licenta rami1

5/12/2018 LICENTA RAMI1 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/licenta-rami1 1/73

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞI

FACULTATEA FINANŢE, BĂNCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

TEMA: LOCUL ŞI ROLUL BĂNCII DE EMISIUNE ÎN CADRULSISTEMELOR BANCARE MODERNE

Coordonator ştiinţific: Realizator:

Prof. univ. dr. ANGELA BOARIU Student: RAMONA BÎCLEA

- Iaşi 2012 -



CUPRINS

CAP.I. Încursiune în istoria băncilor de emisiune …………………………………………...3

1.1. Scurt istoric al apariţiei băncilor de emisiune ………………………………………3

1.2. Infiinţarea Băncii Naţionale a României şi caracteristici ale evoluţiei activităţii

acesteia …………………………………………………………………………………………..5

1.3. Participarea BNR la structurile SEBC ……………………………………………..12

Cap.II. Organizarea si funcţionarea Băncilor de Emisiune (pe exemplul BNR) ………….16

2.1. Stuctura organizatorică a BNR şi adaptarea acesteia la exigenţele BCE ………….16

2.2. Funţiile şi atribuţiile băncilor de emisiune ………………………………………...192.3. Operaţiunile băncilor de emisiune şi caracteristicile acestora ……………………..23

2.4. Rolul băncilor centrale în reglementarea şi supravegherea activităţii bancare ……27

2.5. Băncile de emisiune şi stabilitatea financiară în condiţiile actuale ………………..33

2.6. Trasparenţa şi comunicare în activitatea băncilor centrale ……...........................…36

Cap.III. Studiu comparativ privind organizarea şi funcţionarea unor bănci de emisiune pe

exemplul Băncilor Central şi Est Europene …………………………………...……………..393.1. Convergenţa către zona euro ……………………………………………………....39

3.2. Mecanismele de transmitere a politicii monetare asupra economiei reale ……..….45

3.3. Instrumentele de politică monetară

………………………………………………...50

3.4. Caracteristicile sistemelor financiare din cadrul ŢCEE ……………………..…….55

Concluzii …………………………………………………………………………………….…60

Bibliografie ………………………………………………………………………………….....64

2



CAP.I. INCURSIUNE ÎN ISTORIA BĂNCILOR DE EMISIUNE

1.1. Scurt istoric al apariţiei băncilor de emisiunePrimele evocări de activitate cu caracter bancher, în sensul modern al termenului, apar în

Ţările române încă din perioada feudalismului, fiind desfăşurate de zarafi şi cămătari.

Zarafii aveau ca principală ocupaţie, într-o primă etapă, schimbul de monede,

asemănător schimbului valutar în numerar astăzi. Această activitate era necesară din cauza

abundenţei de însemne monetare provenite din diverse ţări, pe teritoriul ţării noastre.

În preajma infiinţării primului sistem monetar naţional, în anul 1867, se estimează că

circulau peste 80 de tipuri de însemne monetare pe teritoriul Ţărilor române, din aur, argint şi

aramă, cum ar fi: napoleonul francez, lira sterlină, lira otomană, ducatul austriac(monede din

aur), iacosarul, rubla, şfanţicul, talerul (moneda din argint), paralele, piaştrii, copeicile (monede

din arama)1. Serviciile cămătarilor constau în acordarea de credite cu dobânzi foarte mari,

credite care au îmbrăcat în principal forma creditului de consum şi cea a creditului politic

(pentru cumpărarea de funcţii în ierarhia administrativă, inclusiv pentru cumpărarea tronului

domnesc de la Poarta Otomană2). Astfel, există date care atestă relaţii de cămătărie derulate de

domnitori ca Aron-Vodă (1580), care se împrumuta de la un anume Teodor Chiriac pentru a

plăti ,;nevoile” către turci, precum şi Mihai Viteazu (1593-1601) ce lua cu împrumut 67.000 de

aspri de la jupân Preda. La aceste servicii recurgeau deopotrivă şi boierii, meşteşugarii şi ţăranii.

Sursele capitalului cămătăresc erau multiple, atât interne (pentru boierii creditori, sursele de

capital erau constituite din dijme, clăci în bani, monopoluri feudale, agricultură, creşterea

vitelor, arenda, etc., iar pentru negustori, sursa de împrumut era capitalul comercial), cât şi

externe (capitaluri provenite din Turcia şi Austria, plasate cu dobânzi mari în Ţările Române).

Din cauza activităţilor cămătăreşti fără scrupule (dobânzile impuse de cămătari, deşi

plafonate în Principate la 10%, practic erau mult mai mari, ridicându-se la 12-24%, în condiţiile

în care în statele occidentale variau între 4-6%)3 au apărut adeseori tensiuni sociale şi, de

asemenea, concentrarea capitalurilor şi naşterea oligarhiei financiare.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, se simţea nevoia apariţiei unor instituţii

financiare reglementate şi capabile să susţină finanţarea unor proiecte de avengură.

Intr-o primă fază, o serie de case comerciale străine implementate în centrele comerciale

româneşti s-au specializat în domeniul bancar. Între 1830-1860 funcţionau 10 asemenea case la

Brăila, 21 la Galaţi, 20 la Bucureşti şi câte una la Buzău, Craiova şi Iaşi.4 Acestea au favorizat, ________________________

3



1 Kiriţescu, Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1997, p.136.2 Pintea Alexandru,Ruscanu, Gheorghe, Băncile în economia românească, Editura Economia Bucureşti,1995,p.14.3 Pintea Alexandru,Gheorghi,op.cit,p.15.

mai târziu, deshiderea unor surcusale ale băncilor străine pe teritoriul Pincipatelor.

Cu toate acestea, la crearea sistemului de credit capitalist au contribuit şi unii zarafi şi

cămătari, cu clientela orăşenească din centrele comerciale (Galaţi, Brăila, Iaşi, Bucureşti).

Adaptându-se la cerinţele capitaliste, ei au devenit adevăraţi bancheri-cămătari. Conform

unor statistici din 1860 la Bucureşti, dintr-un total de 96 de bancheri-cămătari, zarafi şi zălogi,

bancherii-cămătari erau în număr de 395. În anul 1856 este semnat de către domnitorul Grigore

Alexandru Ghica actul de concesionare pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a Moldovei de către

bancherul german F. Nulandt. Această instituţie însă, şi-a închis porţile la numai un an de la

înfiinţare, din cauza unei politici greşite de plasament.

Un moment important în evoluţia activităţi bancare în Ţările româneşti l-a avut

înfiinţarea în anul 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie românească de

credit (actuala Casă de Economii şi Consemnaţiuni). Aceasta îşi atrăgea resursele din depunerile

de consemnţiuni private, precum şi din resursele publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor

publice, administraţiilor locale, etc.). Plasamentele erau orientate către creditarea industriei şi

agriculturii, precum şi finanţarea deficitului bugetar, prin participarea la emisiunile de titluri de

stat.

După acest moment au fost infiinţate şi alte instituţii bancare cu capital prepoderent

autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural şi Urban (1873-1875); BancaMarmorosch-Blank (1874), iar în Transilvania, Banca Albina (1872), Banca Furnica (1883),etc.

Anul 1867 aduce înfiinţarea sistemului naţional monetar, instituind bimetalismul şi

punând ordine în circulaţia monetară din Pricipatele Unite. Acest lucru a contribuit la

dezvoltarea instituţiilor de credit şi a relaţilor capitaliste6.

Prin legea din 17 aprilie 1880 lua fiinţa Banca Naţională a României ,banca ,,scompt şi

circulaţiune’’, înfiinţată după modelul Băncii Naţionale a Belgiei şi respectând principile şcolii

bancare, ca rezultat al dorinţei unanime a tuturor participanţilor la viaţa economică a ţării.Banca avea capital atât particular (2/3), cat şi de stat (1/3). Principalele operaţiuni pe care le

putea derula BNR, conform statutului erau: scontul , avansurile pe înscrisuri funciare, efecte

publice şi alte valori, emisiunea de bancnote.

_______________________ 4Zane, Gheorghe, Sudii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p.15, 20

4



5Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, op., cit., p.206Kiriţescu Costin, op.cit, p. 247

1.2. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi caracteristici ale evoluţiei activitaţii

acesteia

La o jumătate de secol după apariţia primului proiect de înfiinţare a unei bănci naţionale,

la 17/29 aprilie 1880, a fost publicată, în “Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înfiiţarea

unei bănci de scont şi circulaţiune. Lua astfel fiinţă Banca Naţională a României, instituţie de

credit, care deţinea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime

românesc şi aparţinea în proporţie de o treime statului şi două treimi particularilor.7

Operaţiunile pe care le putea face banca, conform legii de organizare erau următoarele:

- să scoată sau să cumpere efecte de comerţ (poliţe, bilete la ordin), având ca obiect

operaţiuni comerciale;

- să sconteze bonuri de tezaur, până la concurenţa sumei reprezentând 20% din

capitalul vărsat;

- să facă comerţ cu aur şi argint;

- să dea avansuri pe aur şi argint;

- să primească în depozit metale, sume de aur şi argint sau sume de bani în cont

curent;

- să dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantarea prin depozite de

efecte publice sau valori garantate de stat;- să facă serviciul de caserie al statului, în condiţiile stabilite printr-o lege specială.

Cât priveşte organele de conducere ale Băncii Naţionale s-au adoptat forme complexe şi

anume: Consiliul de Administraţie, format din toţi directorii prezidati de guvernator, având

sarcina administrării generale a Băncii.

Până la declanşarea Primului Război Mondial, Banca Naţională a României s-a implicat

în susţinerea dezvoltării economiei naţionale, prin volumul creditelor acordate şi nivelul redus al

taxei scontului. De asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 laelaborarea legilor care au consacrat schimbarea etalonului monetar, prin renunţarea la

bimetalism în favoarea monometalismului aur.8 Între 1900 şi 1925, statul s-a retras dintre

acţionarii băncii, fapt pentru care BNR a devenit o instituţie particulară privilegiată, dar care

avea aceleaşi responsabilităţi naţionale.

În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susţinut financiar efortul de război al

guvernului român. Evoluţia evenimentelor militare a obligat Administraţia centrală a BNR să

plece în refugiu la Iaşi şi să accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat.

_______________________

5



7Rotaru Constantin,Sistemul bancar românesc şi integrarea europenă, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.123

8 Idem, p. 147

Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări, printre care: criza

economică postbelică, restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi extinderea

reţelei sale de sucursale şi agenţii la nivelul întregii ţări. După revenirea statului între acţionarii

săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul stabilizării monetare din 1929, în controlulcomerţului cu aur şi devize, precum şi în acţiunile de conversiune a datoriilor agricole şi în

organizarea şi reglementarea comerţului de bancă începând din 1934.9

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, BNR a susţinut guvernul în cheltuielile

provocate de acţiunile militare, luând, în acelaşi timp, măsuri pentru a stăvili inflaţia şi a-şi

salva tezaurul propriu.

Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) şi apoi reorganizarea sa, potrivit

noilor imperative politice. În 1948, BNR devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonatăiniţial Ministerului de Finanţe, iar din 1957, Consiliului de Miniştri. În 1965, titulatura băncii de

emisiune s-a transformat în Banca Naţională a Republicii Socialiste România. În toţi aceşti ani,

Banca Naţională a îndeplinit un rol important în evoluţia sistemului monetar şi de credit prin

implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 şi 1952, în planificarea circulaţiei

monetare, în controlul asupra utilizării creditelor acordate etc.

Din 1990, BNR şi-a reluat titulatura iniţială, implicându-se în tranziţia de la economia

centralizată la economia de piaţă şi asumându-şi funcţiile normale ale unei bănci centrale,

similare celor ale unor bănci centrale din Europa şi din lume, obiectivul său fundamental fiind

asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Sistemul bancar românesc în perioada socialistă

Înainte de etatizarea Băncii Naţionale a României, numărul băncilor cu drept de rescont

la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale şi bănci locale, iar 200

surcusale ale marilor bănci. Numărul total al băncilor, sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de

credit, era la momentul naţionalizări de 2.661.

. Procesul de trasformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei

centalizat – planificate a prevăzut trei etape principale10:

1. etatizarea Băncii Naţionale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca

Republicii Populare Române – bancă de stat;

2. a doua etapă în trasformare a aparatului bancar a fost legată de actul naţionalizării

principalelor mijloace de producţie din iunie în 1948;

_______________________

6



9Pintea Alexandru, Ruscanu Ghiorghe, op, cit, p. 211;10Vijoli, Aurel, Din prefacerile sistemului bănesc decredit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1980, p.96

3. Prin acest act a trecut în propietatea statului cea mai puternică bancă de creditare pe

termen lung a industriei-Societatea Naţională de Credit Îndustrial;

4. cel de-al treilea moment important în trasformarea aparatului bancar din ţară noastră

îl reprezintă măsura luată prin Decretul nr.197 din 13 august 1948, prin care băncile

societaţi pe acţiuni propietate de stat.

La 14 iulie 1974 s-a votat ,,Legea pentru controlul utilizării creditelor. Această lege avea

ca scop dirijarea creditelor spre realizarea obiectivelor stabilite de stat. Prin instituirea

controlului creditelor, Banca Naţională a României excludea de la rescont cambiile prezentate

de băncile particulare. Prin suprimarea creditului comercial şi a mecanismului scontării, băncile

private au fost pur şi simplu sugrumate în ceea ce priveşte refinanţarea şi practic au fost

incapabile şă-şi continue activitatea. Măsurile impuse de doctrina comunistă Băncii Naţionale a

României în legătură cu îndrumarea şi dirijarea creditelor, au dus la dereglarea capitalului

bancar, la înăbuşirea iniţiativei particulare şi la trasformarea creditului, într-un instrument de

finanţare fără dobândă a acţiunilor dictate de puterea de stat, în contradicţie cu interesele

instituţionale bancare. În ceea ce priveşte trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul

bănesc socialist, condiţiile au fost create prin reforma monetară din august 1947. În aceste

condiţii, puterea financiară a băncilor particulare a slăbit, BNR devenind aproape singura sursă

de creditare a economiei. Împrumuturile acordate de băncile particulare, din sursele lor proprii,

reprezentau circa 4% din totalul creditelor acordate în economie, în timp ce creditele acordate

de BNR erau, în august 1947, de 56,80% în industrie, trasporturi şi pentru meseriaşi, 39,70%, în

agricultură şi pentru colectări şi 4,13% pentru comert si altele. 11 Cu toate acestea, producţia

industrială reprezenta 75% din cea a anului 1938, creditele acordate cu prioritate industriei şi

agriculturii neavând efectul scontat. Cauza a fost gasită în faptul că majoritatea mijloacelor de

producţie se aflau încă în propietate privată, ceea ce a creat premisele realizării celei de-a doua

etape de trasformare invocată: trecerea în propietatea statului a acestora.

În urma celei de-a treia etape a procesuluide trasformare a sistemului bancar românesc, oserie de bănci private sau de stat au fost lichidate sau dizolvate.

Singurele bănci au rămas: Banca de Credit pentru Investiţii (Societatea Naţională de Credit

Industrial), Casa Naţională de Economii si Cecuri Poştele şi Casa de Depuneri şi

Consemnaţiuni. Ultimile două bănci au fuzionat şi au format Casa de Economii, Cecuri şi

Consemnaţiuni care, în octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii şi

Consemnaţiuni. Această instituţie a deţinut monopol în domeniul depunerilor populaţiei până la

sfârşitul anului 1989. În septembrie1948, Banca de Credit pentru Investiţii a devenit Banca deInvestiţii(iar după 1989 Banca Română pentru Dezvoltare).

7



________________________ 11Turliuc Vasile, Bosno Cezar, Circulaţia bănescă şi credit, Editura Universităţii”Al.I.Cuza” Iaşi , 1981, p.239.

În anul 1967 au fost înfiiţate două bănci noi: Banca pentru Agricultură şi Banca Română

pentru Comerţ Exterior. Până la înfiinţarea Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi

a Băncii Române pentru Comerţ Exterior, toate operaţiunile bancare au fost concentrate la

nivelul unei singure instituţii:Banca de Stat. Aceasta funcţiona ca centru de incasări şi control alnumerarului. După anul 1967, Banca Naţională a fost reorganizată, schimbările fiind însoţite de

un anumit grad de deschidere, cu toate că sistemul rămânea centralizat. Abia după 1989 s-au

creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două nivele, asemănător celor din economiile

dezvoltate, o dată cu trecerea către economia de piaţă.12

După evenimentele din decembrie 1989, când a fost schimbat regimul politic de sorginte

socialist-comunistă aflată la putere s-au pus bazele schimbărilor şi în economia românească,

condusă până atunci după directivele planului naţional unic. Aceste evenimente au reprezentat şi

momentul creării structuri bancare pe doua nivele şi începutul reformei bancare în România.

Banca Naţională a recăpătat funcţiile tradiţionale a unei băncii centrale, iar operaţiunile

comerciale pe care efectuase anterior a fost tranferate unei bănci comerciale noi înfiinţate,

Banca Comercială Română, din noembrie 1990.

Legislaţia bancară a suferit o serie de modificări, începând cu anul 1991. În anul 1998 a

fost emise noi legi bancare. Legea bacară nr.58/ 1998 a consolidat autoritatea Băncii Naţionale a

României ca instituţie de supraveghere a sistemului bancar, în sensul sporiri capacităţii sale de

supraveghere prudentială. Unul dintre obiectivele principale ale legii bancare viza protecţia

depunătorilor şi erau stabiliţi câţiva indicatori de prudenţialitate: nivelul minim de solvabilitate,

expunerea maximă faţă de un singur debitor, expunerea maximă agregată, nivelul minim de

lichiditate clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora,

constituirea provizioanelor specific de risc, poziţia valutară.13

Din perspectiva restructurării, sistemul bancar românesc a cunoscut o istorie destul de

zbucimată. Acţiunile de asanare a sistemului bancar au vizat, în principal, două direcţii: pe de o

parte, rentabilitatea băncilor aflate în dificultate, dar pentru care acţionarii noi sau cei existenţi

au reuşit să asigure resursele financiare necesare redresării (Banca Agricolă, Banca Dacia

Felix), iar pe de alta parte, eliminarea din sistem, prin procedurile legale, a băncilor neviabile

(Banca Turco-română, Banca Română de Scont, Banca Columna, etc.).

Tot din perspectiva restructurării sistemului bancar, un element esenţial îl constitue

mutaţiile în ceea ce priveşte natura proprietăţii, distingându-se o creştere susţinută a numărului

de societaţi bancare private, a ponderii capitalului privat în industria bancară românescă, şi în

mod special al capitalului străin. ________________________

8



12 Pintea Alexandru, Ruşcanu Gheorghi, op,cit, p. 23913 Idem, p. 241

Ulterior aderării României la UE şi liberalizării pieţei serviciilor, un număr de 230

instituţii străine au notificat intenţia de a desfăşura activitate bancară în mod direct pe teritoriul

României, dintre care 212 instituţii bancare, 3 instituţii financiare nebancare şi 15 instituţii

emitente de monedă electronică. Sistemul bancar românesc cuprindea la nivelul anului 2010

42 instituţii de credit dintre care 32 bănci persoane juridice române, 9 sucursale ale băncilor

străine şi societatea CREDITCOOP, aşa cum se observă în tabelul 1 .

Tabel 1. Componenţa sistemului bancar pe forme de proprietate.14

Forme de proprietate

număr de bănci, s â itul erioadei

2009 2010Bănci persoane juridice române, din care: 31 32

Bănci cu capital integral sau majoritar de stat, din care: 2 2- cu capital integral de stat 1 1- cu capital majoritar de stat 1 1

Bănci cu capital majoritar privat, din care: 29 30- cu capital majoritar autohton 4 4

- cu capital majoritar stră in 25 26Sucursalele băncilor străine 10 9Total bănci şi sucursale ale băncilor stră ine 41 41CREDITCOOP 1 1Total institu ii de credit 42 42

Se poate observa că faţă de anul 2009, totalul instituţiilor de credit a rămas acelaşicomparativ cu anul 2010.

Ponderea activelor deţinute de băncile cu capital privat sau majoritar privat în totalul

activelor sistemului bancar românesc era, la finele anului 2010, de 92,6 la sută (ponderea

activelor băncilor cu capital străin sau majoritar străin, inclusiv sucursalele băncilor străine,

era de 85,1 la sută), în timp ce băncile cu capital integral sau majoritar de stat deţineau o

pondere de numai 7,4 la sută, aşa cum se poate observa în tabelul 2.

Tabel 2. Cota de piaţă a instituţiilor de credit.15

Activ net bilanţier

2009 2010mil. lei % mil. lei %

Bănci cu capital românesc, din care: 47 922,4 14,5 50 377,2 14,7- cu capital majoritar de stat 24 185,3 7,3 25 207,4 7,4- cu capital majoritar privat 23 737,1 7,2 25 169,8 7,3Bănci cu capital majoritar străin 257 277,8 77,9 267 075,7 78,1I. Total bănci comerciale 305 200,2 92,4 317 452,9 92,8II. Sucursalele băncilor străine 24 199,3 7,4 23 697,1 7,0Total bănci cu capital majoritar privat,inclusiv sucursalele băncilor străine

305 214,2 92,5 315 942,6 92,4

Total bănci cu capital majoritar străin,inclusiv sucursalele băncilor străine

281 477,1 85,3 290 772,8 85,1

Total bănci şi sucursale ale băncilor 329 399,5 99,8 341 150,0 99,8

9



CREDITCOOP 784,0 0,2 796,3 0,2Total institu ii de credit 330 183,5 100,0 341 946,3 100,0

În ceea ce priveşte gradul de capitalizare a sistemului bancar, s-a remarcat creş terea

capitalului social/de dotare, la sfârşitul anului 2010 faţă de anul anterior, atât în termeni

nominali, cu 17,8 la sută, cât şi în termeni reali, cu 9,1 la sută, în principal datorită aportului

în numerar al acţionarilor şi repartizărilor din profitul net al anului precedent, aşa cum se poate

observa în tabelul 3 .

Tabel 3. Ponderea instituţiilor de credit în volumul agregat al capitalului.16

Capital social2009 2010

mil. lei % mil. lei %Bănci cu capital românesc, din care: 3 263,5 22,7 3 794,8 22,4- cu capital majoritar de stat 1 750,1 12,2 1 795,6 10,6- cu capital majoritar privat 1 513,4 10,5 1 999,2 11,8Bănci cu capital majoritar stră in 10 448,8 72,6 12 632,9 74,6

I. Total bănci comerciale 13 712,3 95,3 16 427,7 97,0II. Sucursalele băncilor stră ine 551,6 3,9 393,7 2,3Total bănci cu capital majoritar privat,inclusiv sucursalele băncilor străine

12 513,8 87,0 15 025,8 88,7

Total bănci cu capital majoritar străin,

inclusiv sucursalele băncilor str ine

11 000,4 76,5 13 026,6 76,9

Total bănci ş i sucursale ale băncilor 14 263,9 99,2 16 821,4 99,3CREDITCOOP 121,5 0,8 122,7 0,7Total institu ii de credit 14 385,4 100,0 16 944,1 100,0

Din punct de vedere al ţărilor care deţin participaţii la capitalul social al băncilor

autohtone şi al sucursalelor băncilor străine, la finele anului 2010, primele trei poziţii în

capitalul agregat au fost ocupate de Grecia (cu 25,5 la sută), Austria (cu 16,3 la sută) şi, la

mare distanţă, de Olanda (cu 11,8 la sută ), aşa cum se observă în tabelul 4 :

Tabel 4. Participaţiile străine la capitalul instituţiilor de credit din România la 31 decembrie 2010.17

mil. Lei %

Grecia 4 314,3 25,5Austria 2 762,0 16,3

Olanda 1 999,0 11,8

Ungaria 889,2 5,2Franţa 570,1 3,4

Portugalia 475,2 2,8

Italia 461,2 2,7

BERD + CFI 440,1 2,6Cipru 400,6 2,4

Israel 247,8 1,5

Alte ţări 200,4 1,2

Germania 187,0 1,1Marea Britanie 116,7 0,7

SUA 103,2 0,6

10



Capitalul străin agregat pe sistem bancar 13 166,8 77,8

Capitalul total al instituţiilor de credit 16 944,1 100,0Ponderea deţinută de primele cinci bănci în volumul agregat al activelor era, la

finele anului 2010, de 52,7 la sută, în cel al creditelor de 51,5 la sută, în cel al depozitelor

de 55,4 la sută , în cel al capitalurilor proprii de 51,1 la sută şi în cel al titlurilor de stat de 54,5%.

Procesul de privatizare a băncilor cu capital de stat din Romania a început cu Banca

Româna pentru Dezvoltare, prin prelucrarea pachetului majoritar (51%) de către grupul francez

Societe Generale, achiziţie finalizată în luna martie 1999. Tot în 1999, Fondul Proprietaţii de

Stat a vândut un pachet de 45% din capitalul social al BancPost către General Electric Capital

Corporation (35%) şi Banca Portugues de Investimento (10%), cu o valoare totală de 42,7

milioane USD, la care s-au adăugat investiţii în activitatea comercială a băncii de 50 de

milioane de USD. În iulie 2001 RZB-Austria şi Fondul Româno – American de Investiţii

(FRAI) au preluat de la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participanţiilor Statului

(APAPS) peste 98,84% din acţiunile celei de-a treia bănci româneşti inclusă în procesul de

privatizare, Banca Agricolă. Valoarea totală a tranzacţiei s-a ridicat la 52 milioane de USD, din

care 37 milioane de USD reprezentau investiţii de capital, iar 15 milioane de USD preţul plătit

pentru achiziţionarea acţiunilor.

În anul 2003 procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române a avansat, prin

cumpărarea de către BERD şi CFI a 25% din capitalul social al băncii. Un pachet de cel mult

8% va fi preluat, ulterior, de către salariaţii BCR. La sfârşitul lunii octombrie 2006 a avut loc

finalizarea privatizării Băncii Comerciale Române prin achitarea contravalorii pachetului

majoritar de către Erste Bank. Ulterior, banca austriacă a făcut o ofertă avantajoasă salariaţilor

BCR şi a reuşit să preia de la aceştia 7,27 %, ajugând să deţină 69,15 % din capitalul BCR la

sfarşitul anului 2006. În prezent sistemul bancar este un sistem bazat pe principiul

universalitaţii operaţiunilor bancare, fiind dominat de băncile comerciale. Universalizarea

operaţiunilor bancare se manifestă prin constituirea de grupuri bancare în jurul unei bănci

comerciale. Astfel, băncile comerciale deţin participanţii la firme de asigurări, asset

management, leasing, intermediere pe piaţa de capital (ex.BCR-Erste, BRD-GSG, Raiffeisen

Group etc.).

Alături de băncile comerciale, sistemul bancar românesc cuprinde o reţea de

cooperative de credit (CREDITCOOP), bănci specializate în activitaţi de economisire şi

creditare în domeniul locativ (Raiffeisen Banca pentru Locuinţe şi HVB Banca pentru

Locuinţe), o bancă de economisire (Casa de Economii şi Consemnaţiuni), o bancă pentru

comerţ exterior (Eximbank), precum şi o serie de instituţii financiare nebancare, care

activează pe o gamă largă de operaţiuni: credite de consum, credite imobiliare, leasing,factoring, microcreditare etc.

11



_______________________ 14, 15, 16, 17 BNR – Raport Anual pe anul 2010

Deşi competiţia la nivelul sistemului bancar este în creştere permanentă, sistemul bancar

românesc se remarcă printr-un înalt grad de concentrare. Primele 5 bănci din România în funcţie

de mărimea activelor (BCR, BRD-Groupe Societe Generale, Raiffensen Bank, Volksbank,

Banca Trasilvania) deţineau 55,9% din activele bilaţiere agregate, 55,1% din totalul creditelor acordate, 54,1% din depozitele atrase si 51,4% din capitalurile proprii ale băncilor comerciale

româneşti în martie 2008, în scădere faţă de martie 2007. În perspectiva integrării europene,

estimăm o creştere a ponderii capitalului ţărilor din Uniunea Europeană, dar şi pătrunderea unor

bănci din Noua Europă, care au început să-şi facă deja prezenţa în peisajul bancar românesc (de

exemplu OTP Ungaria, prin preluarea RoBank).

Odata cu liberalizarea pieţei bancare româneşti şi implementarea licenţei unice bancare,

băncile străine pot pătrunde cu mai multă uşurinţă pe teritoriul ţării noastre, iar amplificareaconcurenţei în activitatea bancară autohtonă va fi determinată şi de posibilitatea de a presta

servicii bancare fără o implantare directă.

1.3. Participarea BNR la structurile SEBC

Strategia de extindere a Uniunii Europene (UE) urmăreşte integrarea noilor membri în

paralel cu armonizarea obiectivelor de politică internă şi externă ale tuturor statelor membre,

prin respectarea şi aplicarea consecventă a unor principii fundamentale comune. Asumarea în

totalitate a acestor principii de către România fundamentează candidatura sa la statutul de stat

membru al UE.

Conform obiectivelor urmărite în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană,

Banca Naţională a României a acţionat în concordanţă cu demersurile susţinute ale României

privind adaptarea – instituţională, structurală şi operaţională – a economiei româneşti la

cerinţele comunitare. Astfel, BNR a urmărit în permanenţă armonizarea legislaţiei bancare

româneşti cu cea comunitară şi întărirea capacităţii sale instituţionale, care s-a concretizat în

dezvoltarea şi creşterea eficienţei instrumentelor de politică monetară, eficientizarea activităţii

de supraveghere bancară, în întărirea cadrului legislativ şi de reglementare şi înfiinţarea unui

departament special pentru coordonarea procesului de pregătire pentru aderarea la UE, respectiv

Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Externe, pe nucleul fostului serviciu cu atribuţii în acest

domeniu.

Prin această acţiune, BNR şi-a propus să obţină atât o coordonare mai eficientă şi mai

transparentă a procesului de preluare a acquis-ului comunitar în domeniile de activitate

specifice băncii centrale, cât şi centralizarea operaţiunilor de monitorizare a angajamentelor

12



asumate de BNR prin Acordul European şi prin documentele de poziţie întocmite pentru cele

trei capitole amintite anterior.

Respectarea angajamentelor asumate de România prin Acordul European şi prin

documentele oficiale de poziţie a necesitat implementarea de către BNR a măsurilor convenite

în domeniile aferente următoarelor trei capitole de negociere:

Capitolul 3 - "Libera circulaţie a serviciilor";Capitolul 4 - "Libera circulaţie a capitalurilor";

Capitolul 11 - "Uniunea Economică şi Monetară".

În procesul de pregătire pentru aderarea la UE, BNR a participat la elaborarea secţiunilor

corespunzătoare domeniului său de activitate incluse în documentele programatice, de raportare

şi de negociere elaborate anual de România, după cum urmează:

- Programul Economic de Preaderare (PEP), care reprezintă instrumentul principal de

participare la procedurile de coordonare a politicilor, înainte de aderare;- Planul de măsuri prioritare pentru integrare europeană;

- Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea

Europeană, pe baza căruia avea loc evaluarea periodică a Comisiei Europene cu

privire la gradul de pregătire a României pentru aderarea la UE şi la progresele

realizate în acest sens;

- Documentele prezentate de România la reuniunile Comitetului de asociere România

- UE, ale Subcomitetului de asociere UE - România, nr. 2 (Piaţa internă) şi ale

Subcomitetului de asociere UE - România, nr. 4 (Aspecte economice şi monetare,

circulaţia capitalurilor şi statistica). Aceste foruri examinau periodic stadiul

îndeplinirii obligaţilor asumate de România şi reprezentau, conform prevederilor

Acordului European, puncte de contact permanent între Comisia Europeană şi

instituţiile româneşti implicate în procesul de pregătire pentru aderare;

- Documentele de poziţie, documentele de poziţie complementare şi documentele de

informaţii suplimentare (după caz) întocmite de România în vederea negocierilor de

aderare la UE pentru Capitolul 3 - Libera circulaţie a serviciilor, Capitolul 4 -

Libera circulaţie a capitalurilor şi Capitolul 11 - Uniunea Economică şi Monetară.

Pregătirea BNR pentru aderarea deplină la Sistemul European al Băncilor Centrale

(SEBC) reprezintă o prioritate pentru conducerea BNR. Imediat după semnarea Tratatului de

Aderare a României la UE, BNR a fost implicată activ (cu statut de observator) în activităţile

tuturor structurilor şi substructurilor aferente Sistemului European al Băncilor Centrale precum

şi structurilor instituţiilor comunitare. Ca urmare, colaborarea dintre Banca Centrală Europeană

şi BNR a căpătat noi dimensiuni, prin abordări concrete şi pragmatice de pregătire a participării

13

http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=1255








la reuniunile Consiliului General, comitetelor, grupurilor de lucru şi grupurilor de lucru speciale

din structura SEBC.

Desemnată ca unitate de coordonare, Direcţia Relaţii Internaţionale are sarcina de a

monitoriza şi coordona, la nivel centralizat, întreg procesul de pregătire pentru participarea la

reuniunile structurilor şi substructurilor SEBC.

Din perspectiva integrării europene, semnarea Tratatului de aderare la 26 aprilie 2005 areprezentat evenimentul principal al anului 2005 care a marcat adâncirea procesului de pregătire

a aderării României la Uniunea Europeană. Conferirea statutului de observator activ pentru

participarea la structurile şi substructurile forurilor europene a determinat demararea unui amplu

proces naţional de pregătire instituţională, la care BNR a circumscris încă din luna mai 2005,

atât pentru participările multi-instituţionale, în cazul reuniunilor aferente politicilor şi serviciilor

financiare derulate sub egida Comisiei Europene, cât şi direct, prin participările la structurile şi

substructurile Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).18

Pentru BNR, demararea acestui proces presupune o serie de etape cum ar fi:

- adâncirea colaborării cu BCE;

- familiarizarea graduală şi permanentă cu mecanismele instituţionale ale Comisiei

Europene şi ale Băncii Centrale Europene;

- însuşirea şi respectarea tuturor procedurilor de lucru ale Băncii Centrale Europene;

- asumarea de noi responsabilităţi care derivă din conferirea statutului de observator

activ şi, cu atât mai mult, de cel de membru cu drepturi depline;

- pregătirea participării la toate structurile şi substructurile SEBC, iniţial, până la data

aderării, cu statut de observator activ, iar ulterior aderării, cu statut de membru cu

drepturi depline;

- implementarea şi transpunerea acestor proceduri de lucru în sistemul propriu de

reglementări al BNR.

În acest sens, BNR a emis două reglementări interne, Regulamentul nr. 5/13.10.2005

privind securitatea documentelor şi confidenţialitatea informaţiilor primite şi destinate

instituţiilor străine partenere precum şi Regulamentul nr. 4/22.02.2007 privind coordonarea

participării reprezentanţilor Băncii Naţionale a României la structurile SEBC;

În prezent,în cadrul BNR, procesul de participare la structurile SEBC se desfaşoară

după cum urmează:

- Din punct de vedere institutional, Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Externe

reprezintă structura institutională unic responsabilă de coordonare a activitaţii de

participare la reuniunile Consiliului General precum şi ale structurilor şi

substructurilor SEBC. Concret, din acest punct de vedere, DIERE asigură pregătirea

participării guvernatorului BNR la reuniunile Consiliul General, managementul

14

http://www.mie.ro/_documente/negocieri/cuprins_tratat_aderare.htm

http://www.mie.ro/_documente/negocieri/cuprins_tratat_aderare.htm



_____ 18 http://www.bnr.ro

- tuturor documentelor aferente Consiliului General, pregătirea activitaţilor de briefing

si debriefing tuturor reprezentanţilor BNR la reuniunile structurilor SEBC, in funcţie

de agenda specifică a fiecărui Consiliu General şi pregătirea reuniunilor periodice de

coordonare între reprezentanţii celor 12+1 comitete ale SEBC, urmând ca ulterior,fiecare reprezentant al structuri să coordoneze intern activitatea referitoare la toate

substructurile aferente;

- Din punct de vedere al responsabilitaţilor, BNR este pregatită să-şi asume noi

angajamente şi sarcini, în vederea asigurării unor participări cât mai productive a

reprezentanţilor BNR la structurile si substructurile SEBC;

- Din punct de vedere organizatoric, la nivelul cel mai înalt, guvernatorul BNR,

participă trimestrial, ca membru cu drepturi depline, începând cu 1 ianuarie 2007, lalucrările Consiliului General al SEBC, alături de ceilalţi 26 de guvernatori ai

băncilor centrale din statele membre. Apoi, reprezentanţii BNR au primit invitaţii

succesive de a participa la cele 12+1 comitete al SEBC, structuri mandatorii, clar

definite pe cele mai importante domenii de activitate. Astfel, în mod regulat, BNR

participă prin reprezentanţii desemnaţi, dintre care doi la nivel de prim-

viceguvernator, respectiv viceguvernator şi restul de 10 la nivel de director, la

reuniunile tuturor celor 12+1 comitete ale SEBC precum şi, în funcţie de

nominalizările individuale, la reuniunile grupurilor de lucru;

- Din perspectiva serviciilor informaţionale, BNR se află înca în faza de a depune

eforturi susţinute pentru fluidizarea şi asigurarea unui management cât mai productiv

a documentelor BCE, cu asigurarea confidentialitaţii necesare, conform

reglementărilor interne şi ale BCE. În prezent, politica BNR este în concordanţă cu

politica BCE. Armonizarea cu structura, normele şi directivele BCE este aproape

completă, în special după 1 ianuarie 2007. Acest fapt constituie un factor de

stabilitate. Procesul de convergenţă pentru adoptarea euro în 2014 va consolida

coordonarea politicii monetare a BNR cu politica BCE19.

15



_______________________ 19 http://www.bnr.ro

CAP. II. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA BĂNCII DE

EMISIUNE (PE EXEMPLU BNR (

2.1. Structura organizatorică a BNR şi adaptarea acesteia la exigenţele BCE

În cadrul sistemelor de plăti şi mai ales al sistemelor bancare, banca centrală are rolul de

pivot. Prin natura lor, rezervele băncii centrale nu sunt ameninţate cu neplata, ele fiind în

general acceptate în trasferul interbancar de fonduri, astfel că băncile centrale, cu poziţie de

monopol în sistemul bancar, determină condiţiile în care pun rezervele la dispoziţia sistemului

bancar. Această caracteristică stă la baza mecanismului de punere în aplicare a politicii

monetare de către banca centală şi îi permite să intervină în situaţiile în care există dezechilibre.

Una din preocupările principale ale băncii centrale este siguranţa operaţiunilor şi solidaritatea

sistemelor de plăti.

Conform Legii 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României principalele

atribuţii ale acesteia sunt:20

- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,

promovarea şi monitorizarea bunei funcţionari a sistemelor de plăţi pentru asigurarea

stabilităţii financiare;

- emiterea bacnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul

Romaniei;

- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

- administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Din punct de vedere organizatoric, banca centrală poate fi privită într-o dublă

perspectivă: cea ierarhică, care vizează atât conducerea băncii, cât şi activitaţile ce asigurărealizarea produselor şi serviciilor ei şi cea funcţională.

Relaţiile ierarhice se bazează pe subordonare, activitatea de conducere fiind

caracterizată prin decizie, coordonare şi control. Elementele ierarhie sunt: Adunarea Generală a

Acţionarilor, Consiliul de Administraţie, Comitetul de Direcţie, preşedintele şi vicepreşedintele,

Comitetul de risc, Comitetul de credit, Comisia de cenzori şi Controlul intern sunt organisme

specializate care realizează ii şi produse bancare şi dau nastere la compartimente, care au

atribuţii în diferite domenii privind integrarea şi armonizarea activităţilor orientate pe obiectivespecifice.

16



______________________ 20 Legea 312/28 iunie/2004privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, Monitorul Oficial al Romaniei. Partea1.nr.582.30 iunie.2004

Relaţiile funcţionale presupun centrarea pe activităţi specifice băncii, generatoare de

servicii şi produse bancare şi dau naştere la compartimente, care au ca atribuţii:

- elaborarea şi avizarea normelor metodologice;

- îndrumarea şi controlul centrelor;

- realizarea de studii, analize, evaluări.

Potrivit Legii 312/2004 privind statutul BNR, aceasta este condusă de un consiliu de

administraţie. Conducerea executivă a Băncii Naţionale a României, în cadrul Comitetului

Politic Monetar şi a Comitetului de Supraveghere, se exercită de către guvernator, prim-

viceguvernator şi de cei doi guvernatori. Consiliul de administraţie este compus din 9 membri

(un preşedinte care este şi guvernatorul BNR, un vicepreşedinte care este şi prim-viceguvernator

şi 7 membri, dintre care 2 sunt viceguvernatori, iar ceilalţi 5 nu sunt salariaţi ai BNR).Consiliulde administraţie hotărăste:

- Politicile în domeniul monetar şi al cursului de schimb , urmărind aducerea la

îndeplinire a acestora;

- Măsurile în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a

instituţiilor de credit şi monitorizării sistemelor de plăţi pe care le-a autorizat;

- Direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi răspunderile ce revin

personalului BNR;- Organizarea internă, indemnizaţiile şi alte drepturi băneşti ale personalului;

- Atribuţiile şi componenţa Comitetului Politic Monetar, Comitetului de

Supraveghere, Comitetului de Administrare a Rezervelor Internaţionale şi

Comitetului de Audit;

- Delelegarea temporară a competenţelor sale către conducerea executivă, atunci când

situaţiile speciale pot impune acestă soluţie.

Guvernatorul Băncii Naţionale a României dispune măsuri pentru executareadispoziiţiilor legale, a hotărârilor consiliului de administraţie, precum şi a altor reglementări

privind BNR, poate delega prim- viceguvernatorului şi viceguvernatorilor unele dintre

atribuţiile sale. El numeşte în funcţie personalul din aparatul central al băncii şi directorii

sucursalelor şi agenţiilor. Guvernatorul emite ordine şi decizii, reprezintă Banca Naţională a

României în relaţiile cu terţii şi prezintă în numele consiliului de administraţie, Parlamentului

până la 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, situaţiile financiare anuale şi raportul

de audit, dezbătute, fără a fi supuse votului, în sedinţa comună a celor doua Camere ale

Parlamentului. Guvernatorul poate fi suplinit de prim-viceguvernator, în cazul absenţei sau

imposibilităţii acestuia de a acţiona. Organigrama BNR se prezintă astfel

17



18



Sursa:www.bnr.ro

20



Din analiza organigramei se observă că pe primul palier de conducere se află Consiliul

de administraţie. În subordinea directă a acestuia se află guvernatorul BNR, iar în subordinea

directă a acestuia se află prim-viceguvernatorul şi cei doi viceguvenatori. Subordonat prim-

viceguvernatorului se află 6 (şase) direcţii şi un compartiment de gestiune a crizelor financiare.

Fiecare dintre cei doi viceguvernatori au în subordine câte 5 direcţii, iar direct subordonată

guvernatorului se află cancelaria BNR care subordonează 6 direcţii, un centru de perfecţionare

profesională dar şi sucursalele regionale şi agenţiile.

2.2 Funcţiile şi atribuţiile băncii de emisiune

Banca de emisiune exercită o influenţă substanţială asupra economiei prin rolul său

regulator pe care îl joacă adesea. Sarcina ei este aceea de a asigura o redistribuire a resurselor

între bănci, fără tensiuni. Funcţie de această cerinţă şi funcţie de orientări privind dezvoltarea

economiei, banca de emisiune îşi formulează o proprie politică monetară şi de credit, respectiv

îşi propune să determine diminuarea sau expansiunea creditului în economie.

2.2.1 Funcţiile Băncii de Emisiune

Activitatea băncii centrale se reflectă în funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Acestea

se referă la:

• Funcţia de emisiune;

• Funcţia de creditare;

• Funcţia de centru valutar;

• Funcţia de bancă a băncilor;

• Funcţia de bancă a statului.

Funcţia de emisiune este pentru banca centrală funcţia de referinţă. Înfiinţarea bănciilor

de emisiune s-a realizat prin desprinderea lor din băncile comerciale, la noi, acest moment fiind

reprezentat de anul 1880. Se manifesta atunci fenomenul de amplificare a producţiei şi a

volumului schimburilor de mărfuri, exista discrepanţa dintre nevoia tot mai mare de monedă şi

posibilităţile restrânse de satisfacere a acesteia. Cererea de masă monetară trebuia astfel

satisfăcută pe baza emisiunii bancnotelor de către bănci care au început să deţină un rol

primordial în economie. Această măsură nu a fost însă lipsită de efecte negative, excesul de

monedă cauzând, mai în toate ţările dezechilibre grave.

Drept urmare, s-a impus apariţia unui sistem de reglementări ale statului această etapă

fiind hotărâtoare în dezvoltarea şi consolidarea băncilor de emisiune, constintuind instituirea

monopolului asupra emisiunii. Prima dată reglementarea emisiuni s-a realizat prin legea lui

21



R.Peel. în Anglia, în 1844. Legea stabilea un sistem în care emisiunea bancnotelor, de la un

anumit nivel, trebuia să beneficieze de acoperire de aur 100%. Ea se baza pe princiipile şcolii

monetare fiind un sistem prin care se îngreuna accesul la emisiune şi adaptarea la cerinţele

economiei a stocului de monedă pentru asigurarea stabilitaţi puterii de cumpărare a banilor.21

Celelalte bănci de pe continentul european au adoptat principiile şcolii bancare, care

susţinea menţinerea unui stoc de metal preţios egal cu o treime din valoarea bancnotelor emise.

Ideile şcolii bancare au permis o mai bună aprovizionare cu bani a economiei şi de către BNR.

Activitatea băncilor de emisiune se desfaşoara sub reglementarea statului, dar are şi o

stare de independenţă şi autonomie în ceea ce priveşte promovarea politicii monetare. Dacă

iniţial constituirea rezervelor de aur se facea datorită convertibilităţii bancnotelor, astăzi băncile

continuă să păstreze stocuri de metale preţioase, mai ales pentru a le folosi în împrejurări

excepţionale starea având mai mult o semnificaţie psihologică.

Banca centrală se situează pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sistemului bancar, prin

funcţia de emisiune exercitându-şi prerogativele în domeniul creaţiei monetare .Bancnotele şi

moneda scripturală din conturile şi depozitele bancare sunt partea substanţială a circulaţiei

monetare, influenţând calitatea acestuia. Obiectivul managementului băncii centrale îl reprezintă

sensibila problemă a cantitaţii de monedă din circulaţie, ambele situaţii, exces sau insuficienţa,

având efecte negative asupra sistemului bancar şi a economiei.

Funcţia de creditare decurge din funcţia de referinţă – cea de emisiune. Crearea

mijloacelor de plată se face prin emisiunea de bacnote, ceea ce oferă băncilor potenţial monetar

şi agenţilor economici putere de cumpărare, prin intermediul creditelor, distribuirea şi

redistribuirea de resurse financiare realizându-se în cadrul sistemului bancar.

Forma clasică a creditării prin emisiune este constituită de mecanismul scontării şi

rescontării cambiilor.

Dacă pentru banca care scontează (comercială) este o operaţiune pasivă, însemnând,

formare de resurse, pentru banca care primeşte cambia (centrală) este o operaţiune de creştere a

pasivelor, una activă. Scopul băncii de emisiune este ca, la scadenţă să obţină suma avansată şi

dobânda, care este denumită taxă oficială a scontului şi este mai mică decât taxa scontului privat

(cea percepută de banca comercială). Rambursarea sumei presupune diminuarea volumului

creditelor angajate, o retragere a banilor din circulaţie, dar şi încetarea angajamentelor titlului de

credit.

_______________________ 21

Vasile Turliuc,Vasile Cocris, Angela Boariu, Ovidiu Stoica,Valeriu Dornescu; Dan Chirlesan, Monedă si Credit,Editura Economică, Bucureşti.2005 p.165

22



Alte operaţiuni de creditare se realizează de către băncile de emisiune prin plasamente în

hârtii de valoare,22 operaţiuni de lombardare, credite pe gaj de hârtii de valoare, credite cu

convenţii de răscumparare, achiziţia de obligaţiuni şi bonuri de tezaur ale statului, ele

reprezetând, de fapt, procese de recreditare, posibile prin transferul de creanţă.

Funcţia de centru valutar. Rolul rezervelor valutare ale unei ţări, administrate de

Banca Naţională, poate fi sintetizat astfel: element de influenţă asupra cursurilor valutare şi a

stabilităţii acestora, precum şi garanţia solvabilităţii pentru cazul în care se apelează la

împrumuturi externe.

Rezervele valutare reprezintă suportul intervenţiei băncii centrale pe piaţă, în scopul

asigurarii stabilităţii cursurilor de schimb. Sistemul flotării libere a cursurilor presupune

stabilirea acestora in funcţie de cererea şi oferta de valută. Dar, aşa cum realitatea o

demonstrează, statele sunt nevoite să-şi apere politica lor privind nivelul cursului valutar, prin

intervenţii directe pe piaţă, prin influenţarea după nevoie, a cererii sau a ofertei. Apărarea

cursului valutar este o sarcină majoră ce revine băncii de emisiune. Un curs defavorabil pentru

moneda naţională poate determina un curs de revenire nerecuperatoriu pentru mărfurile

naţionale şi, în ultimă instanţă, determină un comerţ exterior ineficient. Dimpotrivă, un curs

echitabil, asigură competitivitatea mărfurilor naţionale, recuperarea cheltuielilor şi obţinerea de

caştiguri în valută.

În art. 9 din Statutul Băncii Naţionale se arată că: "Banca Natională a României

elaborează şi aplică politica privind cursul de schimb, stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului

valutar pe teritoriul României "

Potrivit dispoziţiilor statutare, în îndeplinirea funcţiei de centru valutar, Banca Natională

răspunde de:

- emiterea reglementărilor cu privire la operaţiunile cu active externe şi aur, în vederea

protejării monedei naţionale;

- elaborarea balanţei de plăţi şi a altor lucrări privind poziţia investitională

internaţională a ţării;

- stabilirea cursurilorde schimb pentru operaţiuni proprii pe piaţa valutară, calcularea

şi publicarea cursurilor medii pentru evidenţa statistică;

- autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor juridice

care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;

- păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.

_______________________ 22

Elena Dobre, Elemente de moneda, credit, banci, Editura Ex.Ponto, Constanţa, 2005, p.156

23



Aceste rezerve se pot constitui partial sau în totalitate din următoarele elemente:

- aur deţinut în tezaur sau depozitat în străinătate;

- active externe, sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în conturi la

bănci sau la alte instituţii financiare din străinătate, exprimate în acele monede şi

deţinute în acele tări pe care le stabileşte Banca Naţională;

- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori imobiliare,

negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate

în primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan

internaţional, exprimate şi plătibile în valută, în locuri acceptabile pentru Banca

Natională;

- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise sau garantate de guverne

străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu,

exprimabile sau plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca Natională, etc.

Banca Naţională urmăreste împreună cu Ministerul Finanţelor menţinerea rezervelor

internaţionale la un nivel pe care îl apreciază ca fiind adecvat tranzacţiilor externe ale statului.

Funcţia de bancă a băncilor are această denumire datorită poziţiei centrale prin care

banca de emisiune se detaşează faţă de băncile comerciale, fiind situate la nivelul I în ierarhia

sistemului bancar, cea ce-i conferă atribuţii deosebite, dar şi pentru ca este o bancă de depozit în

raport cu celelalte bănci. Banca centrală realizează relaţii reciproce de constituire şi plasare a

lichidităţii şi a posibilităţii de restiturire în orice moment a depunerilor la vedere, cât şi ca

resurse de creditare. Deschiderea de conturi la banca centrală de către toate băncile comerciale

oferă posibilitatea compensării plăţilor, modificându-se resursele de creditare. Realizarea

plaţilor între clienţii băncilor, care pot avea conturi la fiecare bancă sau la bănci diferite, devine

decontare între bănci.Prin compensare, plăţile dintre bănci se sting, iar soldurile care rezultă,

semnificând plăţi necompesate la nivelul băncilor comerciale, se reflectă la BNR. Atribuţiile

specifice pe care le îndeplineşte banca centrală ca bancă a băncilor se referă, în primul rând la

controlul pe care îl are asupra funcţionarii şi orientării activităţii celorlalte bănci, susţinând

economia naţională şi, în al doilea rând, la gestionarea resurselor de gestionarea şi a fluxurilor

băneşti în scopul stabilităţii monetare prin politica rezervelor minime obligatorii, prin

operaţiunile de open-market şi pin intermediul taxei oficiale a scontului.

Funcţie de bancă a statului reiese din faptul ca banca este principalul instrument prin

care statul îsi exercită prerogativele în economie. Motivele pentru care banca îndeplineşte

aceasta funcţie sunt determinate de forma de proprietate a acesteia, unicul proprietar fiind statul,

24



de poziţia de debitor al statului şi de faptul că este instrument de depozitare al politicii monetare

şi de credit a statului.

2.3. Operaţiunile Băncii de Emisiune

Funcţiile băncii de emisiune reies din operaţiunile pe care le desfaşoara. Acestea sunt

pasive şi active.

Operaţiunile pasive ale băncii:

Constituirea capitalului propriu: capitalul propriu al băncii centrale are dimensiuni

mai reduse decât cel al băncilor comerciale, dar sprijinul statului şi locul central în cadrul

sistemului bancar îi reflectă rolul.23

Atragerea de depuneri: marile întreprinderi, băncile comerciale şi statul depun în

conturile deschise la BNR monedă.

Emisiunea bănească: prin operaţia de emisiune banca pune în circulaţie cantitatea de

monedă necesară economiei.

În cadrul operaţiunilor active ale băncii de emisiune se disting :

Creditarea: acordarea creditelor are loc atât pentru băncile comerciale, prin rescontare,

cât si ceea ce priveste statul, sub forma creditelor guvernamentale. Creditarea băncilor se

realizează prin prezentarea cambiilor, înainte de scandenţa, prin acordarea de credite pe gaj de

efecte comerciale, ce rămân în propietatea băncilor comerciale şi servesc doar ca garanţie băncii

centrale, prin credite pe gaj de efecte publice(titluri de împrumut ale statului achiziţionate de

bănci) sau credite de lombardare. Creditele guvernamentale au la bază bonurile de tezaur.

Decontările intra şi interbancare: prin compensarea multilaterală a plăţilor dintre

celelalte unităţi bancare, banca de emisiune gestionează fluxurile băneşti interbancare, iar

unităţile din reţeua băncii sunt implicate în decontările interbancare.

Vânzare-cumpărare de valută şi devize: vânzând şi cumpărând aur şi devize, banca îşi

consolidează rezerva de valută, influenţează cursul de schimb, după orientările politicii

monetar-valutare. Exercitarea funcţiilor şi desfăşurarea operaţiilor băncii de emisiune determină

rolul complex al acesteia în cadrul sistemului bancar, în special şi în ceea ce priveşte economia,

în general.

_______________________ 23 Vasile Turliuc,Vasile Cocris, Angela Boariu, Ovidiu Stoica,Valeriu Dornescu; Dan Chirlesan, Moneda si Credit,

Editura Economica, Bucuresti. 2005 p.168

25



Exercitarea operaţiunilor active şi pasive ale băncii de emisiune au determinat modificări

ale poziţiei financiare, aşa cum se poate observa în Bilanţul BNR la 31 decembrie 2010 care se

prezintă asfel:

BILANŢULCONTABILLA 31 DECEMBRIE 2010

%31 decembrie2010

mii lei

31 decembrie2009

Disponibilităţi băn eş ti ş i alte valori 27 224 19 269Metale şi pietre preţioase 205 950 139 207din care:

Aur la alte standarde 155 442 112 052Alte metale şi pietre preţioase 50 508 27 155

Active externe 97% 158 736 211 134 721 654din care:

Disponibil în DST la FMI 3 403 682 4 149 565

Aur monetar 15 050 893 10 788 212Depozite la vedere 8 881 464 16 377 525

Depozite la termen 31 208 789 31 517 625Plasamente în valută 705 705 823 804

Valori mobiliare denominate în valută 92 784 908 65 094 659Împrumuturi în valută 1 437 218 1 104 854

Participaţii externe 5 263 552 4 865 410din care: participaţii la FMI 5 133 265 4 741 893

Credite acordate instituţiilor de credit 2% 3 269 783 9 440 787din care:

Credite acordate instituţiilor de credit 3 281 583 9 452 587

Credite în litigiu 13 209 13 209Provizion specifice de risc de credit-principal (25 009) (25 009)

Alte active 1% 1 546 476 1 434 255

Credite acordate salariaţilor 182 238Imobilizări 1 516 847 1 385 489

Stocuri 3 582 2 950

Titluri de participare 2 318 2 317Decontu ri cu bugetul statului 126 101Conturi de regularizare 22 074 58 965Diferenţe din reevaluare pentru elementedin afara bilanţului - 462Alte active 61 774 57 936Provizioane pentru creanţe aferente altor active (60 427) (74 203)

Dobânzi de încasat 558 345 611 829Dobânzi de încasat 564 413 617 897Provizioane de risc de credit-dobândă (6 068) (6 068)

TOTAL ACTIVE 100% 164 343 989 146 367 001

26



BILANŢUL CONTABILLA 31 DECEMBRIE 2010

% 31decembrie

mii lei

31decembrie

Numerar în circulaţie 18% 29 964 076 27 520 446

Pasive externe 30% 49 302 822 33 706 202din care:Obligaţii faţă de instituţii financiare internaţionale 44 296 524 28 837 476din care: împrumuturi FMI 44 265 588 28 810 407

Depozite atrase la vedere 91 122 333 272Împrumuturi de la bănci ş i alte instituţii financiare 8 291 2 680Alocaţii în DST de la FMI 4 906 885 4 532 774

Disponibilităţi ale instituţiilor de credit la BNR 33% 54 596 138 57 460 673din care:

Conturi curente ale instituţiilor de credit 25 166 446 24 160 587Disponibilităţi în regim special 3 498 4 950Depozite ale instituţiilor de credit 300 000 -Rezerve obligatorii în valută 29 122 593 33 290 241Conturi instituţii de credit în faliment 3 601 4 895

Disponibilităţi ale Trezoreriei Statului 8% 12 795 311 13 626 368

Alte pasive 183 003 200 172Împrumuturi, datorii asimilateşi alte disponibilităţi atrase 30 324

Creditori 10 560 6 512Personal şi conturi asimilate 1 419 1 816Decontă ri cu bugetul statului 158 269 188 874Conturi de regularizare 5 429 791Diferen e din reevaluare pentru elementedin afara bilanţului 5 485 -Alte passive 1 811 1 855

Dobânzi de plătit 196 956 136 058

Capital, fonduri şi rezerve 11% 17 305 683 13 717 082din care:

Capital 30 000 30 000

Rezerve 2 375 095 1 961 315Cont special de reevaluări 14 759 076 11 585 970Profitul exerciţiului financiar 1 415 035 4 607 683Repartizarea profitului exerciţiului financiar (1 273 523) (4 467 886)

TOTAL PASIVE 100% 164 343 989 146 367 001



Structura bilanţieră sintetică la 31 decembrie 2010 evidenţiază următoarele aspecte:

Active:

- 97% din total active sunt reprezentate de activele externe;

- 2% din total active reprezintă creditele acordate instituţiilor de credit (sub formă de

operaţiuni repo);

- 1% din total active reprezintă alte active.

Valoarea în lei a activelor externe la 31 decembrie 2010 s-a majorat faţă de 31

decembrie 2009 cu 17,8% (24.015 milioane lei), ca urmare a creşterii volumului rezervelor

internaţionale şi a deprecierii monedei naţionale în raport cu USD şi EUR.

Pasive:

- 33% din total pasive reprezintă disponibilităţi atrase de Banca Naţională a României

de la instituţiile de credit, sub forma rezervelor minime obligatorii;

- 30% reprezintă pasive externe (din care împrumutul de la FMI 27%);

- 18% din total pasive reprezintă numerar în circulaţie;

- 8% din total pasive reprezintă disponibilităţile Trezoreriei Statului la Banca

Naţională a României;

- 11% din totalul pasivelor reprezintă capitaluri şi reserve.

La 31 decembrie 2010, activele externe ale băncii centrale au fost finanţate în proporţie

de 34% din fondurile atrase de la instituţiile de credit prin utilizarea instrumentelor specifice

politicii monetare, respectiv în proporţie de 28% din fondurile aferente tranşelor trase în anii

2009 şi 2010 de banca centrală din împrumutul acordat de Fondul Monetar Internaţional.

Fructificarea activelor externe a generat un randament contabil anual de 2,76%. Pentru

majoritatea pasivelor (sursele activelor externe) s-au înregistrat rate medii anuale ale dobânzii

(plătite de BNR) inferioare randamentului anual al activelor (încasat de BNR), ceea ce a generat

în anul 2010 profit operaţional.

Poziţia financiară a Băncii Naţionale a României la 31 decembrie 2010 s-a îmbunătăţit

substanţial prin înregistrarea de capital propriu în sumă de 17 305 683 mii lei, cu 26% mai marefaţă de valoarea consemnată la 31 decembrie 2009 (13 717 082 mii lei), sub influenţa favorabilă

a următorilor factori:

- înregistrarea unor diferenţe favorabile consistente din reevaluarea deţinerilor de aur

monetar la 31 decembrie 2010 (incluse în postul bilanţier „Cont special de

reevaluare”), ca urmare a creşterii preţului aurului pe pieţele internaţionale faţă de 31

decembrie 2009;



- înregistrarea unor diferenţe favorabile substanţiale din reevaluarea activelor nete în

EUR, USD, GBP, JPY – parţial compensate cu diferenţele nefavorabile din

reevaluarea pasivelor nete în DST în cadrul operaţiunii de hedging economic;

- înregistrarea unor diferenţe favorabile din evaluarea la valoarea de piaţă a

portofoliului de titluri de stat în valută;

- înregistrarea unor diferenţe favorabile din reevaluarea clădirilor, terenurilor şi a altor imobilizări corporale la 31 decembrie 2010 de către evaluatori acreditaţi de

ANEVAR.

2.4. Rolul băncilor centrale în reglementarea şi supravegherea activităţi bancare

2.4.1. Reglementarea şi supravegherea activităţii bancare

Conceptul de supraveghere bancară poate fi definit în două accepţiuni. În forma sa largă,

se referă la autorizarea şi monitorizarea continuă a climatului şi operaţiunilor bancare, iar însens restrâns se manifestă cu supraveghere prevenită şi consolidate.

Sfera de cuprindere a activităţii vizează:

- Rolul băncii centale în calitate de creditor de ultimă instanţă;

- Schemele acoperirii şi asigurării depozitelor bancare;

- Garanţiile pasivelor instituţilor financiare.

Supravegherea bancară semnifică activitatea prin care se asigură controlul şi urmărirea

funcţionării bănciilor într-o manieră neprimejdioasă şi conformă unui sistem bancar viabil şi

stabil. Conform comitetului de la Basel, o supraveghere bancară eficientă trebue să respecte

anumite condiţii primordiale şi să atingă anumite standarde. Acestea se referă la: existenţa unui

cadru clar, realizabil şi consecvent de responsabilităţi şi obiective a autorităţii de supraveghere,

precum şi a capacităţii de a le îndeplini. Autorităţile de supraveghere trebuie să dispună de

resurse adecvate atât în ceea ce priveşte personalul, cât şi în privinţa finanţării tehnologiilor

necesare stabilirii obiectivelor, furnizate în condiţii care să nu afecteze autonomia integritatea şi

independenţa agenţiilor de supravechere. Un moment important l-a reprezentat formularea în

anul 1997, a celor ‘’25 de principii pentru supraveghere bancară ‘’, acestea fiind structurate

astfel:

- premise pentru supravegherea bancară efectivă;

- autorizare şi structură;

- reglementări prudenţiale şi cerinţe;

- metode pentru desfaşurarea supravegherii bancare;

- cerinţe în domeniul informaţional;

- puterile formale ale supraveghetorilor;

- băncile internaţionale.

29



Dintre acestea, se pare că autorizarea este momentul semnificativ al supravegherii

bancare. Argumentele se sintetizeaza astfel:

- bănciile comerciale deţin economiile populaţiei, lipsa reglementărilor de autorizare

ar putea duce la creşterea riscului de faliment;

- băncile comerciale sunt în inima procesului de plăţi, incapacitatea de plată a lor

aducând disfuncţii substanţiale în activitatea economică;- băncile comerciale creează monedă în cantităţi semnificative, controlul asupra

autorizării fiind o cale de evitare a creaţiei monetare excesive şi a inflaţiei.

Pentru ca activitatea de autorizare să fie eficientă se impune respectarea anumitor

cerinţe:

- efectuarea unor studii de fezabilitate asupra bănciilor;

- distincţie între patrimoniul instituţiei de credit şi cel al propietarului băncii;

- existenţa fondurilor minime;- existenţa a cel puţin două persoane de rang înalt în administrarea şi funcţionarea

bancară;

- onorabilitatea conducătorilor de instituţii bancare;

- controlul acţionarilor.

Supravegherea bancară urmareşte următoarele obiective:24

- menţinerea încrederii publicului în bănci;

- protejarea fondurilor deponenţilor;

- dezvoltarea unui sistem viabil, stabil, performant.

Supravegherea bancară prudenţială se realizează la nivelul societăţilor bancare, prin

inspecţi şi examinări sau la nivelul autorităţilor de supraveghere, prin rapoarte primite de la

bănci. În ţara noastră se folosesc ambele modalităţi, urmărindu-se întreagă problematică, de la

verificarea respectări cadrului legal, la evaluarea riscurilor şi administrarea acestora în 2003

realizându-se 74 de inspecţi la sediile băncilor. Reglementarea şi supravegherea bancară oferă

băncilor siguranţă şi stabilitate. Motivaţia reglementării bancare, de către guvern are

următoarele direcţii:

- protejarea siguranţei economiilor populaţiei;

- controlul ofertei de monedă şi credit în măsură să înfăptuiască obiectivele economice

generale;

_______________________ 24 Gh.Manolescu, Adriana, S. Diaconescu, Management Bancar, Edit.Fundatiei Romania de Mâine, Bucuresti, 2005

p.53 - egalarea oportunităţilor şi imparţialitatea în accesul public la credit şi alte servicii

bancare;

30



- promovarea încrederi publice în sistemul bancar, astfel încât fluxul economiilor să

curgă fără întrerupere către investiţiile productive şi plăţiile pentu bunuri şi servicii

să se deruleze rapid şi eficient;

- ajutorarea sectoarelor economici care au nevoi în special de credit.

Eficacitatea supravegherii bancare depinde de trei factori esenţiali:

- crearea unui cadru legislative adecvat acestei instituţii;- existenţa unui sistem de supraveghere unitar şi credibil;

- implementarea unui sistem de evaluare în timp util a băncilor (starea generală,

operatiunile bancare, calitatea managementului).

Un sistem eficient de supraveghere cuprinde o analiză de teren şi una de birou.

Supavegherea de teren este un mecanism de avertizare, din timp, o analiză a datelor

referitoare la indicatorii financiari furnizaţi de băncii. Obiectivul central al acestui gen de

suprasveghere îl reprezintă monitorizarea condiţiilor băncii şi a sistemului bancar.Performanţa atinsă de bănci este apoi comparată cu cea a sistemului şi se indentifică

deviaţiile de la norme, indicându-se de timpuriu problemele care se pot ivi. Sistemul

supravegherii de teren se bazează pe raportarea financiară furnizată de fiecare bancă şi este mai

puţin costisitoare, supraveghetorii formându-şi o imagine a riscurilor la care e supusă banca.

Limitele se definesc astfel:25

- utilitatea rapoartelor depinde de calitatea sistemelor interne de informaţii ale unei

băncii şi de acurateţea raportării;

- rapoartele au un format standard care este posibil să nu cuprindă în mod adecvat

noile tipuri de risc sau activitaţile particulare ale băncilor;

- rapoartele nu sunt capabile să exprime într-o manieră suficientă toţi factori care

afectează managementul riscului(calitatea personalului, a politicilor procedurilor şi

sistemelor interne de management al unei bănci).

Examinarea de birou se realizează pornind de la cea efectuată pe teren şi permite

observarea detaliilor şi judecarea viabilităţii viitoare a băncii. Permite stabilirea diagnosticului şi

cauza exactă a problemei. Se foloseşte de rezultatele anterioare, care sunt compilate, consolidate

pentru a se ajunge la concluzii privind situaţia financiară şi performanţa globală a băncii

analizate. S-a observat tot mai mult, după anii 1990 intenţia îmbunătăţirii sistemelor de

avertizare din timp, îndreptate către evaluarea riscului şi indentificarea potenţialelor probleme

ale

______________________ 25 Cezar Basno,,Nicolae Dardac, Management bancar,ED. Economica, Bucuresti,2006 p.221

sistemului financiar. Acestea pot fi de mai multe genuri:26

31



- Sisteme de supraveghere a rating-ului bancar – atribuirea unei rate compuse pe baza

examinării de birou;

- Sisteme comprehensive de evaluare a riscurilor bancare-atribuirea anumitor scopuri

pentru fiecare criteriu şi însumarea pentru obţinerea scopului final;

- Modelele statistice – detectarea celor mai probabile riscuri, fiindu-le specifică

previzionarea probabilităţi evoluţiilor viitoare (indicatori ai performanţei viitoare).Pentru o supraveghere eficientă se recomandă utilizarea a mai mult de un sistem de

avertizare din timp.

2.4.2. Sistemul de supraveghere bancară în România

Exercitarea supravegherii prudenţiale bancare în România se realizează de către Banca

Naţională a României, pe baza raportărilor de prudenţă cerută de legile în vigoare şi prin

inspecţii la sediile bănciilor, şi ale surcusalelor, adaptându-se, din mers, condiţiilor detehnologizare informatică din sectorul bancar. BNR are competenţa exclusivă de autorizare a

instituţiilor de credit şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-

a autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii nr.58/1998 privind

activitatea bancară, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru asigurarea funcţionării şi

viabilităţiisistemului bancar, BNR este imputernicită să:27

- emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice

sancţiunile legale în cazuri de nerespectare;

- controleze şi să verifice, pe baza raporturilor primite si prin inspecţii la faţa locului,

registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate.

S-a implementat un sistem integrat de rating şi avertizare incipientă ce cuprinde

elemente interdepedente (CAMEL): adecvarea capitalului, calitatea activelor, managementul,

câstigurile obţinute, lichiditatea. Ratingul CAMEL are o scara de la 1 la 5, 1 fiind valoarea

maximă, iar 5 cea minimă şi evidenţiază necesitatea evaluarii calităţii activelor.

Începând cu anul 1998, BNR, prin Direcţia de Supraveghere, a avut în vedere evoluţia

următorilor indicatori de prudenţă:

- solvabilitatea (raportul fondurilor proprii la activele ponderate în funcţie de risc)

care înregistrează rate ridicate când băncile nu sunt dispuse să-şi asume riscuri, ceea

ce

_______________________ 26 Henni van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza si managementul riscului bancar, Evaluarea guvernatei

corporatiste si ariscului financiar, Editura Irecson, Bucuresti ,2004,p,18327

Legea 312/28 iunie/2004privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, Monitorul Oficial al Romaniei. Partea1.nr.582.30 iunie.2004reduce profitul şi creează probleme de lichiditate;

32



- lichiditate imediată (gradul de acoperire cu active lichide a surselor atrase şi

împrumutate) generează situaţii de criză dacă nu atinge minim 35%;

- raportul dintre credite şi sursele atrase şi împrumutate, necesită stagnarea

acomodării creditelor dacă depăşeşte 50%;

- rata generală de risc (activele ponderate în funcţie de risc raportate la valoarea lor

nominală) creează probleme dacă trec limita de 40%.Comparativ, în anii 2008, 2009 aceşti indicatorii au înregistrat următoarele valori,

cuprinse în Tabelul 5:

Talelul 5: Principalii indicatori de solvabilitate.

Perioada Indicatorul de

solvabilitate

(≥ 8%)1,2

Efectul de

pârghie

(fonduri

proprii de nivel

I/Total active

medii)2

Rata generală

de risc

Plasamente şi

credite

interbancare

(valoare

brută)/Total

active (valoarebrută)

Credite acordate

clientelei (valoare

brută)/Total active

(valoare brută)

Credite restanta

şi îndoielnice

(valoare

netă)/Total

portofoliu

credite (valoarenetă)

2008 13,76 8,13 50,73 26,01 62,50 0,322009 14,67 7,55 47,29 23,03 59,13 1,452010 14,66 7,87 44,56 19,59 58,66 2,222011 x 7,60 X 18,12 59,19 2,38

Perioada Total creanţe

restante şi

îndoielnice

(valoare

netă)/Total

active (valoare

netă)

Total creanţe

restante şi

îndoielnice

(valoare netă)/

Fonduri proprii

de nivel I (din

raportarea

prudenţială a

fondurilor

proprii)2

Total creanţe

restante şi

îndoielnice

(valoare

netă)/Total

datorii

Rata riscului de

credit)3

Indicatorul de

lichiditate

(Lichiditate

efectivă/Lichiditate

necesară)4

Rata creditelor

neperformante5

2008 0,29 X 0,32 6,52 2,47 X2009 1,01 X 1,10 15,29 1,38 7,892010 1,49 X 1,63 20,81 1,36 11,852011 1,59 X 1,75 21,20 1,35 12,28

1 începând cu 1 ianuarie 2007, indicatorul de solvabilitate este de minim 8%;

2 conform regulamentului BNR nr. 12/2006 şi Ordinului BNR nr. 13/2007, începând cu ianuarie 2008 se calculează luând în considerare activele

medii;

3

conform Regulamentelor BNR 5/2002 şi 3/2009 cu modificările şi completările ulterioare;4 indicatorul a fost introdus începând cu luna iulie 2001 (conform Normei BNR nr. 1/2001), nivelul minim reglementat este de 1, începând cu

anul 2009 metodologia de calcul a fost modificată conform Normei BNR nr. 7/2009;

5 indicatorii cuprind numai băncile personae juridice române şi CREDITCOOP – ul.

De asemenea, Banca Naţională a Romăniei a modificat Regulamentul nr 1/1999 privind

organizarea şi funcţionarea Centralei Riscurilor Bancare, dezvoltând baza de date a acesteia,

prin includerea unor noi informaţii de risc bancar, referitoare la:19 grupurile de debitori

evidenţiate de instituţiile de credit, fraudele cu carduri produse de către posesori, restanţele mai

mari de 30 de zile înregistrate în restutuirea creditelor de către persoanele fizice, crediteleacordate persoanelor juridice nebancare nerezidente, care în prezent nu sunt incluse în baza de

33



date a Centralei Incidenţei de Plăti: numărul de incidente produse pe fiecare instrument de plată

şi perioada totală de interdicţie bancară. Dacă se constată nereguli referitoare la: încălcări ale

prevederilor legii bancare, încalcari ale condiţiilor sau restriicţilor prevăzute în autorizaţia de

funcţionare, efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală, raportarea de date eronate,

întârzierea în rapoartare sau neraportarea indicatorilor de prudenţă bancară către BNR,

nerespectarea măsurilor abilitate prin actele de control, periclitarea credibilitaţii şi a viabilitaţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce i-au fost încredintate, se pot aplica

sancţiuni: avertisment scris limitarea operaţiunilor băneşti, amenzi, retragerea autorizaţiei

băncii.

2.4.3. Supravegherea specială a băncii

Atunci când desfăşurarea supravegherii prudenţiale nu permite băncii să sesizeze

momentele nodale în care situatia precară financiară sau intesitatea abaterilor grave de ladisciplină bancară face ineficient modul de administrare se cere instituirea supravegherii

speciale. În această situaţie atribuţiile comisiei de supraveghere specială se limitează la:

urmărirea aplicării măsurilor de remediere a deficienţelor, modificarea reglementărilor proprii

ale băncii,limitarea si/ sau suspendarea unor activitaţi şi operaţiuni pe o perioadă şi avizarea

actelor de decizie ale organelor statutare ale băncii referitoare la situaţia financiară şi la

încadrarea în reglementările prudenţiale. Aşadar, pe baza reglementărilor şi normelor bancare şi

având ca obiectiv promovarea unui management prudent, se aplică o supraveghere prudenţială ,

în condiţiile autonomiei băncilor de a-şi urma politica şi stategia proprie.

Obiectivele pe termen mediu ale sistemului bancar românesc, în ceea ce priveşte

supravegherea bancara, pot fi definite astfel:28

- crearea unui sector bancar puternic şi redimensionarea acestuia pe baze eficiente,

prin intermediul procesului de privatizare a băncilor;

- diversificarea şi creşterea calitaţii serviciilor bancare;

- creşterea competitivitaţii sistemului instituţiilor bancare prin dezvoltarea pieţei

monetare şi de capital, sprijinirea eforturilor depuse de BNR şi introducerea egalităţii

şanselor în sectorul bancar.

_______________________ 28 Raport Anual, 2009,Banca Nationala a Romaniei,Bucureşti 2009

Calitatea serviciilor bancare, prevenirea unor crize care ar putea afecta sistemul bancar

şi succesul integrării financiare europene poate fi asigurat numai prin standardizări profunde ale

cerinţelor, instrumentelor şi modalitaţilor de supraveghere.

34



Prin formele sale concrete de manifestare, supravegherea, preventivă sau consolidată,

relevă necesitatea monitorizării, evaluării şi disciplinării activităţii bancare.

2.5. Bancile de emisiune şi stabilitatea financiară

Criza economică şi financiară globală manifestată cu intensitate în anul 2009, a

reprezentat contextul dominant nefavorabil în care au operat sectorul real şi cel financiar dinRomânia. Ajustarea rapidă a deficitului extern s-a repercutat puternic asupra performanţei

companiilor, veniturilor din economie şi evoluţiei sistemului financiar, ale cărui vulnerabilităţi

au crescut. Datorită nivelurilor confortabile ale solvabilităţii şi lichidităţii sectorul bancar, care

deţine poziţia dominantă în sistem, a absorbit bine aceste şocuri, dar cu preţul unor performanţe

mult diminuate şi al accentuării riscurilor legate îndeosebi de ritmul de creştere a creditelor

neperformante, de inhibarea prelungită a cererii de credite şi într-o masură importantă, dar mult

mai puţin gravă decât se prevedea la debutul crizei financiare globale – de dependenţa relativridicată de finanţarea externă. Trebuie însa subliniat că un factor stabilizator l-a reprezentat

acordul de finanţare semnat de autorităţi cu UE-FMI-IFI. Pe termen scurt, perspectivele

sectorului bancar şi în general, ale sistemului financiar naţional depind în mare măsură de

refacerea încrederii, de succesul relansării sustenabile a economiei şi de evoluţiile

internaţionale.

Dinamica economiei mondiale a intrat în teritoriul negativ în 2009 (-0,6 la sută),

marcând prima contracţie din ultimii 30 de ani, în timp ce economia Uniunii Europene a

consemnat o scădere mult mai amplă (peste 4 la sută), în condiţiile în care stimulul

guvernamental a fost semnificativ. Sistemul financiar internaţional a primit un sprijin important

în 2009 din partea autorităţilor monetare şi fiscale.

Bancile centrale au apelat la măsuri extraordinare pe perioada crizei pentru furnizarea

lichidităţii necesare şi în anumite cazuri, pentru refacerea capitalizării unor instituţii financiare

cu rol sistemic. Ratele de politică monetară au ajuns la minime istorice (1 la suta pentru zona

euro, aproape de zero la suta în cazul SUA).

Eliminarea prematură a acestor măsuri poate avea efecte importante asupra grupurilor

bancare, în special a celor dependente de finanţarea de la băncile centrale.

Economia României a avut o evolutie similară cu cea a regiunii (cu excepţia Poloniei):

- PIB real a înregistrat o contracţie severă (de 7,1 la sută);

- deficitul fiscal s-a majorat considerabil (la 8,3 la sută din PIB1);

- în schimb nu au fost necesare fonduri publice pentru sprijinirea sectorului bancar.

Diminuarea cheltuielilor bugetare va genera presiuni şi asupra ratei şomajului, astfel că

portofoliul bancar privind creditarea populaţiei va continua să înregistreze presiuni în cursul

anului 2010.

35



Similar evoluţiei regionale, deficitul contului curent al României s-a ajustat semnificativ

în 2009 (pâna la 4,5 la sută din PIB, de la 11,6 la sută în 2008). Stabilitatea financiară în

România a rămas robustă pe parcusul anului 2010, în pofida contextului economic intern şi

internaţional difi cil din anul anterior. Riscurile la adresa sectorului bancar au fost contracarate

de către instituţiile de credit prin eforturi proprii întreprinse în contextul activităţii desfăşurate

de că tre Banca Naţională a României în privinţa reglementă rii prudenţiale, a supravegherii şia gestionă rii adecvate a riscurilor din sistem, eforturi concretizate în consolidarea nivelurilor de

solvabilitate, provizionare şi lichiditate.

Implementarea prevederilor acordului de finanţare semnat cu Uniunea Europeană ,

Fondul Monetar Internaţional şi alte instituţii financiare internaţionale a sprijinit aplicarea

fermă a politicilor macroprudenţiale. Iniţiativa Europeană de Coordonare Bancară a avut un rol

benefic pentru stabilitatea financiară , cele nouă bănci participante îndeplinindu-ş i la nivel

agregat angajamentele de menţinere a expunerilor şi de asigurare a unei capitaliză riindividuale a instituţiilor de credit din România peste pragul de 10 la sută . Noul acord de tip

preventiv încheiat în anul 2011 cu Uniunea Europeană , Fondul Monetar Internaţional şi Banca

Mondială , alături de angajamentele autorităţilor asumate în cadrul programelor naţionale,

constituie ancore pentru menţinerea stabilităţii financiare şi pentru continuarea reformelor

structurale în scopul impulsionă rii potenţialului de creştere economică.

Contribuţia cea mai importantă la ajustarea dezechilibrului extern au avut-o companiile

de importanţă sistemică din sectorul real. La nivelul acestui segment corporatist, după ce anul

2008 a consemnat un deficit comercial de peste 6 miliarde euro, tranzacţiile externe s-au soldat,

în anul 2009, cu un uşor excedent (0,1 miliarde euro). Investiţiile străine directe (ISD) au

constituit un factor important de atenuare a efectelor crizei asupra sectorului corporatist,

concluzie relevata de înrautăţirea mai lentă a indicatorilor de performanţă aferenţi companiilor

care au beneficiat de ISD, comparativ cu restul economiei. Firmele beneficiare de ISD pot

contribui la convergenţa sustenabilă cu zona euro, întrucât:

- au demonstrat ca deţin o structură care le permite preluarea mai eficientă a

stocurilor;

- au un rol important în crearea valorii adaugate din economie (circa 40 la sută din

valoarea adaugată brută a companiilor nefinanciare);

- generează aproape 80 la sută din exporturile României.

Contribuţia potenţială a acestui segment corporatist la reluarea creditării interne a scăzut

însă, deoarece în 2009 companiile respective si-au redus împrumuturile de la sectorul bancar

autohton (cu circa 5%), preferând finanţarea externă (în creştere cu peste 20%).

Anul 2009 a marcat practic stagnarea îndatorării totale a companiilor şi populaţiei faţă

de instituţiile financiare (bănci şi IFN, autohtone şi străine), evoluţie care, asociată cu contracţia

36



economică, a condus la majorarea până la circa 60 la sută a stocului de datorie ca pondere în

PIB. La finele anului 2009, îndatorarea financiară a companiilor şi populaţiei a totalizat circa

300 miliarde lei, provenind în proporţie de două treimi de la băncile deschise în România, 10 la

sută de la IFN autohtone şi 23 la sută de la creditorii externi.

De la începutul crizei, accesul la finanţare pentru companii şi populaţie a fost mixt: în

timp ce creditorii externi au furnizat în continuare resurse financiare suplimentare (în creştere cu14 la sută în 2009), instituţiile financiare interne şi-au redus expunerea în termeni reali, fie

modest (în cazul băncilor), fie semnificativ (în cazul IFN). Restricţionarea accesului la finanţare

de către creditorii autohtoni a fost bruscă şi puternic prociclică , în condiţiile în care în ultimii

doi ani premergători crizei (2007-2008) creditul bancar acordat companiilor şi populaţiei s-a

dublat, instituţiile de credit trecând de la concurenţa pentru cote de piaţă la reducerea

intermedierii.

Componenţa în valută a creditului acordat de instituţiile financiare interne şi externe şi-aconsolidat poziţia (până la 72 la sută ca pondere în total îndatorare, în creştere cu 2 puncte

procentuale faţă de finele anului 2008). Pe parcursul anului 2009, sectorul companiilor

nefinanciare a consemnat o erodare a capacităţii de onorare a serviciului datoriei, în condiţiile în

care resursele firmelor par să se fi restrâns semnificativ. Profiturile obţinute acoperă tot mai

puţin costurile cu dobânzile, aproape 45 la sută din portofoliul corporatist al băncilor fiind

format din debitori care au realizat profituri inferioare costurilor cu dobânzile. Capacitatea

firmelor de a obţine fluxuri de numerar s-a redus simţitor, cauzele principale fiind scăderea

accesului la liniile de finanţare oferite de bănci şi diminuarea profitabilităţii. Expunerea valutară

a firmelor care s-au îndatorat în moneda straină este mare (circa 75 la sută din capitalurile

proprii) şi în creştere.

Riscul cel mai mare pe termen scurt este ca, în ipoteza unei reveniri economice modeste

si întârziate, firmele să translateze evoluţiile nefavorabile către alte contrapartide (sectorul

bancar, parteneri de afaceri, salariaţi etc.), iar acestea să raspundă de o maniera asemanatoare.

Acest comportament a început deja să se manifeste în 2009: rata creditelor neperformante

generate de companii la bănci a crescut simţitor (de la 0,9 la sută în decembrie 2008 la 4,5 la

sută în decembrie 2009, respectiv 6,4 la sută în martie 2010), băncile au înăsprit standardele de

creditare şi accesul la finanţare, arieratele şi incidentele de plăţi s-au majorat considerabil, iar

numarul salariaţilor disponibilizaţi de către companiile nefinanciare a crescut semnificativ.

Provocări la adresa stabilităţii financiare s-au manifestat şi la nivelul sectorului populaţiei:

gradul de îndatorare a debitorilor a atins un nivel reocupant, iar portofoliul băncilor a cunoscut o

deteriorare vizibilă (rata creditelor neperformante s-a majorat de la 2,4 la sută în decembrie

2008 la 6,1 la sută în decembrie 2009, respectiv 6,3 la sută în martie 2010). Averea neta a

37



populaţiei a scăzut în 2009 cu circa 10 la sută, contribuţia determinantă revenind efectului de

preţ aferent activelor nefinanciare (imobile).

De asemenea, averea netă a fost afectată de deprecierea mai rapidă a valorii de revânzare

a activelor achiziţionate prin credit (bunuri de consum şi imobile) comparativ cu gradul de

amortizare a pasivelor aferente (datoriile la creditori contractate pentru cumpărarea acelor

active). Pericolul este ca debitorii să nu mai fie preocupaţi să-şi achite asemenea obligaţii, pentru ca activele deţinute valorează mai puţin decât creditele pe care le mai au de restituit.

Anul 2009 a marcat evoluţii negative şi în cazul sectorului imobiliar şi al activelor imobiliare.

Calitatea portofoliului bancar provenind din creditarea imobiliară (sau pe bază de garanţii

imobiliare) s-a deteriorat comparativ cu sfârşitul anului 2008, rata creditelor neperformante

crescând de la aproape 1 la sută la 4,75 la sută (în cazul portofoliului bancar privind

companiile), respectiv de la 0,8 la sută la 3,5 la sută (în cazul portofoliului privind sectorul

populaţiei). Ponderea ridicată a activelor imobiliare în bilanţul firmelor şi al populaţieigenerează preocupări privind implicaţiile scăderii preţurilor la aceste active.

2.5. Transparenţă si comunicare în activitatea băncilor centrale

Banca Naţională a României este, conform legii privind statutul BNR, o instituţie

publică independentă, dar conducerea BNR este numită de Parlament.29

Banca Naţională a României a luat fiinţă în anul 1880 ca instituţie de credit ce deţinea în

exclusivitate privilegiul de a emite moneda naţională, leul. De-a lungul timpului, BNR s-a

bucurat neîntrerupt de acest drept, chiar dacă rolul său în economia naţională, regimul

proprietăţii şi dimensiunile sale instituţionale au cunoscut importante modificări.

Însă, independenţa a fost serios pusă sub semnul întrebării când Parlamentul a hotărât la

sfârşitul lunii septembrie din anul 2004 de a numi o nouă conducere a băncii centrale înainte de

sfârşitul mandatului conducerii actuale. Acest lucru s-a si întâmplat prin numirea a doi oameni

dintr-un anumit partid politic în funcţiile de prim-viceguvernator şi viceguvernator.

Acest lucru pune la îndoială dacă banca centrală este independentă sau este folosită ca

instrument de manipulare de către partidele politice, ridicând mai în amănunt problema politicii

şi concordanţei ideilor promovate de noii funcţionari în conducerea BNR cu cele promovate de

guvernator. ___________________________________

29 Istoric BNR, publicat pe site-ul www.bnr.roBanca centrală asigură o transparenţă30 politicii monetare prin transmiterea de informaţii

clare cu un conţinut substanţial şi accesibile publicului larg şi pieţelor. Astfel, guvernatorul sau

alţi reprezentanţi intervin prin susţinerea de discursuri în diferite conferinţe de presă saumanifestări. Prin această manieră ei transmit în mod direct semnale celor interesaţi care pot

38



reacţiona şi să-şi construiască expectaţiile şi planurile de afaceri. De obicei hotărârile luate de

BNR sunt făcute publice în scurt timp.

Reprezentanţii BNR, în general guvernatorul, comunică cu institutiile financiar-bancare

prin întâlniri cu reprezentanţii Asociaţiei Române a Băncilor, întâlniri în care se dezbat

problemele pe care le au băncile în activitatea lor, în special atunci când BNR trebuie să adopte

măsuri de politică monetară sau de reglementare a activităţii bancare. Astfel, în urma consultăriicu reprezentanţii băncilor BNR expune metodele şi logica pentru care urmează să ia o decizie,

dar totodată consultă şi opiniile şi sugestiile venite din partea reprezentanţilor. Cu ajutorul

acestor întâlniri banca centrală răspunde cerinţelor unui proces democratic şi transparent de

luare a deciziilor, dovedind că este responsabilă de acţiunile sale.

Comunicarea cu publicul31 se face prin intermediul publicaţiilor, BNR editând o serie de

rapoarte şi analize privind activitatea sa şi evoluţia economiei şi a sistemului financiar-bancar.

Publicaţiile pe care BNR le are sunt: Raportul anual , Buletine lunare şi cele de conjunctură, Raportul asupra inflaţiei emis trimestrial, Caiete de studii continând lucrări de cercetare pe

diverse problematici privind aspectele financiar-monetare, Colectia “Biblioteca Băncii

Nationale”, seria de lucrări Restitutio prin care susţine promovarea imaginii unor personalităţi

din domeniul economic şi situl www.bnr.ro prin care cei interesaţi pot afla mai multe detalii ale

activităţii pe care banca centrală o desfăşoară.

Începând cu luna august a anului 2005 strategia de politică monetară adoptată de BNR

este ţintirea directă a inflaţiei.32 Aceasta a fost adoptată după finalizarea unui proces de pregătire

care a avut ca ultimă etapă crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de

decizie a politicii monetare specifice ţintirii directe a inflaţiei. Totodată BNR a îndeplinit şi alte

cerinţe şi criterii care condiţionau eficacitatea acestei strategii, astfel: coborârea ratei anuale a

inflaţiei sub nivelul de 10%, acumularea de credibilitate de către banca centrală, întărirea

independenţei de jure şi de facto a BNR, restrângerea dominaţiei fiscale, flexibilitatea cursului

de schimb al leului şi reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile acestei

variabile, însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare,

________________________ 30 Bogdan, Căpraru, Articol “Strategii de comunicare ale Băncii Nationale a României în contextul integrării înUniunea Europeană” publicat pe site-ul http://steconomice.uoradea.ro31 Angela, Roman “Politici monetare”, pag.116-120, Editura Universitătii “Alexandru Ioan Cuza ”, Iasi 200932 Politică monetară prin strategia de Ţintire directă a inflaţiei, publicată pe site-ul www.bnr.ro

sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii

comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate

de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei, conturarea mai clară a

comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de funcţionare a economiei necesare

39



identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmitere monetară. Tot acest demers de creare

a cadrului organizatoric si tehnic necesar implementării noii strategii de politică monetară a

durat 16 luni şi a beneficiat de asistenţă tehnică acordată de FMI şi Banca Naţională a Cehiei.

Ca urmare a adoptării acestei decizii de ţintire a inflaţiei, gradul de transparenţă a băncii

centrale este mai ridicat decât în ţările care au alte strategii de politică monetară.

Acest lucru se datorează faptului că banca centrală trebuie să furnizeze informaţii şianalize detaliate cu privire la strategia aleasă şi rezultatele obţinute în vederea orientării

anticipaţiilor şi sporirii eficieţei, care în comparaţie cu ţările care au un regim fix de schimb,

unde gradul de transparenţă este mai scăzut, iar autorităţile pot restrânge publicarea anumitor

informaţii cu scupul de a evita perturbaţiile pieţelor.

După ce banca centrală şi-a stabilit strategia de ţintire a inflaţiei, aceasta propune o serie

de obiective operaţionale reprezentate printr-o mulţime de variabile spre care se tinde, cum sunt

ratele dobânzii şi rezervele

agregate asura cărora pot opera instrumentele politicii monetare.Banca centrală urmăreste o astfel de strategie deoarece este mult mai uşor să influenţeze

asupra unei variabile ale politicii monetare ţintind un obiectiv intermediar, sau operaţional,

decât să încerece să influenţeze direct cu instrumentele politicii monetare asupra scopului final.

Operând cu obiectivele intermediare şi cu cele operaţionale, banca centrală poate evalua

mult mai repede dacă politica sa va conduce la rezultatele sperate sau, în caz contrar, poate

efectua în timp modificările necesare.

CAP.III. Studiu comparativ privind organizarea şi funcţionarea băncilor de

emisiune, pe exemplul Ţărilor Central Şi Est Europene (ŢCEE)

3.1. Convergenţa către zona euro

40



Pentru exemplificarea aspectelor teoretice prezentate în capitolele anterioare, în acest

capitol ne propunem să facem o succintă analiză comparativă a politicilor monetare

implementate în România respectiv în ţările central şi est europene. – ŢCEE.

Obiectivul principal stipulat în statutul tuturor băncilor centrale din ŢCEE este

asigurarea stabilităţii preţurilor. Acesta este şi obiectivul BNR şi a celor mai multe bănci

centrale din ţările dezvoltate. Fără a prejudicia obiectivul fundamental, băncile centrale sprijină politica economică a Guvernului. Studiile economice şi deceniile de experienţă au dovedit că

ratele inflaţiei stabile, scăzute şi uşor predictibile asigură cele mai favorabile condiţii pentru

creşterea economică pe termen lung. Un mediu cu preţuri stabile permite companiilor şi

populaţiei să-şi plaseze mai bine deciziile lor de investiţii şi consum pe termen lung, precum şi

asigurarea plasării eficiente a resurselor.

Este de menţionat în acest context rolul deosebit pe care îl joacă în privinţa stabilităţii

preţurilor Banca Centrală Europeană (BCE) care stabileşte cadrul cooperării dintre băncilecentrale ale celor 16 state membre care au adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona

euro (eurosistem). BCE are ca obiectiv menţinerea inflaţiei la un nivel inferior, dar apropiat

de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obţinut prin Tratatul

de la Maastricht .33 Tratatul a fost negociat şi ratificat de parlamentele naţionale pornind de la

premisa că, în timp, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro şi, prin urmare,

Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini toate atribuţiile legate de moneda unică.

Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată la data de 1 iunie 1998, devenind banca centrală

independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în luna

ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele mai

importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau

condiţiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric îşi are originea în semnarea, în anul

1992, a Tratatului de la Maastricht , prin care a fost definit şi cadrul instituţional al Sistemului

European al Băncilor Centrale, (alcătuit din BCE şi BCN ale tuturor statelor member ale UE).

Astfel de la momentul lansării euro, la data de 1 ianuarie 1999, de către 11 state membre ale

Uniunii Europene (UE), încă cinci ţări au aderat la zona euro. La nivelul anului 2010, 16 state

membre au

_______________________ 33Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992

adoptat euro, cel mai recent caz în acest sens fiind Slovacia, la 1 ianuarie 2009. Aceasta

presupune că 11 state membre nu sunt participante cu drepturi depline la Uniunea Economică şi

Monetară (UEM) şi nu au adoptat încă euro. Două dintre aceste state, şi anume Danemarca şiRegatul Unit, au notificat că nu vor participa la etapa a treia a UEM. Prin urmare nouă ţări

41

http://ro.wikipedia.org/wiki/Zona_euro


http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht



http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistemul_European_al_B%C4%83ncilor_Centrale

















(Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România şi Suedia) s-

au angajat prin Tratatul de la Maastricht să adopte euro, ceea ce implică din partea acestora

efortul de îndeplinire a tuturor criteriilor de convergenţă. Astfel prin Tratatul de la Maastricht au

fost instituite o serie de criterii de convergenţă nominală a statelor candidate la intrarea în zona

euro, criterii ce fac referire la stabilitatea preţurilor, la sustenabilitatea finanţelor publice şi a

gradului de îndatorare, la stabilitatea cursului de schimb şi la nivelul ratelor dobânzilor petermen lung.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-

un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. Adoptarea euro

constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în

domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acţionează în mod

independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro. Politica

monetară a Băncii Centrale Europene se adresează unui grup de economii presupusomogene, nefiind posibilă luarea în considerare a particularităţilor fiecăreia dintre acestea. Ca

urmare, eficienăa politicii monetare unice este condiţionată de atingerea unui grad ridicat de

omogenitate între economiile naţionale.

Evaluarea curentă a stadiului procesului de convergenţă nominală şi reală a României

către zona euro indică necesitatea implementării unor măsuri suplimentare în vederea adoptării

monedei unice. Îndeplinirea acestui obiectiv va implica eforturi susţinute cu atât mai mult cu

cât condiţiile economice şi geopolitice regionale şi globale sunt semnificativ diferite de cele

existente înaintea declanşării crizei financiare. Astfel, în această perioadă, un număr important

de state, în particular cele din Uniunea Europeană , sunt angrenate în eforturi de restabilire a

sustenabilităţii finanţelor publice, acordând în acelaş i timp o atenţie ridicată evoluţiei

infl aţiei (în condiţiile manifestării unor factori de instabilitate în unele regiuni ale lumii care

conduc, printre altele, la creşteri ale preţurilor combustibililor şi materiilor prime).

În România, strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei. Aceasta

a fost adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a

constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de decizie a politicii

monetare specific ţintirii directe a inflaţiei.34

______________________ 34 BNR-Raport annual, 2009, p. 32, http://www.bnr.ro/Publicaţii-periodice-204.aspx.

Strategia de ţintire directă a inflaţiei adoptată de BNR se caracterizează prin:

- exprimarea ţintei de inflaţie în termenii headline inflation (indicele preţurilor de

consum), având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator şi nevoia de a

asigura transparenţa şi credibilitatea deciziilor de politică monetară;

42



- stabilirea ţintei ca punct central încadrat de un interval de variaţie (+/-1 puncte

procentuale) în scopul ancorării eficace a anticipaţiilor inflaţioniste;

- anunţarea unor ţinte anuale de inflaţie pentru un orizont mai lung de timp (iniţial 2

ani), ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare;

- continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb;

- definirea ex ante a unui set restrâns de circumstanţe ("circumstanţe excepţionale"),independente de influenţa politicii monetare, care condiţionează responsabilitatea

BNR pentru atingerea ţintei de inflaţie;

- stabilirea ţintei de inflaţie de către BNR în consultare cu guvernul.

În ceea ce priveşte perspectivele strategiei de ţintire directă a inflaţiei, BNR urmăreşte să

menţină această strategie cel puţin până la intrarea în ERM II (Exchange Rate Mechanism)

deoarece această strategie ar asigura îndeplinirea graduală a criteriilor de convergenţă nominală

( stabilite prin Tratatul de la Maastricht) şi sprijinirea procesului de convergenţă reală. Tratatulde la Maastricht stabileşte că ţările care vor deveni membre ale UE nu vor adopta automat

moneda unică euro, ci vor participa obligatoriu la ERM II, cel puţin doi ani, perioadă de timp în

cadrul căreia nu sunt admise devalorizări unilaterale, astfel România nu va adera la ERM II, mai

devreme de anul 2012, ca urmare a necesităţii realizării unor reforme care să crească capacitatea

şi flexibilitatea economiei de a face faţă şocurilor asimetrice.

Prin urmare, înainte de adoptarea monedei euro, orice ţară membră a UE, trebuie, mai

întăi, să intre în ERM II, care presupune o marjă maximă de variaţie a monedei naţionale faţă de

euro de ±15%. Tratatul de la Maastricht pevede şi realizarea unei convergenţe juridice, în

sensul compatibilităţii legislaţiei naţionale a fiecărui stat membru cu derogare, inclusiv a

statutului băncii centrale naţionale cu prevederile comunitare în ceea ce priveşte: independenţa

băncii centrale; interzicerea oricărei posibilităţii de finanţare directă de către banca centrală a

instituţiilor publice şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţilor

financiare; integrarea juridică deplină a bancii centrale în Eurosistem; ortografierea unitară a

monedei euro.

Criza economico-financiară internaţională a exercitat un impact relativ puternic asupra

majorităţii ţărilor din Europa centrală şi de est, întrucât creşterile economice anterioare s-au

bazat într-o măsură destul de însemnată pe intrări de capital transfrontaliere. Odată cu sporirea

aversiunii faţă de risc şi înăsprirea condiţiilor de finanţare în această regiune, dezechilibrele

macroeconomice ale ţărilor respective au condus la amplificarea gradului de vulnerabilitate. De

asemenea, numeroase economii din această regiune erau relativ orientate către export, fiind

astfel puternic afectate de comprimarea substanţială a cererii externe. În ceea ce priveşte

criteriul stabilităţii preţurilor, numai trei ţări supuse analizei au înregistrat rate medii anuale ale

inflaţiei inferioare valorii de referinţă (Portugalia (-0,8%), Estonia (-0,7%) şi Belgia (-0,1%)).

43





În celelalte şase ţări, inflaţia se situează – în unele cazuri semnificativ – peste valoarea de

referinţă, în pofida reculului activităţii economice în majoritatea acestora. După cum s-a

menţionat anterior, situaţia fiscală din majoritatea ţărilor s-a deteriorat semnificativ faţă de anul

2008, reflectând înrăutăţirea considerabilă a condiţiilor macroeconomice. Şase dintre cele nouă

ţări fac în prezent obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existenţa deficitului excesiv.

Numai trei dintre aceste şase ţări au consemnat deficite excesive şi în anul 2008. În timp ce, în2008, patru dintre ţările analizate, au înregistrat o pondere a deficitului bugetar inferioară valorii

de 3% din PIB (valoarea de referinţă conform Tratatului) sau excedent bugetar, în anul 2009

numai două state membre se aflau în această situaţie. Toate ţările analizate în perioada 2009 –

2010, cu o singură excepţie, înregistrează însă o pondere a datoriei publice inferioară valorii de

referinţă de 60% din PIB. Totuşi, în toate ţările, indicatorul respectiv a consemnat o majorare, în

unele cazuri chiar semnificativă, după anul 2008. Referitor la criteriul cursului de schimb, trei

dintre monedele analizate în această perioadă participă la MCS II, situaţie similară celei din anul2008. Pe parcursul ultimilor doi ani, pieţele financiare din ţările participante la MCS II au

traversat perioade marcate de un grad ridicat de volatilitate, ceea ce a generat tensiuni puternice

în cadrul acestui mecanism. Totodată, cursurile de schimb ale monedelor neparticipante la MCS

II au înregistrat fluctuaţii accentuate în majoritatea ţărilor analizate pe parcursul ultimilor doi

ani. În ceea ce priveşte convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung, numai două (3,8%

(Belgia) şi 4,2% (Portugalia)) dintre ţările analizate în perioada 2009 – 2010, au consemnat

valori inferioare celei de referinţă, în timp ce în anul 2008 şapte (din zece) state membre au

consemnat rate mai mici decât valoarea de referinţă.

Prin prisma criteriilor de la Maastricht, despre rezultatele obţinute de România în ceea

ce priveşte indicatorii de convergenţă nominală, la nivelul anului 2011, se observă că decalajul

dintre rata medie auală a inflaţiei (5%) şi valoarea de referinţă de 1,00% (calculată prin

adaugarea a 1,5% la rata medie a inflaţiei dintre cele trei state membre ale UE cu cele mai

scăzute rate ale inflaţiei) este de 4,00%. Ţinând cont de decalajul care ne desparte de rata medie

a inflaţiei din cle mai performante trei state membre ale UE, autorităţile naţionale trebuie să

acorde, în continuare, atenţie consolidării procesului dezinflaţionist către starea de stabilitate a

preţurilor. În ceea ce priveşte rata dobânzii pe termen lung, aceasta s-a situate peste valoarea

de referinţă de 6,00%. Cu privire la modul de îndeplinire a acestui criteriu, se apreciază că este

dificil de formulat o concluzie deoarece piaţa obligaţiunilo de stat pe termen lung din România

se caracterizează printr-un nivel redus al lichidităţii. În ultimii ani, ratele dobânzilor pe termen

lung din România au cunoscut o creştere accentuată în contextul unor niveluri ridicate ale

aversiunii investitorilor faţă de risc şi al incertitudinilor referitoare la perspectivele economiei.

Recent, aceşti indicatori s-au înscris pe un trend descrescător, dar au continuat să se

plaseze la niveluri relativ înalte, iar rata dobânzii pe termen lung asociată obligaţiunilor emise

44



de statul român a fost de 7,1% în luna martie 2010. Cursul de schimb al leului faţă de euro a

cunoscut un grad înalt de volatilitate până în primele luni ale anului 2009, apoi aceasta s-a

diminuat, iar diferenţialele de dobândă pe termen scurt faţă de rata dobânzii EURIBOR la trei

luni s-au menţinut la un nivel ridicat (aproximativ 9,1 puncte procentuale) pe parcursul ultimilor

doi ani. În luna martie 2010, cursul de schimb real al leului românesc – atât cel bilateral faţă de

euro efectiv, cât şi cel efectiv – a depăşit uşor mediile istorice corespunzătoare din ultimii zeceani. În prezent, România face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existenţa deficitului

excesiv. În anul de referinţă 2009, România a înregistrat un deficit bugetar de 8,3% din PIB,

valoare mult superioară celei de referinţă de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB s-a

situat la 23,7%, fiind net inferioară valorii de referinţă de 60%.

Legislaţia românească nu îndeplineşte toate cerinţele privind independenţa băncii

centrale, interdicţia finanţării monetare şi integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem.

România este stat membru cu derogare şi, în consecinţă, trebuie să respecte toate cerinţele dealiniere prevăzute în articolul 131 din Tratatul de la Maastricht . Deşi acesta face referiri

exprese doar la criteriile de convergenţă nominală, instituţiile comunitare susţin ferm

necesitatea realizării de către statele candidate la Uniunea Monetară a unui grad ridicat de

convergenţă relă, care să asigure coeziunea structurilor economiilor stateleor membre şi ale

celor candidate. Convergenţa reală poate fi cuantificată prin: PIB/locuitor, productivitatea

muncii, structura economiei şi gradul de deschidere a economiei.

În concluzie aderarea României la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II), în

perspectiva anului 2012, şi la zona Euro, în perspective anului 2014, este condiţionată de

înregistrarea unor performanţe semnificative atât în ceea ce priveşte critriile de convergenţă

nominală, cât şi cele de convergenţă reală. Prin prisma cnvergenţei nominale, punctul critic al

economiei româneşti îl reprezintă, în continuare, rata inflaţiei la care se adaugă, comparativ cu

anii anteriori, deficitul bugetar general consolidat, care la nivelul anului 2008 – 2010, a

înregistrat o depăşire semnificativă a plafonului de 3% din PIB. Nivelurile indicatorilor de

convergenţă pentru o parte din ţările analizate sunt prezentate în tabelul 6

Tabelul 6:. Indicatorii de convergenţă nominală 2010

Indicatori deconvergenţănominală

Criteriilor dela Maastricht

RO BG PL HU CZ EE LT SE

Rata inflaţieiexprimată prinIAPC (%medie anuală)

< 1,5% pestemedia celor mai

performanţi 3membri UE

5% 1,7% 3,9% 4,8% 0,3% 0,7% 0,1% 2,1%

45



Rata dobânzii pe termen lung(% pe an)

< 2% pestemedia celor mai

performanţi 3membri UE din

perspectivastabilităţii

preturilor

9,4% 6,9% 6,1% 8,4% 4,7% - 12,7%

3,3%

Cursul deschimb faţă deeuro (apreciere(+)/depreciere(-) procentualămaximă faţă demedia pe 2 ani)

+/- 15%

+2,9/-15,1%

- +8,4/-23,2%

+4,5/-11,5%

+10,2/-6%

- - +6,8/-10,4%

Deficitul bugetuluiconsolidat (%în PIB)

Sub 3%

8,3% 3,9% 7,1% 4% 5,9% 1,7% 9% 0,5%

Datoria publică(% în PIB) Sub 60 % 23,7% 14,8% 51% 78,3% 35,4% 7,2% 36,1% 42,3%

Din analiza indicatorilor de convergenţă nominali se poate observa că ţările care au atins

niveluri foarte apropiate de ţinta de inflaţie (de 1%), sunt Bulgaria şi Suedia, iar Cehia, Estonia

şi Letonia, înregistrând niveluri sub pragul de referinţă, acestea din urmă, având cele mai mici

trei valori ale ratelor de inflaţie, care au stat la baza calculului valorii de referinţă. Referitor la

rata dobânzii pe termen lung este de menţionat faptul că Letonia şi România au înregistrat valori

foarte ridicate ale acestui indicator coparativ cu referenţialul de 6%, iar Ungaria a înregistart odatorie publică superioră limitei de 60%. Cu privire la procesul de convergenţă reală, se remarcă

existenţa unui decalaj semnificaiv comparative cu alte ţări, mai ales în ceea ce priveşte PIB pe

locuitor. În acest context se poate aprecia că una din priorităţile României o reprezintă

consolidarea procesului de dezinflaţie şi realizaea unei creşteri economice durabile, care să-i

permită reducerea decalajelor faţă de alte ţări din UE

3.2. Mecanisme de transmitere a politicii monetare asupra economiei reale

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul acţiunilor întreprinse de autoritatea

monetară a unei ţări, pentru ca prin reglarea cantităţii şi a costului monedei să influenţeze

evoluţia economiei naţionale şi să menţină stabilitatea preţuilor. Prin urmare, obiectivele finale

ale politicii monetare sunt, în principiu, aceleaşi cu cele ale politicii economice.

Îndeplinirea simultană a obiectivelor de creştere economică şi de ocupare deplină a

forţei de muncă necesită un complex de stabilitate a peţurilor şi de echilibru al balanţei de plăţi

externe, care la rândul lor se pot realiza prin reglarea cantităţii de monedă, astfel încât să se

asigure corelarea volumului mijloacelor de plată disponibile în economie cu nevoile acesteia.

46



În condiţiile în care, oferta de monedă este mai mică comparativ cu cererea, aceasta

determină creşterea ratelor de dobândă şi, prin urmare, scumpirea creditelor, care la rândul său

antrenează scăderea investiţiilor, a producţiei, a gradului de ocupare a forţei de muncă,

încetinirea creşterii economice. Pe de altă parte, creşterea ratelor de dobândă antrenează intrarea

în ţară de capitaluri străine speculative, care determină deprecierea monedei naţionale şi prin

urmare, frânarea exporturilor respectiv stimularea importurilor.În situaţia inversă când oferta de monedă este mai mare comparativ cu cererea se

manifestă, de asemenea, dezechilibre şi reacţii în lanţ. Scăderea ratelor de dobândă determină

ieftinirea creditelor, care antrenează creşterea cererii de bunuri şi servicii. Dacă oferta de bunuri

şi servicii nu răspunde cererii, se înregistrează o creştere generalizată a preţurilor şi deci, a

inflaţiei, care anrenează o serie de perturbaţii. Inflaţia prin cerere se repercutează asupra

costurilor de producţie şi determină o scădere a competitivităţii produselor naţionale atât în

ineriorul ţării cât şi în exterior. Astfel se reduc exporturile şi se măresc importurile,înregistrându-se un deficit al balanţei de plăţi externe, care la rândul său antrenează deprecierea

monedei naţionale.

Pe baza celor menţionate anterior se poate afirma că rolul principal al politicii monetare

îl reprezintă reglarea volumului mijloacelor de plată utilizabile pe piaţa bunurilor şi serviciilor,

prin folosirea de instrumente specifice (în special operaţiunile de open – market, rata dobânzii

de refinanţare, rezervele bancare minime obligatorii). De asemenea se constată că oferta de

monedă are implicaţii însemnate asupra economiei reale (investiţii, producţiei, gradul de

ocupare a forţei de muncă, echilibrul balanţei de plăţi externe, etc.).

Căile prin care efectele modificării ofetei de monedă se transmit asupra economiei reale

(variabilelor reale) sunt cunoscute sub denumirea de mecanisme de transmitere a politicii

monetare.35 Potrivit studiilor de specialitate principalele mecanisme de transmitere a efectelor

politicii monetare asupra conomiei reale sunt: rata dobânzii, preţul activelor financiare, cursul

de schimb şi creditul.

Mecanismul ratei dobânzii refectă impactul politicii monetare asupra economiei reale

prin intermediul variaţiei ratei dobânzii. Modificarea ratei dobânzii, determinată de acţiunea

autorităţilor monetare, are ca principale efecte asupra economiei reale:36

- efectul de substituire se explică prin faptul că, variaţia ratei dobânzii determină

revizuirea obţiunii dintre consum şi economisire a agenţilor nefinanciari (agenţi

economici, populaţia). Astfel, creşterea ratelor de dobândă stimulează agenţii

economici şi populaţia să economisească sau să efectueze plesamente pe piaţa

_______________________ 35Philip Hardwich, John Langmead, Bahadur Khan, 2002 p. 502.36Jean Luc Bailly, 2000, p.262.

47



- financiară şi descurajează consumul sau investiţiile productive. Prin urmare, politica

monetară influenţează, prin intermediul ratei dobânzii, cheltuielile de consum şi de

investiţi, respective cererea de bunuri şi servicii;

- efectul de avere se manifestă prin intermediul preţului activelor, în special a celor

financiare,care depinde de rata dobânzii.Astfel, creşterea ratei dobânzii determină

scăderea preţulu activeor agenţilor nefinanciari şi, prin urmare, a vlorii patrimoniului(averii) lor, care îi stimulază să economisească pentru reconstituirea acestuia. În

siuaţia inversă, scăderea ratei dobânzii, determinată de acţiunea autorităţilor

monetare, antrenează creşterea preţului acivelor deţinute de agenţii nefinanciari,

respective a valorii patrimoniului acestora, care determină cresterea consumului;

- efectul de venit se explică prin faptul că, variaţia ratei dobânzii are repercursiuni

asupra cheltuielilor de consum şi de investiţii ale agenţilor nefinanciari, în funcţie de

ipostaza în care se află aceştia, respective creditorii sau debitorii. Creşterea ratelor dedobândă antrenează, pe teremen scurt, sporirea veniturilor financiare ale agenţilor

- creditori, care pot astfel, să-şi mărească consumul sau investiţiile şi, dimpotrivă,

reducerea veniturilor disponibile ale agenţilor debitori. Însă, pe ansamblu, variaţia

ratei dobânzii are unefect neutru asupra mărimii venitului naţional determinând doar

transferuri de venit, care pot să aibă, pe termen scurt, consecinţe macroeconomice

importante.

Mecanismul preţului activelor financiare. Deciziile de politică monetară pot să

influenţeze agenţii nefinaciari prin intermediul preţului activelor financiare. De pildă

promovarea unei poitici monetare expansioniste, care reduce rata dobânzii determină, creşterea

averii deţinute, sub formă de active financiare de către populaţie. Aceasta va reacţiona prin

reducerea efortuli de economiire şi reducerea cheltuielilor de consum, care determină creşterea

cererii de bunuri şi servicii. De asemenea, politica monetară are impact şi asupra

comportamentului întreprinderilor, mai ales, în materie de investiţii. De pildă, politica monetară

expansionistă, prin scădrea ratei dobânzii, antrenează scăderea atractvităţii obligaţiunilor

comparativ cu acţiunile. Creşterea cereriii de acţiuni determină creşterea preţului de piaţă al

acestora, care la rândul său stimulează cheltuielile de investiţii ale unei întreprinderi şi deci,

cererea de bunuri şi servicii. În situaţia inversă promovarea unei politici monetare restrictive

determină scăderea preţului de piaţă al acţiunilor, care antrenează reducerea cheltuielilor de

investiţii şi prin urmare, scăderea cererii de bunuri şi servicii.

Mecanismul cursului de schimb.

În contextual liberalizării mişcărilor de capital, cursul de schimb reprezintă un mecanism

important de transmitere a politicii monetare.

48



Deciziile de politică monetară au impact asupra fluxurilor de capital, care la rândul lor

influenţează nivelul cursului de schimb. Aceasta din urmă are impact asupra economiei reale

prin influenţa exercitată asupra preţurilor şi a competitivităţii întreprinderilor naţionale.

Deprecierea monedei naţionale stimulează expoturile (preţul bunurilor naţionale este mai

scăuzut comparativ cu cel al bunurilor din străinătate), iar pe de altă parte, scumpeşte

importurile.creşterea costului importurlor se repercutează asupra preţurilor naţionalemanifestându-se, aşa – numita, inflaţie importată. În situaţia inversă, creşterea ratei dobânzii

atrage intrări de capital în ţară, respectiv sporirea cererii de monedă naţională şi implicit,

deprecierea ei, care limitează exporturile şi stimulează importurile. Însă, variaţia ratei dobânzii

influenţează cursul de schimb doar pe termen scurt. Pe termen lung, nivelul cursului de schimb

depinde, în principal, de rata inflaţie şi de soldul balanţei comerciale a ţării respective.

Mecanismul creditului

Mecanismele de transmitere a politicii monetare prezentate anterior se bazează peipoteza manifestării unei substituiri între modalităţile de finanţare ale economiei şi nu iau în

considerare imperfecţiunile ce caracteriuează funcţionara pieţelor financiare. Ţinând cont de

acestă critică, economiştii de inspiraţie Keynesistă pun accentual pe două mecanisme de bază

pentru transmiterea efectelor politicii moetare, care au în vedere imperfecţiunile existente pe

piaţa financiară, şi anume creditul bancar (sau creditul restrâns) şi creditul larg.37

Mecanismul creditului bancar (sau mecanismul băncilor comerciale) reflectă impactul

politicii monetare asupra economiei reale prin intermediul ofertei de credite bancare şi se

bazează pe concepţia potivit căreia titlurile financiare şi creditul bancar sunt imperfect

substituibile. În calitate de active deţinute de băncile comerciale, creditele bancare şi titlurile

financiare nu sunt perfect substituibile, datorită gradului diferit de lichiditate. Astfel,

promovarea unei politici monetare restrictive poate să determine bancile să dezvolte

plasamentele în titluri financiare şi să reducă oferta de credite bancare. Pe de altă parte, în

calitate de modalităţi de finanţare a anumitor agenţi nefinanciari (populaţia, întreprinderile mici

şi mijlocii), creditele bancare şi titlurile financiare nu sunt substituibile (populaţia nu are

capacitatea de a emite titluri financiare şi această capacitate este redusă în întreprinderile mici),

astfel că agenţii respective sunt dependenţi de creditul bancar.

Substituirea imperfectă dintre creditul bancar şi titlurile financiare, se exprimă prin

inelasticitatea cererii de credite la variaţiile preţurilor lor (ratele de dobândă). Prin urmare,

politica monetară influenţează comportamentul agenţilor nefinanciari, în special, prin efectele

pe care le are asupa volumului creditelor bancare disponibile, şi mai puţin, prin efectele asupra

________________________ 37 Dominique Plihon 2001, p. 101

49



ratelor dobânzilor aferente acestora. De pildă, promovarea unei politici monetare expansioniste

contribuie la creşterea lichidităţii bancare, care antrenează sporirea volumului creşterii creditelor

bancare disponibile şi prin aceasta, creşterea cheltuielilor de consm şi de investiţii ale agenţilor

nefinanciari (raţionamentul este invers în cazul unei politici monetare restrictive).

Eficacitatea mecanismului creditului bancar depinde, în principal, de posibilităţile băncii

centrale de a influenţa volumul creditelor acordate de băcile comerciale şi de imposibilitateaagenţilor nefinanciari de a apela la alte surse de finanţare, nebancare, în condiţiile în care se

reduce volumul creditelor distribuite de bănci.

Mecanismul creditului larg

În contextul dezvoltării pieţelor financiare, creditul bancar poate să deţină o pondere

redusă în finanţarea agenţlor economici, astfel că prezintă importanţă utilizarea unu nou

mecanism de transmitere a efectelor politicii monetare, şi anume creditul larg.

Aceasta vizează toate modalităţile de finanţare ale unui agent economic, inclusiv apelulla piaţa financiară (prin emisiune de obligaţiuni, bilete de trezorerie, etc.).

Întreprinderile au posibilitatea să opteze între finanţarea internă (autofinanţarea) şi

finanţarea internă care, însă, este mai costisitoare. Diferenţa de cost dintre aceste două

modalităţi de finananţare poartă numele de primă de finanţare externă, care se datorează

existenţei unei asimetrii de informare în relaţia între creditori şi întreprinderile debitoare. Aceste

asimetrii se explică prin faptul că, pe de o parte, creditorii nu deţin informaţii suficiente cu

privire la sitaţia financiară a întreprinderii debitoare, precum şi asupra riscurilor pe care le

prezintă proiectele acesteia (selecţia adversă), iar pe dealtă parte, creditorii nu pot să controleze

riguros destinaţia creditele acordate (riscul moral).

Prin urmare, creditorii sunt determinaţi să includă în costul creditului şi o primă de

finanţare externă, corespunzătoare riscurilor neacoperite. Această primă este în relaţie de

inversă proporţionalitate cu averea netă a debitorului, care reflectă puterea sa financiară şi

capacitatea de a garanta împrumuturile contractate. Astfel, cu cât averea netă a întreprinderii

debitoare este mai redusă cu atât problemele de selecţie adversă şi de risc moral sunt mai

important în momentul acordării unei finanţări.

Politica monetară are impact asupra economiei reale prin intermediul creditului larg în

condiţiile în care influenţează prima de finanţare externă. De pildă, promovarea unei politici

monetare expansioniste, care antrenează scăderea ratelor de dobândă şi creşterea cursului

acţiunilor, consolidează averea netă a întreprinderilor şi diminuează prima de finanţare externă,

astfel că se facilitează finanţarea externă şi se înregistrează o creştere a cheltuielilor de investiţii

şi a cererii globale (raţionamentul este invers în cazul unei politici monetare restrictive).

Impactul politicii monetare asupra economiei reale prin intermediul mecanismului creditului

este semnificativ, însă prezintă dierenţieri de la o ţară la alta, în funcţie de tipul de agenţi

50



nefinanciari care apeleză la credite (populaţia sau întreprinderile), de caracterul fix sau variabil

al rate dobânzii aferentă împrumuturilor.

Cu privire la importanţa pe care o prezintă diferitele mecanisme de transmitere a

efectelor politicii monetare, opiniile economiştilor se diferenţiază în funcţie de concepţia lor

teoretică. Astfel, cei care susţin că pieţele funcţionează concurenţial şi eficient, în sensul că

preţurile reflectă orice informaţie disponibilă, acordă prioritate mecanismului ratelor dedobândă. Adepţii teoriei Keynesiste care au în vedere imperfecţiunile pieţelor şi asimetriile de

informare, pun accentual pe mecanisml creditului. Prin prisma practicii se constată că,

importanţa diferitelor mecanisme de transmitere a politicii monetare prezintă diferenţieri de la o

ţară la alta, în funcţie de particularităţile sistemului financiar al fiecăreia. De pildă, în ţările în

care finanţaea economiei se realizează predominant pe calea creditului bancar, mecanismul ratei

dobânzii şi al creditului bancar este cel mai utilizat. Comparativ, în ţările în care finanţarea

economiei se realizează predominant prin piaţa financiară accentual cade pe mecanismul preţului activelor financiare şi al creditului larg.

O descriere simplificată a acestor canale de transmisie şi a interacţiunii dintre acestea,

adaptată particularităţilor economiei româneşti, stă la baza construcţiei modelului de analiză şi

prognoză pe termen mediu al BNR.

51



În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară îşi produc efectele

asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul verigii intermediare

reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relaţia dintre banca centrală şi băncile comerciale se

stabileşte în cadrul pieţelor financiare (monetară, valutară), banca centrală având capacitatea de

a controla relativ eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidităţii pe piaţa

monetară interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-bancar transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid. La nivelul relaţiei dintre băncile comerciale şi

economia reală, impulsurile de politică monetară ale băncii centrale se transmit mai degrabă

imperfect şi după o perioadă de timp care depinde de particularităţile structurale ale economiei

naţionale.

Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia reală este

influenţată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu şi lung practicate de băncile

comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienţilor acestora. Nivelulacestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică monetară, dar şi de un număr de

alţi determinanţi (aşteptările privind inflaţia, perspectivele privind creşterea economică etc.), şi

este hotărâtor pentru deciziile de investiţii, consum sau economisire. În general, dobânzi mai

reduse stimulează investiţiile şi consumul în defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai

ridicate stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt consumul şi investiţiile. Astfel este

influenţată cererea agregată din economie. Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul

cererii agregate limitată la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal

de dinamica factorilor fundamentali precum capacităţile de producţie, forţa de muncă şi gradul

de înzestrare tehnologică şi prin urmare se ajustează mai lent şi pe termen mai îndelungat,

neputând fi influenţată prin intermediul politicii monetare. În aceste condiţii, pe termen

scurt/mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul dintre nivelul efectiv al activităţii

economice şi cel sustenabil pe termen lung (deviaţia PIB real de la nivelul său potenţial, sau

-excesul de cerere").

La rândul său, deviaţia PIB real este un factor determinant pentru inflaţia preţurilor de

consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau de investiţii pune în mod

direct presiune asupra costurilor cu factorii de producţie (inclusiv cu factorul muncă, respectiv

salariile). În faţa unor astfel de creşteri ale costurilor de producţie, o parte a firmelor pot decide

în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obţinute, lăsând preţurile finale de vânzare

nemodificate. Pe termen mediu, însă, în condiţiile unor creşteri persistente ale costurilor de

producţie, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra preţurilor de vânzare, ceea ce

va conduce în cele din urmă la creşterea preţurilor bunurilor de consum (generând inflaţie). Un

deficit de cerere agregată pe de altă parte va avea efecte contrare.

52



Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne faţă de cel al bunurilor

tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult dacă preţul obţinut în valută

din vânzarea bunurilor sale pe pieţele externe este transformat în lei la un curs de schimb mai

ridicat (moneda naţională este mai depreciată). Pe de altă parte, un importator va câştiga mai

mult dacă bunurile vândute pe piaţa internă sunt achiziţionate în valută la un cost mai mic

exprimat în lei, echivalent al unei monede naţionale mai apreciate. Cursul de schimb transmiteastfel ( prin intermediul canalului exporturilor nete - sau canalului indirect al cursului de

schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile iniţiale ale ratei dobânzii de politică monetară

asupra activităţii economice (sintetizată prin deviaţia PIB real).

Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele dobânzilor acţionează

asupra activităţii economice este efectul de avuţie şi bilanţ (pentru detalii vezi Efectul de avuţie

şi bilanţ). O depreciere a cursului de schimb al monedei naţionale generează o diminuare a

apetitului pentru contractarea de credite în valută. În acelaşi timp, deprecierea leului va reducevenitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din

faptul că agenţii economici care obţin venituri în monedă naţională vor fi nevoiţi - în situaţia

unei deprecieri - să plătească mai mulţi lei pentru serviciul datoriei contractate în valută.

Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivaţia

sectorului privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în

principal datorită costurilor mai comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.

Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme prin care care sunt transmise

modificările cursului de schimb este cel al preţului bunurilor de import (canalul direct al

cursului de schimb). Preţul la care un agent economic va comercializa pe piaţa internă bunuri

achiziţionate din import, este format din preţul în valută (de pe piaţa externă) al bunului

respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, preţul în monedă naţională

se ajustează incomplet la variaţiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal

costurilor ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea preţurilor practicate pe

piaţa internă cu aceeaşi frecvenţă ridicată pe care o manifestă fluctuaţiile cursului de schimb

Alături de preţurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte preţuri răspund mai mult sau

mai puţin la modificările cursului de schimb, precum preţurile combustibililor, unele preţuri

administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), preţurile bunurilor complementare sau

substituibile celor importate.

3.3. Instrumentele de politică monetară

Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează politica

monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul operaţional al

politicii monetare. În prezent băncile centrale naţionale din ţările central şi est europene,

53







folosesc aceleaşi instrumentele de politică monetară ca şi BCE însă cu anumite particularităţi

datorită structurii diferite a pieţii şi ocupă o importanţă majoră în cadrul stabilităţii economice şi

monetare. Astfel băncile centrale utilizează o multitudine de instrumente, de la cele mai simple

cum ar fi rezervele minime obligatorii, până la cele mai complicate cum ar fi spre exemplu

prognozele de lichiditate.

Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziţie conformreglementărilor în vigoare sunt:

1. operaţiunile de piaţă monetară;

2. facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit;

3. rezervele minime obligatorii (RMO).

1. Operaţiunile de piaţă monetară (open market)

Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market ) reprezintă cel mai important

instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa băncii centrale,având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe

piaţa monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare. Potrivit reglementărilor în vigoare,

principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:

- operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul

cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare,

cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la

un preţ stabilit la data tranzacţiei;

- atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de

lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;

- emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în

cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;

- operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în

cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare,

angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ

stabilit la data tranzacţiei;

- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii

reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite

instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în

garanţie;

- vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate

absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active

eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător

la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

54




http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=2104







- swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi

contrapartidă, prin care BNR:injectează lichiditate cumpărând la vedere valută

convertibilă contra lei şi vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută

convertibilă contra lei;absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă

contra lei şi cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra

lei.In Ungaria cel mai important instrument al BNU este rata depozitului la banca centrala

la doua saptamani. Lituania şi Estonia sunt un caz mai special deoarece aceste ţări au consiliu

monetar. Deşi sunt constrânse prin lege să păstreze rezerve şi o rată de schimb fixă, aceste ţări

au păstrat unele dintre puterile băncii centrale. Ambele ţări au impus rezerve minime obligatorii.

În cazul Estoniei,există tranzacţii de schimb cu instituţiile de credit fără constrângeri între

moneda naţională şi EUR, USD, JPY, GBP şi SEK, iar instituţiile de credit au posibilitatea de a

câştiga dobânzi din media lunară care depăşeşte rezerva minimă obligatorie şi de a vinde bănciicentrale garanţii externe.

În România începând cu trimestrul II 2009, se manifestă tendinţa de creştere a marjelor

de dobândă între credite şi depozite, atât pe componente lei (ajungând la 8 puncte procentuale în

iunie 2010 pe segmental populaţie, un nivel dublu comparative cu aceeaşi perioadă a anului

anterior şi la 6,5 puncte procentuale pe segmental companiilor), cât şi pe componenta în valută

(până la 4 puncte procentuale în cazul clienţilor persoane fizice şi respectiv 3 puncte

procentuale în cazul persoanelor juridice, niveluri ce depăşesc cu peste 2 puncte procentuale

media dobânzilor aplicate în iunie 2009). Fenomenul menţionat a fost determinat de reducerea

mai accentuată a dobânzilor oferite la depozite, precum şi de presiunea în creştere a cheltuielilor

cu provizioanele. Evoluţia marjelor de dobândă la creditele şi depozitele în sold precum şi ale

celor noi este prezentată în graficele 1 şi 2.

55



Graficu1 1: Dinamica marjelor de dobândă la Graficu1 2: Dinamica marjelor de dobândă

creditele şi depozitele în sold la creditele şi depozitele noi

2. Facilităţile permanente

Facilităţile permanente oferite de BNR (Regulamentul 1/2000 privind operaţiunile de

piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili) instituţiilor de credit au drept scop:

- absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);

- semnalizarea orientării generale a politicii monetare;

- stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară,

prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente

oferite de BNR:

- facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la

banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de

dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei

monetare;

- facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la

banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de

depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.

În şedinţa din 6 mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric

coridorului format de ratele dobânzilor facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică

56

http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=404&actid=131








monetară şi restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a

avut ca scop ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii

fluctuaţiilor ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.

În cazul Poloniei mai există facilitatea de credit în aceeaşi zi, are forma împrumuturilor

de la banca centrală rambursabile în aceeaşi zi. În cazul Letoniei, facilităţile permanente de

depozit şi de împrumut nu se efectuează pentru 24 de ore, ci au scadenţe diferite: depozitele înmoneda naţională la banca centrală pot avea o scadenţă de 7 sau 14zile; iar Banca Letoniei

împrumută fonduri în moneda naţională cu o scadenţa de la 1 la 30 de zile.

În cazul Slovaciei, facilităţile permanente se numesc:

- operaţiuni de refinanţare overnight;

- operaţiuni de sterilizare overnight.

În cazul României pe piaţa monetară s-a ameliorat pe parcursul anului 2009 şi prima

jumătate a anului 2010. Scăderea semnificativă de 3,75 puncte procentuale între februarie 2009şi mai 2010, a ratei dobânzii de politică monetară a reflectat în mod prudent, pe de o parte

nevoia de a contracara inflaţia persistentă, şi de a evita stimularea volatilităţii excesive a

cursului de schimb, iar pe de altă parte necesitatea stimulării unor normalizări a dobânzilor

bancare active şi passive în contextual unei contracţii economice prelungite. Ratele dobânzii

medii interbancare au coborât cu o anumită întârziere sub rata de politică monetară aşa cum se

poate observa în graficele 3 şi 4.

Graficul 3: Distribuţia ratelor dobânzilor Graficul 4: Volumul tranzacţiilor pe piaţa

Interbancare la o săptămână şi rata dobânzii monetară şi rata medie a dobânzii

de politică monetară

57





3. Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale

instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a

României. Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control

monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de

stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al RMO în valutăeste acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

- baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare)

al soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu

excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);

- perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima

dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi datade 23 a lunii curente);

- ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în

funcţie de scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau

mai mare de 2 ani);

- RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul

perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;deficitului de rezerve i se aplică o

dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancţionează prin avertisment,

amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.

Ratele rezervelor minime obligatorii (RMO), ale dobânzii bonificate şi ale dobânzilor

penalizatoare pentru deficite de RMO, sunt prezentate în tabelele următoare:

Tabelul 7: Ratele rezervelor minime obligatorii

58

Elemente ale bazei de calcul Rata RMO (%)

lei în vigoareîncepând cu:

valută în vigoareîncepând cu:

Pasive cu scadenţă reziduală mai mica de2 ani de la finele perioadei de observare 15 24 iul. 2009 20 24 apr. 2011

Pasive cu scadenţărezidualămai mare de 2 anide la fineleperioadei deobservare

cu clauză derambursare,transferare,retragere anticipată

15 24 iul. 2009 20 24 apr. 2011

fără clauză derambursare,transferare,retragere anticipată

0 24 aug. 2002 0 24 mai 2009

Împrumuturi nerambursabile 0 24 aug. 2002 0 24 aug. 2002



Tabelul 8: Ratele dobânzii bonificate la RMOMoneda de constituire Rata dobânzii bonificate

%p.a.în vigoare începând cu:

RMO constituite în lei 1,54 24 septembrie 2011

RMO constituite în valută EUR 0,69 24 septembrie 2011

USD 0,47 24 septembrie 2011

Tabelul 9: Ratele dobânzilor penalizatoare pentru deficitele de RMOMoneda de constituire Rata dobânzii penalizatoare

%p.a.în vigoare începând cu:

RMO constituite în lei 15,50 24 mai 2010

RMO constituite învalută

EUR 12,75 24 ianuarie 2011

USD 12,75 24 ianuarie 2011

Instrumentele şi nivelul ratelor instrumentelor politicii monetare ale BCE şi băncilor centrale naţionale din TCEE sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 10: Nivelul ratelor instrumentelor politicii monetare ale BCE şi băncilor centralenaţionale

Sursa:site-urile bancilor centrale nationale

Aşa cum se observă şi din datele prezentate în tabelele de mai sus (tabelul 6,7,8 şi 9),comparativ cu BNR, Banca centrală a Ungariei, utilizează o rată a dobânzii de politică

59

Denumire BCE Cehia Polonia Ungaria Slovacia Slovenia Letonia Lituania Estonia Romania

Rata minima delicitare

2,50%

Rata facilitatii de

depozit

1,50% 1% 2,50%` 5% 2,25% 2,50%

Rata facilitatiimarginale deimprumut

3,50% 3% 5,50% 70% 5%

Rata rezervelor minimeobligatorii

2% 2% 3,5% 6% 2% 2% 4% 6% 13% 2%

Rata repo la 14zile

2% 3,5%

Rata de referinta 4%Rata facilitatii dedeposit

7zile

14zile

4% 6% 2%

4%

2.,25%

Ratafacilitatii deimprumut>10zile11-20 zile>20zile

5%

6%

7%Rata derefinantare

4,5%

Rata desterilizare

2,5%

Rata derefinantare

3,5%



monetară mai mică decît cea a BNR. Rata dobânzilor facilităţilor permanente are un coridor de

variaţie de +/-4%, în funcţie de dobânda de politică monetară, în timp ce aceeaşi rata utilizată de

MNB poate varia doar cu +/-1%, în funcţie de dobânda de politică monetară. De asemenea

MNB utilizează instrumente mai complexe şi mai diversificate comparative cu cele ale BNR.

Astfel MNB utilizează un set de instrumente de politică monetară, din care, o importanţă

deosebită, o au următoarele:- MNB-bill la două săptămâni, cel mai important instrument al băncii centrale al

Ungariei este acest MNB-proiect de lege pe două săptămâni. Astfel rata pe cele două

săptămâni a MNB serveşte ca rata dobânzii de politică monetară;

- Facilităţi permanente overnight;

- Rezerve minime obligatorii;

- Prognoze de lichiditate – scopul acestor previziuni este de a facilita recurgerea

optimă la instrumental principal de politică monetară al băncii prin intermediulgestionării lichidităţilor instituţiilor de credit şi de a se asigura că instituţiile de credit

apelează tot mai rar la creditarea permanentă overnight şi facilitatea de depozit. Deci

MNB acordă o atenţie majoră gestionării lichidităţii sistemului bancar, în timp BNR

se ocupă mai mult de intervenţiile frecvente pe piaţa monetară.

Principalele instrumente de politică monetară în Cehia, Polonia, Letonia, Slovacia, sunt

operaţiunile de open market, facilităţile permanente şi rezervele minime obligatorii.

Operaţiunile de open-market în Cehia sunt folosite pentru a regal ratele dobânzii din economie,

fiind executate sub forma operaţiunilor repo şi pot fi împărţite în următoarele categorii:

- principalul instrument al politicii monetare ia forma licitaţiilor repo;

- instrument suplimentar – licitaţii repo la trei luni;

- operaţiunile de reglaj fin.

Operaţiunile de open-market în Polonia reprezintă principalul instrument pentru reglarea

ratelor dobânzii pe termen scurt, BNP poate utilize următoarele operaţiuni:

- operaţiuni principale;

- operaţiuni de reglaj fin;

- operaţiuni structurale.

Operaţiunile de piaţă în Letonia constau în:

- operaţiuni reversibile cu titluri cu o scadenţă de 7 şi 28 de zile;

- operaţiuni valutare cu o scadenţă de 7, 28 şi 91 de zile.

Operaţiunile de open-market ale Băncii naţionale ale Slovaciei constau în:

- licitaţii repo standard;

- operaţiunile pentru controlul calităţii pe termen lung;

- operaţiunile de reglaj fin;

60



- operaţiunile structurale;

- operaţiunile de schimb valutar

3.4. Caracteristicile sistemelor financiare din cadrul Ţărilor Centrale Şi Est Europene

Caracteristicile sistemului financiar sunt importante din perspectiva atât a canalului ratei

dobânzii,cât şi a canalului creditului. Structura şi funcţionarea acestui sistem determină modulîn care impulsurile politicii monetare sunt preluate la nivelul lichidităţii şi preţurilor pieţelor

financiare şi transmise apoi asupra componentelor macroeconomice. Caracteristicile sistemului

bancar în 2010, sunt prezentate în tabelul 11.

Tabelul 11: Caracteristicile sistemului bancar în unele ţări UE la nivelul anului 2010

Romania Cehia Letonia LituaniaPonderea ctivelor bancare

in sectorul financiar

40% 74,6% 88% 70%

Poderea activelor

bancare in PIB

63% 99,8% 80,76% 37%

Numarul bancilor 42 11 22 15Concentrarea pe

piata(primele 3 banci)

48% 61,6% - 78%

Proprietatea straina 35 80% 70% 98%Credite pe termen lung in

total credite

74,86% 83,6% 95,75%

Credite neperformante in

total credite

18% 0,62% 1% 0,70%

Capitalizarea bursiera in

PIB

14,3% 0,47% 0,17% 0,21%

Sursa:Bancile centrale nationale

Sistemul financiar din este orientat spre bănci, ponderea acestora fiind în jur de 70% dintotalul activelor sectorului financiar, în unele ţări proporţia este mai însemnată –Letonia 88%.Ca

efect al restructurării şi privatizării unor bănci cu capital de stat, sectorul bancar este dominat

în prezent de băncile private (de exemplu, în Lituania toate sunt proprietate privată), respective

de băncile cu capital străin (ponderea activelor băncilor şi sucursalelor băncilor străine în total

active este mai scăzută doar în Slovenia, în restul ŢCEE această proporţie fiind semnificativă).

Efectele benefice ale prezenţei masive a băncilor străine ar putea consta într-o mai bună

guvernanţă corporatistă la nivelulsistemului bancar şi într-o relativă ameliorare a competiţiei înacest sistem, cu un posibil impact favorabil asupra ratelor dobânzilor la credite. În schimb,

băncile străine deţin potenţialul de a inhiba într-o oarecare măsură transmiterea politicii

monetare, prin accesul lor relativ mai larg la finanţarea externă, ceea ce le face mai puţin

interesate în atragerea de resurse de pe piaţa internă. De exemplu, în timpul unei politici

monetare restrictive instituţiile mamă în cazul sucursalelor ar putea servi ca asigurători de

lichiditate. Totodată, aceste bănci ar putea manifesta o înclinaţie mai accentuată spre acordarea

de credite în valută, ceea ce face ca politica monetară să fie mai puţin eficace. Proporţia

61



importantă a proprietăţii externe în sistemul bancar din ŢCEE slăbeşte efect ul potenţial al

politicii monetare.

O altă particularitate a sistemului bancar din Ţările Central şi Est Europene o constituie

menţinerea unui grad relativ ridicat de concentrare a acestuia. Această caracteristică permite în

unele perioade funcţionarea unor instituţii bancare de pe poziţii de oligopol (mai ales, în

condiţiile în care băncile centrale din Ţările Central Şi Est Europene se află în poziţia de debitor net faţă de sistemul bancar), ele influenţând major atât lichiditatea din sistemul bancar şi de pe

piaţa monetară, cât şi randamentele corespunzătoare (rata dobânzii, cursul de

schimb).Concentrarea pieţei are un grad relativ ridicat în toate Ţările Central şi Est Europene

ceea ce implică că impactul politiciimonetare este receptat şi transmis ilegal de către bănci. Un

aspect pozitiv al condiţiilor actuale de implementare a politicii monetare îl reprezintă

consolidareasistemului bancar şi funcţionarea lui pe principii sănătoase. Faţă de anii de la

începutul tranziţiei, ponderea împrumuturilor neperformante în total credite a scăzut vertiginos,ajungând la o valoare apropriată de cea a zonei euro. Restructurarea sistemului financiar,

întărirea supravegherii acestuia şi perfecţionarea reglementării fac procesul transmisiei politicii

monetare mult mai eficient şi compatibilcu cel din zona euro. Scadenţa creditelor pe termen

lung (proporţie ridicată în Ţările Central şi Est Europene) şi cu dobândă fixă au o influenţă

negativă asupra procesului de transmisie monetară. În Ţările Central şi Est Europene, piaţa

obligaţiunilor este practic inexistentă, în timp ce piaţa titlurilor comerciale este relativ puţin

adâncă. Piaţa de capital nu joacă un rol central ca sursă a fondurilor, fiind disponibilă unui grup

relativ limitat de companii. Doar câteva societăţi au emis obligaţiuni, aşadar împrumuturile la

banca rereprezintă o sursă foarte importantă de finanţare.Totodată, ca urmare a progresului

macrostabilizării au apărut noi firme mici şi mijlocii, de asemenea dependente de credite

bancare (costul ridicat al finanţării de pe piaţa directă în comparaţie cu mărimealor mică şi

nevoile de finanţare). În ceea ce priveşte populaţia, apelul ei la credite pentru acoperire a

consumului este în creştere, aceasta fiind un furnizor net de resurse pentru sistemul bancar.

Toateaceste caracteristici pledează în favoarea viabilităţii canalului creditului.

O caracteristică a economiei din Ţările Central şi Est Europene este nivelul mai scăzut

al monetizării faţă de zona euro.Raportul masei monetare M2 în PIB are valori scăzute în

Romania(24%) Lituania 34,85% şi mai apropiate de nivelul zonei euro în Slovenia 51,42% şi

Cehia 57,04%. Studiile arată că în ţările cu monetizare scăzută,transmisia (măsurată în mod

tradiţional) este mai slabă decât în ţările dezvoltate, aşa cum se poate observa în tabelul 12

Tabelul 12: Monetizarea în Ţările Central şi Est Europene în 2009

62



Tara/Zona UEM Cehia Slovacia Sloveni

a

Estonia Polonia Letonia Lituania Romania

Nivelul

monetizării

%

73,01 57,04 51,42 45,09 41,12 39,3 37,98 34,85 24

Un nivel scăzut al monetizării în unele ţări – Romania,Lituania, Letonia, Polonia,

Estonia – arată că mecanismul de transmisie a politicii monetare este mai slab şi areconsiderabile întârzieri de timp.

In ceea ce priveşte nivelul atât de scăzut al monetizării în Romania, acesta are

importanţă deosebită asupra eficacităţii politicii monetare, o problemă importantă de rezolvat

pentru BNR constituind-o sprijinirea procesului de remonetizare a economiei fără a creşte

inflaţia. Aceasta se poate întampla însă numai daca cererea de bani va creste într-un mod

significant – sugerand o puternică creştere a activiăţii economice şi mai multă încredere în

sistemul bancar. Deoarece Ţările Central şi Est Europene au economii deschise, rata de schimbeste un important canal de transmitere al impulsurilor monetare, datorita faptului ca, in contrast

cu alte canale , sunt afectate atat cererea agregata cat si oferta .Odată cu adoptarea euro acest

mecanism va disparea iar impulsul politicii monetare va fi transmis prin canalul ratei dobanzii

si al creditului. O depreciere a ratei de schimb, cauzată de o relaxare a politicii monetare, de

exemplu, poate induce o creştere a preţurilor domestice de către agenţii economici chiar şi în

lipsa unei creşteri a cererii agregate. Cu cât o economie este mai deschisă, cu atât va fi mai mare

impactul pe care variaţiile în rata de schimb le vor avea asupra preţurilor domestice.

Regimul cursului de schimb al leului

Potrivit art. 2 din Legea nr. 312/2004, una din principalele atribuţiile ale Băncii

Naţionale a României este cea de elaborare şi aplicare a politicii monetare şi a politicii de curs

de schimb.

Regimul actual al cursului de schimb al leului este cel de flotare controlată, acesta fiind

în concordanţă cu utilizarea ţintelor de inflaţie ca ancoră nominală a politicii monetare şi

permiţând un răspuns flexibil al acestei politici la şocurile neprevăzute ce pot afecta economia.

Cursurile de reevaluare ale principalelor monede străine la final sunt prezentate în tabelul 13.

Tabelul 13: Cursurile de reevaluare

Moneda 31 decembrie2009

31 decembrie2010

Depreciere(procente)

RON/EUR 4,2848 4,2282 1,3

RON/USD 3,2045 2,9361 9,1RON/DST 4,9554 4,6062 7,6

63



Conform Rapoartelor de convergenţă publicate de Comisia Europeană şi de Banca

Centrală Europeană la 12 mai 2010, Estonia a îndeplinit condiţiile necesare pentru intrarea în

zona euro la 1 ianuarie 2011. În consecinţă, la 13 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a luat

decizia de a permite Estoniei să adopte euro ca monedă naţională începând cu 1 ianuarie 2011,

numărul ţărilor din zona euro ajungând astfel la 17. Dintre criteriile de convergenţă nominală,

cele mai mari dificultăţi au fost întâmpinate în ceea ce priveşte îndeplinirea celui referitor lastabilitatea preţurilor. Rata medie anuală a inflaţiei IAPC s-a situat în 2008 la un nivel exprimat

prin două cifre (10,6 la sută), dar, ulterior, pe fondul recesiunii puternice, aceasta a scăzut

substanţial, în perioada de referinţă aprilie 2009 – martie 2010 înregistrându-se deflaţie. Întrucât

nu a fost emisă nicio obligaţiune guvernamentală în coroane estoniene pe termen de 10 ani, nu a

fost disponibil un instrument care să permită măsurarea cu acurateţe a convergenţei ratelor

dobânzii pe termen lung. Cu toate acestea, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană au

considerat că Estonia nu prezintă probleme din perspectiva îndeplinirii acestui criteriu.Economiile de dimensiuni mai reduse tind să prefere ancorele de curs de schimb,

respectiv regimuri de tip „consiliu monetar” în Bulgaria, Estonia şi Lituania sau hard peg în

Letonia. Celelalte ţări au optat pentru aranjamente de curs de schimb mai flexibile, de la

regimuri de curs de schimb cu flotare liberă în Polonia şi regimuri cu flotare controlată în

Republica Cehă şi în România până la o bandă de fluctuaţie a cursului de schimb de tip ERM II

în Ungaria, asociindu-le cu adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei.

După cum s-a menţionat anterior, una dintre caracteristicile economiilor din Europa

Centrală şi de Est o reprezintă rolul predominant al canalului cursului de schimb în transmisia

politicii monetare, ca o consecinţă a gradului înalt de deschidere comercială şi a sistemelor

financiare încă insufficient dezvoltate ale acestor ţări. Influxurile de capital sporesc eficienţa

acestui canal de transmisie a politicii monetare, asigurând o rată scăzută a inflaţiei într-un

interval extrem de scurt, atât direct, prin scăderea preţurilor de import, cât şi indirect, prin

efectele asupra exporturilor nete şi implicit asupra cererii agregate. Totuşi, deşi este benefică pe

termen scurt, utilizarea excesivă a acestui mecanism de transmisie riscă să devină o armă cu

două tăişuri, întrucât poate adânci dezechilibrele externe şi poate spori vulnerabilitatea faţă de

reversibilitatea fluxurilor de capital, care se poate produce uneori prin simpla schimbare a

sentimentului investitorilor. Astfel, pot exista situaţii în care scăderea ratelor dobânzilor ar putea

preîntâmpina aprecierea bruscă a cursului de schimb, însă o astfel de acţiune de politică

monetară ar fi incompatibilă cu atingerea ţintei de inflaţie. Din nou este vorba de o problemă

delicată.

64



CAP.IV. CONCLUZII

Într-un cadru de interdependenţă financiară globală şi de incertitudine sporită, politica

monetară ideală ar trebui să se caracterizeze prin angajament, consistenţă dinamică,

transparenţă, asumarea responsabilităţii, evaluare calitativă, evitarea fluctuaţiilor excesive şi

flexibilitate, set de atribute care implică inevitabil un anumit grad de complexitate. În plus,

băncile centrale trebuie să acorde o atenţie deosebită evoluţiilor de pe pieţele financiare, întrucât

un sistem financiar stabil este o precondiţie esenţială pentru asigurarea unei transmisii eficiente

şi lipsite de tensiuni a politicii monetare, contribuind în ultimă instanţă la realizarea obiectivului

stabilităţii preţurilor pe termen lung. În acest sens, se impune monitorizarea sistematică şi

evaluarea condiţiilor de stabilitate financiară în vederea identificării principalelor surse

generatoare de riscuri şi vulnerabilităţi ale sistemelor financiare. Însă aceste riscuri şi

vulnerabilităţi nu au legătură numai cu evoluţiile din cadrul sectorului financiar, ci şi cu

modificările înregistrate de mediul macroeconomic.

Economiile emergente din Europa Centrală şi de Est sunt angajate pe un drum deloc

lipsit de pericole către realizarea convergenţei reale şi nominale cu Uniunea Europeană, proces

care ridică probleme serioase politicii monetare. Procesul convergenţei reale cu Uniunea

Europeană a economiilor emergente din Europa Centrală şi de Est este în plină desfăşurare şi va

continua mulţi ani, date fiind decalajele existente în multe dintre aceste ţări. Privind în

perspectivă, procesul de convergenţă reală şi nominală a economiei României se va realiza într-

un ritm care depinde în bună măsură de coerenţa generală a politicilor economice implementate

de autorităţi. Este esenţial ca liniile directoare ale programelor economice să fie respectate cu

stricteţe, dincolo de orizontul scurt al unui ciclu electoral.

Deciziile au la bază atât informaţiile trecutului şi ale prezentului, cât şi previziunile

viitorului. Previziunile nu pot fi decât aproximative, astfel încât anticipaţiile decidenţilor privind

rezultatele deciziilor au un anumit grad de incertitudine. Analiza politicii monetare în condiţii

de incertitudine face distincţie între obiective, ţinte intermediare, instrumente şi indicatori.Obiectivele se referă la scopurile fundamentale ale politicii monetare. Ţintele intermediare

substituie obiectivele fundamentale. Instrumentele reprezintă variabilele pe care decidenţii le

pot controla direct. Indicatorii oferă informaţii despre starea prezentă a obiectivelor sau despre

evoluţia lor probabilă în viitor. În prezent băncile centrale naţionale din ŢCEE, folosesc aceleaşi

instrumentele de politică monetară ca şi BCE însă cu anumite particularităţi datorită structurii

diferite a pieţii şi ocupă o importanţă majoră în cadrul stabilităţii economice şi monetare.

Băncile utilizează o multitudine de instrumente, de la cele mai simple cum ar fi rezervele

65



minime obligatorii, până la cele mai complicate cum ar fi spre exemplu prognozele de

lichiditate.

O descriere stilizată a politicii monetare are ca punct de plecare opţiunea privind ţintele

intermediare care substituie obiectivele fundamentale. După transpunerea obiectivelor

fundamentale în termenii ţintelor intermediare, decidenţii aleg instrumentele pentru atingerea

acestora. Pe măsură ce indicatorii dezvăluie informaţii noi cu privire la obiectivelefundamentale, decidenţii ajustează ţintele intermediare şi configuraţia instrumentelor.

Ţintirea inflaţiei echivalează sau domină, din punctul de vedere al eficienţei sale,

celelalte variante posibile de disciplinare a comportamentului băncii centrale. Din această

perspectivă, utilizarea ţintirii inflaţiei drept strategie a politicii monetare nu echivalează strict cu

recurgerea la o regulă de politică economică (în sensul apelului la un algoritm cuantificabil), ci

se referă mai degrabă la introducerea unei componente sistematice substanţiale în politica

monetară sau la asigurarea coerenţei acesteia în raport cu obiectivul stabilit în plan nominal, subforma unui discreţionism constrâns, flexibilitatea rămânând o caracteristică a acestei politici.

Practic, banca centrală trebuie să aleagă acea configuraţie a instrumentelor de politică monetară

care să conducă la maximizarea probabilităţii de atingere a ţintei, ceea ce conferă politicii

monetare un puternic caracter pro-activ.

Ţintirea inflaţiei restrânge în mod benefic marjele de manevră ale instituţiilor implicate

în conceperea şi aplicarea politicilor macroeconomice, atât în sensul circumscrierii

distorsiunilor motivaţionale care ar putea conduce la un comportament inconsistent în timp al

băncii centrale, cât şi în cel al izolării parţiale a autorităţii monetare faţă de presiunile pro-

inflaţioniste din partea guvernului, în acest sens contribuind rolul de ancoră nominală al ţintei

inflaţioniste şi transparenţa intrinsecă a politicii monetare în condiţiile ţintirii inflaţiei.

Proiecţiile macroeconomice pentru zona euro ale experţilor BCE din luna septembrie 2011

anticipează o rată anuală a inflaţiei IAPC cuprinsă între 2,5% şi 2,7% în anul 2011 şi între 1,2%

şi 2,2% în anul 2012.

Procesul de adoptare a euro impune o gestionare realistă, dar şi vizionară, care să ia în

considerare faptul că economia României necesită o perioadă de ajustare înainte de intrarea în

ERM II. Această perioadă trebuie considerată o oportunitate de finalizare a reformelor

structurale şi de consolidare a stabilităţii macroeconomice şi nu o „pauză“ care poate avea ca

rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice.

Banca centrală trebuie să asigure, menţinându-şi strategia de ţintire a inflaţiei, apropierea

treptată a ratei inflaţiei de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht

privind stabilitatea preţurilor. Odată ce inflaţia redusă a fost consolidată, se vor crea condiţii

favorabile pentru îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergenţă nominală privind rata

dobânzii pe termen lung şi stabilitatea cursului de schimb. Totodată, implementarea unei politici

66



fiscale prudente va susţine sustenabilitatea finanţelor publice. În aceste condiţii, există

posibilitatea ca România să intre în zona euro la orizontul anului 2014.

O problemă majoră o constituie realizarea unui echilibru în ceea ce priveşte stabilirea

politicii de rată a dobânzii, astfel încât ţintele de inflaţie să fie atinse fără a stimula suplimentar

intrările de capital care ar putea eroda competitivitatea externă a economiei şi perspectivele

creşterii pe termen lung. Atingerea unui astfel de echilibru impune ca banca centrală să seghideze după ideea fundamentală conform căreia nu există posibilitatea realizării unui

compromis pe termen lung între inflaţie şi creşterea economică, iar angajamentul pe termen

lung faţă de obiectivul stabilităţii preţurilor este singura cale de a pune bazele unei creşteri

economice de durată prin realizarea unei eficienţe crescute asociate nivelurilor reduse ale

inflaţiei. Salvgardarea stabilităţii financiare, şi nu o dezinflaţie rapidă, ar trebui să aibă întâietate

în cazul unui conflict între aceste obiective, pentru a se putea asigura îndeplinirea obiectivului

de stabilitate a preţurilor pe termen lung. De menţionat că ţările care s-au angajat în procesuldezinflaţionist ar trebui să aleagă un ritm adecvat al dezinflaţiei pentru a evita conflictul cu

obiectivul stabilităţii financiare. Pe termen lung, incapacitatea menţinerii stabilităţii financiare

nu poate decât să conducă la reinflamarea procesului inflaţionist.

Pentru ca procesul de convergenţă să se desfăşoare fără tulburări majore, este esenţial ca

riscurile la adresa sustenabilităţii sale să fie permanent monitorizate şi reevaluate, căci acestea

îşi schimbă în timp magnitudinea sau chiar natura. Numai în acest fel pot fi corect gândite rolul

şi conduita politicii monetare, dar şi cele ale celorlalte politici economice, în vederea asigurării

stabilităţii macroeconomice. Trebuie să subliniez faptul că politica monetară are nevoie de

sprijinul celorlalte politici, în special de cel al politicii fiscale şi al politicii veniturilor, care să

fie prudente şi nu prociclice. Susţin părerea conform căreia adoptarea unei reguli de politică

monetară (într-un anumit sens, ţintirea inflaţiei este o astfel de normă) ar trebui să fie însoţită de

o regulă fiscală, după cum propunea Woodford (2001).

Cazul României demonstrează că liberalizarea contului de capital, dacă este efectuată

înainte ca toate precondiţiile să fie pe deplin îndeplinite, implică riscuri substanţiale şi complică

în mod semnificativ politica monetară. Experienţa României ilustrează faptul că folosirea

deciziilor administrative, precum raportul datorie/venit în cazul gospodăriilor, s-ar putea dovedi

eficientă pe termen scurt pentru a permite altor politici să aibă timpul necesar pentru a interveni

în remedierea dezechilibrelor existente. Însă pe termen lung pieţele şi agenţii privaţi vor învăţa

cum să evite restricţiile administrative şi astfel problemele vor reapărea.

Pe termen mediu şi lung, singura soluţie viabilă este reprezentată de elaborarea şi

implementarea unui mix coerent de politici macroeconomice, care să susţină creşterea

economică, limitând concomitent vulnerabilităţile economiei. Realizarea unui astfel de mix de

politici este mult mai importantă decât fiecare politică în parte. În ceea ce priveşte politica

67



monetară, restrictivitatea sporită a acesteia nu poate compensa decât parţial şi pe termen scurt

lipsa susţinerii din partea politicii fiscal-bugetare şi a politicii veniturilor, iar situaţia rezultantă

ar fi suboptimă sub aspectul convergenţei reale pe termen mediu şi lung. În acest context, se

impune ca politica fiscală să joace un rol cheie în asigurarea echilibrului extern. Astfel,

deoarece deteriorarea contului curent reflectă convergenţa reală, politica fiscală ar trebui să

ofere un spaţiu de manevră mai mare dezechilibrelor dintre economisire şi investire în sectorul privat şi ar trebui să evite adoptarea unei conduite prociclice. În acelaşi timp, politica veniturilor

nu trebuie să exercite presiuni excesive asupra cererii şi să evite materializarea riscului ca ritmul

de majorare a salariilor să depăşească dinamica productivităţii muncii. În absenţa unui mix

adecvat de politici macroeconomice şi mai ales în condiţiile în care contextul internaţional tinde

să devină mai puţin favorabil decât în anii anteriori, iar măsurile neortodoxe îşi epuizează

efectul sau sunt abandonate ca urmare a intrării în UE, sporeşte riscul ca dezechilibrele

macroeconomice să se accentueze.Dacă politicile economice practicate de autorităţi nu îşi propun sau nu reuşesc să

tempereze supraîncălzirea economiei şi să asigure ajustarea lină a dezechilibrelor

macroeconomice, creşte riscul de „aterizare forţată”. Liberalizarea fluxurilor de capital a

sprijinit procesul de convergenţă desfăşurat în ţările din Europa Centrală şi de Est în

conformitate cu teoria economică, dar a şi accentuat vulnerabilităţile acestora faţă de şocurile

financiare externe şi modificarea percepţiei investitorilor, îndeosebi în contextul actual,

caracterizat prin trezirea pieţelor financiare globale dintr-un episod de exuberanţă prelungită.

Totuşi, resuscitarea interesului investitorilor faţă de fundamentele macroeconomice are

beneficii pe termen lung, deoarece ar trebui să genereze stimulentele necesare pentru

promovarea disciplinei la nivelul politicilor macroeconomice, permiţând acestora să rezolve

dezechilibrele existente.

Actualul plan de tratare a crizei din zona euro are ca punct central adoptarea unui acord

fiscal care prevede limitarea deficitelor bugetare structurale şi a datoriei publice ca procent din

PIB prin prevederi constituţionale sau similare. Se speră ca includerea în constituţii a acestei

reguli va contribui pe termen scurt la refacerea încrederii, iar pe termen lung la o mai mare

stabilitate economică şi financiară. Cu toate că este necesară, o astfel de regulă nu va aduce

beneficiile dorite dacă este implementată prea devreme și dacă nu este acompaniată de o regulă

suplimentară care să schimbe anticipaţiile entităţilor financiare referitoare la comportamentele

guvernelor în perioadele de criză.

Pe termen scurt, această regulă nu este un răspuns suficient la criza din zona euro

deoarece nu vizează cauza de fond a crizei. Pe termen lung, regula nu limitează salvările

entităţilor private de către guverne, ceea ce permite sectorului privat să-și asume dezechilibre

mai mari decât cele pe care le-ar considera prudente în lipsa posibilelor “salvări”de la guvern.

68



Astfel, deficite și datorii publice relativ mici pot coexista cu dezechilibre uriașe în

sectorul privat, care pot fi la fel de distrugătoare ca și cele din sectorul public. Dezechilibre

mari ale sectorului privat pot oricând genera o criză.

Deși pot crea probleme în viitor, nici dezechilibrele bugetare și nici nivelurile datoriilor

publice nu sunt cauzele crizei. Înainte de criză, în perioada 1999-2007 doar Grecia, Portugalia,

Malta și Slovacia au avut deficite bugetare medii mai mari de 3 la sută din PIB. Pragul de 60 lasută din PIB la datoria publică a fost depășit doar de Italia și Grecia; la nivelul întregii zone

euro, acestora li se adaugă Belgia, Franţa, Cipru, Malta, Austria și Germania.

Această regulă este un pas necesar dar nu și suficient în această direcție. Ea este necesară

pentru a preveni comportamentele fiscale prociclice, care pot supraîncălzi economiile sau

dimpotrivă, le pot afunda în recesiune. Regula este insuficientă din două perspective. Prima,

fără uniune fiscală, problema finanțării externe pentru țările cu deficit de competitivitate

rămâne deschisă, chiar dacă deficitele bugetare se vor reduce. A doua perspectivă este chiar mai profundă: regula nu poate garanta comportamente fiscale bune deoarece este limitată în scop. Ea

nu limitează intervențiile statului la nivelul entităților clasificate în mod just ca too big to fail .

Fără reguli care să limiteze salvările de către guverne ale entităților too big to fail ,

capcana anticipațiilor va continua să existe, iar comportamentele din sectorul financiar nu se

vor schimba. În cel mai bun caz, regulile ar putea să reducă limitele în interiorul cărora se va

manifesta procesul de maximizare a salvărilor, dar nu vor elimina procesul. Sectorul financiar

va anticipa însă că, cel mai probabil, regulile amintite vor fi încălcate în cazul unei noi crize.Din acest motiv, disciplina fiscală definită prin menținerea deficitelor și a datoriei publice la

niveluri relativ mici nu garantează stabilitatea economică și financiară. Modelul cunoscut al

ciclului afacerilor, în care perioadele de creștere excesivă vor fi urmate de recesiuni relativ

adânci va continua să existe. Pentru limitarea amplitudinii fazelor ciclului de afaceri este

necesar ca, alături de reguli, să existe reguli care să limiteze salvările entităților private de către

guverne la nivelul entităților clasificate în mod just ca too big to fail .

Lupta dintre centrii de putere ai capitalismului se intensifică. Declarațiile de o parte șide alta reflectă acest lucru. În ultimile luni, piața a indicat că nu numai Grecia, Portugalia și

Irlanda sunt privite cu suspiciune referitor la capacitatea de a rambursa datoriile publie, dar și

Italia și Spania. Nou este că piețele financiare au o voce în creștere, subliniată și prin reducerea

rating-ului Italiei. Devine clar că această criză se agravează deoarece politicile publice nu

produc răspunsul care ar calma piețele și ar pune capăt crizei. S-ar putea ca întârzierile în luarea

unor decizii cheie la nivel european să ducă la stagflație.

Multe bănci, fonduri de investiții și fonduri de pensii din Europa au în bilanțurile lor titluri destat din Grecia. Acestea sunt noile active ”toxice” din sistemul financiar, dar pia ța ar putea

69



include în această categorie și titluri ale altor țări enumerate mai sus. În iulie 2007 băncile

aveau în portofoliu multe titluri rezultate din împachetarea unor active bune (inclusiv titluri de

stat) împreună cu active proaste (de obicei din altă arie decât guvernele). Atunci băncile și-au

pierdut încrederea unele în celelalte și nu mai doreau să-și acorde credite reciproc. Securitizarea

excesivă (împachetarea) făcea ca prețul activelor să nu mai poată fi stabilit. Din această cauză

nu au mai existat tranzacții, adică piața a dispărut. Băncile centrale au trebuit să intervină pentru a suplini lipsa banilor privați cu bani publici.

Așa s-ar putea întâmpla din nou în curând. Băncile care dețin active ale guvernelor din

țările enumerate mai sus pot să fie izolate pe piața monetară interbancară. Ele nu vor mai avea

acces la fonduri și astfel piața se poate opaciza din nou. Băncile europene au deja mai pu țini

dolari SUA decât le trebuie, fapt ce a necesitat anunțarea publică a uni program comun al Fed,

BCE, Banca Japoniei și Banca Angliei pentru furnizarea de lichiditate în dolari. Deja se

vorbește de un posibil faliment “controlat” al Greciei, adică fiecare țară să își salveze propriile bănci și alte entități financiare care au în activ titluri ale statului grec. Această soluție nu este

însă posibilă deoarece factura cumulată a costurilor directe și indirecte ale falimentului

controlat este mai mare decât cea a salvării Greciei. S-ar putea să dispară încrederea (pia ța) și,

pe această rută, să apară stagflație în Europa. De aceea este Grecia “too big to fail”.

În cazul României istoria de după 1990 arată că stocul de capital si productivitatea totală

a factorilor de producţie au fost principalii contributori la cresterea economică în România. În

perioada 1993-1999 cresterea economică medie pe an a fost de aproximativ 1,2 procente. Foarte puŃin. La ea a contribuit în mod pozitiv stocul de capital. Modificarea productivităŃii totale a

factorilor si a numărului de angajaŃi au contribuit negativ. În perioada 2000-2004 cresterea

economică medie anuală a fost de 5,4 procente. Au contribuit pozitiv si relativ egal stocul de

capital si factorilor de producţie. Modificarea numărului de angajaŃi a contribuit negativ. În

sfârsit, în perioada 2005-2008 cresterea economică medie anuală a fost de 6,4 la sută, explicată

aproape în întregime de stocul de capital. Este clar, în anii de boom economic s-a pierdut

contribuŃia pozitivă a productivităŃii totale a factorilor. Iar criza economică face ca în Ńară săintre mai puŃine capitaluri. Dacă vrem să stimulăm cresterea economică, atunci trebuie să

atragem mai multe capitaluri străine si să crestem productivitatea totală a factorilor de

producŃie.

Ce ar trebui făcut să atragem mai mult capital străin? Trei lucruri. În primul rând, trebuie

prezervate echilibrele macroeconomice. Aceasta înseamnă menŃinerea deficitelor (de cont

current si bugetar) la niveluri compatibile cu cresterea economică pe termen lung. Nici

deficitele mai mari, nici cele mai mici nu sunt bune. Procedând astfel, vom reduce riscurile

macroeconomice si vom îmbunătăŃi percepŃia despre risc pe care capitalurile străine o au

70



referitor la România. S-a văzut în 2008 că o crestere peste potenŃial, care duce la acumularea

de dezechilibre majore, este nesustenabilă. În al doilea rând, trebuie redusă drastic birocraŃia

legată de fondurile europene. Pe cea dependentă de UE nu o putem reduce noi, dar pe cea

dependentă de noi putem. Trebuie eliminate obstacolele românesti existente în diverse legi si

instituite pedepse clare si aspre pentru cei care încalcă legea. În al treilea rând, trebuie

privatizate pachete din companii atractive, la preŃul pieŃei. Niciodată nu e prea târziu, dar dacăse făcea acest lucru încă din 2009 acum existau fluxuri de capitaluri care ar fi produs, ca si în

Polonia, crestere economică la ritmuri mai înalte. Ar fi de amintit si unele măsuri care pot duce

la cresterea productivităŃii totale a factorilor si la cresterea participării forŃei de muncă. În

sectorul financiar trebuie să se evite orice măsură care ar împiedica sectorul să se recapitalizeze

si să reia funcŃia vitală de intermediere. Inovarea de produs depinde de furnizarea de capital de

risc, iar acesta are nevoie să rămână accesibil. Trebuie eliminate, de pe piaŃa bunurilor si a

serviciilor, barierele care încă mai împiedică intrarea/iesirea de pe piaŃă si concurenŃa întrefirme. Reforma prin care se reduce protecŃia oferită celor angajaŃi în defavoarea celor care

caută de muncă trebuie continuată. În plus, este nevoie de programe mai eficiente care să

pregătească mai bine forŃa de muncă pentru a opera pe o piaŃă a muncii mai flexibilă.

În sfârsit, în sectorul public este necesară o prioritizare severă a investiŃiilor pentru a

elimina risipa rezultată din disiparea eforturilor investiŃionale. Sistemul de impozite si beneficii

sociale, inclusiv cele legate de somaj, trebuie profund reformat pentru a reduce dependenŢa de

ajutoare si a creste atractivitatea muncii. Ar putea fi luată în considerare si egalizarea vârstei de

pensionare pentru bărbaŢi si femei la niveluri similare cu cele din statele dezvoltate (mai

degrabă la 67 decât la 65 de ani), si revizuirea schemelor de pensionare timpurie sau pe caz de

boală pentru a elimina frauda.

BIBLIOGRAFIE

71



Cărţi:

• BASNO Cezar, DARDAC Nicolae, Management bancar, Editura Economică,Bucuresti, 2006;

• BASNO Cezar, DARDAC Nicolae, FLORICEL Constantin, Monedă, credit, bănci,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1997;

• BLINDER, A. Central Banking in Theory and Practice , MIT Press, 1998;• CHIRLEŞAN Valeriu Dan, Monedă şi Credit, Editura Economică, Bucureşti.2005;• DĂNILĂ Nicolae, ANGHEL L. Claudiu, DĂNILĂ M. Ioan, Managementul

Lichidităţii Bancare, Editura Economică, Bucuresti, 2002;• DOBRE Elena, Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003;• DOBRE Elena, Elemente de moneda, credit, banci, Editura Ex.Ponto, Constanţa, 2005;• HENNI van Greuning, SONJA Brajovic, Analiza şi managementul riscului bancar,

Evaluarea guvernaţei corporatiste şi a riscului financiar, Editura Irecson, Bucureşti ,2004;

• ISĂRESCU, Mugur, „Spre o nouă strategie de politică monetară: ţintirea directă ainflaţiei” , dizertaţie cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa alUniversităţii din Craiova, Craiova, 17 octombrie 2003;

• ISĂRESCU, Mugur, „România: drumul către euro”

, prezentare la Conferinţaorganizată de Colegiul Academic al Universităţii „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, 29martie 2004;

• ISĂRESCU, Mugur,„Reflecţii economice”, Academia Română, Bucureşti, 2007;• KIRIŢESCU Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, Editura Enciclopedică,

Bucureşti,1997;• MANOLESCU Gheorghe, DIACONESCU, S. Adriana, Management Bancar, Editura

Fundatiei Romania de Mâine, Bucuresti, 2005;• MISHKIN, F. International experiences with different monetary policy regimes

(februarie 1999), NBER, Caiet de studii nr. W6965, 1999;•

MOURMOURAS, A. The Tošovský Dilemma: Capital Surges in Transition Countries, Finance and Development, vol. 3, septembrie 2002;• PINTEA Alexandru, RUSCANU, Gheorghe, Băncile în economia românească,

Editura Economia Bucureşti,1995;• ROMAN Angela, Politici monetare, Editura Universitătii “Al. I. Cuza ”, Iaşi 2009;• ROTARU Constantin, Sistemul bancar românesc şi integrarea europenă, Editura

Expert, Bucureşti, 2000;• PRISĂCARU Maria, STOICA Ovidiu, DORNESCU Valeriu, Pieţe de capital şi

tranzacţii bursiere, Editura Sedcom Libris, 2005;• TURLIUC Vasile, BOSNO Cezar, Circulaţia bănescă şi credit, Editura

Universităţii”Al.I.Cuza” Iaşi , 1981;• TURLIUC Vasile, COCRIŞ Vasile, BOARIU Angela, STOICA Ovidiu,

DORNESCU• VIJOLI, Aurel, Din prefacerile sistemului bănesc de credit, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică Bucureşti, 1980;• ZANE, Gheorghe, Studii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980;• ZĂPODEANU Daniela, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2002.

Acte normative• Legea 312/28 iunie/2004, privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, Monitorul

Oficial al Romaniei. Partea 1.nr.582.30 iunie.2004;• Regulament BNR nr. 12/2006;• Regulament BNR nr. 5/2002 cu modificările şi completările ulterioare;

72



• Regulament BNR nr. 3/2009 cu modificările şi completările ulterioare;• Ordinul BNR nr. 13/2007;• Norma BNR nr. 7/2009;• Norma BNR nr. 1/2001;

Alte surse:• Raport annual, 2009 şi 2010

• Raport de convergenţă 2010;• Raport privind stabilitatea financiară BNR, 2009 şi 2010;• Raport BCE, 2010;

Articole de specialitate:• BOARIU Angela, Politici monetare şi de credit, note de curs, anul universitar

2004/2005;• BOARIU Angela, Adaptarea sistemului bancar românesc la cerinţele integrării

europene, în revista Simpozionul internaţional – Integrarea europeană şi competitivitateaeconomică, Chişinău, 23 – 24 septembrie, 2004;

•

CROITORU Lucian, De ce nu va cădea Grecia, articol publicat în Ziarul Financiar dindata de 26 septembrie 2011;• CROITORU Lucian, Dacă vrem să stimulăm cresterea economică, atunci trebuie să

atragem mai multe capitaluri străine si să crestem productivitatea totală a factorilor de producţie, articol publicat pe www.cursdeguvernare.ro pe 2 noiembrie 2011;

• OSMAN Oana, Vânzarea Băncii Comerciale Române a devenit certitudine, Capital, nr.22, 2 iunie 2005.

Adese sitte – uri :• www.bnr.ro;• www.BCE.org;• www.INS.ro• www.Ziarul financiar.ro.

73

http://www.bnr.ro/

http://www.bce.org/

http://www.ins.ro/

http://www.ziarul/

http://www.bnr.ro/

http://www.bce.org/

http://www.ins.ro/

http://www.ziarul/

licenta rami1

Documents