~ 1 ~

UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ”ANDREI ȘAGUNA”

DIN SIBIU

CURS LA

ISTORIA ȘI FILOZOFIA RELIGIILOR

ANUL IV SEM. II

(Lect. Dr. Alina Pătru)

SIBIU, 2013

~ 2 ~

ISLAMUL

1. CARACTERISTICI GENERALE

Islamul este o religie a monoteismului absolut, așadar una care pune în centru

sacrul unic personal.

O simplificare este adusă modului în care este înțeles Dumnezeu. În epocă se punea

întrebarea: este sacrul monoteist sau politeist? Sau undeva la mijloc precum îl înțelegeau

diferitele forme religioase ale acelui timp? Islamul aduce aici o simplificare absolută, nu există

nici un fel de pluralitate, Dumnezeu este bun și este unul pentru toți, e unul, e singur, este

simplu.

Din punctul de vedere al iconomiei divine avem din nou o mare simplificare pentru

că în religiile care pornesc de la ideea libertății și a responsabilității personale, lucrurile pot

părea a fi foarte complicate atunci când oamenii își pun problema ce vrea Dumnezeu de la ei.

Islamul înseamnă atât supunere cât și pace, acea supunere care îți aduce pacea, dacă te supui

voii lui Dumnezeu, o îndeplinești întocmai, obții tot ce îți este necesar, toată pacea și toate

bunurile de care ai nevoie pentru o viață cât de cât tihnită pe acest tărâm.

Din punct de vedere al mesajului este tot simplu, spre exemplu în creștinism avem

patru evanghelii, între care există diferențe, iar mesajul pare a fi prea complex. În islam există

un singur Coran, despre care se spune că l-a dictat Dumnezeu direct, astfel încât să nu mai

existe probleme de interpretare și de armonizare a unor texte aparent diferite.

Sunt mulți care se convertesc la islam și tocmai pentru simplificarea aceasta a

mesajului face să aibă o existență fără bătăi de cap, oamenilor le place, multora le place așa să

știe mai clar, să fie mai simplu ceea ce are de făcut și atunci toată viața se simplifică.

Islamul este o religie care se naște după creștinism, cu o structură simplificată față

de a creștinismului, astfel încât până în ziua de azi ridică probleme serioase de teologia

religiilor: care au fost de fapt planurile lui Dumnezeu atunci când o religie ca aceasta s-a

răspândit și s-a impus, rămânând până astăzi?

Din punct de vedere teologic, islamul nu este o religie cu un grad ridicat de

originalitate. Monoteismul absolut a mai existat și înainte de islam. În privința iconomiei

divine, a relației dintre sacru și creatural, elementele de originalitate ale islamului ar fi:

Islamul susține că în cazul lor Dumnezeu însuși, văzând că oamenii pervertesc toate

revelațiile, a dictat cuvânt cu cuvânt Coranul. Mai exact Mohamed l-a memorat, deoarece nu

~ 3 ~

știa să scrie, nici să citească și l-a dictat la fel, cuvânt cu cuvânt. Coranul este împărțit în sure,

adică în capitole.

Un alt elementul de originalitate al islamului este ideea că Dumnezeu a vorbit de-a

lungul timpului prin diferiți profeți, care toți au adus același mesaj pur și identic de la

Dumnezeu. În timp însă, oamenii au pervertit mesajul fiecăruia dintre profeți, ajungând la o

practică religioasă deteriorată. Astfel se explică (susțin ei), de exemplu apariția a patru

evanghelii, a patru versiuni diferite ale aceluiași adevăr. Când vorbesc despre profeți se referă,

printre alții, la Adam, Noe, Avraam, Moise, David, Ioan Botezătorul, Iisus, și ultimul este

Mohamed. Evreii și creștinii sunt astfel primitorii revelațiilor lui Dumnezeu, doar că nu au

păstrat mesajul Său în formă pură. Revelația făcută lui Mohamed este ultimă și definitivă

deoarece de data aceasta a dictat însuși Dumnezeu.

Recent, în sec. XIX, a apărut o nouă religie și anume religia Bahai care s-a desprins o

din islam, provenită de la Bahaullah, acesta este un profet care a venit cu aceeași idee cu care

a venit și Mohamed și anume că revelația s-a pervertit și Dumnezeu a trebuit să o comunice

încă o dată într-o formă mai clară și mai nobilă și a comunicat-o prin el.

Așadar Bahai este o religie fiică a islamului, este răspândită în toată lumea, are comunități

stabile, sunt și la noi în țară au apărut în anul 1990 primi reprezentanți în București. Sunt prin

toată Asia, sunt în toată America, sunt cam peste tot a devenit deja o religie mondială, aceștia

au încercat inițial să fie un fel de reformă în interiorul islamului. Bahaullah pune astfel sub

semnul întrebării pretențiile islamului de a fi adus revelația ultimă și definitivă.

Coranul este intraductibil, pentru că dacă traduci deja faci o interpretare, deja

modifici un pic sensul cuvintelor, ei mai traduc Coranul și în celelalte limbi, este și în limba

română, dar este tradus numai așa, pentru scopuri didactice, însă dacă dorești să te convertești

la islam trebuie să înveți limba arabă pentru a înțelege Coranul într-un chip cât mai fidel.

Fac o diferență mare între două categorii de practicanți religioși – există pe de o

parte oamenii cărții - care sunt evreii și creștinii, aceștia au primit Revelația, dar în parte au

pervertit-o, deci ei au binele numai că este cu erori, de aceea sunt în mod tradițional tolerați și

chiar protejați de musulmani; și politeiștii sau idolatrii – care sunt ceilalți, aceștia nu au

nimic bun, nu au nici o revelație, și de aceea trebuie convertiți neapărat, iar învățăturile lor

trebuie combătute.

Musulmanii au reținut din Sfânta Scriptură figurile personalităților importante din

Vechiul Testament și din Noul Testament, profeții – ca figuri de persoane care au bineplăcut lui

Dumnezeu. Din N.T. îl recunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos și nașterea Sa feciorelnică, o

~ 4 ~

recunosc pe Maica Domnului, pe cei 12 Apostoli. Însă ceea nu au receptat din creștinism este

dubla natură a Mântuitorului, faptul că este Dumnezeu și om în același timp. Pentru ei este un

om mai special care s-a născut dintr-o fecioară, pentru că așa a vrut Allah, însă nu recunosc

divino-umanitatea Sa, și nici dogma Sfintei Treimi, adică nu recunosc dogmele fundamentale

ale creștinismului.

Toate cele trei religii monoteiste își au rădăcini în Vechiul Testament. În mod special

personalitatea lui Avraam este elementul de legătură între aceste trei religii. Atât evreii, cât și

creștinii și musulmanii se consideră a fi moștenitorii legitimi ai făgăduinței făcute de

Dumnezeu lui Avraam. Evreii consideră că moștenitorul legitim al lui Avraam este Isaac, cătuia

i s-a transmis, conform Cărții Facerii, făgăduința lui Dumnezeu mai departe, ea ajungând să fie

preluată în cele din urmă de fiii lui Iacov, poporul ales. Creștinii cred că adevăratul Urmaș al lui

Avraam este Iisus Hristos (Gal. 3, 16), și că ei sunt moștenitorii lui Avraam, pentru că sunt în

Hristos și pentru că au credința lui Avraam (Rom 4, 16u; Gal. 3, 7). Așadar, creștinii au o

interpretare spirituală, simbolică a descendenței avraamite, dezvoltate de Sf. Apostol Pavel.

Musulmanii preiau de la evrei ideea că ei sunt descendenții trupești ai lui Ismael,

considerat părintele arabilor. În schimb, în privința rolului lui Ismael, Coranul corectează

viziunea Vechiului Testament, pe care o consideră eronată. Coranul precizează că Ismael este

fiul făgăduit de Dumnezeu lui Avraam, că el este primul său născut, că nașterea sa din Agar are

loc ca urmare a unei revelații a lui Allah, iar apoi tot ce se întâmplă cu el în continuare este

expresia voii lui Dumnezeu: Avraam trebuie să se despartă de Agar și Ismael tocmai la Mecca,

pentru că acela este locul cel mai sfânt de pe pământ, Dumnezeu hotărăște ca Ismael să rămână

acolo, iar în cele din urmă Avraam însuși se întoarce la Mecca, unde construiește sanctuarul

Kaaba, locul cel mai sfânt al islamului, împreună cu Ismael.

2. TEMATICA ISLAMULUI

CADRUL ISTORIC AL APARIȚIEI ISLAMULUI

Se naște în Peninsula Arabă în secolul VII – acolo era un spațiu foarte amestecat din

punct de vedere religios, un fel de „Galileea neamurilor”. Erau triburi politeiste, erau și

destul de mulți evrei și erau creștini de multe feluri, dar în general creștini care nu practicau

creștinismul ortodox al Imperiului Bizantin, ci în afara imperiului erau foarte răspândite

ereziile creștine condamnate de sinoadele ecumenice și prin urmare nepermise în interiorul

~ 5 ~

granițelor. Mulți dintre arieni, nestorieni, monofiziți etc. nu au renunțat la convingerile lor o

dată cu ținerea sinodului ecumenic care le condamnă, ci au preferat să părăsească țara

pentru a-și trăi convingerile religioase nestingheriți în continuare. Acest lucru arată că

oamenii respectivi nu fuseseră încă convinși de valoarea argumentelor ortodoxe, și nu voiau

să treacă la ortodoxia de stat numai pentru că se dăduse o lege în acest sens. Era și o

perioadă în care oamenii se aflau într-o căutare religioasă foarte puternică.

Mahomed nu este singurul profet care a activat în Peninsula Arabă, însă numai el a

avut succes, apăreau tot felul de profeți și tot felul de oameni care avuseseră viziuni și care

propuneau o anumită formulă religioasă și care în general era o combinație alcătuită din

religiile care se găseau acolo. Iar islamul nu este decât o combinație alcătuită din religiile pe

care le-a găsit Peninsula Arabă. Mohamed este singurul profet care a avut succes, religia sa

reușind să se răspândească și să fie cunoscută până astăzi.

ÎNTEMEIETOR:

Mahomed este întemeietorul acestei religii. Acesta a trăit între anii 570 (aproximativ) și

632, anul nașterii nu se știe cu exactitate. La vârsta de 40 de ani aproximativ, în anul 610, are

primele revelații, până atunci are un traseu interesant în sensul că devine orfan de ambii

părinți, îl crește un unchi, în cele din urmă e obligat de tânăr să își câștige existența și intră în

slujba unei văduve bogate ca însoțitor de caravane (șiruri de cămile care traversează deșertul).

La vârsta de 25 de ani se căsătorește cu văduva în slujba căruia se afla, aceasta se numea

Khadija (Hadigea) și era cu 15 ani mai în vârstă decât el. Au împreună nouă copii care mor de

mici. La vârsta de 35 de ani Mahomed era deja un om bogat și bătrân care deja se retrage la

pensie.

Mohamed are profunde căutări religioase, iar anii următori îi dedică profundelor sale

căutări religioase (se retrage în peşteri pentru lungi perioade, trăind lupte interioare intense).

Trăind astfel prin peșteri, la un moment dat începe să audă voci şi să aibă viziuni.

Întâmplându-se acest lucru, el crede că a luat-o razna şi vrea să se sinucidă, însă soţia lui îl

opreşte de la acest fapt, încurajându-l să acorde credit propriilor sale viziuni.

Conținutul revelațiilor lui Mahomed este în esență foarte simplu: el are revelația faptului

că există un singur Dumnezeu, că acest Dumnezeu dorește ca oamenii să aibă o singură religie

și să fie uniți într-o singură comunitate a credincioșilor, comunitate numită în arabă umma.

Aceste revelaţii se întâmplau prin 610, când el avea 40 de ani. Revelaţiile se repetă şi el

constată că i se adresează Arhanghelul Gavriil, care îi aduce un mesaj direct de la Allah

~ 6 ~

(Dumnezeu), echivalentul arab al numelui El/Elohim. La îndemnul soţiei, decide să facă

cunoscute aceste revelații, la început în grupuri mai restrânse, în interiorul orașului Mecca,

unde unii sunt de acord cu el, alții nu, însă reușește să atragă un număr redus de adepți. În

primă fază Mohamed credea că Dumnezeu vrea să se descopere prin el numai arabilor, și crede

că religia sa va una destinată arabilor, abia ulterior islamul dobândește pretenții de

universalitate.

Mohamed intră în conflict cu autoritățile orașului Mecca pe baza diversiunilor religioase

care se iscau.

În 619 îi moare soția, apoi se căsătorește cu mai multe soții.

În 622 conflictele cu locuitorii din Mecca devin atât de mari încât Mohamed este nevoit să

emigreze la Medina – oraș în care se va stabili cu adepții. Hijra sau hegira, adică emigrarea la

Medina, constituie actul propriu-zis de naștere al comunității islamice. 622 este anul emigrării

la Medina, conștientizând că sunt o comunitate diferită și că sunt diferiți de cei din jur și din

această pricină anul 622 este considerat anul 0, adică începutul erei islamice.

Musulmanii au un calendar lunar ceea ce înseamnă că anul nu are 365 de zile, deoarece

cele 12 luni durează numai câte 28 - 29 zile. Astfel, anii islamici, având 12x28 zile, sunt mai

scurți decât anii solari pe care îi avem noi. Diferența față de anul solar nu se recuperează. Astfel

din punct de vedere musulman, în prezent sunt în anul 1433.

Au loc o serie de conflicte sângeroase între orașele Mecca și Medina (care susținea pe

Mohamed). În cele din urmă în anul 630 Mohamed intră victorios în Mecca, în momentul

respectiv Mahomed decide ca pentru orice musulman este obligatoriu să ajungă o dată în viață

la Mecca.

Faptul pentru care Mohamed era atras atât de mult la Mecca era un sanctuar cubic

denumit piatra Kaaba. Acesta era un sanctuar preislamic dedicat zeităților politeiste ale

arabilor. Mahomed consideră că este dedicat numai lui Allah, că a fost construit de însuși

Avraam împreună cu fiul său Ismael, la indicațiile precise ale lui Dumnezeu, iar ulterior a fost

pervertit. Mahomed îl curăță de statuile zeilor care erau în el și îl face un sanctuar al

Dumnezeului unic.

La început direcția de rugăciune a musulmanilor era către Ierusalim, care era considerat

orașul cel mai sfânt, în momentul în care se mută la Medina, Mahomed primește o revelație, și

anume că trebuie să se roage spre Mecca, și din acel moment piatra Kaaba devine obiectul cel

mai sacru pentru toți musulmanii, devine centrul universului, locul de maximă întâlnire dintre

om și Dumnezeu (Allah).

~ 7 ~

Piatra Kaaba - este un fel de sanctuar păgân pre-islamic în care erau venerați zeii păgâni,

Mahomed susține că această piatră a fost construită de Avraam cu fiul său Ismail ca pe un

templu al lui Dumnezeu, adică lui Mohamed i s-ar fi revelat faptul că este un loc pe care și l-a

ales Allah însuși ca să fie centrul lumii, despre acest fapt istoricii nu pot să spună decât faptul

că este un sanctuar păgân care a existat înainte de Mahomed și unde se aduceau jertfe

zeităților păgâne.

Se disting 2 perioade în viaţa lui Mahomed:

Meccană

Medineză

În prima perioadă, era un simplu organ al revelaţiei, fără a avea un rol politic deosebit. În

această perioadă, scrierile prezintă conţinut teologic.

În perioada a 2-a, el are o funcţie politică (imam = rol de primitor al revelaţiei; calif =

conducător religios şi politic). Surele (scrierile) din această perioadă cuprind mai multe referiri

la aspecte de organizare ale ummei.

În Coran este menționat în dreptul fiecărei sure (capitol) dacă este meccană sau

medineză. La cele meccane se constată un conținut teologic mai pronunțat, adică în perioadele

meccane surele au un conținut dogmatic, Mahomed era preocupat de aspecte strict despre

credință. În perioada medineză este preocupat mai mult de dreptul bisericesc adică de

administrație și organizare și atunci surele nu mai au atunci aceeași valoare teologică, dar sunt

despre regulile practice. Aceste reguli sunt date de anumite revelații spontane ale lui Mohamed

ex.: Cineva vine la Mohamed și îi spune că soția sa preferată Aisha (una din cele 9 pe care se

spune că le-ar fi avut după moartea celei dintâi) îl înșeală cu altcineva, atunci el are o revelație

spontană și spune că astfel de vești nu sunt valabile numai dacă sunt susținute de patru

martori, care pot dovedi că i-au prins în flagrant.

În anul 632 acest lider religios moare subit, nelăsând nici un fel de informație despre felul

în care trebuie să continue lucrurile, faptul că nu lasă asemenea precizări duce la disensiuni în

sânul comunității musulmane, în sensul că unii sunt de părere că revelațiile pot să mai

continue, dar numai pe linia descendenței directe a lui Mohamed, adică în familie, și ceilalți

sunt de părere că doar funcția de calif, adică de organizator și administrator, poate să continue

adică următorul șef al comunității.

Se pune problema dacă poate să fie în același timp și imam, sau va fi doar calif, asta îi

separă până astăzi pe musulmani în două grupări principale pe de o parte sunniții, care

consideră că numai califatul se păstrează mai departe și anume primul calif după moartea lui

~ 8 ~

Mohamed va fi generalul său Abu-Bakr, iar șiiți consideră că și funcția de imam poate fi dusă

mai departe, dar numai în familie și atunci își aleg conducător pe ginerele lui Mohamed care se

numea Ali. Aceasta duce la prima sciziune în interiorul comunității musulmane, care durează

până astăzi. În prezent șiiți ocupă spațiul țării Iran, iar sunniți sunt în general cam peste tot în

rest, adică ei sunt mult mai mulți, cei mai mulți musulmani sunt sunniți, între timp au apărut și

alte grupări și subgrupări. În orice caz ramura principală a islamului a rămas cea sunnită

până azi.

Șiiții au avut pe linia lui Ali descendentul lui Mohamed un număr de 12 imami, au fost

mereu conflicte între ei, acești imami au încercat tot timpul să devină califi, adică conducători

ai întregii comunități musulmane, dar nu s-a întâmplat aceasta deoarece au biruit sunniții. În

cele din urmă al XII-lea imam a dispărut în chip misterios, nu se știe dacă a murit sau nu, în

orice caz este așteptat să vină. Pentru șiiți acest al XII-lea imam este așteptat să vină cândva la

sfârșitul timpurilor ca o venire eshatologică. Pe când la ceilalți, adică la sunniți, se păstrează

doar instituția califatului, iar pentru că ei sunt majoritari în general când se vorbește despre

musulmani se face referire la aceștia.

RĂSPÂNDIREA ISLAMULUI

Spre sfârșitul vieții lui Mohamed apare ideea că islamul trebuie făcut cunoscut în primul

rând tuturor celor din Arabia. Mohamed moare în 632, iar la numai 100 de ani după aceasta

adică în 732, musulmanii au deja un imperiu care ajunsese la granițele Franței. În acest secol ei

reușesc să cucerească tot nordul Africii, Spania, și să ajungă până la m-ții Pirinei, adică la

granița cu Franța, iar aici se opresc. Această performanță se datorează unor mulțimi de factori.

Ei cuceresc la început provinciile de margine ale Imperiului Bizantin, acestea erau mai ușor de

cucerit pentru că nici populația nu se împotrivea cu vehemență, deoarece Împăratul Iustinian îi

înrobea cu taxe foarte mari pentru împodobirea capitalei Constantinopol. Când vin arabii, care

propun o religie asemănătoare cu cea a imperiului Bizantin, diferența dintre cele două constă

în faptul că islamul nu recunoaște Sf Treime și divino-umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos,

dar în rest se inspiră masiv din creștinism, era considerată de creștini de atunci ca o formă de

arianism, creștinii din aceste provincii îi primesc cu brațele deschise, ca pe niște eliberatori.

Prima provincie cucerită este Egiptul, aici creștinii sunt majoritari copți și au tendințe

centrifuge față de Constantinopol. Apoi sunt cucerite zona Cartaginei, Tunisia, Maroc, unde

supraviețuiesc credințe dochte, gnostice, pelagianiste, iar în cele din urmă musulmanii trec în

~ 9 ~

Spania unde erau încă mulți arieni. Aceste cuceriri facile îi întăresc pe musulmani în

convingerea că Dumnezeu este de partea lor, că ei au credința adevărată. Unde li se opune

rezistență se opresc, de ex. Imperiul Franc (viitorul Imperiu Carolingian) se opune pretențiilor

de stăpânire ale arabilor.

Musulmanii au fost percepuți ca niște eliberatori de jugul financiar al Bizanțului, deoarece

ei percepeau doar niște impozite cu mult mai scăzute decât cele ale imperiului Bizantin și astfel

provinciile de la marginea imperiului vor să treacă de bună voie în imperiul arabilor. Sistemul

de impozitare era însă diferențiat, astfel musulmanii aveau de plătit impozite mai mici decât

ceilalți. De aceea, oamenii se prezentau la imami (termen care e și echivalentul celui de preot

paroh din creștinism), și le spun acestora că vor să treacă la islam. La început, imamii încearcă

să îi oprească, întrebându-i: de ce vreți să treceți la islam, că și religia voastră e frumoasă. În

general primeau răspunsul: așa e, dar vrem să plătim biruri mai mici. În primele secole islamul

a dat dovadă de o mare toleranță religioasă, nu a făcut presiuni asupra populațiilor care erau

formate din ”oameni ai cărții” să treacă la islam. În schimb populația a fost nevoită să învețe

limba arabă, limba de comunicare în imperiu. Astfel, în curs de câteva secole s-a produs

arabizarea și apoi islamizarea a fost un pas ulterior al acesteia. Așa au dispărut ereziile

creștine, fiind asimilate de islam. Totul a decurs ca un fenomen natural, într-un teritoriu pe

care arabii l-au stăpânit, nu ca o presiune la convertire venită de sus, de la puterea politică.

PERIODIZAREA

Primi patru califi au fost aleși democrat. Primul a fost generalul lui Mahomed, Abu-Bakr,

după care au fost aleși încă doi, iar al patrulea este cel din anul 661 care ales fiind atunci

introduce succesiunea ereditară, deci apar primele dinastii de califi. Așadar după prima

perioadă, cea a primilor patru califi, avem trei dinastii mari care periodizează aproape tot

islamul și anume:

Prima este dinastia omaiazilor (661 - 750), sunt la origine o familie din Mecca care s-au

convertit chiar înainte să cucerească Mohamed orașul Mecca, de atunci primesc funcții

importante în sânul comunității. Aceștia sunt cei care ajung să stăpânească un imperiu ce se

întinde din China până în Spania. Sunt cucerite și înglobate, în afară de teritoriile din Nodrul

Africii și de Spania, Imperiul Persan și părți din Nordul Indiei. Capitala se mută la Damasc, care

este cel mai vechi oraș locuit neîntrerupt. Mecca și Medina își pierd din importanță și implicit

~ 10 ~

Arabia, patria de naștere a islamului. Damascul devine centrul vieții politice și religioase

islamice. Astfel, mutând capitala, omaiazii s-au delimitat de perioada și de stilul de conducere

de dinainte.

În anul 750, oamaiazii sunt învinși, după mai multe lupte interne, de către abasizi,

susținuți de un număr însemnat de musulmani nemulțumiți. Omaiazii sunt văzuți ca fiind prea

lumești, nemairespectând valorile inițiale ale islamului. În plus, abasizii sunt susținuți de

persani, care între timp deveniseră musulmani, dar nu erau arabi și de aceea erau priviți ca

niște musulmani de mâna a doua, în ciuda culturii lor vechi și a puterii economice pe care o

aveau în continuare.

Pentru ca să se asigure că omaiazii nu le vor mai face probleme, abasizii invită toţi

omaiazii la o masă în Damasc, unde au fost otrăviți. Astfel sunt uciși toți, cu excepția unuia care

nu s-a dus atunci la masa respectivă, care ulterior va fugi în Spania. Acel omaiad care a reușit

să scape de otrăvire s-a retras în Spania, la Cordoba, unde întemeiază califatul de Cordoba.

Acest lucru este important pentru a putea vedea că dinastiile califilor de care vorbim noi sunt

cele care au reprezentat majoritatea sunnită, dar de-a lungul timpului au existat și alte dinastii

care au încercat să se impună, dar care au avut doar o dominație zonală. Privit din exterior,

islamul pare a fi un bloc unitar, dar e important să știm că disensiunile interne au fost

întotdeauna și sunt și acum foarte mari, deci există o pluralitate internă în interiorul islamului.

În al doilea rând este important deoarece în Spania este prima dată când islamul dobândește

un profil european.

A doua dinastie este dinastia abasizilor (750-1258). Ei se trag din Abbas, unchiul lui

Mahomed, deci se legitimează și prin legăturile de sânge cu profetul. Această dinastie se

sprijină puternic pe forța perșilor, fapt pentru care abasizii mută sediul capitalei la Bagdad,

astfel se stabilește un nou centru de greutate al imperiului, care este reorganizat pe structurile

fostului Imperiu Persan.

Despre abasizii se știe că erau niște califi foarte culți, preluând interesul pentru cultură

de la perși. Ei păstrează și valorifică nu doar cultura persană, ci salvează și filozofia grecească,

pe care au transmis-o până azi. Ex.: opera lui Aristotel sau a altor filozofi greci, care nu era

atunci considerată importantă de către creștinii aflați încă în proces de delimitare față de

cultura păgână greacă. Moștenirea culturală a grecilor și a romanilor s-a păstrat datorită

acestei dinastii, datorită faptului că ei au susținut cultura. Astfel personalități precum

~ 11 ~

Avicenna, medic și filozof, sau Averroes, filozof care încearcă să reconcilieze filozofia lui

Aristotel cu islamul, au avut o contribuție culturală de valoare mondială până astăzi.

Perioada abasizilor este perioada de maximă dezvoltare a islamului, atunci (sec. IX) se

atinge vârful, apogeul civilizației musulmane pentru că ulterior lucrurile au luat un curs

descendent. În această perioadă se construiesc multe clădiri repreyentative, e un avânt general

al arhitecturii și al artelor, orașele se dezvoltă etc.

În 1258 mongolii vin spre Europa cu o putere covârșitoare distrugând tot în calea lor.

Astfel datorită invaziilor mongole care distrug Bagdadul, dinastia abasizilor este detronată,

islamul de altfel este puternic afectat, astfel încât, la acel apogeu la care a fost atunci, practic nu

au mai reușit să se ridice niciodată.

Până în 1258, societățile islamice sunt teocrații, cu alte cuvinte conducerea politică și cea

religioasă se află în aceeași mână. După căderea Bagdadului se întâmplă sciziunea între religios

și politic. Unul dintre abasizi ajunge în Egipt, unde sultanii Mameluci dau abasizilor titlul de

calif în continuare, însă să fie conducător și administrator numai din punct de vedere religios.

Puterea politică rămâne în mâna sultanilor, care vor să se legitimeze prin legătura cu abasizii.

Abasizi nu mai aveau forță politică, însă califatul continuă într-o nouă formă la Cairo.

În 1517 Egiptul este cucerit de cea de a III-a dinastie, cea a osmanilor.

Osmanii sunt reprezentanții cei mai puternici și cei mai actualizați ai comunității

musulmane din acel timp. Ei mută capitala la Istanbul. Sultanii osmani preiau la scurt timp și

titlul de calif. Deci califatul continuă cu dinastia a III-a, de la 1517 până la 1924, mai exact până

după primul război mondial.

În ultimi ani ai Imperiului Otoman se considera că islamul este o religie pe cale de

dispariție, se credea că islamul mai are doar câteva decenii de trăit. Lucrurile nu s-au întâmplat

chiar așa, ci dimpotrivă, islamul a revenit în forță, ajungând una dintre cele mai puternice și

mai dinamice religii ale lumii de azi.

Din punctul de vedere a conducerii comunității ajungem în perioada a V-a în care nu mai

avem califi, nu mai există o voce autoritară pentru islam care să aibă pretenția că vorbește

pentru toată lumea musulmană. Sultanatul dispare în 1922, califatul dispare și el în 1924

și de atunci nu mai există decât conducători regionali, care poartă numele de muftiu. Acum, în

fruntea comunităţilor islamice se află un muftiu.

~ 12 ~

IZVOARELE ISLAMULUI

Coranul este izvorul principal care are valoare de Sfânta Scriptură, și care este alcătuit

din capitole numite sure în număr de 114. Unele sunt meccane, altele medineze în funcție de

locul în care au fost revelate. Prima sură din Coran este mai scurtă, aceasta este mărturisirea

de credință, dar după aceea sunt surele sunt dispuse în ordinea lungimii, prima sură e mai

scurtă ea face excepție, a II-a sură este cea mai lungă ș.a.m.d.. Aceasta este Scriptura pentru ei

și are o valoare absolută.

După Coran mai există asemenea Hadite – sunt alte vorbe sau diferite sfaturi ori

învăţături ale lui Mahomed, rostite cu diferite ocazii. Deci dacă oamenii aveau o neînțelegere, în

timpul vieții profetului mergeau la Mahomed, după aceea au trebuit să decidă singuri. Cum să

facă? Ei și-au amintit că în momentul cutare a mai fost o situație similară și profetul a zis așa, și

dacă a zis așa mai putem și acum să aplicăm ceea ce a zis el. Așa au ajuns să circule toate

vorbele pe care le-a zis Mahomed. Adevărul este că azi sunt așa de multe hadite încât omul nu

ar fi avut nici timpul fizic să le spună pe toate. Azi ele reprezintă puncte de reper.

Sunna – reprezintă diferite istorisiri privind viaţa lui Mahomed.

Haditele şi Sunna formează împreună Tradiţia.

Au apărut desigur ulterior tot felul nevoi de a rezolva probleme concrete, în acest sens s-

au dezvoltat școlile juridice. Aceste școli pregăteau anumiți experți în cunoașterea legii

musulmane care să știe în fiecare situație cum trebuie aplicat și înțeles islamul în situațiile

concrete ale vieții.

Dreptul islamic sau dreptul sharia încearcă să reglementeze toate aspectele vieții

musulmane. De-a lungul istoriei islamului au existat cinci școli juridice importante: una șiită

și patru sunnite. Aceasta arată care este importanța regională a diferitelor centre. Școlile

clasice sunnite sunt: una în Egipt, una în Africa la sud de Sahara și în Asia de Sud, una în Turcia

și a patra și care era cea mai puțin importantă în perioada clasică a islamului era în Arabia

Saudită. Aceasta și-a pierdut importanța o dată cu mutarea capitalei la Damasc, astfel

nemaifiind un centru important. Școala din Arabia Saudită se numește școala Hanbalită.

Reprezentanții acestei școli au o viziune foarte îngustă: totul e citit şi interpretat în literă.

În ultima perioadă de timp Arabia Saudită și-a descoperit mari zăcăminte de petrol, este

un stat sprijinit de S.U.A. și se mai sprijină și pe faptul că la ei sunt orașele Mecca și Medina, iar

~ 13 ~

azi pelerinajele au luat o amploare mult mai mare față de cum era în trecut, ceea ce însemnă

venituri mult mai mari. Astfel Arabia Saudită a ajuns să aibă o putere pe care nu a avut-o

niciodată de când există islamul.

Ceea ce se întâmplă în prezent este că Arabia Saudită încercă să trimită misionari peste

tot în toată lumea islamică, datorită faptului că au bogăție și există zone islamice foarte sărace

care au nevoie de subvenționări și de fonduri, iar Europenii și Americanii nu prea dau acestor

popoare sărace astfel de fonduri și subvenții, numai dacă nu cumva se întâmplă ca acele zone

să fie în centrul interesului lumii Occidentale, și atunci ceea ce rămâne și ceea ce li se poate

oferii acestor popoare foarte sărace nu este decât ajutorul financiar al lumii musulmane. Dar

dându-le ajutor financiar, saudiţii le transmit şi învăţături ale lor specifice, ei condiționează

acordarea ajutorului financiar de trimiterea unor misionari musulmani care să îi învețe pe

locuitorii acelor teritorii ”adevăratul islam”, adică islamul în versiune hanbalită. Astfel se

petrece un fenomen de uniformizare a islamului, din nefericire în jurul unei versiuni foarte

restrictive, ceea ce duce la exacerbarea fundamentalismelor religioase și la sporirea tensiunilor

în plan mondial.

RAPORTUL DINTRE ISLAM ȘI LUMEA CREȘTINĂ

Din punct de vedere al Coranului, islamul nu revendică unicitate revelaţiei, ci mai

recunosc şi alte revelaţii pe care le-a făcut Allah => teoria revelaţiilor succesive – consideră că

de-a lungul timpului Allah a trimis mai mulţi profeţi, care au adus acelaşi mesaj religios, dar în

timp s-a pervertit. În momentul în care trăia Mahomed, Allah a deci să nu mai fie pervertit

mesajul transmis, de aceea i l-a dictat lui Mahomed cuvânt cu cuvânt prin Arhanghelul Gavriil

=> Coranul = revelaţia ultimă şi definitivă, care nu se poate perverti (Coranul e intraductibil,

pentru că altfel s-ar pierde sensul mesajului).

În şirul profeţilor recunoscuţi de Coran: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus. Cu toţi s-a

întâmplat acelaşi lucru: au primit revelaţia şi au transmis mai departe, dar cu timpul s-a

pervertit.

Din V.T. reţine Legea şi profeţii, iar din N.T. figurile Mântuitorului, ale Maicii Domnului,

ale Apostolilor. Reţine şi naşterea feciorelnică a lui Iisus, din Maica Domnului. Musulmanii Îl

consideră pe Hristos un mare profet, chiar mai mare decât Avraam. Însă nu reţine dubla natură

a lui Hristos (Îl recunosc doar ca om), şi nici ideea despre Sfânta Treime. De aceea, islamul a

fost perceput în epocă doar ca o formă de arianism.

~ 14 ~

Privind cele 4 Evanghelii şi spunând că mesajul transmis de fiecare e puţin diferit,

islamicii consideră că mesajul lui Iisus era deja pervertit atunci când au fost scrise Evangheliile.

Islamul împarte celelalte religii în 2 categorii:

Oamenii cărţii (iudeii şi creştinii)

Politeiştii, idolatri

Prima categorie e bine văzută, întrucât a primit revelaţia de Allah şi sunt monoteişti. În

privinţa iudaismului nu există îndoieli, dar despre creştinism uneori au considerat că e o

religie triteistă. Imaginea sacrului în creștinism e mult mai complexă, așa că pentru creștini

uneori e o provocare dificilă să arate că au un singur Dumnezeu. De multe ori, din felul cum

prezentăm noi lucrurile când vorbim despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii, un ascultător

neavizat ar înțelege că avem trei dumnezei. În dialogul interreligios, reprezentanții religiilor

strict monoteiste așteaptă din partea noastră să îi convingem că și noi suntem monoteiști, nu

doar afirmăm acest lucru, fără ca el să fie o realitate.

De-a lungul secolelor islamul a manifestat o mai mare toleranţă faţă de iudei şi creştini.

Situația s-a schimbat doar în ultimele decenii, în primul rând din motive politice.

ELEMENTE DE DOCTRINĂ ÎN ISLAM

SACRUL ÎN ISLAM

Islamul este religia unui monoteism absolut. Se insistă pe caracterul unic şi personal al

sacrului; acest sacru se numeşte Allah, care e numele pentru Dumnezeu (provine din rădăcina

El). Islamul pune un mare accent pe transcendența absolută a lui Allah. Pentru ei Allah este

dincolo de toate conceptele și realitățile, dincolo de toate formele de existență prezente în

lume, de aceea se foloseşte formula: Allah acbar (adică Allah e foarte mare) - superlativ

absolut. De aici și interdicția de a-l reprezenta, islamul fiind o religie iconoclastă.

Islamul se opune premisei că Dumnezeu există în trei persoane ca: Tatăl, Fiul și Sfântul

Duh, dar mai ales combate cu vehemență ideea că Dumnezeu are un Fiu, această idee este o

blasfemie pentru islam.

Totuși în interiorul sacrului se introduce o pluralitate, chiar dacă nu este de tip evident

personal, și anume prin atributele lui Allah care sunt în număr de 100, dintre care 99 îi sunt

cunoscute omului. Prin cifra de 100 se exprimă faptul că Allah este dincolo de capacitatea de

cuprindere a omului (perfecțiunea).

~ 15 ~

Omul îl cunoaște pe Allah prin atributele sale care sunt în același timp moduri de

prezență a lui Allah în lume (fețe ale lui), dintre care două sunt cele mai cunoscute și cele mai

importante:

Atotputernicia și Milostivirea lui Allah

Față de aceste două atribute omul trebuie să dezvolte atitudini specifice, așa că față de

atotputernicia lui Allah omul trebuie să dezvolte atitudinea de supunere și față de milostivire

lui Allah una de recunoștință.

În acest mod este prezentă pluralitatea, nu este una personală, însă totuși este o

pluralitate în interiorul sacrului, în afară de aceasta pe lângă Allah sfera sacrului este populată

de îngeri pe care i-au preluat din conceptul iudeo-creștin și îi consideră niște creaturi. Mai cred

și în duhuri denumite gini, spirite care sunt peste tot și care sunt tot o formă prin care omul

percepe sacrul ex.: Aladin și lampa fermecată care este tot un gin un spirit.

În privința sacrului nedefinit, el este prezent în mistica islamică. Curentele mistice în

islam sunt denumite cu termenul de sufism. În sistemul monahal islamic s-a dezvoltat o formă

de mistică care pune accente foarte puternice pe caracterul sublim al lui Dumnezeu, prin

capacitatea omului de a-l cunoaște și de al experia. Astfel, în timp ce misticul ajunge la sacru

nedefinit, credinciosul obișnuit are un fel de trăire a lui Dumnezeu în împrejurările concrete

ale vieții și pentru el totul se reduce la a dezvolta o relație cu acest Dumnezeu care are grijă

întru totul de el.

RELAȚIA DINTRE SACRU ȘI CREAȚIE

Între Allah şi lume e o deosebire totală (Mahomed îi cere lui Allah să-i vadă faţa. Allah îi

spune că acest lucru nu e posibil, însă îi propune lui Mahomed să se uite la un munte, apoi se va

uita şi Allah la el. În momentul în care Allah S-a uitat la munte, muntele s-a pulverizat).

Allah creează lumea datorită atotputerniciei și milostivirii Sale. Allah crează lumea prin

atributele sale (mai ales prin atotputernicia şi milostivirea sa). Atotputernicia sa se manifestă

prin faptul că poate crea şi aduce la viaţă o lume aşa complexă, iar milostivirea prin faptul că pt

el nu e necesar să creeze lumea...

În starea paradisiacă oamenii cunosc toate aceste realităţi (cunoaşterea nepervertită) şi

manifestă faţă de creator supunere şi recunoştinţă.

Urmează căderea în păcat, ea îl are ca erou pe diavol, diavolul se numește Iblis =

înșelătorul, un echivalent al lui Lucifer. Iblis, din invidie(nu invidie faţă de poziţia lui Alah, căci

~ 16 ~

aceasta e necontestată), ci faţă de poziţia omului(omul era mai sus decât îngerii în ierarhia

islamică a creaţiei) provoacă căderea sa. Iblis este supărat pe faptul că Allah le-a cerut îngerilor

să se închine omului. Diavolul vine să-l ispitească pe om, diavolul mai este numit și Sheitan

care este termenul echivalent al lui satan.

Starea după cădere e caracterizată prin uitare şi neştiinţă, iar pt refacerea comuniunii e

nevoie de revelaţie. După ce omul cade în păcat, el își uită menirea, el uită de relația cu

Dumnezeu. Iar aici intervine Allah prin revelație, menită să înlăture uitarea, însă omul uită și

ceea ce i se revelează, iar Allah reia revelațiile tot mereu, până când se ajunge la revelația

definitivă, care trebuie să se păstreze și anume revelația lui Mahomed.

În vederea restaurării comuniunii, islamul pune accentul pe: 1. Înlăturarea uitării – în

acest sens se recomandă recitarea permanentă a Coranului, termenul Coran provine de la

termenul kara – care înseamnă a recita. Acest kara indică și faptul că Arhanghelul Gavriil i-a

recitat lui Mahomed Coranul și Mahomed l-a învățat pe de rost. Dar indică și faptul că

musulmanul trebuie să recite permanent Coranul, ca să nu uite din nou revelația, pentru că

uitarea este începutul tuturor relelor. Astfel și în timp când se naște copilul i se recită sure din

Coran, nu contează că înțelege sau nu, ele vor rămâne cumva în mintea lui, astfel omul este

cumva de la bun început marcat de adevărurile din Coran, după care toată viața este însoțită de

recitări din Coran, pentru că cele cinci momente de rugăciune zilnică reiau de fiecare dată sura

întâi din Coran, și pe lângă aceasta se mai adaugă și alte texte.

Inclusiv pe patul morții i se recită sure din Coran muribundului, pentru a putea avea o

mai ușoară trecere la judecată unde Dumnezeu vede dacă omul este un credincios musulman și

dacă merită toate bucuriile paradisului, sau dacă a avut o viață deteriorată. Dacă este un

credincios, va ști cum să răspundă la întrebarea dacă Mahomed este profetul lui Allah. De

asemenea, el poate fi întrebat cine este Iisus Hristos, în acest caz răspunsul corect din punctul

de vedere al islamului este că Iisus Hristos este tot un profet al lui Allah, la fel ca și Mahomed.

În niciun caz credinciosul muslulman nu trebuie însă să răspundă că Iisus este Fiul lui

Dumnezeu. Doctrina aceasta o consideră ei inacceptabilă. Există și un loc în Coran, în care Allah

îl întreabă pe Iisus: ai spus tu cumva oamenilor că ești fiul meu? Răspunsul este: cum aș fi

putut să spun așa ceva, nici vorbă spun așa ceva, eu știu că Dumnezeu este unic, nu este nivelul

lui Dumnezeu să aibă un fiu.

Astfel recitarea pe cât mai mult cu putință dacă se poate chiar în permanență, și aceasta

este menită să împiedice uitarea.

~ 17 ~

2. Dincolo de aceasta omul mai trebuie să dezvolte atitudinea de supunere și de

recunoștință, deci practic acestea împreună cu înlăturarea uitării sunt cele trei elemente

fundamentale. Dacă le are pe acestea trei, practic și-a pus toată viața în mâinile lui Allah.

Cele mai importante datorii ale musulmanului sunt concretizate în cele cinci coloane ale

islamului, adică în cele cinci îndatoriri capitale.

ROLUL OMULUI ÎN REFACEREA COMUNIUNII

Cele cinci coloane au menirea de a ajuta omul să dezvolte supunerea şi recunoştinţa.

1. Prima coloană este mărturisirea de credinţă/shahada. Ea este o frază scurtă:

Allah este Dumnezeu, iar Mahomed, profetul său. Cei care vor să devină musulmani trebuie doar

să rostească această frază într-un cadru organizat, într-o moschee de față cu un iman, și sunt

considerați musulmani. Însă după aceea dacă vrei să renunți la islam este foarte greu, deoarece

asupra ta se fac foarte multe presiuni, ajungând chiar să îți fie propria viață în pericol, cu cei

care nu au cunoscut niciodată islamul, musulmanii nu au nici o treabă, deoarece ei consideră că

sunt în neștiință, de aderat se aderă foarte ușor, riscurile sunt mari dacă ai cunoscut islamul

din interior și apoi vrei să renunți. Această frază: Allah este Dumnezeu, iar Mahomed, profetul

său conţine esenţa credinţei musulmane: unicitatea lui Dumnezeu, acţiunile lui Dumnezeu în

lume prin profeţi, recunoaşterea tuturor acestor revelaţii succesive ale profeţilor, rolul lui

Mahomed, ca ultimul dintre profeţi care aduce revelaţia definitivă.

2. Cea de-a doua coloană este rugăciunea rituală/salat. Un musulman trebuie să se

roage de cinci ori pe zi, după momente foarte bine stabilite în funcţie de răsăritul şi apusul

soarelui în zori, la miezul zilei, seara şi încă două momente ale zilei care sunt intermediare:

jumătatea intervalului dintre răsărit și amiază, jumătatea intervalului dintre amiază și apus.

Inițial se considera că ziua începe atunci când poți distinge cu ochiul liber între un fir de ață

albă și un fir de ață neagră întinse, și se încheie atunci când cele două fire nu mai pot fi

deosebite. Astăzi musulmanii iau orele de rugăciune din tabele și pe care încearcă să le

respecte cât mai strict.

Cum s-a ajuns la acest număr?

~ 18 ~

Există o istorisire care spune la un moment dat că Mahomed a fost la Allah în al VII-lea cer

şi la întoarcere s-a întâlnit cu Moise. Acesta îl întreabă de ce este supărat, iar Mahomed îi

răspunde că a fost la Allah şi i-a spus cât trebuie să se roage (tot timpul). Moise îi răspunde să

nu accepte ci să negocieze; Mahomed se întoarce, discută din nou cu Allah şi coboară mai

fericit. Moise îl întreabă de ce e fericit; Allah a spus să ne rugăm de 40 de ori pe zi. Moise îl

trimite din nou pentru a mai negocia. Allah a spus de cinci ori. Moise l-a trimis încă o dată, iar

Mahomed decide că nu se mai duce înapoi şi acceptă de cinci ori. Astfel islamul îşi afirmă

superioritatea faţă de iudaism (care trebuie să se roage de trei ori pe zi). Aceste cinci momente

de rugăciune ale musulmanilor umplu cele mai importante momente din fiecare zi.

Rugăciunea cea mai importantă e cea de vineri la prânz care are loc de obicei în moschee.

Nelipsită din aceste momente de rugăciune e sura întâi din Coran, pe lângă care se fac ritualuri

de închinăciuni. Există şi alte formule de invocare a lui Allah.

Rugăciunea trebuie să aibă loc într-un spaţiu ritual tipic. Rugăciunea în sine nu e o

problemă individuală; ea se desfăşoară la ora la care trebuie în întreaga comunitate =>

caracter public, comunitar. E important ca locul în care se desfăşoară rugăciunea să fie

sacralizat. În primul rând, e sacralizat perimetrul moscheii, apoi cel al comunităţii, iar în al

treilea rând perimetrul covorului de rugăciune.

În general, aceste covoare sunt un instrument casnic, care e folosit de o comunitate în

mişcare. Covorul creează senzaţia de familiaritate, de protecţie (mai ales în pustie), protecţie

faţă de mediul fizic aspru, dar mai ales faţă de duhuri. Există nişte sectoare ale creaţiei

rezervate duhurilor rele (zonele subpământene). Există convingerea că aceste duhuri pot fi

oprite cu mijloace fizice, iar mijlocul fizic prin excelenţă e linia în zigzag. Aceasta împiedică

duhul să urce de sub pământ până la gura unui vas, spre exemplu, care e ornamentat cu linii în

zigzag.

Astfel, fiecare covor are marginea ornamentată cu linie în zigzag. Apoi, acestea au mai

multe rânduri de borduri, din tot felul de modele geometrice şi florale, care în mod simbolic

împiedică pătrunderea forţelor malefice de pe pământ, creându-se în interior un spaţiu

protejat. Covorul de rugăciune îl poartă nomadul, oferindu-i protecţia de care are nevoie.

Alt element-cheie în legătură cu rugăciunea e faptul că în mijlocul covorului e înfăţişat

Muntele Moria, muntele sacrificiului lui Avraam. Covorul e orientat spre Mecca.

În România există o impresionantă colecţie de covoraşe de rugăciuni mahomedane la

Biserica Neagră din Braşov. Covoarele persane pe care le avem noi în case sunt varianta

secularizată a covorașului de rugăciune, adică sunt țesute după modele similare, cu mici

~ 19 ~

diferențe (muntele Moria din centru este înlocuit de un rond de flori), iar ele nu mai

îndeplinesc un rol religios, ci doar unul estetic.

Tot acelaşi rol împotriva forţelor malefice îl au şi abluţiunile. Înainte de rugăciune omul

are obligaţia de a se spăla pe mâini şi pe picioare. Prin spălare, omul leapădă tot ce e lumesc,

tot ce îl reține, ajungând într-o stare în care se poate dedica mai uşor rugăciunii şi sacrului.

Fiecare moschee are într-o încăpere mai mică, separată, o baie pentru a se efectua spălările

rituale. E obiceiul ca, înainte de rugăciune, musulmanii să se spele (pe antebraţ, palme, faţă,

urechi, picioare). O dată pe săptămână, musulmanul e invitat să se spele pe tot corpul. De

aceea, aceste ţări sunt foarte curate.

Atunci când face rugăciunea, musulmanul se descalţă, pentru că pe încălţăminte rămâne

praful lumii.

Rugăciunea se desfăşoară oriunde; unde te prinde ceasul, acolo faci rugăciunea (însă de

preferinţă în moschee). Vineri la ora 12 e foarte indicat să se facă rugăciunea comunitară în

moschee.

Rugăciunea în sine e o combinaţie de cuvinte şi gesturi. Componentele rugăciunii sunt:

- mărturisirea de credinţă;

- o formulă monoteistă (Allah acbar = Dumnezeu este foarte mare)

- rugăciunea Alkatifa (o sură din Coran), în care se proclamă atotputernicia lui Allah.

Gesturile sunt menite să arate smerenia credinciosului. Se fac mătănii (din poziţia

îngenuncheată sau din picioare), iar aplecarea frunţii până la pământ înseamnă supunere

totală.

Rugăciunea standard durează aproximativ 15-20 minute şi în moschee e condusă de un

imam. Bărbaţii şi femeile stau în încăperi distincte. Forma lungă a rugăciunii se foloseşte atunci

când credinciosul consideră că are nevoie de o purificare deosebită.

În mod tradiţional momentele de rugăciune erau anunţate de muezin (din turnul

sinagogii, numit minaret). Astăzi muezinul a fost înlocuit de difuzoare cu boxe. În țările

islamice la orele rugăciunii se oprește munca în fabrici și se face rugăciunea. Pentru cei care

sunt la serviciu și nu sunt într-o țară islamică şi nu pot să se roage la momentul respectiv, ei

amână rugăciunea până la pauză.

3. Cea de-a treia coloană este dania rituală/zakat. Ea a fost introdusă atunci când

comunitatea islamică se refugiase la Medina, și au început să apară nevoile materiale. Dania

este echivalentul zeciuielii iudaice. În islam orice credincios care depăşeşte un anumit nivel

~ 20 ~

financiar are obligaţia de a da un anumit procent din veniturile sale pentru scopuri nobile

(susţinerea pelerinajului, într-ajutorare islamică, etc.). Procentul, care în mod tradițional e de

10%, ca în Vechiul Testament, diferă în practică în funcție de categoria de bunuri, putând în

unele cazuri să ajungă până la 25%. Fiecare are libertatea de a hotărî încotro se îndreaptă

aceste danii. În această privinţă musulmanii au fost primii care au organizat un amplu sistem

de într-ajutorare reciprocă. Dincolo de aceasta, dania rituală are un profund sens spiritual:

dând o parte lui Allah, omul curăță și sfințește restul averii, astfel și aspectele materiale care

susțin viața omului dobândesc un caracter de sacralitate. Apoi, omul dând această danie îşi

arată credinţa în Allah şi în acelaşi timp recunoştinţa faţă de milostenia lui Allah, care le-a dat

toate bunurile, omul fiind doar administratorul bunurilor.

Dania rituală nu trebuie confundată cu milostenia. Ea este mai degrabă o formă de

impozit, pentru că e obligatorie. Dacă dai ceva din cauză că ești obligat, nu mai poți spune că

faci milostenie. Dincolo de aceste danii rituale, credincioșii musulmani sunt îndemnați să facă

și milostenie, acolo unde pot și atât cât pot.

4. Cea de-a patra coloană reprezintă postul islamic/saum, care durează o lună. El se

ține în luna a 9-a, luna ramadanului. Islamul are un an format din 12 luni lunare, iar luna este

de 28-29 zile. Există deci un decalaj față de anul solar, de aceea luna ramadan poate să cadă în

orice anotimp, ea variază de la un an la altul (în fiecare an începe cu câteva zile mai devreme

decât în anul precedent, și astfel ea se mută în premanență în cadrul anului solar.) Vara e mult

mai greu să postești decât iarna, deoarece ziua este mult mai lungă, în plus temperaturile sunt

foarte ridicate, mai ales în zona de origine a islamului. A ţine ramadanul înseamnă a nu mânca

şi a nu bea nimic de la răsăritul până la apusul soarelui, de asemenea a nu avea relații sexuale

și a nu fuma pe parcursul zilei, însă noaptea toate aceste lucruri sunt permise. Musulmanii iau

o masă copioasă după apusul soarelui, apoi mai iau una înainte de răsărit, și acestea trebuie să

le ajungă pentru toată ziua.

Iniţial stabileau aceste momente (răsăritul și apusul) cu ajutorul a două fire de aţă unul

alb și altul negru, și când nu se mai pot deosebi cele două fire cu ochiul liber atunci se

consideră că ziua se încheie, iar când acestea se pot deosebi din nou, următoarea zi începe. În

prezent nu se mai practică această tehnică deoarece există tabele făcute de imami, pentru

fiecare oraș pentru fiecare regiune ex.: în orașul cutare ziua începe la 6.06 iar noaptea începe la

09.38, între aceste ore nu mănâncă și nu beau nimic.

~ 21 ~

Semnificaţia postului o exprimă pe această cale încrederea în atotputernicia şi

milostivirea lui Dumnezeu, care îl ţine pe om în viaţă chiar dacă nu mănâncă şi nu bea toată

ziua, adică omul învață astfel că nu mâncarea îl ține în viață, ci Allah. Pe prim plan se găseşte

atotputernicia şi supunerea; musulmanul îşi exprimă credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu

şi fragilitatea sa prin acceptarea acestor condiţii de viaţă. Asprimea condiţiilor sugerează

atotputernicia lui Allah, iar disponibilitatea de a respecta cu rigoare prevederile postului

exprimă supunerea absolută faţă de această atotputernicie. În plus, prin post omul este ajutat

să dezvolte sentimentul de recunoștință față de milostivirea lui Dumnezeu, care îi dăruiește în

permanență viața.

Există și categorii scutite bolnavii, călătorii, femeile însărcinate etc., însă nu sunt scutiți

definitiv, ci atunci când se vindecă sau după ce se întorc din călătorie trebuie să recupereze

acele zile de post. Cei care au boli incurabile și nu mai pot posti niciodată trebuie să

compenseze prin milostenie.

La sfârşitul ramadanului au o sărbătoare care se numește bairam, și aceasta durează trei

zile, zile de mare bucurie exprimată prin mese îmbelșugate în jurul cărora se dezvoltă și

sentimentul de solidaritate în interiorul comunității. Bairamul e menit să în ajute la rândul său

pe om să dezvolte recunoștință pentru bunătăţile puse la dispoziţie de către Allah, prin

milostivirea sa.

5. Cea de-a cincea coloană este pelerinajul/hagi la locurile sfinte, în Turcia mai poartă

și denumirea de hagialâc, iar un hagi sau hagiu este un om care a îndeplinit obligația

pelerinajului, în special un musulman care a făcut această călătorie și a adus binecuvântarea de

la Mecca pentru întreaga comunitate de musulmani din care face parte.

Pelerinajul prin excelenţă e la Mecca și are loc într-o perioadă anume a anului. E un ritual

complex care se întinde pe o durată de 11 zile:

Primele 6 zile: abluţiuni – ritualuri de curățire, îmbrăcarea unei cămăși albe noi, apoi

înconjurarea pietrei kaaba, centrul universului și locul de maximă întâlnire între sacru și

profan, și dacă se poate să sărute meteoritul înglobat în sanctuarul cubic, piatra despre care se

crede că ar proveni direct din rai, că ar fi fost inițial albă ca laptele, dar s-ar fi înnegrit din cauza

păcatelor oamenilor.

Ziua a 7-a: slujbă și predică în moscheea din Mecca.

Ziua a 8-a: se îndreaptă spre Est, merg până la muntele Arafat (19km est de Mecca), locul

unde, conform islamului, s-au reîntâlnit Adam și Eva după izgonirea din paradis și unde va

~ 22 ~

avea loc și Judecata universală la sfârșitul timpurilor. Adunarea de credincioși în fața muntelui

Arafat reprezintă o prefigurare a zilei Judecății. Petrec noaptea pe muntele Arafat.

Ziua a 9-a: petrec pe Arafat și această zi.

Ziua a 10-a: lapidarea diavolului, iau șapte pietricele mici pe care le aruncă peste umăr,

rostind că se leapădă de diavol şi îl omoară cu pietre. La final se aduce jertfă un miel sau un ied

care se consumă într-o singură zi, în pustie. Cei care pot sacrifica un miel sau un ied sunt

îndemnați să împartă carnea cu cei nevoiași, oricum, ceea ce rămâne e interzis să fie păstrat,

trebuie pur și simplu lăsat acolo.

Ziua a 11-a: se întorc la Mecca, și urmează un proces de desacralizare prin care își

leapădă veșmintele acestea albe, se bărbieresc și fac tot felul de gesturi simbolice prin care

arată că ies din starea aceasta de sacralitate maximă pe care au avut-o în perioada celor

unsprezece zile de pelerinaj. Aceste zile sunt obligatorii pentru îndeplinirea acestui pelerinaj.

Opțional, încă trei zile pot să viziteze alte locuri sfinte din apropierea Meccăi sau din

Medina, unde cei mai mulți se duc să vadă mormântul lui Mahomed.

Cei care participă la asemenea pelerinaje spun că se întorc acasă foarte încărcaţi spiritual.

Dacă un om nu reuşeşte să facă acest pelerinaj rămâne obligaţia fiului să meargă de două ori. În

trecut se recurgea la alegerea unui reprezentant al comunităţii care să participe pentru toată

comunitatea, fiind susținut financiar de întreaga comunitate printr-un efort care de multe ori

se întindea pe mai mulți ani (hagiul despre care am vorbit mai sus), la întoarcere,

binecuvântările aduse de el se revărsau peste întreaga comunitate. În ultimi ani dezvoltându-

se căile aeriene tot mai mult aceștia merg toți, și nu o dată, ci chiar de mai multe ori în cursul

vieții.

Toate aceste coloane normează viaţa, contribuie la dezvoltarea solidarităţii inter-islamice

şi au şi obiectivul de a dezvolta supunerea şi recunoştinţa.

Se poate însă observa și faptul că islamul este o religie cu un caracter determinist în care

există un spaţiu limitat pentru libertatea umană. Aici apare o diferenţa faţă de creştinism, care

este un spaţiu al libertăţii responsabile.

ESHATOLOGIA ÎN ISLAM

După moarte, omul are șansa de a ajunge în rai sau în iad, în funcție de faptele sale și de

mărturisirea de credință. Raiul este imaginat ca un loc cu fecioare cu ochi mari. Această

~ 23 ~

interpretare a suscitat foarte mult pe occidentali, însă poate fi interpretat și altfel ca un loc de

bunăstare și confort, există mai multe interpretări pentru textul din Coran care spune că

fecioarele cu ochii mari îi așteaptă pe bărbații virtuoși, aceste interpretări au variat de-a lungul

timpului există interpretări spirituale și nespirituale, ideea de bază este că acolo în paradis este

o stare de bunăstare, pace, liniște, bucurie etc.

În schimb dacă ne referim la iad acesta este etajat pe șapte nivele. În primul nivel merg

musulmanii care au făcut multe rele, însă se poate ca după o anumită perioadă de timp

petrecută acolo să iasă și treacă în rai, deoarece au suportat flăcările iadului și s-au curățit.

După aceea, următoarele categorii sunt pentru cei care nu sunt musulmani, cum sunt de

exemplu creștinii pentru că nu îl recunosc pe Mahomed și nu recunosc unicitatea lui Allah, ci

cred în Sfânta Treime, iar în nivelul șapte adică cel mai greu este pentru politeiști. Dar acestea

se întâmplă cu cei care mor înainte de sfârșitul lumii, deoarece musulmanii cred și în sfârșitul

existenței atunci când va veni ziua judecății care este percepută astfel:

- Întâi vin Gog și Magog, care sunt echivalați cu antihristul.

- După care va veni profetul Iisus despre care cred că nu a murit pe cruce, ci a fost luat

la cer, pentru că Allah nu l-ar fi lăsat pe profetul său să sufere o asemenea moarte. El a fost luat

cu trupul la cer, ca apoi să vină la sfârșitul timpului și să lupte cu răul, pe care îl va învinge, iar

apoi va instala o împărăție a păcii care va dura 40 de ani în concepția musulmană – aici se

regăsesc concepțiile mesianice și milenariste preluate din iudaism și creștinism. Astfel Iisus

vine să spună adevărul, că el nu e și nu a pretins niciodată că ar fi fiul lui Allah, că nu a fost ucis,

ci a fost luat la cer, iar concepția musulmană spune că atunci toți creștini vor trece la islam,

deoarece acum Iisus ne-a spus adevărul despre El, adică că a fot un simplu om un profet al lui

Allah cu toate meritele, care însă va trebui să moară și El. Între timp însă e necesar ca și El să

parcurgă toate etapele unei vieți umane, așa că se va căsători, va avea copii și va trăi până la

vârsta de 70 de ani. Iar la sfârșitul acestei împărății de 40 de ani a lui Iisus va urma disputa

finală când se va face judecata finală având loc un verdict definitiv pentru toți cei care au trăit

în toate timpurile.

JIHADUL SAU RĂZBOIUL SFÂNT

Jihad: înseamnă literalmente a se strădui pentru cauza lui Allah, deci a face un efort, a se

strădui pentru cauza lui Dumnezeu, acesta este sensul etimologic al termenului. Există însă mai

multe înțelesuri care s-au dat acestui termen de-a lungul timpului, de exemplu se vorbește

~ 24 ~

despre un Jihad mare care este un fel de echivalent al războiului duhovnicesc așa cum îl știm

din creștinism, și care înseamnă practic a te opune răului, a face toate eforturile necesare

pentru a fi pe calea lui Allah. Jihadul mic înseamnă de exemplu a apăra o țară musulmană sau

o comunitate musulmană în momentul în care aceasta este atacată, astfel apărând islamul.

În sura a doua din Coran se spune că nu există și nu poate să existe silire la credință, a sili

pe cineva să îmbrățișeze islamul sau să adopte o anumită formă de credință, contravine

perceptelor coranice (Sura II, 256) spune că nu poate să fie cineva obligat să adopte islamul.

Sensul pe care l-a dobândit azi termenul de Jihad se bazează pe ideea de Jihad mic, de

război mic de apărare a unui teritoriu musulman, care este unul din sensurile clasice.

Termenul mai e folosit pt războiul defensiv dus de musulmani când comunitatea islamică

se simte ameninţată. Jihadul capătă în astfel de situaţii putere la fel de importantă ca cele 5

coloane. Cel care moare în Jihad are garanţia paradisului—realitate concretă a paradisului.

La ora actuală multe comunităţi islamice se consideră în Jihad ca răspuns la agresarea

societății islamice de către Occident (ex.: se tem de promovarea prostituţiei în spaţiile islamice,

sau sunt speriați de toată pornografia care este distribuită prin toate mijloacele mass-media,

de muzica occidentală, de îmbrăcămintea occidentală care mai mult dezbracă decât îmbracă,

etc. și sunt unii care consideră că trebuie să pornească un fel de război de apărare;). Atacurile

teroriste sunt astfel considerate ca răspuns şi nu ca agresiune. Principiile acestui tip de Jihad

sunt inoculate.

Jihadul nu înseamnă război spiritual; reprezintă efortul permanent de acomodare la voia

lui Allah a fiecărui credincios prin puritate morală şi manifestarea recunoştinţei faţă de Allah

ca largheţe socială.

POZIȚIA FEMEII ÎN ISLAM

Din acest punct de vedere islamul îmbracă azi forme mult mai tradiționaliste decât a

îmbrăcat de-a lungul timpului. Se știe că toată ideologia acesta cu acoperirea feței cu batic sau

văl în toate formele a luat amploare în ultimi ani, aprox. din anul 1960 până în prezent. Până în

1960 femeile se îmbrăcau normal ca și toate celelalte femei însă începând de atunci lucrurile

au luat o întorsătură.

Ce s-a întâmplat de fapt?

O serie întreagă de fenomene politice ale sec. al XX-lea și în situația în care au fost învinse

țările arabe în conflictul cu Israelul au dus la o revenire a musulmanilor la valorile tradiționale.

~ 25 ~

Predicatori care aveau viziuni fundamentaliste au spus că toate acestea se-ntâmplă pentru că

s-au îndepărtat de voia lui Allah, că au devenit o țări seculare, că nu mai respectă ceea ce vrea

Allah de la ei, și dau exemplu: uitați-vă cum se îmbracă femeile! Ce scrie în Coran? Scrie că

trebuie să aibă capul acoperit, să fie îmbrăcate complet să nu se poarte în felul în care se

îmbracă. Toate acestea se întâmplă pentru că nu mai respectăm voia lui Allah.

Astăzi este neconceput în majoritatea țărilor islamice ca femeile să nu poarte batic și să

nu își acopere corpul cât mai bine, nu este permis să se îmbrace lejer. Îmbrăcarea mai

dezvoltată a femeilor este prevăzută în Coran, pentru ca femeile musulmane să se deosebească

prin port pentru a fi protejate astfel de către abuzuri din partea bărbaților care de exemplu

erau plecați în deșert o perioadă mai îndelungată cu caravanele, iar în momentul în care

întâlnesc o femeie, riscurile pentru aceasta sunt mari. Coranul prevede că dacă este îmbrăcată

într-o astfel de vestimentație mai dezvoltată, bărbații musulmani trebuie să știe că este o

membră a comunității lor de credință și prin urmare să o protejeze, să nu se atingă de aceasta.

O altă problemă controversată este cea a poligamiei islamice, care este rezolvată tot de

către Coran. În epoca lui Mahomed în urma deselor războaie se ajungea la depopularea unei

zone de locuit, adică bărbații mureau în război și astfel rămânea un surplus de femei în

societate, care ori erau întreținute de tatăl lor la care se reîntorceau, ori le întreținea familia

soțului lor care murise în război, iar dacă nu, erau alungate în deșert și lăsate să moară. Iar

rezolvarea acestei situații s-a făcut prin aprobarea legii prin care un bărbat putea să își ia mai

multe femei. Mohamed argumenta acest fapt zicând că și patriarhii Vechiului Testament au

avut mai multe soții, inclusiv patriarhul Avraam a avut mai multe soții. Mohamed a

recomandat un număr maxim de patru soții, însă acesta nu s-a respectat întru totul deoarece

cei care au avut posibilitate financiară au avut și mai multe. Obligația bărbatului era ca să

asigure acestor femei toate cele de care acestea aveau nevoie, adică de-a le trata egal, inclusiv

în cazul petrecerii timpului cu toate trebuie să petreacă timpul în mod egal, nu cu una mai mult

iar cu alta mai puțin. În felul acesta femeile respective aveau traiul asigurat. Un bărbat poate

avea și numai o singură soție, dar poate avea și mai multe; în cazul în care au mai multe soții

între acestea se dezvoltă o relație de rudenie ca între surori.

Divorțul este destul de frecvent în lumea islamică, bărbatul are obligații financiare către

femei, dar femeile nu au nici o obligație și din această pricină uneori abuzează deoarece știu că,

chiar dacă divorțează, tot rămân cu o anumită sumă de bani, și pe unele dintre ele asta le

interesează și nu altceva decât să se îmbogățească din aceasta, adică din căsătorii succesive cu

~ 26 ~

mai muți bărbați, de care ulterior divorțează. Femeile neavând datoria de împărțire a averilor

la divorț, ele o păstrează și doar a bărbatului se împarte.

În privința adulterului s-au stabilit următoarele hotărâri în urma acestui evenimentului în

care cineva vine la Mohamed și îi spune că soția sa preferată Aisha (una din cele 9 pe care se

spune că le-ar fi avut după moartea celei dintâi) îl înșeală cu altcineva, atunci el are o revelație

spontană și spune că astfel de vești nu sunt valabile numai dacă sunt susținute de patru

martori care i-au prins în flagrant.

O problemă socială tot mai răspândită și la noi este cea a căsătoriilor mixte

interreligioase. Unele fete vor să se căsătorească chiar și cu un musulman. Nu este bine, chiar

dacă soțul promite la început că e de acord ca ea să rămână creștină, iar copilul să fie botezat.

Mulți dintre acești bărbați ”își schimbă părerea” pe parcurs, deoarece în concepția musulmană

tradițională, până la vârsta de șase ani copilul e în grija mamei, iar după vârsta de șase ani

acesta îi revine tatălui. Există multe situații în care tatăl musulman ia ulterior copilul rezultat

în urma căsătoriei și îl face musulman, iar mama nu mai are niciun drept asupra lui, iar dacă se

opune, se poate întâmpla ca tatăl să ducă, fără consimțământul ei, copilul într-una din țările

arabe, unde îl încredințează spre creștere și educare rudelor. Șansele ca mama să își mai

recupereze sau chiar să își revadă fiul sunt extrem de mici, iar dramele prin care trec aceste

familii sunt foarte mari. Nici divorțul nu e o soluție, pentru că tatăl își cere în fața tribunalului

dreptul de a-și vedea periodic copilul, iar în aceste împrejurări există un risc foarte mare ca el

să fugă cu copilul în țara sa de origine. Cele mai multe din femeile creștine care se căsătoresc cu

musulmani în cele din urmă cedează și se convertesc și ele la islam, renunțând la credința lor

pentru a putea rămâne aproape de copii.

O femeie musulmană de astăzi nu se va căsători niciodată cu un creștin sau cu cineva din

altă religie, deoarece presiunea clanului și a familiei este foarte mare și nu o lasă, pentru că

mentalitatea lor este că bărbatul este cel care dă religia în familie. Dacă tatăl este musulman

trebuie ca toată familia să fie musulmană, astfel în general ei nu se opun dacă băieții

musulmani își vor lua fete dinafara țării lor, deoarece merg pe premisă că și soțiile lor vor

deveni musulmane în urma presiunilor care vor fi făcute asupra lor.

Iar băieții trebuie să aibă grijă, să nu se căsătorească cu evreice, deoarece copilul care se

va naște în urma căsătoriei va fi evreu deoarece la evrei caliatea de evreu se dă după mamă,

așa au decis rabinii. Chiar dacă acel copil va trece la orice altă religie, el este considerat de

comunitatea evreiască tot un evreu.

~ 27 ~

IUDAISMUL

Când vorbesc despre iudaism, de cele mai multe ori teologii cred că dacă ei cunosc

Vechiul Testament, știu și religia iudaică, însă în realitate nu este așa. Iudaismul nu poate fi

confundat cu Vechiul Testament, ci perioada Vechiului Testament ar putea fi considerată o

etapă în evoluția iudaismului, după care au mai urmat multe altele, așa cum vom vedea în acest

semestru.

O altă modalitate de percepere a iudaismului este aceea a unor istorici și intelectuali laici,

care confundă uneori istoria iudaismului cu istoria antisemitismului. Amândouă perspectivele

sunt reducționiste, un evreu practicant religios nu se poate identifica cu ele. Iudaismul se

consideră pe sine o religie de sine stătătoare, nu un simplu precursor al creștinismului, nu un

simplu element față de care acesta să se definească prin opoziție, și nu un simplu colector al

agresivității unei majorități cu opțiune religioasă diferită.

Urmărim studierea iudaismul ca religie şi luăm în serios identitatea ce şi-o atribuie adică

așa cum se percepe pe sine însuşi, din interior, și nu doar din punct de vedere creştin.

Iudaismul este o religie strict monoteistă.

Însă au existat şi forme paralele de raportare la sacru. Pe lângă zeitățile canaanitice, pe

care mulți evrei au fost tentați să le venereze la început, ar fi și unele forme proprii, ca de ex.

închinarea la şarpele din pustie. Tot astfel, la început cultul nu este unitar, pentru că Scriptura

dă mărturie despre existența unor sanctuare paralele, de ex. în Betel și în Dan. Treptat

monoteismul dobândește rădăcini tot mai puternice, iar cultul se uniformizează. Observăm

cum iudaismul parcurge o evoluţie spre un monoteism tot mai accentuat, culminând cu

reforma lui Iosia din sec. VII î. Hristos (Vezi 4 Regi, 22-23). Până atunci se vorbește de

reformele şi presiunile care se ridică împotriva acestor moduri diferite de raportare religioasă.

Are loc o evoluţie spre monoteism, unică în spaţiul antichităţii. A existat şi la egipteni o formă

de monoteism impusă de către Faraonul Amenofis sau Achenaton al IV-lea, dar acolo nu a

rezistat decât numai cât a supraviețuit decât pe parcursul domniei stăpânitoare al acestuia,

acesta a impus în tot Egiptul închinarea la zeul soare, dar după moartea acestui faraon Egiptul

revine înapoi la politeism, monoteismul impunându-se definitiv doar la iudei.

ÎNTEMEIETORUL IUDAISMULUI

~ 28 ~

Există mai multe opinii: Textele biblice îl pun în centru pe Moise, cel care a scos pe

poporul evreu din Egipt şi i-a condus pe evrei spre Ţara Făgăduinţei.

Un alt întemeietor este considerat Avraam, nu se ştie cu precizie când a trăit, aproximativ

în 2000 î. de Hristos, el este considerat a fi iudeu înainte ca Legea să se dea. Tradiţia spune că

Avraam a trăit Legea înainte de Moise.

Evreii au în privința întemeietorului trei persoane pe care le consideră întemeietori,

desigur că există și între acestea trei o mare dilemă, care dintre aceștia este cu adevărat

întemeietorul. Primii doi sunt Avraam și Moise, iar al treilea este Ezdra.

Așadar ca întemeietor poate să apară Avraam, deoarece el a fost primul chemat și de la el

începe tot șiragul acesta al poporului ales. După aceea Moise care a primit revelația. Iar cel de-

al III-lea care mai are șanse la poziția de întemeietor este Ezdra.

Cel mai concret întemeietor şi cel de la care avem mai multe date este Ezdra, care a trăit

aproximativ în sec. V-IV î. de Hristos. Unele interpretări rabinice afirmă că Ezdra ar fi fost un

om atât de evlavios, încât cu siguranță că Dumnezeu i-ar fi încredințat lui Revelația, dacă nu ar

fi existat Moise înaintea lui. Din mărturiile cărţilor ce îi sunt atribuite, se remarcă printr-o

reformă a cultului foarte radicală, acesta stabileşte legi, sistematizează iudaismul, apar grupări

religioase: fariseii, saducheii. Toate acestea au rămas ca fundamentale şi după Ezdra. Astfel

observăm o evoluție treptată a iudaismului de la Avraam începând și manifestându-se tot mai

intens, reforma lui Iosia din sec. VII î. de Hristos fiind un punct culminant., după care au urmat

și alte momente hotărâtoare în definirea profilului acestei religii.

PERIODIZAREA IUDAISMULUI

Periodizarea poate fi urmărită, din punct de vedere teologic, până la începutul lumii.

Primele 11 capitole ale cărții Facerii (până la chemarea lui Avraam) reprezintă un prolog al

istoriei iudaismului. Alegerea unui popor de către Dumnezeu și lucrarea sa specială cu acesta,

pe care Biblia o tratează începând de la Facere, cap. 12, este plasată într-un context cosmic și

universal, descris în primele 11 capitole ale Facerii.

Iudaismul consideră că facerea lumii a avut loc în urmă cu 5773 de ani. Cum s-a ajuns la

această sumă de ani? O explicație ar fi aceea că ei au adunat vârsta tuturor patriarhilor din

cartea Facerii, însă adevărul este că, dacă adunăm vârstele patriarhilor nu iese numărul acesta.

În realitate, există mai multe metode de calcul: cea mai cunoscută e calculul ţadochidic. Această

metodă se bazează pe cartea profetului Daniel care vorbește despre o săptămână de ani. Câte

~ 29 ~

săptămâni de ani au avut loc între evenimentele esențiale ale iudaismului și luând aceste

săptămâni de ani au ajuns la acea dată de la care a pornit numerotarea anilor iar acum au ajuns

la 5773 de ani. Ţadoc porneşte de la precizările din cartea Daniel (70 de săptămâni de ani=490

ani) + precizări din Cartea Enoh şi din Cartea Jubileelor (apocrife); conform acestora, luarea în

stăpânire a ţării Israel are loc în 2450 (5x490 de la Facerea lumii). Urmează perioada

prestatală (490) – perioada primului templu (490 de ani – 70 de săptămâni de ani). Apoi

conform Daniel 9 + încă 490 de ani până ce începe ceva (perioada apocaliptică). Există mai

multe perioade apocaliptice.

Teologic vorbind istoria Israelului începe o dată cu Avraam, când este chemat din Urul

Caldeii în jurul anului 2000 î.Hr., tot ce a fost înainte este prologul pe care îl găsim în cartea

Facerii.

Din punct de vedere istoric, ceea ce se poate consemna de către istorici este ieșirea din

robia egipteană, acesta este momentul din care se poate vorbi despre existența acestui popor,

aproximativ din sec. XIII î. de Hristos. Despre Avraam nu se poate consemna nimic din punct de

vedere istoric, deoarece nu există marturii arheologice clare care să ateste existența lui

Avraam și călătoria lui spre Canaan. Așadar, din punct de vedere istoric, Avraam nu se poate

raporta în timp, nefiind elemente la care să te poți raporta cu precizie. Începând din din sec.

XIII î. Hr. se vorbește despre invazii de triburi asupra Canaanului, de atunci există un început

concret, palpabil al iudaismului. Triburile acestea intră în spațiul vechiului Israel, trecând

Iordanul. De aici începe periodizarea istorică, prima perioadă fiind perioada prestatală (sec.

XIII-XI î.Hr.).

Începând din secolul XI are loc perioada regalității (a II-a perioadă), (sec. XI–586 î. de

Hristos), începe prin domnia regelui Saul după care urmează David care definitivează statul

iudeu prin unirea politică a poporului evreu împărțit pe mai multe teritorii și prin cucerirea

Ierusalimului care a devenit și capitala țării și locul hotărât pentru construirea templului.

David va pregăti toate cele necesare pentru construcția templului însă acesta va fi ridicat de

către fiul său Solomon și următorul conducător la tron. Domnia lui David și a lui Solomon

reprezintă un punct culminant al absolutismului monarhic al Israelului, rămânând până azi un

moment de referință pentru memoria colectivă iudaică. Apoi, lucrurile intră în declin din punct

de vedere politic. Anul 586 î. de Hristos reprezintă căderea templului și începutul robiei

babiloniene.

~ 30 ~

În cartea a IV-a Regi în cap. 22-23 ne este relatat faptul că în sec. VII î. Hristos, Iosia

trimite pe cineva la templu unde găsește cartea legii pe care o va citi în fața a tot poporul, ceea

ce rezultă de aici este faptul că de atunci au început evreii să serbeze Paștele pe care nu le mai

serbaseră așa cum trebuie de pe vremea judecătorilor. Deci din perioada judecătorilor și până

în sec. VII î. de Hristos în perioada lui Iosia nu se mai serbase Paștele așa cum îi încredințase

Domnul lui Moise pe Sinai, ca în fiecare an poporul să serbeze sărbătoarea Pesahului prin care

să comemoreze ieșirea minunată a poporului din Egipt. Ceea ce înseamnă că pe toată perioada

aceasta a regilor Saul, David, inclusiv Solomon nu s-a serbat sărbătoarea Paștelui de către

poporul evreu așa cum am fi noi azi tentați să credem, ci efectiv se uitase a se serba această

sărbătoare. Așadar ceea ce face Iosia este că distruge tot felul de sanctuare păgâne de care era

plin Israelul, restaurează cultul, iar după aceasta distruge și toate celelalte sanctuare care erau

închinate lui Iahve, deci produce o uniformizare a cultului în jurul templului din Ierusalim, și

reinstaurează cinstirea sărbătorilor.

Următoare perioadă este perioada robiei babiloniene (a III-a perioadă), care v-a dura

din 586 până în 538 î. de Hristos. După reîntoarcerea din robia babiloniană, se începe din nou o

construcție a templului, de către puținii evrei care au mai dorit să se reîntoarcă din Babilon.

Astfel am pătruns în perioada celui de-al doilea templu (a IV-a perioadă), care va dura

din anul 538 î. de Hristos până în anul 70 după Hristos când templul va fi distrus de către

romani. În această perioadă se definitivează scrierea canonului biblic şi sistematizarea religiei

iudaice, sub conducerea lui Ezdra despre care evrei spun că dacă Dumnezeu nu ar fi descoperit

revelația lui Moise cu siguranță ar fi descoperit-o lui, atât era de evlavios și drept și cinstitor de

Dumnezeu. Tot în perioada lui Ezdra se introduce și accentul deosebit pe serbarea șabatului,

puritatea poporului Israel care nu trebuie să se amestece cu alte grupări în cazul căsătoriilor

mixte, ci trebuie să se convertească la iudaism cel care nu face parte din acesta și numai apoi să

se căsătorească.

După anul 70 d. Hristos are loc o schimbare masivă în iudaism prin distrugerea templului

și prin faptul că evreii nu mai au voie să locuiască în Israel, astfel accentul se mută de pe

ritualul cultic de la templu pe respectarea legii deoarece nu mai există templul și astfel nu mai

există nici spaţiul pentru preoţie şi pentru cult – jertfă. Atunci a avut loc trecerea de la Templu

la Sinagogă adică de la accentul principal pus pe cultul de jertfă la accentul pus pe cuvânt, de la

preot la rabin, de la preoţia ereditară la cunoscătorul legii (teologul laic), astfel iudaismul

devine o religie a cuvântului.

~ 31 ~

Din anul 70 până în anul 600 d. Hristos are loc perioada rabinatului (a V-a perioadă),

este perioada în care se arată că poți să fii iudeu și condițiile de azi, și chiar trebuie să fii iudeu.

Fariseii sunt cei care se impun și reușesc să codifice și să reglementeze iudaismul ca pentru

vremuri de criză, în care templul nu mai există și nici statul Israel, dar trebuie să trăiești și așa.

Rabinii stabilesc legea, canoanele, refac organizarea, alcătuiesc scrierea Mişna. Rabinii au pus

sistematic în scris tot ceea ce a discutat Moise cu Dumnezeu, așa-numita Revelație orală, care e

adunată în Mișna. Apoi a apărut Talmudul – comentariu al Torei. Talmudul Ierusalimitean

în anul 400 d. Hristos, iar Talmudul Babilonian în anul 600 d. Hristos. Talmud-ul reprezintă

de fapt o serie întreagă de comentarii, adică mai multe comentarii sau păreri personale a mai

multor rabini, care sunt așezate în rubrici diferite, alcătuind o structură arborescentă: în mijloc

textul din Tora, iar de jur împrejur comentariile rabinilor și comentariile la comentarii.

Din punct de vedere al conținutului, rabinii au codificat regulile cărora trebuie să le dea

curs evreul. Tora și mai ales Mișna conțin așa numita Halaha, adică cele 613 porunci. În

perioada de după căderea templului, accentul cade deci pe cunoașterea legii și pe respectarea

poruncilor pe care trebuie să le respecte iudeii în fiecare zi. Nimeni nu reușește să le țină pe

toate, și nici nu se adresează toate poruncile tuturor evereilor (unele de ex. sunt specifice doar

bărbaților, altele doar femeilor). Fiecare trebuie însă să încerce să cunoască Revelația cât mai

bine și să respecte cât mai multe, iar astfel unii respectă anumite porunci iar alții alte porunci.

Iar astfel per-total poporul evreu le îndeplinește pe toate, împlinidu-și astfel ca un colectiv

menirea soteriologică.

Aceste 613 porunci privesc efectiv desfășurarea vieții de zi cu zi a unui evreu, exemplu

ținerea șabatului, alimentele care sunt permise sau interzise, care sunt curate sau necurate,

modul în care se administrează alimentația, sunt porunci despre cum să dospească o femeie

aluatul etc. Așadar după dărâmarea templului iudaismul a pus foarte mult accent pe modul de

subzistență în casă, în familia fiecărui evreu, ex. cum îți educi fami