jocul si rolul lui in procesul de educare si reeducare psihomotrica

Semestrul I

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi

Facultatatea de Educație Fizică și Sport

Specializarea Kinetoterapie și Motricitate Specială

ROLUL JOCULUI ÎN PROCESUL DE EDUCARE ȘI REEDUCARE

PSIHOMOTRICĂ

Îndrumător

Prof. Beatrice Abălașei

Studenți:

Sârbu Bogdan-Eugen

Toma Roberto-Constantin

Struț Andrei-Gabriel




Disciplina: Psihomotricitate

Cadru didactic coordonator: Conf. Univ. Dr. Abalașei Beatrice

2

CUPRINS:

I. Conceptul de joc. Definiţii ale jocului ....................................................................... 3

II. Teorii ale jocului…………………………………………...………………………… 7

III. Caracteristici ale jocului ............................................................................................. 9

IV. Conţinutul şi organizarea jocului …………………………………………..…….. 10

a. Jocul cu caracter educativ …………..…………………………………….. 11

b. Jocul cu caracter reeducativ……………………..………………………. . 11

c. Tipurile de jocuri ale copilului cu tulburări sau dificultăţi psihomotrice….. 11

V. Reguli de bază în organizarea şi orientarea jocului ……………………..……… .13

VI. Clasificări ale jocurilor ……………………………………………………..…........14

a. Terapia prin joc ………………………………………………...………….. 15

b. Ghid (îndrumător) pentru adaptarea jocului la stadiul de dezvoltare al

copilului …………………………………………………………………….. 20

c. Exemple de jocuri ………………………………………...………………... 21

1. Jocuri pentru dezvoltarea capacităţii vitezei de execuţie…….….. 21

2. Jocuri care aparţin dezvoltării capacităţii vitezei de reactive…... 22

3. Jocuri care aparţin dezvoltării capacităţii vitezei de repetiție....... 23






3

I. Conceptul de joc. Definiţii ale jocului

Procesul de creştere şi dezvoltare a omului nu poate fi înţeles în totalitatea sa dacă nu

se ia în consideraţie unul dintre elementele fundamentale psihocomportamentale ale

personalităţii - jocul, a cărui problematică a reţinut atenţia psihologilor şi pedagogilor.

Majoritatea specialiştilor au considerat jocul ca fiind o activitate caracteristică vârstei

de creştere, a copilăriei. În acelaşi timp însă, se recunoaşte faptul că jocurile însoţesc întreaga

ontogeneză umană, chiar dacă formele lor de manifestare se modifică, principalele

caracteristici se păstrează dând fiecărei etape aspecte particulare şi răspunzând unor nevoi şi

tendinţe fireşti şi permanente ale fiinţei umane.

Trebuie specificat că, în interiorul demersurilor efectuate pentru elucidarea

problematicii jocului, înţelegerea funcţiilor și legităţilor sale s-a realizat şi se realizează în

principal din analiza acestuia la vârsta copilăriei când el constituie principala şi, uneori, unica

activitate a copilului. Într-o anumită măsură, se poate spune că traseul formării personalităţii

umane, este explicat de istoria apariţiei şi complicării formelor de manifestare ludică. În

consecinţă, jocul, ca şi activităţile recreative ale adulţilor, este o continuare firească a

activităţii ludice infantile.

Jocul desemnează o activitate ludică propriu-zisă, fizică sau mentală, fără utilitate

imediată în unele cazuri, generatoare de distracţie, de plăcere şi de reconfortare. Jocul - în

varietatea formelor lui (sub aspectul conţinutului şi al evoluţiei) - este tot mai mult valorificat

din punct de vedere pedagogic, în intenţia de a imprima un caracter mult mai viu şi mai

atrăgător activităţilor şcolare în care acesta tinde să fie integrat.

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de

trebuinţe, dorinţe, tendinţe specifice ale acestuia. Astfel, el devine prietenul de nedespărţit al

copilăriei, constituind una dintre formele cele mai importante de activitate a celor aflaţi în

această perioadă de creştere şi dezvoltare.

Realitatea care îl înconjoară pe copil fiind prea complexă, acesta caută să o cunoască,

să se orienteze în interiorul ei. Jocul este tocmai una din activităţile prin care copilul învaţă să

cunoască această realitate aflată într-o continuă transformare.

Caracterul complex al activităţilor ludice şi recreative, a constituit de-a lungul






4

timpului generatorul unor greutăţi deosebite în calea încercărilor de definire a acestora. De

aceea, de multe ori, abordarea lor se limitează la enumerări descriptive.

Vocabularul de psihologie al lui H. Piérou1 cuprinde, pe lângă definiţia generală a

jocului (“activitate dusă după reguli convenţionale implicând adesea o parte mai mică sau mai

mare de noroc, adică de întâmplare, fără randament real, dar în care fiecare jucător caută să

“câştige” indiferent de natura acestui câştig”), încă şapte note caracteristice pentru jocul

copilului; aceasta deoarece definiţia citată nu epuizează în totalitate trăsăturile caracteristice

ale activităţilor ludice infantile:

Jocul este o activitate cu scop în ea însăşi, opusă muncii sau al cărei scop este

exterior activităţii (Baldwin).

Jocul este o activitate inferioară, neadaptată la real ca munca (P. Janet).

Jocul este o activitate destinată să utilizeze o parte a energiei cheltuite în

executarea muncii (Spencer).

Jocul este o activitate ce constă în reproducerea acţiunilor acum inutile, dar

care, în trecutul istoriei umanităţii au fost activităţi de muncă (St. Hall).

Jocul este o activitate cu scop în ea însăşi, dar care-l pregăteşte pe copil pentru

munca adultului (Gross).

Jocul este o activitate care scoate în evidenţă o funcţie fără să urmărească un

anumit scop (Bülher, Carr), permiţând copilului să-şi realizeze eul când n-o

poate face printr-o activitate serioasă (Claparède)

Jocul este activitatea ce constă în asimilarea care funcţionează pentru ea însăşi,

fără nici un efort de acomodare (Piaget).

La aceste puncte de vedere din care jocul poate fi definit prin ceea ce are el mai

caracteristic, considerăm că pot fi adăugate şi următoarele care vin să completeze

problematica:

„Jocul este însăşi viaţa; jocul pregăteşte viitorul potolind nevoile prezentului”.2

„Jocul este o recreere, serveşte la repauzarea organismului sau a spiritului obosit”.3

1 MIHAI EPURAN – Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1976, p. 81.

2 EDUARD CLAPARĖDE – Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975. 3 SCHALLER, Das Spiel – (Jocul), Weimar,1861, apud Constantin Pehoiu, Jocul, formă şi mijloc de realizare a

obiectivelor şi conţinutului educaţiei fizice şcolare, Târgovişte - Editura Cetatea de Scaun, p. 23.






5

Din analizele psihologice reiese faptul că activităţile cu caracter ludic sunt

caracterizate prin spontaneitate, atractivitate, libertate, ceea ce constituie elementul principal

al dezvoltării psihice a copiilor, în efortul şi pregătirea lor pentru integrarea socială şi un

mijloc plăcut de relaxare şi divertisment pentru tineri şi adulţi. Acest lucru ne determină să

afirmăm că activităţile ludice ale copiilor nu trebuiesc reduse doar la influenţa lor asupra

sferei biologice, fără a lua în calcul acele caracteristici modelatoare, socializante ale jocului.

Se poate spune că jocurile copiilor sunt o adevărată oglindă a societăţii, el fiind învăţat sub

influenţa ambianţei sociale.

Dacă această influenţă lipseşte, jocul nu apare în activitatea copilului. Explicaţia

trebuie căutată în faptul că, pentru a se putea juca, se cere copilului:

- să fie stăpân pe anumite procedee de reproducere a realităţii.

- să fie capabil să folosească mijloacele materiale ce i se pun la dispoziţie.

- să poată realiza subiectele şi rolurile deţinute în joc.

- să fie în stare să se conformeze regulilor ce decurg din rolurile asumate.

Rezultă de aici că jocurile sunt caracterizate prin:

- libertate de exprimare, fără forme de constrângere, în care iniţiativa jucătorului,

dorinţa şi nevoia lui de a se juca ocupă locul central;

- activitate atractivă, cu posibilităţi reale de a crea satisfacţii, nu atât prin efectele unui

anumit succes, ci prin propria-i existenţă, prin faptul că în timpul producerii provoacă stări

pozitive, de la plăcere senzorială până la încordările şi relaxările care le însoţesc de multe ori;

- activitate spontană, naturală, apărută ca urmare a nevoilor fireşti ale copilului de

mişcare;

- activitate recreativă şi compensatorie , prin care individul urmăreşte eliberarea de

stresul activităţilor cotidiene, distracţia;

- activitate totală, antrenând toate funcţiile organismului (psihice şi fizice);

- activitate dezinteresată, deosebindu-se de cea productivă, având un scop de sine

stătător, urmărind doar satisfacerea trebuinţelor de ordin psihic materializate în trăirea

bucuriei unei activităţi autonome şi gratuite.

Majoritatea definiţiilor după cum se observă consemnează că jocul este o activitate

specifică copilăriei sau procesului de formare şi de dezvoltare a fiinţei umane. Ulterior s-a

constatat că, de fapt, omul este un jucăuş (HOMO LUDENS) pe toată durata vieţii. Din






6

copilărie până la bătrâneţe omul se joacă în permanenţă din diverse motive (trebuinţe, porniri,

nevoi etc.) interioare şi / sau exterioare, care îl împing spre diverse acţiuni.

O contribuţie însemnată în definirea noţiunilor de joc şi joc sportiv l-au avut

specialiştii români. În lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului (1973) noţiunea de

joc este definită ca “o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată

spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea

socială.”

Izvorând din cerinţele sociale obiective, jocurile contribuie la stimularea şi cultivarea

relaţiilor de prietenie şi colaborare, a iniţiativei şi imaginaţiei creatoare, la formarea unui fond

complex de priceperi, deprinderi şi calităţi motrice.

După Păunescu şi Muşu (1990), scopurile jocului în dezvoltarea copilului sunt: o mai

bună cunoaştere a lumii, un control mai adecvat al propriei persoane şi al raportului cu

lumea; oferă de la început posibilitatea explorării relaţiilor dintre realitate şi fantezie, o arenă

în care formele de gândire semiologice, intuitive, pot fi liber testate.

Pentru copiii deficienţi mintal, jocul este forma de bază prin intermediul căruia se

organizează şi se desfăşoară procesul de recuperare. În aceste condiţii, jocul se constituie ca

o formă de învăţare orientată spre: dezvoltarea capacităţii de manevrare a obiectelor;

aprecierea formelor şi mecanismelor de recunoaştere a dimensiunilor; însuşirea asemănărilor

şi deosebirilor dintre obiecte; dezvoltarea capacităţii de utilizare a obiectelor în funcţie de

necesităţi. Prin joc, copilul învaţă regulile de comportare, ceea ce contribuie la structurarea

personalităţii sale.

Prin intermediul jocului, copilul îşi satisface nevoia de activitate, de acţionare asupra

obiectelor şi de transpunere în situaţii diferite. Practic, copilul descoperă lumea prin

intermediul jocului.

Jocul este mijlocul prin care copilul câştigă anumite deprinderi fizice, cognitive şi

sociale. În timpul jocului, copilul experimentează anumite acţiuni, care ulterior vor fi

combinate cu alte deprinderi mai complexe. Astfel, iniţial copilul mânuieşte piesele unui joc,

apoi va încerca să realizeze câteva combinaţii, pentru ca în final să ajungă la adevărate

construcţii. În acest fel, copilul reuşeşte să rezolve unele probleme şi să înţeleagă modul de

folosire a unor obiecte.

Iniţial, copilul mic acţionează prin imitaţie, pornind de la anumite modele, iar unele

gesturi sunt descoperite întâmplător, pentru ca, mai târziu, ele să poată fi reproduse. Imitaţia






7

târzie şi repetarea gestului descoperit întâmplător demonstrează un început de reprezentare

mentală a actului motric.

Pentru început, copilul realizează jocuri-exerciţii prin care îşi descoperă propriul corp.

Treptat, el va trece la acţiunea asupra obiectelor, pentru a ajunge în final la utilizarea lor.

În timpul jocului, copilul inventează şi repetă anumite mişcări, fapt ce va contribui la

dezvoltarea treptată a gândirii, memoriei şi creativităţii.

Jocul de ficţiune îi permite copilului să reproducă realitatea cu ajutorul jucăriilor. În

timpul jocului, realitatea este adaptată la posibilităţile copilului, astfel că acesta trebuie să

găsească anumite soluţii ce reflectă dorinţele sale. Acest efort de rezolvare a problemelor îi

permite copilului să înţeleagă realitatea, să treacă peste anumite dificultăţi şi să-şi dezvolte

conştiinţa de sine. Creativitatea se dezvoltă cu precădere în timpul activităţilor individuale. În

timp ce se joacă, imaginaţia copilului are frâu liber, ajungând la rezolvări personale ale

problemelor, ce apelează la idei vechi pentru a reuşi să rezolve situaţii mai noi.

Terapia prin joc se adresează copiilor cu probleme de sănătate. Pentru aceşti copii

afirmaţia “fă aceste exerciţii pentru sănătatea ta” nu este suficientă. Jocul le permite

specialiştilor să ajungă la executarea de către copii a anumitor acte motrice. În timpul jocului

regulile se pot modifica în funcţie de necesităţile terapeutice. Astfel, se începe acţiunea în poziţia

aşezat, apoi culcat şi în picioare. Un anumit gest se execută iniţial cu o mână, apoi cu cealaltă şi,

în final, cu ambele. Terapia prin joc asigură copilului calm şi securitate, alături de stimularea

necesară recuperării deficienţei. Programul începe cu antrenarea gesturilor necesare vieţii

zilnice (îmbrăcat, spălat, mâncat independent), urmată de antrenarea gesturilor complexe ce

pregătesc activitatea de scris şi de învătare a unei meserii (Y. Lindquist, 1985, p.11).

II. Teorii ale jocului

Încă de la sfârşitul secolui al XIX s-au elaborat numeroase teorii ale naturii şi

scopurilor activităţii de joc. Piaget susţine că jocul este o expresie a procesului de asimilare în

care copilul încearcă să înţeleagă lumea din jur şi să o schimbe pentru a corespunde propriei

înţelegeri şi experienţe. El a formulat trei stadii principale ale activităţii de joc investigând

legătura dintre evoluţia jocului şi dezvoltarea gândirii:

1. deprinderea de joc corespunde stadiului senzorio-motor al dezvoltării

(aproximativ de la naştere până la 2 ani).






8

Activitatea de joc a copiilor conţine multe mişcări repetitive care sunt făcute din

simpla plăcere de a-şi demonstra măiestria deprinderilor implicate. Se pune accentul asupra

exersării şi controlului mişcării şi asupra explorării obiectelor prin observare şi atingere.

2. jocul simbolic coincide cu stadiul preoperaţional (aproximativ de la 2 la 7 ani).

Copilul angajează fantezia şi produce realul în joc şi se bucură când foloseşte un

obiect pentru a simboliza pe un altul – astfel, un fotoliu poate deveni un autoturism, o coală de

hârtie devine o rochiţă elegantă.

3. jocul cu reguli caracterizează stadiile operaţionale (de la aproximativ 7 ani).

Procesele de gândire ale copilului devin mai logice, iar jocul implică utilizarea

regulilor şi procedeelor.

Ann Birch, în “Psihologia dezvoltării din primul an de viaţă până în perioada adultă”

(2000), referindu-se la teoria psihodinamică a dezvoltării, a lui Freud, vede în joc un mijloc de

eliberare a emoţiilor îngrădite. Copiii folosesc jocul pentru a explora şi controla propriile

sentimente despre viaţă, exteriorizându-şi teama şi anxietatea într-o situaţie sigură. Deci, jocul

poate fi considerat ca un mecanism de apărare împotriva problemelor şi ca modalitate de

control al comportamentului.

Vîgotsky (1967) citat de Ann Birch (2000), consideră activitatea de joc ca fiind

principalul factor al dezvoltării generale, concentrându-se în principal asupra regulilor jocului.

Copilul care este confruntat cu o problemă elaborează în mod inconştient o situaţie

reală, căreia îi este uşor să-i facă faţă - astfel o mătură poate deveni un cal.

Vîgotsky pretinde că jocul creează o zonă de dezvoltare proximală unde copilul poate

opera la un nivel superior vârstei sale normale, de exemplu, executarea pentru prima dată a

unor mişcări de scriere. Astfel se poate evalua potenţialul de dezvoltare a copilului la un

anumit moment prin observarea diferenţei dintre nivelurile de activitate obţinute în timpul

jocului şi cele ale comportamentului uzual.

Bruner (1967), evidenţiază potenţialul de învăţare a jocului şi consideră jocul ca fiind

mijlocul de obţinere a deprinderilor fizice şi cognitive la copii. Prin urmare, activitatea de joc

contribuie la rezolvarea problemelor şi la înţelegerea modului de utilizare a instrumentelor.

Un copil de 2 ani căruia i s-a dat un set de jucării de construit mai întâi va explora şi mânui

obiectele individuale, iar apoi va experimenta combinaţiile şi utilizările posibile până când va

fi capabil să asambleze cu încredere piesele. În acest mod, într-o situaţie relaxantă, copilul

începe să înţeleagă relaţiile spaţiale şi mecanica. Jocul implică experimentarea unor acţiuni






9

mai restrânse, care mai târziu pot fi combinate cu o deprindere mai complexe, de nivel

superior.

III. Caracteristici ale jocului

1. Jocul este adesea obositor, câteodată istovitor, dar tocmai aceasta oboseală, această

istovire îi atestă valoarea. Jocurile prea facile nu prezintă nici un farmec. Aşa cum un

sportiv autentic vrea un adversar de talia lui, aşa un copil doreşte un joc de talia lui, ba

uneori este prea ambiţios şi vrea să practice jocurile copiilor mai mari, care

deocamdată îi depăşesc puterile.

2. Un alt caracter prin intermediul căruia jocul pregăteşte pentru muncă este introducerea

copilului în grupuri sociale. Prin intermediul jocului copilul ia contact cu alţii, se

obişnuieşte să ţină cont de punctul de vedere al altora, să iasă din egocentrism sau

originar. Se înţelege, aşadar, de ce unele jocuri ale copiilor se sfârşesc cu munci reale,

şi de ce educatorii s-au străduit să folosească jocul ca mijloc de educaţie. Există jocuri

precum gătitul, traforajul mecanic, care se transformă în munci reale.

3. Jocul se naşte din nevoia copilului de a învăţa în primul rând ce este o sarcină. La

grădiniţă, serierea culorilor, clasificarea etichetelor, executarea împletiturilor, aşezarea

cuburilor, iată tot atâtea sarcini şi tot atâtea jocuri prin intermediul cărora copilul

învaţă să-şi fixeze atenţia, să-şi stăpânească instabilitatea naturală, în sfârşit, să facă un

efort.

4. Când spunem joc spunem totodată efort şi libertate, şi o educaţie prin joc, trebuie să

fie o sursă atât de efort fizic, cât şi de bucurie morală.

5. Jocul nu ţine seama nici de loc, nici de oră. Fiecare joc este situat parcă în afara

timpului şi spaţiului real, într-un timp şi un spaţiu care-i sunt propii numai lui. Din

acest punct de vedere, există o suficienţă şi o independenţă a jocului, care-l sustrag

lumii trebuinţelor, lumii practice.

6. Jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exerciţiu.

Pentru a completa definiţiile jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare

principalele caracteristici pe care le are. În acest sens, M. Epuran consideră că cele mai

importante caracteristici ale jocului sunt:

activitate naturală – izvor de trebuinţe ludice






10

activitate liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere

activitate spontană – fiinţa umană este oricând dispusă pentru joc

activitate totală – angajează toate componentele fiinţei umane (fizice, psihice, sociale etc.)

activitate atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere senzorială, stări tensionale,

satisfacţia succesului etc.

activitate dezinteresată – deosebită de muncă, având ca scop bucuria activităţii autonome

şi gratuite

activitate creativ – compensativă – care se extinde şi asupra activităţilor recreativ –

distractive ale adulţilor, asupra activităţilor de loisir (petrecerea plăcută a timpului

liber), prin care omul caută destinderea, distracţia, refacerea, compensarea unor stări

create de procesul muncii.

Altfel spus, caracteristicile jocurilor pot fi sintetizate astfel:

permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor

motrice de bază sau specifice, a calităţilor motrice, precum şi a deprinderilor şi însuşirilor

moral-volitive;

specifică jocului este activitatea în colectiv; el presupune cooperare, colaborare cu

partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu

cele ale colectivului din care fiecare jucător face parte, încadrarea în colectiv, acceptarea

şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, toate acestea având o

importanţă deosebită din punctul de vedere al socializării;

au caracter atractiv şi spontan; bine concepute şi organizate, mobilizează resursele

participanţilor şi le menţin interesul, pentru a atinge maximum de eficienţă;

pot fi folosite ca mijloc de deconectare psihică, fiind cea mai bună formă de odihnă activă;

contribuie la dezvoltarea diferitelor trăsături ale personalităţii;

permit manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni;

nu permit o dozare precisă şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice.

IV. Conţinutul şi organizarea jocului

Jocul implică două aspecte de bază: fizic şi relaţional.

Aspectul fizic vizează formarea abilităţilor de apucare şi de manevrare, care, prin repetare şi

prin angrenare a segmentelor corporale, conduc la formarea deprinderilor motrice.






11

Aspectul relaţional capătă consistenţă în momentul în care copilul vine în contact cu un alt

copil sau cu un adult. Jocul, sub raportul conţinutului, vizează două aspecte de bază: jocuri cu

caracter educativ şi jocuri cu caracter reeducativ.

a. Jocul cu caracter educativ constituie forma de activitate a copilului mic, a

preşcolarului şi şcolarului. În aceste condiţii, sistemul de organizare este individual şi în grup, fapt

ce prilejuieşte copiilor multe emoţii, bucurii şi satisfacţii.

Jocul este forma de activitate care solicită eforturi comune, contribuind, în mare măsură,

la formarea deprinderilor şi la dezvoltarea calităţilor motrice.

Jocurile cu caracter educativ vor fi concepute şi conduse de aşa manieră încât tema să

reprezinte, pe lângă mijlocul de stimulare şi de menţinere a interesului copilului, şi

modalitatea de realizare a principalului scop, care să-l conducă la formarea deprinderilor

motrice de bază şi aplicative.

b. Jocul cu caracter reeducativ prezintă particularităţi care îl diferenţiază de cel cu

caracter educativ, cum ar fi: conţinutul este stabilit de către copil în funcţie de trebuinţele şi de

dificultăţile sale; acţiunile se desfăşoară individual; sistemul de mijloace este mult mai restrâns;

se combină acţiunile motrice cu verbalizarea fiecărei mişcări pe care o execută copilul; terapeutul

se poate implica în acţiunile de joc pentru a susţine, orienta şi asigura desfăşurarea jocului;

regulile de joc, la început, sunt stabilite de către copil. Pe parcurs, terapeutul introduce reguli

care se constituie în componente ale procesului de reeducare.

c. Tipurile de jocuri ale copilului cu tulburări sau dificultăţi psihomotrice se pot

organiza sub formă de: jocuri cu acţiuni reale şi jocuri cu acţiuni imaginare.

Jocurile cu acţiuni reale oferă terapeutului posibilitatea de a utiliza o paletă largă de

mijloace prin intermediul cărora să poată interveni pentru a corecta anumite deprinderi şi calităţi

motrice, cât şi unele tulburări de psihomotricitate. Selecţionarea jocurilor reale se face în funcţie

de specificul tulburării, de trăsăturile de caracter şi de particularităţile individuale ale copilului.

Prin intermediul jocurilor reale, terapeutul poate observa trasăturile de personalitate ale

copilului, nivelul legăturilor pe care copilul le are cu ceilalţi membri ai grupului, cât şi

complexitatea acestor legături.

Jocurile cu acţiune imaginară se desfăşoară într-un spaţiu şi timp imaginare,

reprezentând, de fapt, jocurile dramatice. Aceste jocuri îi oferă terapeutului posibilitatea de a

identifica personalitatea copilului. Aceste jocuri sunt utilizate, cu precădere, în perioada când






12

copilul înţelege conţinutul acţiunii, poate îndeplini unele obiective fără a fi îndrumat sau chiar

condus de către terapeut.

Aceste jocuri cuprind acţiuni familiare care, pe măsură ce copilul creşte şi se dezvoltă,

pot deveni tot mai complexe, în sensul că se poate acorda atenţie anumitor semnificaţii ale

realităţii din mediul încojurător, pe care trebuie să le redea într-o formă sintetică. În aceste

condiţi, copilul este pus în situaţia de a mima unele acţiuni pe care le vede şi pe care trebuie să

le redea.

În joc copilul are un rol pe care trebuie să-l îndeplinească, el trebuie să mimeze

acţiunea, dar va trebui să prezinte funcţia, numele, sexul personajului pe care îl reprezintă.

Regula de bază a acestor jocuri este de a “face ca şi cum” sau, cum afirmă copiii “adică”.

Alegerea temei îi aparţine copilului, dar se stabileşte o condiţie esenţială: nu are voie

să acorde caracter distructiv sieşi, partenerilor, spaţiului şi reeducatorului/terapeutului. În

aceste condiţii actorii vor acţiona prin intermediul corpului, fără a verbaliza acţiunea. Atunci

când intervine limbajul, acesta are rolul de a susţine gestul, de a explica sau chiar de a

provoca o nouă stare psihică. De fapt, limbajul are rolul de a “colora” povestirea, de a

explica unele acţiuni pe care trupul nu a reuşit să le prezinte. Comportamentul copilului

poate fi curtenitor, gingaş sau poate deveni bătăios, dominator şi toate aceste manifestări sunt

în funcţie de dificultăţile pe care le are.

Jocurile cu apă sunt utilizate în timpul verii. Într-un lighean mare sau într-un bazin din

plastic se pot asigura cele mai potrivite condiţii pentru jocul copilului. Atenţia trebuie să fie

îndreptată asupra înălţimii stratului de apă, să nu depăşească 20-25 cm, şi să fie caldă şi să stea

cineva lângă copil pentru a urmări modul în care el se joacă (pentru a evita unele aspecte

neplăcute). Dacă este utilizat un bazin din plastic se pot organiza jocuri cum ar fi: toboganul pe

apă; urcarea şi coborârea din bazin; mişcări ale braţelor şi picioarelor care să imite înotul pe

burtă şi pe spate.

Folosirea materialelor în joc

Terapia prin joc nu se poate lipsi de unele materiale, deşi acestea nu reprezintă

elementul cel mai important. În activitatea terapeutică sunt utilizate acele materiale care pot

servi scopului propus. În general, se recomandă ca în activitatea reeducativă să fie utilizate

materiale simple, folosite şi în grădiniţe, dar maniera lor de utilizare şi modul în care sunt

introduse în joc prezintă unele particularităţi. Organizarea materială este o componentă a






13

procesului de organizare a jocului. Nu trebuie să se înteleagă cantitatea, calitatea, diversitatea

materialului, ci doar modul în care aceste materiale (simple sau complicate) pot fi utilizate în

joc pentru a servi scopului propus.

În procesul de reeducare psihomotrică, prin intermediul jocului, materialele, sub

raportul formei, complexitătii şi cantităţii, sunt în funcţie de posibilităţile de moment ale

copilului (Y. Lindquist, 1985).

Reuşita în organizarea materială depinde de terapeut, de modul în care concepe şi

conduce activitatea de reeducare. Privind în jurul său, terapeutul trebuie să-şi pună întrebarea: ce

pot face cu acest material pentru a stimula activitatea copilului cu tulburări sau dificultăţi

psihomotrice? Ce joc pot organiza cu acest material care să trezească interesul acestui copil?

Voi arăta obiectul şi-l voi solicita pe copil să-mi spună ce poate să facă cu el. Acest aspect

este cel mai important moment în cadrul organizării procesului de reeducare psihomotrică,

întrucât i se oferă copilului posibilitatea de a pune în valoare capacitatea sa imaginativă.

Folosind acest procedeu se poate constata că plăcerea de a se juca cu un anumit

material, căruia copilul i-a conferit un anumit rol, a fixat anumite reguli, a stabilit o anumită

finalitate, va conduce la rezultate mult mai bune decât atunci când îl obligăm, îl dirijăm să

utilizeze materiale standard.

Copilul, când este pus în situaţia de a alege jocul, materialele de joc, de a fixa regulile

de desfăşurare, de a fi lăudat când execută corect şi de a fi corectat când greşeşte, o face cu

toată seriozitatea, fiind convins că în acest fel va reuşi să treacă peste pragul dificultăţilor pe

care le are.

V. Reguli de bază în organizarea şi orientarea jocului

- Să se dea posibilitatea de a reuşi, chiar dacă dificultăţile sunt mari.

- Să se asigure condiţii pentru a se juca cu plăcere, să simtă o bucurie, o satisfacţie, atât

în timpul desfăşurării jocului cât şi după joc.

- Nu vor fi puse la îndemâna copilului multe jucării, ci un număr mic dar bine ales, în

funcţie de obiectivul metric urmărit sub raportul formei, conţinutului, consistenţei şi temei

propuse, dar şi dorinţei copilului de a se juca cu un anumit obiect.

- În relaţiile cu copii cu tulburări psihomotrice sunt situaţii când aceştia refuză să acţioneze –

motivul “nu pot”. Terapeutul pregăteşte din timp acest aspect al refuzului, introducând regula

de bază “nu există nu pot”, ci numai „încerc” şi “sper să reuşesc”.






14

- Se recomandă folosirea unei jucării numai după ce îi cunoaştem conţinutul. În acest fel

se evită unele aspecte neplăcute din timpul desfăşurării procesului de reeducare.

- Cea mai mică realizare, cel mai discret semn de execuţie a unei mişcări sau gest

trebuie să fie cât se poate de mult apreciate, lăudate. Terapeutul trebuie să se bucure şi să-l

încurajeze pe copil, să trăiască bucuria unei victorii. A trece indiferent pe lângă micile

rezultate înseamnă că profesia este executată mecanic. Terapeutul trebuie să se bucure de

bucuria copilului, să trăiască alături de el fiecare clipă de fericire, să-l încurajeze şi să-i dea

toată căldura sa sufletească.

VI. Clasificări ale jocurilor

După Constatin Albu, jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima

propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intră

în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învăţă să se orienteze în

spaţiu şi timp. Putem spune că jocul este „munca copilului”.

În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul

are un caracter social. Din acest punct de vedere, K. Berger deosebeşte mai multe tipuri de

joc (Berger, 1986).

- Jocul de unul singur - copilul se joacă singur, preferând alte jucării faţă de ceilalţi

copii, dar el se simte bine jucându-se în prezenţa altor copii. Interesul copilului este

centrat doar asupra propriei activităţi.

- Jocul spectacol - copilul urmăreşte modul de joc al unui alt copil, dar nu face

nimic pentru a participa. Un astfel de tip de joc este reprezentat de vizionarea

desenelor animate la televizor.

- Jocul în paralel - copiii se joacă în acelaşi fel cu aceleaşi jucării, dar independent

unul de celălalt.

- Jocul în asociaţie - apare atunci când copiii sunt angajaţi în activităţi similare, dar fără

să existe organizare, diviziune a muncii, desemnare a unui lider şi un scop acceptat de

comun acord.

- Jocul în cooperare apare atunci când el este organizat în grup, copiii planificând

activitatea în dorinţa de a atinge un scop.






15

Conţinutul jocului implică în primul rând aspecte fizice, deşi are şi un important

caracter social. Vom aborda jocul de la vârste foarte mici, pană la perioada de sfârşit a

copilăriei:

- Jocul social-afectiv apare la copiii de câteva luni, care resimt plăcere atunci când

intră în relaţie cu adulţii şi mai ales cu persoanele care-l îngrijesc. În timpul

jocului, copilul zâmbeşte, gângureşte, atinge jucăriile etc.

- Jocul simţ – plăcere - apare atunci când copilul începe examinarea obiectelor din

mediul înconjurător. El devine atent la lumină, culoare, gust, miros, textură şi

consistenţă.

- Dezvoltarea abilităţilor manuale apare în momentul în care copilul începe să

manipuleze jucăriile.

- În jocul liber copilul visează, se joacă cu hainele sale, merge fără o ţintă precisă.

- Jocul dramatic apare pe la 11-13 luni, atunci când copilul începe să imite unele

activităţi familiare simple, cum ar fi hrănitul, băutul din cană sau îmbrăcarea

hainelor. Acest joc dramatic se mai numeşte şi joc simbolic sau de imitaţie.

O dată cu intrarea în etapa de preşcolar, jocul de imitaţie devine mult mai complex.

Se ajunge la imitarea unei persoane sau a unui fel de a fi.

Astfel, copilul îşi imită părintele când citeşte ziarul sau când fumează.

Evoluţia acestor jocuri de imitaţie demonstrează că ele sunt ocazii în care copilul îşi

manifestă anumite calităţi.

- Jocurile cu reguli arbitrare - sunt jocuri inventate de copii şi care sunt extrem de

variabile. Aceste jocuri demonstrează faptul că regulile sunt acceptate de copil,

deoarece ele îi permit să depăşească un obstacol (Debesse, 1970).

- Jocurile de întrecere apar între 7 şi 9 ani, deci la începutul şcolii primare. În

aceste jocuri sunt cuprinşi un număr mare de copii formându-se un grup de joacă

extins.

- În perioada de sfârşit a copilăriei (după 9-10 ani) apar jocuri cu reguli bine

stabilite şi care trebuie respectate de toţi participanţii. Regulile jocului sunt bine

stabilite şi nimeni nu se gândeşte să le schimbe. Dacă un jucător greşeşte, el este rapid

adus la ordine de întregul grup (fotbal, handbal, baschet etc.)

a. Terapia prin joc capătă un rol din ce în ce mai mare în cadrul activităţilor recuperatorii,






16

mai ales la vârste mici. Se pot folosi jocuri individuale, recomandate copiilor imobilizaţi la

pat sau jocuri colective (Popescu, 1986).

În cadrul jocurilor colective se vor folosi acele jocuri care asigură reeducarea unui

anumit organ sau simţ:

- Jocurile ritmice leagă sunetul de un anumit gest recuperator;

- Jocurile pe fond muzical;

- Jocurile competitive stimulează copiii în executarea cât mai corectă a unei mişcări;

- Jocurile mobilizatoare permit reeducarea unor anumite gesturi;

- Jocurile în diverse medii - apă, nisip, diferite paste, etc.

Aceste jocuri favorizează compensările, permit educarea şi dezvoltarea prehensiunii,

stimulează apariţia deprinderilor motrice. La copiii cu deficienţe fizice, jocul permite

stimularea şi reeducarea, dar în acelaşi timp asigură dezvoltarea imaginaţiei şi oferă

copilului o activitate, o “supapă" acceptată de adulţi.

Jocurile de repetiţie a mişcărilor ocupă un loc important în cadrul programelor de

reeducare. Repetiţia mişcărilor se face cu ajutorul unei jucării, dar fără a se acorda

atenţie materialului din care este facută şi în absenţa intenţiei. Atenţia copilului este

îndreptată către explorarea propriului corp sau către explorarea unei situaţii. Acţiunea este

dirijată asupra situaţiilor de joc în ansamblu, precum şi asupra explorării propriului corp în

diverse situaţii. Tot în cadrul jocurilor de repetiţie se foloseşte explorarea şi

experimentarea materialului. În explorarea materialului atenţia este îndreptată asupra

materialului din care este confecţionată jucăria, pe când în experimentarea materialului se

urmăreşte ce se poate face cu o jucărie.

Jocurile de imitaţie apar frecvent în reeducare, atunci când copilul nu se limitează la

cunoaşterea mişcării, ci ajunge la semnificaţia ei. În acest sens, se folosesc jocuri de

realizare a mişcării, de identificare a ei şi de orientare . Realizarea mişcării presupune

reproducerea unor evenimente simple ale vieţii de zi cu zi, cu sau fără jucării.

Jocurile de identificare presupun reproducerea unor evenimente ale vieţii cotidiene,

reproducere realizată cu ajutorul jucăriilor şi explicate verbal. Jocurile de orientare presupun

punerea în scenă a unor evenimente din realitate, punere în scenă în care copilul joacă

simultan mai multe roluri (Auffauvre, 1984).






17

Jocurile de construcţie sunt rar folosite liber de copii şi în programele terapeutice, dar

apar frecvent în cadrul programelor educative. Se folosesc jocuri de asamblare, de

combinare, de îmbinare şi de construcţie într-un context.

Jocurile de grupare sunt rar folosite liber sau în cadrul programului terapeutic, dar

stimulează intervenţia educativă. Se folosesc jocuri în care elementele componente sunt

asamblate şi ordonate în aşa fel încât să reproducă realitatea.

Jocurile de construcţie şi de grupare sunt puţin folosite de copiii cu deficienţe

fizice, deoarece presupun o abilitate motrică fină la nivelul membrelor superioare. În situaţia

în care prehensiunea este dificilă, aceste jocuri sunt evitate, deoarece produc sentimentul

de eşec (Auffauvre, 1984).

Jocul cu reguli presupune jocul în grup, cu respectarea unor anumite reguli

stabilite iniţial. Aceste jocuri sunt puţin folosite în reeducare, ele fiind folosite de un număr

redus de copii în timpul liber.

Jocul presupune folosirea jucăriilor, aşadar interacţiunea copiilor cu obiecte fără

viaţă. Dezvoltarea cognitivă a copiilor este strâns legată de varietatea şi accesibilitatea

obiectelor studiate de un copil, experimentate şi apoi cunoscute de acesta.

Copilul cu handicap are aceleaşi nevoi ca şi cel sănătos; el are nevoie însă de mai mult

ajutor pentru cunoaşterea mediului înconjurător. De aceea, copii cu deficienţe vor fi ajutaţi

în selectarea jucăriilor şi a activităţilor stimulative.

Jocurile creative - unii copii cu handicap nu agreează activităţile murdare şi se tem

să se joace în nisip, să picteze cu degetele, să taie hârtia sau să se joace cu aluat. Ei

trebuie încurajaţi să simtă, şă atingă, să modeleze şi să se joace. Pictatul cu ajutorul unei

bucăţi de cartof da rezultate bune la copiii care au un control manual redus. Se mai poate

folosi modelarea din făină pentru copiii care nu pot picta sau desena (Russell, 1977).

Jocurile imaginative sunt apreciate mai ales de copiii internaţi în spital. Aceştia

doresc să se joace cu truse medicale, cu o papuşă-doctor. Sunt preferate jucăriile mici din

plastic, uşor de manevrat. Aceste jucării permit realizarea unor mişcări ale degetelor şi de

asemenea jocul în spaţii limitate (Johansson, 1993).

Jocurile de comunicare încurajează limbajul şi stimulează dorinţa de a vorbi. Se pot

folosi păpuşi care vorbesc, căţei care vorbesc, telefoane, jucării muzicale şi chiar un

casetofon cu casete.






18

Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă şansa de a

se juca cu alţi copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă şi

comentează situaţiile de joc (loto, rummy, domino, table, cuburi, cărţi de joc, minijocuri

sportive de masă etc.).

M.R. Auffauvre (2000), consideră că jocurile/jucăriile destinate copiilor cu

deficienţe fizice se pot împărţi în:

- jocuri senzorio-motorii;

- jocuri şi jucării care stimulează inteligenţa;

- jocuri care stimulează viaţa afectivă şi relaţională;

- jocuri care dezvoltă relaţiile sociale;

- jocuri sportive.

În cadrul jocurilor senzorio-motorii se includ jocurile de construcţie, de asamblare,

mingile, jocurile în nisip, cuburile, jucăriile mobile, jucăriile mecanice, cărucioarele,

roabele, basculantele.

Jucăriile care stimulează inteligenţa sunt: loto, domino, puzzle, cuburi cu imagini,

jocuri de construcţie, jocuri cu întrebări şi răspunsuri, jocuri de observaţie şi gândire etc.

Viaţa afectivă este stimulată de jocuri care reflectă realitatea vieţii cotidiene: păpuşi,

jocuri muzicale, desen, maşini, marionete, case de păpusi, bucătării, spitale, şcoli etc.

Jocurile care permit dezvoltarea relaţiilor sociale sunt cele care se joacă în doi: carţi

de joc, jocuri cu temă, cu numere, de strategie etc.

Jocurile sportive - biciclete, balansoare, tobogane, cercuri, ping-pong, minigolf,

etc. (Auffauvre, 1984).

Jucăriile, mai ales cele pentru copii cu deficienţe fizice, trebuie să îndeplinească

unele condiţii. Au fost propuse 16 criterii de alegere a jucăriilor:

- securitate;

- manevrabilitate;

- adaptare la copii;

- soliditate;

- interesul manifestat de copii;

- descoperirea activă;

- adaptarea la joc (la activitatea propusă);

- raport calitate – preţ;






19

- posibiltatea de creaţie;

- dezvoltarea personalităţii şi a afectivităţii;

- estetica;

- cererea copilului;

- relaţii copil-copil;

- relaţii copil-adult;

- polivalenţa (Auffauvre, 1984).

Datorită valorii jocului în general şi ale jocului la copilul cu deficienţe fizice, se pune

problema realizării unor studii speciale asupra jucăriilor. În ţările occidentale, aceste studii au

permis realizarea unor jucării tot mai sofisticate şi mai adaptate situaţiei copilului.

În Anglia a luat fiinţă Asociaţia Bibliotecilor de Jucării (Toy Libraries Association), care

dispune de materiale legate de Jucăriile speciale. În aceste biblioteci, părinţii găsesc echipament

special pentru copiii cu handicap. Echipamentul poate fi închiriat sau cumpărat. Multe biblioteci

de jucării au contracte cu asistenţii sociali, cu kinetoterapeutul şi cu vizitatorii de sănătate,

asigurându-se astfel informarea familiei în acest sens (Russell, 1977).

În Franţa, începând din anul 1968, apare Banca de Jucării (La Banque du Jouet), serviciu

ce se ocupă cu studiul posibilităţilor de joacă oferite copiilor cu handicap şi cu proiectarea unor

jucării speciale (Aufauvre, 1984).

b. Ghid (îndrumător) pentru adaptarea jocului la stadiul de dezvoltare al copilului

1. Jocul trebuie să fie adaptat la stadiul de dezvoltare neuromotorie a fiecărui copil, la

tipul de handicap prezent (fizic, mental, senzorial, de comportament, de limbaj etc.)

2. Jucăriile şi materialele folosite pentru desfăşurarea jocului vor fi adaptate vârstei

biologice şi mentale a fiecărui copil.

3. Trebuie descoperite interesele copilului şi făcut uz de ele.

4. Comenzile verbale trebuie să fie adaptate pentru nivelul de înţelegere al copilului.

5. Limbajul mimico-gestual va fi folosit la copiii cu tulburări de vorbire şi auz, fiind

singura formă de comunicare eficientă.

6. Învăţarea jocurilor trebuie să se realizeze în paşi mici şi siguri; noile deprinderi trebuie

să fie introduse treptat.






20

7. Următoarele strategii pot fi folosite cu un copil care are dificultăţi în imitaţie, se

folosesc mişcări fizice prompte, de exemplu prinderea mâinii copilului şi mişcarea ei pentru a

ajuta copilul să imite semnul "PA"; se reduce gradual implicarea fizică a terapeutului în timp

ce copilul devine mai competent; în final, terapeutul continuă activitatea alături de el.

8. Durata jocului este importantă, deoarece copilul poate deveni frustrat dacă timpul

alocat activităţii este prea scurt sau el poate deveni plictisit dacă timpul de joc este prea lung.

9. Un copil dificil se va alătura adesea (urmează terapeutul în activitatea de joc), dacă

vede că terapeutului îi face placere. Nu trebuie păcălit (trebuie antrenat progresiv) si nici

mituit. Copilul este răsplatit cu laude, când îndeplineşte o sarcină de joc.

10. Manifestarea plăcerii terapeutului legat de jocul copilului este un important factor

motivaţional pentru acesta.

11. Dacă un copil nu vrea să participe în activitatea de joc, nu trebuie forţat. Acesta

trebuie lăsat să se joace aşa cum vrea şi în mod progresiv se va încerca direcţionarea către o

activitate cu un scop mai înalt. Jocul va trebui să fie vesel şi nu forţat.

12. Când un copil se plictiseşte de o jucărie se va încerca prezentarea ei într-un mod

diferit, de exemplu, ascunzând-o într-o pungă sau cutie.

13. În timpul jocului cu copilul, este bine ca terapeutul să vorbească despre ceea ce face.

Copilul trebuie încurajat să vorbească despre jucării şi ceea ce face cu ele. Să nu uităm că un

copil trebuie să se joace singur, dar şi cu alţii.

14. Jucăriile trebuie să fie durabile (rezistente), pentru că copiilor mici le place să

descopere obiectele prin lovire, aruncare, ciocnire etc.

15. Dacă un copil este agresiv, se va lua de acolo pentru a-l determina să înţeleagă că se

va întoarce în acel loc doar atunci când se va juca adecvat. Terapeutul trebuie să înteleagă ce

l-a făcut pe copil să fie agresiv. Să nu se uite că un copil cu întârzieri în dezvoltare poate fi

într-un stadiu primar de joc.

16. Terapeutul trebuie să-şi reevalueze şi completeze cunoştinţele în mod constant. Este

necesar ca terapeutul să împartă progresul copilului cu acesta într-un mod plin de înţeles.

17. Întotdeauna trebuie să ne asigurăm că acesta are haine potrivite pentru joc. Siguranţa

este foarte importantă: aceasta înseamnă că trebuie să existe un spaţiu de joc adecvat, cu

materiale corespunzătoare vârstei şi modul de aranjare al interiorului sălii unde se desfăşoară

jocul trebuie să fie atractiv, plăcut, viu colorat pentru a stimula participarea de plăcere la

desfăşurarea jocurilor.






21

c. Exemple de jocuri

În organizarea şi desfăşurarea jocurilor, se poate folosi următorul plan:

I.Organizarea jocului,

II. Conţinutul jocului,

III. Regulile jocului,

IV. Indicaţii metodice

Vom prezenta în continuare exemple de jocuri, (cf. Grosu, Emilia):

1. – Jocuri pentru dezvoltarea capacităţii vitezei de execuţie:

1. Mingea frige

- Copiii sunt dispuşi în cerc, cu o mică distanţă între ei. Educatoarea se află între copii,

cu mingea în mâini.

- La semnal, oferă mingea celui din dreapta ei spunând “frige“; acesta trebuie să o

ofere imediat copilului din dreapta lui.

- Cine scapă mingea jos sau întârzie să o paseze primeşte o penalizare de un punct.

- Când un copil totalizează trei puncte, este eliminat din joc.

2. Fuga printre pomi

Copii se aliniează în coloană câte unul, în faţa unor obstacole, la distanţă de un metru

unul de altul.

Copii aleargă printre obstacole, păstrând formaţia de coloană, fără să le atingă.

Se consideră câştigători ai jocului copii care: - nu au atins nici un obstacol şi nu ies

din formaţie.

3. Transportul călare

Echipele se alcătuiesc pe sexe şi, pe cât posibil, în funcţie de greutatea partenerilor.

Jocul se desfăşoară pe teren cu iarbă. Jucătorii sunt împărţiţi în echipe egale ca număr.

Primul din fiecare echipă, în poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, iar în spate pe

următorul şi îl transportă târâş pe palme până la distanţa dinainte stabilită. Cel care este

transportat nu are voie să pună picioarele pe sol. Ajuns la punctul stabilit, transportatul

descalecă şi aleargă înapoi pe linia de deplasare pentru a-l transporta pe următorul din echipa

lui.

Câştigă echipa care reuşeşte să transporte prima, toţi jucătorii.






22

4. Barza şchioapă

Copiii sunt împărţiţi în mai multe grupe, îşi scot câte un pantof şi-l aşează într-un cerc

central, la 8 m distanţă de grupe.

La semnal, primii din fiecare grupă sar într-un picior până la grămada de pantofi, îşi

caută pantoful şi aleargă din nou la grupa de care aparţin..

Fiecare îl atinge cu mâna pe următorul care va proceda la fel.

Grupa care îşi recuperează pantofii prima câştigă întrecerea.

5. Suntem sportivi - exerciţiu:

Se lucrează cu întreaga grupă. Copiii sunt grupaţi liber în spatele sălii, profesorul

găsindu-se în partea opusă. Copiii vor fi familiarizaţi cu diferite comenzi corespunzătoare

diferitelor schimbări de formaţie.

Toate aceste schimbări de formaţie se vor efectua prin mers cadenţat. Se va fixa

formaţia iniţială de plecare, de exemplu: în coloană, câte doi; în coloană câte unul;

Câştigă cei care execută cel mai corect comenzile date de profesor:

2. - Jocuri care aparţin dezvoltării capacităţii vitezei de reacţie:

1. Al patrulea prins

Jucătorii sunt aşezaţi în cerc, constituiţi în grupe de câte trei, unul în spatele celuilalt.

În exteriorul cercului se află doi concurenţi:

Un urmărit şi un urmăritor. La semnal, urmăritorul începe să alerge în jurul cercului,

încercând să-l prindă pe cel urmărit.

Pentru a scăpa de urmărire, cel urmărit se poate aşeza în faţa unuia din grupele de

copii constituite la marginea cercului. Jocul continuă până când urmăritorul reuşeşte să-l

prindă pe cel urmărit. În acest caz, se schimbă rolurile.

2. Ocupă scaunul

În curte se aşează mai multe scăunele, cu unul mai puţin decât numărul copiilor.

Jucătorii sunt aşezaţi pe o linie, la distanţă de 10-15 m faţă de scaune.

Aleargă, la comanda profesorului, trebuie să ocupe fiecare câte un scaun. Cel care nu

reuşeşte, este eliminat din joc. Jocul se reia şi continuă până când pe teren rămâne un singur

jucător care va fi declarat învingător.

3. Smulge mingea






23

Participanţii sunt împărţiţi în două echipe egale numeric şi din punct de vedere fizic.

Echipele sunt aşezate pe două linii, faţă în faţă, la mijlocul lor aflându-se o minge.

Câte un reprezentant de la fiecare echipă se deplasează spre minge şi o apucă cu

ambele mâini. La semnal, cei doi jucători încep să tragă de minge, încercând să o smulgă din

mâinile adversarilor. Cel care reuşeşte câştigă un punct. Dacă în timp de 20” nici unul din ei

nu reuşeşte să smulgă mingea nu se acordă punct.

Câştigă echipa care totalizează mai multe puncte.

4. Lupta cocoşilor

Într-un spaţiu delimitat, stau, într-un picior cu braţele încrucişate la piept, jucătorii.

La semnalul de începere a jocului, jucătorii încearcă prin sărituri într-un picior şi

lovituri cu umărul să-şi scoată adversarul de pe terenul de joc sau să-l oblige să pună şi

celălalt picior pe sol.

Cei care se sprijină pe ambele picioare sunt scoşi din spaţiul de joc. Jocul continuă

până rămâne un jucător.

5. Ogarul şi iepurii

Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe şi se aşează pe două linii, una după alta, la

distanţă de 4-5 m. La semnal, ambele echipe execută alergare de viteză; echipa din spate

căutând să atingă cu mâna echipa din faţă.

Fiecare jucător care atinge un adversar aduce un punct pentru echipa sa. La reluare,

rolurile se schimbă.

c. – Jocuri care aparţin dezvoltării capacităţii vitezei de repetiţie:

1. Mingea în zig – zag

Grupa se împarte în două echipe aşezate pe două şiruri, şezând cu picioarele

depărtate.

Primul din fiecare echipă are câte o minge sprijinită pe sol cu ambele mâini. La

semnal, primul transmite mingea următorului, răsucind trunchiul spre stânga. Următorul

întinde braţele înainte, ia mingea cu ambele mâini şi o dă celui din spatele lui, răsucindu-se la

dreapta. Când mingea a ajuns la ultimul, acesta se ridică, aleargă cu ea în braţe, se aşează la

capătul rândului şi continuă transmiterea mingii cu răsucire spre stânga.






24

Câştigă echipa care a terminat mai repede. Mingea nu se aruncă, ci se preia din mână

de ăatre următorul jucător.

2. Găseşte-ţi cuibul

Pe terenul de joc se desenează cerculeţe mici, cu 5-6 mai puţine decât numărul

participanţilor la joc. Copiii se împrăştie pe terenul de joc.

La primul semnal, ei încep să alerge cât mai variat; la al doilea semnal, toţi copiii

caută să se aşeze cu tălpile într-un cerculeţ. Cei care n-au reuşit, vor fi penalizaţi. După mai

multe repetări, vor fi declaraţi câştigători cei care nu au penalizare.

3. Împuşcă uliul

Copiii, cu mai multe mingi, se grupează în cerc în jurul conducătorului de cerc, care

are o minge de altă culoare. La un moment dat, atârnă mingea pe un suport în plasă, iar copiii

caută să o ţintească cu mingile lor.

La sfârşitul jocului, câşigă copilul care a ochit de mai multe ori mingea.

Se execută de trei ori.

4. Culegem şi semănăm cartofi

Copii sunt aşezaţi în mai multe şiruri (3-4).

Pe linia de plecare se aşează un cerculeţ sau se desenează un cerc în care se pun 4-6

cuburi sau alte obiecte mici. La o distanţă de 2-3 paşi se desenează 4-6 cercuri care sunt

cuiburile.

La semnalul educatoarei, primul din fiecare coloană ia câte un cartof, fuge cu el şi-l

aşează într-un cerc, se întoarce înapoi, ia alt cartof şi-l pune în cercul sau cuibul celălalt. După

ce a terminat cu semănatul, se întoarce şi îl atinge pe umăr pe următorul copil care fuge şi

culege cartofi.

Se culege şi se seamănă doar câte un singur obiect. Câştigă cine a executat cel mai

rapid.

5. Plici-plici

Jocul se poate executa în formaţie de cerc ori în coloană câte unul, având o distanţă

între ei cât o întindere de braţ. Ei întind mâinile înainte, cu palmele faţă în faţă.

Dupa bătaia palmelor ( plici, plici) lasă mâinile jos, apoi repetă ori de câte ori li se spune.






25

Concluzie

Activităţile motrice prin mijloacele sale şi îndeosebi prin jocurile de echipă, în care

elevii, în afara efortului fizic şi al celui intelectual (găsirea celei mai bune soluţii, a celei mai

scurte căi spre obiectiv etc.) învaţă să colaboreze, să se ajute în realizarea şi finalizarea

acţiunilor, să-şi coordoneze eforturile în cadrul colectivului echipei, cotribuie la formarea

altor trăsături definitorii ale atitudinii faţă de muncă şi anume:

Hărnicie - care implică permanenţă, ritm, continuitate şi promptitudine;

Conştiinciozitate – exprimată prin grija şi exigenţa faţă de cantitatea şi calitatea

muncii (a participării la eforturile tuturor coechipierilor, la realizarea sarcinilor jocului, deci a

muncii);

Responsabilitatea, spiritul de colaborare şi întrajutorare – exprimate prin răspundere

pentru realizarea rezultatelor propuse şi unirea eforturilor pentru aceasta.






26

Bibliografie

1. OCHIANĂ, Gabriela, Ludoterapia în recuperarea disabilităților psiho-neuro-motorii

ale copiilor. Iași, Edit. Performantica, 2006

2. ALBU, Constantin; şi alţii, Psihomotricitatea. Iaşi, Edit. Institutul European, 2006

3. ALBU, Constantin, ALBU, Adriana, Asistenţa psihopedagogică şi medicală a

copilului deficient fizic, Iaşi, Edit. Polirom, 2000

4. GROSU, Emilia Florina, Psihomotricitate, Cluj-Napoca, Edit. G.M.I., 2009

5. PEHOIU, Constantin, Jocul, formă şi mijloc de realizare a obiectivelor şi conţinutului

educaţiei fizice şcolare, Târgovişte - Editura Cetatea de Scaun, 2004

6. https://sites.google.com/site/psihologanadianabalcan/articole/jocul-si-rolul-lui-in-

dezvoltarea-copilului

https://sites.google.com/site/psihologanadianabalcan/articole/jocul-si-rolul-lui-in-dezvoltarea-copilului

https://sites.google.com/site/psihologanadianabalcan/articole/jocul-si-rolul-lui-in-dezvoltarea-copilului

jocul si rolul lui in procesul de educare si reeducare psihomotrica

Documents