Partea I Optometria funcţională

Capitolul I. Ontogeneza sistemului vizual

§ 1.1 Organizarea

Începând cu a treia săptămână embrionul uman prezintă două vezicule optice ieşite

dintr-o invaginaţie a diencefalului. Aceste vezicule se apropie de epiteliul de suprafaţă în

contact cu care se va forma un grup celular amorsă a viitorului cristalin. Fiecare veziculă

va constitui o retină şi epiteliul său pigmentar.

Între cinci şi sase săptămâni embrionul are practic aceleaşi structuri ca

nevertebratele cele mai evoluate. Irisul se dezvoltă treptat şi muguri ai pleoapelor există

încă în săptămână a opta. La această vârstă cristalinul este sferic. Structurile oculare

statice (cornee, iris, cristalin, retină, umoare) sunt prezente foarte devreme.

Armonizarea lor însă depăşeşte perioada prenatală. Structurile dinamice cum sunt

muşchii ciliari şi muşchii irisului au dezvoltare esenţial post natală. Creşterea lor se poate

întinde până la vârsta de cinci ani.

În cursul dezvoltării embrionare când apar primele structuri oculare, ele ocupă

poziţii foarte laterale. Dezvoltarea craniului face ca orbitele să fie aduse într-un plan de

faţă. La naştere frontalizarea s-a terminat de mult.

Retina iese dintr-o foiţă ectodermică care este constituentă a creierului şi

sistemului nervos.

În săptămâna a cincea apar zonele marginale a ceea ce se va numi retină. În

săptămâna a şasea se amorsează o diferenţiere a zonelor centrale şi periferice.

La şapte săptămâni apar celulele care vor constitui conurile şi bastonaşele. Macula

se diferenţiază după trei luni. După cinci luni şi jumătate începe dezvoltarea centrului

fovei prin subţierea stratului de celule ganglionare şi rezultă o depresiune. Nervul optic

conţine 106 fibre din care 90 % ajung la cortex prin corpii geniculaţi laterali care ţin loc

de releu pentru maculă. Pe plan funcţional ochiul este gata să vadă cu toate că nu este

lumină. Nu este exclus ca în viaţa intra-uterină chiar în absenţa luminii să se înregistreze

2

senzaţii de lumină, permiţând astfel amorsarea maturizării căilor nervoase cu reflexe

indispensabile funcţionării ulterioare.

Aceste stimulări "vizuale" ar fi mai ales de natură tactilă, datorate variaţiilor de

presiune ale mediului osmotic. Acest început de funcţionare a retinei favorizează de la

naştere răspunsurile adaptive la şocurile de lumină, cum ar fi reflexul pupilar.

Precocitatea maturizării funcţionale a sistemului vizual este confirmată la copii

prematuri. Un prematur ajuns la vârsta de nouă luni este în avans faţă de noul născut la

termen. La naştere activitatea nervoasă este în mare parte sub control subcortical, ceea ce

explică caracterul reflex al răspunsurilor motrice la senzaţii.

§ 1.2 Dinamogeneza

Structurile oculare apărute foarte devreme în perioada prenatală îşi vor putea juca

rolul în procesul de focalizare chiar de la naştere.

În primele zile când noul născut este pus în contact cu lumina exterioară punerea

la punct este neregulată. Amplitudinea acestor neregularităţi scade în timpul dezvoltării.

Variaţiile se datoresc instabilităţii tuturor funcţiilor vegetative.

Noul născut înainte de a atinge hipermetropia fiziologică trece prin stări provizorii

de hipermetropie, a căror amplitudine se reduce repede. Când începe manipularea de

obiecte copilul priveşte de foarte aproape. Focalizarea trebuie să urmărească aceste

acrobaţii ale privirii şi să se adapteze la diferite planuri de fixare.

Schimbările de distantă activează ajustările dioptrice şi le dezvoltă amplitudinea,

supleţea şi precizia.

De la naştere la vârsta adultă, lungimea ochiului trece de la 17,5 mm la 24 mm,

volumul său se dublează, diametrul corneii creste de la 10 la 12 mm, raza de curbură a

corneii de la 6,7 la 7,8 mm, volumul cristalinului de la 72 la 163 mm3.

Noul născut având deja reflexe de orientare şi fixare, roteşte ochii în direcţia

obiectului care îl interesează. Postura oculară faţă de un stimul este esenţial monoculară.

Cei doi ochi nu funcţionează împreună.

Noul născut fixează mai uşor obiectele apropiate decât cele depărtate. Foarte

repede copilul începe să folosească musculatura simetrică pentru a realiza convergenţa.

3

Convergenţa se realizează la început prin sacade scurte. Cu timpul amplitudinea

sacadelor scade şi convergenţa se menţine. Fixarea binoculară necesită efort muscular

care oboseşte. Copilul închide ochii adesea. Pe măsură ce spaţiul de interes devine mai

mare, convergenţa scade, ceea ce permite o aliniere binoculară precisă care se

perfecţionează în acelaşi timp cu mişcările mâinilor (coordonare ochi mână). Se

realizează astfel centrare binoculară fără tendinţe posturale de divergentă sau

convergentă.

Pentru ameliorarea eficacităţii, sistemul binocular îşi creează o rezervă

funcţională, adică păstrează o uşoară tendinţă de divergentă, care permite instantaneu să

realizeze o altă aliniere pe un alt punct din spaţiu.

Dezvoltarea motricităţii oculare

Motricitatea oculară este mai avansată ca motricitatea generală la noul născut dar

este puţin controlată. Mişcările sunt reflexe. Copilul are reflexul de compensare care

întăreşte reflexul de orientare. În săptămâna a treia după naştere apare reflexul de

versiune care permite urmăririle vizuale. Valorile versiunilor cresc treptat. Apare ochiul

director care preia sarcina de a fixa şi va comanda celălalt ochi.

Coordonarea oculară

Cei doi ochi sunt structural legaţi înainte de naştere, dar noul născut are

monocularitate. Relaţii noi se nasc de îndată ce fiecare ochi are o monocularitate

satisfăcătoare şi când cele două linii de privire se vor întâlni pe punctul de fixare. Aceasta

este etapa "binocularitate", care implică centrare simultană şi vedere simultană. Se

realizează recepţia simultană a două imagini şi se activează muşchii oculomotori pentru a

realiza convergenţa.

A treia etapă a coordonării binoculare este coordonarea corticală mai mult

senzorială, la care se adaugă utilizarea suplă a mecanismelor de convergentă şi

divergentă pentru ca fuziunea realizată să se menţină în toate punctele spaţiului.

A patra etapă a coordonării oculare este stereo-ocularitatea. Este vorba de

asocierea între diferitele puncte din spaţiu şi sistemul vizual, asociere senzori-motrice al

cărei rezultat imediat este aprecierea distantelor.

Dezvoltarea posturii generale

4

În primele zile copilul se găseşte frecvent în poziţie de ghemuire (îndoire), de

strângere, a braţelor şi picioarelor. Foarte curând se va exersa reflexul tonic al gâtului

(RTG). Acest reflex este declanşat fie de o stimulare vizuală, fie tactilă, fie auditivă şi se

caracterizează prin rotirea capului spre partea stimulului şi prin extensia braţelor şi

picioarelor spre acea parte. Postura este asimetrică.

După 20 de săptămâni musculatura gâtului este întărită şi capul se menţine mai

ferm în plan median.

Acesta este Reflexul Simetro-Tonic (RST).

Reflexul se realizează prin ghemuirea (replierea) braţelor şi picioarelor spre un

plan median. Postura este simetrică. Progresele tonice permit copilului să se aşeze să stea

în patru labe şi apoi în picioare.

Copilul îşi asigură o diversitate de poziţii prin utilizarea alternată şi/sau

combinată a braţelor şi picioarelor. Atitudinea lui este denumită "bilaterală".

Puţin câte puţin această etapă este depăşită printr-o preferinţă pentru una sau alta

din părţi care devine parte dominantă.

Dezvoltarea motricităţii generale

Locomotricitatea reprezintă esenţialul activităţii motrice a copilului. În primele

săptămâni copilul nu este capabil să se deplaseze. Apariţia reflexului (RST) va favoriza

târârea care pune în joc membrele simultan.

Apare apoi atitudinea bilaterală caracterizată prin utilizarea coordonată a

membrelor. Rezultă mersul în patru labe şi apoi în picioare, manipularea bilaterală, o

mână asistă pe cealaltă în mişcările sale fără să realizeze acelaşi gest.

Progresiv se va stabili o preferinţă funcţională, o parte a corpului devenind

dominantă pe plan motor ca şi pe plan postural.

Dezvoltarea coordonării generale

În prima etapă această coordonare se stabileşte datorită, în particular, exercitării

Reflexului Tonic al Gâtului, o coordonare între elementele motoare de fiecare parte a

corpului.

Monocularitatea pune în relaţie când elementele motoare din dreapta când cele din

stânga ca şi cum corpul ar fi constituit din două părţi funcţional independente. Reflexul

5

simetrotonic dezvoltă duolateralitatea, marcată de activitatea simultană a celor două braţe

şi celor două picioare.

În acelaşi timp se va realiza o disociere, apoi o coordonare între zonele de sus şi

jos ale corpului, între membrele superioare şi inferioare.

În a treia etapă coordonarea va depăşi simplul cuplaj de elemente simetrice pentru

a ajunge la o reală punere în comun de elemente prioceptive şi motoare, de o parte şi de

alta a axei mediane. Ia naştere contra - lateralitatea capabilă să unifice membrele pare

chiar în acţiuni antagoniste. Această coordonare permite la mersul în patru labe să se

înainteze membrul anterior drept în acelaşi timp cu membrul posterior stâng.

Etapa de bilateralitate - Cele două părţi ale corpului nu sunt echivalente faţă de

actul motor dat, ele devin complementare. O mână răsuceşte piuliţa într-un sens, cealaltă

mână tine şurubul pe loc sau îl învârteşte în sens invers.

Unilateralitatea se caracterizează prin predominanta coordonărilor motrice pentru

una din cele două parţi ale corpului.

Dezvoltarea funcţională a sistemului nervos

Cercetările au arătat că circa 90% din microneuronii necesari activităţilor mentale

superioare se dezvoltă după naştere. Bogăţia de microneuroni de asociere este funcţie de

calitatea şi diversitatea stimulărilor primite de copil în cursul primilor ani. Deşi cortexul

există de la naştere el nu este practic utilizat până ce o masă suficientă de informaţii şi

relaţii nu s-au dezvoltat.

În afară de experienţele vizuale, tot ce este trăit motor şi senzorial de copil

contribuie în mod important şi indispensabil.

Fig. 1.1

6

RETRO-ACTIUNE

REACTIESTIMULARE

SENZATIE

RECEPTIE

EXECUTIE

INTEGRARE

Pe plan senzorial această maturizare determină trei nivele de integrare : senzaţiile,

percepţiile, reprezentările. Senzaţia se poate defini ca urma lăsată de reacţia unui receptor

faţă de o stimulare dată Există senzaţia numai dacă bucla stimulare - reacţie - retro -

reacţie este realizată (fig 1.1).

Pe plan vizual toate stimulările vor constitui bagajul de senzaţii. Este important

pentru copilul mic să aibe un mediu înconjurător vizual bogat şi să primească în

permanentă stimulări.

Percepţiile

Progresele motoare ale copilului vor conduce repede la realizarea de asociaţii între

aceste diverse experienţe şi astfel iau formă percepţiile care constituie primul pas spre

cunoaştere.

Percepţiile pot fi: percepţii simple şi percepţii complexe.

Percepţia simplă este alcătuită din cel puţin două senzaţii de aceeaşi natură.

Percepţia complexă este alcătuită din cel puţin două senzaţii de natură diferită.

Reprezentarea

Când experienţa copilului devine importantă noi asociaţii - care pun în joc micro-

neuronii de asociere - dau naştere reprezentărilor.

Acest al treilea nivel de integrare se localizează în zona frontală a cortexului, numit

centrul gândirii. Această capacitate de reprezentare pe plan vizual, permite degajarea

completă de stimulare reală. La acest stadiu este posibilă acumularea de simboluri.

Dezvoltarea comunicării

Relaţia mediu-organism trece prin trei faze:

a) faza de asimilare a stimulilor din mediul înconjurător (senzaţii)

b) faza de adaptare la mediu (percepţia)

c) faza de interiorizare (reprezentarea).

Deşi organele senzoriale sunt prezente de la naştere, utilizarea lor este progresivă

şi funcţie de maturizarea lor. Prima comunicare care se stabileşte cu mediul este asigurată

la naştere simultan prin toate simţurile care reacţionează la o schimbare bruscă a

mediului

a) variaţia temperaturii

b) variaţia sunetelor

7

c) variaţia luminii prin trecerea de la lumină la întuneric

d) variaţia "relaţiei" cu mediul prin secţionarea cordonului ombilical şi respiraţie

aeriană autonomă.

Fiecare din simţuri asigură un minim de relaţii cu noul mediu şi foarte repede

simţul tactil va prelua dominanta asupra celorlalte.

Stabilirea contactului cu mama este esenţial pentru o bună dezvoltare a

comunicării. Pipăitul este în această perioadă un suport important al echilibrului visceral

afectiv şi psihologic al copilului. Dezvoltarea sensibilităţii tactile este importantă pentru

progresul identificării vizuale pentru că permite mielinizarea şi maturizarea centrelor

asociative primare între senzaţiile tactile şi vizuale.

Contactul cu gura serveşte pentru recunoaşterea obiectelor. În paralel,

perfecţionarea auzului permite percepţii ale obiectelor mai depărtate. Apariţia limbajului

vorbit favorizează organizarea percepţiilor. Perioada întrebărilor este indispensabilă

pentru copil, vederea întăreşte comunicarea auditivă. Vorbitul apoi lectura permit ca

treptat comunicarea vizuală să devină mai importantă. Copilul se iniţiază la un nou cod

convenţional de comunicare odată cu învăţarea (însuşirea) sistemului grafo-lexic.

Dezvoltarea identificării vizuale

Se pot considera patru perioade principale în viata copilului, care se succed

înlocuindu-se treptat una pe alta.

Perioada 1-a de la naştere la trei luni

Perioada 2-a de la trei luni la 12 luni

Perioada 3-a de la 12 luni la 42 luni

Perioada 4-a de la 42 luni la 6 ani

În perioada 1-a copilul are senzaţii vizuale, tactile, auditive fără nici o altă formă

de decodificare. Senzaţiile vor stimula foarte devreme reflexe vizuale înnăscute care vor

declanşa primele comportamente de identificare. Reflexele iniţiale vor face ca privirea să

se îndrepte spre sursa luminoasă care se mişcă. Ochii vor înregistra variaţii de intensitate

determinate de deplasări ale petelor de lumină şi umbră. Se amorsează sensibilitatea la

mişcare.

Mişcările reflexe ale mâinilor au o importantă deosebită prin asocierea reflexă care

se construieşte ducând la coordonarea ochi-mână.

8

Perioada 2-a Locomoţia şi manipularea intră în joc. Apucarea, care în prima

perioadă era reflexă devine voluntară. În această perioadă copii încep să aibă preferinţă

pentru obiecte colorate. Ei au reacţie selectivă faţă de culoare.

Deplasându-se în patru labe copii vor apuca diverse jucării şi le vor privi.

Aşezându-se îşi eliberează mâinile şi câştigă astfel posibilitatea de manipulare.

Cunoaşterea tactilă pe care o acumulează este însoţită de o discriminare vizuală a

diferitelor forme.

Discriminarea formelor este însoţită de percepţia mai precisă a datelor. Deplasările

îi permit copilului să vadă obiectele sub diferite unghiuri, el explorează spaţiul

înconjurător şi acumulează o conştiinţă vizuală difuză care îi permite să caute o anumită

jucărie.

În timpul primelor două etape copilul este în principal tactil. Pipăitul devine un

mod de informare privilegiat. Interesul poate fi declanşat prin stimulare auditivă sau de

un obiect viu colorat, dar el va fi confirmat prin manipulare tactilă.

Perioada 3-a de la 1 an la trei ani şi jumătate copilul începe să meargă şi astfel

creste sensibil câmpul său de investigaţii, spaţiul său vizual progresează simultan şi

devine mai distal. Progresele în locomoţie participă la elaborarea mai fină a

coordonatelor vizuale ale spaţiului. Spaţiul vizual se structurează.

În acelaşi timp cu locomoţia progresează manipularea. Prin poziţia în picioare şi

şezând, mâinile sunt eliberate şi pot participa la jocuri mai complexe. Apucarea cu mâna

este mai precisă şi mai delicată. Manipularea obiectelor mici este însoţită de observarea

lor meticuloasă şi va favoriza dezvoltarea identificării vizuale a detaliilor, ameliorarea

acuităţii vizuale şi a simţurilor de relief.

Devine posibil controlul fiecărui deget ceea ce duce la utilizarea de scule, în

particular a creionului pentru a trasa pe hârtie urme ale mişcării mâinii. Aceste trăsături

de creion vor fi sursa unei stimulări vizuale şi corecţiile succesive aduse de centrii motori

responsabili cu trasarea. Observaţiile vizuale ale rezultatului acestor corecţii vor constitui

bazele grafismului, act vizuo-motor prin excelentă. Simultan se dezvolta percepţia

culorilor.

9

Pe un plan general predominanţa senzorială este auditivă. În căutările sale copilul

va cere adultului să repete unele cuvinte, să numească obiectul pe care îl tine în mână.

Astfel începe reprezentarea simbolică cu suport verbal.

Perioada a 4-a

În această perioadă manipularea permite utilizarea de scule din ce în ce mai

complexe ca urmare a unei mai bune independente şi al unui mai bun control al

degetelor. Copii încep să coloreze, să retraseze desene şi apoi să deseneze ei înşişi.

Imaginile grafice dau o nouă extensie percepţiei vizuale, permiţându-i să se exerseze pe

obiecte vizibile direct dar şi pe reproducerile lor. Formele se generalizează pentru a se

ajunge la determinarea vizuală a formelor clasice, forme geometrice simple cum ar fi

cercul, pătratul, triunghiul.

Presimbolismul

Copilul devine puţin câte puţin capabil să reproducă şi în acelaşi timp să perceapă

reproducerile ca entităţi. Există tendinţa generală de a reprezenta. În paralel expresia

grafică este însoţită mai des de direcţionalitate care va servi ca bază a percepţiei

orientate.

Spaţiul vizual va fi orientat după o dominantă dreaptă sau stângă, servind ca

referinţă pentru activitatea grafică viitoare.

Copilul va fi gata pentru o nouă instruire, aceea a cititului şi scrisului, care fac

apel în mod fundamental la o activitate vizuală şi la capacitatea de reprezentare.

În perioada a patra vederea devine activitatea senzorială predominantă. Imaginea

vizuală care elaborează şi prepară pentru lectură, se exercită în condiţiile cele mai diverse

şi participă activ la dezvoltarea inteligentei.

10

Capitolul 2 Introducere în optometria funcţională

Optometria clasică consideră ochiul ca o cameră fotografică; el este organul

esenţial al vederii. Consideraţiile optice vizează emetropizarea şi ortoforia. Se bazează pe

o concepţie statică, imobilă.

Practica a dus la următoarele concluzii critice:

- perfecţiunea statică este foarte rară; refracţia ochiului fluctuează şi se modifică

în timp.

- există cazuri pentru care compensarea precisă a refracţiei nu ameliorează

vederea (ambliopie, manifestări de astenopie, manifestări de dislexie.)

- uneori o compensare corectă nu este acceptată.

- emetropie şi ortoforie nu înseamnă şi absenta unor probleme vizuale.

- vechimea tulburării vizuale este importantă pentru compensare.

- cea mai mare parte a activităţii vizuale se realizează în vedere aproape.

- mecanismele vizuale principale în vedere aproape sunt acomodarea şi

convergenţa; sinergia lor este importantă.

- vederea este un proces dinamic.

- trebuie să se aibe în vedere eficacitatea vederii.

Pornind de la aceste constatări optometria funcţională încearcă să propună soluţiile

optime pentru a se realiza confortul vizual.

Definiţii pentru noţiuni în optometria funcţională

Noile noţiuni ale optometriei funcţionale

Vederea este un proces psiho-fiziologic complex în care este angajat întregul

organism, care face apel la experienţele trecute în vederea interpretării mesajului vizual.

Vederea omului este rezultatul unei evoluţii lente dealungul a milioane de ani ,

legată de evoluţia nevoilor vizuale.

11

Omul s-a adaptat mediului său înconjurător. În vechime vederea era în principal

solicitată de obiecte îndepărtate şi astfel s-a dezvoltat baleiajul spaţial (câmp vizual,

mobilitatea privirii), aprecierea distantelor, stereoscopia. Din punct de vedere

interpretativ, omul era confruntat cu obiecte concrete, familiare, uşor de perceput, care nu

necesitau interpretare complicată.

Inventarea mesajului scris, revoluţia industrială, şcolaritatea obligatorie, au impus

spatii vizuale restrânse, interpretări simbolice, activităţi în vedere apropiată.

Constrângerile sociale impuse au creat zone de stres. În noile activităţi

stereoscopicitatea nu mai este aşa de necesară. Pentru omul modern, vederea implică

înţelegerea şi interpretarea din ce în ce mai rapidă a simbolurilor abstracte. Activitatea

vizuală devine proximo-esoterică şi face apel în principal la componente cerebro-tonice.

Problemele vizuale Activitatea în vedere aproape impusă de societate, cantitatea

de informaţii variate şi complexe pe care vederea trebuie să le integreze în minimum de

timp, constituie o constrângere la care evoluţia fitogenică lentă nu a pregătit mecanismele

vederii. Adesea această sarcină este biologic inacceptabilă şi devine izvorul problemelor

vizuale care pot produce scăderea randamentului vizual, abandonarea activităţii

profesionale sau şcolară, şi chiar accidente sau modificări de structură ale mecanismelor

vizuale.

Modelul vizual specific (pattern)

Comportamentul individului este rezultatul experienţelor trecute acumulate de

creier. Creierul îşi elaborează modele de comportament care dirijează activitatea neuro-

motrice a organismului şi dau comportamentului individului un stil personal. Unul din

aceste modele (patterne) de comportament se numeşte "model vizual" (pattern vizual).

(În limba engleză pattern înseamnă model).

Vederea este simţul dominant al omului. Ochii nu sunt decât receptorii externi,

prima verigă în lanţul de integrare senzori-motrice de cel mai înalt nivel. Principalele

componente ale paternului vizual sunt paternul acomodativ şi paternul convergentă.

12

Paternul acomodativ controlează sistemul dinamic refractiv de punere la punct pe

diferite obiecte. Acomodarea este un proces lenticular-retinian-cortical. Acomodarea este

dirijată de sistemul nervos vegetativ.

Paternul de convergentă controlează mecanismul vederii binoculare simple şi

centrarea întregului organism în mediul său înconjurător. Controlul se face prin

intermediul sistemului nervos central. (SNC).

Paternele de acomodare şi convergentă sunt profund integrate. Este necesară

coordonarea SNV cu sistemul nervos central (SNC). Echilibrarea stimulărilor care provin

de la paternele de acomodare şi convergentă constituie pentru organism o problemă

particulară.

În general nivelele nervoase ale celor două sisteme nu sunt egale. Unul îl domină

pe celălalt şi această dominantă variază şi alternează funcţie de perioadele zilei. Aceste

fluctuaţii de dominantă forţează organismul să îşi asigure "arii temporare" capabile să

absoarbă excesul de stimulare care provine de la sistemul nervos dominant pentru a

proteja mecanismul dominant. Aceste arii tampon au fost numite "arii de compensare".

Scopul lor este de a menţine vederea binoculară simplă şi netă în ciuda fluctuaţiilor

tonusului nervos.

Aria de compensare în interiorul paternului acomodativ va fi hipermetropia.

Aria de compensare în interiorul paternului de convergentă va fi exoforia.

Dacă există condiţii excesive de dominantă aceste arii de compensare pot fi total

absorbite. Astfel de condiţii creează emetropia şi ortoforia.

Dacă stimularea dominantă creste şi mai mult în ciuda absorbţiei totale a ariilor de

compensare, va trebui să inhibe activ excesul de stimulare pentru a păstra performanta.

Această inhibiţie activă funcţionează la nivel cortical ridicat cu preţul unei mari oboseli.

Starea de inhibiţie în paternul acomodativ se numeşte proiecţie concavă.

În paternul de convergentă această stare de inhibiţie activă creează condiţia de

esoforie.

Organismul încearcă să elimine esoforia şi proiecţia concavă prin:

- restabilirea ariei de compensare (esoforie sau hiperforie) sau

- restructurarea esoforiei sau proiecţiei concavă la un nivel neurologic inferior

pentru a le face suportabile de către organism.

13

Optometria funcţională consideră hipermetropia şi exoforia de dorit pentru

eficacitatea organismului. Optometria funcţională defineşte problemele vizuale funcţie de

criteriul eficientei. Civilizaţia actuală obligă omul să-şi restrângă activitatea vizuală la un

plan apropiat şi limitat în spaţiu. Mediul înconjurător creează asupra organismului un

"stres".

Stresul este efectul, nespecific, al sumei tensiunilor de orice natură şi origine ar fi

care se exercită asupra organismului. Dacă stresul este mai important decât capacităţile

de rezistentă ale organismului rezultă probleme. Acelaşi agent stresant poate cauza o

varietate de consecinţe condiţionând sau deconditionând selectiv unele părţi ale

răspunsului la stres.

Consecinţele pot fi diferite funcţie de individ respectiv de constituţia sa, condiţiile

sale de viată. Evoluţia problemei vizuale se consideră a avea următoarele faze:

a - dezorganizarea; perioadă scurtă cu schimbări maxime;

b - reorganizarea; perioada mai lentă în care organismul caută să regăsească

capacităţile originale prin adaptare sau concesii făcute mediului înconjurător.

Pentru a trata o problemă vizuală este necesară o analiză şi apoi o sinteză care ne

va informa asupra gradului de organizare a paternului vizual

Rolul optometriei

Optometria are rol preventiv şi curativ. Ea se ocupă de aparatul vizual dar

şi de mediul în care omul lucrează (mediul înconjurător) aşa încât:

- să permită omului să se adapteze nevoilor sale vizuale şi să îndeplinească

obligaţiile sale sociale.

- să îi furnizeze aptitudini vizuale superioare exigentelor activităţii sale.

Optometristul nu vrea să devină un pseudo-medic. Importanta vederii pentru om

ne obligă să cunoaştem bine anatomia, fiziologia, neurologia, patologia şi psihologia

pentru că vederea este un proces la care participă întregul organism în mişcare, în timp şi

în spaţiu.

Rolul optometristului nu se rezumă la compensarea ametropiei, el este mult mai

mult decât atât.

14

Capitolul 3 Bazele teoretice ale optometriei funcţionale

§3.1 Procesele de bază ale funcţiei vizuale.

Realizarea confortului vizual optim al omului considerat în relaţia să cu mediul

real este obiectivul principal al profesionistului vederii. Optometria funcţională cuprinde

ansamblul de metode şi mijloace, fără agresarea directă a ochilor, care permit analiza

performantelor vizuale şi influentei lor asupra comportamentului în mediu real, stabilirea

problemelor şi apoi a celor mai bune soluţii pentru realizarea confortului vizual.

Funcţia vizuală (vederea)a organismului poate fi explicată prin trei procese

diferenţiate şi coordonate: focalizare, binocularizare, identificare.

Focalizarea.

Este procesul care permite sistemului vizual să stabilească o punere la punct a

imaginii prin sistemul optic al ochiului, pentru orice obiect din spaţiul observat.

Această capacitate este în mod particular importantă în vedere aproape dacă se are

în vedere că societatea contemporană impune lucrul de aproape (lectura, scrisul, etc.).

Binocularizarea.

În timpul dezvoltării copilului binocularizarea se stabileşte în armonie cu

progresele în postura, motricitatea şi coordonarea în ansamblul corpului. Ea constă în

coordonarea mişcărilor celor doi ochi pentru a se centra pe un punct oarecare din spaţiu,

în acelaşi timp cu punerea la punct.

Identificarea.

Identificarea vizuală este procesul prin care în cursul dezvoltării, informaţiile

senzoriale vizuale se precizează în armonie cu maturizarea celorlalte simţuri şi se

integrează la nivelul centrilor corticali.

Pornind de la senzaţiile vizuale brute, se dezvoltă percepţia de mişcare, de culoare,

a formelor, a detaliilor şi reliefului, ceea ce duce la o formă elaborată a reprezentărilor

vizuale cum ar fi recunoaşterea simbolului scris.

Cele trei procese vizuale sunt asociate între ele cât şi cu ansamblul corpului.

15

În funcţiunile organismului se deosebesc trei domenii:

- domeniul vieţii vegetative, al funcţiunilor de bază, (respiraţie, digestie, circulaţie

sanguină, reproducţie) realizat de sistemul visceral;

- domeniul vieţii de relaţie; deplasări, mişcări în spaţiu. Aceste comportamente

sunt susţinute de sistemul osos, de sistemele muscular şi postural şi coordonate de

neuromotricitate. Acesta este sistemul scheletic.

- domeniul vieţii mentale articulat în jurul posibilităţilor de abstracţie şi

reprezentare. Toţi stimulii, mesajele emanate de corp şi de lumea exterioara sunt

integraţi, decodificaţi în cortex de funcţii complexe cerebrale. Acesta este sistemul

cortical. Funcţiile vizuale sunt în relaţie cu funcţiile organismului conform schemei din

figura 3.1.

Fig. 3.1. Schema relaţiilor: organism - vedere

Relaţiile între focalizare, binocularizare şi identificare.

Vederea este un tot. Există o unitate funcţională profundă ieşită din dezvoltarea

armonioasă a celor trei mari funcţiuni vizuale: punerea la punct, coordonarea şi

decodificarea.

Modificările diverselor structuri (cristalin) provoacă acomodarea, mecanism prin

care sistemul vizual îşi modifică focalizarea funcţie de distanta la obiectul vizat. Gradul

de acomodare, măsurat în dioptrii, dă măsura cantităţii de energie pe care sistemul

emetrop trebuie să o furnizeze pentru a se ajusta la stimulare.

16

ORGANISM

S. VISCERAL

S. SCHELETIC

S. CORTICAL

BONOCULARIZARE

FOCALIZARE

IDENTIFICARE

VEDERE

Focalizarea, satisface legea "efortului minim". Echilibrul sistemului vizual pentru

vedere departe corespunde unei hipermetropii de + 0,5 0,75 dpt. În vedere aproape

echilibrul este la + 1,25 1,75 dpt.

În acelaşi timp la maturitate echilibrul binocular al omului corespunde unei

exoforii de 0,5 pdpt, pentru vedere departe.

Relaţia focalizare - binocularizare.

Focalizarea şi coordonarea binoculară sunt supuse respectiv sistemului visceral şi

sistemului scheletic. Primul sistem este comandat de sistemul nervos autonom (căile

simpatice), cel de-al doilea, de sistemul nervos central. Cele două sisteme au relaţii de

funcţionare, ceea ce explică sinergia acomodare-convergentă (focalizare -

binocularizare). Relaţia este însă destul de elastică. Pentru o distantă dată, deci o

acomodare dată, valoarea convergentei poate varia în proporţii sensibile.

Relaţia focalizare - identificare.

În caz de ametropie monoculară importantă, este rar să se ajungă la o acuitate a

ochiului ametrop normală, chiar cu cea mai bună compensare optică. Reciproc, dacă

acuitatea vizuală este limitată, echilibrul optic va fi adesea imprecis.

Relaţia binocularizare - identificare.

Unele probleme de binocularizare au o incidenţă asupra identificării vizuale în ce

priveşte acuitatea vizuală. Este cazul fixării nefocale, al instabilităţii fixării care poate

duce la nistagmus. Lectura, de exemplu, este un act vizual care asociază o mişcare

musculară automată (mişcare coordonată a ochilor care urmăresc un rând sau trec de la

un rând la altul), cu decodificarea simbolului scris. Sprijinindu-se pe focalizare precisă şi

permanentă ea utilizează binocularizarea şi identificarea vizuală

Analiza comportamentelor.

Trei faze principale permit clasarea comportamentelor: faza structurală, faza

funcţională şi faza operaţională.

Faza structurală cuprinde structurile proprii sistemului studiat.

Faza funcţională cuprinde comportamentele permise de structurile citate mai sus.

Ele devin dinamice.

17

Faza operaţională cuprinde comportamentele la care trebuie să ajungă sistemul

studiat când este perfect echilibrat. Sistemul devine eficace la acest nivel.

Între faze există relaţii directe şi indirecte. Pentru studiul acestor relaţii este

convenabil să se sub-împartă fiecare dintre faze în trei aspecte.

Aspectul static.

Printre structurile care compun sistemul considerat unele sunt mecano - statice.

Exemplu: osatura constituie un prealabil fundamental. Aspectul static ia în considerare

dintre structuri pe acelea care sunt cele mai primitive şi pornind de la care se elaborează

structurile motrice. În acelaşi mod pentru fazele funcţională şi operaţională aspectul static

participă la componentele de bază care vor avea nevoie de elemente motoare pentru a

deveni eficace.

Aspectul dinamic.

Unele structuri sunt într-un raport mai strâns cu motricitatea. Spre exemplu pentru

structurile mersului musculatura are un aspect mai dinamic decât osatura.

Faza funcţională poate fi ilustrată în ce priveşte aspectul dinamic de mişcările

reflexe care preced mersul la noul născut.

În faza operaţională, aspectul dinamic este caracterizat de variaţiile de viteză şi de

supleţe.

Aspectul control .

Orice sistem viu este informat de consecinţele actelor sale în termen mai lung sau

mai scurt. Aspectul control se referă la retroacţiunile şi reajustările care pot duce la

performante noi.

§ 3.2.Analiza comportamentelor în focalizare.

18

Faza structurală.

Aspectul static este caracterizat prin ansamblul de dioptrii ai ochiului şi retină ca

ecran. Aspectul dinamic este definit de elementele indispensabile pentru modificarea

structurilor statice. Muşchii ciliari şi muşchii irisului formează elementele dinamice ale

fazei structurale.

Aspectul control. Acţiunea elementelor musculare trebuie în permanentă

reajustată. Contracţiile irisului ca urmare a variaţiei iluminării retinei şi muşchii ciliari

sunt comandaţi de un centru nervos situat în trunchiul cerebral. Retina, nervul optic,

cortexul vizual realizează o cale senzorială pentru reflexul acomodativ. Trunchiul

cerebral (centru al reflexelor primitive) şi cortexul sunt implicaţi în reglarea

mecanismelor dioptrice.

Faza funcţională.

Aspectul static În prezenta unei stimulări corespunzătoare începe faza

funcţională. Raţiunea fundamentală a fazei funcţionale este focalizarea, rezultat al

organizării structurilor dioptrice.

Aspectul dinamic Focalizarea se poate adapta diferitelor plane din spaţiul

obiect ca urmare a activităţii muşchilor ciliari care modifică curbările cristalinului.

Fenomenul este involuntar. Pentru un sistem dezvoltat şi echilibrat, posibilităţile de

modificare dioptrică sunt utilizate pentru menţinerea punerii la punct indiferent de

modificările sistemului.

Aspectul control Aspectul control corespunde modificărilor celor mai curent

folosite pentru o funcţionare eficace.

Sistemul dioptric are capacitatea de variaţie maximală dar funcţionarea să normală

trebuie să se facă într-un interval mai restrâns, utilizabil, pentru o activitate prelungită.

Această capacitate permite menţinerea focalizării în jurul unei poziţii de echilibru.

Faza operaţională.

19

Aspectul static.

În timp ce focalizarea realizată la faza funcţională era grosolană, la nivelul

operaţional ansamblul structurilor oculare se armonizează pentru a atinge un echilibru

precis. Noţiunea de emetropie presupune un obiect la infinit.

În situaţia de echilibru, ochii, statistic normali au o uşoară hipermetropie (0,5 - 0,75 dpt).

Aceasta rezervă este indispensabilă şi permite să fie în mod constant în oscilaţie şi

gata la toate reajustările.

În societatea modernă echilibrul în vedere aproape este realizat pentru 1,25 - 1,75

dpt mai convex decât în vedere departe.

Aspectul dinamic.

Echilibrul atins de sistemul emetropic răspunde la stimulări interne şi externe.

Pentru ca aceste echilibre să fie stabile şi durabile trebuie să aibă o supleţe suficientă

pentru a evita o "supraîncălzire" şi limitată pentru a rămâne precis. Sistemul, trebuie de

asemenea, să se poată ajusta pentru toate planele obiect din spaţiu. Microfluctuaţiile de

acomodare corespund acestui joc funcţional minimal.

Aspectul control.

Focalizarea se înscrie într-un context global la care participă identificarea.

Echilibrul obţinut de sistemul dioptric trebuie să presupună şi o decodificare optimă şi

reciproc, decodificarea nu trebuie să perturbe echilibrul dioptric normal. Decodificarea,

dificilă, poate modifica echilibrul care nu poate fi realizat fără o apreciere perceptuală

destul de fină.

În tabelul 3.1. este prezentată sinteza analizei expusă pentru procesul de

focalizare. Componentele principale sunt 1,5,9. În această succesiune se fac achiziţiile în

cursul dezvoltării copilului.

§ 3.3 Analiza comportamentelor binoculare.

20

Faza structurală Structurile anatomice binoculare reprezentate, sunt bazele

structurilor comportamentelor care compun faza structurală. Structurile

comportamentelor în acest proces sunt reflexele pe care un copil le are în mod genetic:

reflexul de orientare, reflexul de compensare, reflexul de versiune.

Aspectul static.

Vederea binoculară este procesul prin care individul percepe spaţiul în care îşi

ghidează deplasările şi manipulările. Prima postură oculară în dezvoltarea organismului

este monoculară şi se defineşte în raport cu un sistem care poziţionează ochiul, spre

obiect şi care este origina reflexă. Antagonismul funcţional între periferie şi centrul

retinei declanşează şi ghidează reflexul Reflexul de orientare, are bază genetică, dar are

nevoie de exerciţiu pentru a se finisa şi integra unei activităţi binoculare mai complexă.

Aspectul dinamic.

Menţinerea orientării ochilor este asigurată de reflexele de compensare şi versiune,

care au bază ereditară, dependente de asemenea de organizarea tuberculilor cvadrigemeni

anteriori (TQA) şi de relaţiile lor cu nucleele motoare oculare.

Compensarea este reflexul care permite să se păstreze orientarea cu toate că s-a

mişcat capul sau corpul. Versiunea se activează când se deplasează obiectul în spaţiu. Ea

poate fi considerată ca o succesiune de orientări. Obiectul deplasat are imaginea pe

periferia retinei şi o noua orientare o readuce în fovee. Primele mişcări de versiune sunt

sacadate, fiecare sacadă fiind o orientare.

Aspectul control.

Activitatea reflexelor de compensare şi versiune permite degajarea motricităţii

oculare care se exercită în timpul urmăririlor oculare în diferite direcţii din spaţiu care

antrenează reflexe de orientare şi se elaborează puţin câte puţin o aliniere foveală stabilă.

Aceasta din urmă consolidează şi precizează urmăririle oculare.

Faza funcţională - este principală în analiza comportamentelor. Ea comportă

21

elaborarea centrării celor doi ochi pe punctul de fixare şi variaţiile acestei centrări pentru

a trece de la un plan de privire la altul, sau pentru a urmări binocular un obiect în

mişcare.

Aspectul static.

Aspectul static constă în centrarea simultană a celor doi ochi pe punctul de fixare

şi care are drept urmare vederea simultană a obiectului vizat. Centrarea şi vederea

simultană sunt strâns dependente una de alta.

Aspect dinamic.

Centrarea binoculară şi vederea simultană se realizează la un moment dat pentru

un punct din spaţiu. Pentru diferite fixări rezultă variaţii ale centrării ceea ce necesită

modificări ale tonusului în musculatura extrinsecă a ochilor. Există amplitudini limită de

convergentă şi divergentă care dacă sunt depăşite se produce diplopie.

Aspectul control.

Limitele dincolo de care rezultă diplopie, nu pot fi atinse în funcţionare normală.

Amplitudinea aceasta redusă depinde de tendinţele la fuziune, activate de jocurile

repetate de convergentă. Ea este caracterizată de capacitatea sistemului binocular de a

recăpăta instantaneu fuziunea, când o perturbaţie oarecare a provocat diplopia.

Faza operaţionala - nu aduce comportamente noi ci le fixează pe cele existente.

Aspectul static.

În faza operaţională postura binoculară se dotează cu o rezervă de funcţionare

asigurând supleţea sa. Această rezervă este constituită în vedere departe de o uşoară

tendinţă divergentă (exoforie fiziologică de 0,5 pdpt) care asigură rapiditatea răspunsului.

Un echilibru riguros este însoţit de o rigiditate contrarie eficacităţii binoculare.

În vedere aproape, exoforia creste la 4 - 6 pdpt, şi corespunde aceleiaşi nevoi

funcţionale ca în vedere departe (pregătire pentru acţiune). Astfel se asigură supleţea şi

permanentă centrării binoculare în vedere aproape şi departe.

22

Aspectul dinamic.

Dinamica vederii binoculare este caracterizată prin mişcări de versiune şi

vergenţă. Un ochi va prelua conducerea mişcărilor şi fixărilor, el servind drept referinţă.

Acesta este ochiul director. Controlul fixărilor binoculare în timpul lecturii este astfel mai

precis şi mişcările mai rapide.

Aspectul control.

Vederii simultane şi fuziunii în toate planele spaţiului li se adaugă aprecierea

distantelor prin integrarea funcţiunilor binoculare şi a experienţei locomotrice sau de

manipulare. Stereoscopia implică o binocularitate bine stabilită. Orice intermitentă în

vedere simultană sau defect de centrare binoculară implică stereoscopia. Ea nu este

perfectă fără divergenta fiziologică care, prin supleţea introdusă, asigură explorări fine.

§ 3.4. Analiza comportamentelor în identificare vizuală.

Structura procesului de identificare trebuie să reflecte activitatea senzorială a

sistemului vizual.

Senzaţia este un răspuns specific, integral subiectiv, provocat în mod normal de

activitatea unui element aferent determinat, cu proiecţie corticală bine definită şi

comportând mai ales punerea în joc a neuronilor senzitivi care pot de asemenea, eventual,

să asigure o stimulare directă.

Faza structurală a identificării este dominată de elaborarea senzaţiilor.

În faza funcţională se elaborează percepţii prin asocierea senzaţiilor.

Percepţia este un ansamblu integrat de senzaţii care a dobândit o specificitate

pentru reglarea comportamentului şi asigură, printr-un fel de decodaj al mesajelor

aferente, o cunoaştere a obiectelor exterioare şi, de asemenea, şi natura, momentul şi

durata evenimentelor. Percepţia reprezintă o interpretare care la om implică o experienţă;

ea este variabilă, modificabilă, are plasticitate mare dar şi o oarecare fragilitate.

Reprezentările constituie faza operaţională a identificării vizuale. Reprezentarea constă în

23

evocarea obiectelor în absenta lor, în a completa cunoaşterea lor perceptuală prin referire

la alte obiecte, care nu sunt percepute în acest moment.

Faza structurală.

Aspect static.

Identificarea vizuală se defineşte ca un proces prin care individul scoate o

semnificaţie din mesajele de origine fotonică. Sensibilitatea la energia fotonică constituie

primul comportament de identificare vizuală.

Aspect dinamic.

Unele reacţii primare vizuale par perfect stabilite prin ereditate. Organizarea

înnăscută la nivelul sensibilităţii se face după patterne (modele) vizuale ale indivizilor.

Aceste modele sunt puncte de referinţă în jurul cărora se organizează sensibilitatea

vizuală. Reacţiile corespunzătoare excitării retinei periferice sunt de tip motor: reflexul

de orientare spre lumină, reflexul pupilar. Comportamentele primare sunt înlocuite prin

conduite mai elaborate (modele perceptive complexe).

Aspectul control.

Configuraţia feţei este un comportament dinamic.

Constituirea bagajului vizual se face foarte liniar fără să se pună în relaţii

particulare diversele senzaţii de lumină, mişcare, culoare. Aceasta formă primară de

integrare contribuie la elaborarea unui "spaţiu sincretic", un tot care nu se descompune în

părţi distincte sau individualizate şi care nu are nici o relaţie cu celelalte spatii senzoriale.

Selectivitatea vizuală constituie punctul de plecare al percepţiilor. Primele

impresii, senzaţiile în fugă pe care le aveau într-o situaţie nouă sunt reflexul acestui

spaţiu sincretic. O formă primitivă de cunoaştere este acest sentiment difuz al obiectelor

(lucrurilor) şi al raportului dintre ele.

Faza funcţională.

24

La această fază contribuie utilizarea retinei centrale şi a analizorului cortical,

deplasările motoare controlate şi manipulările.

Aspectul static.

Capacitatea de a recepţiona energia luminoasă este cuplată la aceea de a selecţiona

informaţiile utile. Alte experienţe senzoriale (tactile, auditive) concură cu cea vizuală la

organizarea spaţiului extern.

Comportamentul selectiv se regăseşte în toate etapele de dezvoltare a identificării

vizuale (discriminarea culorilor, asocierea formelor, discriminarea detaliilor). Selecţia a

două senzaţii identice într-un ansamblu echivalează cu o filtrare.

Capacitatea perceptivă de a analiza un ansamblu vizual pentru a extrage

asemănările este primul pas spre facultatea mentală de generalizare.

Aspectul dinamic.

Elementele vizuale selecţionate în etapa precedentă sunt insuficiente pentru a

stabili recunoaşterea spaţiului luminos. Etapa dinamică a fazei funcţionale înglobează

toate funcţiile asociative care conduc la percepţii din ce în ce mai complexe. Asociaţiile

perceptive ca şi senzaţiile se organizează în jurul unor modele de referinţă şi contribuie la

formarea de modele stabile (invarianţi) la care individul se poate referi (un cub văzut de

departe sau de aproape, dintr-o parte sau alta, este identificat întotdeauna ca un cub).

Apare capacitatea de constantă de formă care permite să se identifice o informaţie

vizuală, chiar dacă este perceput numai unul din elementele sale.

Aspectul control.

Bagajul perceptiv se organizează controlat recenzând toate experienţele vizo -

motrice trăite în jurul obiectului: bloc de spaţiu individualizat care capătă formă când

toate stimulările heterogene se adaugă (se reunesc). Conceptul de obiect se naşte din

diferenţierea selectivă a formei şi fondului, a detaliului şi formei, a reliefului şi a

detaliului. Elaborarea sa mentală se sprijină pe constanta percepţiei din etapa dinamică.

Imaginile sunt copii precise ale obiectelor într-un spaţiu redus la două dimensiuni,

prin proiecţia formelor, reliefului (perspectiva). Ele pot fi limitate la:

25

- contururile formei (siluete);

- câteva detalii semnificative (stilizate);

- un singur detaliu judicios ales (caricatura).

Analiza acestor blocuri de spaţiu permite aranjarea tuturor informaţiilor vizuale

care se organizează într-un "spaţiu orientat"

Noţiunile de sus - jos, dreapta - stânga, înainte - înapoi, au valoare numai în raport

cu organizarea laterală a observatorului (lateralitatea).

Faza operaţională.

Aspect static.

Pe baze perceptuale rezultate din experienţa vieţii se elaborează reprezentările.

Obiectul sau spectacolul vizual sunt în continuu prezente în minte chiar fără

stimulări luminoase (permanenta).

Permanenta este consolidată de mecanismele de memorizare şi se valorifică prin

rapel care permite să reapară datele vizuale utile (vizualizarea). În aceasta etapă a analizei

comportamentelor omul nu mai are nevoie de simultaneitate între real perceput şi

imaginar reprezentat.

Aspect dinamic.

Percepţia formelor, detaliilor, contururilor volumelor este integrată într-o nouă

metodă de interpretare: abstracţia vizuală legată de ansamblul comportamentelor mentale.

Această capacitate devine suportul comunicării vizuale simbolice.

Aspectul control.

26

Ultima finisare a comportamentelor vizuale (reprezentările) permite o sinteză

individuală a spaţiului, experienţelor trăite, integrate, simbolizate şi stocate în vederea

utilizării lor şi constituie personalitatea.

Etapa control se poate rezuma astfel:

- construcţia de spatii simbolice;

- utilizarea şi coordonarea acestor spatii prin gest, vorba şi vizual;

- conceperea de elemente noi (creativitate).

Bibliografie

Manas Leo. Visual analysis. The Professional Press Inc. Chicago, 1968.

Institut de Visiologie de France. Optometrie Fonctionnelle.

Vol.I - 1975; Vol II - 1976; Vol.III -1979 Ed.I.V.F. - Paris.

Tabelul 3.1

Aspecte Static Dinamic Control

27

FazeStructurală 1

Ansamblul de dioptrii2Muşchii ciliari, muşchii irisului

3Retina, nervii optici, centrii nervoşi realizează reflexe

Funcţională 4Focalizare ca rezultat al organizării structurilor dioptrice

5Activitatea muşchilor ciliari dacă decide variaţia focalizării

6Modificări pentru men-ţinerea focalizării în jurul pozitiei de echilibru

Operaţională 7Ansamblul structurilor oculare se armonizează pentru a atinge echilibrul la 0,5 - 0,75 dpt

8Echilibrul are supleţe şi precizie prin micro-fluctuaţii de acomodare

9Echilibrul dioptric presupune decodificare optimă

Tabelul 3.2.

AspecteFaze

Static Dinamic Control

Structurală 1Reflex de orientare

2Reflex de compensareşi versiune

3UrmăririAliniere foveală

Funcţională 4Centrare Vedere simultană

5Amplitudine maximă de convergenţă şi divergenţă

6Amplitudine optimă sau amplitudine de fuziune

Operaţională 7Divergenţă fiziologicăoperaţională

8Ochi director

9Stereoscopie

Tabelul 3.3

AspecteFaze

Static Dinamic Control

Structurală 1Sensibilitate la lumină

2Răspunsuri reflexe faţă de paterne vizuale

3Constituirea spaţiului global difuz, sincretic

Funcţională 4RecepţieSelectivitate

5Asociere, constanţă, elaborare de modele

6Organizarea de blocuri de spaţiu concept de obiect, imagine, spaţiu orientat

Operaţională 7Permanenţă Memorizare (rapel)Vizualizare

8Abstracţie, utilizarea de coduri neconvenţi-onale şi convenţionale

9Spaţii simbolice, creativitate

28