maiestrii spirituali a.storr. freud

ANTHONY STORR a absolvit medicina în 1944.Ulterior s-a specializat în psihiatrie, a urmat cursuride psihanaliză şi a predat psihoterapia la Oxford,între lucrările sale se numără: The Integrity of thePersonality (1960), .lung (Modern Masters. 1973).şi The School of Genius (1988). în prezent, esteHonorary Consulting Psychiatrist pe lîngă OxfordHealth Authority.

ANTHONY STORR

Freud

Coperta IOANA

DRAGOMIRESCU MARDARE

ANTHONY STORRFREUD

© Anthony Storr, 1989 This translation ofFREUD, originally published in English in 1989,

is published by arrangement with Oxford L'niversity Press.Traducerea lucrării FREUD, publicată iniţial în engleză în 1989,

apare cu acordul editurii Oxford University Press.

© HUMANITAS, 1998, pentru prezenta versiune românească

ISBN 973-28-0815-2

Mulţumiri

Sir Keith Thomas, coordonatorul colecţiei PastMasters, a făcut pertinente comentarii asupra textu -lui, iar Catherine Clarke s -a dovedit un editor foartepriceput. îi sînt în mod special recunoscător dr -uluiCharles Rycroft, care mi-a atras atenţia asupra cîtorvaomisiuni şi mi-a dat alte sugestii utile. Sînt mai cuseamă îndatorat cărţilor sale, ca şi aprecierilor cri -tice la adresa acestui text.

1 Viaţa şipersonalitatea

Sigmund Freud s-a născut la 6 mai 1856 în oraşulmorav Freiberg, astăzi Pribor, din Cehia. Mama sa,Amalia, era cea de -a treia soţie a lui Jacob Freud,negustor de lîneturi evreu, fiind cu aproape douăzecide ani mai tînără decît el . în 1859, cînd SigmundFreud avea trei ani, familia s -a mutat la Viena.Vreme de şaptezeci şi nouă de ani neîntrerupţi Freuda trăit şi a lucrat în acest oraş, faţă de care şi -a expri-mat în repetate rînduri aversiunea, dar de care îivenea extrem de greu să se despartă. în 1938 a fostsilit să se refugieze de prigoana nazistă, petrecîndu -şiultimul an de viaţă în Anglia, unde a şi murit la 23septembrie 1939, puţin după începutul celui de -aldoilea război mondial.

Mama lui Freud, o femeie încîntătoare şi plină deviaţă, care a trăit pînă la vîrsta de 95 de ani, aveadoar 21 de ani cînd 1-a născut. A mai avut după aceeaalţi şapte copii; dar Sigmund, pe care -1 numea „meingoldener Sigi", a rămas incontestabil favoritul ei —acestui lucru îi atribuia Freud încrederea ce o aveaîn sine însuşi. El considera totodată că succesul săude mai tîrziu avea o legătură directă cu faptul că eraevreu. Deşi n-a practicat niciodată religia mozaică

7

FREUD

şi a respins orice credinţă religioasă ca fiind iluzorie,Freud avea conştiinţa adîncă a apartenenţei sale evre -ieşti : şi-a făcut puţini prieteni printre neevrei, a par -ticipat cu regularitate la întîlnirile societăţii evreieştilocale B'nai B'rith şi a refuzat drepturile băneşti p en-tru traducerea cărţilor sale în idiş şi în ebraică. îşipunea autonomia intelectuală pe seama faptului căe evreu, scriind că, atunci cînd s -a izbit pentru întîiaoară de antisemitism la Universitatea din Viena, ne -acceptarea lui de către comunitate 1 -a îndemnat săse revolte şi i-a stimulat independenţa în gîndire.

Freud a fost un copil precoce din punct de vedereintelectual şi extrem de silitor. Şase ani la rînd a fostprimul din clasă, iar la terminarea şcolii avea nu nu -mai temeinice cunoştinţe de g reacă, latină, germanăşi ebraică, ci învăţase şi franceza şi engleza, precumşi, de unul singur, ceva spaniolă şi italiană. A începutsă-1 citească pe Shakespeare la vîrsta de opt ani.Shakespeare şi Goethe au rămas autorii săi preferaţi,încă din primii ani a dovedit seriozitate şi aplecarespre studiu. Familia şi profesorii aşteptau de la elsă-şi facă un nume şi chiar el însuşi a dobîndit con -vingerea că era menit să aducă o importantă contri -buţie la cunoaştere. Viaţa de familie se orînduia înfuncţie de programul său de studiu. îşi lua masa deseară separat de restul familiei, iar pianul surorii saleAnna a fost mutat din apartament de către părinţifiindcă exerciţiile ei îl deranjau.

Freud s-a înscris la Facultatea de Medicină a Uni -versităţii din Viena în toamna anului 1873, dar aabsolvit-o abia la 30 martie 1881. La început intere -

8

VIAŢA ŞI PERSONALITATEA

sul său mergea către cercetarea zoologică. între 1876şi 1882 a desfăşurat cercetări la Institutul de Fizio -logie al lui Ernst Briicke, o autoritate în materie, pecare-1 admira în mod deosebit şi care a exercitat oinfluenţă considerabilă asupra gîndirii sale. Briickeşi colaboratorii săi erau adepţi ai ideii, nu foarte largîmpărtăşite la vremea aceea, că toate procesele vitalepot fi în cele din urmă explicate în termenii fizicii şiai chimiei, eliminîndu-se astfel din biologie concep -tele religioase şi vitaliste. Freud a rămas deterministde-a lungul întregii sale vieţi, fiind convins că toatefenomenele vitale, inclusiv fenomenele psihic e, pre-cum gîndurile, sentimentele şi închipuirile, sînt strictdeterminate de principiul cauzei şi efectului.

Freud nu prea voia să practice medicina şi ar fifost fericit să-şi petreacă viaţa făcînd cercetare. în1882 însă, s-a îndrăgostit de Martha Bernays şi s -alogodit cu ea. Fiindcă în laboratorul lui Briicke n -arfi putut cîştiga îndeajuns pentru a -şi întreţine soţiaşi familia, Freud a abandonat cu regret cariera de cer -cetător, petrecîndu-şi următorii trei ani la SpitalulGeneral din Viena în vederea dobîndirii experien -ţei medicale necesare pentru obţinerea dreptului dea practica medicina. în 1885 a fost numit lector deneuropatologie la Universitatea din Viena. Din oc -tombrie 1885 pînă în februarie 1886 a lucrat la Spi -talul Salpetriere din Paris sub conducerea mareluineurolog Charcot, a cărui teorie privind isteria i -atrezit interesul pentru problema nevrozelor ca enti -tate opusă maladiilor organice ale sistemului nervos,în aprilie 1886 Freud şi -a deschis un cabinet la

9

FREUD

Viena, iar la 13 septembrie s -a căsătorit în sfîrşit cuMartha Bernays.

Primul lor copil, Mathilde, s -a născut în octombrie1887. Aveau să urmeze încă cinci, ultima fiind AnnaFreud, născută în 1895, singura dintre copiii lui Freudcare avea să devină psihanalist. în cursul întregii lorcăsnicii, îndelungate şi lipsite de asperităţi, soţia saMartha s-a dedicat bucuroasă îngrijirii sale şi a celorşase copii ai lor. Ştim din scrisori că viaţa sexualăa cuplului Freud a intrat relativ devreme în declin;familia însă a rămas armonioasă. După moartea luiFreud, Martha îi scria unei prietene:

Şi totuşi cît de cumplit de greu îmi este să trebuiascăsă trăiesc fără el. Să continuu să trăiesc lipsită de atîtablîndeţe şi atîta înţelepciune în preajma mea! E o slabăconsolare pentru mine faptul că în cei cincizeci şi treide ani ai căsniciei noastre nu ne-am adresat nici ovorbă urîtă şi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţăpentru a-i înlătura din cale necazurile de zi cu zi.

începînd cu mijlocul anilor 1890, viaţa lui Freudse suprapune peste istoria evoluţiei psihanalizei. Lu -crarea intitulată Studii asupra isteriei, scrisă împreunăcu Josef Breuer, a apărut în 1895. Dacă socotiminfluenţa exercitată de Freud asupra gîndirii contem -porane, ca şi faptul că propriile sale contribuţii ladezvoltarea psihanalizei sînt atît de vaste încît ocupădouăzeci şi patru de volume, este de mirare că primalucrare psihanalitică a apărut abia cînd a împlinit 39de ani.

10


Ce fel de personalitate e aceea capabilă să reali -zeze atît de mult în răstimpul unei jumătăţi de viaţădoar? Cei mai mulţi dintre oamenii cu performanţeintelectuale deosebite manifestă trăsături de perso -nalitate caracterizate de psihiatri drept obsesi onale;sînt, adică, meticuloşi, scrupuloşi, precişi, demni deîncredere, oneşti, extrem de preocupaţi de curăţenie,stăpînire de sine şi ordine. Numai cînd aceste trăsă -turi admirabile devin exagerate vorbim de nevrozăobsesională, o afecţiune a cărei grav itate merge dela tendinţa benignă de a verifica şi a reverifica pînăla starea de totală incapacitate în care existenţa bol -navului este în aşa măsură dominată de gesturi ritualeîncît viaţa normală devine imposibilă.

Freud însuşi a recunoscut că avea o personalitateobsesională, spunîndu-i lui Jung că dacă ar suferi denevroză, aceasta ar fi o nevroză de tip obsesional.Precocitatea sa intelectuală şi aplecarea sa spre stu -diu, ce nu 1-a mai părăsit din adolescenţă, sînt grăi -toare. Prietenului său Fliess îi scria că are nevoie deo „pasiune dominantă". Susţinea că nu -şi poate în-chipui viaţa fără muncă şi că, pentru el, imaginaţiacreatoare şi munca merg mînă în mînă. Era un scrii -tor extrem de productiv. Scria mai cu seamă dumi -nicile sau noaptea tîrziu, după o zi epuizantă în careopt—nouă ore îşi ascultase concentrat pacienţii. Deşipleca în lungi vacanţe de vară, în cursul cărora eraun drumeţ neobosit, îşi acorda puţin răgaz pentrurelaxare în timpul săptămînii de lucru.

Aidoma majorităţii oamenilor cu acest tip de per -sonalitate, Freud se îmbrăca şi se purta extrem de

11

FREUD

îngrijit, chiar şi în perioada de început cînd din cauzasărăciei îi era greu s -o facă. O scrisoare către Wil -helm Fliess ne arată că mergea zi lnic la bărbier. Ma-nifesta toate trăsăturile de înaltă valoare ale acestuitip de personalitate, era scrupulos, stăpîn pe sine, onestşi adînc preocupat de aflarea adevărului. Freud însuşidescria personalităţile obsesionale ca fiind ,,cu deo -sebire ordonate, zgîrcite şi încăpăţînate''' (SE, IX. 169*).Era şi el, mai mult ca sigur, ordonat şi încăpăţînat;şi trebuie să fi părut zgîrcit în prima tinereţe, cîndera foarte sărac şi depindea de sprijinul financiar alunor prieteni precum Josef Breuer. A p ăstrat gustulpentru simplitate, iar Ernest Jones ne spune că n -aavut niciodată mai mult de trei costume, trei perechide pantofi şi trei seturi de lenjerie. La maturitate, nusuporta să datoreze bani nimănui; şi, cu toate că per -cepea onorarii ridicate d e la cei cu dare de mînă, îisprijinea financiar cu generozitate pe cei aflaţi laananghie, inclusiv pe unii din pacienţii săi, propriilesale rude sau studenţii lipsiţi de mijloace materiale.Era, de asemeni, bîntuit de anumite tensiuni inse -parabile de trăsăturile valoroase asociate cu persona -lităţile obsesionale. Avea superstiţii legate de numere,într-o scrisoare adresată lui Jung (16 aprilie 1909)destăinuie că multă vreme a fost încredinţat că vamuri între 61 şi 62 de ani. în 1904, aflîndu -se în

* Toate trimiterile la opera freudiană se fac la aşa -numitaStandard Edition {SE), traducerea de autoritate în limba englezăa lucrărilor întemeietorului psihanalizei, ale cărei coordonatesînt prezentate în secţiunea Lecturi suplimentare de la sfîrşitulvolumului — n.t.

12


Grecia împreună cu fratele său, scrie că e un lucru,,cu adevărat straniu" frecvenţa mare cu care nume -rele 61 sau 60 apar lîngă 1 sau 2. Numărul camereisale de la hotelul din Atena era 31; adică jumă tatealui 62. Lui Jung îi spune că această obsesie a apărutpentru întîia oară în 1899.

S-au întîmplat atunci două evenimente. Mai întîi, amscris Interpretarea visului (care a apărut postdatată1900), apoi am primit un număr nou de telefon pecare-1 am şi astăzi: 14362. E uşor de găsit un factorcomun al celor două evenimente. în 1899 cînd am scrisInterpretarea visului aveam 43 de ani. Aşa îneît eraplauzibilă presupunerea că celelalte două cifre sem -nificau sfîrşitul vieţii mele, adică 61 sau 62 (Cores-pondenţa Freud-Jung, 219).

Asemenea superstiţii, combinate adesea cu ritu -aluri compulsive şi cu atenţia acordată morţii, sîntun lucru obişnuit în nevrozele obsesionale. ErnestJones a atras atenţia asupra faptului că, aidoma mul -tor altor creatori de geni u, Freud a manifestat oşovăială caracteristică între scepticism şi credulitate.Deşi n-a îmbrăţişat credinţa în mediumnitate şi „spi -ritism" ce seduseseră atîţia savanţi către sfîrşitulsecolului al XlX-lea, a păstrat totuşi o convingereiraţională în semnificaţia ocultă a numerelor şi o cre -dinţă nu doar şovăitoare în telepatie.

Freud manifesta şi alte cîteva obiceiuri şi trăsăturiobsesionale. De pildă, era un înrăit fumător de trabuc.Suferind între 1893 şi 1896 de o aritmie cardiacă re -curentă, care putea fi atribuită cel puţin în parte fu -

13

FREUD

matului, s-a dovedit incapabil să se lase de fumat maimultă vreme. La vîrsta de 67 de ani, a făcut un canceral palatului care i-a dat de furcă tot restul vieţii, nece -sitînd peste treizeci de operaţii. Cu toate că ştia căfumatul e un factor ce provoacă recurenţa bolii priniritaţia pe care o produce, a fost incapabil să abando -neze această deprindere. Personalităţile obsesionaledovedesc în mod obişnuit o stăpînire de sine ce mergepînă la a le face să pară inhibate şi lipsite de spon -taneitate, iar Freud nu reprezenta o excepţie. Darfumatul era pentru el călcîiul lui Ahile; o compo -nentă compulsivă a comportamentului său pe carea fost incapabil s -o domine.

Caracteristice erau şi obiceiurile sale de colec -ţionar. Freud avea o adevărată pasiune pentru anti -chităţi, stimulată de studiile sale clasice, de pasiunearomantică pentru Roma şi de interesul său pentruepocile îndepărtate din istoria omenirii. Fotografiiale apartamentului său din Viena şi reconstituireaacelui apartament în cabinetul său din MaresfieldGardens 20, Hampstead, astăzi Muzeul Freud, nearată colecţia sa de statuete antice. Ele sînt atît deîngrămădite pe etajere şi pe biroul său încît nici unanu poate fi apreciată ca obiect estetic în sine. Etalareaaceasta nu este cea a unui amator de artă, ci a unuicolecţionar obsedat, interesat mai mult de acumu -lare decît de frumuseţe. Freud însuşi îşi dădea seamacă interesul său pentru asemenea obiecte, de pildăpentru sculpturi, ţinea mai degrabă de asociaţiile isto -rice pe care le trezesc obiectele şi de semnificaţialor emoţională şi intelectuală decît de caracterul lor

14


estetic. El recunoaşte cu sinceritate lucrul acesta îneseul Moise al lui Michelangelo, o lucrare ce dove-deşte totodată atenţia meticuloasă pe care o acordadetaliilor mărunte, sortite a fi trecute cu vederea demajoritatea cercetătorilor. Concentrarea atenţiei asu -pra detaliilor se manifesta şi în interpretările c lini-ce pe care le dădea simptomelor, viselor şi altorconţinuturi psihice ale pacienţilor săi.

Freud manifesta un interes viu pentru literatură.Măiestria propriului său stil literar i -a fost recunos-cută încă de pe cînd era în şcoală. în 1930, a devenital patrulea laureat al premiului Goethe pentru lite -ratură decernat de municipalitatea oraşului Frankfurt.în opera completă a lui Freud se află mai multe re -feriri la Goethe şi la Shakespeare decît la scrierilepsihanaliştilor. In muzică, preţuirea lui se oprea laoperă, genul muzical care face apel în cea mai maremăsură la elemente nemuzicale. Un nepot al său nespune că dispreţuia muzica.

Firea reţinută, stăpînită a lui Freud se face simţităpînă şi în autobiografie, care se concentrează aproapeîn exclusivitate asupra dezvoltării psihanalizei, ne -spunînd mai nimic despre viaţa sa personală. încăîn 1885 îi scria logodnicei sale că şi -a distrus notele,scrisorile şi manuscrisele din ultimii paisprezece ani,adăugind premonitoriu că nu voia să uşureze mun caviitorilor săi biografi. Cel care şi -a petrecut viaţa in-vestigînd acele secrete intime pe care oamenii sestrăduiesc să le ascundă de ei înşişi şi de ceilalţi eraextrem de reticent să şi le dezvăluie pe ale sale.

15

FREUD

în activitatea clinică, Freud era blînd şi tolerant,aşa cum trebuie să fie un psihanalist. Cu toate aces -tea, blîndeţea lui nu se bizuia pe cine ştie ce mari spe -ranţe pe care şi le-ar fi pus în specia umană. El o priveamai degrabă cu dezgust şi detaşare decît cu iubire.

în ansamblu, am găsit puţine lucruri „bune" la fiinţeleumane. Potrivit experienţei mele, cei mai mulţi oamenisînt rebuturi... (Psihanaliză şi credinţă, 61-62)

scria el într-o scrisoare.Un subiect îşi aminteşte că interesul său era

ciudat de impersonal... Era atît de concentrat asuprainvestigaţiei, încît persoana sa funcţiona doar ca uninstrument.

Apropiaţii îl admirau nu doar pentru inteligenţaşi orizontul cultural, ci şi pentru integritatea şi cura -jul său. îi lipsea însă pesemne dimensiunea călduriiîn relaţiile directe. într -o scrisoare către Jung (2 sep-tembrie 1907) Freud scria:

Am simţit întotdeauna că, în vrem&ce ţie ţi se deschidtoate inimile, pe mine oamenii mă găsesc ciudat şiantipatic cît priveşte personalitatea, ideile şi felul meude a vorbi. Dacă un om sănătos ca tine se considerăa fi de tip isteric, despre mine pot spune doar că sîntde tip „obsesional", un tip ale cărui specimene vege -tează toate închise într-o lume care-i numai a lor.{Corespondenţa Freud-Jung, 82)

16


Onestitatea 1-a împins pe Freud să-şi modifice sausă-şi revizuiască substanţial ideile în cîteva rînduride-a lungul vieţii sale, dar totul a părut mereu deter -minat de propriile sale intuiţii noi, mai degrabă decîtde vreun răspuns la criticile altora. O dată ajuns lao concluzie anumită, nu suporta contrazicerile, rigidi -tate ce a condus la lunga serie de defecţiuni în rîndulcolaboratorilor şi discipolilor săi — caracteristicăregretabilă a istoriei psihanalizei. F reud trata acestedefecţiuni drept trădări mai degrabă decît drept diver -genţe intelectuale. Breuer, cel dintîi colaborator cares-a îndepărtat de el, îi scria lui Forel:

Freud este un om subjugat de formulările absolute şiexclusive: e o nevoie psihică aici care, după mine,conduce la generalizări excesive.

Breuer avea dreptate în ambele privinţe. Cînd eravorba de slăbiciunea omului, Freud dovedea o to -leranţă neobişnuită. Şi, întrucît de aici a rezultat oatitudine mai civilizată faţă de nevroză, devianţ asexuală şi alte forme de inadaptare afectivă, aceastătoleranţă e una din moştenirile cele mai valoroase ră -mase de la el. în perioada de început a psihanalizeiînsă, Freud nu le putea permite apropiaţilor săi săconteste ceea ce el considera a fi dogmel e fundamen-tale, absolute ale noii ştiinţe a sufletului pe care ocrease; fapt ce a condus nu doar la ruptura cu Breuerşi cu Fliess, ci şi la îndepărtarea lui Adler, Stekel, Jung,Rank şi a altor membri ai mişcării psihanalitice.

Bine întemeiată este şi remarca lui Breuer privind„generalizarea excesivă". Freud era un gînditor în -

17

F R E U D

drăzneţ şi original. Dar durata procedurii psihanaliticepe care a inventat-o făcea ca, de fapt, concluziile saleprivind natura umană să se bazeze pe un eşantionfoarte mic al speciei omeneşti. Pacienţii săi aparţineaucu precădere claselor sus -puse şi celor mijlocii în -stărite. Mai mult, tipul de cazuri pe care s -a bazatla început teoria psihanalitică, respectiv isteria deconversie gravă la femei, se întîlneşte rareori astăzi.

Generalizarea excesivă reprezintă o ispită pentrutoţi gînditorii originali, îndrăgostiţi îndeobşte depropriile lor idei şi supraevaluîndu -le în consecinţă.Poate că ideile noi şi nepopulare nu şi -ar cîştiganiciodată audienţa dacă cei care le dau naştere n -arfi pe deplin convinşi că au dreptate. Freud era nudoar încredinţat că descoperise noi laturi ale adevă -rului privitor la fiinţa umană, era şi un scriitor per -suasiv, străduindu-se să înlăture toate criticile posibilepe care cititorii i le puteau aduce în cursul expunerii— o tehnică deliberat „dezarmantă". El se aşteptala ostilitate şi lipsă de încredere, şi. a avut adesea partede amîndouă. Abilitatea literară şi convingerea saabsolută că are dreptate au făc ut însă din psihanalizăo forţă de care a trebuit să se ţină seama în întreagalume occidentală.

Mai există un motiv al suprageneralizării Gare nuizvorăşte din supraevaluarea ideilor noi, ci dintr -odorinţă sau nevoie extrem de caracteristică pentrugînditorii înzestraţi cu o personalitate obsesională.Avînd în vedere că psihologia lor se bazează pe ne -voia de stăpînire şi control, ei au tendinţa să caute sis -teme atotcuprinzătoare de gîndire care făgăduiesc18

VIATA SI PERSONALITATEA

explicaţii cvasicomplete ale existenţei umane, ofe -rind în consecinţă speranţa că individul poate dominaatît propria natură cît şi realitatea exterioară prin in -termediul noului său sistem de înţelegere. Mulţi dintremarii filozofi, inclusiv Kant şi Wittgenstein, au f ostoameni de acest gen, care şi -au creat propriile sis -teme, insensibili la ideile altora, adesea incapabilisă citească operele altor filozofi cu plăcere sau cufolos.

Freud pretindea că e om de ştiinţă, şi cu siguranţăn-a fost filozof în sensul tehnic al cuvîntului şi nicin-a fost în mod deosebit interesat de filozofie, deşiîn tinereţe tradusese o carte a lui John Stuart Mill.Cu toate acestea, se asemăna cu unii filozofi prin fap tulcă era un constructor de sistem. în cursul istoriei sale,psihanaliza a părăsit foarte de timpuriu limiteleînguste ale cabinetului de consultaţii şi a făcut in -cursiuni în antropologie, sociologie, religie, literatură,artă şi în zona fenomenelor oculte. Ea a devenit, dacănu un sistem filozofic, o Welîanschauung cel puţin;iar această extraordinară extindere a unei metode detratare a nevroticilor la un nou mod de a privi naturaumană îşi află originea în nevoia psihică a întemeie -torului său. Freud respingea religia ca pe o iluzie,simţind totuşi nevoia unei abordări si stematice oare-care, capabile să confere un sens lumii. El a numitsistemul pe care 1-a inventat ştiinţă; psihanaliza însănu este şi n-ar putea fi niciodată o ştiinţă în sensulîn care sînt ştiinţe fizica şi chimia, întrucît ipotezelesale sînt retrospect ive şi nu pot fi utilizate pentrupredictie. majoritatea nefiind susceptibile de probare

19

FREUD

concludentă. Poziţia deterministă a lui Freud şi afir -maţia insistentă că psihanaliza este o ştiinţă au dis -creditat descoperirile sale în ochii unor filozofi caPopper şi ai unor oameni de ştiinţă ca Medawar, cuurmarea că aceştia n-au reuşit să înţeleagă importan -ţa psihanalizei ca sistem hermeneutic şi ca modali -tate de a privi natura umană. O carte de asemen eadimensiuni nu poate încerca să dea seamă de tot cea scris Freud. Ceea ce urmează este o încercare dea evalua teoriile sale cele mai importante în luminaştiinţei moderne.

2 De la traumăla fantasmă

Scurta şedere la Paris în iarna 1885 — 1886 a avuto adîncă înrîurire asupra gîndirii lui Freud. Timp demai mulţi ani, Charcot studiase hipnoza în vedereadescoperirii unei tehnici de diagnostic care să facădistincţia între paraliziile survenite ca urmare a unormaladii ale sistemului nervos central şi c ele cu origi-ne isterică, adică „nevrotică". Charcot i -a demonstratlui Freud că, deşi imperceptibile, ideile puteau fi totuşiagenţi cauzali în nevroze. La un pacient cu parali -zie isterică, forma luată de paralizie nu era determi -nată de realităţi anatomice, ci de ideea greşită pe carepacientul şi-o făcea despre anatomie. în locul uneiparalizii explicabile printr -o leziune a unui anumitnerv periferic, pacientul prezenta o paralizie a unuimembru corespunzînd ideii sale cu privire la loculunde începe sau se sfîrşeşte mîna sau piciorul. Char -cot a demonstrat că asemenea paralizii pot fi vinde -cate, şi apoi produse din nou în chip artificial, prinsugestie hipnotică.

Freud a înţeles de la Charcot că pentru a pricepeisteria trebuia să se adreseze psiholog iei mai degrabădecît neurologiei. Şi întrucît, treziţi din starea de transăindusă de hipnoză, pacienţii nu -şi puteau aminti ce

21

FREUD

le fusese sugerat în timpul hipnozei, experimentelehipnotice i-au arătat lui Freud că procesele mentalece au loc inconştient pot avea un puternic efect asupracomportamentulu i.

Freud a folosit, prin urmare, hipnoza în tratamen -tul pacienţilor nevrotici şi a făcut -o fără întreruperepînă în anul 1896. N -a folosit însă hipnoza doar cape un mijloc de inducere a sugestiilor privind bunastare de sănătate. Un al doilea aspect, mai impor -tant, deriva din observaţiile prietenului şi coleguluilui Freud, Josef Breuer. în cursul tratamentului prinhipnoză aplicat celebrului său caz, Anna O. (Bert haPappenheim), Breuer a descoperit că, dacă pacientaîşi putea aminti primul moment al apariţiei unuianumit simptom isteric şi putea retrăi emoţia care -1însoţise, simptomul dispărea. Breuer a numit aceastămetodă de tratament „catharsis"". Hipnoza a aju ns,aşadar, să fie folosită ca o metodă de a trezi în pacientcapacitatea de a -şi aminti originile uitate ale unuianumit simptom. în loc să fie utilizată ca un atacdirect asupra simptomelor prin intermediul sugestiei,ea a devenit o metodă de investigaţi e.

Freud şi Breuer au ajuns să nutrească speranţa cătoate simptomele nevrotice pot fi lichidate pe aceastăcale laborioasă şi totuşi esenţialmente simplă. înprimul lor articol din Studii asupra isteriei ei scriau:

Căci am descoperit, spre marea noastră mirare la în-ceput, că fiecare simptom isteric luat separat dispăreaimediat şi pentru totdeauna cînd reuşeam să scoatemla lumină fără echivoc amintirea evenimentului care îlprodusese si să trezim afectul care îl însoţea şi cînd

99

DE LA TRAUMĂ LA FANTASMĂ

pacientul descria evenimentul cu cea mai mare amă -nunţime posibilă şi îşi exprima afectul în cuvinte.

într-o formulă celebră, Freud şi Breuer proclamau:

Istericii suferă mai cu seamă de reminiscenţe (SE. II.6,7).

Era vorba de reminiscenţe de un fel special. Maiîntîi, nu erau lesne accesibile amintirii conştiente.Pacientul nu şi le putea aminti decît sub hipnoză sau,cum a descoperit Freud mai tîrziu, dacă i se spuneaîn chip autoritar că ele există, că pot fi cu certitu -dine readuse la suprafaţă şi că se vor întoarce în clipacînd medicul avea să -i apese fruntea cu mîna. în aldoilea rînd, reminiscenţele erau invariabil dureroase,ruşinoase sau alarmante. Trebuia, prin urmare, săexiste un soi de mecanism mental înzestrat cu ten -dinţa de a înlătura amintirile neplăcute din conştiinţăfăcîndu-le relativ inaccesibile. Freud a numit acestmecanism refulare; iar refularea, întîiul „mecanismde apărare", a devenit piatra unghiulară a teorieipsihanalitice asupra nevrozelor. El postula deja exis -tenţa unui conflict în cadrul psihicului; conflictuldintre o anumită emoţie (afect) ce caută să devinăconştientă şi să se descarce şi o altă parte a psihicu -lui care refuză să accepte sau să înfrunte existenţaunei emoţii pe care o consideră respingătoa re.

Postulatul lui Freud a fost acela că afectul respinsşi supus refulării, incapabil să -şi găsească expresieşi descărcare directă, dă naştere simptomului nevro -tic. Starea mentală propusă de Freud e analogă în

23

FREUD

plan fizic cu un furuncul sau un abces închis care,incapabil să-şi croiască drum la suprafaţa corpului,nu-şi poate descărca toxinele pe care le conţine. Per -spectiva aceasta „chirurgicală" asupra nevrozelortrebuie să-1 fi sedus pe cercetătorul în medici nă careera Freud. Ea însemna că afectul respins care pro -voca shnptomele nevrotice putea fi excizat ca uncorp străin — un intrus care nu făcea parte din per -sonalitatea pacientului privită ca întreg.

în cazul isteriei, Freud susţinea că afectul se con -verteşte în simptom fizic; de aici termenul ,,isteriede conversie". în multe cazuri, simptomul exprimasimţămintele pacientului într -o modalitate simbolică.Astfel, nodul în gît poate exprima incapacitatea dea înghiţi o ofensă, sau durerea în zona inimii p oateînsemna pentru pacient că, metaforic, i se rupe inimasau a fost atins drept în inimă. în alte tipuri de ne -vroză, o sumedenie de simptome nevrotice, cum arfi obsesiile şi fobiile, provin dintr -un afect refulat carese străduieşte să se exprime indir ect.

La început, Freud a considerat că afectul refulateste întotdeauna asociat cu trauma, adică cu un eve -niment neplăcut pe care pacientul vrea să -1 uite.Observaţia este valabilă şi astăzi în cazul aşa -numi-telor „nevroze traumatice", în care pacientul prezintăsimptome nevrotice în urma unui eveniment în cares-a aflat la un pas de moarte, a unui accident sau acumplitei experienţe a torturii. Posibilitatea acordatăunui asemenea pacient de a -şi recăpăta memoriacelor trăite, de a le reparcurge în amănu nt şi de a-şidescărca sau „abreacţiona" afectele de teamă şi de

24


groază ce au însoţit experienţa are într -adevăr rezul-tate benefice, aşa cum au demonstrat în repetaterînduri cei care au tratat nevrozele de război.

Mai tîrziu, Freud a extins conceptul incluzînd im -pulsurile instinctuale ce -şi caută descărcare şi caresînt fie stîrnite de un stimul extern, fie sînt pur şisimplu generate spontan dinăuntrul persoanei. Unexemplu este aici cazul unei fete căreia îi era cuneputinţă să-şi părăsească odaia sau să primeascăvizite fără să urineze de cîteva ori. Freud a legat ori -ginea acestui simptom de o întîmplare petrecută laun teatru cu prilejul căreia fata a fost atît de tare atra -să de un anumit bărbat, încî t a avut senzaţii genita -le care i-au provocat nevoia de a urina, obligînd -osă părăsească teatrul. După această întîmplare, s -atemut de o repetare a senzaţiei şi a înlocuit teamade impulsurile erotice cu teama că nu va fi capabilăsă-şi controleze sfinc terele. Recăpătarea memorieicu privire la originea simptomului, împreună, sepoate presupune, cu recunoaşterea şi acceptarea pro -priei sexualităţi, au dus la vindecare.

Totodată, Freud a avansat ideea că există un grupspecial de nevroze direct determinat e de descărcareanesatisfăcătoare sau incompletă a impulsurilor se -xuale. O asemenea descărcare incompletă este pro -dusă de practici precum masturbarea, coitus interruptussau pur şi simplu de abstinenţa sexuală. El a numitaceste stări „nevroze actuale", de la cuvîntul germanaktuelle care înseamnă „curent". înlocuirea practi -cilor vechi cu activitatea sexuală normală era sufi -cientă pentru vindecarea acestor cazuri.

25

FREUD

Chiar în acest stadiu extrem de timpuriu al dez -voltării psihanalizei pot fi recunoscute anumite ideice aveau să-1 influenţeze pe Freud de -a lungul în-tregii sale vieţi. Cea dintîi este că, exceptînd cazul„nevrozelor actuale", afectele trecute reprezintă cauzeale problemelor prezente; a doua, că aceste afect esînt invariabil ruşinoase, dureroase sau înspăimîn -tătoare, fiind ca atare respinse şi refulate. Freud acrezut întotdeauna că unul din principiile ce dominăviaţa psihică este nevoia organismului de a atingeliniştea prin descărcarea completă a tuturor tensiu-nilor (numit mai tîrziu principiul Nirvana). Aceastăsupoziţie fundamentală înclină către un tratamentnegativ al tuturor afectelor puternice, privite ca per -turbaţii de care trebuie să te lepezi mai degrabă decîtca plăceri pe care să le cauţi. In schema freudiană,beatitudinea este atinsă atunci cînd nevoile au fostsatisfăcute iar pasiunile consumate. Nu este loc înea pentru ,,foamea de stimuli", nevoia resimţită defiinţele umane de a căuta stimuli emoţionali şi inte -lectuali atunci cînd se află într-un mediu monoton cuinput slab venind din lumea exterioară sau cînd liniş -tea a fost atît de îndelungată încît suferă de plictis.

Următorul pas al lui Freud a fost acela de a afirmacă, în multe cazuri de isterie, trauma care aparent aprovocat instalarea simptomelor este adesea preacomună pentru a reprezenta un factor determinantadecvat. în asemenea cazuri, pretindea Freud, trau -ma aparentă a stîrnit amintirile unei traume mai vechi,adevărata provocare fiind alcătuită din combinareatraumei prezente cu cea trecută. într -un articol de

26


început, bazat pe o conferinţă ţinută la Viena în 1896,Freud afirma că:

nici un simptom isteric nu poate lua naştere dintr -o sin-gură experienţă reală, ci î n fiecare caz amintirea unorexperienţe anterioare trezită în asociaţie cu ea joacă unrol în determinarea simptomului (SE, III. 197).

Freud făcea apoi o afirmaţie memorabilă. Pe bazaa optsprezece cazuri de isterie el susţinea:

Oricare ar fi cazul şi oricare ar fi simptomul pe carele luăm drept punct de plecare, pînă la urmă ajungemîn chip infailibil la domeniul experienţei sexuale (SE,III. 199).

Şi în acelaşi articol Freud continuă:

Avansez, aşadar, teza că la baza fiecărui caz de isteriese află una sau mai multe întîmplări ale experienţei sexu -ale precoce, întîmplări petrecute în copilăria cea maitimpurie, dar care pot fi reproduse prin acţiunea psih -analizei, în ciuda deceniilor scurse. Cred că e o des -coperire importantă, descoperirea unui adevărat caputNili în neuropatologie (SE, III.203).

Roger Brown, profesor de psihologie la Harvard,a atras atenţia asupra faptului că aceasta a fost ultimatentativă a lui Freud de a furniza cifre privitoare laetiologie şi că nici în acest caz nu puteau fi verifi-cate. Cu toate acestea, Freud a pretins în continuarecă este om de ştiinţă.

27

FREUD

Descoperirile lui Freud au făcut din afectele sexu -ale afecte-cheie care, refulate, reprezentau cauzasimptomelor nevrotice. Deş i a recunoscut că şi alteafecte pot fi implicate în simptomele isterice — depildă, resentimentul faţă de o insultă ce nu poate fi„înghiţită" şi care provoacă un nod în gît —, totuşisexualitatea, mai degrabă decît agresiunea, a devenitpreocuparea centrală a lui Freud, şi lucrurile aveausă rămînă aşa vreme de mulţi ani. Percepţia comunăpotrivit căreia psihanaliza e interesată mai cu sea -mă de sex este în mare măsură justificată, deşi pre -ocuparea ei este mult mai vastă decît recunoaştepercepţia comună. Pentru Freud, sexul reprezenta unnucleu extrem de adecvat pentru dezvoltarea şi în -chegarea teoriei psihanalitice. Fiindcă sexul nu dănaştere doar unor puternice afecte, adesea respinseşi, ca atare, refulate, ci întinde totodată o punte pesteprăpastia dintre suflet şi trup, prin faptul că e răspun -zător de mare parte dintre manifestările pur psihice,cum ar fi gîndurile, fantasmele şi visele, fiind totuşiîn chip evident fizic, atît în ce priveşte originea sahormonală, cît şi expresia sa fundamentală . Fidel for-maţiei dobîndite în laboratoarele lui Briicke, Freudn-a încetat să spere că în cele din urmă se va puteadovedi originea fizică a nevrozei, deşi abandonasepropria încercare de a lega mecanismele nevrozelorcu anatomia şi fiziologia creierului (aşa-numitul„Proiect al unei psihologii ştiinţifice") încă din 1897.într-o scrisoare către Jung, datată 19 aprilie 1908,el scria:

28


în procesele sexuale avem „fundamentul organic" in -dispensabil, în lipsa căruia medicul nu se poate simţidecît stingher în viaţa psihicului (CorespondenţaFreud-Jung, 140-141).

Freud a devenit din ce în ce mai convins că tră -sătura esenţială a nevroticului este lipsa unei vieţisexuale normale şi că satisfacţia sexuală reprezintăcheia fericirii. Ceea ce înseamnă că persoana sănă -toasă este pe deplin capabilă să -şi descarce tensiuni-le generate de impulsurile sexuale într -un orgasmrepetat şi aducător de satisfacţii, experimentînd astfelîn chip recurent starea Nirvana lipsită de tensiuni,despre care a fost vorba mai sus.

La început, Freud a conchis că, în cazurile deisterie, experienţa sexuală precoce care alcătuieştenucleul nevrozei în prima copilărie este seducţia co -pilului de către un adult. E vorba adesea de seducţiafiicei de către tată, ca în cazul Katharinei, descrisde Freud în Studii asupra isteriei, deşi iniţial „tatăl"apărea ca „unchi". Freud şi -a dat seama că nu toţicei seduşi în copilărie deveneau nevrotici; dar a sus -ţinut că acest fapt se datora păstrării accesului con-ştient la experienţa traumatică, în vreme ce aceia careaveau să devină mai tîrziu nevrotici reprimaserăaceastă experienţă. Tendinţa către generalizare 1 -afăcut pe Freud să conchidă că toţi pacienţii săi fuse -seră victime ale seducţiei în prima copilărie — con-cluzie pe care, în cîteva cazuri, pacienţii o susţineauenergic, dar care putea foarte bine, cum Freud însuşişi-a dat seama, să le fie indusă de către el ca urmarea tăriei propriilor sale convingeri.

29

FREUD

Trei sînt motivele care l-au determinat pe Freudsă abandoneze ulterior teoria seducţiei. Cel dintîi eracă, deşi seducţia sexuală a copiilor mici de cătreadulţi avea fără îndoială loc, el nu putea crede că lu -crul acesta se întîmplă atît de frecvent pe cît o su gerapractica sa tot mai extinsă. Al doilea era că, dacă se -ducţia reprezenta un precursor invariabil al simpto -melor isterice, el ar fi fost obligat să conchidă căpropriul său tată se făcea vinovat de asemenea acte,deoarece observase existenţa unor simp tome istericela fratele şi surorile sale. Al treilea motiv era că, încursul propriei sale autoanalize, Freud se arătase dince în ce mai impresionat de importanţa fantasmelorsexuale. Recunoscuse, de pildă, că în copilărie trăisesentimente erotice faţă de mama sa atunci cînd a vă -zut-o goală. El a conchis că mulţi pacienţi relataufantasme sexuale potrivit cărora ar fi fost seduşi depărinţi mai degrabă decît să -şi amintească eveni -mente petrecute aievea.

Schimbarea petrecută în gîndirea lui Freud erasemnificativă. Cu propriile lui cuvinte, ea 1 -a con-dus la concluzia că

simptomele nevrotice nu se legau direct de evenimentepetrecute aievea, ci de fantasme ale dorinţei, şi că înprivinţa nevrozelor realitatea psihică era mai impor -tantă decît realitatea materială (SE, XX.34).

Din acest moment, psihanaliza a trecut de la încer -carea de a descoperi seriile cauzale de evenimenteculminînd cu instalarea nevrozei la o explorare a lu -mii imaginare a pacientului, mai cu seamă a acelei

30

DE LA TRAUMĂ LA FANTASMA

lumi ce se manifestă în primii ani ai copilăriei. Mo -delul medical al nevrozei a dispărut aproape cudesăvîrşire, deşi Freud tot mai credea că simptomeleerau legate de „stăvilirea" tensiunilor sexuale carenu erau descărcate în chip adecv at.

Năruirea unei ipoteze construite cu atîta migalăeste un lucru descurajator, iar faptul că Freud a aban -donat teoria seducţiei a fost salutat la început dreptun exemplu al integrităţii sale şi al respectării intran -sigente a adevărului. J. M. Masson, editorul şi tradu -cătorul scrisorilor lui Freud către Fliess, a pus laîndoială onestitatea sa într -o carte în care susţine căFreud şi-a suspendat deliberat descoperirile privindseducţia sexuală a copiilor pentru a nu ultragia, maimult decît o făcuse deja, comunitatea psihiatrilor.Afirmaţia este atît de departe de ceea ce ştim desprepersonalitatea lui Freud de la cei care -i erau apro-piaţi, îneît acuzaţiile lui Masson pot fi respinse.Totuşi, în ultimii ani, o serie de psihiatri şi reprezen-tanţi ai unor profesiuni conexe au constatat că se -ducţia sexuală a copiilor are o prevalentă mult maimare decît se presupusese pînă acum; şi, cu toatecă o asemenea seducţie nu e urmată în chip necesarde apariţia unor simptome isterice, aşa cu m postu-lase Freud la început, ea are într -adevăr consecinţefuneste pentru adaptarea afectivă ulterioară a indi -vidului care a suferit acţiunea ei.

E foarte posibil ca psihanaliştii să fi subestimatincidenţa seducţiei sexuale reale şi să fi luat dreptfantasme amintiri rememorate de pacienţii lor carereprezentau relatări fidele ale unor evenimente reale.

31

FREUD

Nimeni nu cunoaşte prevalenta reală a seducţiei se -xuale a copiilor; dar fără îndoială că toleranţa tot maimare a publicului faţă de discutarea unor asemeneasubiecte şi apariţia instanţelor care le facilitează co -piilor raportarea abuzurilor sexuale, în condiţii deanonimat, unor adulţi din afara familiei înzestraţi cuînţelegere au scos la lumină o sumedenie de cazuricare înainte nu fuseseră raportate.

Concentrarea asupra lumii lăuntrice fantasmaticea pacientului i-a făcut uneori pe psihanalişti să negli -jeze nu doar seducţia sexuală, ci şi alte evenimenteşi circumstanţe reale care influenţează viaţa oame -nilor. Aşa cum vom vedea, aceasta e una din criti -cile îndreptate împotriva psihanalizei „clasice" decritici precum John Bowlby. Dar faptul că Freud asesizat importanţa fantasmelor reprezintă o piatrăunghiulară în construcţia teoriei psihanalitice. El aajuns să înţeleagă că supuse refulării nu erau deobicei amintirile evenimentelor traumatice reale (deşise poate întîmpla desigur şi aceasta), ci impulsurilemanifestate ca fantasme. Acesta este fundamentulteoriilor lui Freud privitoare la sexualitatea infanti lăşi la dezvoltarea libidinală, precum şi al concepţieisale asupra visului.

3Explorarea trecutului

Dezvoltarea sexuală infantilă

Respingerea teoriei seducţiei n -a clătinat convin-gerea lui Freud că nevroza este legată de tlilburăriale funcţiei sexuale ş i nici încredinţarea sa că origi -nea nevrozei se află în primii ani ai copilăriei. Numaică în loc să-şi concentreze în continuare atenţia asu -pra evenimentelor traumatice, el s -a orientat către stu-diul dezvoltării sexuale şi afective a copiilor, avansîndideea că apariţia nevrozei în etapele ulterioare alevieţii se datorează opririi parţiale a dezvoltării sexua -le a copilului într-un stadiu imatur. Cu propriile luicuvinte:

începe să prindă contur formula potrivit căreia sexua -litatea nevroticului a rămas, sau a fost împinsă înapoi,într-un stadiu infantil (SE, VII. 172).

Pe linia revendicării sale ca procesele psihologicesă fie formulate, pretutindeni unde aceasta este cuputinţă, în termenii „fundamentului lor organic indis -pensabil", Freud a exprimat stadiile dezvoltării se -xuale infantile în funcţie de părţile corpului maidegrabă decît în funcţie de percepţie, cunoaştere, în -văţare sau afecţiune. In primul an de viaţă, capaci -tatea de gratificare fizică a copilului este centrată

33

FREUD

asupra gurii; este stadiul „oral". între 1 şi 3 ani, func -ţia este preluată de zona anală. Ea este urmată de sta -diul „falie", în care penisul sau clitorisul devinepunctul de focalizare a investiţiei libidinale şi a acti -vităţii de masturbare, deşi copilul rămîne incapabilde împlinire genitală cu o altă persoană. Stadiul final,„genital", în care individul devine capabil de relaţiisexuale pe deplin satisfăcătoare cu sexul opus, nueste atins pînă după pubertate; şi chiar la persoanelecare au atins maturitatea cea mai completă se pot în -totdeauna detecta urme ale stadiilor de dezvoltarelibidinală anterioare.

Aşa cum a arătat Freud, în dezvoltarea sexuală acopilului accentul cade pe autoerotism; adică peschimbările ce au loc în corpul copilului mai degrabădecît în relaţiile sale. Freud considera că copilul esteîn chip tranzitoriu ataşat de sînul matern în stadiuloral, dar că apoi componenta orală a instinctului sedetaşează şi îşi găseşte satisfacţie în activităţi precumsuptul degetului şi mestecatul. Deşi a continuat săprivească trauma drept o cauză a tulburărilor, Freuda descris dezvoltarea copilului drept un proces internavînd doar o slabă legătură cu interacţiunea dintrecopil şi mamă sau altă persoană care -i poartă de grijă.Abia la sfîrşitul vieţii a început el să aprecieze impor -tanţa majoră a relaţiei dintre copil şi mamă. înaintede acest moment, mamele erau privite mai cu seamăca agenţi ce răspund la nevoile copiilor prin descăr -carea tensiunilor acumulate r esimţite şi temute decopii drept primejdioase. Mamele nu erau conside -rate persoane cu care copilul interacţionează afec -

34

EXPLORAREA TRECUTULUI

tiv şi care le oferă stimulente şi ocazii de a învăţa,pe lîngă rezolvarea tensiunilor.

Freud a descris sexualitatea infantilă drept o „per -versiune polimorfă": adică în mod difuz compusădin componente instinctuale ce apar la început catendinţe separate, dar care în final se coaguleazăîntr-un stadiu ulterior pentru a forma pulsiunea se -xuală adultă. Printre aceste componente instinctualese află impulsurile sadice şi masochiste, tendinţeleexhibiţioniste şi voyeuriste, precum şi preocupărilefetişiste. Urme ale tuturor acestor componente potfi găsite la persoana normală, dar sî nt prezente cudeosebire la nevrotici. Freud sugerează că simpto -mele nevrotice reprezintă consecinţa refulării impul -surilor sexuale perverse în primii ani de viaţă. Dinpricina acestei refulări timpurii, sexualitatea nevroti -cului rămîne parţial nedezvol tată. Cînd unul sau altuldin instinctele componente devine exagerat, fără săfi fost reprimat, persoana devine perversă sexual:adică îşi manifestă tendinţa perversă în viaţa reală.Aşadar, atît nevroticii cît şi perverşii au rămas fixaţiîn stadii timpurii ale dezvoltării sexuale, dar au rezol -vat această fixaţie în mod diferit. Aceasta este obser -vaţia care 1-a condus pe Freud la faimoasa afirmaţiepotrivit căreia

nevrozele reprezintă, aşa zicînd, negativul perx'ersiunilor(SE, VII. 165).

La sfîrşitul secolului al XlX-lea mulţi cercetătorierau interesaţi de extravaganţele sexualităţii umane;Freud însă a fost cel a cărui influenţă a contat cel

35

FREUD

mai mult în determinarea convingerii, atît în rîndulmedicilor cît ş i al publicului în genere, că perver -siunile sexuale sînt tulburări ale dezvoltării psiho -sexuale, iar nu „vicii ereditare" sau manifestări ale„degenerării". El a insistat cu deosebire asupra bi -sexualităţii, atît la bărbat cît şi la femeie.

La anumite persoane, urmele stadiilor timpurii aledezvoltării libidinale erau atît de persistente, încît adevenit un lucru obişnuit să se vorbească de tipuri„orale" sau „anale". Trăsăturile de caracter ale tipu -lui oral au fost elaborate în mare parte de Karl Abra -ham, discipolul lui Freud. însuşi Freud, cum era deaşteptat potrivit schiţei de portret din primul capi -tol al acestei cărţi, s -a concentrat asupra trăsăturiloranale. Nu s-a acordat prea mare atenţie trăsăturilorde caracter ale tipului falie; Rycroft îns ă, în dicţio-narul său de psihanaliză, descrie tipul falie după cumurmează:

persoană care priveşte comportamentul sexual drepto manifestare a potentei, în contrast cu tipul genitalcare-1 priveşte drept participare la o relaţie.

Din varietatea caracteristicilor tipului oral, pasivi -tatea, dependenţa şi îndoiala cu privire la propriacompetenţă sînt cel mai adesea puse în legătură. Sîntcaracteristici aflate simultan de obicei la persoanesusceptibile de depresii recurente. Unii di ntre ceiînzestraţi cu asemenea trăsături de personalitate autotodată deprinderi „orale", precum suptul degetu -lui, lăcomia la mîncare şi consumul exagerat de al -cool şi tutun; modele de comportament considerate

36


de psihanalişti drept compensatorii în raport cu senti -mentul originar al deprivării de sîn. în cazul perver -şilor sexual, aplecarea spre cunnilingus şifellatio, bachiar spre sărut, în detrimentul coitului, ar fi con -siderată o dovadă a persistenţei psihopatologiei oral e.Dovezile de cercetare care să lege deprivarea realăcu dezvoltarea ulterioară a comportamentului sautipului oral sînt slabe. E mai bine să privim oralita -tea ca pe o componentă utilă a observaţiei clinice,fără a aduce precizări asupra cauzei sale.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru tipul „anal". Pre -ocuparea pentru ordine şi curăţenie a fost socotitădrept o „formaţiune reacţională" în raport cu mize -ria şi murdăria asociate cu defecarea. încăpăţînareaa fost interpretată ca derivînd din răzvrătirea împ o-triva insistenţei parentale asupra faptului că excreţiatrebuie să aibă loc doar în circumstanţe speciale.Zgîrcenia a fost legată de dorinţa copilului de a ob -ţine plăcere din reţinerea fecalelor cît mai mult timpcu putinţă; căci, aşa cum a demonstrat Freud plecîndde la mituri, basme şi vorbe populare, banii şi feca -lele sînt adesea asociate în expresii precum „cîştigspurcat" şi „strîns la cur". Spre deosebire de nevro -tici, la perverşi preocuparea pentru excreţie şi pentruorificiul anal e lesne demo nstrată, ca în cartea Les120 Journees de Sodome a Marchizului de Sade, depildă.

Cercetarea menită să descopere dacă nevroza ob -sesională şi caracteristicile tipului „anal" sînt sau nuconsecinţa unor metode severe sau bizare de crearea deprinderilor igienice nu a relevat nici o conexiune

37

FREUD

cauzală consistentă. Deşi explicaţia cauzală a luiFreud întruneşte un sprijin limitat, observaţia şi de -scrierile sale clinice sînt pertinente.

Complexul lui Oedip

Ajungem acum la problemele îndelung discutateale complexului lui Oedip, ale amneziei infantile şiale aşa-numitei perioade de latenţă, presupusă a urmafazei oedipiene. Formularea complexului lui Oedipîşi află originea în autoanaliza lui Freud. într -o scri-soare către Fliess, datată 15 octombrie 1897, Freudscria:

Autoanaliza mea este de fapt lucrul cel mai impor -tant de care dispun în prezent şi ea promite să capetepentru mine cea mai înaltă valoare, dacă e dusă la bunsfîrşit... Nu e deloc un lucru uşor. Sinceritatea abso-lută cu tine însuţi e un bun exerciţiu. O singură ideecu valoare generală mi-a venit în minte. Am desco-perit, chiar şi în cazul meu, [fenomenul] îndrăgostiriide propria mea mamă şi al geloziei faţă de propriulmeu tată, iar acum îl consider un eveniment univer-sal petrecut în prima copilărie, chiar dacă nu atît dedevreme la copiii deveniţi isterici. (Asemănător inven -tării obîrşiilor [legendele de familie] în paranoia —eroi, întemeietori de religii.) Dacă-i aşa, putem înţelegeputerea pe care o are asupra noastră Oedipus Rex, înpofida tuturor obiecţiilor pe care raţiunea le ridicăîmpotriva presupoziţiilor destinului; şi putem înţelegede ce „drama destinului" era sortită să eşueze atît delamentabil {Corespondenţa Freud-Fliess, 271-272).

38


Freud a ajuns să susţină că, în momentul cîndajunge la stadiul „falie" de dezvoltare, în jurul vîrsteide 4 sau 5 ani, băiatul este interesat din punct devedere sexual de mama sa, vrea să dobîndească oposesiune exclusivă asupra ei, nutrind, aşadar, impul -suri ostile faţă de tatăl său. Totuşi, ostilitatea stîrneşteteama că tatăl va trece la represalii, iar forma pe careo pot lua represaliile este cea a castrării. „Complexulcastrării" este activat pe d e o parte de ameninţărilecu castrarea venite din partea adulţilor care l -au prinsmasturbîndu-se şi, pe de altă parte, de presupunereabăiatului că, întrucît fetele nu au penis, ele trebuiesă fi fost castrate. Confruntat cu ceea ce i se pare afi o înspăimîntătoare ameninţare la adresa celei maipreţioase părţi a corpului său, băiatul părăseşte închip inconştient speranţele de unire sexuală cu mamasa, se identifică cu agresorul potenţial care e tatălsău şi, în cele din urmă, îşi îndreaptă atenţia cătreobţinerea satisfacţiei sexuale cu alte femei.

Versiunea feminină a complexului lui Oedip emai puţin clar elaborată, corespunzător faptului căFreud a privit toată viaţa femeile ca pe o enigmă.Totuşi, Freud a conchis că, deşi la început fata estelegată afectiv şi de mama sa, descoperirea faptuluică nu are penis şi că este, ca atare, o fiinţă inferioarăîi provoacă deziluzia faţă de mamă pe care o soco -teşte vinovată de starea ei. De aceea ea se întoarcecătre tatăl ei care devine acum obiect al iubirii, înce-pînd să nutrească fantasma potrivit căreia acesta ova lăsa însărcinată. Copilul rezultat, presupune Freud,o va compensa pe fată pentru lipsa penisului şi, în

39

FREUD

acest sens, poate fi considerat un substitut al orga -nului lipsă. încheierea acestui stadiu de dezvoltareafectivă este determinată de perceperea tot mai acutăa altor bărbaţi ca fecundatori potenţiali care îi vorda posibilitatea să aibă un copil şi să depăşeascăastfel sentimentul constant că este o făptură o me-nească inferioară.

Exprimat atît de direct, înţelesul dat de Freudcomplexului lui Oedip, anume că reprezintă stadiulafectiv principal prin care orice fiinţă omeneascătrebuie să treacă pentru a dobîndi stabilitatea şi feri -cirea vîrstei adulte, pare b rutal într-adevăr. Am arătatdeja că Freud s-a străduit mereu să reducă fenome -nele psihologice şi afective la fenomene fizice. Afir -maţia că toţi băieţii se tem ca nu cumva să fie castraţide mîna propriului lor tată sună ridicol atunci cînde luată în sens literal. Dacă însă am exprima -o altfel,afirmînd că băieţii sînt foarte preocupaţi de stabilireaidentităţii lor ca bărbaţi, că simt o rivalitate cu tatăllor şi pot fi lesne făcuţi să se simtă umiliţi sau ame -ninţaţi de remarci înjositoare la adresa st aturii lor,a slăbiciunii, neputinţei sau lipsei lor de experienţă,cei mai mulţi oameni vor subscrie.

Mai mult, atît băieţii cît şi bărbaţii simt într -adevărcă organele lor genitale reprezintă o parte deosebitde vulnerabilă a anatomiei lor. Insistenţ a lui Freudcă teama de castrare e mai mare la bărbaţi, în vremece teama de a pierde iubirea e mai mare la femei,este sprijinită de datele de cercetare. Femeilor le eteamă de penetrare, dar întrucît organele lor sexua lesînt mai puţin expuse, ele nu se tem atît de tare

40


de leziuni reale. Organele genitale ale bărbaţilor nusînt doar mai puţin protejate, ci şi deosebit de sensi -bile la durere, lucru preţuit de mult de către torţio -narii lumii. Cercetă ri efectuate asupra copiilordintr-o clinică pediatrică au arătat că o minoritatesemnificativă credea că fetele au avut la început unpenis, dar că l-au pierdut într-un fel sau altul. Teamade castrare a intrat în limbajul curent. Familiarii jar -gonului psihanalitic folosesc adesea expresia ca peun soi de prescurtare. Astfel, un bărbat poate spune„Mă simt castrat" atunci cînd, dintr -un motiv saualtul, n-a fost capabil să conducă maşina sau să -şiducă treaba la bun sfîrşit. Tendinţa perpetuă a luiFreud de a suprima metaforicul în favoarea sensu -lui literal a contribuit la o largă răspîndire a neînţe -legerii privitoare la ce avea de spus.

Aceleaşi comentarii se aplică şi noţiunii de „invi -die de penis". în vremea lui Freud dominarea bărba -tului era şi mai evidentă decît este azi. întrucît bărbaţiideţineau puterea aproape în exclusivitate, multe fe -mei se considerau inferioare, neapreciate, dispreţuitesau slabe. Naşterea copiilor este una din căile princare femeile se pot simţi egale sau superioare băr -baţilor. Dacă exprimăm ideea lui Freud în termenipsihologici, iar nu anatomici, foarte puţini ar fi îndezacord cu ea. Aşa cum a remarcat, se pare, Jung:„La urma urmei, penisul e doar un simbol falie."

Avansîndu-şi ideile despre sexualitatea infantilăşi despre complexul lui Oedip, Freud devine susţi -nătorul concepţiei potrivit căreia copilul este tatălbărbatului, din punct de vedere afectiv şi sexual, ca

41

FREUD

şi din alte puncte de vedere. El a scris înainte ca zoo -logii să fi dus la bun sfîrşit acel gen de experimenteasupra primatelor care demonstrează că, de pildă,izolarea prelungită în copilărie face ca animalul adultsă fie incapabil de împerechere sau de legarea unorrelaţii sociale normale. Acceptăm astăzi ca pe cevade la sine înţeles că relaţia intimă a copilului cufiecare părinte, inclusiv apropierea fizică, îi afecteazăprobabil capacitatea viitoare de a stabili relaţii calde,afectuoase cu congenerii săi cînd va fi crescut mare;iar faptul că presupunem acest lu cru i se datoreazăîn mare măsură lui Freud, chiar dacă astăzi nu sîntemde acord cu tot ce a spus despre copilărie.

Freud a privit complexul lui Oedip ca pe o con -stantă universală; se poate replica însă că el este înmare măsură un concept occidental, ap licabil cudeosebire familiei mici, „nucleare". Cunosc oare co -piii crescuţi în familii extinse, în care poligamia esteregula, sentimentul de gelozie, spiritul de posesiuneşi teama descoperite de Freud la pacienţii săi? Nuştim; iar dovezile anecdotice s ugerează contrariul.Un psihanalist nigerian mi-a relatat că, în cursul ana-lizei didactice, i-a trebuit peste un an pentru a -1 aducepe analistul său la înţelegerea climatului afectiv totaldiferit ce prevalează într -o familie în care tatăl aremai multe neveste.

Am arătat deja că, cel puţin în fazele de începutale gîndirii sale, Freud era mai preocupat de relaţiacopilului cu tatăl său decît de relaţia sa cu mama.în plus, tatăl era totodată zugrăvit ca fiind autoritarşi sever, izvor de prohib iţii şi ameninţări, punct de

42


plecare a ceea ce mai tîrziu avea să se numească„supraeu". Cercetarea modernă sprijină ideea luiFreud potrivit căreia există un stadiu în dezvoltareamasculină în care băiatul se simte rival cu tată l său;ea indică însă că identificarea ulterioară a băiatuluicu tatăl nu este o „identificare cu agresorul", ci sedatorează ofertelor de prietenie şi dragoste făcute detată. Cum spun Fisher şi Greenberg:

S-ar părea că el [băiatul] renunţă la poziţia sa stridentcompetitivă faţă de tată fiindcă tatăl transmite un mesajpozitiv de prietenie, invitîndu-1 să i se alăture maidegrabă decît să i se opună... El îl invită pe băiat săse apropie, să i se alieze, să-i adopte identitatea şi să-iaccepte valorile (p. 222).

Amnezia infantilă

Cei mai mulţi oameni nu-şi pot aminti prea multedin prima copilărie. Cercetarea a demonstrat că „pri -mele amintiri" datează de la circa 3 ani. Freud aatribuit amnezia infantilă refulării, socotind că fiecarepreferă să împingă în inconştient cele mai timpuriiimpulsuri şi experienţe sexuale. Lucru improbabil,mai cu seamă în culturile în care jocul sexual întrecopii provoacă mai degrabă amuzament decît repul -sie. Există şi motive mai plauzibile. Cercetarea aratăcă extinderea memoriei este un proces gradual. înre -gistrarea, reţinerea şi amintirea sînt mai puţin efi -ciente înainte de dezvoltarea limbajului. Nimeni nuştie cît de bine îşi amintesc copiii de 3 sau 4 ani, să

43

FREUD

spunem, evenimente petrecute încă mai înainte, acăror amintire se şterge. Dar chiar şi în cazul adulţilormemoria evenimentelor recente este efemeră dacănu e împrospătată de repetiţie. Fără capacitatea vorbi -rii repetiţia nu are loc; astfel încît nu e su rprinzătorfaptul că, înainte de dezvoltarea considerabilă a lim -bajului, amintirile nu se păstrează.

Perioada de latenţă

Freud credea că faza oedipiană e urmată de o „pe -rioadă de latenţă", care durează de la vîrsta de circa5 ani pînă la pubertate şi în timpul căreia impulsurileşi comportamentul sexual, deşi neabolite, ies multmai puţin în evidenţă. Cercetarea nu sprijină aceastăsupoziţie. în culturile permisive din punct de vederesexual, jocul sexual este un lucru obişnuit de -a lungulîntregii perioade de mijloc a copilăriei; ba chiar şiîn culturile în care jocul sexual este dezaprobat, şideci ascuns, există dovezi că masturbarea, jocul he -terosexual şi jocul homosexual sînt din ce în ce maiintense cu fiecare an ce trece.

Cu toate acestea, Freud avea dreptate sesizînd ca -racterul difazic al creşterii şi dezvoltării omului. Dela naştere pînă la 5 ani, ritmul este rapid. Urmeazăapoi o fază în care curba de creştere e mai puţinabruptă, succedată de un alt vîrf chiar înainte de pu -bertate. Adaptarea umană depinde în mare măsurăde învăţare şi de transmiterea culturii. Pentru ca aces -tea să se desfăşoare eficient, perioada de dependenţă

44


a copilăriei a trebuit să fie prelungită şi de aceea s -ainterpus probabil între cele dou ă faze rapide de dez-voltare o fază mai lentă, corespunzătoare perioadeide latenţă. Multe din problemele comune ale omu luipot fi în chip justificat legate de prelungirea ima -turităţii şi a dependenţei de părinţi. Ideea lui Freudpotrivit căreia părintele de sex opus constituie celdintîi obiect sexual al copilului se apropie de explica -rea unui număr de dificultăţi sexuale trăite de adulţi.Un bărbat sau o femeie care nu s -a rupt de legăturileafective cu părinţii îşi poate întru cîtva privi par -tenerii sexuali potenţiali ca fiindu -i părinţi. Ceea cecomplică relaţia, atît din punct de vedere sexual cîtşi din alte puncte de vedere. Potrivit lui Freud, ataşa -mentul oedipian faţă de părintele de sex opus esteînsoţit (cel puţin în cazul bărbatului) de ame ninţareacastrării. Bărbaţii care continuă să privească femeile,în primul rînd sau parţial, drept mame le pot conside -ra, în consecinţă, drept potenţial primejdioase şi tot -odată atractive din punct de vedere sexual; ceea cepoate da naştere unei varietăţ i de dificultăţi sexuale,inclusiv renunţarea definitivă la femei, impotenţaparţială sau totală, sau nevoia de a folosi procedeeliniştitoare — cum ar fi ritualurile sadomasochistesau fetişurile — care să facă posibilă relaţia sexuală.Nenumărate detalii ale teoriei oedipiene pot fi pusela îndoială, însă în liniile sale generale ea are o puter -nică forţă explicativă în raport cu o mare varietatede dificultăţi şi de comportamente sexuale aparentinexplicabile în trecut.

45

FREUD

Greşeala lui Freud a fost aceea de a fi consideratdezvoltarea psihosexuală atît de importantă încîttoate celelalte forme de dezvoltare socială şi afecti -vă au fost socotite ca fiind derivate din ea. In eseulsău despre Leonardo, Freud derivă din sexualit atepînă şi curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere. El tre -buie totuşi să fi ştiut că animalele vădesc comporta -mente exploratorii care au evident valoare adaptativăprin faptul că furnizează informaţii despre mediu.Un asemenea comportament pare să fie mul t maiapropiat de curiozitatea intelectuală a omului; darinsistenţa lui Freud asupra sexului ca prim motor eatît de mare încît el priveşte căutările sexuale infan-tile sublimate drept forţa ce pune în mişcare pasiu -nea ulterioară pentru cunoaştere. Astăz i, cei mai mulţicercetători ai dezvoltării copilului privesc dezvol -tarea sexuală drept o simplă verigă dintr -un lanţ, nudrept cauza primă. Dificultăţile în relaţiile interper -sonale pot deriva din carenţe de securitate din primacopilărie care n-au nimic de-a face cu sexul, dar carepot crea probleme sexuale ulterioare. La fel, dificul -tăţile în dezvoltarea sexuală pot crea probleme so -ciale ulterioare.

4Asocierea liberă, visele şi

transferul

Asocierea liberă

Paralel cu dezvoltarea teoriei nevrozelor, Freudîşi modifică tehnica de tratament. începînd din 1892el a abandonat progresiv hipnoza în favoarea aso -cierii libere. Pacientului i se cerea în continuare săstea lungit pe o canapea, Freud stînd la căpătîiul săufără a putea fi văzut; dar încercările de a-1 îndemnasă-şi reamintească prin hipnoză sau apăsare pe frunteau fost abandonate. I se cerea în schimb să exprimeîn cuvinte, fără a exercita vreo cenzură, toate gîn -durile şi fantasmele ce -i treceau prin minte. Aceastăschimbare de tehnică a avut consecinţe durabile nudoar asupra psihanalizei, ci şi asupra majorităţii for -melor de psihoterapie, ca şi asupra multor altor si -tuaţii în care o fiinţă omenească se străduieşte săajute o alta. Utilizarea asocierii libere îl obligă pepacient să preia iniţiativa, făcînd ca psihanalistul să -şiasume un rol mult mai pasiv decît cel îndeobşteaşteptat de la un medic. Hipnoza este un tratamentcare depinde în principal de asentimentul pacientu -lui şi de autoritatea medicului. Asocierea liberă îicere pacientului să-şi păstreze un grad mai mare deautonomie. Astfel, psihanaliza a devenit o tehnicămenită să-1 ajute pe pacient să se ajute singur. în loc

47

FREUD

să aştepte de la psihanalist un sfat direct, sugestii ca -tegorice sau directive precise, pacientul trebuia săînveţe să folosească psihanaliza ca un mijloc de ase înţelege mai bine pe sine. Se nădăjduia că, înarmatcu o nouă înţelegere, pacientul va deveni capabilsă-şi rezolve propriile probleme.

Visele

Dacă pacientul lungit pe canapea se lansează înasocieri libere, este probabil ca, din cînd în cînd, elsă-i relateze psihanalistului visele sale, căci visele sîntde multe ori fenomene mentale impresionante şi tul -burătoare. Deşi exista o întinsă literatură ded icată vi-selor încă înainte ca Freud să -şi îndrepte atenţia cătreacest subiect, faima sa justificată se datorează faptu -lui că a prins laolaltă firele, că a făcut din vis un obiectlegitim de cercetare, ca şi faptului că a creat o teoriea viselor şi o tehnică de interpretare a acestora.

Interpretarea visului a fost publicată pentru întîiaoară în noiembrie 1899. Stînd la castelul Belvederedin Viena, în iulie 1895 Freud a visat faimosul săuvis cu „injecţia Irmei". Detaliile acestui vis, care agenerat o întreagă literatură, nu trebuie să ne pre -ocupe aici. Interpretarea dată de Freud visului a fostaceea că el a reprezentat o încercare de absolvire deresponsabilitatea pentru tratamentul greşit aplicatunei paciente şi astfel de realizare a unei dorinţe. In1900, aflîndu-se din nou la castel, el îi scria la 12iunie lui Fliess:

48

ASOCIEREA LIBERĂ. VISELE ŞI TRANSFERUL

Crezi că se va citi cîndva pe o placă de marmură pusăpe această casă:

Aici, la 24 iulie 1895.secretul visuluii s-a dezvăluit Dr. Sigm. Freud

{Corespondenţa Freud-Fliess, 417).

Fantasma lui Freud a devenit realitate la 6 mai 1977,cînd s-a pus o asemenea placă pe castelul Belvedere,în 1931 Freud a scris o prefaţă la a treia ediţieengleză a Interpretării visului în care spunea:

Cartea aceasta, cu noua sa contribuţie la psihologiecare a surprins lumea în momentul publicării ei (1900),rămîne în esenţă neschimbată. Ea conţine, chiar potri -vit aprecierii mele de azi, cea mai valoroasă desco -perire din cîte mi-a fost dat să fac. Asemenea intuiţiiîţi sînt oferite doar o dată în viaţă (SE, IV.xxxii).

Creatorii inovatori nu sînt întotdeauna cei maibuni judecători ai propriilor lor opere. Teoria freu -diană a viselor, deşi se bucură încă de influenţă , n-arezistat trecerii timpului fără a suferi modificări, aşacum credea Freud. Teoria sa finală a cunoscut o lungăperioadă de incubaţie, căci Freud fusese interesat devise încă de pe vremea cînd era student, cu mulţi aniînainte de naşterea psihanalize i. Noi nu trebuie însăsă înregistrăm stadiile prin care a trecut, ci doar s -oexpunem în forma sa finală.

Freud afirma că visele sînt, cu foarte puţine ex -cepţii, realizări halucinatorii ale unor dorinţe refu -late. El susţinea totodată că visele nu reprez intă doar

49

FREUD

dorinţe curente, ci şi, în chip invariabil, expresii alerealizării de dorinţă din prima copilărie. Aceastăteorie derivă limpede din, sau este comparabilă cu,afirmaţia sa de început privind isteria, citată î n capi-tolul 2, potrivit căreia trauma ce provoacă simpto -mul prezent face aceasta doar în virtutea faptului cătrezeşte amintiri ale traumelor din copilărie. Freudprivea visele ca pe nişte simptome nevrotice. Şi,întrucît oamenii normali visează, teoria freudiană aviselor sprijinea ideea că nevroticul şi normalul nupot fi deosebiţi cu claritate, deschizînd calea ce aveasă facă din psihanaliză o teorie generală a psihiculuiaplicabilă oricui.

Ea a întărit în mod ingenios convingerea funda -mentală a lui Freud că aproape toate problemelenevrotice îşi au originea în prima copilărie. Visele,credea el, dau indirect expresie dorinţelor sexualeinfantile care au fost refulate şi care, exprimate înforme nedeghizate, l-ar tulbura pe cel ce visează înasemenea măsură încît acesta s -ar trezi.

Teoria noastră asupra viselor consideră că dorinţelece-şi au originea în copilărie reprezintă forţa motriceindispensabilă pentru formarea viselor (SE, V.589).

Fiind inacceptabile şi potenţial neliniştitoare,aceste dorinţe sînt cenzurate şi deghizate. Visul apa -rent, aidoma simptomului nevrotic, este un compro -mis între cenzură şi expresia directă. Evenimentelezilei precedente, care apar adesea în vise, sînt impor -tante doar fiindcă rezonează cu impulsurile infan -tile refulate, activîndu-le.

50


Freud a descris procesele mentale, sau „elaborareavisului", prin care visul este transformat, reducîn -du-i-se caracterul tulburător. între aceste procese senumără condensarea — topirea laolaltă a unor ideişi imagini diferite într -o singură imagine; deplasarea—în care o imagine sau idee potenţial neliniştitoareeste înlocuită cu ceva similar dar mai puţin neliniştitor; reprezentarea — procesul prin care gîndurilesînt convertite în imagini vizuale; şi simbolizarea—în care un obiect neutru oarecare stă pentru, sauface aluzie la, un aspect al vieţii sexuale sau o persoană legată de acest aspect pe care cel ce viseazăpreferă să nu le recunoască. In plus, Freud a făcutreferire la o elaborare secundară — un proces careurmăreşte să facă visul inteligibil convertindu -1 într-opoveste coerentă şi care îl distorsionează astfel, probabil, şi mai mult.

Perspectiva de mai sus înseamnă că visul aşa cumeste el reţinut de către cel care visează a fost supusîn prealabil unui complex proces de deghizare ce i -aascuns adevărata semnificaţie. Freud a introdus ter -menul de „conţinut manifest" pentru a descrie ceeace-şi aminteşte persoana care visează. Prin contrast,„conţinutul latent"' reprezintă semnificaţia ascunsă,adevărată a visului, ce nu poate fi stabilită decît su -punînd examinării şi interpretării psihanalitice aso -ciaţiile trezite în persoana care visează de imaginiledin vis.

Teoria lui Freud privitoare la vise reflectă atîtunilateralitatea vederilor sale cît şi tendinţa sa cătregeneralizare. El era sigur că avea dreptate să afirme

51

FREUD

că dorinţele sexuale infantile reprezintă cauza prim -ordială a nevrozei. In opinia sa, visele reprezintăfenomene mentale primitive, iraţionale care ignorălogica, sintaxa şi criteriile conştient acceptate ce de -finesc spaţiul şi timpul. Cu toate acestea,

Interpretarea viselor este calea regala a cunoaşterii acti -vităţilor inconştiente ale psihicului (SE, V.608).

Aşadar, visele trebuie să aibă legătură în primul rîndcu sexualitatea infantilă — unicul „fundament orga -nic indispensabil" al teoriei psihanalitice —, chiardacă, la prima vedere, multe dintre ele par să aibălegătură cu subiecte mult diferite de ac easta.

Tehnica freudiană de interpretare a viselor esteremarcabil de ingenioasă; dar chiar şi el a fost nevoitsă recunoască existenţa unor tipuri de vis ce nu sepotrivesc cu teoria. în primul rînd sînt visele ce nunecesită interpretare. Un flămî nd visează mîncare;un însetat visează că bea. Aceste aşa -numite vise „decircumstanţă" exprimă desigur dorinţe, dar se referădoar la starea prezentă a persoanei care visează, nula copilăria sa.

In al doilea rînd, există vise „traumatice" carerepetă, într-o formă nedeghizată, un eveniment ne -aşteptat, zguduitor, cum ar fi un accident de maşină,un bombardament sau un atac neprovocat, precumun viol sau o tîlhărie. în cele din urmă Freud a admiscă asemenea vise nu pot fi privite drept realizări dedorinţe. El credea că aceste vise au loc atunci cîndtrauma a fost atît de neaşteptată încît psihicul indi -vidului n-a avut posibilitatea să se apere împotriva

52


şocului printr-o dezvoltare de angoasă. Iată ce scr iadespre acest subiect:

Asemenea vise urmăresc să domine stimulul retro -spectiv, dezvoltînd angoasa a cărei lipsă a fost cauzanevrozei traumatice (SE, XVIII.32).

Deşi în lucrarea din care face parte citatul de maisus Freud era preocupat de „ compulsia la repetiţie",el nu menţionează faptul că indivizii expuşi la traumese comportă conştient în acelaşi fel în care se comportăîn visele lor: adică se străduiesc să accepte sau sădomine şocul spunînd cui vrea să -i asculte povesteatraumei lor. „Poveştile despre bombardamente" ce auurmat raidurilor aeriene din cel de -al doilea războimondial au devenit adesea obositoare.

în al treilea rînd, visele de angoasă, atingînd une -ori coşmarul, par să contrazică teoria freudiană arealizării de dorinţă. Freud a explicat aceste vise îndouă moduri. Mai întîi, s -ar putea ca angoasa să ţinădoar de conţinutul manifest. Analiza urmează sădemonstreze cu siguranţă că în conţinutul latent estecuprinsă o realizare de dorinţă. Sau s -ar putea carefularea şi elaborarea visului să fi eşuat parţial, per -miţînd astfel manifestarea unei părţi din angoasa aso -ciată impulsurilor interzise. în acest caz, persoanacare visează se trezeşte de obicei, căci asemenea viseeşuează totodată şi în îndeplinirea funcţiei lor degardieni ai somnului. Trebuie adăugat că în vremeacînd îşi formula teoria viselor Freud credea că angoa -sa este o simplă manifestare a energiei sexuale nedes -cărcate. Mai tîrziu, în cartea sa Inhibiţie, simptom şi

53

FREUD

angoasă, el a ajuns să privească angoasa ca un sem -nal indicînd un posibil pericol ce ar ameninţa eul,făcîndu-1 să se simtă neajutorat. De pildă, un copilse poate simţi incapabil să descarce, sau altfel spussă înfrunte, impulsurile sexuale sau agresive ce por -nesc din lăuntrul său. Sau se poate simţi ameninţatdin afară de pierderea unui părinte care i -a oferit dra-goste şi protecţie. Freud nu şi -a modificat însă teoriadespre vise pentru a include aceste noi interpretăriale angoasei.

în al patrulea rînd, atît bărbaţii cît şi femeile aunu rareori vise sexuale ce culminează în orgasm. înasemenea vise imaginile pot fi simbolice sau nede -ghizate. Freudienii au încercat să explice acest faptsusţinînd că dorinţele sexuale care apar deschis sîntcele acceptabile pentru cel care visează, în vreme ceacelea care apar sub formă simbolică sînt inaccepta -bile ; ceea ce nu explică visele în care impulsurilesexuale sînt deopotrivă exprimate deschis şi neliniş -titoare pentru cel care visează. Ideea că visele ascundinvariabil dorinţe refulate nu se poate susţine.

Deşi a susţinut statornic că dorinţele infantile refu -late sînt principalii răspunzători pentru apariţia vi -selor, cele mai multe din exemplele clinice furnizatede Freud privesc afectele vieţii adulte: rivalitate a, do-rinţe sexuale nepotrivite sau, ca în cazul propriuluisău vis despre Irma, dorinţa de a fi absolvit de unblam. Astăzi, foarte puţini psihanalişti susţin teorialui Freud în forma sa originară. Chiar dacă anumitevise au neîndoielnic legătură cu dori nţe nerealizatesau ruşinoase, lucrul acesta nu este adevărat pentru

54


toate visele. Mai mult, dacă toate visele ar fi expre -sii ale impulsurilor infantile refulate care găsesc ocale indirectă de a trece de cenzură, ar fi de aşteptatca partea de vis din cadrul somnului să crească o datăcu vîrsta. în realitate, studiile electroencefalograficearată că timpul alocat visului este mai mare la copiidecît la adulţi — informaţie ce nu-i era accesibilă luiFreud. Visele nu sînt formulate în limbajul de zi cuzi; de aici nu urmează însă că ele ascund în mod ne -cesar ceva inacceptabil. Poezia este un gen de rostireomenească în care simbolul şi metafora joacă un rolpredominant. Ea poate fi adesea greu de înţeles, darnu o socotim din acest motiv voit obscură.

Un simbol poate fi definit drept „ceva ce stăpentru altceva, sau are o funcţie reprezentativă". Unexemplu banal este drapelul naţional. „Simbolurilefreudiene" sînt socotite de toată lumea drept obiectecare apar în vise sau fantasme ce reprezintă organelegenitale. Astfel, lucrurile goale pe dinăuntru, cumar fi peşterile sau sacoşele, pot simboliza organelegenitale feminine; în vreme ce spadele, umbrelelesau creioanele pot fi luate drept indicii ale penisu -lui. După cum a subliniat Rycroft în eseul său „Estesimbolismul freudian un mit?", Freud nu a acordatla început o prea mare semnificaţie simbolismuluisexual, ajungînd la el doar datorită activităţii luiWilhelm Stekel. După ce a recunoscut importanţasimbolizării, Freud a tratat -o într-o manieră tipic re-ducţionistă. Respectiv, a susţinut că:

Marea majoritate a simbolurilor din vise sînt simbolurisexuale (SE, XV. 153).

55

FREUD

continuînd cu o listă conţinînd un mare număr deobiecte de tipul celor menţionate mai sus. Cu altecuvinte, pentru Freud simbolurile servesc în principalca să ascundă sau să facă mai acceptabile aspecteleanatomice ale sexualităţii. Aşa cum vom vedea încapitolul 8, dedicat concepţiilor sale despre artă şiliteratură, Freud a avut o atitudine negativă şi faţăde fantezie, pe care a socotit -o esenţialmente o fugăde realitate.

Dacă, spre deosebire de Freud, privim apariţia uneilumi lăuntrice a imaginaţ iei şi dezvoltarea capacităţiide simbolizare drept funcţii adaptative care mergmînă în mînă, avînd o dezvoltare puternică mai cuseamă la om, devine cu putinţă înţelegerea faptuluică simbolurile pot avea funcţia pozitivă de a aruncao punte peste abisul care desparte lumea lăuntricăde lumea exterioară şi de a conferi obiectelor dinlumea exterioară o semnificaţie afectivă. „Obiecteletranziţionale" descrise de Winnicott în articolul săudin 1951 aflat în volumul Through Paediatrics to Psy-choanalysis (1975) reprezintă exemple tipice. Copiiimici dezvoltă un ataşament puternic faţă de obiecteneînsufleţite de care nu vor cu nici un chip să se des -partă, cum ar fi ursuleţii de pluş şi păturicile. Ase -menea obiecte sînt la origine simboluri pentru mamă.întrucît însă aceste obiecte simbolice există cu ade -vărat, ele nu pot fi scoase din discuţie pe motiv căar fi doar imaginare. Şi nici procesul de simbolizarece le conferă semnificaţie nu poate fi privit ca o fugăde realitate, căci obiectul tranziţional aduce o realăalinare. Aşa cum vom vedea în capitolele următoare,

56

ASOCIEREA LIBERĂ. VISELE SI TRANSFERUL

diviziunea rigidă operată de Freud între activităţilementale raţionale şi cele iraţionale, sau ,,procese se -cundare" şi „procese primare", creează nenumăratedificultăţi.

Teoria freudiană a viselor pare să se bazeze pesupoziţia că, întrucît refularea este mecanismul deîndepărtare a lucrurilor inacceptabile pentru incon -ştient, tot ce este inconştient poartă un semn nega -tiv, într-un articol despre inconştient scris în 1915,Freud afirmă că „refulatul nu acoperă tot ce este in -conştient" (SE, XIV. 166); despre aceasta se vorbeş teînsă puţin în forma originară a teoriei sale desprevise. Există multe motive de a crede că ceea ce esteinconştient nu este în mod exclusiv, şi nici măcar pre -dominant, o consecinţă a refulării, inclusiv faptul căanumite vise sînt în mod limpede creative sau oferărăspunsuri la probleme. Teoreticienii moderni sînt în -clinaţi să considere visul în termenii procesăr ii infor-maţiei ; ceva legat probabil de compararea experienţelordin timpul zilei cu experienţe similare înmagazinateîn memoria pe termen lung. în ciuda deficienţelorteoriei freudiene a viselor, e important să recunoaştemcă Freud a fost acela care a impus din nou visul dreptfenomen ce merită să fie studiat.

Transferul

A doua consecinţă notabilă a adoptării de cătreFreud a asociaţiilor libere a fost descoperirea trans -ferului. La început transferul a fost definit drept

57

FREUD

procesul prin care un pacient îi atribuie analistuluisău atitudini şi idei aparţinînd unor personaje din viaţasa trecută, în special părinţilor săi. Termenul a fostextins acum ajungînd să includă întreaga atitudineafectivă a pacientului faţă de analis t. Dacă este încura-jată să spună tot ce -i trece prin minte, fără cenzură,pacienta va vorbi nu doar despre simptomele salenevrotice şi despre amintirile sale din prima copilărie,ci şi despre speranţele şi temerile ei, despre succe -sele şi eşecurile sale, ca şi despre relaţiile ei prezente,inclusiv relaţia, sau lipsa de relaţie, cu psihanalistul.Ca om de ştiinţă şi ca medic, Freud nădăjduia laînceput că a descoperit atît cauza simptomelor nevro -tice cît şi un tratament ce avea să le înlăture. Fă -cîndu-1 pe pacient capabil să zădărnicească refulareaşi să-şi amintească vicisitudinile dezvoltării sale in -fantile, blocajele ce nu permit descărcarea adecvatăa impulsurilor instinctuale vor fi depăşite, iar simp -tomele rezultate din compromisul între refular e şidescărcare vor dispărea. Potrivit acestei concepţii,tratamentul nevrozei era comparabil cu tratamentulbolii fizice. Aşa cum bacilii Koch pot fi priviţi dreptcauză a tuberculozei pulmonare şi pot fi înlăturaţiprintr-un tratament strict, nevrozele s înt cauzate deimpulsuri infantile refulate şi sînt lichidate prin amin -tirea şi abreacţionarea acelor impulsuri, depăşindastfel blocajele care obstrucţionau progresul pacien -tului către maturitatea sexuală. Psihanaliza putea fi,aşadar, privită ca o tehnică ce se poate învăţa, aidomatehnicii oricărui alt tratament medical; iar psihanalis -tul putea adopta rolul tradiţional al unui practician

58

ASOCIEREA LIBERĂ, VISELE ŞI TRANSFERUL

calificat al medicinei: amabil, binevoitor, dar în chipesenţial detaşat.

Acesta este fără îndoială modelul pe care Freuda încercat să-1 urmeze la început — un model în carerelaţia dintre medic şi pacient era profesională şiobiectivă mai degrabă decît personală, deşi elementepersonale precum gratitudinea puteau fi puse înevidenţă într-o oarecare măsură. Freud însuşi şi -acomparat rolul cu cel al unei călăuze în munţi. Dupăcum am văzut în capitolul 1, Freud era un individdeosebit de detaşat, cel puţin unul dintre subiecţiisăi privindu-1 drept „ciudat de impersonal". O datăce a abandonat hipnoza sau apăsarea cu degetele pefrunte în favoarea asocierilor libere, pretenţia ca pa -cientul să stea lungit pe canapea nu mai era strictnecesară. Dar Freud a păstrat canapeaua şi propriasa poziţie în afara razei vizuale a pacientului, în partepentru a-i facilita fluxul asociaţiilor, în parte însă,după cum a recunoscut chiar el, fiindcă nu -i plăceasă fie privit atîtea ore pe zi. Stăruinţa pe care o de -punea pentru a-şi păstra anonimatul şi refuzul de arăspunde la întrebări privitoare la el însuşi pot aveade asemenea motive personale. Am arătat în capito -lul 1 că Freud era extrem de reticent cînd venea vorbadespre sine. Totuşi, reticenţa aceasta s -a dovedit pînăla urmă un mijloc puternic de trezire a fantas melorla pacienţi, fantasme ce n-ar fi apărut niciodată dacăFreud ar fi fost mai apropiat. Acesta este şi astăzi unaspect important al tehnicilor psihoterapeutice. Fa -vorizarea fenomenelor de transfer şi totodată eviden -ţierea lor se datorează detaşării lui Freud şi refuzuluisău de a se implica personal în relaţiile cu pacienţii.

59

FREUD

Cînd a descoperit că a devenit important din punctde vedere afectiv pentru pacienţii săi, răspunsul ini -ţial al lui Freud a fost negativ, deşi şi-a dat seamarepede că transferul este o parte vitală şi inevitabilăa procesului psihanalitic. La început, Freud a consi -derat transferul ca un ataşament erotic faţă de psih -analist, şi poate fi aşa într-adevăr. Oricît de deplorabilăera situaţia, ea reprezenta, potrivit convingerii luiFreud, o cale eficientă de depăşire a rezistenţelor pa -cientei. Mai tîrziu, Freud a ajuns să privească trans -ferul drept o nevroză artificial indusă în care pacientarepeta toate atitudinile pe care le avea faţă de părin ţiiei. Prin interpretare, Freud se străduia să converteas -că această repetiţie în amintire, reducînd astfel inten -sitatea afectelor prezente ale pacientului prin afirmaţiacă în realitate ele aparţin trecutului.

La 5 iunie 1910 Freud îşi mai manifesta înc ă dez-gustul pentru transfer, în ciuda faptului că -i recunoş-tea importanţa. într-o scrisoare către Pfister el scria:

Cît despre transfer, el e una peste alta un blestem. Im-pulsurile violente şi refractare din cadrul bolii, dincauza cărora am renunţat at ît la sugestia indirectă cîtşi la cea hipnotică, nu pot fi pe deplin lichidate niciprin psihanaliză; pot fi doar înfrînate, iar ceea ce ră -mîne se exprimă în transfer. Ceea ce reprezintă adeseao cantitate apreciabilă.

Putem înţelege sentimentele lui Fre ud. Sperasecă pacientele sale îl vor accepta pur şi simplu ca unmedic calificat, capabil să explice originile simpto -melor nevrotice şi să le lichideze prin intermediul

60


tehnicilor sale. în loc de asta, ele au făcut din el unamant ideal, figură a tatălui sau salvator. Ceea cedoreau de la el era nu ştiinţa sa, ci dragostea.

Interpretarea impulsurilor afective ale pacientelorfaţă de el ca fiind simple repetiţii ale trecutului şirespingerea posibilităţii ca simţămintele trăite să fieautentice şi ancorate în imediat se datorează fără doarşi poate faptului că Freud era prin natura sa uncercetător impersonal.

Pacientul, adică, îndreaptă către medic un anumit sen -timent de afecţiune (amestecat, destul de adesea, cuostilitate) care nu se bazează pe nici o relaţie între eişi care — aşa cum se vede din fiecare detaliu al apa -riţiei acestui sentiment — poate fi doar raportat la vechifantasme de dorinţă ale pacientului devenite inc on-ştiente (SE, XI.51).

De fapt, e absolut firesc ca pacienţii să -1 valori-zeze pozitiv pe psihanalist, oricît ar fi portretul aces -tuia de distorsionat de către experienţa lor trecută.Mulţi din pacienţii care apelează la psihanaliză n -auavut parte niciodată de cineva care să se ocupe deei atîta vreme, aşa cum se întîmplă în psihanaliză,în nici o situaţie nu poţi conta în viaţa zilnică pe unascultător devotat timp de atîtea ore. Ceea ce trăiescmulţi pacienţi este o trezire a unor emoţii pe carenu le-au mai avut, mai degrabă decît o repetiţie afantasmelor din trecut. Cei mai mulţi psihanalişticontemporani cred că nu este atît o problemă desexualitate inhibată sau subdezvoltată, cît un eşecmai larg de a stabili relaţii umane satisfăcătoare

61

FREUD

bazate pe egalitate. Interpretarea transferului depin -de, prin urmare, de detectarea şi comentarea de cătrepsihanalist a modului în care pacientul stabileşterelaţii cu el în prezent: dacă e temător, docil, agre -siv, competitiv şi aşa mai departe. Asemenea atitu -dini îşi au istoria lor ce trebuie explorată; accentulînsă cade pe înţelegerea modului în care atitudineapacientului faţă de ceilalţi este distorsionată, prinperceperea modului în care este distorsionată atitu -dinea sa faţă de analist. Pentru ca acest demers săfie eficient trebuie ca psihanalistul să nu fie preocu -pat doar de evenimente din prima copilărie, ci să re -cunoască existenţa unei relaţii reale aici şi acum.Curînd avea să-i apară evident lui Freud căpsihanalistul nu era, şi nu putea să fie, acel tip deobservator detaşat pe care pacientul îl afectează totatît cît l-ar afecta o soluţie chimică. în 1910 el scria:

Alte inovaţii ale tehnicii se leagă de medicul însuşi.Am devenit conştienţi de „contratransferul" ce ^parela el ca urmare a influenţei pacientului asupra , -enti-mentelor sale inconştiente şi sîntem aproape tentaţisă insistăm ca el să recunoască contratransferul în sineînsuşi şi să-1 depăşească (SE, XI. 144-145).

La început, Freud a sperat că acest lucru se poateîndeplini printr-o autoanaliză comparabilă cu cea rea -lizată de el însuşi. Mai tîrziu a recunoscut că auto -analiza trebuie înlocuită cu o analiză didacticăcondusă de o altă persoană. De fapt, între primii psih -analişti, Jung a fost cel dintîi care a susţinut că analis -tul trebuie să fie şi el analizat. Psihanalistul trebuie

62

ASOCIEREA LIBERĂ, VISELE ŞI TRANSFERUL

să-şi supravegheze propriile răspunsuri emoţionaleprin introspecţie, căci răspunsul său subiectiv la dis -cursul pacientului face parte inevitabil din înţelegereapersoanei acestuia din urmă.

Sîntem departe de dispoziţia mentală cerută unuiom de ştiinţă, care nu trebuie sub nici o formă săpermită emoţiilor să-i afecteze experimentul pe care -1desfăşoară. Deş i psihanalistul trebuie, într -o oare-care măsură, să-şi privească pacientul în chip obiec -tiv, el nu va fi capabil să-1 înţeleagă ca persoană decîtdacă se foloseşte de propriile sale reacţii subiective.Detaşarea totală la care a năzuit Freud, dar pe care— după cum ne arată relatările contemporanilor pri -vind comportamentul său de analist — nu a realizat-oniciodată, l-ar fi privat de surse de informaţie nece -sare oricui vrea să înţeleagă o persoană, şi nu doarlumea exterioară. în ciuda recunoaşterii exi stenţeitransferului şi contratransferului, Freud a continuatsă susţină că e un om de ştiinţă pînă în ultima clipăa vieţii sale. Eforturile depuse de el în psihanalizăpot fi pe drept cuvînt comparate cu cele ale unui isto -ric. Istoricii încearcă şi ei s ă reconstituie trecutul, darnimeni nu-şi închipuie că o viziune totalmente obiec -tivă a trecutului poate fi realizată vreodată sau căistoria ce-ar încerca acest lucru ar fi posibil de citit,înţelegerea de către istoric a trecutului şi a motivelorcare-i animă pe oamenii ce fac istoria e neapăratinfluenţată de propria sa experienţă şi de capacitateasa de a înţelege fiinţele umane. Acesta e motivulpentru care nici istoria, nici psihanaliza nu pot faceparte dintre ştiinţele exacte.

63

5 Eul,supraeul şi şinele

Deşi în genere Freud s -a opus modificării ideilorsale atunci cînd aceste modificări erau sugerate dealţii, el însuşi le-a revizuit mereu şi şi-a păstrat ne-alterată capacitatea de înnoire creatoare pînă la sfîr-şitul lungii sale vieţi. în perioada cuprinsă întreultimii ani ai primului război mondial şi primii aniai deceniului al treilea, Freud a adus importante adău -giri şi revizuiri teoriei psihanalitice. Cele mai impor -tante dintre acestea privesc nar cisismul, structuraaparatului mental şi semnificaţia pulsiunilor agre -sive adăugate celor sexuale.

Narcisismul

La început, termenul de narcisism a fost utilizatpentru a descrie o perversiune sexuală în care subiec -tul este îndrăgostit de sine însuş i mai degrabă decîtde o altă persoană. Mai tîrziu el a fost extins, inclu -zînd orice formă a iubirii de sine. Admiraţia faţă depropria persoană fiind necesară sănătăţii psihice, seconsideră normală existenţa unui anumit grad de nar -cisism. Freud credea că fiecare om îşi canalizează

64

EUL. SUPRAEUL ŞI ŞINELE

libidoul atît către eul său (libido al eului), cît şi cătreceilalţi (libido obiectai). Cînd cineva este îndrăgostit,cea mai mare parte a libidoului e investită în per -soana iubită. Cînd cine va e bolnav, fie din punct devedere fizic, fie din punct de vedere mental, el devinemai absorbit de propria sa persoană şi mai puţincapabil de implicare afectivă în raport cu ceilalţi.Forme extreme de narcisism se manifestă în acel tipde schizofrenie în care tot ce se întîmplă pe lumeeste interpretat de către suferind ca un lucru directlegat de sine însuşi; în stările maniacale în care su -biectul se consideră omnipotent; şi în stările depre -sive în care subiectul poate fi preocupat în chipipohondru de propria sa stare fizică şi mentală şi denimic altceva. Freud a postulat existenţa unui stadiunarcisic de dezvoltare, sau narcisism primar, careprecedă orice investire a libidoului în obiecte alteledecît şinele propriu. El a descris acest stadiu drep tunul în care pulsiunile sexuale îşi găsesc o satisfacereautoerotică. Prin urmare, boala fizică sau mentalăpoate fi considerată ca instituind o regresie către unstadiu timpuriu al dezvoltării infantile.

Pînă la acea dată, Freud acceptase două seturi depulsiuni: pulsiunile de autoconservare referitoare laeu şi pulsiunile sexuale referitoare la obiecte. Acumel conchidea că autoconservarea şi dragostea de sineerau de fapt unul şi acelaşi lucru şi că ceea ce contaera gradul în care libidoul este îndrep tat către obiectecomparat cu gradul în care este îndreptat către pro -pria persoană.

65

F R E U D

Aşa cum a arătat Ernest Jones în al doilea volumal biografiei pe care i-a dedicat-o lui Freud, lucrareaacestuia „Despre narcisism. O introducere" (SE, XIV.73-102) a fost un argument pentru criticii care -1acuzau că reduce totul la sex. La început Freud pre -supusese că pulsiunile de autoconservare sînt dis -tincte de pulsiunile sexuale, putînd fi în conflict cue'le. Afirmînd că iubirea de ceilalţi este iubire de sineîndreptată în afară, Freud părea să susţină că pulsiu -nile sexuale sînt într -adevăr unicul izvor de energiepsihică. Poziţia aceasta avea să fie curînd modificată.

Freud era în mod fundamental un dualist careexplica îndeobşte fenomenele mentale în termeni deinteracţiune sau de conflict între contrarii. Aşa cumar fi recunoscut el însuşi cel dintîi, tendinţa cătredualism este tipică pentru personalităţile obsesionale,,,ambivalenţe" îndeosebi faţă de oamenii cu care seaflă în relaţii şi subminate adesea de dificultăţi înluarea deciziilor datorită faptului că nu pot reconci liaconsideraţiile contrarii. Iubirea şi ura sînt contra rii cepot fi evident întîlnite în orice relaţ ie interumanăintensă; iar cînd o asemenea relaţie se destramă, iu -birea trece adesea în ură. Freud a ajuns la concluziacă ura este strîns legată de lupta eului pentru auto -conservare. Mai departe el afirma:

Ura, ca relaţie cu obiectul, este mai veche dec ît iubirea.Ea provine din primordiala repudiere narcisică de cătreeu a lumii exterioare cu revărsarea ei de stimuli. Cao expresie a reacţiilor de neplăcere provocate de obiec -te, ura rămîne mereu într-o relaţie strînsă cu pulsiuni-le de autoconservare; astfel încît pulsiunile sexuale

66

EUL. SUPRAEUL SI ŞINELE

şi pulsiunile eului pot oricînd dezvolta o antiteză careo repetă pe ceadintre dragoste şi ură (SE, XIV. 139).

Referirea la „lumea exterioară cu revărsarea ei destimuli" poate părea obscură dacă nu avem în vederecă una dintre ideile fundamentale ale lui Freud eraaceea că organismul încearcă mereu să scape (ie sti -mulii perturbatori, fie că aceştia îl asaltează dinlumea exterioară, fie că -şi au originea în tensiunileinstinctuale lăuntrice . în capitolul 2 am făcut refe -rire la „nevoia organismului de a atinge liniştea prindescărcarea completă a tuturor tensiunilor". Freudcontinua să susţină că

sistemul nervos constituie un aparat a cărui funcţie estede a scăpa de stimulii care ajung la c i sau de a-i reducela cel mai scăzut nivel cu putinţă; sau care, dacă arfi posibil, s-ar menţine într-o stare de totală nestimu-lare (SE, XIV. 120).

Studiile freudiene de început privind isteria şi ne -vroza obsesională reclamau o diviziune bipartită apsihicului în conştient şi inconştient. Acest modelsimplu presupunea că inconştientul provenea în ceamai mare parte, dacă nu chiar în totalitate, din refu -lare, fiind, aşadar, alcătuit din pulsiuni, gînduri şisentimente inacceptabile pentru eul conştient. înprimii douăzeci de ani ai secolului al XX -lea, Freuda ajuns să-şi dea seama că acest model este inadec -vat. De exemplu, formaţiunea care instituie refulareatrebuie derivată din eu — partea conştientă a psihi -cului. Cu toate acestea, pacienţii aflaţi pe canapea

67

FREUD

se comportau ca şi cum formaţiunea în cauză ar fifost inconştientă, manifestînd rezistenţă. Respectiv,atunci cînd din asociaţiile libere se iveau subiecteprimejdioase sau dezagreabile, pacientul înceta săvorbească liber, pretindea că nu -i mai trece nici ungînd prin minte, spunea că a uitat care e subiectul dis -cuţiei — altfel spus, devenea evaziv. Freud spunea că

Forţa care instituie şi menţine refularea este percepu -tă ca rezistenţă în timpul activităţii de analiză (SE.XIX.14).

Ceea ce însemna că o parte a eului, asociat pînă acumdoar cu conştiinţa, putea fi inconştientă. Freud arecunoscut că termenul „inconştient" era folosit închip mai potrivit ca adjectiv descriptiv decît ca sub -stantiv topografic. Deşi tot ce era refulat era incon -ştient, nu tot ce era inconştient era refulat.

Structura aparatului psihic

Noul model freudian al psihicului, care era o con -secinţă a acestor reflecţii şi a altora similare, era alcă -tuit din trei părţi: eul, şinele şi s upraeul. Şinele estedefinit drept partea cea mai veche a psihicului dincare provin celelalte structuri.

El conţine tot ce e moştenit, prezent la naştere, inclusîn constituţie — mai presus de toate, aşadar, pulsiu-nile ce-şi au originea în organizarea somatică şi care-şi

68

EUL, SUPRAEUL ŞI ŞINELE

află aici o primă expresie psihică în forme necunos -cute nouă (SE, XXIII. 145).

Şinele este primitiv, neorganizat şi afectiv: „do -meniul ilogicului".

El este partea întunecată, inaccesibilă a personalităţiinoastre; puţinul pe care-1 ştim despre el l-am învăţatdin studiile noastre privind elaborarea visului şi consti -tuirea simptomelor nevrotice, iar aici lucrurile au îngenere un caracter negativ, neputînd fi descrise decîtprin contrast cu eul. Ne apropiem de sine prin analo-gie : îl numim haos, cazan plin de excitaţii clocotitoa -re... El este plin de energia ce-i parvine de la pulsiuni,dar e lipsit de organizare, nu produce voinţă de aso -ciere, ci doar efortul de a realiza satisfacerea nevoilorinstinctive subsumate respectării principiului plăcerii(SE, XXII. 73).

Freud a făcut o distincţie netă între două moduride funcţionare mentală pe care le -a numit proces pri-mar şi proces secundar. Şinele utilizează procesulprimar, respectiv mecanismele condensării, depla -sării, simbolizării şi realizării halucinatorii a dorin -ţelor la care ne-am referit în capitolul 4 cînd amvorbit despre vise. El ignoră totodată categoriiletimpului şi spaţiului, tratînd contrariile, precum întu -neric/lumină sau înalt/adînc, ca şi cum ar fi identice.Aşa cum reiese din descrierea lui Freud, şinele e gu -vernat de principiul cel mai elementar, mai primitival dinamicii mentale: evitarea „neplăcerii" generatede tensiunea pulsională, ce poate fi realizată doar pri nsatisfacerea nevoilor pulsionale însoţită de plăcere.

69

FREUD

Este caracteristic pentru concepţia predominantpesimistă a lui Freud cu privire la natura umană fap -tul că aşa-numitul „principiu al plăcerii", de caredepinde mare parte a gîndirii sale, priveşte maidegrabă evitarea durerii decît urmărirea plăcerii. încapitolul 2, am remarcat că afectele puternice au fosttratate de Freud ca tulburări de care omul trebuie săscape, nu ca plăceri pe care trebuie să le u rmărească.

Eul este acea parte a psihicului care reprezintăconştiinţa. El utilizează procesul secundar: respec -tiv raţiunea, simţul comun şi capacitatea de a aminarăspunsul imediat la stimuli externi sau la imboldu -rile instinctive interne. El îşi are or iginea în sine.Freud a descris eul ca o ..organizare specială" strînslegată de organele de percepţie, deoarece la începutel se dezvoltă ca urmare a stimulilor din lumea exte -rioară care asaltează simţurile.

Eul este mai întîi şi cu deosebire un eu corporal (SE,XIX.26).

Prin aceasta Freud vrea să spună că eul, provenindla origine din senzaţiile izvorîte de la suprafaţa corpu -lui, este o proiecţie a suprafeţei corpului. Simţul „eului"ţine de perceperea propriului corp drept o entitate se -parată. O dată născut, eul „acţionează ca un interme -diar între sine şi lumea exterioară". Datorită legăturiineuronale dintre percepţia senzorială şi activitatea mo -torie, eul controlează mişcarea voluntară. Cea dintîifuncţie a eului este autoconservarea.

în ceea ce priveşte evenimentele externe, el îndepli-neşte această funcţie devenind conştient de stimuli,

70


înmagazinînd experienţele privitoare la aceştia (înmemorie), evitînd stimulii excesiv de puternici (prinretragere), negociind cu stimulii moderaţi (prin adap -tare) şi în sfîrşit realizînd schimbări adecvate în lumeaexterioară în propriul său avantaj (prin activitate). Cîtpriveşte evenimentele interne, în raport cu şinele elîndeplineşte această funcţie dobîndind controlul asupraimperativelor pulsiunilor, hotărînd dacă trebuie să lise acorde satisfacţie, amînînd această satisfacere pentruperioade sau circumstanţe favorabile lumii exterioaresau suprimînd complet incitaţiile lor (SE, XXIII, 145-6).

Diviziunea freudiană tripartită a psihicului estedescrisă de el după cum urmează:

Lunga perioadă a copilăriei, în timpul căreia fiinţaumană aflată în proces de dezvoltare trăieşte în de -pendenţă de părinţii săi, lasă în urmă ca un precipi-tat constituirea în eul său a unei formaţiuni specialeîn care se prelungeşte această influenţă parentală. Eaa primit numele de supraeu. în măsura în care acestsupraeu se diferenţiază de eu sau i se opune, el consti -tuie o a treia putere de care eul trebuie să ţină seama{SE, XXIII. 146).

Originea concepţiei lui Freud privitoare la supraeupoate fi identificată în lucrarea despre narcisism lacare ne-am referit mai înainte. Freud considera că,pe măsura dezvoltării copilulu i, narcisismul săumegaloman primar dispare treptat: adică el ajungesă nu se mai privească drept omnipotentul „CopilRege", drept centru al universului. Pe măsură ce

71

FREUD

copilul dobîndeşte treptat idei culturale şi etice, im -pulsurile sale libidinale instinctuale sînt refulate.Datorită acestei spărturi în cadrul psihicului, copilulajunge să-şi dea seama că nu se mai poate idealiza;că există un eu ideal căruia propriul său eu nu i seconformează întotdeauna. Freud a postulat existenţaunei formaţiuni în cadrul psihicului dedicată auto-observaţiei: ea urmăreşte eul şi decide dacă acestareuşeşte sau nu să se conformeze eului ideal. Aceastăformaţiune reprezenta ceea ce Freud avea să numeas -că mai tîrziu supraeul. Aşa cum am vă zut din ultimulcitat, originea supraeului se află în prohibiţiile şi criti -cile parentale. Datorită lungii perioade de dependenţădin copilărie, normele parentale şi, prin urmare, nor -mele societăţii sînt introiectate; adică încorporate închip de parte a psihicului subiectului, cu consecinţacă vocea conştiinţei se face auzită ori de cîte ori eulse abate de la idealul eului.

Freud ar fi putut în egală măsură să utilizeze ter -minologia pavloviană. Supraeul poate fi privit ca unprodus al repetatelor condiţionări realizate de injonc-ţiunile şi criticile parentale: de exemplu, ordinul„Trebuie să te speli pe dinţi după ce mănînci" poateajunge atît de înrădăcinat, încît chiar şi adultul careşi-a părăsit de mult familia continuă să se simtăstingherit cînd nu-i dă ascultare.

Aşadar, eul se află într -un echilibru dificil întretrei formaţiuni: lumea exterioară, şinele şi supraeul,fiecare putînd îndemna la adoptarea unui curs diferit.Nu-i de mirare că acţiunile umane apar uneori şovăi -toare sau nehotărîte.

72


Agresiunea

Am citat mai devreme în acest capitol concluzialui Freud potrivit căreia „Ura, ca relaţie cu obiec -tul, este mai veche decît iubirea". Această afirmaţiea fost făcută într-o lucrare din 1915, „Pulsiuni şidestine ale pulsiunilor". în ea Freud a recunoscutpentru întîia oară existenţa unei „pulsiuni agresive"ca un constituent al eului distinct de pulsiunea se -xuală, înaintea acestui moment, el privise agresiuneaca pe un aspect sadic al pulsiunii sexuale, „un în -demn la dominare", o formă primitivă de luptă pen -tru obiectul sexual şi de dominare a sa.

în această formă şi în acest stadiu preliminar, iubirease deosebeşte greu de ură în privinţa atitudinii sale faţăde obiect. Ea nu devine opusul urii înainte de insti-tuirea organizării genitale (SE, XIV. 139).

Foarte încet, pe o cale indirectă, Freud a ajuns să ad -mită că există o „pulsiune agresivă" total indepen -dentă de tot ce are legătură cu sexul.

îmi amintesc de atitudinea defensivă pe care am ado p-tat-o atunci cînd ideea unei pulsiuni a distrugerii şi -afăcut pentru prima dată apariţia în literatura psihana -litică şi cît de mult mi-a trebuit ca să devin receptivla ea (SE, XXI. 120).

Utilizarea frecventă de către Freud a cuvîntului„pulsiune" are un aer cam demodat, deoarece psiho -logii şi cercetătorii comportamentului animal de azi

73

FREUD

au abandonat în mare măsură termenul. La început,pulsiunea a fost utilizată pentru a descrie aspecte alecomportamentului presupuse a fi înnăscute şi a sedezvolta independent de influenţele mediului. Astăzise crede că în general orice comportament este in -fluenţat deopotrivă de alcătuirea genetică şi de con -diţiile de mediu ce însoţesc dezvoltarea. Chiar şiformele de comportament relativ stereotipe, cum arfi cîntecul păsărilor, pot să nu se manifeste în lipsastimulilor adecvaţi de mediu apăruţi la momentuloportun. într-un sens, Freud şi-a devansat epoca,anume postulînd rolul extrem de important jucat demediu în influenţarea modelelor de comportamentsexual. Nu există însă nici un motiv evident, altuldecît propria sa preferinţă, pentru limitarea „pul -siunilor" la două. De exemplu, somnul şi mîncatulsînt ambele determinate în mare măsură de nevoi în -născute.

Prima recunoaştere deplină de către Freud a exis -tenţei unei pulsiuni agresive apare în „Dincolo deprincipiul plăcerii", o lucrare speculativă publicatăîn 1920 (SE, XVIII.7-64). Deşi continua să susţinăcă omul e guvernat îndeosebi de principiul plă cerii— modificat dar nu abolit prin acceptarea de cătreeu a principiului realităţii —, Freud a conchis că aicitrebuie să mai acţioneze un principiu. Aşa cum amvăzut în ultimul capitol, studiul pacienţilor caresufereau de „nevroză traumatică" — adică de nevroze apărute ca urmare a unor accidente sau şocuri— a arătat că visele acestora repetă adesea incidentul practic nemodificat. Evenimentul traumatic fiind

74

E UL . S U PR A E U L SI Ş I N E L E

prin definiţie neplăcut, repetarea sa părea să contra -vină principiului plăcerii. Freud a mai remarcat că lavîrste fragede copiii tind să repete experienţele ne -plăcute, cum ar fi plecarea unui părinte, făcînd dinaceste scurte înscenări un joc repetitiv care să le dea,în fantezie, un oarecare control asupr a evenimentu-lui. El a conchis că atît nevroticul expus unui şoc, cîtşi copilul expus unei suferinţe încearcă să -şi domineexperienţele neplăcute repetîndu -le în vis şi în joc.într-un subcapitol anterior, am citat concepţia luiFreud potrivit căreia ura este mai veche decît iubirea,fiind legată de respingerea primordială a obiectelorde către eu, ca origine a stimulilor perturbatori. De -vine comprehensibil astfel faptul că Freud a legatagresiunea de dominarea şocului şi suferinţei la carene-am ieferit mai sus, ca şi de tendinţa de repetarecompulsivă a experienţelor neplăcute.

Manifestările compulsiei la repetiţie... vădesc într -ofoarte mare măsură un caracter pulsional şi, atunci cîndacţionează prin opoziţie cu principiul plăcerii, dau sen-zaţia unei forţe „demonice" în acţiune (SE, XVIH.35).

Freud merge însă mai departe. Fidel concepţieisale potrivit căreia funcţia aparatului mental este dea scăpa de stimulii care îl ating, el conchide că aceas -tă compulsie la repetiţie demonică, inst inctuală, esteun atribut universal al instinctelor. El scrie:

S-ar părea deci că instinctul este o tendinţă inerentă vieţiiorganice de a reintegra un stadiu anterior al lucrurilorpe care entitatea vie a fost silită să-1 abandoneze sub

75

FREUD

presiunea forţelor externe generatoare de tulburări...(SE, XVIII.36).

Care este însă cea mai veche stare de lucruri pe careinstinctul se străduieşte s -o reintegreze? întrucît an-organicul precedă organicul î n istoria planetei noas -tre, strădania nu poate fi decît una către un stadiude dinainte ca viaţa însăşi să fi existat:

Dacă acceptăm ca pe un adevăr ce nu cunoaşte excep -ţie faptul că tot ce trăieşte moare din motive interne— devine din nou anorganic —, vom fi siliţi să spunemcă „scopul oricărei vieţi este moartea", iar privind îna-poi, că „lucrurile neînsufleţite au existat înaintea celorînsufleţite" (SE, XVIII.38).

Pulsiunea de moarte

Aceasta reprezintă afirmarea de către Freud a ceeace el numeşte acum „pulsiunea de moarte": ultimaexpresie a principiului Nirvana, a stăruinţei organis -mului de a ajunge în „Grădina Proserpinei" a luiSwinburne, în care nici un stimul, nici dinăuntru, nicidin afară, nu vine să tulbure pacea eternă.

Nici stele şi nici soare nu vedea-vom, Şinici lumina nu va pîlpîi: Nici clipocit deape n-auzi-vom, Nici zvon ori licăriri nuvor mai fi: Nici frunze veştede, nicimuguri, Nici zile cu ale lor cruguri; Doarsomnul cel de-a pururi în noaptea veşnicăîl vom dormi.

76


Aceste consideraţii de mare abstracţie i -au oferit luiFreud ceea ce a dorit: o schemă dualistă în care toatefenomenele vieţii mentale să -şi afle în cele din urmăoriginea în interacţiunea a două pulsiuni sau instinc -te, ori în conflictul lor.

După lungi ezitări şi şovăieli am hotărît să acceptămexistenţa a doar două pulsiuni de bază, Eros şi pulsiu-nea de distrugere... Ţelul primei pulsiuni fundamen-tale este de a institui unităţi din ce în ce mai mari şide a le păstra ca atare — pe scurt, de a lega laolaltă;ţelul celei de-a doua este, dimpotrivă, de a desfiinţalegăturile, desfiinţînd astfel lucrurile. în cazul pulsiu -nii de distrugere putem presupune că ţelul ei final estede a purta ceea ce e viu către un stadiu anorganic. Dinacest motiv o numimpulsiune de moarte (SE, XXIII. 148).

Freud considera că agresiunea provine din redirec -ţionarea pulsiunii de moarte către lumea exterioară.El scria:

Pulsiunea de distrugere, temperată şi îmblînzită, şi,cum ar veni, inhibată în ţelul său, trebuie să furnizezeeului, atunci cînd este îndreptată spre obiecte, satis -facerea nevoilor sale vitale şi controlul asupra naturii(SE, XXI. 121).

Mai departe Freud conchide că tendinţa spre agre -siune „constituie cel mai mare impediment al civili -zaţiei". El descrie civilizaţia ca pe

un proces în slujba Erosului, al cărui scop este săunească indivizi umani singulari, şi apoi familii, rase,popoare şi naţiuni, într-o singură mare unitate, unita-

77

F R E U D

tea neamului omenesc. Dar instinctul agresiv naturalal omului, ostilitatea fiecăruia împotriva tuturor şi atuturor împotriva fiecăruia, se opune acestui programde civilizare. Acest instinct agresiv este derivatul siprincipalul reprezentant al pulsiunii de moarte pe caream întîlnit-o însoţind Erosul şi care împarte cu el stăpî-nirea lumii. Cred că acum sensul de evoluţie al civi -lizaţiei nu ne mai apare obscur. El trebuie să prezintelupta dintre Eros şi Moarte, dintre instinctul vieţii şipulsiunea de distrugere, aşa cum se manifestă aceastăluptă la specia umană. Tot ce este viaţă constă în modfundamental din această luptă, evoluţia civilizaţieiputînd fi, aşadar, descrisă simplu ca luptă pentru viaţăa speciei umane. Şi această bătălie a giganţilor esteceea ce încearcă doicile noastre să aline cu cîntecclullor despre Paradis (SE. XXI. 122).

Cine ar fi bănuit că un doctor care se străduia săînţeleagă nevrozele claselor sus -puse din Viena avea sădeducă din cercetăr ile sale o concepţie atît degrandioasă asupra condiţiei umane ? Cercetarea tai -'nelor sexului şi agresiunii s -a metamorfozat într -oviziune cosmică ce opune forţele binelui şi ale răului.Freud a scris pasajul citat mai sus la circa şaptespre -zece ani după despărţirea sa de Jung. Dacă cei doideschizători de drumuri ar fi continuat să colaboreze,Freud ar fi recunoscut poate că descrierea făcută de elErosului şi Morţii — doi giganţi prinşi într -o veşnicăluptă — reprezintă ceea ce Jung ar fi numit o viziune„arhetipală". Dacă o asemenea viziune este sau nuadevărată, aceasta este o altă chestiune. Ea nu areînsă nimic de a face cu ştiinţa.

78

6Agresivitatea, depresia şi

paranoia

După ce a determinat existenţa unei ,,pulsiuni dedistrugere" independente, Freud şi -a pus problemamodului în care civilizaţia îşi impune controlul asu -pra ei. Concluzia sa a fost că principala modalitatede realizare a acestui control este „introiecţia", res -pectiv încorporarea în eul individului a unei însem-nate părţi a agresivităţii, întoarsă astfel de la orientareacătre lumea exterioară la orientarea către sine. El pos -tulează astfel o dublă redirecţionare a agresivităţii.Pulsiunea de moarte este la origine îndreptată împo -triva sinelui şi, întrucît toţi indivizii mor pînă la urmă,ea este triumfătoare în final. în timpul vieţii indivi -dului însă, pulsiunea de moarte este în mare măsurăîndreptată înspre exterior, în chip de agresiune: maiîntîi, împotriva stimulilor nedoriţi din lumea exte -rioară; în al doilea rînd, contribuind, ca „sadism",la dominarea obiectelor sexuale; şi în al treilea rînd,împotriva indivizilor sau împrejurărilor care frus -trează dorinţele eului. Cu toate acestea, civilizaţiaacţionează astfel îneît o parte din această distru cti-vitate să fie din nou îndreptată înspre interior — în-corporată în supraeu şi manifestată ca sentiment devinovăţie ce dă naştere autoimputării, urii de sine şiautopedepsirii.

79

FREUD

Aşadar, civilizaţia dobîndeşte stăpînirea asupra pri-mejdioasei dorinţe de agresivitate a individului prinslăbirea şi dezarmarea sa, ca şi prin instituirea uneiformaţiuni în interiorul său care să vegheze asupra lui,ca o garnizoană într-un oraş cucerit (SE, XXI. 123-4).

Freud susţine ideea severităţii iraţionale a supraeului.Potrivit lui, şi pe bună dreptate, un copil crescut cumultă îngăduinţă poate ţoţuşi dobîndi o conştiinţăfoarte strictă. Explicaţia sa este aici convingătoare.El credea că

fiecare element de agresivitate la a cărui satisfaceresubiectul renunţă este preluat de supraeu, sporindu -iacestuia din urmă agresivitatea (împotriva eului) (SE,XXI.129).

Cu alte cuvinte, cu cît cineva îşi inhibă mai tare agre -sivitatea îndreptată către ceilalţi, cu aţît poate creştetendinţa sa către autopedepsire. Freud descrisese an -terior o stare de lucruri similară într -o lucrare celebră,„Doliu şi melancolie".

Melancolia ar fi descrisă astăzi drept o maladiedepresivă severă. Freud îi descrie cu acurateţe carac -teristicile mentale disti nctive:

o profundă şi dureroasă deprimare, pierderea intere -sului pentru lumea exterioară, pierderea capacităţii dea iubi, inhibiţia tuturor activităţilor şi o scădere a senti -mentelor de autoestimaţie pînă la un nivel ce -şi aflăexpresie în autoimputaţii şi autoinsulte, culminînd cuaşteptarea amăgitoare a unei pedepse (SE, XIV.244).

80

AGRESIVITATEA. DEPRESIA ŞI PARANOIA

în cazul doliului, pierderea respectului faţă de sinenu este de obicei prezentă în aceeaşi măsură, deşimulţi dintre cei care au pierdut pe cineva apropiatse blamează pentru lipsa de iubire şi de grijă pentrucel dispărut. în alte privinţe, caracteristicile mentaleale doliului şi depresiei severe sînt extrem de apro -piate. Freud notează că doliul este adesea un procesfoarte îndelungat, atribuind această dificultate de re -tragere a libidoului de la obiectul iubit dispărut, di -ficultăţii mai generale pe care o are oricine de a -şiabandona o poziţie libidinală, oricare ar fi ea: depildă, dificultatea pe care o au nevroticii de a renunţala legăturile oedipiene pe care le au cu părinţii.

Freud subliniază că adesea melancolia este pro -vocată şi de pierderea unei persoane iubite, deşipierderea însăşi poate fi provocată de respingere sauabandon mai degrabă decît de moarte. De ce se îm-povărează însă persoana depresivă cu reproşuri adre -sate sieşi? Freud arată că acuzaţiile pe care persoanace suferă de depresie şi le adresează sieşi sînt în ge -nere reproşuri pe care le -ar fi putut în egală măsurăadresa obiectului iubit ce nu -i mai este disponibil.„Sînt un om nevrednic care nu merită să trăiască"reprezintă o deplasare a propoziţiei „Eşti un om ne-vrednic care nu merită să trăiască, fiindcă m -ai pă-răsit". Este un exemplu al uneia dintre modalităţ ileîn care agresivitatea orientată la început către exte -rior îşi schimbă direcţia către interior, se încorpo -rează în supraeu, manifestîndu -se ca auţoimpuţareşi ură de sine.

81

FREUD

Diferenţa dintre doliu şi melancolie constă î n pri-mul rînd, potrivit lui Freud, în faptul că în doliu pier -derea este pe deplin conştientă, în vreme ce înmelancolie este doar parţial conştientă. Ce legăturăexistă între această diferenţă şi cea pe care am po -menit-o anterior, respectiv pierderea ma i mare a res-pectului faţă de sine în cazul melancoliei? Freudadmite că, într-un anumit sens, melancolicul spuneadevărul cînd vorbeşte de pierderea respectului desine.

Analogia cu doliul ne-a condus la concluzia că el sufe-rise o pierdere în raport cu un obiect; ceea ce ne spuneindică o pierdere în raport cu eul său (SE, XIV.247).

Sugestia lui Freud este lămuritoare. Oamenii carereacţionează la pierderea unui obiect prin pierderearespectului de sine sînt oamenii a căror alegere aobiectului se bazează pe identificarea cu obiectul,adică pe alegerea narcisică a unui obiect care într -unfel le seamănă. Pierderea unui obiect este, aşadar,echivalentă cu pierderea unei părţi a eului. In impor -tanta lucrare „Despre narcisism", la care am făcutreferire în ultimul capitol, Freud a făcut o listă a mo -durilor variate în care sînt alese obiectele.

O persoană poate iubi:1) Potrivit tipului narcisic:

a) ceea ce este el însuşi (i.e. pe el însuşi),b) ceea ce a fost el însuşi,c) ceea ce lui însuşi i-ar plăcea să fie,d) pe cineva care a fost cîndva parte din sine

însuşi.

82

AGRESIVITATEA, DEPRESIA ŞI PARANOIA

2) Potrivit tipului anaclitic (ataşament):a) pe femeia care-1 hrăneşte,b) pe bărbatul care-1 protejează,

şi succesiunea de substitute care iau loculacestora (SE, XIV.90).

(„Anaclitic" înseamnă literal „sprijinit pe". Freudse gîndeşte la situaţia originară dintre mamă şi copil:două obiecte, fiecare dintre ele primind o parte a in -vestiţiei libidinale a copilului.) Freud sugerează cămelancolicii fie regresează către un stadiu primitival dezvoltării afective, în care alegerile de obiect sîntmai degrabă narcisice decît anaclitice, fie nu s -audesprins niciodată din el. Aşa se face că atunci cîndpierd un obiect, ei pierd o parte mai mare din ei decîtcei a căror iubire este determinată în mai mare mă -sură de ataşamentul faţă de un obiect diferit de eiînşişi.

Freud credea că asemenea pacienţi s -au oprit în sta-diul „oral" al dezvoltării afective (vezi capitolul 3).Motivele acestei opriri nu sînt clar specificate; sepresupune însă că fixarea în stadiul oral ar putea firezultatul fie al deprivării, fie al suprasatisfaceriinevoilor orale ale copilului. Explicaţia unilaterală alui Freud potrivit căreia personalitate a depresivă esterezultatul opririi la stadiul „oral" de dezvoltare afec -tivă poate fi privită drept insuficientă din perspec -tiva cercetării moderne, ceea ce nu scade însă dinacurateţea şi pătrunderea descrierii sale clinice. Amnotat în capitolul 3 că pasivitatea, dependenţa şi în -doiala cu privire la propria competenţă sînt trăsăturide caracter ce merg adesea împreună.

83

F R F. U D

Astăzi sîntem în măsură să oferim o descriere di -ferită a persoanelor înclinate spre melancolie. Per-soana predispusă să răspundă la pierderea unui obiectiubit printr-o depresie severă mai degrabă decîtprintr-o perioadă de doliu poate fi privită drept opersoană lipsită de sentimentul constant al proprieivalori, lipsită, prin urmare, de resursele lăuntrice pecare să se bizuie în cazul că este afectată de o pierderesau de o deprivare. O asemenea persoană depindeîn întregime de resurse externe pentru a -şi păstra res-pectul de sine; de ceilalţi oameni care să o iubeascăsau să o admire, ori de real izări care să-i susţină eul.Credem că un copil care a primit acel gen de preţuireşi de adorare iraţionale oferite de părinţi iubitoridobîndeşte probabil treptat un sentiment întipărit alpropriei valori, nejustificat poate în termeni obiec -tivi, dar care devine o sursă de forţă interioară atuncicînd lucrurile merg rău. Pesemne că acest procescontinuă de-a lungul anilor copilăriei, nefiind legatîn mod deosebit de primul an de viaţă, aşa cum cre -deau Freud şi asociatul său Karl Abraham.

Există o mare varietate de motive pentru careacest proces poate să nu aibă loc, făcînd astfel casubiectul să fie foarte vulnerabil la depresie. Părinţiipot să nu fi dorit copilul sau să nu -1 iubească. Poatecă au instituit standarde atît de ridicate încît cop ilula simţit întotdeauna că e socotit neghiob. Sau poatecă un factor genetic (şi există dovezi peremptoriipentru influenţa factorului genetic în cazurile de de -presie recurentă) 1-a făcut pe copil incapabil să in -troiecteze iubirea, dezvoltînd astfel un sentiment

84


lăuntric al respectului de sine, indiferent de cîtă iubirea avut parte.

Concepţia freudiană despre alegerea narcisică aobiectului, adică alegerea de obiect prin identificare,este cu deosebire interesantă în acest context. Căci„personalităţile depresive", cum voi numi persoanelevulnerabile la depresia severă, sînt avide de apro -bare şi dornice să evite critica sau mustrarea ce le -arputea cufunda în depresie. Dorinţa de a plă cea le facehipersensibile la simţămintele celorlalţi — o formăde adaptare la celălalt ce are loc prin intermediulidentificării. Faptul de a se adapta celorlalţi într -oasemenea măsură presupune în mod necesar supri -marea sau reprimarea opiniilor sau sen timentelorpersoanei depresive înseşi; cu deosebire a laturii afir -mative sau agresive a personalităţii sale.

Freud are cîte ceva de spus şi despre manie: stareapsihică opusă melancoliei, dar alternativă bine cu -noscută în cazurile de psihoză maniaco -depresivă sautulburare afectivă bipolară, cum este adesea numităastăzi. El considera că stări precum „bucuria, exultareaşi triumful" reprezintă modele pentru manie, fiindcaracterizate de o subită disponibilitate a energiei psi -hice utilizate anterior pentr u altceva. O analogie arputea fi brusca eliberare a frînelor unui automobilsau, pentru a folosi chiar exemplul lui Freud, mo -mentul „cînd o luptă îndelungată şi încordată esteîn cele din urmă încununată de succes". In vremece în stările depresive subiectul îşi face reproşuri pen-tru neajunsurile sale, în stările maniacale individulnu apare doar mulţumit de sine, ci îşi poate atribui

85

FREUD

puteri aproape magice — „omnipotenţa" consideratăde Freud drept caracteristică pentru presupusa starede narcisism primar a copilului. El socotea că, înstările maniacale, falia dintre idealul eului şi eu esteabolită. Prin urmare, supraeul nu mai este preocu -pat de evidenţierea modalităţilor în care eul rateazăidealul eului, deoarece între cele două entităţi nu maiexistă nici o diviziune.

Pe baza analizei pe care am făcut-o eului, este neîn-doielnic că în cazurile de manie eul şi idealul euluiau fuzionat, astfel încît persoana, aflată într -o dispo-ziţie triumfală şi mulţumită de sine, netulburată de nicio autocritică, se poate bucura de abolirea inhibiţiilorsale, a sentimentelor de consideraţie pentru ceilalţi şia autoimputănlor (SE, XVIII. 132).

Ne-am referit mai sus la acurateţea descrierii freu -diene a depresiei severe, o varietate a bolilor mmtalece poate necesita internare în spital, dar care e întîl -nită adesea şi în practica ambulatorie. Referirile luiFreud la stările maniacale sînt deopotrivă mai suc -cinte şi mai puţin satisfăcătoare, prob abil datorităslabei sale experienţe efective în acest domeniu. Pa -cienţii cu stări maniacale sînt rari în cabinetele psihi -atrice, deoarece solicită rareori asistenţă medicală.Ei sînt internaţi în spitale şi clinici psihiatrice fie caurmare a aranjamentelor rudelor, fie ca urmare acomportamentului lor antisocial ce trebuie înfrînat.Pacienţii cu stări maniacale manifestă rareori în starepură „bucuria, exultarea şi triumful" descrise deFreud. în plus, sînt de obicei iritabili, agresivi şi

86

AGRESrVITATEA, DEPRESIA ŞI PARANOIA

confuzi. Deşi stările hipomaniacale uşoare sînt plă -cute şi pot fi însoţite de un flux rapid al ideilor ceconduce la o intensă creativitate, cei mai mulţi dintrepacienţii cu stări maniacale sînt surescitaţi mai de -grabă decît fericiţi, iar după însănătoşire îşi descriustarea drept una generînd intense tulburări mai de -grabă decît una de voioşie.

Se uită adesea că Freud a avut o experienţă foarteredusă privind pacienţii cu boli mintale grave. în1885, aşteptînd să afle dacă obţinuse bursa de studiila Paris cu Charcot, el a lucrat timp de trei săptă -mîni ca locţiitor într -o clinică psihiatrică privată laOberdobling, la periferia Vienei. Pe pacienţii inter -naţi îi descria logodnicei sale drept „un amestec dedebili mintali şi de excentrici". In afara perioadei cîta lucrat cu Charcot la Salpetriere, dedicată în specialisteriei, aceste trei săptămînide la Oberdobling repre -zintă întreaga experienţă clinică a lui Freud privi -toare la pacienţii psihotici internaţi. După cum vo mvedea, faimosul său studiu despre paranoidul jude -cător Schreber s -a bazat pe scrierile pacientului şimai puţin pe o întîlnire directă cu el. în introduce -rea la acest studiu, Freud afirmă că, asemenea altorpsihiatri, a întîlnit „nenumărate cazuri de p aranoiaşi de demenţă precoce" (schizofrenie); dar, conside -rînd că asemenea cazuri sînt improprii pentru psih -analiză, nu pretinde că le -ar fi studiat în profunzime.Jung a lucrat ca psihiatru la spitalul de boli mintalede la Burgholzli între 1900 şi 190 9 înainte de a-şiabandona postul pentru a deschide un cabinet par -ticular. Dacă ar fi avut o experienţă la fel de îndelun -

87

FREUD

gata a contactului direct cu pacienţii suferind de schi -zofrenie cronică, psihoză maniaco -depresivă şi alteforme de boală mintală gravă, Freud ar fi construitpoate o psihopatologie bazată pe psihoză mai de -grabă decît pe nevroză. O asemenea psihopatologiear fi fost probabil mai preocupată de dezvoltarea laindivid a simţului realităţii decît de vici situdinilesexualităţii sale infantile. Explicaţiile cauzale datestărilor psihotice de către Freud au o bază prea în -gustă pentru a putea satisface cea mai mare parte apsihiatrilor, dar, ca întotdeauna, ele conţin observaţiiclinice originale de mare int eres. Studiul privitor lamemoriile judecătorului Daniel Paul Schreber la carene-am referit mai sus este un exemplu grăitor deopo -trivă al acuităţii şi al limitelor gîndirii lui Freud.

Bolile mintale paranoide, care cuprind mai multevarietăţi, sînt caracterizate în principal de dezvoltareade către pacient a delirului de persecuţie. Ceea ceînseamnă că pacientul se crede urmărit, atacat, otrăvitsau sabotat de către cineva sau de către un grup deoameni cu intenţii malefice. Foarte adesea, acesteconvingeri sînt însoţite de puternica încredinţare apacientului de propria sa importanţă, fapt ce poateexplica în parte atenţia nedorită de care se bucură.El poate avea o descendenţă regală sau poate posedaun secret vital pe care duşmanii săi sînt nerăbdătorisă i-1 smulgă.

Schreber era un caz neobişnuit în mai multe pri -vinţe. Cele mai multe psihoze paranoide sînt mai de -grabă cronice decît episodice; Schreber însă a avuto boală mintală iniţială care a durat din octombrie

88


1884 pînă în iunie 1885, refăcîndu -se foarte bine depe urma ei. Şi-a reluat activitatea de judecător şi s -asimţit bine pînă în 1893. La vîrsta de 51 de ani, lascurt timp după ce a fost promovat, a avut o reşută.a făcut o boală mintală gravă şi a trebuit să stea înspital pînă în decembrie 1902. Memoriile i -au fostpublicate la un an după externare. Din această a douaîmbolnăvire nu s -a refăcut niciodată pe deplin. In1907 a fost din nou internat într -un spital psihiatric,unde a murit la 14 apr ilie 1911.

în cursul celei de -a doua îmbolnăviri, Schrebercredea că trupul îi este supus la manevre revoltătoarede tot soiul şi că este persecutat şi prejudiciat, maicu seamă de către profesorul Flechsig, directorul cli -nicii în care a fost internat pri ma oară. în timp, boalamintală acută s -a redus, fiind înlocuită de un delirsistematic cronic. Aidoma altor bolnavi de paranoia,Schreber părea perfect normal cîtă vreme nu era atinssubiectul delirului său. El a obţinut eliberarea dinspital în 1902 în c iuda persistenţei recunoscute adelirului sistematic rezumat după cum urmează:

Credea că are misiunea de a mîntui lumea şi de a oreaduce la pierduta stare de beatitudine. Ceea ce însănu putea realiza decît dacă era transformat mai întîidin bărbat în femeie (SE, XII. 16).

în scrierile sale chiar, Schreber îşi declara convin -gerea că, o dată ce va fi transformat în femeie, vafi însămînţat de raze divine, astfel încît o nouă rasăde oameni să poată lua naştere.

89

FREUD

Nu ştim cum s-a manifestat prima fază a îmbolnă -virii lui Schreber; Freud însă interpretează a douafază a bolii ca fiind legată de temerea şi totodată do -rinţa lui Schreber de a avea relaţii sexuale cu Flechsig.

Cauza care i-a generat boala a fost, aşadar, izbucnirealibidoului homosexual; obiectul acestui libido a fostprobabil de la bun început doctorul său, Flechsig; iarlupta sa împotriva impulsului libidinal a produs con -flictul care a dat naştere simptomelor (SE, XII.43).

Freud continuă interpretînd pres upusul sentimenthomosexual al lui Schreber pentru psihiatrul său caun transfer al sentimentului homosexual inconştientmai timpuriu, îndreptat la origine către tatăl său. Sub -stituirea ulterioară a lui Flechsig -persecutorul cuFreud-însămînţătorul e pusă în legătură cu un izvorsimilar. Freud afirmă că

principalele forme familiare de paranoia pot fi repre -zentate toate drept contraziceri ale unicei propoziţii:„Eu (bărbat) îl iubesc pe el (bărbat)", şi într-adevăr acesteforme epuizează toate modalităţ ile posibile de a for-mula contrazicerile (SE, XII.63).

Freud explică delirurile de persecuţie afirmînd cănegarea de către pacient a sentimentelor homosexua leia întîi forma „Nu-1 iubesc — îl urăsc"", transfor-mîndu-se ulterior prin proiecţie în „El mă urăşte(persecută), ceea ce justifică ura mea faţă de el".Freud e convins că persecutorul este întotdeauna opersoană de acelaşi sex, iubită cîndva.

90

AGRESIVITATEA, DEPRESIA ŞI PARANOIA

Freud a făcut mare caz de faptul că tatăl luiSchreber fusese un renumit medic şi pedagog ale căruiconcepţii despre educaţia fizică erau larg recunos -cute. Murise la 53 de ani, Schreber avînd atunci 19.Freud îşi susţine interpretarea potrivit căreia deliru -rile lui Schreber despre Dumnezeu derivau în ultimăinstanţă din sentimentele faţă de tatăl său subliniindfaptul că un asemenea om eminent trezea probabilîn mai mare măsură decît majoritatea taţilor sentimen -tele de „supunere reverenţioasă şi de insubordonarerăzvrătită" pe care el le considera caracteristice pentruatitudinile infantile ale băieţilor faţă de taţii lor.

Deşi s-a străduit să-1 identifice pe tatăl judecătoru-lui Schreber în persoana dr. Daniel Gottlob MoritzSchreber, aflînd şi faptul că judecătorul Schreb eravea un frate mai mare, Freud n -a mers mai departeîncercînd să afle cum a fost de fapt copilăria aces -tuia din urmă sau ce fel de om a fost tatăl său cu ade -vărat. Dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit că dr. Schreberera un monstru autoritar. Fiul său cel mare s-a împuş-cat la 38 de ani; fiul său mai mic, judecătorul Schreber,a devenit psihotic în felul descris mai sus. Lipsa spa -ţiului ne împiedică să discutăm stăruinţa dr. Schreberasupra frîngerii voinţei copilului, asupra impuneriiunei ţinute absolut drepte a corpului prin tot soiulde procedee constrângătoare, asupra utilizării clisme -lor pentru a preveni emisiile nocturne, ca şi asupraaltor orori. Un inventar complet al acestora poate figăsit în cartea lui Morton Schatzman Soul Murder(New York, 1973).

91

FREUD

în capitolul 2 m-am referit la faptul că insistenţalui Freud asupra persistenţei sau recrudescenţei fan -tasmelor sexuale infantile înţelese ca agenţi cauzaliai nevrozei i-a împins uneori pe psihanalişti la negli -jarea evenimentelor reale şi a circumstanţelor careinfluenţează viaţa oamenilor. Faptul că Freud însuşin-a reuşit să descopere nimic despre tatăl lui Schrebereste un izbitor exemplu aici.

Freud încearcă însă să ofere o explicaţie a motivu -lui pentru care a doua îmbolnăvire a lui Schreber asurvenit cînd acesta avea 51 de ani. El presupune căexistă o predispoziţie crescută la boală, atît la bărbaţicît şi la femei, în perioada „climaxului". El mai aratăcă Schreber şi-a pierdut tatăl şi fra tele şi că n-a avutcopii; în special fii „asupra cărora şi -ar fi putut în-drepta afectele homosexuale nesatisfăcute". Aşa seface că Schreber reînvie dorinţele feminine pe careFreud presupune că le -a avut în prima copilărie faţăde tatăl său.

Afirmaţia lui Freud că paranoia se bazează pe con -flicte privitoare la impulsurile homosexuale a inspi -rat foarte multe cercetări. Fisher şi Greenberg, trecîndîn revistă această literatură, conchid că investigaţiileexperimentale sprijină în mare ideea că „paranoizi işi nonparanoizii răspund în chip semnificativ diferitla stimuli cu conotaţii homosexuale". Totuşi, afir -maţia lui Freud că persecutorul este întotdeauna deacelaşi sex cu subiectul nu se confirmă.

hi timpul fazei acute a bolii sale, Schreber, aidomamultor oameni suferind de boli similare, credea căeste iminentă o mare catastrofă, poate chiar sfîrşitul

92

AGRESIVITATEA. DEPRESIA SI PARANOIA

lumii. După ce s-a refăcut în suficientă măsură pentrua fi externat, Schreber a continuat să creadă că avu-sese loc o catastrofă, dar şi -a dat seama, cel puţinparţial, că dezastrul se petrecuse înlăuntrul său maidegrabă decît în lumea exterioară. Freud postuleazăcă, în stadiul acut al bolii, lumea paranoicului ajungeîntr-adevăr la un sffrşit, de vreme c e el e incapabilsă mai menţină legături afective cu ea. Mecanismulproiecţiei îl face să perceapă acest fapt drept unulţinînd de lumea exterioară mai degrabă decît de sineînsuşi. Prin urmare, el construieşte o nouă lume ba -zată pe delirul său sistematic . Freud face observaţiapătrunzătoare că un asemenea delir sistematic tre -buie privit drept „o încercare de însănătoşire, un pro -ces de reconstrucţie". într -o vreme cînd delirurilebolnavilor mintali erau în mod obişnuit tratate dreptnonsens patologic şi mai puţin drept fenomene carenecesită investigaţii şi înţelegere, observaţiile luiFreud erau surprinzător de originale.

Studiul dedicat lui Schreber e grăitor cu privirela procesul de gîndire şi la metoda de interpretare alui Freud. El arată cît de important este să separi griulde neghină atunci cînd te apleci asupra operei sale.Comentariile lui Freud privind evoluţia bolii luiSchreber, gelozia, proiecţia şi funcţia pozitivă a deli -rurilor sistematice sînt adesea lămuritoare. Faptulînsă că n-a reuşit să facă legătura între structura ca -racterială a lui Schreber şi conţinutul delirurilor sale,pe de o parte, şi cumplitul sistem educaţional în carea fost crescut de tatăl său (uşor de stabilit), pe de alta,reprezintă o gravă omisiune. Şi poate cineva pre-

93

FREUD

supune cu adevărat că apariţia fantasmelor homo -sexuale în puterea vîrstei reprezintă o cauză suficien tăpentru declanşarea unei boli psihice de o ataregravitate ? Chiar şi la sfîrşitul secolului al XlX -lea,un judecător inteligent, instruit, bun cunoscător allumii şi al moravurilor ei, poate fi considerat doarcu greu neştiutor de faptul că bărbaţii şi femeile auo sumedenie de gînduri şi fantezii sexuale pe carenu le-ar place să le recunoască public, dar c are nicinu pot fi atît de scandaloase încît să le provoace ne -bunia. Cartea lui Krafft-Ebing Psychopathia Sexualis,cu bogăţia ei de informaţii privitoare la tot soiul deperversiuni sexuale, fusese publicată în 1886. Sexua -litatea şi variaţ iile ei erau un subiect de discuţie înacele vremuri la Vieria.

Insistenţa lui Freud asupra faptului că persistenţafantasmelor sexuale infantile reprezintă cauza prim -ordială a bolilor mentale a fost rareori mai puţin con -vingător exprimată decît în cazul Schreber. Chiardacă toţi pacienţii paranoizi manifestă un interesspecial, sau o aversiune, faţă de temele homosexu -ale atunci cînd sînt supuşi la teste, nu rezultă de aicică singura cauză a bolilor mentale paranoide o repre -zintă conflictele homosexuale nerezolvate. Este multmai probabil că această preocupare face parte dintr -otulburare mult mai profundă şi mai generală.

7 Cuvîntulde spirit şi

Psihopatologia vieţii cotidiene

Prima parte a acestei cărţi s -a ocupat îndeosebide investigaţiile realizat e de Freud în domeniulpsihopatologiei nevrozelor şi psihozelor, deoareceacestea alcătuiesc trambulina pentru saltul încercatde psihanaliză către o psihologie atotcuprinzătoare.După cum am arătat în capitolul 1, Freud a făcutincursiuni teoretice specul ative în variate domeniiîncă din primele momente ale elaborării teoriei sale.Dacă s-ar fi limitat la studierea diferitelor forme deboli mintale, psihanaliza n -ar fi exercitat, desigur,o influenţă atît de largă; Freud însă era încredinţatcă descoperirile sale privitoare la motivaţia umanăşi la inconştient se aplică nu numai nevroticilor, cioricărei acţiuni umane.

Psihopatologia vieţii cotidiene a devenit una dintrecele mai populare cărţi ale lui Freud. Ea se ocupăde celebrul „act ratat freudian", re spectiv de greşelileîn vorbire, de greşelile în scris, de amintirea eronatăa numelor, de uitarea propriilor intenţii şi altele.Freud se străduieşte să -şi argumenteze convingereacă asemenea greşeli sau „acte ratate" sînt rezultatulinterferenţei unor gînduri inconştiente, refulate. Neva sluji drept exemplu un caz simplu relatat de Jung.

95

FREUD

Un oarecare domn Y s-a îndrăgostit de o doamnă; afost însă respins, şi la scurtă vreme doamna s -a măritatcu domnul X. în urma acestei întîmplări, domnul Y,deşi îl cunoştea pe domnul X de multă vreme şi făcusechiar afaceri cu el, îi uita mereu numele, trebuind să -1afle în repetate rînduri de la alte persoane atunci cîndvoia să-i scrie (SE, VI.25).

Evident, resentimentul faţă de norocosul său rivali-a trezit lui Y dorinţa de a uita de existenţa lui X.La fel de simplă este interpretarea următoruluiexemplu de lapsus calami:

Un american care trăia în Europa şi care se despărţisede soţia lui în termeni nu prea buni a simţ it că se poateîmpăca acum cu ea, rugînd-o să treacă Atlanticul şisă se întîlnească la o anume dată cu el. „Ar fi minunat— scria el — dacă ai putea veni cu Mauritania, cumam venit şi eu.'" Cu toate acestea, n-a îndrăznit să tri-mită coala de hîrtie pe care era scrisă această pro-poziţie. A preferat să o scrie din nou. Căci nu voia caea să observe că trebuise să corecteze numele vapo -rului. Scrisese iniţial Lusitania (SE, VI.121-122).

Lusitania a fost scufundată în largul coastelor Irlan -dei de un submarin german în timpul primului războimondial.

Nu toate exemplele lui Freud sînt atît de directe.Unele din interpretările sale par alambicate şi forţate.Aşa cum am remarcat în cazul viselor, Freud dădeadovadă de o ingeniozitate considerabi lă cînd eravorba să-şi susţină teoriile. Cel dintîi exemplu datde el este extrem de potrivit aici. Freud a constatat

96

CUVÎ NTUL DE S P I R I T

că este incapabil să -şi amintească numele artistuluicare a pictat cîteva faimoase fresce la catedrala dinOrvieto. In locul numelui corect, „Signorelli", îi ve -neau mereu în minte numele altor doi pictori,Botticelli şi Boltraffio. Explicaţia dată de el acestuicaz de uitare se întinde pe patru pagini, cuprinzîndrepulsia sa de a vorbi unui străin despre sex. dorinţade a uita sinuciderea unui pacient şi o relatare amodului în care gîndurile sale refulate au determi -nat ruperea în două a numelui Signorelli, o dată cusubstituirea cuvîntului italian „Signor" de către ger -manul „Herr". Acesta din urmă este luat din Herţe-govina, iar „Bo" din cadrul numelor Botticelli şiBoltraffio este luat din cuvîntul Bosnia. Herţegovi -na şi Bosnia erau ocupate de turci, despre ale căi ormoravuri sexuale Freud se codea să vorbească uneisimple cunoştinţe. Pe cînd era la Trafoi , el a aflatvestea tulburătoare a sinuciderii pacientului său. Prinurmare, Trafoi contribuie la eroarea sa de memoriefurnizîndu-i o parte a numelui Boltraffio. Freud în -cearcă să arate că cele două subiecte pe care doreasă le evite s-au manifestat totuşi în cele două numecare au înlocuit numele pe care îl uitase. Este acelaşitip de interpretare pe care 1-a aplicat ritualurilor obse-sionale — anume că ritualul este o expresie indirectăa impulsului instinctual pe care bolnavul 1 -a refulatşi care, prin urmare, nu poate fi descărcat într -un moddirect.

Explicaţia lui Freud este extrem de ingenioasă,deopotrivă greu de respins şi neconvigătoare, totuşi,în final. Ea pare „prea mintoasă", aşa cum par multe

97

FREUD

din interpretările freudiene ale visului; pare să atri -buie activităţii mentale inconştiente mijloace extremde complicate de ascundere a trivialităţii esenţiale.Multe greşeli de vorbire şi exemple de uitare sîntdesigur motivate pe căile sugerate de Freud; darpesemne nu toate. De pildă, cei mai mulţi bătrîni audificultăţi din ce în ce mai mari să -şi aminteascănume. Ele pot fi corect înregistrate, dar rememorarealor durează din ce în ce mai mult. în capitolul 3ne-am exprimat îndoiala cu privire la îndreptăţirealui Freud de a atribui amnezia infantilă integralrefulării, sugerînd explicaţii alternative. îndoieli si -milare se aplică şi teoriei freudiene a uitării la adulţi.De pildă, Freud nu ia în considerare contextul socialîn care se petrece eroarea de memorie şi nici posi-bilitatea ca numele să fie înregistrate de la începutcu grade diferite de intensitate potrivit circumstan -ţelor. E mai probabil să -ţi aminteşti numele uneicunoştinţe noi cu care ai petrecut o seară întreagădecît cel al unei persoane căreia i -ai fost prezentatîn grabă la o petrecere. Hotărînd însă că dorinţeleşi gîndurile inconştiente interferează cu amintirea înanumite cazuri, Freud generalizează spunînd că aşatrebuie să se petreacă lucrurile în toate cazurile.Sebastiano Timpanaro a scris o carte intitulată TheFreudian Slip în care îl critică pe Freud pentru că nuţine seama de faptul că multe acte ratate reprezintăun tip de eroare familiară tuturor scriitorilor: repetareacuvintelor abia folosite anterior; omiterea cuvintelordin cauza gîndului care o ia înaintea condeiului şi aşamai departe. în recenzia făcută cărţii, psihanalistul

98

CUVÎNTUL DE S P I R I T

Charles Rycroft adaugă o critică adusă iniţial de cătreJung în legătură cu asociaţiile libere. Multe din inter -pretările date de Freud erorilor depind de obţinereadin partea subiectului a asociaţiilor cu circumstanţeleîn care s-a produs eroarea. Mai precis, pe această caleFreud găseşte imediat un material tulburător; nu în -totdeauna un material sexual, cum ar fi de aşteptatpotrivit teoriilor sale, ci sentimente de gelozie, gîn -duri de avansare, teama de prejudiciere sau de osti -litate, inacceptabile pentru persoana care furnizeazăasociaţiile. Aşa cum ştie oricine a experimentat înmod onest tehnica asociaţiilor libere, aceasta dinurmă face să apară inevitabil şi rapid în minte su -biecte cu încărcătură emoţională. După cum subli -niază Rycroft, „faptul că în cele din urnă se ajungela un « material semnificativ » nu este o dovadă căpunctul de plecare e generat î n vreun fel de acestmaterial".

Cealaltă descindere timpurie a lui Freud din cabi -netul de consultaţii în viaţa cotidiană este legată deumor. Cuvîntul de spirit şi raporturile sale cu incon -ştientul a apărut iniţial în 1905. Freud începuse săculeagă anecdote evreieşti încă din 1897; interesulsău pentru acest subiect a sporit însă atunci cînd prie -tenul Fliess, citind corectura la Interpretarea visului,s-a plîns că visele sînt prea pline de glume. Răspun -zînd scrisorii lui Fliess, Freud scrie:

Toţi oamenii care visează sînt în egală măsură insu -portabil de spirituali, şi trebuie să fie fiindcă se aflăsub presiune iar calea directă este închisă pentru ei...Componenta spirituală evidentă a tuturor proceselor

99

FREUD

inconştiente e strîns legată de teoria cuvîntului de spiritşi a comicului (Corespondenţa Freud-Fliess, 371).

Freud scria atît de limpede şi de convingător încîtchiar şi în traducere cea mai mare parte a operei saleeste încîntătoare la lectură. Cartea despre c uvîntulde spirit este o excepţie. în parte, acest fapt se dato -rează pierderii mari pe care o suferă glumele printraducere, în parte însă motivul este anularea umo -rului prin explicare.

Freud analizează ceea ce el numeşte tehnica cu-vîntului de spirit, arătînd că unele din mecanismeleutilizate pot fi într-adevăr găsite în vise, îndeosebicondensarea şi substituirea unui cuvînt prin altul. Unexemplu în engleză este observaţia lui De Quinceycă bătrinii cad în „anecdotage", condensînd a stfel„anecdote" şi „dotage"*. Un alt exemplu asemănătoreste numirea perioadei Crăciunului „alcoholidays"**.Freud continuă înşirînd alte mecanisme care apar învise .şi deopotrivă în cuvîntul de spirit: „deplasarea,raţionamentul defectuos, absurditatea, reprezentareaindirectă, reprezentarea prin opus". Apoi el clasificăcuvîntul de spirit în două mari clase: cuvîntul de spi -rit „inocent" şi cuvîntuî de spirit „tendenţios". Cel

* Joc de cuvinte intraductibil: cuvîntul lui De Quincey, „anec -dotage"', are sensul de „culegere de anecdote", dar poate fiinterpretat şi ca „vîrsta anecdotelor", iar componentele sale —„anecdote" şi „dotage" — au sensul de „anecdotă" şi respec -t iv „ramolisment" (n. t.).

" Alt joc de cuvinte, bazat pe condensarea lui „ alcohol"(alcool) şi „holiday" (sărbătoare), al cărui rezultat ar putea fi„zilele beţiei" (n. t).

100

dintîi ţine doar de ingeniozitatea verbală; cel de -aldoilea de expresia indirectă a ostilităţii sau obsce -nităţii. Freud este interesat mai cu seamă de cuvîntulde spirit tendenţios. într-adevăr, aşa cum vom vedea,îi vine tare greu să explice de ce cuvîntul de spirit„inocent" ne provoacă o asemenea plăcere. Ceea cenu se întîmplă cu cuvîntul de spirit „tendenţios".Acesta se aliniază lesne cu simptomel e nevrotice,greşelile de vorbire şi visele.

Putem înţelege în sfîrşit aici ce realizează cuvîntulde spirit în vederea îndeplinirii scopului său. El faceposibilă satisfacerea unei pulsiuni (fie ca senzualăsau ostilă) în faţa unui obstacol carc -i stă în cale. Elocoleşte obstacolul, dobîndind în acest mod plăceredintr-o sursă pe care obstacolul o făcuse inaccesibilă(SE, VII. 100-101).

Obstacolul poate fi o inhibiţie internă sau socială;adică prezenţa unei persoane care ar putea fi scan -dalizată, în această lucrare timpurie, Freud descriedeja civilizaţia drept un inamic al instinctului şi uninstigator la refulare. Cuvîntul de spirit tendenţios'reprezintă o modalitate de depăşire a barierelor puseîn calea exprimării directe a obscenităţii şi agresiu -nii de către civilizaţie.

Cînd am discutat interpretarea freudiană a stărilormaniacale în capitolul 6, am remarcat convingereasa că stările de „bucurie, exultare sau triumf" se ca -racterizează printr-o subită disponibilitate a energieipsihice, comparînd-o cu brusca eliberare a frînelorunui automobil. Plăcerea ce însoţeşte cuvîntul de

101

FREUD

spirit este, potrivit lui Freud, de natură similară. Euşor de văzut acest lucru în cazul unui cuvînt de spirittendenţios în care persoana care -1 rosteşte îşi oco-leşte propriile inhibiţii interne îmbrăcîndu -şi gîndu-rile obscene sau agresive într -un veşmînt umoristic.Freud a recunoscut însă că şi factorii pur exteriori,nu doar cei interiori, pot interzice exprimarea directăa unor asemenea impulsuri. El dă drept exemplu aicicunoscuta poveste a unui personaj regal care zăreşteîn mulţime un om ce -i semăna foarte mult:„Mama dumitale a fost vreodată în slujbă la Palat?"„Nu, înălţimea Voastră, tatăl meu a fost." Cu uncuvînt de spirit, omul îşi poate exprima agre -sivitatea faţă de orgoliosul şi puternicul prinţ, agre -sivitate pe care, dată fiind puterea acestuia, n -o puteaexprima direct. Freud susţinea că, în acest caz, plă -cerea obţinută de cuvîntul de spirit se datorează fa p-tului că nu trebuiau puse bariere în calea exprimăriiadevăratelor simţăminte ale omului.

Cazul obstacolului exterior diferă de cel al obstacoluluiinterior doar prin faptul că în cel din urmă se ridicăo inhibiţie deja existentă, în vreme ce în cel dint îi seevită apariţia unei noi inhibiţii. Dacă aşa stau lucrurile,înseamnă că nu ne vom baza prea mult pe speculaţieafirmînd că atît pentru apariţia cît şi pentru menţinereaunei inhibiţii psihice este nevoie de o anumită „chel -tuire de energie psihică". Şi, întrucît ştim că în ambelecazuri de folosire a cuvîntului de spirit tendenţios seobţine plăcere, e plauzibilă supoziţia că această canti-tate de plăcere corespunde cheltuirii de energie psihicăeconomisită (SE, VII. 118).

102


Această probă de ingeniozitate era necesară deoa -rece Freud voia o explicaţie care să se aplice atît cu -vîntului de spirit „inocent" cît şi celui tendenţios.Cuvîntul de spirit inocent ţine de reuşitele verbale,de calambururi, de jocuri de cuvinte, de comb ina-rea cuvintelor incongruente şi aşa mai departe. Freudscrie că e „silit să conchidă că tehnicile cuvîntuluide spirit sînt ele însele izvor de plăcere", ca şi cumi-ar veni greu să accepte că plăcerea poate fi generatăşi de altceva afară de descărcare a instinctuală. El re-zolvă această problemă postulînd că plăcerea obţi -nută din cuvîntul de spirit inocent este şi ea bazatăpe economie. Cînd redescoperim un lucru familiar,aşa cum se întîmplă adesea în cuvîntul de spirit, saucînd legăm prin asociere verbală două lucruri incon-gruente la prima vedere, ne jucăm cu cuvintele, evi -tînd efortul gîndirii critice şi obţinînd plăcere prineconomisirea de energie psihică.

Freud numeşte această plăcere minoră generatăde economie o „pre-plăcere", comparînd-o astfel cudiferitele pre-plăceri caracteristice excitaţiei sexua -le, în care stimularea unor părţi ale corpului, alteledecît organele genitale, conduce la adevărata plăcere— implicarea organelor genitale înseşi. Căci, în celedin urmă, el lichidează problema ridicată de cuvîntulde spirit „inocent" afirmînd:

Cuvîntul de spirit, chiar şi atunci cînd gîndul pe care -1conţine este netendenţios şi cînd serveşte aşadar doarunor interese intelectuale teoretice, nu este niciodatăde fapt netendenţios (SE, VIII. 132).

103

FREUD

Cuvîntul de spirit netendenţios la început, care începeca un joc, este în chip secundar pus în legătură cu sco-puri pe care nimic din tot ce capătă formă în psihicnu le poate în cele din urmă ignora (SE, VIII. 133).

Freud susţine că un cuvînt de spirit bun face oimpresie totală; că e adesea greu de ştiut dacă plă -cerea derivă în principal din forma cuvîntului despirit sau din gîndul pe care -l conţine. El vede formaca pe un soi de înveliş ce face ca gîndul subiacentsă fie mai acceptabil, ca zahărul care acoperă opilulă. După cum vom vedea, Freud foloseşte aceeaşianalogie cînd vorbeşte despre operele de artă. Elconsideră că forma estetică este un procedeu princare artiştii îşi disimulează „ reveriile egoiste", făcîn-du-le totodată mai acceptabile pentru ceilalţi oameni.In ambele cazuri Freud neagă că adevărata plăcerepoate proveni din formă. Orice plăcere dobîndită diningeniozitatea verbală a unui cuvînt de spirit sau dindispunerea estetică impusă de un artist trebuie să fieminoră, o ,,pre-plăcere" în comparaţie cu plăcereafinală care, potrivit lui Freud, trebuie să fie senzuală.Ceea ce nu intră în contradicţie cu recunoaşterea decătre Freud a faptului că cuvîntul de spirit tendenţiospermite exprimarea agresivităţii şi deopotrivă a sexu -lui, deoarece pe vremea cînd scria cele de mai susel privea încă agresivitatea drept un aspect sadic alpulsiunii sexuale.

Surprinzător este însă faptul că Freud nu ajungesă recunoască existenţa plăce rii în exercitarea pu-terii sau dominaţiei. Discutînd despre joc în aceeaşi

104


carte, Freud se referă la un scriitor numit C. Grooscare, în cartea sa dedicată jocurilor, aminteşte de„bucuria puterii" sau de bucuria de a depăş i o difi-cultate. Freud elimină dintr -un condei toate acestea,calificîndu-le drept secundare. Cu toate astea, tre -buie desigur să admitem că plăcerea poate fi dobîn -dită din exercitarea unei abilităţi, fie aceasta fizicăsau mentală. Cuvîntul de spirit es te de obicei o va-riaţiune pe o temă arhicunoscută; dar noi n -avemnimic de obiectat aici dacă cuvîntul de spirit mani -festă ingeniozitate verbală şi economie de mijloace.Cu alte cuvinte, ceea ce apreciem, chiar şi în cazulunui cuvînt de spirit evident t endenţios, este în egalămăsură forma şi conţinutul. Forma cuvîntului despirit nu este o simplă momeală, o „primă de încura -jare" cum o numeşte Freud, ci o componentă esen -ţială a acelui lucru care dă naştere plăcerii. Cîndfacem un cuvînt de spirit nou ne face plăcere proprianoastră isteţime. Cînd auzim un cuvînt de spirit nouapreciem isteţimea creatorului său. Cuvîntul de spirite legat de formă, de aplicarea unei ordini asupra ma -terialului prin alăturarea incongruităţilor. El este,aşadar, un produs estetic, chiar dacă unul de un soiprimitiv.

Căutarea ordinii, a principiilor explicative, a trăsă -turilor comune care leagă laolaltă lucruri disparateeste un impuls de care omul nu poate scăpa. Freudînsuşi trebuie să fi cunoscut plăcerea ce însoţeşteexperienţa unei descoperiri cînd rezolva cîte o pro -blemă care îl uluia. Cu toate acestea, el a continuat

105

FREUD

să privească asemenea plăceri drept sublimări, nudrept plăceri primare. Tîrziu, în 1930, el scria:

O satisfacţie de acest tip — bucuria unui artist cîndcreează, cînd dă trup fantasmelor sale, sau a unui omde ştiinţă cînd rezolvă probleme sau cînd descoperăadevăruri — are o calitate aparte pe care vom fi cusiguranţă capabili într-o bună zi s-o caracterizăm întermeni metapsihologici. Deocamdată putem spunedoar, în chip figurativ, că asemenea satisfacţii par „mairafinate şi mai înalte". Intensitatea lor este scăzută însăîn comparaţie cu aceea care derivă din satisfacerea im -pulsurilor instinctuale primare, brute; ea nu ne zgu-duie fiinţa corporală (SE, XXI.79-80).

în capitolul următor, vom examina vederile lui Freudasupra artei şi artiştilor.

8• Arta şi literatura

De-a lungul secolului al XX-lea psihanaliza a avuto însemnată influenţă atî t asupra artei cît şi asupraliteraturii. Concepţia lui Freud asupra inconştientului,utilizarea de către el a asociaţiilor libere şi redesco -perirea importanţei viselor i -au încurajat pe pictori,sculptori şi scriitori să experimenteze în domeniulaccidentalului şi iraţionalului, să se aplece cu serio -zitate asupra lumii lăuntrice a visului şi reveriei şisă găsească semnificaţii în gînduri şi imagini căroraînainte nu le-ar fi acordat atenţie considerîndu -leabsurde sau ilogice. Mişcări precum dadaismul ş isuprarealismul îi datorează mult lui Freud; ca şi ope -rele literare ce ţin de folosirea tehnicilor „fluxului con -ştiinţei", cum e romanul Valurile de Virginia Woolf.O dată cu instituirea psihanalizei, biografii au începutsă simtă că portretele realizat e de ei erau incompletedacă nu reuşeau să descopere influenţele afective su -ferite în prima copilărie de personajele zugrăvite.Dezvăluirile privind comportamentul şi preferinţelesexuale au devenit aproape obligatorii, o dată ce Freudstabilise că sexual itatea reprezintă forţa pulsionalăesenţială a naturii umane. A devenit un fapt generalacceptat că pînă şi personaje cum sînt politicienii nu

107

FREUD

pot fi pe deplin înţelese decît dacă sînt aş ezate subreflectorul psihanalizei. Freud însuşi a colaborat cudiplomatul american William C. Bullitt, scriind îm -preună cu el un studiu psihanalitic asupra lui Woo -drow Wilson, al douăzeci şi optulea preşedinte alStatelor Unite. Deşi un număr apreciabil de reputaţiistorici au considerat conceptele psihanalitice ca fiindvalabile pentru înţelegerea personalităţilor istorice,cartea însăşi a fost în general privită ca un dezas -tru, deoarece atît Freud cît şi Bullitt erau extrem deporniţi împotriva lui Wi lson. De pildă, ei îl numesc„unîngîmfat clasa întîi"; şi continuă: „Bolnăvicios,cu ochelari, păzit de tatăl, mama şi surorile sale,Tommy Wilson nu s -a încăierat nici măcar o datăîn viaţă", de parcă a te încaieră este un sine qua nonal masculinităţii. Totodată, ei îşi revarsă dispreţulasupra convingerilor sale religioase, acuzîndu -1 căse identifică cu Cristos. Biografia aceasta tendenţioa -să este un prim exemplu de folosire a psihanalizeipentru realizarea unui „asasinat în efigie".

Freud a manifestat el însuşi o stranie atitudineambivalenţă faţă de artă şi artişti. După cum amremarcat în capitolul 1, el avea o adîncă cunoaştereşi o adîncă iubire pentru literatură, manifestată îneleganţa scrisului său. Era, de asemenea, sensibil lasculptură şi, într-o mai mică măsură, la pictură. Ascris el însuşi însă că era aproape incapabil să gustemuzica. Freud a scris un număr de cărţi şi de studiidedicate artei şi artiştilor, între care cele mai renu -mite sînt Delir şi vis în „Gradiva" de Jensen, O amintire

108

ARTA ŞI LITERATURA

din copilărie a lui Leonardo da Vinci, „Moise al luiMichelangelo" şi „Dostoievski şi paricidul".

Freud credea că sublimarea libidoului nesatisfăcuteste răspunzătoare de producerea întregii arte şi aîntregii literaturi. Adică , el credea că artiştii îşi des -carcă sexualitatea infantilă convertind -o în formeneinstinctuale. Aşa cum am văzut în capitolul 3,Freud sugerase că refularea componentelor perverse,pregenitale ale pulsiunii sexuale este răspunzătoarede oprirea dezvoltării sexuale şi de lipsa consecuti -vă a satisfacţiei sexuale întîlnite cu regularitate lanevrotici. Dacă impulsurile n -ar fi refulate, ci din-tr-un motiv sau altul ar fi exagerate, persoana ar pu -tea dezvolta o perversiune sexuală în locul nevrozei.

O a treia cale de rezolvare a aceleiaşi problemeeste deschisă celor înzestraţi cu talent artistic. Potrivitlui Freud, artiştii sînt oameni care pot evita nevrozaşi perversiunea prin sublimarea impulsurilor în operalor. El n-a încercat să explice natura înzestrării artis-tului, după cum n-a încercat să explice dexteritateamanuală, inteligenţa sau vreuna din deosebirile cog -nitive sau perceptive dintre oameni pe care le stu -diază psihologia experimentală. Freud era preocupatde motivaţie, iar în concepţia sa motivaţia putea fiderivată în ultimă instanţă numai din pulsiunea demoarte manifestată ca agresivitate sau din pulsiuneasexuală. Mai mult, în schema freudiană origineamotivaţiei trebuia căutată în refularea instinctelor înprimii ani ai copilăriei. Limitele unei atare concepţiiasupra „instinctului" sînt limpede demonstrate descrierile sale privitoare la artă şi artişti. Aşa cum am

109

FREUD

remarcat la sfîrşitul ultimului capitol, Freud a privitnevoia umană de a pune ordine în propria experienţăşi de a-i da un sens doar ca pe un fenomen secun -dar, deoarece nu putea fi legată direct de principiulplăcerii. Totuşi, atît arta cît şi ştiinţa, deşi diferiteca tip de activitate umană, sînt preocupate de căuta -rea ordinii în complexitate şi a unităţii în diversitate;iar impulsul către această căutare — un impuls bio-logic adaptativ — poate fi privit în egală măsura drept„instinctiv".

Această limitare însemna că Freud renunţase lainteresul pe care l-ar fi putut avea pentru forma opereide artă, dînd atenţie numai conţinutului său. El admitecu modestie acest lucru în lucrarea „Moise al luiMichelangelo".

Pot spune de la bun început că nu sînt un cunoscătorîn ale artei, ci doar un profan. Am observat adesea căsubiectul operelor de artă mă atrage mai mult decîtcalităţile lor formale şi tehnice, chiar dacă pentru artistvaloarea operelor rezidă mai întîi şi mai cu seamă încele din urmă. Sînt incapabil să apreciez just multedin metodele utilizate şi din efectele obţinute în artă(S£,XIII.211).

De vreme ce Freud dădea atenţie conţinutului, şi nustilului, era firesc ca el să aplice operelor de artăaceeaşi tehnică de interpretare pe care o aplicase vi -selor, fantasmelor şi simptomelor nevrotice. Accep -tînd presupunerea că arta este o sublimare, tot ce puteaface, şi a făcut, cu mai mult sau mai puţin succes,

110

ARTA ŞI LITERATURA

era să descopere în opera de artă dovada presupu -selor conflicte infantile ale artistului.

Eseul său despre Leonardo da Vinci ilustreazădeopotrivă intuiţiile şi limitele acestui demers. Se ştiedin mărturii istorice că Leonardo avea înclinaţiihomosexuale, ca şi faptul că era copil nelegitim. închiar anul naşterii sale, tatăl lui s -a însurat cu altăfemeie. Mama s-a măritat şi ea puţin după naşterealui. Mai tîrziu Leonardo a fost adoptat de tatăl săuşi crescut în familia acestuia. Nu există documentecare să vorbească despre relaţiile lui Leonardo cumama sa sau cu mama vitregă şi nici despre caracte -rul acestora. De asemenea, nu se ştie la ce vîrstă afost luat Leonardo de lîngă mama sa pentru a fi cres -cut de mama vitregă şi de tatăl său; se ştie însă căfăcea parte din această familie la vîrsta de cinci ani.

Freud analizează o amintire din copilărie a luiLeonardo în care acesta susţine că , pe vremea cîndera în leagăn, o pasăre enormă i -a deschis gura cucoada, lovindu-1 de mai multe ori cu ea peste buze.Freud presupune pe drept cuvînt că este atît de im -probabil ca acest fapt să se fi petrecut în realitate,încît pesemne el reprezintă o fantasmă mai tîrzie alui Leonardo, transpusă de el în prima copilărie. Cumera de aşteptat, el interpretează fantasma drept o ex -presie a homosexualităţii pasive: coada păsării esteun substitut al penisului, iar dorinţa de a lua penisulîn gură derivă în ultimă instanţă din experienţa sup -tului pe care Freud o numeşte „cea dintîi sursă deplăcere din viaţa noastră".

111

FREUD

De ce este însă mama reprezentată printr -o pa-săre ? Presupunînd că pasă rea este un vultur, Freudexpune legătura dintre mame şi vulturi în mitologiaegipteană. El pretinde că Leonardo a ales aceastăpasăre ca reprezentant al mamei sale fiindcă vulturiise presupune că sînt doar de sex feminin, vulturulfiind astfel o imagine foarte potrivită pentru mamăîn cazul unui copil lipsit de tată.

Din păcate, interpretarea lui Freud se bazează peo greşeală de traducere. Pasărea nu era un vultur, cio gaie. Şi în vreme ce vulturii pot fi reprezentaţi caavînd o legătură cu mitologia, î n cazul gaiei nicivorbă de aşa ceva. Mai mult, deşi admite că n -avemnici o iniormaţLe reală privitoare la momentul în careLCOHCJXIO a fost luat în familia tatălui său, Freud con-tinuă să afirme că fantasma indică faptul că şi -a pe-trecut primii ani cu „ biata sa mamă abandonată,astfel încît a avut timp să simtă absenţa tatălui".

Istoricii de artă nu pot fi condamnaţi pentru res -pingerea interpretării lui Freud ca totalmente nejus -tificată; dar, aşa cum se întîmplă adesea la Freud,există şi grîu în neghină. El comentează pe larg cele -bra pictură Fecioara cu Pruncul şi Sfînta Ana. SfîntaAna este reprezentată ca fiind doar cu puţin mai bă -trînă decît fiica ei, Fecioara Măria. Freud presupu necă ideea de a trata subiectul mamei, bunicii şicopilului, rareori aleasă de pictori, i-a putut veni luiLeonardo deoarece în familia tatălui erau atît bunicapaternă cît şi mama vitregă. El continuă sugerînd căvîrstele apropiate ale celor două femei din tablou pot

112

ARTA ŞI LITERATURA

fi o reflectare a faptului că Leonardo a avut într-ade-văr două mame — mama adevărată şi mama vitregă.

Această speculaţie pare deopotrivă mai intere -santă şi mai legitimă. Subiectele zugrăvite de unartist şi modalităţile alese pentru prezentarea lor sîntadesea determinate de prote ctorul lui şi de conven-ţiile timpului. Totodată însă, ele trebuie să reflecteceva din propria sa personalitate şi din povestea vieţiilui, chiar dacă el însuşi nu are habar de o atare le -gătură. E îndoielnic însă că subiectele alese au de aface cu fantasmele sexuale infantile refulate.

Freud socotea că din punct de vedere literar Dos -toievski nu se află „mult în urma lui Shakespeare",considerînd Fraţii Karamazov „cel mai minunat ro -man scris vreodată". El pretinde pe drept cuvînt căzugrăvirea atîtor pe rsonaje violente, egocentrice şisîngeroase de către Dostoievski indică existenţa unorînclinaţii similare la romancierul însuşi, referindu -setotodată la violarea unei fetiţe mărturisită probabilde către autor. Strahov, prietenul şi biograful lui Dos -toievski, se referă la acest fapt într -o scrisoare cătreTolstoi şi există o relatare potrivit căreia Dostoievskii-ar fi mărturisit fapta lui Turgheniev. Subiectul apareîn opera sa în mai multe rînduri. Totodată, Freudatrage atenţia asupra trăsă turilor sadomasochiste ma-nifestate neîndoielnic de Dostoievski, ca şi asuprafaptului că era un jucător înrăit. Interpretarea freu -diană a psihopatologiei lui Dostoievski se sprijinămai cu seamă pe supoziţia că dr. Dostoievski, tatălromancierului, era „ deosebit de violent". El presu -pune că starea de spirit a lui Dostoievski îşi avea

113

FREUD

originea în conflictul nerezolvat dintre revolta mas -culină (sadică) şi supunerea feminină (masochistă)din cadrul relaţiilor cu tatăl să u, severitatea conştiin-ţei autopunitive a lui Dostoievski derivînd din puni -tivitatea tatălui. Freud scria:

Formula pentru Dostoievski este astfel următoarea:o persoană înzestrată cu o deosebit de puternică în -clinaţie bisexuală înnăscută, capabilă să se apere cudeosebită intensitate împotriva dependenţei faţă de untată deosebit de sever (SE, XXI. 185).

în realitate, deşi susţinea cu tărie necesitatea stu -diului de la o vîrstă fragedă pentru copiii săi, dr. Dos -toievski era un tată extrem de scrupulos c are dedicaneobişnuit de mult timp educaţiei copiilor săi, carenu întrebuinţa niciodată pedepse fizice şi care şi -atrimis copiii la şcoli particulare pentru a evita caaceştia să fie bătuţi, deşi îşi permitea cu greu aceastăcheltuială.

Aşa cum a demonstrat Joseph Frank în biografiafără egal pe care i-a dedicat-o lui Dostoievski, Freuda citit o notă de subsol într -o biografie publicată în1883 care făcea aluzie la „o foarte ciudată dovadădespre boala lui Fiodor Mihailovici care se rapor -tează la prima sa copilărie, legînd-o de un evenimenttragic din viaţa familiei". Deşi nu există nimic desprepedeapsă sau despre tată în acest pasaj, Freud amin -teşte de cele citite într-o scrisoare către Ştefan Zweig:

Am văzut într-o biografie a lui D. un pasaj care sta-bileşte originea suferinţei de mai tîrziu a bărbatului

114

ARTA ŞI LITERATURA

în faptul că băiatul fusese pedepsit de tată în împre -jurări foarte grave.

Este un exemplu al nepremeditatei distorsiuni la careîşi supune amintirea în vederea sprijinirii concepţieiasupra psihopatologiei lui Dostoievski, pe care o ela -borase deja — o fantasmă menită să ducă la reali -zarea dorinţelor, care determină o amintire eronată,aşa cum este descris acest proces în Psihopatologiavieţii cotidiene. Boala sau „suferinţa de mai tîrziu"la care se face aluzie este epilepsia de care a suferitDostoievski. Pe baza acestei „dovezi", Freud con -chide că accesele lui Dostoievski nu erau aproapesigur crize adevărate de epilepsie, ci erau provocatede conflicte afective mai degrabă decît de leziunicerebrale. El presupune totodată că Dostoievski aavut în copilărie „atacuri" ce anunţau epilepsia saulterioară, caracterizate de teama de moarte şi de stărisubite de letargie. Joseph Frank demonstrează con -cludent că nici unul din aceste simptome nu a apărutîn timpul copilăriei lui Dostoievski şi că ele dataudin anii 1846-1847, cînd romancierul avea 25 de ani.Se spune că tatăl lui Dostoievski a fost ucis deiobagii săi pe vremea cînd Dostoievski era studentşi avea 18 ani. Freud interpretează epilepsia lui Dos -toievski, fie ea „adevărată" sau falsă, drept o dorinţămasochistă de autopedepsire, susţinînd că ea a în -ceput o dată cu vestea morţii tatălui său. în realitate,toate dovezile, exceptînd o „tradiţie de familie" amin-tită de fiica sa dar neatestată documentar, sugereazăcă primul atac de epilepsie al lui Dostoievski s -a

115

FREUD

petrecut în 1850, pe cînd romancierul se afla depor -tat în Siberia. Rapoartele medicale indică fără p utinţăde tăgadă că el a suferit de un „grand mal" tipic(adică de o „adevărată" epilepsie); lucru confirmatmai tîrziu de faptul că fiul său Aleksei a murit deepilepsie la vîrsta de trei ani, epilepsia fiind, potri -vit cunoştinţelor medicale, ereditară.

Am citat suficiente capete de acuzare din rechi -zitoriul pe care Joseph Frank îl face presupoziţiilorfreudiene pentru a demonstra că, o dată ajuns la oconcluzie, lui Freud îi venea atît de greu să o modi -fice încît nu se putea împiedica să aleagă doar ac ele„dovezi" care îi susţineau ipotezele. Nu poţi să nu -ţiaminteşti de incapacitatea sa de a descoperi adevăratafire a tatălui judecătorului Schreber. Mai trebuieamintit că Joseph Frank nu avea nici o pornire îm -potriva lui Freud. Deşi sceptic cu privir e la inter-pretarea freudiană a personalităţii lui Dostoievski,el a pornit de la supoziţia că Freud şi -a bazat inter-pretarea pe date corecte. Abia cînd a studiat în detaliuevenimentele petrecute în prima perioadă a vieţii luiDostoievski ş i-a dat seama că nu se putea bizui peFreud la nivel pur factual.

Eseul lui Freud „Moise al lui Michelangelo" faceparte dintr-o altă categorie. Nu există aici speculaţiidespre prima copilărie a lui Michelangelo şi nici in -terpretări ale psihopatologiei s ale. în schimb, existăo savantă şi detaliată trecere în revistă a celor scrisede istoricii de artă despre această statuie, combinatăcu deducţii proprii privitoare la semnificaţia posturii

116

ARTA ŞI LITERATURA

alese de artist. Oricine citeş te acest eseu este impre -sionat de investigaţia pătrunzătoare a lui Freud, deatenţia acordată detaliilor şi de modestia pretenţiilorsale. Contează prea puţin dacă istoricii de artă mo -derni sînt sau nu de acord cu interpretarea freudianăpotrivit căreia statuia reprezintă

o expresie concretă a celei mai înalte realizări de careeste capabil un om, aceea a luptei victorioase împo -triva unei pasiuni lăuntrice de dragul unei cauze căreiai-a dedicat întreaga viaţă (SE, XIII.233).

Eseul reflectă deopotrivă er udiţia lui Freud şi ma -rea sa putere de observaţie. E o ironie faptul că ceamai bună lucrare a sa privitoare la artă şi artişti esteuna în care teoria psihanalitică abia dacă figurează.Aşa cum am arătat la începutul acestui capitol,Freud considera că a rta şi literatura sînt produse desublimarea unui libido nesatisfăcut. Deşi potrivit ve -derilor sale sublimarea este în chip necesar utilizatăde oamenii normali care trăiesc sub constrîngerileimpuse de civilizaţie, rezultă de aici că, dacă libi -doul ar fi complet descărcat, arta şi literatura n -armai fi necesare. Şi mai rezultă că, întrucît artiştiicheltuie atîta timp cu activităţi ce reprezintă un pro -dus al sublimării, ei sînt cu necesitate mai suscepti -bili de a fi nevrotici decît oamenii obişnuiţi. Aceastaera într-adevăr concepţia lui Freud.

încă o dată, artistul este în esenţă un introvertit, nu multdiferit de nevrotic. El este apăsat de nevoi instinctualeexcesiv de puternice. Vrea să dobîndească onoruri, pu-

117

FREUD

tere, bogăţie, faimă şi iubirea femeilor; dar îi lipsescmijloacele de a-şi satisface aceste dorinţe. Prin urmare,ca orice alt om nesatisfăcut, el întoarce spatele realităţiişi îşi transferă întregul interes, ca şi întregul libido, înconstrucţiile menite să-i îndeplinească dorinţele dinviaţa sa fantasmatică, iar de aici poate ajunge la ne -vroză (SE, XVI.376).

Freud credea că fantezia provine din joc. Potrivitconcepţiei sale, atît jocul cît şi fantezia presupun fugade realitate sau tăgăduirea ei, ele fiind prin urmareactivităţi ce trebuie depăşite o dată cu vîrsta.

încetînd să se joace, copilul aflat în creştere nu aban -donează decît legătura cu obiectele reale; în loc să sejoace, acum elfantazează. Construieşte castele în Spaniaşi creează ceea ce se numeşte vise diurne (SE, IX. 145).Scriitorul artist face acelaşi lucru ca şi copilul care sejoacă. Creează o lume a fanteziei pe care o ia foarteîn serios — adică pe care o investeşte cu enormă afec -tivitate —, separînd-o în acelaşi timp tranşant de reali-tate (SE, IX. 144).Putem afirma că o persoană fericită nu fantazează nici -odată, ci doar una nefericită. Forţele care motiveazăfantasmele sînt dorinţele nesatisfăcute, fiecare fantas -mă fiind împlinirea unei dorinţe, corectarea unei rea-lităţi nesatisfăcătoare (SE, IX. 146).

Nevroticii întorc spatele realităţii fiindcă o găsesc insu-portabilă — fie în întregime, fie parţial (SE, XII.218).

Astfel, jocul, visele şi fantasmele sînt legate între eleîn calitatea lor de tehnici de compensare a unei realităţi

118

ARTA ŞI LITERATURA

nesatisfăcătoare avînd un caracter infantil, evazio -nist, centrat pe împlinirea dorinţelor.

în capitolul 5 ne-am referit la distincţia operatăde Freud între cele două tipuri de funcţionare a psihi -cului numite de el „proces primar" şi „proces secun -dar". Cel dintîi e guvernat de împlinirea dorinţelorşi de principiul plăcerii; al doilea, de planificareaconştientă şi de principiul realităţii.

O dată cu introducerea principiului realităţii s -a des-prins o specie de activitate mentală; ea nu a fost supusătestului realităţii, rămînînd subordonată doar princi -piului plăcerii. Această activitate este fantazarea, careîncepe deja în jocul copiilor şi care mai tîrziu, conti -nuată ca reverie, renunţă la dependenţa faţă de obiec-tele reale (SE, XII.222).

Freud a admis totuşi, deşi fără tragere de inimă, căartiştii nu sînt pur şi simplu nevrotici care -şi folo-sesc înzestrările pentru a fugi de realitate.

Arta realizează o reconciliere între cele două p rincipiiîntr-un chip nou. La început, artistul este un om careîntoarce spatele realităţii deoarece nu poate să accepterenunţarea la satisfacerea instinctuală pe care realita -tea i-o cere mai întîi, permiţînd dorinţelor sale eroticeşi de afirmare personală să se desfăşoare din plin înviaţa fantasmatică. El găseşte însă calea înapoi sprerealitate din această lume a fanteziei folosindu -se deînzestrări speciale pentru a-şi turna fantasmele în ade-văruri de un tip nou pe care oamenii le apreciază dreptnepreţuite reflectări ale realităţii (SE, XII.224).

119

FREUD

Această stranie concepţie despre artă şi artist pre -supune că, deşi artistul ar putea scăpa la limită decăderea în nevroză, arta sa rămîne totuşi o cale indi -rectă de a obţine satisfacţiile instinctuale de care,dacă ar fi fost mai bine adaptat la realitate, s -ar fibucurat sau s-ar fi lepădat. Cu alte cuvinte, arta esteîn chip esenţial evazionistă. într -o lume ideală în caretoată lumea ar fi suficient de matură pentru a înlocuiprincipiul plăcerii cu principiul realităţii n -ar fi ne-voie de artă.

Concluzia de mai sus, venită din partea unui stră -lucit scriitor, preţuitor adînc deopotrivă al literaturiişi al artelor vizuale, îi va surprinde pe cei mai mulţicititori drept una extrem de neobişnuită. Dacă ar fitrăit suficient de mult pentru a -şi însuşi gîndirea bio-logică modernă, Freud şi -ar fi revizuit poate con -cepţiile.

De pildă, etologii sînt în genere de acord că joculpuilor de animale nu este evazionis t, ci adaptativ.Adică jocul favorizează explorarea şi, prin repetareasecvenţelor motorii, stimulează dezvoltarea capacită -ţilor musculare. Jocul de-a încăierarea la puii de ani -male şi de oameni este probabil un important modde a învăţa să utilizeze în chip controlat agresiuneaşi poate de asemenea înlesni împlinirea sexuală demai tîrziu.

Dacă jocul este adaptativ în sens biologic, nu s -arputea ca şi fantazarea să fie adaptativă? Există reverii„vane" care se potrivesc categoriei evazioniste a luiFreud; nu toate fantazările sînt însă de acest tip.Einstein definea gîndirea drept „un joc liber cu

120

ARTA ŞI LITERATURA

conceptele", subliniind tocmai nevoia gînditoruluicreator de a fi liber de constrîngerile impuse de obiec -tele reale. El n-ar fi reuşit niciodată să conceapă teo -ria relativităţii dacă nu s-ar fi folosit de fantezie, chiardacă, desigur, teoria a trebuit să fie mai tîrziu verifi -cată pe cale experimentală. Freud, aşa cum am văzut,considera Fraţii Karamazov cel mai mare roman scrisvreodată. Deşi îşi are originea în fantezia lui Dosto -ievski, el cuprinde şi portrete care au la bază oamenireali şi, ca orice mare roman, ne sporeşte şi ne adîn -ceşte înţelegerea realităţii mai degrabă decît să neofere o evadare din ea.

în capitolul 4, am constatat că teoria freudianăpotrivit căreia visele sînt aproape invariabil împlinirihalucinatorii ale dorinţelor noastre nu stă în picioareşi am sugerat că anumite vise reprezintă o cale derezolvare a unei traume, în vreme ce altele privescprelucrarea informaţiei. Aceste două din urmă func ţiinu sînt evazioniste, ci modalităţi de a realiza uncompromis cu realitatea.

Jocul, fantazarea şi visele, cele trei activităţi pecare Freud le-a legat laolaltă sub pecetea împliniriievazioniste a dorinţ elor, pot fi în egală măsură şiadaptative; mai precis, modalităţi de a opera selecţiişi de a face noi combinaţii din experienţa noastrăinterioară şi exterioară. Freud considera că motiveleartistului şi cele ale savantului pot fi limpede deose -bite. Imperiul activităţii creatoare a artistului estelibidoul nesatisfăcut manifestat în fantazarea evazio -nistă. Impulsul activităţii savantului este stăpînirealumii exterioare. Artistul şi savantul fac desigur

121

FREUD

lucruri foarte diferite; aşa cum am sugerat mai susînsă, ambii sînt preocupaţi să creeze ordine, să deasens lumii şi experienţei pe care o avem în raportcu ea, să descopere şi să întruchipeze unitatea por -nind de la diversitate.

Mulţi dintre cei mai creativi psihanalişti ai ultimi-lor ani, printre care Rycroft, Winnicott, Bowlby,Marion Milner şi Ehrenzweig, resping concepţiafreudiană potrivit căreia „procesul primar" este ar -haic, infantil şi generator de neadaptare. Fanteziapoate fi evazionistă, însă atunci cînd se manifestăca imaginaţie creatoare, ea reprezintă un aspect vitalal adaptării omului la lume. Goya a avut desigur drep -tate să-şi prefaţeze Capriciile cu următorul epigraf:

Părăsită de raţiune, fantezia produce monştri de ne -îndurat ; unită cu raţiunea, ea este mama artelor şi izvo-rul minunilor lor.

9 Cultura şireligia

Aplicarea teoriei psihanalitice la antropologie şireligie a fost în genere dezamăgitoare. Dar, deşi nusînt acceptate în mod obişnuit de antropologi sauteologi, punctele de vedere exprimate de Freud asu -pra acestor două domenii sînt importante întrucît aratămodul în care psihanaliza a progresat de la rolul detratament al nevrozei la cel de sistem de gîndire orien -tat către explicarea mai tuturor faptelo r omeneşti.

Aşa cum s-a arătat anterior, Freud era un om ex -trem de civilizat, ceea ce nu 1 -a împiedicat să pri -vească civilizaţia ca pe o realitate opresivă, întrucît,după el, ea impune împlinirii dorinţelor instinctualemai multe constrîngeri decît poate fiinţa umană tolerafără a manifesta simptome nevrotice. Nu este aşa -dar surprinzător faptul că el a studiat cu pasiune omulprimitiv, de la începuturile istoriei — omul aşa cumtrebuie el să fi arătat înainte ca civilizaţia să -1 fi prinsîn strînsoarea de oţel a reprimării. Din păcate, Freuda scris într-o epocă a antropologiei „de cabinet", ca -racterizată printr-o largă teoretizare nesprijinită deprobe rezultate din cercetări de teren. O epocă în careoamenii aparţinînd culturilor lipsite de scri ere maiputeau fi încă numiţi „sălbatici", iar termenul „pri -

123

FREUD

mitiv" mai putea fi încă, în mod nejustificat, echivalatcu „nevrotic" sau „infantil", aşa cum a făcut Freud.Astăzi ştim că mulţi aşa -zişi primitivi pot fi pe rfectadaptaţi mediului lor în modalităţi complexe; înain -tea primului război mondial însă, ideile victorienedespre progres decretau că avusese loc un urcuş evi -dent de la începutul „sălbatic" către ameţitoarele pis -curi ale civilizaţiei europene ale seco lului al XX-lea.Dezvăluirea lagărelor de concentrare şi experienţaa două războaie mondiale au pus capăt acestui gende automulţumire.

Lucrarea Totem şi tabu, alcătuită din patru părţiapărute iniţial separat, a fost publicată pentru întîiaoară într-un singur volum în 1913. Principalele iz -voare ale speculaţiilor antropologice freudiene aufost Originea omului a lui Darwin, Creanga de aura lui James Frazer şi teoriile lui Robertson Smith şiJ. J. Atkinson. Aceste izvoare sînt astăzi parţial sautotal discreditate.

Totemul este emblema simbolică a unui anumitgrup social în cadrul unui trib. Poate fi un animalsau, mai rar, o plantă sau un fenomen natural cume ploaia. Totemul este un obiect de adorare şi de de -voţiune şi este protejat de tabuuri care în g enere inter-zic uciderea, consumarea sau chiar atingerea lui. înanumite ocazii însă poate avea loc uciderea ritualăşi consumarea sacramentală a animalului totemic.Supunerea faţă de un anumit totem defineşte rela -ţiile sociale în măsura în care legăturil e sexuale întremembrii aceluiaşi totem sînt de regulă interzise.

124

CULTURA ŞI RELIGIA

Freud a interpretat totemul ca o reprezentare a ta -tălui, deoarece cunoştea trei cazuri în care băieţi cuconflicte oedipiene aveau fantasme sau fobii legatede animale, acestea din urmă părînd să fie substi -tute ale tatălui. „Micul Hans", caz al lui Freud însuşi,manifesta teama de a fi muşcat de un cal, teamă pecare Freud o considera rezultată din refularea şi con -secutiva proiectare a ostilităţii copilului faţă de tatălsău.

Urmîndu-1 pe Darwin, Freud a presupus că omulprimitiv trăia în mici grupuri sau „hoarde" dominatede un singur mascul puternic, care nu păstra doartoate femelele pentru el, ci îi elimina pe toţi tineriisăi rivali, prevenind astfel incestul şi încurajînd for-marea legăturilor sexuale în afara grupului de origi -ne. Freud continua sugerînd:

într-o bună zi, fraţii excluşi s-au unit, l-au ucis şi l-audevorat pe tatăl lor, punînd astfel capăt hoardei patriar-hale. .. Prînzul totemic, care este poate cel dintîi ospăţal omului, va fi, aşadar, repetarea acestei memorabilecrime, care a reprezentat începutul atîtor lucruri — alorganizării sociale, al restricţiilor morale şi al religiei(SE, XIII. 141-142).

Apoi Freud afirma că fiii care şi -au ucis tatăl s-ausimţit atît de copleşiţi de vinovăţie încît:

Ei şi-au respins fapta interzicînd uciderea totemului,substitut al propriului lor tată; şi au renunţat la roade leei abandonînd dreptul asupra femeilor eliberateacum. Ei au creat astfel, pornind de la sentimentul filial

125

FREUD

de vinovăţie, cele două tabuuri fundamentale ale tote -mismului care, tocmai din această cauză, corespundinevitabil celor două dorinţe refulate ale complexuluilui Oedip. Oricine transgresa aceste tabuuri se făceavinovat de singurele două crime care au preocupatsocietatea primitivă (SE, XIII. 143).

Prînzul totemic ritual ar putea fi interpretat ca o „în -toarcere a refulatului" — o expresie simbolică tempo-rară a impulsurilor originare de ură împotriva tatăluipe care vinovăţia le împinge de obicei în inconştient.

Freud credea că această primă ucidere a tatăluiera un eveniment real care a lăsat „urme de neştersîn istoria omenirii". Cu alte cuvinte, el credea în dis-creditata ipoteză lamarckiană a moştenirii caracte -relor dobîndite. în ciuda bunei sale cunoaşteri a luiDarwin, a cărui teorie evoluţionistă înlocuise ideealui Lamarck în mintea fiecărui biolog aproape, Freuda susţinut cu încăpăţînare pîhă la moart e posibilitateamoştenirii caracterelor dobîndite, precum şi faptulcă originile religiei şi ale moralei pot fi cu adevăratidentificate într -un eveniment petrecut aievea.

Atitudinea lui faţă de Totem şi tabu pare să fi fostambivalenţă. Pe de o parte, o p rivea ca pe o realizareimportantă; pe de alta, a spus o dată: „N -o luaţi preaîn serios — am compus-o într-o după-amiază plo-ioasă de duminică". în realitate, există cîteva ele -mente care nu se pot susţine în teoria sa, pe lingăacceptarea teoriei lui Lamarck.

Mai întîi, nu există dovezi din antropologie saudin studierea primatelor că ar fi existat vreodată acea

126

CULTURA ŞI RELIGIA

„hoardă primitivă" dominată de un singur mascul.Darwin şi-a extras concepţia din relatări de a douamînă privind organizarea cetelor de gorile, relatăricare între timp s -au dovedit false.

în al doilea rînd, prînzurile totemice sînt rare şiau loc doar în foarte puţine triburi care practică to -temismul.

în al treilea rînd, Freud nu acordă nici o atenţieposibilei importanţe a mamei în religia totemică —o omisiune caracteristică a teoriei psihanalitice care,pînă tîrziu în cursul evoluţiei sale, a accentuat deregulă rolul tatălui în dauna celui al mamei. Accen -tuare ale cărei origini se află probabil în fapt ul căFreud însuşi a avut mai multe probleme în relaţiilecu tatăl său decît în cele cu mama sa.

în al patrulea rînd, în cel puţin unul din cazurilepe care s-a bazat teoria sa privind reprezentareatatălui de către totem, este posibilă o interpretareîntru cîtva diferită. „Micul Hans", băiatul în vîrstăde cinci ani al lui Max Graf, prietenul lui Freud, afost văzut o singură dată de Freud, care 1 -a tratat prinintermediul tatălui. Reexaminînd cazul, John Bowlbya demonstrat că fobia Micului Hans, ca şi al te fobiiinfantile, a fost probabil generată de temeri privitoarela dispariţia mamei. S -a stabilit că mama foloseaameninţări pentru disciplinarea lui Hans, inclusivameninţarea că va pleca şi nu se va mai întoarce dacăHans e neastîmpărat.

E uşor să fii înţelept post festum şi să -1 acuzi peFreud de nesocotirea unor probe — la care, parţial,nu putea avea acces la vremea aceea — acum, în

127

FREUD

lumina antropologiei moderne, a teoriei darvinisteşi a lucrării lui Bowlby asupra „ ataşamentului". Cutoate astea, Totem şi tabu se situează într-adevăr înlimanurile primejdioase ale speculaţiei şi reprezintăo mărturie a tendinţei lui Freud de a generaliza peo bază factuală insuficientă atunci cînd consideră căpoate oferi astfel un s prijin teoriei psihanalitice,într-un eseu publicat în 1929, Thomas Mann a alesTotem şi tabu considerînd-o lucrarea lui Freud care1-a impresionat cel mai tare. Lucru bizar dacă nu ştiică aprecierea lui Mann nu se bazează pe antropolo -gie, ci este în întregime literară. Thomas Mann scriacă Totem şi tabu

este fără îndoială lucrarea lui Freud cu cele mai marimerite artistice; atît în ce priveşte concepţia cît şiforma literară, ea este o capodoperă literară care stăalături şi este comparabilă cu cele mai mari exemplede eseu literar.

Unele critici aduse lucrării Totem şi tabu se aplicăşi lucrării Moise şi monoteismul, ultima carte dusă labun sfîrşit de Freud, încheiată abia după vîrsta de80 de ani. în ea Freud a presupus în mod polemiccă Moise, conducătorul şi creatorul poporului evreu,a fost la origine egiptean, cum o arată şi numele.Povestea biblică a lui Moise relatează că, pentru ascăpa de persecuţiile faraonului, părinţii lui Moisel-au ascuns într-un coş de papură la marginea rîulu i,de unde a fost salvat de fiica faraonului. Fiindcă prin -ţesa 1-a crescut pe Moise ca pe propriul ei fiu, Freudtrage concluzia deloc lipsită de temei că Moise era

128

CULTURA ŞI RELIGIA

de fapt fiul ei şi, ca atare, neevreu. El continuă ară -tînd că Moise a acceptat revoluţia în mentalitateiniţiată de faraonul Akhenaton care înlocuise ado -rarea mai multor zei cu monoteismul. La moartealui Akhenaton s-a iscat o reacţie împotriva credinţelormonoteiste. Moise şi-a legat soarta de minoritateaoprimată a evreilor, le-a întărit identitatea susţinîndatît monoteismul cît şi practica circumciziei, şi încele din urmă a pornit Exodul, conducîndu -i pe evreiafară din Egipt pentru a afla pămîntul făgăduinţei.Deşi Biblia afirmă că Moise a murit la 120 de ani,Freud prefera să creadă că el a fost ucis de poporulsău, bazîndu-se pe sugestia lui Ernst Sellin, care ime -diat ce a fost anunţată a fost respinsă de toţi savanţiievrei. Freud a adoptat cu înflăcărare ipoteza lui Sellinfiindcă aceasta îi sprijinea prop ria speculaţie despreparicid şi originile religiei. El îşi închipuia că uci -derea lui Moise a întărit sentimentul de vinovăţiemoştenit ce data din vremea întîiului paricid descrismai sus, dînd naştere unui durabil sentiment incon -ştient de vinovăţie la poporul evreu.

E plauzibilă conjectura potrivit căreia remuşcareapentru uciderea lui Moise a oferit stimulul pentru fan -tasma realizatoare de dorinţe a lui Mesia, cel ce urmasă se întoarcă şi să-şi conducă poporul la mîntuire şila stăpînirea făgăduită asupra lumii (SE, XXIII. 89).

Moise şi monoteismul a fost respinsă de majorita -tea criticilor drept una din cele mai puţin convingă -toare scrieri ale lui Freud. Ca şi în Totem şi tabu,moştenirea caracterelor dobîndite preluată de la

129

FREUD

Lamarck este parte integrantă a argumentaţiei şi exis tăde asemenea multe obiecţii istorice ce pot fi adusecărţii, inutil însă de catalogat.

Am notat în capitolul 1 că Freud n -a practicat nici-odată religia mozaică. Deşi a recunoscut că religiapoate juca uneori un rol în suprimarea simptomelornevrotice, a susţinut cu tărie că ea este o iluzie reali -zatoare de dorinţe. în concepţia sa, zeii au o întreitămisiune.

Ei trebuie să exorcizeze spaimele stîrnite de natură,trebuie să-i împace pe oameni cu cruzimea sorţii, ma -nifestată mai cu seamă în moarte, şi trebuie să com -penseze suferinţele pe care viaţa civilizată dusă încomun li le impune (SE, XXI. 18).

Freud socotea că originea religiei se află în senti -mentul de neajutorare al omului. Ca adult, omul esteconfruntat cu tot soiul de primejdii — de la cutremurela boli — care-1 ameninţă şi pe care nu le poate con -trola, în prima copilărie, el este încă şi mai neaju -torat, însă ştie că tatăl său, oricît ar fi de înfricoşător,îl protejează măcar de primejdiile obişnuite.

Faptul că nevoile religioase provin din neajutorareacopilului şi din dorul după tată mi se pare de netă -găduit, mai cu seamă avînd în vedere că sentimentulacesta nu este pur şi simplu o prelungire a celui dincopilărie, ci este susţinut permanent de teama faţă deputerea superioară a sorţii. Nu-mi vine în minte nicio altă nevoie dintre cele manifestate în copilărie caresă fie mai puternică decît nevoia de protecţie din parteatatălui (SE, XXI.72).

130

CULTURA ŞI RELIGIA

într-un studiu anterior, Freud pusese mai tareaccentul pe primejdiile care -1 ameninţă pe individdin interior. El observa asemănările dintre practicilereligioase şi ritualurile obsesionale. în concepţ ia sa,ritualurile obsesionale erau modalităţi de protejarea eului împotriva apariţiei fantasmelor, gîndurilor sauimpulsurilor sexuale pe care individul le -a refulat şi,totodată, o expresie deplasată şi parţială a acestorimpulsuri. De pildă, un pacient suferea de nevoiacompulsivă de a se spăla frecvent pe rnîini, care, înacest caz, reprezenta expresia unei vinovăţii legatede masturbare. în plus, simţea nevoia să -şi spele fie-care deget separat, ceea ce -1 determina să facă ungest obscen avînd semnifi caţia coitului. Freud so -cotea că religia, înţeleasă ca parte a civilizaţiei, sebaza pe

suprimarea, renunţarea la anumite impulsuri instinc -tuale. Totuşi, aceste impulsuri nu sînt, ca în cazul ne -vrozelor, exclusiv componente ale pulsiunii sexuale;sînt impulsuri egoiste, nocive din punct de vedere so -cial, dar chiar şi aşa nu sînt de obicei lipsite de o com-ponentă sexuală (SE, IX. 125).

Fiindcă în confesiunile lor oamenii pioşi recunosccă sînt vinovaţi de păcat, ei simt nevoia să îndepli -nească acte rituale ca o apărare împotriva ispitei şica un mod de a controla şi de a respinge forţele pul -sionale care ameninţă mereu să iasă la iveală. Freuda mers pînă acolo îneît a afirmat că religia poate fiprivită drept „o nevroză obsesională universală".

131

FREUD

Religia promite, aşadar, protecţie împotriva im -pulsurilor ilicite din interior, prin intermediul actelorrituale; ca şi o oarecare protecţie împotriva primejdii -lor din afară prin acceptarea pretenţiilor restrictiveale civilizaţiei asupra impulsurilor egoiste ale indi -vidului. Această renunţare face cu putinţă un anu -mit grad de solidaritate între oameni, diminuîndastfel sentimentul de neajutorare.

în plus, religia promite viaţa de după moarte. Ceeace nu doar că diminuează spaima omului în faţa mor -ţii, ci presupune totodată că persoana care a muritva fi răsplătită cu bucurii cereşti pentru a o compensade bucuriile pămînteşti la care a trebuit să renunţeîn interesul civilizaţiei.

La începutul acestui capitol, am remarcat că Freudprivea civilizaţia ca pe o realitate nemăsurat de opre -sivă ce provoacă nevroză. Resentimentul său mergeaînsă mult mai departe; atît de departe, încît te simţiîntr-adevăr îndreptăţit să presupui că, pentru el, con -trolul extrem, obsesiv pe care îl realiza asupra pro-priilor sale impulsuri era o povară. Fireşte, Freudrecunoştea că civilizaţia este necesară dacă omul estemenit a supravieţui ca specie, ceea ce nu -1 împiedicăsă se refere la „rănile" pe care civilizaţia le prici -nuieşte individului. Citatul de mai jos este evidentironic, dar el dezvăluie totodată ce gîndea Freuddespre omul „natural", nesupus restricţiilor.

Am vorbit despre ostilitatea faţă de civilizaţie pe careo produce presiunea exercitată de civilizaţie, renun -ţarea la instincte cerută de aceasta. Să ne închipuimcă prohibiţiile au fost abolite — prin urmare, că poţi

132

CULTURA ŞI RELIGIA

trata orice femeie ca pe un obiect sexual, că poţi să -ţiucizi fără tresărire rivalul în dragoste ca şi pe oricineîţi stă în cale, că poţi, de asemenea, să-ţi însuşeşti oriceaparţine altui om fără a cere permisiunea — ce minu-nat, ce neîntrerupt şir de satisfacţii îţi va fi viaţa! (SE,XXI. 15).

Tabloul acesta sumbru derivă din faptul că teoriapsihanalitică este o teorie a „instinctelor". Respectiv,că preocuparea ei esenţială este modalitatea în careindividul izolat reuşeşte sau nu să găsească o calede a-şi descărca impulsurile instinctive. Impresia pecare o lasă lectura lui Freud este că relaţiile cu ce le-lalte fiinţe umane au valoare doar în măsura în carefacilitează satisfacerea instinctelor. Prietenia sau altetipuri de relaţie nu sînt deloc privite ca valoroase înele însele. Toate sînt considerate substitute „inhibateîn raport cu scopul" pentru re laţiile sexuale. Nu-i demirare că Freud a respins porunca creştină „Iubeşte -ţiaproapele ca pe tine însuţi", pe care a socotit -o unprecept fără nici un rost, deoarece „împlinirea sa nupoate fi privită ca rezonabilă". Aşa cum vom vedea,teoria psihanalit ică modernă se preocupă mult maimult decît se preocupa Freud de calitatea şi de tipulde relaţii pe care şi le face individul începînd cumomentul naşterii.

Concepţia freudiană asupra religiei poate fi criti -cată din mai multe puncte de vedere. Mai tîrziu , bazasa este exclusiv paternă. Deşi Viena era un oraş pre -dominant catolic, importanţa Fecioarei Măria sau aoricărei alte zeităţi feminine este complet neglijată,

133

FREUD

o omisiune pe care am remarcat -o şi atunci cînd amdiscutat Totem şi tabu.

în al doilea rînd, Freud nu face nici o referire lareligii precum budismul primitiv, care pare să nureclame credinţa într-un zeu sau în zei, dar care pre -scrie totuşi un mod de viaţă pe care mulţi îl găsescprofund satisfăcă tor.

în al treilea rînd, după cum recunoaşte chiar el,Freud este incapabil să înţeleagă experienţele exta -tice şi mistice, care, pentru mulţi oameni, stau laoriginea sentimentelor „religioase". Cînd i -a trimisprietenului său Romain Rolland un exemplar al cărţiisale Viitorul unei iluzii, în care repudiază religia, acestas-a plîns că Freud n-a înţeles adevăratul izvor al sen-timentului religios. Freud scria:

Acesta, spune el, constă dintr-un simţămînt aparte, decare el însuşi nu e niciodată străin, care este confir -mat de mulţi alţii şi pe care îl poate presupune prezentla milioane de oameni. E un simţămînt pe care i -arplăcea să-1 numească o senzaţie de „eternitate", sen-zaţia de ceva nelimitat, neîncătuşat — cum ar veni,„vast ca oceanul" (SE, XXI.64).

Freud caracterizează acest simţămînt, pe drept cuvînt,ca fiind

simţămîntul unei legături indisolubile, simţămîntul dea fi una cu lumea exterioară ca întreg (SE, XXI.65).

El compară acest simţămînt cu extazul în dragoste,cînd îndrăgostitul se simte pe deplin unit cu persoana

134

CULTURA ŞI RELIGIA

iubită. Freud îl interpretează ca pe o regresie extremăla un stadiu foarte primitiv — cel al copilului caresuge de la sîn înainte de a fi învăţat să se deosebeascăde mamă sau de lumea exterioară. Atît dragostea cîtşi simţămîntul vast ca oceanul sînt, aşadar, iluzii,într-adevăr, Freud s-a referit la starea îndrăgostitu -lui ca la un soi de nebunie, „prototipul normal alpsihozelor".

în parte, Freud e de acord cu Rolland cînd recu-noaşte că simţămîntul vast şi senzaţia de a fi una cuuniversul pot fi legate de sentimente religioaseîntr-un stadiu ulterior, descriindu -1 drept

o primă tentativă de consolare religioasă, cum ar venio altă cale de a tăgădui primejdia de care eul se simteameninţat din partea lumii exterioare (SE, XXI. 72).

Deşi tot omul se poate amăgi şi poate suferi deliruride realizare a dorinţelor, cei care, spre deosebire deFreud, au trăit simţămîntul acesta vast vor găsi nesa -tisfăcătoare explicaţia sa. Relatările trăirilor extati ceoferite de nenumăraţi oameni, de la misticii religioşi laexploratori ca Amiralul Byrd, sugerează că aseme neaexperienţe sînt cele mai profunde momente aleexistenţei lor şi provoacă uneori transformarea ra di-cală a felului în care se percep pe ei înşişi şi în carepercep lumea. Asemenea experienţe nu trebuie ne -apărat explicate în termeni religioşi, dar nici nu potfi înlăturate ca total iluzorii. Realizarea dorinţelorca modalitate de apărare li se pare a fi parţial neauten-tică chiar celor care se complac în ea; experienţasimţămîntului vast e însă resimţită ca una adînc şi

135

FREUD

indubitabil autentică. Nu e aici locul să ne aventurămîn explicarea acestui simţămî nt. E suficient să afir -măm că, dacă ar fi trăit ceva similar, Freud ar fi fostpoate silit să ia în considerare şi o altă interpretare.Freud încheie Viitorul unei iluzii cu un procedeu pecare îl utiliza constant atunci cînd aborda subiec tesocotite de el foarte controversate: o dezbaterepolemică între el însuşi şi un oponent imaginar. Elavansează ideea că, la un moment dat în viitorul în -depărtat, intelectul îşi va afirma în cele din urmă pri -matul, iar credinţa religioasă va fi astfel abandonată.

Putem insista oricît că intelectul omului este neputin -cios în comparaţie cu viaţa pulsională, şi s -ar putea săavem dreptate aici. Cu toate astea, este ceva ciudat cuaceastă slăbiciune. Glasul intelectului este slab, dar nuare odihnă pînă ce nu obţine ascultare. în cele din urmă,după nenumărate eşecuri, reuşeşte (SE, XXI.53).

Freud pune semnul egalităţii între intelect şi ştiinţă,deşi, cum am văzut mai înainte, este cu neputinţă deacceptat concepţia sa potrivit căreia psihanaliza este,sau ar putea deveni, strict ştiinţifică. Celebra frazădin finalul cărţii sale este:

Nu, ştiinţa noastră nu este o iluzie. O iluzie ar fi însăsă credem că ceea ce ştiinţa nu ne poate oferi putemcăpăta din altă parte (SE, XXI.56).

Poate că merită notat fa ptul că atunci cînd Freud sereferă la Dumnezeul adversarului său imaginar nu -mindu-1 „Dumnezeul tău", Dumnezeul credinţei reli -136

CULTURA ŞI RELIGIA

gioase convenţionale, el îi opune ceea ce numeştecu ironie „Dumnezeul nostru", Logosul, glasul Ra -ţiunii. Utilizarea acestui procedeu verbal dezvăluiemai multe despre el decît era dispus să recunoascăel însuşi. Credinţa exclusivă în Raţiune şi în Ştiinţăpoate fi tot atît de iraţională ca şi credinţa în Dum -nezeu. Cu siguranţă însă că, în ceea ce -1 priveşte, cre-dinţa sa în psihanaliză a depăşit cu mult orice dovadăa adevărului ei pe care am putea -o numi ştiinţifică.

10Freudterapeut

Tehnica psihanalizei

în capitolul 4 am descris pe scurt trei aspecte aletehnicii psihanalitice: asocierile libere, interpretareaviselor şi evaluarea transferului şi contratransferu -lui. Freud a scris mai multe studii despre tehnica tra -tamentului psihanalitic. O scurtă relatare a ceea cea avut de spus în acest domeniu trebui e inclusă chiarşi într-o carte de mici dimensiuni, căci modul săude a proceda a influenţat mai toate tipurile ulterioarede psihoterapie practicate în Occident. Principiile detratament enunţate de Freud erau foarte diferite decele urmate în practica tr adiţională a medicinei şitrebuie să fi părut revoluţionare în perioada de di -naintea primului război mondial, cînd au fost for -mulate. Psihanaliştii moderni acceptă rareori toaterecomandările lui Freud; însă modalitatea generalăîn care se desfăşoară psi hanaliza şi alte forme depsihoterapie se bazează în continuare pe procedeullui Freud, rămînînd una dintre moştenirile sale celemai durabile.

încă din 1904, Freud a enunţat anumite criteriide selectare a pacienţilor adecvaţi pentru psihanaliză.El cerea ca pacienţii să aibă „un nivel rezonabil deeducaţie şi un caracter demn de încredere". Refuza

138

FREUD TERAPEUT

să accepte pacienţi psihotici, adică suferind de schi -zofrenie sau de forme grave de melancolie (boală de -presivă). Aşa cum am remarcat î nainte, pacienţii custări maniacale sau hipomaniacale se prezintă rareorila psihanalist. Unii psihanalişti au nesocotit sfatullui Freud în acest domeniu şi au încercat să analizezeschizofrenici, dar rezultatele au fost dezamăgitoare.

Freud şi-a dat seama că formele psihotice ale ma -ladiei mentale se pot prezenta drept nevroze fără aputea fi imediat recunoscute ca fiind mult mai grave.Pe această bază, el a recomandat cu înţelepciune operioadă de probă în analiză cu durata de una saudouă săptămîni. A avut de asemenea grijă să aver -tizeze împotriva utilizării psihanalizei în cazuri deanorexia nervosa sau alte stări periculoase în care secere îndepărtarea imediată a simptomelor.

Freud a stabilit că pacienţii „înjur de cincizeci deani şi peste" nu sînt potriviţi pentru psihanaliză dindouă motive. Mai întîi, se temea că volumul de mate -rial acumulat în cursul vieţii pacientului ar fi atît demare încît tratamentul ar putea dura la nesfîrşit.Această precauţie nu mai este respectată de psihana -liştii moderni, care adesea tratează pacienţi în vîrstăcu succes. Celălalt motiv al lui Freud de a excludepersoanele de vîrstă mijlocie şi înaintată e mai intere -sant. El spune că „oamenii în vîrstă nu mai pot fieducaţi", în timp ce preadolescenţii „sînt adesea p reainfluenţabili". De regulă, Freud susţinea că psihana -liza este un tratament în care influenţa directă şi su -gestia joacă un rol neînsemnat. în fragmentul de maisus el dezvăluie că sugestia joacă în psihanaliză unrol mai important decît era în genere dispus să accepte.

139

FREUD

în capitolul 4, au fost avansate două motive pentrucare pacientului i se cere să stea lungit pe o cana -pea, iar psihanalistul trebuie să se aşeze în spatelesău şi în afara cîmpului să u vizual. Primul motiv eracă astfel se încurajează fluxul asocierilor libere; aldoilea, faptul, recunoscut de Freud, că nu -i plăceasă fie privit timp de opt sau mai multe ore pe zi. Unal treilea motiv era acela că Freud socotea că e maibine ca pacientul să nu fie conştient de modificareaexpresiilor faciale ale psihanalistului. Toate cele treimotive îşi au validitatea lor, şi cei mai mulţi dintrepsihanalişti continuă să utilizeze canapeaua. Analiştiaparţinînd altor şcoli cred că folosirea canapelei esteartificială şi preferă să stea faţă în faţă cu pacientulpe poziţii aparent egale.

Freud recomanda ca psihanalistul să nu ia notepe motivul că acest lucru ar putea influenţa atitudineasa de „atenţie egal flotantă" în care el refuză să hotă -rască dinainte care dintre spusele pacientului prezintăimportanţă. El sublinia că semnificaţia celor auzitede psihanalist într-o şedinţă de analiză nu poate fistabilită decît ulterior. Analistul

trebuie să^şi îndrepte propriul inconştient, aidoma unuiorgan receptor, către inconştientul transmiţător al pa -cientului. El trebuie să se adapteze pacientului aşa cumun receptor telefonic se adaptează microfonului trans -miţător (SE, XII. 113-4).

Oricine practică psihoterapia va recunoaşte că sfa -tul este foarte bun. Una din cele mai obişnuite greşelifăcute de psihoterapeuţi este interpretarea prematură:

140

FREUD TERAPEUT

saltul spre concluzii eronate pornind de la dovezi in -suficiente.

Tradiţia presupune că psihanaliştii sînt detaşaţiîntr-un chip neomenesc — preocupaţi doar de inter -pretarea materialului furnizat de pacient şi neimpre -sionaţi de suferinţa acestuia. Am observat deja căîn timpul analizei Freud era „ciudat de impersonal".El scria:

Insist pe lîngă colegii mei să adopte în timpul trata-mentului psihanalitic atitudinea chirurgului care îşi dădeoparte sentimentele, ba chiar şi simpatia omenească,pentru a-şi concentra forţele mentale asupra uniculuiţel de a realiza operaţia cu îndemînarea cea mai marecu putinţă... Justificarea pentru cerinţa acestei răceliemoţionale este aceea că ea creează cele mai bune con -diţii pentru ambele părţi: protecţia necesară a vieţiiafective pentru medic şi obţinerea ajutorului maximpe care-1 putem acorda în prezent pentru pacient(SE, XII. 115).

Fără îndoială, un anumit grad de detaşare i se cereanalistului. Dacă se identifică prea mult cu pacien -tul, analistul îşi pierde obiectivitatea devenind in -capabil să vadă în ce mod pacientul însuşi esterăspunzător de propriile sale dificultăţi. Pe de altăparte, dacă rămîne detaşat în măsura în care îi reco -mandă Freud, apare primejdia să nu fie în stare săînţeleagă personalitatea pacientului. Cercetările austabilit că analiştii trebuie să fie capabili de partici -pare nealterată şi că o caldă acce ptare din partea lorfacilitează modificarea personalităţii. Psihanaliza şialte tipuri de psihoterapie ce derivă din ea nu pot fi

141

FREUD

asemuite chirurgiei, în parte fiindcă nu mai sîntemla fel de siguri cum era Freud că putem identificaoriginea fiecărui simptom nevrotic ca o entitate dis -cretă. Analiştii moderni se ocupă mai mult de perso -nalitatea pacientului văzută ca întreg şi cu tipul derelaţii pe care le-a stabilit de-a lungul vieţii decît cufantasmele sexuale in fantile refulate. Această pre -ocupare reclamă o altă atitudine decît cea recoman -dată de Freud. Deşi trebuie să-şi păstreze obiectivitateafaţă de comportamentul pacientului, pe care -1 poateaproba sau nu, analistul trebuie totodată să transmităceea ce Cari Rogers a numit cu temei o „consideraţienecondiţionat pozitivă"; adică trebuie să aibă o pre -ţuire autentică pentru pacient ca persoană.

în capitolul 4 am notat acceptarea de către Freuda cerinţei lui Jung ca analistul să fie ş i el analizat.Freud merge mai departe, recomandînd analistuluisă nu cedeze ispitei de a vorbi despre propria sa per -soană şi despre propriile sale probleme, cum ar fifiresc în viaţa socială, unde „la mărturisire se răs -punde cu mărturisire". Freud recom anda:

Medicul trebuie să fie opac în raport cu pacienţii săişi, aidoma unei oglinzi, trebuie să le arate doar ceeacei se arată (SE, XII. 118).

Chiar dacă nu toţi psihanaliştii vor fi de acord, credcă Freud avea deplină dreptate formulînd această pre -tenţie. Analistul nu trebuie să se complacă în a vorbidespre sine în timpul şedinţei de analiză, cînd el nuse poate socoti decît o persoană de încredere a pacien -tului. Aşa cum arată Freud, mărturisirile din partea

142

FREUD TERAPEUT

analistului conduc to todată la dificultăţi insurmonta -bile în interpretarea transferului.

Freud lansează un avertisment împotriva didacti -cismului : împotriva obiceiului de a recomanda anu -mite lecturi pacientului, ca şi împotriva încercării dea-1 îndrepta pe pacientul eliberat pe noi făgaşuri so -cotite a fi demne de urmat de către analist. Deşi uniipsihoterapeuţi folosesc cărţi şi articole ca o modali -tate de a-i pune în temă pe eventualii pacienţi cu ceeace-i aşteaptă, Freud a fost încă o dată pe rspicace pu-nînd sub semnul întrebării asemenea metode. Lecturiledespre psihanaliză pot genera dispute intelectuale îndauna experienţei personale; în timp ce a oferi soluţiipacientului fără ca acesta să le ceară înseamnă a -1lua de sus şi, prin urmare, a-1 discredita ca persoanăautonomă.

Recomandarea lui Freud era ca majoritatea pa -cienţilor să fie văzuţi în fiecare zi, exceptînd dumi -nica şi de sărbători, deşi tot el spunea că în „cazurileuşoare" şi în cazurile „avansate" în privinţa trata -mentului frecvenţa poate fi mai mică. El simţea căpînă şi întreruperile în zilele de duminică au adeseaun efect derutant în activitatea de analiză. Cei maimulţi psihanalişti moderni îşi văd pacienţii mai rar.In parte, aceasta se întîmplă fiindcă obiceiul de alucra sîmbetele a dispărut în mare măsură, şi în partefiindcă sînt puţini cei care-şi pot permite să plăteascăonorariile ridicate pretinse de psihanalişti în cazulcă numărul şedinţelor s-ar ridica la cinci-şase pe săp-tămînă. Fireşte, este în avantajul ana listului să vadămai mulţi pacienţi cu o frecvenţă mai redusă pentru

143

FREUD

fiecare, căci astfel poate pretinde onorarii mai ridi -cate pentru o şedinţă. Freud n -ar fi fost de acord cuaceastă modificare a tehnicii sale.

Oricît ar fi fost de generos cu cei aflaţi la anan -ghie, Freud era cu siguranţă realist în privinţa banilor.Principiul său era să aloce o anumită oră din fiecarezi de lucru fiecărui pacient şi să perceapă plată pentruora respectivă, fie că aceasta i -a fost de folos sau nupacientului. La prima vedere, procedeul pare nemi -los ; Freud 1-a apărat însă pe temeiul că, dacă nu lis-ar cere să plătească, pacienţii ar manifesta prea desrezistenţă prin neprezentare şi ar găsi o sumedeniede scuze pentru a nu veni, de regulă exact în momen-tul în care s-ar profila o nouă descoperire analitică.

Dificultăţi deosebite se ivesc cînd analistul şi noul săupacient, sau familiile lor, sînt în relaţii de prietenie sauau legături reciproce. Psihanalistul căruia i se cere săse ocupe de tratamentul soţiei sau copilului unui prietentrebuie să fie pregătit să plătească pentru asta cu priete -nia sa, indiferent de rezultatul tratamentului: în oricecaz, el trebuie să facă sacrificiul dacă nu poate găsiun înlocuitor de încredere (SE, XII. 125).

Cei mai mulţi psihanalişti recunosc validitatea aces -tui principiu, mai ales de cînd analiza transferuluia devenit o preocupare atît de importantă în trata -mentul psihanalitic. Adesea însă nici chiar Freudn-a reuşit să-şi respecte propriile reguli. De pildă,el şi-a analizat propria fiică — Anna — timp de cîţivaani, o violare flagrantă a principiilor psihanalitice pecare cei mai mulţi psihanalişti ar condamna -o. E

144

FREUD TERAPEUT

semnificativ că Anna a fost singurul copil al lui Freudcare a devenit psihanalist, precum şi faptul că şi -amanifestat devotamentul neştirbit faţă de tatăl săurămînînd nemăritată. în stadiul final al bolii lui Freud,cea care 1-a îngrijit a fost Anna, şi mai puţin soţi alui, Marfha.

Adesea, Freud nu reuşea să respecte propriile salerecomandări, sporovăind destul de mult, uneori chiarşi despre familia lui. Poeta Hilda Doolittle, prietenăa lui Ezra Pound şi într -o vreme măritată cu RichardAldington, îşi aminteşte că, bătrîn fiind, Freud a lovitcu pumnul în căpătîiul canapelei pe care ea se aflaîntinsă, spunînd:

Necazul e că sînt bătrîn, iar tu nu crezi că merită să-ţipierzi vremea iubindu-mă.

Numai că cei care-1 critică pe Freud pentru nerespec -tarea regulilor psiha nalizei par să uite cîteodată căel le-a inventat.

Cazurile lui Freud

Studiile de caz ale lui Freud au devenit celebre,atît ca o ilustrare a modului său de a conduce anali -za, cît şi ca opere literare. O cercetare amănunţită aoperelor complete ale lui Fr eud arată că a menţionatîn treacăt 133 de cazuri, existînd doar şase relatăriextinse asupra unor pacienţi individuali. Sînt incluseaici cazul judecătorului Schreber, pe care Freud nu

145

FREUD

Multe din ele erau temeri că oamenilor la care ţineali se va întîmpla ceva înspăimîntător — tatălui său,de pildă, sau unei doamne pe care o admira. Freuda fost uimit să descopere că aceste temeri obsesionalelegate de tatăl său persistau în ciuda faptului că acestamurise cu cîţiva ani înainte.

Cea mai cumplită preocupare obsesională priveao pedeapsă orientală despre care i se vorbise în timpulserviciului militar. Ea consta în legarea de fesele îm -pricinatului a unui vas cu şobolani în intenţia ca aceş -tia să-şi croiască drum în corpul omului pornind dela anus. Lanzer a mărturisit că i -a venit ideea că pe-deapsa urma să-i fie aplicată doamnei despre care amamintit şi că se simţea silit să îndeplinească anumiteritualuri obsesionale pentru a preveni acest pericol.

Lunga şi, fireşte, incompleta relatare a acestui cazocupă a doua jumătate a volumului X din StandardEdition. Ea îl arată pe Freud în toată strălucirea sa,desfăşurîndu-şi întreaga forţă de convingere. Analizafreudiană a îndoielilor şi ambivalenţelor obsesionale,avîndu-şi în ultimă instanţă originea într -un conflictîntre dragoste şi ură, este convingătoare. Evident,Freud avea o deosebită simpatie pentru nevroticiiobsesionali, dată fiind propria sa personalitate ob -sesivă. El a reuşit să-1 scape pe „Omul cu şobolani"de înspăimîntătorul gînd care îl măcina, ceea ce 1 -afăcut să scrie:

tratamentul, care a durat cam un an, a dus la completarestabilire a personalităţii pacientului şi la suprimareainhibiţiilor sale (SE, X.155).

150

FREUD TERAPEUT

Scepticii ar putea obiecta că ne lipseşte o urmărirepe termen lung a lui Ernst Lanzer. Nevroticii obse -sionali ca el, apăsaţi de gînduri şi ritualuri compul -sive încă din prima copilărie, scapă doar rareori detoate simptomele pentru totdeauna, rămînînd v ulne-rabili la recidive în momente de stres. După cum vomvedea, acest lucru s -a întîmplat cu cazul următor —„Omul cu lupi" — care oferă o urmărire pe termenlung neegalată în analele psihanalizei.

Freud şi-a intitulat relatarea acestui caz „Din isto -ria unei nevroze infantile". „Omul cu lupi" era unrus bogat provenit dintr -o familie de mari moşieri.A fost văzut pentru prima oară de Freud în februarie1910 şi a fost tratat de el pînă în iulie 1914. Freudnotează că la acea dată îl considera vindecat. î n me-moriile sale, pacientul îşi aminteşte că atunci cînd1-a vizitat pe Freud în 1919, după primul război mon -dial, era profund mulţumit de starea sa mentală şiafectivă şi nu-i trecea prin minte să ceară continuareapsihanalizei. Cu toate astea, ascultîn d relatarea pa-cientului despre sine, Freud a privit altfel lucrurile,sfătuindu-1 să înceapă o nouă perioadă de tratament.El a văzut din nou pacientul începînd din noiembrie1919 pînă în februarie 1920, notînd că

a fost rezolvat un element de transfer ce nu fusese de-păşit pînă atunci (SE, XVII. 122).

„Omul cu lupi" avea accese recurente de depre -sie şi diferite simptome obsesionale care, ca şi în ca -zul „Omului cu şobolani", se manifestau cu diferitegrade de intensitate încă din prima copilărie. Porecla

151

FREUD

i se trage de la teama de lupi pe care o resimţise lapatru ani şi, mai cu seamă, de la coşmarul avut camîn aceeaşi perioadă, în care era îngrozit de priveliştea aşase sau şapte lupi aşezaţi pe ramurile unui nuc dinfaţa ferestrei de la dormitorul său. Ffeud scrie că s-a convins că în spatele acestui vis se ascundeaucauzele nevrozei infantile a pacientului. Nu putemurmări aici în amănunt paşii care au condus la inter -pretarea lui Freud. De fapt, el însuşi omite mare p artedintre ei în relatarea sa, poate pe drept cuvînt. Con -cluzia extrasă de el „din haosul urmelor mneziceinconştiente ale pacientului" a fost că, la vîrsta deun an şi jumătate, aflat în pătuţul său, pacientul tre -buie să fi urmărit trei acte de coitus a tergo între pă-rinţii săi. încă din primele momente ale psihanalizei,Freud fusese convins că faptul de a asista la „scenaprimitivă" a actului sexual dintre părinţi are un efecttraumatic asupra copilului mic. Ceea ce evidenţiazăfaptul că majoritatea pacienţilor săi făceau parte dinpătura avută. în înghesuiala caselor sărace aseme -nea scene trebuie să fi fost urmărite de copiii micide cîteva ori pe săptămînă; şi totuşi, Freud a arătatnu o dată că oamenii din clasele sărace sînt mai puţinpredispuşi la nevroză.

Freud era atît de convins de adevărul interpretăriisale încît a scris cu deplină încredere că viaţa sexualăa pacientului său fusese „despicată" de această primăexperienţă. Cu toate astea, „Omul cu lupi" nu reuşeasă-şi amintească incidentul. Deoarece Freud îi inter -zisese orice atitudine critică, se prea poate să fi părutcă acceptă reconstrucţia lui Freud la acea dată, cu152

FREUD TERAPEUT

siguranţă însă nu şi mai tîrziu. într -un interviu luatcînd avea 87 de ani el arăta:

N-am pus prea mult preţ pe interpretarea visului, săştiţi. în povestea mea, ce se explica prin vis ? Freudleagă totul de scena primitivă pe care o derivă din vis.Dar scena respectivă nu se petrece în vis. Cînd inter -pretează lupii albi ca nişte cămăşi de noapte sau camaşa ceva, cearceafuri de olandă sau rufărie, cred că -icam tras de păr. Scena aia din vis în care se deschidferestrele şi aşa mai departe, iar lupii stau acolo, nuştiu, interpretarea lui e tare departe. E trasă rău de păr.

Relatarea şedinţelor de analiză cu Freud accentueazăîn repetate rînduri cît de impresionat era de persona -litatea acestuia şi cum a găsit în el „un nou tată".Freud avea

o mare înţelegere pentru mine, cum mi -a şi spus încursul tratamentului, ceea ce, fireşte, mi-a sporit ata-şamentul pentru el.

„Omul cu lupi" arată că Freud discuta cu el despreDostoievski, îi povestea despre accidentul de schial fiului său şi nu şovăia să -i dea sfaturi cînd socoteanimerit. La sfîrşitul primei perioade de tratament,Freud însuşi i-a sugerat să-i ofere un cadou „pentruca sentimentul de gratitudine să nu devină prea puter -nic". Ca să-i facă plăcere, „Omul cu lupi" a adăugato statuetă egipteană la colecţia lui Freud. E neîndo -ielnic că ameliorarea sa simţitoare în acest stadiun-avea nimic de a face cu interpretarea dată de Freudpresupuselor sale experienţe sexuale infantile şi că

153

FREUD

se datora în întregime faptului că îl privea pe Freudca pe o figură paternă înţelegătoare, pe care se puteabizui.

Cînd a revenit, după război, pentru a doua pe -rioadă de analiză, „Omul cu lupi" îşi pierduse averea.Freud 1-a tratat pe gratis, 1-a ajutat personal din punctde vedere financiar şi a strîns bani pentru el din altesurse vreme de cîţiva ani. în 1926 a avut o altă pe-rioadă de analiză cu dr. Ruth Mack Brunswick. Deatunci, a fost tratat cu intermitenţe de dr. Brunswickşi de cel puţin alţi trei psihanalişti. Psihiatrii vor re -cunoaşte aici istoria tipică a unei nevroze obsesionalecronice. A murit la 7 mai 1979, la vîrsta de 92 de ani.Seria de interviuri luate de Karin Obholzer pînă cupuţin înainte de moartea lui arată că, deşi se apropiade nouăzeci de ani, mai era preocupat de relaţiile salecu femeile, mai suferea de crize depresive şi mai eramuncit de gînduri şi îndoieli obsesionale. Cel maicelebru pacient al lui Freud nu reprezintă exact aceareclamă pentru psihanaliză pe care Freud o sperasedupă prima întîlnire cu el.

Chiar dacă ţinem seama de dificultatea de a pre -zenta cazurile psihanalitice fără a încălca regula con-fidenţialităţii, numărul cazurilor tratate mai mult timpşi discutate în mod mai amănunţit de către Freud esteincredibil de mic. Mai mult chiar, un singur caz oferădovezi convingătoare ale unei substanţiale amelio -rări. Fisher şi Greenberg conchid că:

Freud n-a prezentat niciodată nici un fel de date, fieele statistice sau din studii de caz, care să demonstreze

154

FREUD TERAPEUT

că tratamentul său a fost de ajutor pentru un numărsemnificativ dintre pacienţii pe care i -a văzut.

Oare de ce ? Unii ar putea spune că Freud nu puteaoferi astfel de date deoarece tratamentul său nu pro -ducea prea multe rezultate bune. Părerea mea estecă Freud era mult mai interesat de idei decît de pa -cienţi. Nu voia decît să aibă timp şi prilejuri de a -şiprezenta ideile într-un mod atît de convingător încîtîntreaga lume să recunoască şi să accepte felul revo -luţionar în care privea el fiinţa umană. Important nuera să demonstreze prin cazurile prezentate eficacita -tea psihanalizei ca metodă de tratament , ci să spri-jine prin cazurile selectate teoriile sale privind naturaumană.

11Psihanalizaastăzi

Deşi Freud s-a ocupat mai mult de cercetare şide teorie psihanalitică decît de terapie, cititorul vadori să ştie poate care este stadiul psihanalizei astăzişi dacă ea este considerată un tratament eficace întulburările nevrotice. în ciuda imensului efort decercetare dedicat acestor probleme, dificultatea dea răspunde la ele rămîne extrem de mare. Există nu -meroase motive pentru aceasta.

Mai întîi, cercetarea a arătat că psihanaliştii sedeosebesc atît de mult unul de altul în ce priveştescopurile tratamentului şi aşteptările pe care le aufaţă de el, ca şi în ce priveşte modul de a se comportacu pacienţii, încît este cu neputinţă de afirmat exis -tenţa, fie şi în parohia freudiană, a unei forme defi -nite de psihoterapie care să poată fi într -adevărdesemnată drept „psihanaliză". Majoritatea studiilorcare urmăresc examinarea rezultatului psihanalizeinu ţin în suficientă măsură de aceste variante. Ceeace pare însă relativ ferm stabilit este că psihanalizapracticată după indicaţiile originare ale lui Freud —implicînd asocierile libere, canapeaua şi cinci sau şaseşedinţe săptămînal — nu este mai eficace în uşurareaafecţiunilor nevrotice decît alte tipuri de psihoterapie

156

PSIHANALIZA ASTĂZI

cu orientare analitică, mai puţin intensive. în anii '50,Eysenck şi alţii au încercat să demonstreze că psih -analiza este total ineficace. Atacul a avut efectul be -nefic de a stimula cercetarea. Deşi nu se poate spunecă psihanaliza practicată în maniera lui Freud estemai eficace decît alte forme de psihoterapie derivatedin ea, toată lumea e de acord că pentru o persoanăcare suferă de tulburări nevrotice probabili tatea dea se vindeca este cu siguranţă mai mare dacă ceresprijinul unui psihoterapeut experimentat decît dacăaşteaptă pur şi simplu ca manifestările să -i treacă,în al doilea rînd, e foarte greu de definit ce în -seamnă vindecare. în forma ei freudiană o riginară,psihanaliza se ocupa în principal să -i scape pe pa-cienţi de simptome isterice şi obsesionale. în entu -ziasmul lor, primii psihanalişti şi pacienţii lor aumers mult mai departe, sperînd că psihanaliza vaaduce schimbări profunde în structura per sonalităţiişi a caracterului. O mare preocupare era aceea dacă,,X" sau ,,Y" a fost „complet analizat", ca şi cums-ar fi putut atinge un asemenea rezultat. Freud însănu şi-a propus astfel de scopuri extravagante. Astăzi,cei mai mulţi psihanalişti sînt mai puţin siguri decîtFreud în privinţa definirii „cauzei" unei nevroze.Cînd psihanaliza este eficace, şi cu siguranţă poatefi, e probabil că acţiunea ei constă în a -1 face pe pa-cient capabil să-şi folosească eficient psihopatologiaîn loc s-o lichideze. Pacienţii care se prezintă pentrua fi psihanalizaţi se simt copleşiţi, incapabili să facăfaţă problemelor pe care le au. O mai bună înţele -gere a propriilor forţe şi limite poate fi adesea de

157

FREUD

mare ajutor, chiar dacă personalitatea nu este fun -damental modificată.

într-o altă carte am citat un caz de -al meu careilustrează perfect dificultatea evaluării rezultatelororicărei forme de psihoterapie. Am primit o scrisoarede la un bărbat pe care -1 tratasem destul de scur tăvreme într-o policlinică de stat cu douăzeci şi cincide ani în urmă. Voia să -i consult fiica şi îmi scriaîn scrisoare: „Pot spune cu adevărat că cele şase luniîn care mi-aţi ascultat cu răbdare durerile au adus ocontribuţie extrem de importantă la stilul meu deviaţă. Deşi transsexualismul nu s -a vindecat, felulîn care privesc viaţa şi în care mă raportez la ceilalţis-a schimbat, şi pentru asta vă sînt extrem de recu -noscător. E o parte din viaţa mea pe care n -o voi uitaniciodată."

Iată un exemplu de caz ce poate fi socotit ca unteribil eşec, de vreme ce simptomul său principal —transsexualismul — n-a fost lichidat. Şi totuşi, ci -tindu-i scrisoarea la atîta vreme după tratament, eştisilit să recunoşti că s -a petrecut ceva important, cevace poate fi atribuit acelui tratament. Ceea ce pare săse fi petrecut este că psihoterapia, atîta cîtă a fost,1-a făcut pe pacient mai capabil să se accepte, să facăfaţă psihopatologiei sale în loc să se lase copleşit deea. Asemenea rezultate sînt mai fre cvente decît serecunoaşte îndeobşte; cum pot fi însă ele ştiinţificevaluate rămîne o problemă nerezolvată.

în capitolul 1 au fost schiţate cîteva aspecte alepersonalităţii obsesionale. Ea este lesne de recunos -cut. Deşi simptomele obsesionale pot fi tem perate,

158

PSIHANALIZA ASTĂZI

ca în cazul „Omului cu şobolani", trăsăturile de bazăcare alcătuiesc personalitatea obsesională nu sîntlichidate de psihanaliză. Din anii '30 pînă în anii '50,psihanaliza a fost supralicitată, mai cu seamă în Sta -tele Unite. Se aştepta de la ea mai mult decît pretinse -se vreodată Freud că se poate realiza. Pacienţii şipsihanaliştii aşteptau plini de încredere schimbăriradicale de personalitate, iar durata tratamentuluipsihanalitic devenea din ce în ce mai mare. îmi ami n-tesc foarte bine de un psihanalist britanic mai învîrstă — chipul lui apare pe fotografia Congresuluide psihanaliză de la Oxford din 1929 — care mi-apovestit despre un tînăr pe care îl analizase timp decîţiva ani. Dr. W. era convins că pacientul său trebuiesă fi fost victima unui atac homosexual pe vremeacînd era copil mic. Dacă ar fi putut să -i străpungăapărarea în aşa fel încît pacientul să -şi aminteascăacest incident, dr. W. era sigur că el s -ar fi însănă-toşit. Cu toate astea, dovada că un ase menea atac avu-sese loc lipsea cu desăvîrşire.

Această generaţie de psihanalişti s -a stins. Urma-şii lor de astăzi sînt mai sceptici. De fapt, cazul„Omului cu lupi" prefigurează perfect una din schim -bările majore petrecute în gîndirea psihanalitică dela moartea lui Freud survenită la 23 septembrie 1939.Freud credea, evident, că aparenta vindecare a pa -cientului după prima perioadă de analiză era urma -rea conştientizării de către el a faptului prezumtivcă asistase în copilărie la scena primitivă. „Omul culupi" credea însă altceva. El respingea reconstrucţia

159

FREUD

freudiană a psihopatologiei sale, dar îşi afirmă mereuadmiraţia pentru Freud.

Dacă priveşti totul cu ochi critic, nu stau prea multelucruri în picioare în psihanaliză. Şi totuşi, m-a ajutat.Era un geniu.

„Omul cu lupi" continuă amintindu -şi că tatăl săumurise înainte ca el să înceapă tratamentul cu Freud;că relaţiile sale cu tatăl său fuseseră neînsemnate,acesta preferînd-o pe sora sa; şi că din cauza morţiitatălui său dezvoltase un transfer către Freud, trans -fer care era atît de intens încît vorbind despre sine„Omul cu lupi" spune că -1 „diviniza" pe Freud.

Cu alte cuvinte, „Omul cu lupi" atribuie integralameliorarea sa relaţiei pe care o avea cu Fr eud; fap-tului că-şi descoperise un nou „tată", mai tolerantşi mai binevoitor decît fusese al său — un tată gatasă-i asculte dezvăluirile intime şi uneori şocante vre -me de patru ani fără repulsie, fără să -1 critice sau să-1respingă ca persoană.

Am oferit o scurtă descriere a transferului în ca -pitolul 4. începînd din anii '50, psihanaliştii s -auîndepărtat de teoriile instinctuale ale lui Freud, în -dreptîndu-se către ceea ce se numeşte, cu un termennefericit^ „relaţii de obiect", respectiv către o atri bui-re a problemelor nevrotice mai degrabă dificultăţilordin relaţiile interpersonale avute în prima copilăriedecît blocării dezvoltării instinctuale. La început,Freud a utilizat termenul de „obiect" cu sensul deacel lucru către care se îndreaptă libid oul în scopulde a obţine descărcarea sexuală. Obiectele sînt de

160

PSIHANALIZA ASTĂZI

obicei persoane; termenul se poate referi însă şi lapărţi ale persoanei, cum ar fi sînul, sau la substituteale persoanei, cum ar fi fetişurile sau animalele. S -apetrecut, aşadar, o schimbare de accent. Freud erapreocupat în primul rînd să dezgroape fantasmelesexuale infantile refulate, implicate cauzal, potrivitconvingerii sale, în oprirea dezvoltării libidinale anevroticului. întrucît sexualitatea sa a rămas într-unstadiu infantil, nevroticul e incapabil să atingă satis -facţia sexuală adultă, pe care Freud o privea ca peun sine qua non al sănătăţii mentale. Fireşte, Freudîşi dădea seama că deprivarea sau tulburarea surve -nite în prima copilărie în relaţ iile cu părinţii sînt im-plicate în oprirea dezvoltării; accentul său însă cădeape tratarea individului izolat, prin anularea refulăriişi dezvăluirea fantasmelor sau evenimentelor trau -matice datînd din prima copilărie, aşa cum susţineacă a făcut în cazul „Omului cu lupi". Iată cum de -finea el scopul terapeutic al psihanalizei:

Scopul său este, într-adevăr, să întărească eul, să-1 facăsă fie mai independent faţă de supraeu, să -i lărgeascăcîmpul perceptiv şi să-i extindă organizarea, astfel încîtsă-şi poată însuşi noi porţiuni ale sinelui. Acolo undese afla şinele va trebui să fie eul. Este o activitate careţine de cultură — asemănătoare cu asanarea golfuluiZuider Zee (SE, XXII.80).

Nici un cuvînt în această declaraţie privitor la ame -liorarea relaţiilor interpersonale ale pacientului.

Şcoala psihanalitică a relaţiilor de obiect se ocupăde studierea tipului de relaţii stabilite de individ

161

FREUD

E uşor să fii cinic, să sugerezi că, de vreme ce pa -cientul doreşte să continue tratamentul şi e gata să plă -tească pentru asta, psihanalistul n -are nici un motivsă-1 refuze. Dar majoritatea psihanaliştilor nu duc lipsăde pacienţi; şi apoi, aduce mult mai multă satisfac ţietratarea cuiva care manifestă semne de ameliorarescăpînd de simptome decît continuarea tratamentuluicu un pacient care nu manifestă nici un astfel de semn.Situaţia este mai departe complicată de faptul căpacienţii care solicită azi consultaţii de psihanalizăsînt oarecum diferiţi de cei care-1 consultau pe Freud.în vreme ce pacienţii lui Freud solicitau asistenţăpentru simptome isterice sau obsesionale clare, pa -cienţii de astăzi merg adesea la analist pentru ceeace Szasz a numit „probleme de viaţă" — dificultăţiîn relaţiile interpersonale sau o nemulţumire generalăprivind viaţa. Au apărut de aici dispute în cercurilepsihanalitice. Este oare obiectivul psihanalizei redu -cerea sau lichidarea simptomelor nevrotice, sau estedobîndirea cunoaşterii de sine ? Ambele reprezintăscopuri lăudabile şi ambele pot fi parţial realizate încursul psihanalizei. Dar să fie asta oare tot ce aşteaptăpacienţii ?

Ceea ce este subestimat de multă lume este naturarevoluţionară a felului de a proceda al lui Freud şiefectul acestui procedeu, indif erent că-i vorba de în-ţelegerea sau de vindecarea simptomelor. Psihanalizaoferă o experienţă unică ce nu poate fi egalată denici o altă situaţie de viaţă. în ce altă împrejuraresocială ni se oferă un ascultător devotat care asigură,ceas după ceas şi an după an, o prezenţă tolerantă,164

PSIHANALIZA ASTĂZI

înţelegătoare şi binevoitoare; un prieten statornicsau un părinte de substituţie care nu respinge nimicniciodată, nu este niciodată mînios şi nu pedepseşteniciodată? Mulţi pacienţi ai psihanaliz ei purced latratament fiindcă simt că nimeni nu i -a înţeles sauacceptat înainte; ori sînt încredinţaţi că nu îndrăznescsă-şi dezvăluie nimănui adevăratele simţăminte fiind -că, dacă ar face asta, ar fi respinşi. Psihanaliza poatefi uneori un chin; însă chiar dacă simptomele nu dis -par toate, experienţa aduce atîta satisfacţie încît psih -analiştii se plîng că principala lor dificultate este săîncheie analiza, şi nicidecum să -i convingă pe pa-cienţi s-o continue. Freud s -a izbit de această difi -cultate în prima perioadă de tratament a „Omului culupi", fiind silit în cele din urmă să fixeze o dată lacare analiza urma să se încheie.

Tehnica lui Freud, care cerea din partea analistu -lui o atitudine mult diferită de cea realizată în modobişnuit între medic şi pacient, era, şi este, mult maiimportantă decît teoriile sale privind sexualitatea in -fantilă. Am văzut că teoriile sale despre vise, de carese mîndrea atît, nu rezistă unui examen critic. în re -petate rînduri Freud s -a înşelat cu privire la ceea ceera important şi ce era îndoielnic în descoperirilesale. Reconstrucţia sexualităţii infantile a „Omuluicu lupi" operată de el a fost doar o bănuială neconfir -mată. Acceptarea de către el a pacientului ca persoană,răbdarea, grija neîntreruptă pe care i -a purtat-o multtimp au fost subestimate de Freud, şi totuşi au fostesenţiale.

165

FREUD

în capitolul 4, s -a arătat că Freud se ferea să re -cunoască importanţa afectivă pe care o dobîndea per -soana lui în ochii pacientului, deoarece dorea să fieprivit ca un tehnician dotat, un investigator imper -sonal, un om de ştiinţă detaşat. Modalitatea sa de astăpîni transferul era de a -1 trata integral ca pe o re -petiţie : ca o proiecţie asupra lui însuşi a caracte ris-ticilor ce aparţinuseră părinţilor pacientului şi care,în realitate, nu aveau nimic de a face cu el. Douăobiecţii se pot aduce acestui fel de a privi transferul.Mai întîi, aşa cum s -a arătat în capitolul 4, anumiţipacienţi manifestă faţă de analist sentimente pozi-tive pe care nu le-au mai avut niciodată înainte —sentimente pe care erau incapabili să le aibă faţă depărinţii lor fiindcă aceştia erau indiferenţi, ostili saudistanţi. In al doilea rînd, Freud subestima semni -ficaţia aportului pe care tehnica sa bazată pe duratelungi o aducea prezentului punctual. El credea căpsihanaliza trebuie să fie prelungită din cauza timpu -lui necesar pentru a pătrunde secretele copilărieipacientului. însă oamenii suferinzi, alienaţi au nevoiede cineva pe care-1 percep ca pe un om înţelegător,binevoitor, blînd şi preocupat mereu de ei vremeîndelungată, indiferent dacă această bunăvoinţă aredrept rezultat uşurarea simptomelor sau sporirea con -ştiinţei de sine. în cazurile în care se realizează cevapozitiv, această prezenţă este minimumul la care neputem aştepta. E o realizare ce nu trebuie subesti -mată. In cel mai bun caz, psihanaliza şi diferitele for -me de psihoterapie individuală ce derivă din ea potoferi înţelegerea simptomelor alarmante, uşurarea lor166

PSIHANALIZA ASTĂZI

şi o capacitate sporită de a stabili relaţii interperso -nale rodnice..

Psihanaliştii au recunoscut dificultatea de a defininatura exactă a psihanalizei. Totuşi, s -a încercat oasemenea definire pe baza a cinci supoziţii funda -mentale, în primul rînd, psihanaliza este o psiholo -gie care se aplică deopotrivă fiinţelor umane normaleşi nevroticilor. Şi, întrucît cu toţii avem simptomenevrotice, deosebirea dintre nevrotic şi normal esteuna de grad, nu de natură.

în al doilea rînd, psihanaliştii acceptă construc -tul freudian al unui „aparat psihic" care primeşte sti -muli din lumea exterioară şi totodată interacţioneazăcu sistemul psihologic intern ce ţine de corpul su -biectului. Psihanaliza diferă de tipul de demers uti -lizat de psihologii experimentali în laboratoare prinaceea că este preocupată în principal de experienţasubiectivă a individului şi doar în chip secundar decomportamentul său manifest.

în al treilea rînd, psihanaliza se ocupă de adap -tare — de modul în care subiectul (sau eul) trateazăstimulii care-1 asaltează deopotrivă din exterior şi dininterior. Psihanaliştii nu acceptă neapărat principiulNirvana enunţat de Freud; respectiv, ei consideră căorganismul se străduieşte să atingă echilibrul, daracesta poate fi o stare constantă în care stimulii con -flictuali se balansează reciproc, iar nu neapărat o des -cărcare totală. Astfel, conflictul intrapsihic, conflictulîntre stimuli competitivi precum sexul şi foamea, sauconflictul dintre diferitele părţi ale psihicul ui, pre-cum eul şi supraeul, reprezintă aspecte esenţiale ale

167

FREUD

gîndirii psihanalitice. La fel este concepţia potrivitcăreia eul utilizează „mecanisme de apărare", pre -cum refularea, proiecţia, negarea şi sublimarea, camodalităţi de a face faţă presiunilor exercitate asupralui. Psihanaliza are totuşi puţine de spus despre „foa -mea de stimuli": nevoia de a căuta stimuli atuncicînd eşti deprivat de ei.

în al patrulea rînd, în ce priveşte activitatea men -tală, psihanaliştii îl urmează pe Freud acceptînd de -terminismul. Adică, ei consideră că evenimentelepsihice se supun legilor cauzei şi efectului. Undeanume se plasează aici problema liberului -arbitrurămîne neclar. Este cu siguranţă posibil să se susţinăcă simptomele nevrotice, cum sînt fobiile sau obse -siile, sînt strict determinate. Dar lichidarea lor trebuiesă aibă drept rezultat în mod indubitabil o sporire alibertăţii de alegere a pacientului, iar alegerea esteun act voluntar ce reclamă dorinţă şi intenţie. Rec u-noscînd că toată lumea a fost supusă unor presiunigenetice şi de mediu care au limitat libertatea de ale -gere în anumite privinţe — de pildă orientarea se -xuală —, viaţa socială ar fi totuşi cu neputinţă dacăn-am presupune că noi şi alţi oameni sîntem în generecapabili de decizii şi de alegeri voluntare. ThomasSzasz, după cum se ştie un psihanalist neortodox, adefinit ţelul psihanalizei drept „sporirea cunoaşteriide sine şi de ceilalţi a pacientului şi, prin urmare,sporirea libertăţii sale de aleg ere în privinţa feluluide a-şi duce viaţa".

în al cincilea rînd, psihanaliza consideră că anu -mite aspecte ale vieţii psihice sînt inaccesibile con -

168

PSIHANALIZA ASTĂZI

ştiinţei. Deşi asemenea conţinuturi psihice se pot trădaparţial în vise, în simptome nevrotice, în lapsusurişi în stări psihice întîlnite în bolile mintale, cele maimulte nu pot fi aduse în conştiinţă decît prin tehnicispeciale de reamintire şi interpretare ce fac parte in -tegrantă din procesul psihanalitic. Pesemne că nu sepoate merge mai departe astăzi în încercarea de adefini convingerile şi teoriile pe care cei ce -şi spunpsihanalişti le au în comun.

12Fascinaţiapsihanalizei

Freud a promovat de la statutul de „Maestru mo -dern" la cel de „Maestru de altădată". Putem discutaastăzi deopotrivă împlinirile şi limitele sale, fără afi acuzaţi că acceptăm integral psihanaliza ca niştediscipoli lipsiţi de spirit critic sau că o respingemdin cauza rezistenţei interioare sau lipsei de intuiţie.Freud nu ne-a purtat spre pămîntul făgăduinţei aşacum sperau cei mai de nădejde adepţi ai săi. Darideile sale au exercitat o influenţă atît de puternică,încît, potrivit lui Ernest Gellner, psihanaliza a devenit„idiomul dominant al discuţiilor privitoare la perso-nalitatea umană şi la relaţiile umane". Cum şi de ces-a întîmplat acest lucru ?

Freud a avut cu siguranţă multe idei originale; darchiar şi spiritele cele mai inventive sînt îndatoratepredecesorilor lor. Gînditorii cărora li se atribuie de -clanşarea unor revoluţii în gîndire sînt aceia care aparîn vremuri cînd ideile au plutit suficient de mult timpîn aer pentru ca o nouă sinteză să fie deopotrivă cuputinţă şi general acceptabilă. Freud este creditat încăuneori că ar fi inventat inconştient ul; aşa cum a de-monstrat însă L. L. Whyte în The Unconscious BeforeFreud, „ideea unor procese mentale inconştiente era,170

FASCINAŢIA PSIHANALIZEI

sub multe aspecte ale sale, imaginabilă în jurul lui1700, subiect de discuţie în juru l lui 1800, devenindactivă în jurul lui 1900". Freud n -a inventat ideeainconştientului, ci a aplicat -o clinic, făcînd-o opera-ţională.

L. L. Whyte a alcătuit lista unui mare număr defilozofi, medici şi oameni cu alte îndeletniciri careau acceptat şi promovat ideea că procesele incon -ştiente joacă un rol important în viaţa psihică a omu -lui. Cei care l-au influenţat în modul cel mai directpe Freud în conturarea ideii sale au fost mediculgerman C. G. Carus (1789 -1869), prieten al autoru -lui favorit al lui Freud, Goethe. Carus a scris o cartede mare influenţă, Psyche, publicată în 1846, careîncepea astfel:

Cheia pentru înţelegerea naturii vieţii conştiente a su -fletului se află în domeniul inconştientului. Aceastaexplică dificultatea, dacă nu chiar imp osibilitatea, dea dobîndi o înţelegere a tainei sufletului.

Biblioteca lui Freud conţinea opere ale lui Carus, deşinumele acestuia nu figurează în indicele operelorcomplete freudiene.

Eduard von Hartmann (1842 -1906), autorul lu-crării Filozofia inconştientului, publicată în 1869, esteun alt scriitor consultat de Freud; acesta din urmărecunoaşte asemănările din gîndirea lor într -o notăde subsol adăugată în 1914 la Interpretarea visului(SE, V.528).

în Autobiografia sa Freud recunoaşte mai cu sea -mă îndatorarea faţă de G. T. Fechner (1801 -1887),

171

FREUD

psiholog german ale cărui idei au influenţat concep -ţia lui Freud potrivit căreia una din funcţiile princi -pale ale aparatului psihic este aceea de a reinstauraliniştea prin descărcarea tensiunilor generate de sti -mulii perturbatori. La ideile lui Fechner se face referireşi în Dincolo de principiul plăcerii (SE, XVIII.8-9).Am arătat în capitolul 1 al acestei cărţi că lui Freud i-a lipsit interesul pentru filozofie. într-un eseu inti-tulat „Rezistenţa la psihanaliză", publicat întîia oarăîn 1925, Freud afirma:

Ideea pe care o au filozofii despre psihic nu este aceeaa psihanalizei. Majoritatea covîrşitoare a filozofilorsocotesc psihice doar fenomenele conştiinţei. P entruei lumea conştiinţei coincide cu sfera psihicului (SE,XIX.216).

Ciudata şi incorecta afirmaţie de mai sus nu se preapotriveşte cu ceea ce scrisese în acelaşi an în Auto-biografie :

Chiar atunci cînd m-am îndepărtat de observaţie, amevitat cu grijă orice contact cu filozofia propriu-zisă.Evitare mult facilitată de o incapacitate constitutivă...Larga coincidenţă dintre psihanaliză şi filozofia luiSchopenhauer — acesta nu a afirmat doar suprema im-portanţă a sexualităţii şi dominarea ei asupra afec telor,ci a fost conştient şi de mecanismul refulării — nu tre-buie pusă pe seama familiarizării mele cu învăţătura sa.L-am citit pe Schopenhauer foarte tîrziu. Pe Nietzsche,un alt filozof ale cărui presupuneri şi intuiţii se aflăadesea într-un surprinzător acord cu descoperirile labo-rioase ale psihanalizei, l-am evitat multă vreme din

172


acelaşi motiv; m-a preocupat mai puţin chestiuneapriorităţii, cît aceea de a-mi păstra spiritul nestingherit(SE, XX.59-60).

Cîţiva autori, între care Thomas Mann, Philip Rieffşi Henri Ellenberger, au susţinut că Freud trebuie săfi fost influenţat de Schopenhauer şi de Nietzschemai mult decît a recunoscut sau şi -a dat seama chiarel însuşi. Mann a pretins că noţiunile psihanalizeireprezintă ideile lui Schopenhauer trecute din meta -fizică în psihologie. Rieff arată că Viitorul unei iluzii,critica freudiană a religiei, este foarte asemănător cuDialogul despre religie al lui Schopenhauer. Terme -nul ,,es" (sine) a fost adoptat de Freud la sugestiaanalistului eretic Groddeck. Dualitatea nietzscheanădionisiac/apolinic se aseamănă mult cu dualitateafreudiană proces primar/proces secundar. Ideile luiSchopenhauer şi ale lui Nietzsche erau larg disc u-tate în cercurile intelectuale. într -adevăr, pe cînd erastudent la universitate, Freud a făcut parte timp decinci ani din Societatea de Lectură a studenţilor ger -mani de la Viena, descrisă de Sulloway drept „oorganizaţie pangermană radicală în care se discutaucu nesaţ concepţiile lui Schopenhauer, Wagner şiNietzsche".

Orice autor preocupat de idei a trăit durerea des -coperirii că ceea ce socotise a fi o idee originală apar -ţinîndu-i doar lui se poate găsi în operele altor autoripe care a uitat că le-a citit. Revendicînd cîteodată în -tîietăţi fără îndreptăţire, Freud îşi exemplifică propri -ile teorii despre tendinţa inconştientului de a realizadorinţe mai degrabă decît de a înşela cu bună ştiinţă.

173

FREUD

Freud este adesea pus alături de Darwin şi Marxdrept unul dintre cei trei gînditori originali care auadus cele mai mari modificări concepţiei pe care omulşi-o face despre sine însuşi în secolul al XX -lea. Ape-titul pentru cărţile despre Freud şi despre teoriile salepare încă nedomolit, aducînd, chiar şi la cincizecide ani după moartea sa, o mărturie asupra răspîndiriiinfluenţei sale. La începutul secolului al XX -lea, cîndau fost formulate principalele teorii freudiene desprepsihic, ideile lui Darwin privitoare la ev oluţie şi laoriginea omului fuseseră de curînd acceptate. De -monstrînd că omul nu este o creaţie deosebită, ci purşi simplu cel mai evoluat dintre primate, Darwin adeschis calea unei psihologii care nu se baza nici pefilozofia spiritului, nici pe perce pţie, nici pe reflexecondiţionate sau pe calităţile spirituale ale omului,ci îşi avea rădăcinile în înrudirea sa cu animalele.Se copsese vremea pentru o psihologie bazată pe„instinct"; adică pe forţele sau „pulsiunile" biolo -gice fundamentale ce motive ază deopotrivă compor-tamentul oamenilor şi al animalelor, sexul fiind,desigur, una din cele mai importante.

Darwin ajunsese chiar la concluzia că vorbirea,ca formă distinctă de interacţiune socială specificăomului, îşi avea originea în ţipetele expresi ve emiseîn timpul rutului care au evoluat treptat pînă la cu -vintele capabile să exprime emoţii din ce în ce maicomplexe. Aşa cum a arătat Frank Sulloway în stu -diul său Freud, Biologist ofthe Mind, Darwin a fostacela care „a scos în evidenţă importanţ a biologicăa instinctelor pentru supravieţuire şi reproducere,174


oferind comunităţii medicale o paradigmă dinamicăşi dualistă a instinctului ce părea să cuprindă totali -tatea comportamentului organic".

Darwin a clătinat respectul faţă de sine al omu -lui demonstrîndu-i înrudirea cu alte animale. Freud1-a zguduit mai departe afirmînd că omul este multmai puţin stăpîn al propriului său edificiu psihic decîtcrezuse. Glasul raţiunii poate fi puternic sau slab,omul însă este în mult mai mare măsură guvernatde emoţie şi iraţionalitate decît îşi dă seama în chipobişnuit; iar Freud afirmă că pînă şi cele mai nobilerealizări ale artei şi filozofiei sînt sublimări aleinstinctelor primare.

Portretul făcut de Darwin omulu i era „reductiv"nu doar prin faptul că înlătura ideea despre om înţelesca o creaţie specială a lui Dumnezeu, ci şi fiindcătindea să reducă comportamentul de înaltă comple -xitate la simple origini biologice. Freud încerca săfacă exact acelaşi lucru, şi unul dintre motivele răs -pîndirii atît de mari a psihanalizei a fost şi faptul căapărea în continuarea noii biologii. Freud îi datoramult lui Darwin, lucru pe care 1 -a admis el însuşi.

Freud a aparţinut şi epocii în care fizicienii auînceput să pătrundă structura materiei. Electronul afost descoperit în ultimul deceniu al secolului trecut.Curînd şi-a făcut apariţia o mulţime de particule sub -atomice. Nu e deloc fantezistă afirmaţia că la în -ceputul secolului înţelegerea ştiinţifică era echivalentăcu reducerea structurilor, inclusiv cea psihică, la con -stituenţii lor elementari. Ceea ce ar putea explicamotivul pentru care anumite deficienţe ale teoriei

175

FREUD

psihanalitice au fost trecute cu vederea sau descon -siderate. Aşa cum am arătat înainte, încercarea luiFreud de a explica arta şi religia în termenii sexua -lităţii infantile sublimate este profund nesatisfăcă -toare. Poziţia sa pur reducţionistă omite cu desăvîrşiresă ia în considerare sinteza, nevoia de a crea noi to -talităţi din entităţi aparent disparate, psihologiagestaltistă, sau ceea ce Koestler a numit mai tîrziu„bisociaţia". Freud a omis de asemenea să studiezedezvoltarea cognitivă, sau să definească dezvoltareasocială în alţi termeni decît cei ai dezvoltăr ii psiho-sexuale în cadrul familiei nucleare. El simţea că seaflă pe un teren solid doar atunci cînd reuşea să re -ducă psihicul la fizic, „indispensabilul fundamentorganic" asupra căruia a insistat.

Acest reducţionism intransigent exercită o marefascinaţie afectivă. Orice sistem de gîndire care senumeşte „ştiinţific" şi care promite o nouă înţelegerea naturii umane prin reducerea ei la cîteva elementeesenţiale îi va atrage aproape sigur pe aceia care semîndresc cu faptul că sînt realişti lucizi, neam ăgiţide vorbăria despre altruism, sacrificiu de sine, dra -goste dezinteresată sau sforăielile despre moralitate.Freud era expert în reducerea tuturor actelor umanela cel mai mic numitor comun. Nu e nepotrivit săarătăm că această tehnică este totodată c aracteristi-ca umorului evreiesc. Cei care subscriu la ideea căpsihanaliza este un sistem atotcuprinzător de expli -care a comportamentului uman tind nu doar să semîndrească cu realismul lor agresiv şi cu deţinereaunei cunoaşteri ezoterice tăgăduite celo rlalţi, ci şi să

176


folosească în mod obişnuit această cunoaştere într -unchip care aduce aminte de tehnicile „superiorităţiiabsolute" catalogate de Stephen Potter. „înţeleg totulmai bine decît tine; tu eşti nevrotic, eu însă şt iu cuadevărat." împinsă la extrem, această trăsătură ducela „asasinarea în efigie" amintită mai devreme înlegătură cu biografia lui Woodrow Wilson realizatăde Freud şi Bullitt.

Psihanaliza a fost adesea tratată ca o religie, înparte datorită intensităţii disputelor în cadrul mişcăriicare au dus atît de frecvent la părăsirea ei de cătrerebeli şi la înfiinţarea de noi şcoli sau grupuri disi -dente, într-un mod ce aminteşte de sectele religioase.Freud a negat întotdeauna că psihanaliza ar oferi oWeltanschauung proprie, dedicînd ultima prelegeredin Continuare la prelegerile introductive în psihana -liză susţinerii faptului că psihanaliza nu s -a îndepărtatde criteriile ştiinţei şi că, prin urmare, priveşte lumeacu ochi ştiinţific. Cu toate acestea, oric ine, aproape,exceptînd cîţiva freudieni fundamentalişti, va fi deacord că psihanaliza e foarte departe de a fi o ştiinţă,deoarece teoriile sale nu sînt deschise către infirmareşi nu pot fi utilizate pentru predicţie. în schimb, psih -analiza a oferit cu siguranţă un sistem de credinţe,în ultima sa prelegere introductivă, Freud scria cămarxismul

a dobîndit vigoarea şi caracterul autonom şi exclusival unei Weltanschauung, dar totodată şi o stranie ase-mănare cu ceea ce combate... Orice examen crit ic alteoriei marxiste e interzis, îndoiala cu privire la corec-

177

FREUD

titudinea sa e pedepsită în acelaşi fel în care ereziaera pedepsită de Biserica Catolică (5 £, XXII. 180).

Exact acelaşi lucru era valabil despre psihanaliză laînceputurile ei, deşi ereticii săi — Adler, Stekel, Jung,Rank şi mulţi alţii — nu erau supuşi la torturi şi exe -cuţii, ci doar la asasinate morale prin aplicarea unoretichete precum nevrotic sau psihotic. Parte a limba-jului utilizat pentru descrierea acestor eretici este deo lipsă de stăpînire greu de închipuit. Astăzi existăun armistiţiu între facţiunile anterior aflate în luptăale Societăţii Britanice de Psihanaliză; este însă unarmistiţiu armat, căci în particular psihanaliştii aparţi-nînd uneia din cele trei grupări în care este divizatăSocietatea sînt gata să facă remarci usturătoare laadresa altor psihanalişti care nu au aceleaşi convin -geri. Iluzia că o grupare este într -o măsură mai maredecît cealaltă păstrătoarea „adevărului" psihanaliticeste în continuare evidentă într -un chip regretabil.Aşa cum am arătat mai înainte, Freud era încli natsă derive curiozitatea intelectuală şi pasiuneapentru cunoaştere din căutările sexuale infantile, maidegrabă decît să accepte că omul ar putea avea o pro -pensiune pentru comportamentul explorativ analogăcu cea manifestată de multe alte specii. Poate că in -terpretarea aceasta îşi are originea în propria sa amin -tire din copilărie privind strecurarea în d ormitorulpărinţilor din curiozitate şi darea lui afară de cătreun tată mînios. Freud însuşi avea cu siguranţă unimens apetit pentru cunoaştere şi un puternic impulsde a da un sens tulburătorului labirint al fenomenelor178

FASCÎNAŢfA PSIHANALIZEI

psihice. El a criticat filozofia pe motivul că, spre deo -sebire de ştiinţă, încerca să prezinte un tablou preacoerent, prea lipsit de lacune al universului. Mai mult,filozofia, spunea el, interesa doar pe cîţiva intelec -tuali, nefiind înţeleasă aproape delo c de altcineva.Cu toate astea, Freud însuşi nu s -a limitat la o expli-care a simptomelor nevrotice. Aşa cum am văzut,începînd chiar cu primii paşi ai psihanalizei, el s -astrăduit să creeze un sistem coerent de idei care săexplice nu doar toate formele maladiilor psihice, cişi religia, arta, literatura, umorul, originea omuluişi organizarea sa socială. Fascinaţia psihanalizei, fap tulcă a devenit o mişcare în loc să rămînă un tip detratament medical al nevrozei, provine cu siguranţădin pretenţia sa la o explicaţie atît de largă. Psihana -lizei îi lipsesc multe din trăsăturile asociate în modobişnuit religiei; dar, într -o epocă secularizată, încare cei ce nu pot subscrie la vechile credinţe se simtadesea dezrădăcinaţi şi lipsiţi de apărare, psihanal izaa oferit un sistem explicativ îmbrăţişat cu înflăcăraredrept substitut.

Ea a oferit totodată calitatea de membru într -ocomunitate ezoterică alcătuită din cei care au fostanalizaţi, dacă nu de Freud însuşi, de unul dintrediscipolii săi sau de unul d intre discipolii discipo -lilor săi. O mare parte a învăţăturii psihanalitice paresă fi depins mai degrabă de transmisia orală decîtde cea prin scris. Cel puţin în perioada sa de început,psihanaliza părea să propună o formă seculară demîntuire. în plus, dacă pacienţii nu se simţeau maibine sau dacă elevii nu îmbrăţişau din toată inima

179

FREUD

principiile expuse de Freud, psihanaliştii erau ade -sea capabili să-i convingă că vina era a lor, nu a sis -temului. Este o caracteristică definitorie a tuturorsistemelor ezoterice de credinţe, de la Frăţia de laPlymouth la secta Moon.

Larga adoptare a psihanalizei a fost favorizată deextraordinara putere de convingere a stilului luiFreud. Chiar atunci cînd ideile expuse de el nu rezistăunei cercetări atente, rămîne o plăcere să -1 citeşti,inclusiv în traducere. Nu văd un alt autor psihana -list care să-1 egaleze, văd însă mulţi ce par să fie înmod deliberat obscuri. Jacques Lacan, psihanalistulfrancez revoluţionar care a încercat să lege psihana -liza de lingvistică, este cel dintîi exemplu. Atunciînsă cînd un autor îmbină eleganţa stilului, forţa deconvingere şi încredinţarea absolută că are dreptate,e greu să-i rezişti. Freudienii îl preţuiesc adesea peFreud pentru aparenta sa flexibilitate, pentru consim -ţămîntul de a-şi modifica teoria pe măsura creşteriişi dezvoltării psihanalizei. Dar istoria mişcării psih -analitice depune mărturie despre faptul că Freud nuadmitea să fie contrazis. Chiar dacă el î nsuşi şi-a mo-dificat sau dezvoltat teoriile, practic nimănui altcuivanu i-a fost îngăduit acest lucru, cu excepţia, poate,a membrilor presupuşi leali ai Comitetului său, uncerc intim care îi cuprindea pe Karl Abraham şi peErnest Jones. în încredinţare a sa că are dreptate,Freud se aseamănă cu unul dintre cei mai înverşunaţicritici ai săi, filozoful ştiinţei Karl Popper. E sem -nificativ că Popper utilizează aceleaşi tehnici ale

180


comentariului pe care le -a utilizat Freud pentru a -şidemola adversarii.

încrederea lui Freud că ideile sale fundamentalesînt corecte a sporit mult puterea cu care a atras departea sa o descendenţă atît de numeroasă, chiar dacăe nepotrivită cu o poziţie realmente ştiinţifică. Ma -joritatea oamenilor sînt gata să urmeze imediat unlider animat de o convingere totală, căci o aseme -nea cale îi scuteşte de anxietatea inevitabil asociatăcu incertitudinea şi de efortul de a gîndi pe cont pro -priu. Nu e greu să dăm exemple recente de lideri po -litici care afişează o încercare sinceră de acelaşi gen,indiferent cît de subţire îi e temeiul. Aşa cum a de -monstrat Norman Cohen în The Pursuit ofthe Mille -nium, convingerile ferme conferă carismă chiar şiunor figuri mult mai puţin originale şi impresionantedecît a fost Freud.

Teoria freudiană a provocat suspiciunea occiden -talului faţă de comportamente privite altădată dreptvirtuoase, cu consecinţe adesea nefericite. în 1900un om care vădea altruism şi sacrificiu de sine ar fifost pur şi simplu privit drept „bun". De la Freudîncoace, oamenii sînt înclinaţi să suspecteze gene -rozitatea de autopedepsire masochistă, iar altruismulde ascundere a unei dorinţe de a -1 trata pe celălaltcu superioritate. Altruismul ş i generozitatea sînt însăîn continuare virtuţi; numai că Freud a netezit caleapentru ca aceia ce nu vor să le cultive să -şi poatăjustifica derobarea. Celibatul era admirat. Astăzi însăeste invariabil interpretat ca ascundere a unei per -versiuni sau ca o infamantă fugă de sex, iar nu ca

181

FREUD

autocontrol sau ca dovadă a desăvîrşirii spirituale.Oamenii epocii victoriene erau mai toleranţi decîtnoi cu privire la sentimentele, dacă nu la practicile,homosexuale. Lunga tînguir e a lui Tennyson din InMemoriam la moartea iubitului său prieten ArthurHallam n-ar putea fi publicată astăzi decît de un poetcare „s-ar fi dat în vileag", adică ar fi pe faţă şi închip recunoscut homosexual. Oamenilor predomi -nant heterosexuali, cum era Tennyson, pare să le fiemai puţin permisă decît înainte exprimarea priete -niei amoroase faţă de cei de acelaşi sex. Avînd învedere că Freud a afirmat că fiecare este bisexualla un anumit nivel, lucrul acesta pare straniu. Oricum,în mare, psihanaliza a sporit atît înţelegerea cît şitoleranţa faţă de cei ce nu urmează modelele sexua -le obişnuite. Poate că sexul nu e chiar primul motor,aşa cum credea Freud că este; faptul pentru care îisîntem însă îndatoraţi cu asupra de măsură lui Freudeste că a ridicat vălul puritanismului victorian, trans -formînd sexul într-un subiect asupra căruia se poatediscuta deschis şi cu seriozitate.

Teoria freudiană a făcut să crească toleranţa şi înalte privinţe. Datorită stăruinţei sale asupra faptu -lui că sîmburele nevrozei e sădit în prima copilărie,dăm mai multă atenţie nevoilor afective ale copiilornoştri şi sîntem pesemne mai înclinaţi către înţele -gerea, nu către pedepsirea lor, atunci cînd au un com -portament asocial. Acelaşi lucru este valabil şi înlegătură cu atitudinea noastră faţă de infractori. Deşisîntem aproape total ineficienţi în stăpînirea infracto -rilor înrăiţi, avem o mai clară conştiinţă a faptului

182


că pedepsele sălbatice nici nu previn, nici nu îndreap -tă, precum şi o mai mare înclinaţie de a înţelege căun comportament asocial poate reflecta alienarea desocietate sau sentimentul disperării mai degrabă decîtticăloşia înnăscută.

Deşi psihanaliza nu s -a dovedit mai eficace întratamentul nevrozei decît alt e forme de psihoterapie,tehnica freudiană implicînd ascultarea oameniloraflaţi în suferinţă în lungi perioade de timp a avutun uimitor efect benefic asupra tuturor formelor depsihoterapie derivate din psihanaliză. Aşa cum amarătat înainte, chiar şi cei care nu scapă de toate simp-tomele dobîndesc de obicei o sporită înţelegere desine şi sentimentul de a fi acceptaţi ca persoane, pecare nu l-au trăit, poate, niciodată. Pasiunea pentruinvestigaţie a lui Freud şi lipsa lui de entuziasm te -rapeutic au condus, în mod ironic, la moştenirea ceamai importantă din toate cîte ni le -a lăsat. Oricinepoate da un „sfat bun" oamenilor aflaţi în suferinţă.Freud ne-a învăţat însă cum să ascultăm.

Excursurile lui Freud în afara cabinetului de con -sultaţii par să fie în cea mai mare parte nechibzuite.Trebuie să fii un freudian înrăit ca să accepţi ideilelui Freud despre religie, antropologie sau artă. S -arputea chiar ca statutul psihanalizei să fi fost mai înaltdacă Freud nu şi-ar fi folosit teoriile pentru a înc ercasă explice atîtea alte lucruri pe lîngă nevroze, perver -siuni şi psihoze. încercarea aceasta era însă, pesem -ne, inevitabilă, dată fiind hotărîrea sa de a construio psihologie care să se aplice în egală măsură omului

183

FREUD

normal şi nevroticului. Merită să repetăm aici carac -terizarea lui Breuer citată în capitolul 1:

Freud este un om subjugat de formulările absolute şiexclusive: e o nevoie psihică aici care, după mine,conduce la generalizări excesive.

Ceea ce se poate spune cu deplină convingere estecă, în ipoteza chiar că toate ideile avansate de Freuds-ar dovedi eronate, tot i -am fi profund îndatoraţi.Deşi psihanaliza nu este o ştiinţă din aceeaşi cate -gorie cu ştiinţele „tari" ale fizicii şi chimi ei, istoriaideilor demonstrează că, în măsura în care se poatespune că înţelegerea de sine şi înţelegerea lumii spo -resc, acest progres are loc pe calea pretinsă de Popperpentru ştiinţă; respectiv prin respingerea ipotezelorexistente. Freud era extrem de inventiv şi de inge -nios. El a dat naştere unui mare număr de ipotezecare, chiar şi atunci cînd sînt eronate, merită o consi -derare atentă şi o respingere punct cu punct. Eysenckrespinge psihanaliza pe motivul că nu e demnă deatenţie întrucît este neştiinţifică. Medawar a numit -oo „prodigioasă scamatorie intelectuală". Psihanalizaa avut însă o atît de covîrşitoare influenţă asupragîndirii noastre, încît trebuie să fie în rezonanţă cuceva adînc din noi. Considerînd -o chiar în luminacea mai rea, psihanaliza merită un examen critic in -format, nu o simplă scoatere din discuţie. Şi poatecă „Omul cu lupi" a avut dreptate să spună:

Freud era un geniu, asta-i de netăgăduit. Toate ideilealea legate într-un sistem... Chiar dacă mare parte enpadevărat, ce şpleşdidă realizare!

Lecturi suplimentare

Freud, Sigmund, The Standard Edition ofthe Com-plete Psychological Works of Sigmund Freud, tradusădin limba germană sub coordonarea generală a luiJames Strachey, în colaborare cu Anna Freud, cusprijinul lui Alix Strachey şi Alan Tyson, 24 volume(Londra, 1953-1974). în întreg cuprinsul cărţii refe -rirea la această ediţie se face prin SE urmate de nu-mărul volumului şi al paginii: de ex. (SE, V.96).

Clark, Ronald W., Freud: The Man and the Cause,Londra, 1980. Una din cele trei biografii importantepublicate în engleză. Bine făcută, profundă, într -oformă atrăgătoare.

Farrell, B. A., The Standing of Psycho-Analysis,Oxford, 1981. O apreciere a psihanalizei făcută deun filozof căruia cunoaşterea şi simpatia faţă desubiectul abordat nu-i diminuează atitudinea critică.

Fisher, Seymour, şi Greenberg, Roger P., TheScientific Credibility of Freud's Theories and Therapy,New York, 1977. O cuprinzătoare trecere în revistăa tuturor cercetă rilor obiective importante dedicateteoriei şi terapiei psihanalitice înainte de 1977. Lu -crare de referinţă indispensabilă.

185

FREUD

Gay, Peter, Freud: A Life of Our Time, Londra,1988. Cea mai recentă biografie a lui Freud scris ăde un distins istoric al culturii. Gay este totodatăabsolvent al Western New England Institute of Psy -choanalysis, ceea ce îi oferă posibilitatea de a înţe -lege subiectul din interior.

Gellner, Ernest, The Psychoanalytic Movement,Londra, 1985. Un atac maliţios, uneori nedrept, dartotdeauna amuzant la adresa psihanalizei, care în -cearcă să explice climatul şi nevoia socială care aufavorizat acceptarea psihanalizei, transformînd -o din-tr-o metodă de tratament medical într -o mişcare.

Horden, Peregrine, ed., Freud and the Humanities,Londra, 1985. Culegere de studii iniţial prezentatedrept conferinţe în cadrul Chicheîe Lectures în 1984la AII Souls College, Oxford. Printre autori: istori -cul de artă Ernst Gombrich, profesorul de greacă dela Oxford Hugh Lloyd -Jones şi regretatul RichardEllmann, biograful lui James Joyce şi Oscar Wilde.

Jones, Ernest, Sigmund Freud. Life and Work, 3 vo-lume, Londra, 1953-1957. O biografie clasică reali -zată de cel mai apropiat discipol britanic al lui F reud.Deşi Jones este un discipol prea necritic şi deşi bio -grafii ulterioare au dezvăluit mai multe fapte, carteasa rămîne indispensabilă.

Kline, Paul, Fact and Fantasy in Freudian Theory,Londra, 1972. O altă valoroasă relatare asupra cer -cetărilor obiective privitoare la teoriile lui Freud, careaduce completări cărţii lui Fisher şi Greenberg încîteva domenii.

186

LECTURI SUPLIMENTARE

Masson, Jeffrey M., traducere şi editare, The Com-plete Letters of Sigmund Freud to Wilhelm Fliess,1887-1904, Cambridge, Mass. şi Londra, 1985. Acestescrisori reprezintă izvorul cel mai important pentruînţelegerea dezvoltării psihanalizei în primele ei sta -dii. Este prima ediţie completă în engleză, întrucîtmulte dintre scrisori (niciodată destinate public ării)au fost anterior reţinute sau sever cenzurate de păs -trătorii arhivelor Freud.

McGuire, William, ed., The FreudIJung LettersLondra, 1974. O fascinantă culegere de scrisori,scrupulos editată, care relatează trista poveste a felu -lui în care s-au descoperit unul pe celălalt cei doioriginali gînditori, în care au devenit prieteni, dinpunct de vedere intelectual şi afectiv deopotrivă, şiîn care s-au înstrăinat treptat, despărţindu -se în celedin urmă cu amărăciune.

Rieff, Philip, Freud: The Mind of the Moralist,Londra, 1960. O apreciere americană extrem de com -petentă a lui Freud, cu un accent special pe loculocupat de Freud în istoria ideilor. Rieff numeşte psih -analiza „ultima mare expresie a secularismului dinsecolul al XLX-lea".

Roazen, Paul, Freud and His Followers, New York,1975. între 1964 şi 1967, Roazen a reuşit să intervie -veze peste şaptezeci de persoane care l -au cunoscutpersonal pe Freud. Autorul are fler pentru bîrfă şiîi cunoaşte ca nimeni altul pe mulţi dintre cei c arei-au stat în apropiere lui Freud, fiind totodată un cro -nicar doct al mişcării psihanalitice. Există în cartea

187

FREUD

sa mult material ce nu poate fi găsit în altă parte,prezentat într-o formă atrăgătoare.

Rycroft, Charles, A Criticai Dictionary ofPsycho -analysis, Londra, 1968. Oricine se simte depăşit determinologia psihanalitică, şi toţi sîntem uneori, vagăsi în cartea lui Rycroft un nepreţuit izvor de de -finiţii exacte care explică în chip elegant chiar şi celemai obscure concepte.

Sulloway, Frank J., Freud: Biologist ofthe Mind,New York, 1979. Lungă, detaliată şi importantă re -latare a originilor biologice ale teoriilor freudiene.Sulloway îl plasează pe Freud în contextul istorieiideilor într-un chip unic, demolînd mitul potrivit căruiaFreud ar fi fost o figură izolata, eroică ale cărei ideiar fi fost universal respinse. Toţi cei care-1 studiază astăzipe Freud recunosc că-i sînt îndatoraţi lui Sulloway.

Whyte, Lancelot Law, The Unconscious BeforeFreud, Londra, 1962. Lectură esenţială pentru toţicei interesaţi de istoria ideilor. Whyte demonstreazăcă teoriile lui Freud au reprezentat culminarea unuiproces cultural ce s-a întins pe mai multe secole, multedin „descoperirile" sale fiind anticipate de gînditorianteriori lui.

Wollheim, Richard, Sigmund Freud, Londra, 1971.Cartea îl prezintă pe Freud în chip de „Maestru mo -dern", fiind totodată o expunere valoroasă a teoriilorlui Freud privitoare la psihic făcută de către un dis -tins filozof. Profesorul Wollheim este însă un freu -dian prea convins pentru a fi total obiectiv. Iată dece se discută prea puţin despre incursiunile lui Freudîn domeniul artei şi de ce se manifestă o acceptarenecritică a lui Freud ca terapeut.

188

Nota traducătorului

Pentru toate conceptele freudiene, şi în generalpsihanalitice, puse în joc de Anthony Storr am folositechivalentele din Vocabularul psihanalizei (Humanitas,1994), a cărui publicare a urmărit tocmai, potrivitintenţiei traducătorilor, realizarea unei unificări a ter -

minologiei psihanalitice freudiene în limba română. Inceea ce priveşte citatele freudiene presărate de autor încartea sa, trimiterea se face fără excepţie la Standard

Edition aşezată în fruntea listei de lecturisuplimentare care încheie monografia. întrucît de

cele mai multe ori autorul nu indică şi titlul operei .lui Freud, pentru a evita o dublă operaţie de căutare şi

identificare a pasajelor, le -am transpus direct dinengleză (versiune creditată de altfel ca fiind cea maifidelă dintre traducerile existente). Am făcut -o şi caurmare a faptului că, aflată în fază de pionierat, tra -ducerea în limba română a lucrărilor lui Freud — atîtacîtă este — n-a fost scutită de recriminările privitoarela terminologie care au marcat întreaga istorie a psiho -logiei adîncurilor. Ceea ce nu face, desigur, inutilă

prezentarea listei lor pentru cititorul interesat: —Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihana liză.

Psihopatologia vieţii cotidiene, Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1980;

189

FREUD

—Scrieri despre literatură şi artă, Editura Univers,Bucureşti, 1980;

—Angoasa şi viaţa instinctuală. Feminitatea. Douăconferinţe, Bucureşti, 1991;

—Interpretarea viselor, Editura „Măiastră", Bucureşti, 1991;

—Trei eseuri privind teoria sexualităţii, Editura„Măiastră", Bucureşti, 1991.

Cuprins

1. Via ţa şi p er so n al i t a t ea ................................ 72. D e l a t r au mă l a f an ta s mă .................... , . 213. Ex plor ar ea t r ecu tu lu i .............................. 334. Asocierea liberă, visele ş i transferul . . . . 475. Eul , su pr aeul ş i ş in e l e ................................ 646. Agresivi ta tea, depresia şi paranoia . . . . . 797. Cuvîntul de spirit şi Psihopatologia vieţii

cotidiene ................................ ...................... 958. Arta şi literatura ................................ ......... 1079. Cultura şi religia ................................ ........ 123

10. Freud terapeut ................................ ............. 13811. Psihanaliza astăzi ................................ .... 15612. Fascinaţia psihanalizei ............................. 170

Lecturi suplimentare ................................ . 185

maiestrii spirituali a.storr. freud

Education