‘INTRODUCERE

Monopolul,  în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu

există concurenţă din partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur

vânzător. În  viziunea lui E. H. Chamberlin, monopolul exprimă controlul

exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există

înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o singură

firmă care fixează preţul.

În raport cu aceste concepţii, pentru care trăsătura caracteristică a unei

firme monopoliste este situaţia pe piaţă, sunt orientări în care monopolul este

determinat de poziţia unei firme în producţie. Monopolul poate fi

caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează totalitatea producţiei

ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia în care un producător unic

al unui bun omogen se află în faţa unei infinităţi de cumpărători,

producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de activitate.

Aceste concepţii au o trăsătură comună, şi anume, o singură firmă realizează

producţia ramurii, respectiv asigură oferta unui bun economic pe o anumită piaţă. Aceste

situaţii sunt rar întâlnite în economie. De aceea, în definirea monopolului, adesea se

apelează la noţiunea de elasticitate încrucişată.

Termenul de monopol evocă ideea de dominaţie, de stăpânire, dreptul

de a dispune de un sector de activitate sau de o piaţă. Funcţia esenţială a

monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a ofertei unui bun economic, iar

mobilul căruia îi subordonează activitatea îl constituie obţinerea profitului

ridicat de monopol.

CAPITOLUL I - PIAŢA DE MONOPOL

Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe

La o primă evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă ;

pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic vânzător),

monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este

concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică sau firmă,

care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare

cu forţă economică şi cerere individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu

are substituenţi apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l

producă. Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur , ar fi viabilă dacă

nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate, majoritatea

covârşitoare a trebuinţelor sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă -

de bunuri economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile economice

care nu au înlo-cuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul economic este definit în

sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a căror întâmpinare vine.

1.1 Situaţii limită de monopol pur (absolut)

Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de editor (copyright), marcă de

comerţ, care se acordă legal inventatorilor, autorilor, compozitorilor etc. pentru a se

bucura de uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită perioadă de timp;

b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor resurse naturale (mine de

cărbuni, zăcăminte minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital (reţele de

distribuţie sau de transport prin conducte);

c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau individ talentat (violonist de

concert, creator de modă, designer etc.);

d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi

mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de către o firmă mare,

puternică, care deţine economii de scară substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace

economice, sub formă de fuziuni şi absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de

monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii, poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului

pur pot fi subminate sau eliminate prin importul unor bunuri asemănătoare, dezvoltarea

unor producţii autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau prin măsuri legislative

sau acţiuni ale organizaţiilor de consumatori.

În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu

totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un

agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în

mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe

piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă

1.2. Echilibrul monopolului

Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a monopolurilor îl

reprezintă maximizarea profitului, adică:

VT – CT = Profit total max.

Pieţe imperfecte

Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de

gestiune, respectiv:

a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există

riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar

sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;

b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru

consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice

din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;

c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării

subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.

Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este că un

monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este maxim.

Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de

echilibru, (qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg Profitul total este maxim.

Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară de producţie

ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar creşte în continuare. Dacă

Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar reprezenta pierderea obţinută de pe urma

ultimei unităţi adiţionale şi care ar diminua profitul total.

Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 1şi analitic în tabelul 1,

construit pe baza unei funcţii a cererii C x= 178 – P x

În figura 1, starea de echilibru este jalonată de qem (cantitatea de echilibru a

monopolului) şi pem (preţul de echilibru al monopolului), dimensiunile profitului fiind

jalonate de aria GFHI; acesta este profitul pur, de monopol, stabil atât pe termen

scurt, cât şi pe termen lung. Egalitatea cost marginal = venit marginal se realizează în

punctul E, din care s-a imaginat o paralelă la ordonată, care intersectează curba cererii

monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt punctul G pe axa preţului (preţul de

echilibru al monopolului pem) şi D pe axa cantităţii, care desemnează cantitatea de

echilibru a monopolului (qem).

Din figura 1rezultă că monopolul îşi maximizează profitul doar în măsura în care

producţia vândută se încadrează în zona elastică a curbei cererii (jumătatea superioară a

diagramei).

Determinarea profitului monopolului

Din datele analitice ale tabelului 1, echilibrul monopolului se realizează la qem = 70 şi Pem

= 108, pentru care profitul pur este 3360 (în toate cazurile am operat cu costul total şi

costul mediu full, incluzând şi profitul normal). Profitul pur maxim de 3360 se obţine atât

la preţul de 118, cât şi la cel de 108. Starea de echilibru o definim la qem = 70 şi Pem = 108

pentru că permite o cantitate mai mare şi un preţ mai mic.

Profit pur (suplimentar) durabil pe termen scurt şi pe termen lung

Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un supraprofit

durabil (profit pur) peste cel normal (inclus în costul mediu) atât pe termen scurt, cât şi

lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de forţă pe care o ocupă în ramură

pătrunderea a noi concurenţi fiind îngreunată sau prohibită ca urmare a unor factori

economici şi extraeconomici (bariere de intrare).

În acest sens, acţionează:

- exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs;

- volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei rentabile care

este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii;

- înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de exclusivitate etc.

Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung.

În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul îşi asigură

producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de acelaşi fel, se asigură de

regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai multe ori situate şi în ţări diferite. Datorită

condiţiilor de producţie diferite, şi costurilor (marginale şi medii) vor diferi de la o uzină

la alta. Cum va aloca monopolul producţia totală între diferite uzine pentru a-şi maximiza

profitul? Între uzinele componente, producţia se alocă astfel încât costurile marginale

să fie egale, doar astfel asigurându-se maximizarea profitului.

Exemplu:

Un monopol deţine două uzine A şi B care fabrică bunuri omogene. Uzina A

produce lunar 60 tone la costul marginal de 200 u.m., iar uzina B 50 tone la costul

marginal de 170 u.m. Dacă producţia uzinei A se diminuează cu 10 tone (se economisesc

2000u.m. la costul total), iar producţia uzinei B mărindu-se cu 10 tone (se măresc

costurile totale cu 1700 u.m.). Rezultatul: se obţine aceeaşi producţie pe ansamblu (110

t), dar costul se diminuează cu 300 u.m. (-2000 + 1700).

Generalizare

Ori de câte ori uzinele unui monopol produc bunuri omogene la costuri marginale

diferite, reducerea costului total (şi unitar) pe ansamblu se poate realiza prin realocarea

producţiei de la uzina cu costul marginal mai ridicat la cea având costul marginal mai

redus.

1.3 Monopolul practică preţuri diferenţiate

Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. D. Pigou1 a pus în evidenţă practica

monopolurilor de a folosi mecanismul preţurilor diferenţiate pentru a-şi susţine poziţia

de monopol şi a asigura supraprofitul durabil.

Discriminarea prin preţ este o strategie care constă în a vinde acelaşi bun la

preţuri diferite, diferenţele de preţ nefiind asociate cu diferenţele de cost. Aceasta

este posibilă în măsura în care se consideră cererea ca o variabilă nonomogenă, care în

realitate grupează consumatori care nu au aceeaşi funcţie de preferinţe. Unii sunt dispuşi

să achiziţioneze, iar alţii nu, un anumit bun economic, în condiţii determinate de loc, de

timp şi de preţ.

Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de preţuri.

Diferenţele de preţ între vânzările cu ridicata şi cu amănuntul, cele care variază în

funcţie de sezon sau pentru energia electrică furnizată pe timp de zi, de noapte şi în

momentele de vârf de sarcină etc. sunt determinate de diferenţele de costuri. Ele nu

sunt discriminări.

Sunt discriminatorii acele diferenţe care se bazează pe evaluări diferite ale

cumpărătorilor aceluiaşi produs. Ele sunt expresia faptului că cererea pieţei este o

variabilă nonomogenă: diferite categorii de cumpărători au structuri şi intensităţi diferite

ale trebuinţelor, elasticitatea cererii diferă între diferite categorii de cumpărători. De

regulă, persoanele bogate au o cerere inelastică la preţ, iar la cele sărace, mult mai

elastică. De aceea la un preţ dat pe piaţa unui bun, ar avea acces doar anumite categorii

de cumpărători; dacă preţul ar fi diferenţiat, cu siguranţă ca ar fi captaţi atât cei de la

preţul iniţial (mai mare) dar şi alţii pentru care produsul este neinteresant la preţul iniţial.

Presupunem în figura 1.2 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de

elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică

şi piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă.

Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia

şi preţul unde Vmg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În

ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa

B. În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B

nu ar avea acces datorită preţurilor ridicate PA.

Figura 1.2. Piaţa de monopol cu preţuri discriminatorii

Discriminarea prin preţ este posibilă când:

cumpărătorii care se confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile

cumpărătorilor cu care se confruntă şi sunt dispuşi să accepte preţurile mai mari. Este

cazul majorităţii serviciilor;

vânzătorul este capabil să controleze oferta către fiecare grup delimitat în

funcţie de elasticitatea cererii. De exemplu, într-o sală de cinema unde rulează un film în

premieră şi în care se practică preţuri mai mici pentru studenţi, pensionari (pentru care

accesul ar fi prohibit la preţurile normale). Controlul ofertei spre aceste categorii se face

în limita locurilor care nu se acoperă de publicul larg şi a legitimaţiei de student,

pensionar etc.

pieţele pe care se practică preţuri discriminatorii sunt „despărţite” prin:

bariere administrative, costuri de transport şi de căutare ridicate (un client nu va

cumpăra de pe o piaţă mai îndepărtată unde preţul este mai mic dacă cheltuielile de

transport, timpul de căutare, aglomeraţia din trafic etc. sunt mari) sau în timp (vezi

preţurile de cazare în zonele turistice mari, discriminatorii în funcţie de sezon) etc.

Ca regulă, cu cât este mai mare capacitatea monopolului să practice discriminări

de preţ, venitul şi profitul sunt mai ridicate, o parte din surplusul consumatorului

transformându-se în venit al monopolului

1.4 Procesul monopolului

Ne reamintim figura 1 se prezintă echilibrul monopolului (E definit prin qem şi pem)

la care Vmg = Cmg comparativ cu cel al firmei concurenţiale (J definit prin Qec şi Pec)

realizat când p = Cmg. Se constată cantitatea că:

Pem > Pec, ceea ce, în ceteris paribus permite obţinerea de către monopol a

supraprofitului durabil

qem < Qec

Aceasta înseamnă că, datorită puterii de piaţă, monopolurile au capacitatea de

a mări preţurile şi restricţiona producţia în măsura în care bunurile substituibile nu

sunt direct accesibile şi perfect comparabile consumatorilor. De aceea monopolul

reprezintă un dublu atac la bunăstarea consumatorului: surplusul acestuia se reduce şi

creşte cel al producătorului; are loc o diminuare a producţiei ceea ce reprezintă o pierdere

de bunăstare netă pentru societate. În plus, când se sustrag concurenţei, monopolurile nu

au preocupare pentru reducerea costurilor şi ameliorarea calităţii generând suficienţă şi

ineficienţă managerială. Ele dezvoltă comportamentului „căutătorului de rentă”

inclusiv prin influenţarea unor decizii şi comportamente ale guvernului. Acestea sunt

doar câteva cauze pentru care, în ţările cu sisteme politice democratice, legea interzice în

mod formal situaţiile de monopol sau le acceptă în condiţiile unei stricte supravegheri

efectuată de autoritatea publică şi societatea civilă.

Dar, numeroşi specialişti recunoscând argumentele de mai sus recomandă ca în

judecarea monopolurilor să nu se ignore şi unele efecte favorabile, posibile pe care

acestea le pot genera. O argumentată luare de poziţie în acest sens realizează J.

Schumpeter. În viziunea acestora:

a) profitul de monopol poate deveni cel mai important motor al expansiunii şi

progresului pe termen lung, datorită stimulentului pe care-l oferă celor care îşi riscă banii

pentru a finanţa investiţii şi inovaţii. Profitul de monopol devine un stimulent şi o atracţie

şi pentru alte firme ca să inoveze, să caute soluţii pentru subminarea monopolului prin

noi produse şi tehnici, realizând „distrugerea creativă” a poziţiilor conservatoare ale

monopolului;

b) datorită forţei financiare şi tehnice, monopolurile pot aloca resurse mai mari

pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea progresului tehnic, asumându-şi cu mai multă

promptitudine riscul acestor activităţi. Astfel, pot genera creşterea productivităţii şi

reducerea costului mediu şi marginal, creând o bază favorabilă pentru formarea preţului

de echilibru;

c) monopolul poate organiza producţii pe scară mai mare, poate beneficia de

economiile de scară care apar în condiţiile legii randamentelor de scară crescătoare;

d) prin forţa economică pe care o deţine, monopolul are stabilitate mai mare faţă

de conjunctura nefavorabilă şi în competiţia cu partenerii externi. El conferă o mai mare

stabilitate locurilor de muncă, eficienţei economice de ansamblu şi programelor

investiţionale.

Din cele două grupe de efecte diametral opuse, generate de monopolul, a apărut

concepţia realistă privind atitudinea faţă de acesta cunoscută sub numele de procesul

monopolului, care poate fi sintetizat în concluzia: să se compare realist minusurile

monopolului (atentat la bunăstarea consumatorului) cu efectele pozitive (care favorizează

bunăstarea consumatorului) şi să se aleagă atitudinea şi decizia care generează răul cel

mai mic.

1.5. Piaţa cu concurenţă monopolistică

Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu economie modernă,

mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi mijlocii care, prin metamorfozarea

funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme, devin o prezenţă notabilă în peisajul economiei.

Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr

foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri cu

anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date.

Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători,

fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică

întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi

elemente de monopol fragil, slab.

Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă sunt:

atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă (capitalul fix relativ

redus, importanţa redusă a licenţelor şi brevetelor de fabricaţie ş.a. facilitează procesul de

schimbare a profilului şi domeniului de activitate).

Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare producător aduce pe

piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate, intrinsec sau extrinsec, prin care un tip

de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel oferit de firmele B, C, D

ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate pe această piaţă erau de complexitate

redusă. În ultima perioadă, mai ales sub incidenţele informaticii, noilor tehnologii şi

metodelor moderne de management, situaţia tinde să se modifice.

Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil (precar), pentru că

el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile concurenţilor: „copierea” sau imitarea

caracteristicilor intrinseci sau extrinseci ale produsului, modificare a preţurilor, o mai

bună informare etc.

Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor

reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare

producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment

dat, clientelei sale.

Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect de activitate,

concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul prin caracteristici de

originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv modalităţi de comercializare), pentru a

atrage clientela. Fiecare producător este tentat să deturneze o parte a cererii pieţei spre

firma sa printr-o politică de vânzări (publicitate, comportament special, calitate,

promptitudine etc.) ceea ce poate deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei.

Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor

bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului.

Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător

atomizat.

Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în principal, ca

urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă de comerţ). La

modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de către o anumită

firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile, dar

ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a

clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă.

Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe seama

atragerii de noi clienţi, de la concurenţă.

Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că restricţiile tehnice,

economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar inexistente. Cum bunurile oferite sunt de

acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a bunului economic), un element

important care influenţează cererea firmei îl reprezintă cheltuielile de publicitate cu

dublă funcţie a publicităţii: de a-i informa pe cumpărători asupra bunului şi a

ofertantului şi de a exercita o anumită presiune psihologică pentru a-i incita, a-i convinge,

uneori chiar de a le atrage special atenţia spre o anumită marfă.

Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea

îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea

(venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit).

Ilustrarea grafică este cea din figura 1.

Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi investitori, extinderea

producţiilor substituibile din partea concurenţei, mărirea ofertei industriei (cererea pieţei

fiind relativ constantă, cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi

ofertanţi).

Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în momentul când

dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol, firma monoplistică obţine

profit pur (supraprofit) doar temporar datorită ofertei care depăşeşte cererea; în faţa

excesului de ofertă preţurile scad periodic.

Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de

producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul

total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o

firmă concurenţială.

Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al

monopolului pentru că dispare profitul pur.

Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii suboptimale,

dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet utilizaţi.

Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile când se impune

ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se îmbunătăţeşte. Existenţa

unor rezerve de capacitate face ca în structura costului mediu amortizarea să aibă o

pondere exagerată în raport cu nivelul tehnic şi de înzestrare tehnică a muncii: ca atare,

firma monopolistică are reţineri în a efectua noi investiţii, solicitând, de regulă, sprijin din

partea autorităţii, sub forma unor dobânzi preferenţiale, ajutoare şi alte forme de

stimulente atenuante pentru risc.

În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură tot mai

diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în care IMM-uri (întreprinderi mici

şi mijlocii) continuă să lucreze pentru consumatorul final, acţionând în coordonatele

descrise anterior. Este cazul majorităţii IMM-urilor care prestează servicii pentru

populaţie, mici producători din agricultură, mici meşteşugari în special din sectorul

confecţii, tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte, lucrări de construcţii.

Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari, puternice de tip

oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor contracte ferme, anumite

servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în produsul final comercializat

sub marca partenerului oligopol. Adeseori, firmele mari subcontractează către IMM-uri o

parte din comenzile pe care le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare. Un

fenomen specific se manifestă tot mai mult în cazul IMM din agricultura ţărilor

dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii contractuale ferme cu firmele mari,

puternice, aflate în amontele şi avalul producţiei vegetale sau zootehnice. Primele sunt

cele care pun la dispoziţia agricultorului cea mai mare parte a input-urilor (seminţe

selecţionate, carburanţi, consultanţă, asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de

credite pentru a obţine o anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze

contractuale producţia, care este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre

consumatorul final – intern sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de

mărfuri agricole rămân în contact cu consumatorul final, majoritatea acţionând pe o piaţă

în care imput-urile şi output-urile sunt de natură oligopol – oligopson.

CAPITOLUL II - MONOPOLUL ECONOMIC PE PIAŢA UE

2.1. Tipuri de monopol

Situaţia de monopol se manifestă pe o piaţă atunci când aceasta este acaparata în

calitate de vânzător sau de cumpărător de bunuri sau servicii de către un singur subiect al

vieţii economice. Mulţi economişti considera monopolul drept o formă de organizare a

economiei aflată la limita normalului, dacă nu dincolo de aceasta. Analizând totuşi

situaţia de facto în cele mai multe dintre economiile lumii, se poate interpreta monopolul

drept un moment firesc în lupta pentru acapararea unui segment cât mai important din

piaţă.

Situaţia de monopol implica lipsa substituenţilor de orice fel, lipsa indusă din

raţiuni ce pot fi economice sau extraeconomice (politice, cu precădere). Exista în acest

sens o tipologie a monopolului :

1. Monopolul juridic este cel introdus în economie prin voinţa unei puteri

publice, cel mai adesea statul. Puterea acestor genuri de monopoluri este practic limitată

doar de bornele autoimpuse coerciţiei statului în raport cu piaţa. Exista pieţe

monopolizate de acest gen în ramuri precum : energia, resursele neregenerabile,

telecomunicaţii, transporturi, cercetare, etc.) Un caz aparte de monopol juridic este

constituit de subvenţiile cu care marea majoritate a statelor lumii (cele dezvoltate în mod

expres) îşi dotează agricultura, în primul rând, dar şi alte domenii de interes strategic,

favorizându-le în raport cu altele, în care operează doar legile pieţei.

2. Monopolul de tip natural apare ca urmare a unor circumstanţe particulare

provenite din mediul de afaceri şi care au determinat că o bună parte din resursele

societăţii să se concentreze în mâinile unui număr extrem de limitat de proprietari

(terenuri în locuri exclusiviste, surse naturale aparte, etc.) Monopolurile naturale se

însoţesc în numeroase cazuri cu cele juridice, dar şi economice.

3. Monopolul economic reprezintaa cea mai răspândită formă de monopol,

provenienţa lui fiind producţia sau schimbul ; substanţa economică a acestui gen de

monopol rezidă în superioritatea lui tehnologică, în secretul de fabricaţie, în raritatea care

poate fi reală sau artificială, etc. Practica indică faptul că majoritatea monopolurior

economice iau naştere prin reunirea (liberă sau forţată) tuturor subiecţilor dintr-un sector

de activitate.

4. Monopolul productivităţii ca formă de monopol reprezintă o variaţie

tehnologică a monopolului economic, apărând în momentul în care un ofertant pe piaţa îi

elimină pe toţi ceilalţi numai prin procedee considerate a fi conforme unui cod etic

unanim acceptat.

5. Monopolul financiar manifest pe piaţa capitalurilor şi centrat pe ideea de a

promova prin intermediul propriului capital o întreagă piaţă (modalitate tipic japoneza de

promovare în lumea contemporană).

6. Monopolul concurentei neloiale situaţie în care acapararea pieţei se face prin

mijloace respinse de practică curentă (dumpingul de durată, de exemplu).

7. Monopolul de origine psihologică generat de lipsa de informaţie a subiecţilor

vieţii economice, pe de o parte, de reclama agresivă şi atotcuprinzătoare, pe de altă parte.

Cea mai răspândită formă de manifestarea competiţiei de tip monopolist consta în

monopolul de vânzare, cazul mai rar fiind acela al monopolului de cumpărare. În orice

situaţie, preţul de echilibru este înlocuit pe piaţa de preţul de monopol, pericolul cel mai

mare şi care de altfel reprezintă şi principalul motiv al tuturor demersurilor de factură

antimonopolista fiind spolierea consumatorilor. Marea majoritate a ţărilor lumii adopta

legislaţii antimonopoliste şi de protecţie a propriilor consumatori.

Cele mai multe dintre pieţele lumii se prezintă însă sub formă de pieţe de tip oligopol. În

această structură, un număr determinat, de regulă foarte mic de ofertanţi domina categoric

piaţă. Dacă aceştia reuşesc şi cartelarea, atunci vom avea de-a face cu o economie

controlată exclusiv dintr-o parte. Pieţele de tip oligopol sunt agregate de regulă prin

politici agresive sau prin perfecţionări tehnologice care impun un avans adesea

insurmontabil. Indiferent de faptul că preţurile urcă sau scad pe aceste pieţe controlate

unilateral, pierderile de venituri ale majorităţii celor care sunt siliţi din multiple raţiuni să

opereze sunt certe.

2.2. Monopolurile în economia Uniunii europene

În ţara noastră, problemele privind monopolul se pun într-un mod deosebit. Pe de

o parte, au devenit necesare definirea tipurilor de monopol ce predomina în economia

României şi aprecierea graduluide extindere a acestora. Pe de altă parte, este de mare

actualitate reconsiderarea totală a cunoştiinţelor privind monopolul, concurenta

monopolistă şi mecanismele funcţionarii econimiei moderne de piaţă. Lămurirea lor

teoretică a devenit necesară din mai multe motive:

a) Pentru a înlătura ideile greşite, larg răspândite în ţara noastră în ultimele patru

decenii de către literatura economică marxista care, odată cu simplificarea lucrurilor,

adeseori a prezentat fenomenele în mod tendenţios – pe de oparte, critici privind structura

şi funcţionarea economiei de piaţă, iar pe de altă parte, apologie pentru economia

socialistă, în ambele cazuri recurgând la excamotarea adevăratelor stări de lucruri şi a

faptelor.

b) Pentru a realiza o cunoaştere obiectivă a sistemelor economice, a modului lor

de organizare şi de conducere, cunoaştere ce presupune realizarea unei ample investigaţii

ştiinţifice, luan ca creiteriu de evaluare eficienta economică.

c) Pentru a formula un set de modele corecte, cât mai aproapiate de o realitate

extrem de diversificată şi compararea lor critica.

Numai în acest fel, vor putea fi înlăturate clişeele teoretice false iar practica

economică va fi în măsură să dispună de variante, de soluţii corecte pentru instaurarea în

România a acelor forme de concurenţă care să facă posibilă înlăturarea tuturor factorilor

frenatori din economie, printre care cel mai importantă este în momentul de fata

monopolul producătorului strâns împletit cu monopolul proprietăţii de stat în toate

sectoarele economiei.

În România, ca şi în celelalte ţări vecine, monopolul s-a constituit într-un sistem

bine închegat, pe proprietăţi socialiste şi a principiile generale de organizare şi de

conducere centralizată a economiei. Monopolul s-a extins rapid, ajungând într-un timp

relativ scurt să predomine toate sferele de activitate economico-socială şi întregul

mecanism economic, acţionând în următoarele direcţii mai importante: controlul asupra

nivelului preţurilor, volumului producţiei şi calităţii producţiei, exercitarea dictaturii

producţiei asupra consmului prin subordonarea consumatorului intereselor

producătorului.

Formarea şi dezvoltarea acestui sistem are la bază mai multe explicaţii cauzale,

între care menţionăm următoarele:

a) generealizarea proprietăţii de stat şi a cele cooperatiste de tip colectivist, fapt ce

a impus realizarea unor forme de organizare a tuturor entităţilor economice şi folosirea

unui mecanism şi a unor instrumente de conducere cu caracter eminamente monopolist;

b) subordonarea totală a elementului economic de către elementul politic, ceea ce

a impus introducerea în viaţa economică a unor principii politice – volitive, de comandă

administrativă şi centralista;

c) concentrarea producţiei în unităţile mari şi foarte mari pe calea investiţiilor şi a

procesului de fuzionări şi comasări ale uni8tatilor mici;

d) urmărirea şi realizarea procesului de specializare a unităţilor întregii industrii

prin eliminaea totală a paralelismelor în fabricarea produselor şi prin concentrarea

facbricarii lor la un procducator unic, sistem ce a corespuns principiului conducerii

centralizate de tip administrativ.

Dacă în economia de piaţă nu se poate vorbi de un sistem monopolist, ci mai

degrabă de elemente monopoliste care iau naştere şi se dezvolta pe un fond general de

concurenţă, în Roamania, în condiţiile economiei centralizate, s-a format şi consolidat un

sistem monopolist atotcuprinzător, din care au fost eliminate aproape toate elementele

generatoae de concurenţă. De abia odată cu apariţia şi dezvoltarea proprietăţii private

încep, pe fondul general al sistemului monopolist, să apară şi să se dezvolte sistemul

concurenţial.

Care sunt elementele sistemului monopolist din România ce vor continua să

stânjenească relaţiile concurenţiale în formare?

1. Menţinerea monopolului statului în calitatea lui de proprietar şi de

administrator asupra resurselor vitale ale economiei prin regiile autonome din sectorul

extractiv (petrol, gaze, energie electrică), din industria prelucrătoare, din sectoarele

transporturi şi telecomunicaţii şi prin menţinerea capitalului de stat în societăţile

comerciale, prin păstrarea în administraţia statului a cercetării, învăţământului, sănătăţii,

de asemenea, menţinerea la proprietatea statului a unei cincimi din cele mai bună şi mai

fertile terenuir agricole, pădurile, sistemele de irigaţii; detinaerea de către stat a unor

pachete de acţiuni majoritare în societăţi comerciale din diferite ramuri industriale. În

acest fel, se perpetuează monopolul statului asupra resurselor de bază. Deci, prin acest

sistem vor fi controlate principalele inputuri din economie care nu vor stimula, ci vor

continua să anihileze concurenţa.

2. Menţinerea unor forme de organizare cooperatiste tipic monopoliste în sfera

micii industrii, a atelierelor meşteşugăreşti şi a desafcerii mărfurilor industriale la sate

(coopertivele de desfacere). Deşi are un statut semiautomat fata de stat, sistemul

cooperativ din aceste sectoare, prin formele de organizare, controlează direct şi indirect

întreaga activitate a unităţilor componente şi, în primul rând, nivelul preţurilor ai

tarifelor, nivelul producţiei, sortimentatia, calitatea produselor şi serviciilor etc. tocmai

pentru că organizarea sistemului ese de tip monopolist. Sub eticheta autonomiei, sectorul

cooperatist nu este supus procesului de privatizare, ceea ce constituie un obstacol în calea

extinderii sistemului concurenţial şi un evident paradox – tocmai sectorul din cadrul

căruia ar trebui să pornească dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă, precum şi

înviorarea concurenţei, este cel mai conservator din acest punct de vedere.

Acest sector, cu cea mai mare vocaţie concurenţială, a devenit o frână în calea

trecerii la o economie bazată pe liberă concurenţa. Mica producţie de mărfuri industriale,

alături de cea agricolă, poate contribui la înviorarea economiei de piaţă, cu condiţia însă

de a demopoliza acest sector.

3. Existenţa în ţara noastră a unui sistem industrial cu un grad mare de

concentrare a producţiei, aceasta având ca unica motivaţie superioritatea absolută a

economiei de scară. După unele aprecieri, România se afla din punctul de vedere al

mărimii unităţilor industriale pe locul doi în lume, după Cehoslovacia. Dar, pentru a

caracteriza gradul de monopolizare, nu mărimea în sine a întreprinderilor este importanta,

ci faptul că numai asemenea întreprinderi mari reuşesc să fabrice un număr cât mai mare

de exemplare din acelaşi produs, în aşa fel încât să fie înlăturate paralelismele sau, cu alte

cuvinte, să existe câte un singur producător, fie la nivelul unor zone geografice cât mai

întinse, ceea ce exclude, de regulă, în mod practic, concurenta intre producători. De

exemplu, în multe sectoare industriale (construcţii de maşini, electrotehnica, electronică,

chimie, metalurgie etc. ) producţia este asigurată de câte un singur producător sau de un

număr redus de producători, motivul invocat fiind mărimea minimă a seriei de fabricaţie,

asigurarea specializării, realizarea unor tehnologii de fabricaţie, asigurarea specializării,

realizarea unor tehnologii de fabricaţie s.a. Chiar şi în domeniile unor materiale de

construcţii, unde cererea este mare şi diversificata iar transportul materiilor prime şi al

produselor este costisior exista, în mod frecvent, producători unici la nivelul întregii ţări.

În această privinţă pot fi menţionate produsele: tapetul din PVC, placaj ceramic glazurat,

cuve din fonta emailate, armaturi metalice neferoase pentru instalaţii sanitare şi

interioare, cazi de baie din tablă, tuburi de scurgere şi obiecte sanitare din fonta emailate

etc.

Concentrarea producţiei la un număr mare de produse, de regulă, pe producători

singulari s-a extins pe scară atât de largă deoarece această practică se înscria perfect, pe

de o parte, în realizarea principiului specializării unităţilor industriale cu avantajele

ecoomice cunoscute pentru producător. Astăzi, asemenea stări de lucruri au devenit

incompatibile cu cerinţele trecerii la economia întrucât în lipsa generatorilor concurenţei,

mecanismele pieţei nu pot funcţiona sau funcţionează deformat. Anomalia vine de la

faptul că se patreaza în continuare dictatura producătorului asupra consumatorului

productiv şi neproductiv, firma monopolistă exercitând un control absolut asupra preţului

produsului şi volumului producţiei în avantajul său şi în detrimentul consumatorului şi al

societăţii în ansamblu.

O ignorare a acestei realităţi, sau o subevaluare a acestui fenomen au creat şi

continuă să creeze mari dificultăţi în aplicarea unor măsuri de trecere la economia de

piaţă. Deexemplu, trecerea la liberalizarea preţurilor, în condiţiile când predomina

monopolul producătorilor în aproape toate ramurile economice, precum şi în condiţiile

unei penurii generale de produse, a declanşat o creştere anarhică, discretioanra a

preţurilor, agravând criză economică, cu pericolul de a compromite, însuşi procesul de

trecere la economia de piaţă în faţa unei părţi a populaţiei.

4. Existenţa penuriei generale de produse şi liberalizarea completă a stabilirii

pretuirlor constituie premise favorabile de a accentua comporamentul monopolist al

firmelor producătoare, ele acţionând pe cont propriu şi fără vreo restricţie creată de

controlul public. Profitând de decalajul cronic dintre ofertă şi cerere, aceasta din urmă

fiind mult mai mare, firmele – indiferent dacă sunt sau nu producători unici – stabilesc

preţuri mărite şi păstrează producţia la un nivel scăzut aşa încât să-şi poată acoperi toate

costurile şi să obţină şi un supraprofit. Tendinţa de a spori preţurile şi de a păstra scăzut

de vlumul producţiei este limitată totuşi de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei.

Dacă nu ar exista revendicările salariale foarte insistente s-ar ajunge treptat la un

echilibru între cerere şi oferta, asigurat de creşterea preţurilor iar acţiunile monopoliste

ale producătorilor s-ar atenua. Totuşi, satisfăcând cererile de sporire a salariilor prin

indexare, se menţine decalajul dintre cerere şi oferta, paralel cu o creştere a inflaţiei

monetare şi cu o păstrare a comportamentului monopolist agresiv – al producătorului fata

de consumator.

Pe scurt, acestea sunt principalele cauze şi consecinţe ale monopolismului,

precum şi formele pe care le îmbracă acest fenomen în cadrul economiilr de piaţă, ca şi în

cel al economiei ţării noastre. În teoria şi practica economică exista numeroase abordări şi

sunt emise soluţii pe linia demonopolizării sau a instaurării concurenţei. Adeseori este

susţinută ideea că procesul de demonopolizare trebuie să însoţească pe cel de privatizare.

Însă acestea două – privatizarea şi demonopolizarea – nu se confunda. Prin privatizare are

loc doar demontarea monopolului statului asupra proprietăţii. Monopolul producătorului

se menţine mai departe şi în condiţiile proprietăţii private. Instaurarea concurentei

implica şi alte demersuri în afara celui privind privatizarea, demersuri care sunt tot atât de

complicate şi de costisitoare. Este vorba, în principal, de trei categorii de acţiuni

importante.

Prima se referă la crearea sau/şi reprofilarea unor unităţi industriale pentru

fabricarea unor produse similare sau substituibile. Fireşte, procesul este de durată şi

necesită un mare efort de investiţii şi de organizare. El nu poate fi însă neglijat. Prilejul

cel mai propice pentru realizarea unui asemenea proiect de anvergura este cel de pregătire

a unităţilor economice pentru privatizare. În fapt, printre principalele obiective ale

pregătirii unitatilot pentru privatizare trebuie să se numere şi pregătirea lor pentru

funcţionarea în condiţiile concurenţiale, care să aibă în vedere aşa-numita spargere a

sistemului de organizare bazat pe principiul de unic producător. A realiza privatizarea

prin menţinerea în continuare a sistemelor de producţie monopoliste, care sunt

predominante în economia românească, sistemul economic de ansamblu nu se transformă

într-o adevărată economie de piaţă concurenţială. Ea devine o economie adânc deformată,

pusă nu în slujba consumatorului, ci în slujba unei oligarhii economico-financiare.

Cea de-a doua categorie de acţiuni se referă la adoptarea unei politici curente

antimonopoliste pe calea importurilor de produse similare celor fabricate de monopolurile

autohtone. Printr-o politică activa de importuri concurenţiale, poate fi anulată, în mod

practic, tendinţa firmelor monopoliste de a mai impune nivelul preţurilor şi de a manipula

nivelul şi caliatea producţiei.

Cea de-a treia categorie de acţiuni este cea a elaborării unor acte normative

antimonopoliste şi de protejare a activităţii concurenţiale. Elaborarea unei asemenea

legislaţii şi crearea unui mecanism eficient de control al aplicării sale prezintă o

importanţă deosebită pentru faza actuală a economiei româneşti. Actele normative trebuie

să fixeze cadrul limită al desfăşurării activităţii agenţilor economici cum sunt: adoptarea

unor înţelegeri formale sau informale, formarea unor asociaţi şi a unor sisteme de

organizare s.a. De exemplu, înţelegerile dintre unităţile economice pentru a forma

sistemele de organizare bazate pe principiile holdingurilor, deşi par raţionale din punct de

vedere economic şi al conducerii, din punct de vedere al principiilor economiei

concurenţiale ele pot fi contraproductive. Tocmai de aceea, în actele normative trebuie

precizat acel cadru limta în care agenţii economici au dreptul să acţioneze şi să se

asocieze pentru a nu contraveni principiilor concurenţiale.

2.3. Reglementările UE cu privire la concurenţă

Conform normelor europene, nu este permis întreprinderilor să fixeze preţuri sau

să-şi distribuie între ei cote de piaţă. Companiile cu o poziţie dominantă pe o anumită

piaţă nu pot abuza de puterea lor pentru a elimina întreprinderile concurente. Companiile

mari nu pot fuziona dacă prin acest act ar căpăta o poziţie de control pe piaţă, deşi în

practică această regulă evită realizarea unui număr mic de fuziuni. Companiile de

dimensiuni mai mari care intenţionează să fuzioneze au nevoie de aprobarea Comisiei

Europene, indiferent de locul unde se află sediul lor - criteriul este volumul de afaceri pe

care îl realizează în UE.

În anumite situaţii speciale, Comisia poate fi de acord ca o companie să aibă

monopol – de exemplu, în situaţia în care este vorba de cheltuieli de investiţii prea mari

pentru infrastructură - în acest caz vorbim despre „monopoluri naturale” – sau în cazul în

care este importantă garantarea unui serviciu public. Cu toate acestea, companiile în

poziţie de monopol trebuie să poată demonstra că tratează celelalte firme în mod

echitabil. Monopolurile naturale trebuie să pună infrastructura lor la dispoziţia tuturor

utilizatorilor. Profitul rezultat din serviciul public nu poate fi utilizat pentru

subvenţionarea operaţiunilor comerciale, evitându-se astfel subminarea concurenţilor în

ceea ce priveşte preţurile.

În relaţiile comerciale cu societăţi mici, firmele mari nu se pot folosi de puterea

lor de negociere pentru a impune condiţii care ar putea îngreuna pentru furnizorul sau

clientul lor negocierea unor contracte comerciale cu concurenţii firmei mari. Comisia

poate (şi o şi face) amenda întreprinderile care folosesc astfel de practici.

Investigaţiile pe care le realizează pentru contracararea comportamentelor

anticoncurenţiale nu se limitează doar la bunuri. Profesiunile liberale şi serviciile,

inclusiv serviciile financiare, precum serviciile bancare cu amănuntul şi cardurile de

credit, fac, de asemenea, obiectul acestor investigaţii.

Mai mult de atât, Comisia monitorizează îndeaproape în ce măsură guvernele

statelor membre furnizează ajutor întreprinderilor (sub forma ajutoarelor de stat). Acest

tip de ajutor se prezintă sub mai multe forme – împrumuturi şi subvenţii, scutiri de taxe,

bunuri şi servicii furnizate la preţuri preferenţiale sau acordarea de garanţii

guvernamentale care consolidează ratingul de credit al unei companii, în comparaţie cu

concurenţii săi. Ajutorul de stat nu se acordă, sub nicio formă, întreprinderilor care nu

prezintă garanţia că vor deveni vreodată viabile din punct de vedere economic.

Sunt posibile unele excepţii de la regulile generale. Comisia poate permite

companiilor să coopereze pentru elaborarea unui standard tehnic unic pentru întreaga

piaţă. De asemenea, poate permite colaborarea dintre companiile mai mici, în măsura în

care aceasta ar putea consolida capacitatea lor de a intra în concurenţă cu firmele mai

mari. Ajutorul de stat este admis în cazul în care există o şansă reală pentru că

întreprinderea aflată în dificultate – sau o companie nou creată – să devină rentabilă şi

atâta timp cât este în interesul Uniunii (de exemplu, s-ar păstra sau crea astfel locuri de

muncă).

Considerentele imperioase sunt măsura în care consumatorii ar putea beneficia

sau în care se aduc prejudicii altor întreprinderi. Ajutorul pentru cercetare şi inovare,

pentru dezvoltarea regională sau pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii este

deseori acceptat, deoarece este în concordanţă cu obiectivele generale ale Uniunii

Europene.

Avantaje concrete

Unul dintre cele mai renumite cazuri în care Comisia acuza o firmă de

concurenţă neloială a implicat compania americană Microsoft. Comisia a amendat

Microsoft pentru că impunea consumatorilor europeni să cumpere mai multe tipuri

de software într-un singur pachet IT. Comisia a considerat că, prin această practică

comercială, Microsoft limita dreptul consumatorilor de a alege, menţinând în mod

artificial preţurile ridicate şi împiedicând inovaţia din industria de software.

Pentru mulţi dintre noi, intervenţia Comisiei a însemnat o reducere a preţurilor

automobilelor. Eforturile Comisiei de a aduce mai multă transparenţă în stabilirea

preţurilor au avut drept efect o reducere a diferenţei dintre preţurile fără taxe la nivelul

UE. Continuă să existe diferenţe între preţurile practicate în diferite ţări, deoarece

sistemele fiscale sunt diferite, însă acestea s-au redus considerabil.

De asemenea, datorită intervenţiei Comisiei, consumatorii europeni beneficiază de

servicii de vânzare şi de întreţinere mai bune pentru autoturisme. În prezent, o firmă

poate fi concesionar pentru mai multe mărci de autoturisme, îşi poate desfăşura

activitatea în mai multe state membre şi nu mai este obligatoriu să devină dealer autorizat

pentru a putea vinde piese de schimb şi pentru a efectua reparaţii recunoscute de

producător sau importator.

Mecanisme de reglementare

Competenţele extinse ale Comisiei în ceea ce priveşte investigarea şi interzicerea

încălcării normelor europene privind concurenţa fac obiectul controlului juridic al Curţii

Europene de Justiţie. Se întâmplă des că întreprinderile şi guvernele statelor membre să

facă apel împotriva deciziilor Comisiei şi, uneori, să aibă câştig de cauză

CAPITOLUL III - MONOPOLUL PE PIAŢA DISTRIBUŢIEI DE

GAZ METAN

E.ON Gaz România (fostă Distrigaz Nord) este o companie de distribuţie în

industria gazelor naturale din România. Compania a fost creată în anul 2000, când

Guvernul României a hotărât restructurarea Romgaz, din restructurare rezultând şi

compania Distrigaz Nord. În iunie 2005 compania germană E.ON Ruhrgas a achiziţionat

de la statul român un pachet de 51% din acţiunile Distrigaz Nord contra sumei de 304

milioane euro (125 milioane euro pentru 30% şi majorare de capital până la 51% pentru

încă 179 milioane euro), devenind acţionar majoritar, redenumind compania la scurt timp

după aceea în E.ON Gaz România.

E.ON Gaz România distribuie gaze naturale în 20 de judeţe din partea de nord a

ţării, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Moldova şi Banat şi are aproximativ 1,3

milioane de clienţi în aproximativ 1.007 localităţi. Cantitatea de gaz furnizată într-un

singur an a fost de aproximativ 3,1 miliarde metri cubi, prin reţeaua de conducte de

17.600 km.

E.ON Energie România activează în industria gazelor naturale şi este specializată

în servicii de furnizare a gazului natural si are o tradiţie de peste 30 de ani.

Patronii de la E.ON încearcă să monopolizeze distribuţia de energie electrică şi

gaz metan în întreaga Europă, stârnind reacţii vehemente în mai multe ţări europene.

Numai în România, E.ON Ruhrgas deţine jumătate din distribuţia de gaz metan,

beneficiind de o subevaluare a Distrigaz Nord SĂ. Statul român a cedat pachetul

majoritar de acţiuni ale Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures.

3.1. Obţinerea monopolului pe piaţa românească şi efecte

ANPROGAZ (Asociaţia Naţională Profesională din Sectorul Gazelor Naturale) a

acuzat că a pierdut 8 milioane de euro, de pe urma privatizării Distrigaz Nord şi a poziţiei

de monopol deţinut de E.ON, inclusiv pe activităţile conexe din domeniul gazelor

naturale. Reprezentanţii asociaţiei au criticat modul în care a fost privatizata distribuţia de

gaze naturale, preţul obţinut de stat, precum şi facilităţile acordate E.ON Ruhrgas la

privatizare. S-a amintit de exonerarea de la plata redevenţei pentru reţelele de gaz aflate

pe teritoriul unei localităţi, de la plata unor datorii de 17 mii de miliarde lei, însumate

pentru ambele distribuţii, care reprezentau contravaloarea gazului vândut şi neachitat

către agenţi economici, în marea lor majoritate privaţi.

Reprezentantul ANPROGAZ , Niculae Havrilet, a acuzat, de asemenea, E.ON

GAZ de obţinerea unei facilitaţi, post-privatizare, care îi lasa fără obiect de activitate pe

IMM-istii axaţi pe proiectare şi execuţie în domeniul gazelor naturale.

Această facilitate care a declanşat revolta agenţilor economici autorizaţi în

sectorul gazelor naturale este o procedură internă a Distrigaz Nord prin care se

organizează activitatea privind accesul solicitanţilor la sistem. Această procedură internă

trebuia concepută în conformitate cu Hotărârea de Guvern nr. 1043/2004, hotărâre care

stabileşte Regulamentul privind accesul la sistemul de distribuţie a gazelor naturale.

Procedura internă a Distrigaz Nord nu respecta în totalitate acest Regulament. Ba mai

mult, încalca şi alte legi care reglementează concurenta, eliminarea abuzului de poziţie

dominantă şi protecţia consumatorului. Havrilet spune că prin emiterea HG 1043 E.ON a

obţinut o poziţie dominantă pe piaţă, având monopol şi asupra activităţilor conexe din

domeniu.

Prin aceasta prevedere, E.ON, spre exemplu, poate apela la un operator privat

pentru un proiect sau pentru execuţia unui branşament, doar dacă angajaţii E.ON nu se

descurcă.

Asupra practicilor E.ON, reprezentanţii ANPROGAZ au arătat că au sesizat

Consiliul Concurentei pentru abuzul de poziţie dominantă al proprietarilor distribuţiei de

gaz, doar ca cei din Consiliu au refuzat să îi ancheteze.

De altfel, acelaşi Consiliu al Concurenţei avizase favorabil preluarea obligaţiilor restante

ale Distrigaz Nord şi Sud la datoria publică, cu toate că suportarea de către stat a

contravalorii gazului pentru n-agenti economici s-ar fi putut lejer încadra la ajutor de stat.

Practic, Distrigaz Nord încearcă să înlăture agenţii economici autorizaţi de

ANPROGAZ, iar tot ce înseamnă acces la sistemul de distribuţie a gazelor naturale să se

facă numai şi numai prin Distrigaz Nord sau prin alte firme clientelare. Începând cu luna

septembrie a anului trecut, instalaţiile de racordare la gazele naturale sunt realizate

exclusiv de către Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures, ceea ce contravine textului de lege,

care prevede ca aceste instalaţii pot fi realizate atât de operatorul de distribuţie (în speţă,

Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures), cât şi de către agenţi economici privaţi, autorizaţi în

acest sens. Din septembrie şi până în prezent, firmele particulare autorizate au suferit

pierderi materiale considerabile. Mai precis, aplicarea abuzivă a prevederilor HG 1043, a

făcut ca aceste pierderi să ajungă la peste 8 milioane de euro. În plus, toate aceste firme

plătesc an de an tarife imense către Guvern, pentru obţinerea autorizaţiilor de lucru. Iar la

fiecare doi ani plătesc mii de euro pentru obţinerea certificatelor de calitate în

conformitate cu normele europene.

Nicolae Havrilet este de părere că această procedură internă a Distrigaz Nord SA

trebuia pusă la dispoziţia ANPROGAZ, întrucât activitatea de distribuţie a gazelor

naturale este serviciu public, iar Legea 52/2003 reglementează transparentă decizională în

domeniu. O altă lege încălcată de Distrigaz Nord este Legea 10/1995, privind calitatea în

construcţii. Atunci când lucrările sunt proiectate, verificate, executate şi apoi recepţionate

de salariaţii Distrigaz Nord, apar situaţii de abuz de poziţie dominantă sau chiar şantaj la

adresa consumatorului. În plus, este călcat în picioare dreptul consumatorului de gaz de a

alege firma care să-i execute lucrările. Mai mult decât atât, viitorul beneficiar al gazului

nu are voie nici să negocieze valoarea lucrărilor şi nici termenul de execuţie, acestea fiind

impuse de către operatorul sistemului de distribuţie, adică de Distrigaz Nord.

Adresa trimisă de Nicolae Havrilet conducerii Distrigaz Nord, în decembrie, a

primit răspuns din partea directorului general al companiei, Virgil Metea, abia după cinci

luni. Într-o scrisoare datată din, directorul Metea spune că toate acuzaţiile referitoare la

încercarea Distrigaz Nord de a monopoliza accesul la sistemul de distribuţie a gazelor

naturale sunt "lipsite de suport şi demonstrează încă o dată că nu cunoaşteţi realitatea".

Metea este de părere că, prin oferirea unui pachet de servicii complet de către societate,

interesele clienţilor Distrigaz Nord nu au fost "distorsionate, aşa cum greşit a fost

interpretat, mai ales ca acest pachet este indisponibil unui alt agent economic". Şi pentru

a-i asigura pe agenţii economici autorizaţi ca Distrigaz Nord nu face monopol, directorul

Metea a concluzionat că activitatea de acces la sistemul de distribuţie a gazelor naturale a

companiei a fost audiata de către inspectorii teritoriali ai ANPROGAZ , iar aceştia "nu au

sesizat nici unul dintre aspectele reclamate".

"Distrigaz Nord practica acţiuni exclusiviste, tratamente preferenţiale, prestări de

muncă la negru şi chiar şantaj, toate în detrimentul agenţilor economici parteneri şi, în

ultimă instanţă, îndreptate împotriva consumatorilor. Atunci când lucrările sunt

proiectate, verificate, executate şi apoi recepţionate de salariaţii Distrigaz Nord, apar

situaţii de abuz de poziţie dominantă. În plus, este călcat în picioare dreptul

consumatorului de gaz de a alege firma care să-i execute lucrările" - Nicolae Havrilet,

membru al Consiliului Consultativ al Asociaţiei Naţională Profesională din Sectorul

Gazelor Naturale (ANPROGAZ)

3.2. Strategia E.On

Atunci când E.ON a cumpărat Ruhrgas, Guvernul german şi-a luat măsuri de

precauţie. Astfel, dacă E.ON Ruhrgas ar urma să fie achiziţionat de o terţă companie,

Guvernul de la Berlin poate obliga concernul german să-i cedeze toate activele aparţinând

distribuţiei de gaz metan, "dacă se considera că pot fi prejudiciate interesele strategice ale

ţării". Dacă, să presupunem, o companie străină ar dori să achiziţioneze peste 50% din

acţiunile E.ON Ruhrgas, Guvernul german ar interveni şi nu ar permite această tranzacţie.

Guvernul nostru nu numai că a permis-o, dar a şi oferit Distrigazurile nemţilor, respectiv

francezilor prin Gas de France.În plus, deşi nemţii au cumpărat doar Distrigaz Nord, din

oferta de cumpărare înaintată de E.ON Ruhrgas către grupul energetic spaniol Endesa

reiese că Ruhrgas ar avea operaţiuni pe întregul teritoriu al României. În sud nu operează

însă Ruhrgas, ci Gas de France. Pe harta respectivă (documentul poate fi accesat online

pe site-ul de internet al concernului german) mai figurează ca fiind controlate integral de

germani, din punct de vedere al distribuţiei de gaz metan şi energie electrică, şi alte ţări în

care E.ON Ruhrgas nu deţine controlul principalilor operatori. Un exemplu ar fi Ungaria.

Aici Ruhrgas controlează compania de profil maghiara MOL Rt, însă aceasta deserveşte

puţin peste jumătate din clienţii maghiari. Ceilalţi sunt aprovizionaţi în principal de

compania EMFESZ Kft, în acţionariatul căreia E.ON Ruhrgas nu se regăseşte, după cum

reiese din comunicatul purtătorului de cuvânt al EMFESZ, Boris Shestakov. Controlate

integral de nemţi mai apar, pe harta cu pricina, şi ţările baltice. În nici unul dintre aceşti

operatori Ruhrgas nu deţine controlul majorităţii acţiunilor.

La ora actuală, după "privatizările" de acum un an şi jumătate, compania Distrigaz

Nord e controlată de E.ON Ruhrgas, iar Distrigaz Sud, de Gas de France. Dacă se

studiază cu atenţie operaţiunile din Europa ale celor două concerne, se poate lesne

observa că avem de-a face cu un cartel al gazului, în care germanii şi-au dat mâna cu

francezii pentru a acapara o felie cât mai consistentă din piaţă. Referitor la privatizarea

companiei de distribuţie a gazului metan din Slovacia (SPP), coincidenţă (sau nu) face ca

pachetul de 49% din acţiunile SPP să fie deţinut acum, în proporţii egale, de Gas de

France şi de Ruhrgas. Iar astfel de exemple mai sunt. Faptul că licitaţiile pentru cele două

Distrigazuri romaneşti au fost "câştigate", una de E.ON Ruhrgas, alta de Gas de France,

credem că nu e deloc întâmplător.

Planurile nemţilor sunt extrem de ambiţioase. Au reuşit să-l atragă de partea lor

chiar şi pe ex-cancelarul Gerhard Schröder, căruia i-au oferit un salariu de nabab (circa

50.000 de euro lunar), pentru a-l convinge să accepte postul de preşedinte al Consiliului

de Administraţie al firmei nord-european Gas Pipeline Company (NEGP), companie

înfiinţată de E.ON Ruhrgas (49%) şi ruşii de la Gazprom (51%), cu scopul de a construi o

conductă de gaz care să lege Rusia de Germania, ocolind celelalte ţări europene.În

fruntea NGEP cei de la Ruhrgas l-au numit pe fostul şef al STASI (serviciul de spionaj al

fostei Germanii comuniste), Mattias Warnig, prieten declarat al lui Vladimir Puţin. De

asemenea, potrivit presei scandinave, în conducerea companiei estoniene Eesti Gaas

Tallinn (unde Ruhrgas are 33,67% din acţiuni), nemţii au impus câţiva foşti agenţi ai

KGB.

3.3. Antecedente

Germanii au făcut publica o ofertă de preluare, în schimbul a peste 29 de miliarde

de euro, a pachetului majoritar de acţiuni Endesa, cel mai mare furnizor de energie

(electrică şi gaz metan) al Spaniei, cu operaţiuni în mai multe ţări europene şi din

America Latină. Oferta nemţilor a stârnit un scandal uriaş în Spania. Premierul spaniol,

Jose Luis Rodriguez Zapatero, a declarat că "sectoarele de importanta strategică, aşa cum

sunt cele energetice, trebuie să rămână sub controlul companiilor spaniole". Guvernul de

la Madrid a şi operat deja unele modificări legislative, care să nu permită nemţilor să

cumpere Endesa. De altfel, conducerea companiei spaniole a şi anunţat că a respins oferta

de cumpărare a concernului german. Nemţii de la Ruhrgas s-au plâns organismului UE

care reglementează piaţa comună europeană, acuzând Guvernul de la Madrid de "practici

neconforme cu regulile unei pieţe libere", însă Executivul spaniol a replicat: "Ceea ce e

legal şi bine pentru Germania e la fel de legal şi pentru Spania. Interesele strategice ale

ţării nu se pot negocia la Bruxelles", a replicat Jose Montilla, ministrul spaniol al

Industriilor, cu trimitere la măsurile protecţioniste luate de Guvernul german pentru

păstrarea controlului asupra distribuţiei de gaz metan în Germania. Mai simplu spus,

nemţii i-au acuzat pe spanioli pentru că au luat exact aceleaşi măsuri pe care chiar

Executivul de la Berlin le luase în urmă cu câţiva ani, în exact acelaşi scop.

Interesant este faptul că preşedintele Consiliului de Administraţie şi directorul

general al concernului E.ON Ruhrgas, Wulf Bernotat, declara imediat după lansarea

ofertei publice de preluare a grupului spaniol Endesa că a primit "semnale încurajatoare"

de la conducerea Endesa. Exact în aceeaşi zi, preşedintele Endesa, Manuel Pizarro,

declara ziarelor spaniole La Vanguardia şi El Pais că "oferta E.ON Ruhrgas este extrem

de avantajoasă" pentru Endesa. A doua zi însă, sub presiunea opiniei publice şi a presei

iberice, Pizarro a spus că preţul oferit pentru Endesa "nu reflectă valoarea reală a

companiei". Ziarele spaniole au dezvăluit ca Pizarro avusese mai multe întâlniri secrete

cu conducerea E.ON Ruhrgas, la finele cărora a fost "convins" să facă lobby în favoarea

ofertei avansate de germani şi l-au acuzat pe acesta că face, deloc dezinteresat, jocul

nemţilor.

Conducerea concernului german a fost în centrul atenţiei opiniei publice

nemţeşti, după ce Parchetul din Köln a anunţat că a declanşat o anchetă penala privitoare

la o serie de ilegalităţi comise de mai-marii E-ON Ruhrgas. Acuzaţiile aduse de

anchetatori vizează acte grave de corupţie, cum ar fi oferirea de diverse stimulente

(prime, excursii în locuri exotice etc.) pentru potenţiali parteneri de afaceri ai nemţilor de

la E.ON Ruhrgas. Până şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi-a exprimat dezacordul

fata de practicile conaţionalilor săi şi a criticat cu severitate, în mai multe luări de poziţie

publice, practicile conducerii E.ON Ruhrgas.

CONCLUZII

De obicei, noi recunoaştem destul de uşor ca monopolurile sunt structuri

economice ineficiente pe termen mediu şi lung. Dar de unde provine ineficienta

monopolurilor? Ce anume le face să fie ineficiente?

O primă cauză a lipsei de eficienta o constituie, fără îndoială, proastă relaţie dintre

monopol şi piaţa. Orice monopol anulează relaţia dintre cerere şi ofertă. În consecinţă, el

nu mai poate nici să ofere şi nici să primească informaţii corecte privitoare la piaţă,

informaţii care se regăsesc, în ultimă instanţă, în preţuri. Lipsite de aceste informaţii,

monopolurile devin, aproape inevitabil, incapabile să se adapteze la piaţă.

Exista însă şi un alt motiv pentru care monopolurile sunt, pe termen mediu şi

lung, ineficiente din punct de vedere economic. Acaparând piaţa, orice monopol oferă

iluzia unui loc de muncă sigur.

Dacă firma X este singura producătoare de şuruburi, devine tentant să fii angajatul

ei. Cum nimeni nu poate cumpăra şuruburi din altă parte, salariaţii firmei au certitudinea

că vor avea de lucru pe termen lung. Siguranţa locului de munca pare astfel garantată.

Dar cum un loc de muncă sigur reprezintă o atracţie aproape irezistibilă, foarte mulţi

oameni vor dori să devină angajaţii firmei respective.

Din momentul în care apare un monopol, asupra lui încep să fie exercitate

presiuni care conduc la creşterea numărului de angajaţi. Cu alte cuvinte, orice monopol

tinde să devină supraaglomerat. Această tendinţă este foarte greu de reprimat. Pentru un

loc de muncă sigur, oamenii sunt capabili aproape de orice.

Efectele morale ale oricărui monopol sunt devastatoare. Oamenii tind să nu mai

ţină cont de nimic. Ei speră ca structura să fie, dacă nu coruptă, cel puţin coruptibila,

astfel încât să aibă şanse cât mai mari de a fi acceptaţi. Şi aceasta nu atât din pricina

mărimii venitului oferit de monopol, cât mai ales din pricina siguranţei respectivului

venit.

Care sunt efectele economice ale acestei stări de lucruri? Un prim efect consta în

scăderea calităţii profesionale a angajaţilor unui monopol. Presiunea exercitată asupra

monopolurilor de către cei care concurează pentru obţinerea locurilor de munca sigure

oferite de acestea conduce la modificarea criteriilor de selectare a personalului. Aceste

criterii tind să devină arbitrare şi să nu mai aibă nicio finalitate economică. În consecinţă,

monopolurile tind să accepte angajaţi tot mai slab pregătiţi din punct de vedere

profesional.

Este însă evident că oameni tot mai puţin calificaţi nu pot realiza decât produse tot

mai puţin performante. Scăderea calităţii produselor reprezintă un alt efect al tendinţei de

creştere numerică a salariaţilor unui monopol. Iar preţurile respectivelor produse nu pot

scădea proporţional cu scăderea calităţii lor, deoarece cheltuielile de producţie rămân, în

cel mai bun caz, constante. De regulă însă, ele tind să crească: sunt mai mulţi salariaţi de

plătit şi o mai mare risipă de materiale din cauza calificării tot mai slabe a personalului

Toate acestea se reflecta în scăderea productivităţii muncii. Productivitatea muncii

este un raport între unitatea de produs şi numărul celor care realizează acel produs.

Cumpărătorii unui produs de monopol nu pot nici să scadă, nici să crească numericeşte.

Aceasta înseamnă că producţia unui monopol este una relativ constantă. Pe de altă parte

însă, numărul angajaţilor unui monopol tinde, după cum am văzut, să crească. Prin

urmare, productivitatea muncii nu poate decât să scadă.

Spus foarte simplu, un monopol nu poate oferi decât produse tot mai proaste

realizate de un număr tot mai mare de oameni din ce în ce mai puţin calificaţi. Tendinţa

aceasta, care se manifestă ori de câte ori avem de-a face cu un monopol, se amplifica

atunci când monopolul aparţine statului şi când statul îşi asuma un rol social.

După cum spuneam, orice monopol atrage oameni aflaţi în căutarea unui loc de

muncă sigur. În cazul unui monopol de stat, atracţia este sporită datorită dublei garanţii

pe care o oferă. Pe lângă garanţia oferită în mod obişnuit de orice monopol, monopolul de

stat aduce cu sine garanţia suplimentară a proprietarului. Simplul fapt că statul deţine în

proprietate un monopol reprezintă o garanţie a locului de muncă.

În concluzie, productivitatea muncii în cazul unei întreprinderi de stat, fie ea

monopol sau nu, tinde să scadă. Între finalitatea economică şi cea socială, statul

proprietar va opta pentru cea din urmă. Consecinţa va fi supraaglomerarea

întreprinderilor de stat, care vor produce bunuri şi servicii tot mai puţin vandabile. Pentru

a rupe acest cerc vicios, statul trebuie să renunţe la proprietăţile sale economice. Oricare

ar fi riscurile politice ale acestei renunţări

Dezavantajul privatizării distribuţiei de gaz ar fi chiar structural: înlocuirea unui

monopol natural de stat cu unul privat. Consecinţele acestor "privatizări" le poate simţi

fiecare.Romanii plătesc cele mai scumpe facturi de gaz din Europa, deşi România

produce chiar mai mult gaz decât Germania, la cel mai mic preţ de producţie de pe

continent Argumentul vehiculat de lumea mai puţin informată şi chiar de o parte a presei

este ca UE ne cere gaz şi curent mai scump pentru că şi noi să ne aliniem la preţurile lor,

asta e adevărat doar în parte: UE a cerut doar că gazul produs de noi să se vândă la

acelaşi preţ cu cel din import. UE cere doar că preţurile de livrare să acopere costurile, în

totalitatea lor, adică să nu se mai asigure subvenţii generalizate. Nu poate fi vorba de nici

o aliniere, din moment ce, chiar în ţările din interiorul Uniunii Europene, exista diferenţe

majore de preţ.

Alte ţări europene au refuzat să opereze astfel de privatizări, păstrând controlul

asupra resurselor energetice. În Franţa, Italia, Grecia, Portugalia, Austria, Spania şi

Slovacia, energia electrică şi gazul metan se afla sub controlul statului sau al unor

companii autohtone. Până şi în Germania e la fel. În România însă, "privatizarea"

distribuţiei de gaz metan s-a soldat cu cedarea pachetelor majoritare de acţiuni aproape pe

gratis (potrivit unui specialist de la Distrigaz Nord SĂ Targu-Mures, numai terenurile şi

imobilele din proprietatea companiei valorează mai mult decât a plătit Ruhrgas pentru

pachetul majoritar de acţiuni).România şi-a pierdut şi bruma de independenta energetică

pe care-o mai avea, ajungând practic, din acest punct de vedere, la cheremul străinilor.

Bibliografie

1. Ilie Băbăiţa, Duta Alexandrina – Introducere în Microeconomie- Editura Universităţii de Vest , Timişoara, 1996

2. Constantin Popescu, Ilie Gavrilă, Dumitru Ciucur – Microeconomie Vol.1- Editura Humanitas , Bucureşti, 2005

3. Doltu Claudiu – Microeconomie şi Macroeconomie- Editura ASE, 2004

4. Huidumac Cătălin, Lazăr Alina – Microeconomie- Editura Tehnică, Bucureşti, 2000

5. http://www.ase.ro/biblioteca/