi nu intră în spaţiul etnic, intră totuşi

imperativ în spaţiul de securitate (de exemplu, zona Harghita - Covasna, cu populaţie predominant maghiară).În opera geopolitică a lui Gheorghe I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor trei componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră:„munţii ocupaţi şi marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională... Marea liberă şimunţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiu vital, dar condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre”. În viziunea sa, există două poziţiigeopolitice cheie, pe care România trebuie să le includă obligatoriu în calculele eistrategice: sistemul de strâmtori Bosfor-Dardanele şi Crimeea, ca un „avanpost ” peste totcomplexul maritim al Mării Negre.28

ION CONEA

Ion Conea este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii româneşti, ce a formulat oconcepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe, corelând naşterea geopoliticii cu ceea cenumim astăzi procesul globalizării; cu permanentul proces de îngustare a frontierelor,acestea devenind în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală,

26 Frontul carpatic apusean, Geopolitica şi Geoistoria, nr.I, 1, 1941 şi Buletinul Societăţii Regale Românede Geografie, nr.LXI, 194227 O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940).28 Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană



nişte linii simbolice. În consecinţă, afirmă Ion Conea, geopolitica studiază jocul politicdintre state, respectiv mediul politic planetar , fiind practic o geografie aplicată .29

În studiile sale, axate îndeosebi pe spaţiul montan carpatic, Ion Conea combate teza„hotarelor naturale”, arătând că nici munţii şi nici fluviile nu despart, ci mai curândunesc. Conform acestuia, munţii au rolul de conservator, de păstrător al elementului

naţional, în vreme ce mările şi stepele sunt artizanii schimbului inter-cultural, al„nivelării” civilizaţiilor.30 Preluând ideea lui Kjellen cu privire la termenul de kernland , Ion Conea analizeazăRomânia din acest punct de vedere, afirmând că, în România Mare, Transilvaniaîndeplineşte rolul unei piese de centru vital, acel mittelpunkt de care vorbea Ratzel, deunde pornesc pulsarii unei ţări. Dacă Transilvania reprezintă inima, acel sâmbure de careo ţară nu poate fi despărţită, Carpaţii sunt coloana vertebrală a pământului şi poporuluiromân. Pornind de la „teoria spaţiului vital” a lui Friedrich Ratzel, Ion Conea considerăTransilvania nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil mittelpunkt al României,subliniind că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de Dunăre, avândca nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei.31

În acest context, Ion Conea combate cu argumente istorice, toponimice şi documentareteoria maghiară promovată de Iancso Benedek, potrivit căreia ponderea majoritară aromânilor din Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din Principatele române, însecolele XVII-XVIII, demonstrând că „în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara deroire etnică în jur, a fost Transilvania, împreună cu centura ei de munţi, dealuri şidepresiuni”.32

Poziţia geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică şi teritorială a României suntlarg reprezentate în opera lui Conea, fiind minuţios argumentate pe baze istorice şitoponimice.33

Nicolae Alexandru Rădulescu Nicolae Alexandru Rădulescu analizează poziţia geostrategică a României pornind de la

statutul geopolitic al Dunării de „drum” fluvial, graniţă între Europa central - orientală şiEuropa balcanică, element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivădin demersul său geopolitic, sintetizată în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942)este că „navigaţia pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele încare ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”.Preluând şi argumentând opiniile contemporanilor săi, atât din mediul geografic francez( Jacques Ancel, Emmanuel de Martonne), cât şi din cel german (Giselher Wirsing ) sauslav ( Jovan Cvijič ), N. Al. Rădulescu demonstrează, într-un amplu studiu consacrat poziţiei geopolitice a României, apartenenţa ţării noastre la spaţiul central-european, faptargumentat prin convergenţa dintre elementele fizico-geografice (situarea în nordul

Dunării, considerată ca principalul element de discontinuitate dintre Europa Centrală şicea Balcanică), economico-sociale (gravitarea fluxurilor comerciale şi economice, prin

29 Geopolitica, o ştiinţă nouă, Sociologie Românească, an II, nr.9-10, 193730 Destinul istoric al Carpaţilor, 1937, Carpaţii, hotar natural ? 1942, Spaţiul geografic românesc, 194431 Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, 1941, Cu privire la teritoriul nucleu de formare a poporului român, 196732 “Tota Transilvania ad nos venit” (sau Cât valorează teoria lui Iancso Benedek), 194233 Actualele frontiere româneşti, biruinţa geografiei asupra istoriei,1938, Unitatea geopolitică a StatuluiRomân, 1940, 1942, O poziţie geopolitică, 1944



intermediul aceleiaşi axe fluviale către centrul continentului) şi etno-culturale (Dunăreaeste limita dintre domeniul slav, balcanic şi cel romanic din Europa centrală şi de vest,limita de sud a colonizărilor germane şi limita de nord a răspândirii culturii islamice).34

Unitatea fizică, umană şi economică a pământului românesc este argumentată şi prindispunerea radiar-concentrică a reţelei hidrografice, având în întregime surse carpatice

(ţară carpatică), colectori secundari marginali şi cu un singur colector principal, Dunărea(ţară dunăreană). Concluziile sale geopolitice au fost expuse în lucrarea Unitateaantropogeografică a României, ca parte a unui volum colectiv intitulat Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (1943).Victor TufescuVictor Tufescu a analizat poziţia geopolitică a României prin prisma reţelelor economicecontinentale, respectiv a plasamentului economic al ţării în raport cu relaţia Europa -Asia. Situarea României pe drumul comercial ce leagă Europa Occidentală de Indiaconstituie o premisă a dezvoltării infrastructurii şi a sporirii rolului geopolitic pe care-l poate juca ţara noastră în această parte a continentului. Este şi motivul pentru care CarolI, cel dintâi care a înţeles şi a dedicat întreaga sa activitate valorificării enormelor

avantaje ce decurg din această poziţie geostrategică a comandat construirea Podului de laCernavodă, pe atunci cel mai lung pod din lume şi tot în acest scop a fost extins şimodernizat Portul Constanţa.Geograful român sesizează, întocmai ca Simion Mehedinţi, necesitatea şi tendinţa„europenizării” acestei părţi a continentului ca urmare a epuizării resurselor de materii prime din Europa Centrală şi de Vest şi a potenţialului natural şi uman al lumii slave. Înlucrarea Funcţiunile economice ale României (1943), Victor Tufescu distinge trei vectoride dezvoltare social-economică a României: rolul de producătoare de materii prime(agricole şi miniere); avantajele ce decurg din funcţia sa de piaţă pentru anumite produseşi nu în ultimul rând poziţia sa ca zonă de tranzit între spaţii economice diferite.Anton Golopenţia

Sociolog de formaţie, Anton Golopenţia este unul dintre fondatorii şcolii româneşti degeopolitică. În analizele sale, Golopenţia a pornit de la distincţia dintre frontiereleetnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu, dintre realităţile din teren şirezultatele decise în urma negocierilor politice. În acest context Golopenţia vorbeştedespre „ forme fără fond ”, respectiv despre acele entităţi statale care nu se sprijină pe ocomponentă etnică corespunzătoare şi ale căror graniţe sunt trasate necorespunzător înraport de factorul etnic. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări bio-politiceungureşti (1942) în care Anton Golopenţia preia şi analizează tezele ideologice pe bazacărora se clădise politica maghiară de până atunci, teze expuse de Andrei Korporany înlucrarea „ Ne trebuiesc douăzeci de milioane de unguri”, editată în 1941 de Institutulmaghiar de politică externă.

Cele două direcţii fundamentale pe care este structurată opera geopolitică a lui AntonGolopenţia urmăresc rolul esenţial al componentei demografice în procesele de deplasarea frontierelor, respectiv pericolul potenţial generat de aceste „ forme fără fond ”, artificiale prin esenţă, care pot declanşa conflicte neaşteptate.

34 Poziţia geopolitică a României, Revista Geografică Română, I, 1, Cartea Românească, Cluj, 1938.



Între anii 1941 şi 1944, Anton Golopenţia a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într-o acţiunede identificare a românilor de la est de Bug.35

ROMULUS SEIŞANUPrincipiul naţionalităţilor a fost ilustrat în geopolitica românească interbelică de către

Romulus Seişanu. De formaţie jurist, acesta a fost călăuzit în lucrările sale de faptul că principiul naţionalităţilor este un principiu moral şi de drept, cel mai important în dreptulinternaţional, care a provocat profunde schimbări juridice şi teritoriale în Europa. Autorula pus la baza principiului naţionalităţilor dreptul istoric, principiul legitimităţii, principiulechilibrului static, principiul egalităţii raselor şi al naţiunilor şi principiul superiorităţiistatelor asupra naţionalităţilor şi naţiunilor, principii pe care se sprijină întregul săudemers geopolitic.36

Romulus Seişanu a pornit de la observaţia că limitele blocului etnic românesc nu suntlimite naturale, geografia etnică fiind rezultatul unui relativ echilibru între forţele deexpansiune ale diferitelor popoare. Concluzia care străbate întreaga sa operă geopoliticăeste că „naţionalitatea este o realitate, pe când internaţionalitatea este o formulă ”.

Seişanu este şi autorul unui atlas complex (istoric, geopolitic, etnografic şi economic), oilustrare cartografică a României interbelice.37

35 Românii de la est de Bug, vol. I - II, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 200636 Principiul naţionalităţilor, Edit. Albatros, Bucureşti, 199637 România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Edit. Asociaţiei pentru Educaţie Democratică,Bucureşti, 2000

curs gepolitica

Documents