Teme de civilizaţie la limba latină

Numele romanilor

1. Prenumele (praenomen) era individual şi se dădea fiecărui băiat la naştere.2. Numele (nomen gentilicum), aparţinea „ginţii”, o grupare de familii

descedente dintr-un strămoş comun (real sau presupus), şi se moştenea din tată în fiu. Aceste nume se terminau, în general, în –ius.

3. Cognomenul (cognomen) îşi avea, de obicei, originea într-o poreclă care marca o particularitate psihică, fizică, o distincţie onorifică sau un episod din viaţa unui om şi se moştenea într-o ramură a ginţii. Spre exemplu Brutus (fără judecată, prost); Caecus (orb); Cicero (de la cicer – boabă de năut); Cincinatus (cu părul ondulat); Nasica (cu nasul coroiat).

4. Un al doilea (agnomen) era un supranume, ca urmare a calităţii morale sau a victoriilor militare, de obicei, acest supranume nu era moştenit. Fetele purtau numele de gintă al tatălui, la femenin. Spre exemplu: fiica lui Marcus Tullius Cicero este Tullia.

Şcoala romanăÎnvăţămîntul roman avea trei cicluri, marcate de trei tipuri de şcoli şi de

profesori.1. Şcoala elementară sau primară era frecventată de elevii între 7 şi 11 ani, la

care băieţii şi fetele învăţau împreună. Se putea desfăşura în cadrul familiei, în locuinţa părintească sau într-o şcoală. Copiii erau supravegheaţi de un sclav (paedagogus) sau de un om liber instruit. Aceşti sclavi erau formaţi în două şcoli specializate, organizate în casele stăpînilor. Cel care îi învăţa să scrie, să citească şi să socotească era un învăţător care se numea litterator (cel care învaţă scrisul şi cititul), primus magister (cel dintîi profesor), sau ludi magister (dascălul şcolii). Uneori putea fi ajutat de un subordonat numit hipodidascalus. Din secolul II î.e.n. şcoala era ţinută de dascălul de profesie ludi magister, plătit de părinţi.Încăperea în care se preda era una simplă „ca un balcon”, izolată de stradă

printr-o perdea. Copii stăteau pe scaune fără spetează şi scriau pe tăbliţe aşezate pe genunchi. Erau grupaţi în jurul profesorului aşezat pe un scaun înalt cu spetează (cathedra).

Pedepsele corporale se aplicau pînă la abuz. Familiile bogate nu îşi trimeteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei. Şcolile aveau vacanţă numai în timpul verii, cu excepţia zilelor de sărbătoare. Cursurile ţineau pînă în prima parte a amiezii, cu o mică pauză la prînz. 2. Învăţămîntul mediu era pentru elevii între 11 şi 15 ani, de regulă pentru

copiii celor bogaţi. Aici studiau timp de 4 ani limba latină şi mai ales limba greacă. Cursurile se desfăşurau într-o încăpere modestă din for, izolată de o perdea, păzită de un meditator şi de un pedagog al clasei. Se preda gramatica, însă esenţiale erau citirea şi comentarea unor texte ale autorilor

1

latini (de exemplu, Vergilius, Horatius, Sallustius, Cicero). Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile de stil şi în legătură cu textele literare analizate căpătau şi cîteva noţiuni vagi de istorie generală, geografie, mitologie, matematică, astronomie şi muzică.

3. Învăţămîntul superior era pentru studenţii între 15 şi cel puţin 20 de ani, se desfăşura mai ales în şcolile conduse de retori şi era îndreptat în mod special pentru formarea cetăţeanului activ, participant la viaţa publică. De aceea, accentul cădea pe studiul retoricii (arta de a construi şi de a expune discursuri). Învăţămîntul era predat doar în limba greacă. Ştiinţele naturale, matematica sau filozofia nu-şi găseau loc în şcoala de retorică. Tinerii trebuiau să se pregătească pentru cariera politică sau juridică.

Prima şcoală a fost deschisă în anul 93 î. e. n. de un client al lui Marius, numit Lucius Plitius Gallus. Cicero, de asemenea, a depus eforturi considerabile în vederea creării unui învăţămînt retoric latin. Exista un rhetor Latinus care preda sistemul de reguli şi procedee, care să permită elevilor să vorbească strălucit şi elegant. Spre deosebire de şcolile greceşti, învăţămîntul roman cuprindea şi studiul dreptului. Studenţii care nu se comportau corespunzător erau pedepsiţi. Aceştia erau bătuţi cu vergile, exmatriculaţi şi trimişi înapoi în localităţile de unde proveneau.

Pe lîngă învăţămîntul particular s-a instituit şi unul de stat. De exemplu, Augustus a organizat o mică şcoală de stat în reşedinţa sa de pe Palatin, Vespasian a creat la Roma două catedre de stat, iar Handrian a construit la Roma Athenaeum, o şcoală cu săli de curs în formă de amfiteatru şi a înfiinţat la Athena catedre subvenţionate de stat. În prima jumătate a secolului al III-lea e. n. Severus Alexander a creat noi şcolii de stat medii şi superioare din subvenţii publice, unde tinerii puteau să înveţe vreme de un an. Pe lîngă aceste şcoli de retorică mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti medici, arhitecţi, jurişti.

Instrumente de scris: Stillus era un beţişor de lemn, os sau metal, cu un capăt ascuţit, iar cu celălalt ceva mai plat. Cu capătul ascuţit se scria pe tăbliţele de ceară, iar cu celălalt se corectau greşelile, sau se ştergea textul în întregime, redîndu-se stratului de ceară suprafaţa iniţială. Tăbliţele de cearăn (cerae, ceratae, tabulae, tabellae) erau nişte plăci dreptunghiulare de lemn, pe care se aşternea un strat subţire de ceară, cu marginile mai ridicate, spre a se împiedica distrugerea prin frecare, acestea puteau fi prinse laolaltă (două sau mai multe), alcătuind un fel de caiet ( numit codex).

Medicina la romaniMedicina a apărut din necesitatea de a vindeca o rană sau o boală. În acest scop

se foloseau diverse plante cu calităţi tămăduitoare, de unde şi numele acestei practici de „ştiinţa ierburilor” (scientia herbarum). Mai tîrziu au fost descoperite calităţile vindecătoare ale unor substanţe pe care le foloseau în alte scopuri, ca de exemplu: mierea, undelemnul, oţetul, grăsimea de animale. Cea mai cunoscută pentru puterile curative excepţionale era o plantă aromatică numită laserpicium, din rădăcina căreia se extrăgea un fel răşină, care se aplica pe răni. Aceasta se pare

2

că anihila veninul de şarpe şi de scorpion şi era folosită la tratarea astmului şi a epilepsiei. Numeroase erau întrebuinţările urzicii şi ale verzei.

După o lungă perioadă de medicină bazată pe plante şi pe infuzii la Roma a fost introdus cultul zeului grec al medicinii Asclepios, devenit Aesclepios. În jurul anului 200 î. e. n. romanii au venit în contact cu medicina greacă. Cei dintîi medici cu pregătire venind la Roma din Grecia, în anul 219 î. e. n. ofereau consultaţii în localuri sărăcăcioase, alături de frizeri şi alţi meşteşugari. Profesia nu se bucura de nici un prestigiu, ba mai mult Varro îi situează pe medici alături de vopsitori. Cel care a cunoscut importanţa acestei îndeletniciri a fost Caesar, care a acordat cetăţenie medicilor străini. Existau două categorii de madici: medici generalişti şi medici specializaţi în diferite boli: dentişti, chirurgi etc. Unii lucrau pe cont propriu, alţii erau ţinuţi de o familie, iar în ultimul secol al Republicii s-a instituit un serviciu medical şi în armată. Octavianus Augustus a înfiinţat o şcoală oficială de medicină, care a funcţionat mai bine de trei secole, iar lecţiile se ţineau în limba greacă. Prepararea medicamentelor era făcută tot de medici. Ambalajul purta o etichetă pe care era indicată denumirea licorii, numele medicului, lista bolilor, care puteau fi vindecate cu ajutorul medicamentului, precum şi modul de administrare. Din secolul I î. e. n. au apărut şi primele spitale (valetudinaria) pentru sclavi şi soldaţi. Datorită locului important pe care îl ocupa zootehnia la romani, s-a dezvoltat medicina veterinară. Un tratat important de medicină este şi Mulomedicina, scris în greacă şi tradus în latină.

Familia la romaniFamilia romană reflecta natura patriarhală a statului roman prin dreptul de

viaţă şi de moarte pe care-l avea tatăl (pater familias) asupra soţiei şi a copiilor pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat aceste drepturi au dispărut, dar pînă în secolul I e.n. soţul mai avea dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia, iar pînă în preajma anului 400 e.n. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunîndu-i şi părăsindu-i în stradă, sau mai tîrziu să-i vîndă (dar numai în afara Romei) ca sclavi.

Fiecare tată era preotul cultului strămoşilor săi şi a zeului care îi proteja familia. Venerarea ancestrală se baza pe geniul familiei (gens), care era spiritul lăuntric cedat de la o generaţie la alta. Această credinţă i-a legat pe romani de strămoşii lor şi de urmaşi într-o singură comunitate continuă. De aceea, nimic nu era mai de plîns pentru un roman decît lipsa de urmaşi care să continuie cultul. Astfel, s-a îngăduit ca în asemenea cazuri romanul să poată înfia pe cineva, care să îndeplinească mai departe aceste îndatoriri.

La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoscuse ca fiul său, avea ceremonia purificării. Copilului i se dădea un nume şi i se atărna la gît o amuletă spre a-l păzi de puterile răului şi pe care băieţii o purtau pînă la vîrsta de 17 ani (iar fetele pînă cînd se căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl lepăda expunîndu-l pe locul unde se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de ploaie sau de frig, dacă nu-l lua cineva care, apoi, după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav. Dar copiii născuţi cu anumite malfomaţii erau omorîţi. De asemenea legea permitea tatălui să-şi execute fiul matur pentru trădare.

3

În ciuda autorităţii extreme a tatălui, izvoarele scrise din acea vreme aduc mărturii despre relaţia strînsă dintre membrii familiei. Părinţii se implicau în educaţia copiilor. În şcolile elementare fetele învăţau alături de băieţi: mai tîrziu, fetele din familii bogate învăţau cu un perceptor limba latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. Cînd împlinea 7 ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ala casei. Ajuns la vîrsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, băiatul era dus în For şi înscris în listele cetăţenilor şi îmbrăca acum „toga virila”, semn că devenise un cetăţean roman şi i se dădea numele complet, aveadrept de vot şi era apt pentru serviciul militar.

Căsătoria şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ o hotărau părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, dar data căsătoriei avea loc după ce tînărul împlinea 17 ani, cînd devenea cetăţean roman. Băieţii erau consideraţi apţi pentru cetăţenie la vîrsta de 14 ani, iar fetele deveneau nubile la 12 ani.

Căsătoria romană cunoştea mai multe ceremonii. Mai întîi avea loc în casa tatălui o mică petrecere, cu care ocazie fiica era încredinţată viitorului soţ. Era celebrată o logodnă, care constituia un angajament solemn şi religios al ambelor familii. După consultarea zeilor se schimbau nişte inele, care aveau o culoare simbolică. Uneori aceste inele erau formate din două mici cercuri unite între ele printr-un nod. Altădată inelul era simplu, dar pe el se gravau două busturi cel al logodnicului şi al logodnicei, sau alte imagini exprimînd unirea celor doi. Schimbul inelelor avea loc atunci cînd se semna un contract de căsătorie, care prevedea proporţia zestrei adusă de tînăra soţie. Căsătoria era celebrată numai în zile faste şi apoi se semna contractul de către 10 martori. Apoi, o femeie care se măritase numai o singură dată lua în mîinile sale mîinile tinerilor şi le unea în semn de fericire.

La venirea serii, cînd strălucea cea dintîi stea, tînăra fată era condusă la casa soţului cu alai, de prietenii familiei, de trei copii dintre care doi din ei o duceau de mînă, iar al treilea mergea înaintea ei cu o torţă făcută din lemn de măcieş şi care era aprinsă. La poarta casei unde urma să fie stăpînă, tînara soţie trebuia să se supună unui întreg ritual: trebuia să îmbodobească casa cu flori şi să ungă pervazul cu ulei ca să aibă de partea sa zeii.

În ajunul căsătoriei mireasa oferea păpuşile sale strămoşilor familiei, pentru ca să rămînă în casa părintească. În aceeaşi zi îmbrăca o tunică albă, după care aşeza un voal portocaliu. Cîteodată logodnica avea diverse bijuterii, iar în picioare purta sandale. Băiatul se îmbrăca într-o haină albă ca semn al purităţii, la mijloc era încins cu o centură şi în picioare purta sandale.

Nunta ca şi în zilele noastre era un prilej de bucurie. Mai apoi mireasa era adusă în faţa altarului unde se pronunţau rugăciunile obişnuite. Atunci mirele întreba pe mireasă dacă vrea să-i fie soţie, iar dacă aceasta răspundea afirmativ, adăuga formula: Ubi tu Gaius, ego Gaia „Acolo unde vei fi tu, Gaius, voi fi şi eu, Gaia”, adică Gaia va fi nedespărţită de soţul ei. Tînara familie trebuiau să aducă jertfe zeilor, iar invitaţii aduceau daruri simbolice, punînd astfel temelia familiei.

Principalul motiv al căsătoriei era de a produce copii, toţi urmaşii legitimi aparţinînd numai tatălui. O fată se mărita de obicei la vîrsta cuprinsă între 12-17

4

ani. După căsătorie fata ieşea de sub autoritatea tatălui pentru a intra în casa soţului.

În Roma timpurie divorţul era rar şi se înfăptuia doar cu consiţămîntul soţului. Mai tîrziu a devenit un fenomen frecvent, de exemplu Pompei s-a căsătorit de 4 ori, Cicero a divorţat şi s-a căsătorit, cu o tînără foarte bogată, cînd el avea 57 de ani.

Femeile puteau să participe la bancheturi, aveau dreptul să ţină controlul asupra sclavilor şi să educe copiii. Conform dreptului roman fiicele aveau acelaşi drepturi ca şi fii în moştenirea averii tatălui, în cazul în care nu avea niciun testament. Romanii îşi respectau şi îşi îngrijeau bătrînii.

Înmormîntarea se făcea după anumite rituri. Muribundul era aşezat pe pămînt, un membru al familiei îl săruta pe gură pînă îşi dădea sufletul, apoi cei din casă îl strigau pe nume. Cadavrul era spălat, uns cu mirodenii şi sub limbă i se punea o monedă (un obicei pentru a-şi plăti trecerea Styxului), apoi era îmbrăcat şi aşezat pe pat, în jurul căreia ardeau făclii, el era ţinut 2-3 zile, iar împăraţii 7 zile, pe cînd oamenii săraci şi copii erau înmormîntaţi în noaptea următoare. Înmormîntarea celor bogaţi era pompoasă, deoarece cortegiul era precedat de cîntăreţi, dansatori. Muribundul era condus de femei îmbrăcate sobru, care îşi smulgeau părul în semn de durere. Fii lor ţineau cuvîntări. Pînă în epoca imperială erau incineraţi, apoi au fost înhumaţi.

Alimentele de bază ale romanilorAlimentaţia la începuturi era primitivă, apoi a devenit destul de variată ca

mod de preparare. Romanii au ajuns tîrziu să prepare şi să consume pîinea, abia în secolul al II-lea î.e.n. Înainte de această epocă grăunţele pentru pîine se zdrobeau la rîşniţă şi se făcea un fel de terci, care era considerat mîncare tradiţională.

Terciul –această fiertură la început din miei sau din mălai şi mai tîrziu din grîu, cu apă si uneori cu lapte. Acest terci a rămas pînă în epoca Imperială mîncarea de bază, zilnică a celor săraci. Dar indiferent de ingredientele din care era făcut terciul avea o deosebită valoare nutritivă. În cursul timpului au putut să introducă şi alte alimente în compoziţia lui, ca brînza, mierea, ouă şi chiar bucăţi de carne sau măruntaie. Pîinea din făină de grîu sau de orz a rămas mult timp un articol de lux. Era preparată de brutari la început fără plămădeală. Mai tîrziu plămădeala era din mei amesticată cu must de struguri, de obicei pregătită o dată pentru întreg anul. Intermediară între terci şi pîine a fost plăcinta, care a jucat un mare rol în alimentaţia romanilor. Pe măsură ce ocupa un loc tot mai important în alimentaţie preparea pîinii a trecut în grija gospodinei, a bucătarului, a roabelor în cazul marilor proprietari de seamă a trecut în grija brutarului. Prepararea pîinii presupune necondiţionat prepararea făinii din cereale. Ea se obţinea în timpurile de demult cu ajutorul rîşniţelor de mînă, apoi pe măsură ce s-a extins consumul pîinii s-au dezvoltat morile puse în mişcare cu animale mari sau chiar cai. Pentru obţinerea unei făini de calitate trebuia cernută. La începuturi pîinea se făcea din făină de orz, cu timpul a fost înlocuită cu făină de grîu.

5

Baza alimentaţiei o formau şi legumele: varza, ceapa, usturoiul, sfecla albă, măcrişul, castravetele, frunzele de hrean, ridichea, urzicile – erau legume care fierte şi pregătite cu untdelemn, oţet sau vin – constituiau hrana majorităţii populaţiei.

Laptele – de capră ocupa locul al doilea în alimentaţie, atît pentru valoarea lui nutritivă cît şi pentu faptul că, mulţumidu-se cu puţin, caprele îşi agoniseau hrana şi în regiuni sărace, unde ofereau unei populaţii nevoiaşe de fiecare zi. Uitimul loc în alimentaţie îl ocupa laptele de vacă.Acest lucru se datoreşte, pe cît se pare, în primul rînd faptul că el era considerat puţin nutritiv, în comparaţie cu laptele de oaie şi de capră. În al doilea rînd se consuma puţin lapte de vacă deoarece nu existau în Italia rase de vaci care să producă lapte în mari cantităţi Laptele dulce era folosit mai mult pentru prepararea mîncărurilor decît băut, în schimb nu consumau deloc smîntîna sau untul.

Caşcavalurile şi brînzeturile Acestea constituiau cel mai important aliment derivat al laptelui. Prepararea acestui aliment era necesară şi pentru crearea rezervelor de alimente în vederea anotimpului de iarnă, cînd producţia laptelui era scăzută, precum şi în regiunele izolate unde vînzarea laptelui proaspăt nu era posibilă în cantităţi mari. Pentru închegarea laptelui se foloseau diferite substanţe vegetale, ca scoarţa de smochin, seminţe de brînduşă etc. După ce se închega, laptele era introdus întru-un coş împletit de trestie pe care se punea o greutate pentru scurgerea zerului, apoi se adăuga sare

Mierea- era folosită ca înlocuitor a zahărului, mierea avea nenumărate întrebuinţări, în primul rînd în bucătărie, la gătitul mîncărurilor, dat fiind faptul că romanii aveau o adevărată slăbiciune pentru o bucătărie în care prevalau mîncărurile dulci sau îndulcite cu miere. În cea mai mare măsură era însă întrebuinţată în prepărate de bucătărie.

Măslinele- erau un aliment de bază al romanilor, atît prin vechimea lor pe solul italic, unde pomul a existat mai întîi în stare sălbatică şi a fost de timpuriu domesticit, cît şi prin varietatea formelor sub care erau consumate. De-a lungul întregii epoci romane ele erau folosite drept aliment de majoritatea populaţiei romane, în cea mai mare parte erau conservate. Deşi cunoşteau uleiul de nucă, de susan, de răpiţă etc., romanii întrebuinţau uleiul de măsline. Măslinele se consumau în mare cantitate, proaspete sau conservate, îndulcite cu miere se serveau fie ca aperitiv, fie ca desert.

Strugurii (uvae) Erau cosumaţi proaspeţi în mari cantităţi, deci îi putem considera ca aliment de bază, deoarece pe toată durata anotimpului constituiau hrana zilnică şi erau consumaţi cu pîine. Mai tîrziu, o dată cu dezvoltarea marii proprietăţi în cadrul căreia plantaţiile de vii ocupau o suprafaţă apreciabilă, consumul strugurilor a luat proporţii mai mari şi la Roma şi în general şi în oraşe. Totuşi viţa-de-vie a fost cultivată din vechime pe teritoriul roman, consumarea vinului a fost foarte restrînsă, era interzisă femeilor sub amaninţarea pedepsei cu moartea. Anumiţi istorici consideră, că vinul era asimilat sîngelui şi orice femeie, dacă bea vin introducea în ea un sînge străin şi devenea astfel vinovată de adulter. Vinul era unul din cele patru „lichide ale sacrificiului” pe picior de egalitate cu laptele, sîngele, apa, şi se vedea în el o putere magică. De aceea, multă vreme la

6

Roma vinul nu era consumat decît în cursul petrecerilor bărbăteşti şi după anumite ritualuri.

Fructele Piersicile, caisele, cireşele etc, nu au ocupat un loc atît de important în alimentaţia generală a romanilor. Romanii conservau fructele într-un lichid dulce, fructele se aşezau într-un vase mari, apoi se turna peste ele vin dulce natural sau must fiert. Nucile erau considerate alimentele de bază. Se făcea conservarea prin uscare a merelor, prunelor, care erau mîncate de ţărani iarna.

Dulciurile le pregăteau romanii folosind ca elemente principale şi în cele mai neobişnuite combinaţii – mierea, brînza, vinul, grăsimea de porc, ananasul.

Cărnurile Pentru mesele celor bogaţi se vîna cerbul şi mistreţul, în timp ce iepurii erau îngrăşaţi în crescătorii. Dintre păsări (comune erau gîsca şi găina), cele mai apreciate la marile ospeţe era fazanul, curca şi în special păunul îngrăşat. În general reţetele lor rămîn foarte departe de gustul lumii moderne. De exemplu carnea de porumbel era pregătită cu miere, piper, oţet, muştar şi untdelemn, iar peştele era preparat cu prune, marmeladă de caise sau pireu de gutui. De altfel, mîncau foarte rar carne, numai în zilele de sărbătoare.

1. Carnea de oaie Era un aliment de bază frecvent printre ţărani, însă mai rar printre cei care făceau parte din clasele înalte.

2. Carnea de capră Se consuma în mediul rural şi nu în cercurile înalte ale societăţii.

3. Carnea de porc A constituit din cele mai vechi timpuri unul din alimentele de bază pentru bucătăria romană, în primul rînd pentru mesele celor bogaţi.

4. Carnea de peşte şi de pasăre Carnea albă a fost consumată şi gătită în diferite moduri. Peştele era pescuit cu măiestrie şi servit cu deosebită plăcere de către clasa înaltă.

Concluzionăm că romanii deţineau un înalt grad de rafinament şi cunoşteau foarte bine arta gătitului.

Zeităţi romaneCeres Alături de onorata Zeiţă Pămînt, de-a lungul secolelor stătea o altă

zeiţă Ceres - protectoarea roadelor, pe care poemele au înălţat-o şi au aşezat-o pe locul principal. În epoca Imperiului Roman, după izvoare latine, patronează simbolic pîinea albă. Romanii o serbau prin jocuri sau alte manifestaţii festive: între 12-19 aprilie, iar în ultimele zile ale sărbătorii, pe lîngă cursele de cai, se organiza în Circus Maximus vînătoarea vulpilor, care alergau prin arenă cu torţe arzînd legate de cozi, aceasta ca măsură profilactică împotriva ruginii grîului. Ea era zeiţa care-i învăţa pe romani detaliile tehnicii: semănatul, secerişul ş.a. Astfel, devine zeiţa întregii lumi vegetale şi mai era considerată ocrotitoarea căsătoriei şi fondatoarea regulilor de viaţă.

Diana era fiica zeiţei Letona şi a lui Jupiter şi sora zeului Apollo. La început Diana era o zeiţă răzbunătoare şi crudă. Abia mai tîrziu a început să fie o zeiţă binevoitoare, care ocrotea cîmpiile, înflorirea naturii, poienile verzi, îngrijea animalele şi vindeca bolile. Mai era zeiţa Lunii şi Luminii, protectoarea nou-

7

născuţilor şi a sclavilor, dar şi ocrotitoarea vînătorii avînd drept simbol arcul, căprioara şi lira.

Iniţial templul Dianei era poiana. Săracii de la oraşe şi sate o considerau ocrotitoarea lor, căci zeiţa la alina nefericirile şi lecuia bolile omului. Adorată de timpuriu i s-a clădit un templu pe Aventin, nu departe de Roma. Acesta era un loc sălbatic, înconjurat din toate părţile de munţi şi aici era un lac cu apă limpede, pe care romanii îl numeau „Oglinda Dianei”. Slujitorii templului erau preoţii, care în acelaşi timp practicau medicina şi susţineau spitalele. Apa lacului era vindecătoare. Cei ce se însănătoşeau cu această apă aduceau drept jertfă zeiţei statui din lut ars sau metal cu chipul ei, ori brăţare, inele, veselă, candele, monede şi chiar haine. Ziua oficială a Dianei era 13 august. În această zi romanii se duceau cu cununi de flori la templu pentru ai mulţumi zeiţei. Serbarea avea loc noaptea. Săracii pînă la templu mergeau pe jos, bolnavii sau cei înstăriţi mergeau călare sau în care şi erau însoţiţi de servitori. Femeile mergeau cu candelele în mînă şi cîntau imnuri dedicate zeiţei şi aduceau şi alte daruri. Toate acestea erau aşezate la „picioarele” zeiţei Diana.

Faunus era zeul pădurilor. Numele lui însemna „bun” şi „milostiv”. Datorită asemănării sale cu zeul grec Pan, Faun este asemănat de timpuriu cu acesta. Numele căruia era folosit ca termen mitologic comun, adesea în formă de plural (zeii Fauni). Dar totuşi religia cunoştea doar un singur Faun şi i se închinau doar lui într-un mod foarte original.

La nord-estul munţilor Palatin era o peşteră sacră ce se numea Lupercalia şi se presupunea că în această peşteră i-a hrănit lupoaica pe Romulus şi Remus. Sărbătoarea închinată lui Faun se numea Lupercalia şi avea loc pe 15 februarie. Se începea sărbătoarea prin jertfirea unui ţap, iar din pielea lui se făceau curele, apoi trecătorii erau loviţi cu aceste curele, în semn de belşug şi recolte.

Lemurii sînt consideraţi în mitologia romană ca forţe anonime, în forme de umbre sau năluci ale morţilor. Pe datele de 9, 11, 13 peste tot aveau loc sărbătoarea morţilor – Lemuralia. Se credea că în aceste zile sufletele ies din morminte şi umblă printre oameni ca strigoii, pe care îi numeau Lemuri sau Larve. În fiecare casă tatăl familiei se scula la miezul nopţii şi cu picioarele goale trecea prin toate odăile, gonind spiritele. După aceasta îşi spăla mîinele cu apă de la izvor, lua în gură boabe negre pe care mai tîrziu le arunca peste fereastră, fără să privească în urmă repetînd de 9 ori: „eu vă dau aceste boabe pentru a mă răscmpăra pe mine şi pe familia mea”. Sufletele nevăzute umblau şi adunau boabele de pe pămînt. După aceea capul familiei din nou îşi spăla mîinile cu apă, lua un vas de cupru şi lovea în el din toate puterile ca spiritele să părăsească casa.

De fapt în superstiţia romană Lemurii sînt nişte duhuri, care ies noaptea din mormînturi ca să se răzbune pe oamenii, care nu le dădeau jertfă. De aceea se organizau aceste sărbători pentru a-i pedepsi pe oamenii infideli., astfel Lemuraliile fiind ceremonia anuală de alungare a strigoilor din case.

Vesta era zeiţa căminului casnic şi proteja focul sacru. La romani Vesta era una din divinităţile cele mai respectate, deoarece orice cetăţean putea să-şi spuie cele mai secrete gînduri. Pe timpul lui Pompilius la Roma s-a înfiinţat colegiul vestalelor, acestea erau preotese fecioare, care aveau grijă de focul sacru, deoarece

8

focul pe atunci avea o mare însemnătate, pentru că oamenii credeau că tot ce există a luat naştere de la el. Vestala care îl lăsa să se stingă era biciuită. Vestalele erau alese pe termen de 30 de ani. Se spune că primii 10 ani învăţau regulamentele, apoi 10 ani aplicau ceea ce au învăţat, iar ultimii 10 ani învăţau pe alţii. Cînd împlineau 40 de ani aveau dreptul să ducă o viaţă laică.

Condiţiile alegerii vestalelor erau: să aibă la data alegerii între 6-10 ani, să aibă ambii părinţi ca să nu fi practicat profesiuni sau îndeletniciri nedemne, să nu aibă defecte de auz, de vorbire şi să provină din familii de patricieni.

După tradiţia romană, prima Vestală a fost aleasă de regele Pompilius şi s-ar fi numit Amata: din această cauză, toate Vestalele erau numite Amatae. Cînd era primită Vestală i se tăia părul, care mai apoi atîrna de crengile unui arbore, iar după aceea fecioara era îmbrăcată în alb. Vestalele se legau printr-un jurămînt de castitate, încălcarea căruia se pedpsea prin îngroparea de vie a Vestalei vinovate. Dar Vestalele se bucurau la romani şi de mari cinstiri. Cînd trecea pe stradă toată lumea se dădea la o parte, chiar şi conducătorul statului cînd trecea poruncea însoţitorilor să lase armele jos. În circuri, amfiteatre, la serbări şi adunări aveau locuri de onoare. Cel ce obijduia Vestala era pedepsit cu moartea.

Vulcanus este zeul focului teluric, al meşteşugarilor (specializat în topirea şi prelucrarea metalelor), dar deopotrivă patronul familiei şi ocrotitorul fierarilor. În onoarea lui Vulcanus armele luate ca trofee de război erau strînse grămezi şi arse. Ziua dedicată lui Vulcanus era 23 august şi i se sacrifica peşte proaspăt pescuit din Tibru şi se organizau jocuri populare vesele. Simbolul zeului era nicovala.

9