VLADIMIR VOLKOFFTreimea răului

Rechizitoriu în procesul postum al lui LENIN, TROŢKI şi SŢALIN

Traducere de Aurelian CRĂIUŢU

1996

CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Comunismul a ucis mai mulţi oameni decât oricare alt fenomen natural

sau social petrecut în Istorie: lui i-au căzut victimă între 100 şi 200 de milioane

de persoane.

Partidele comuniste din întreaga lume au fost cea mai mare grupare de

răufăcători constituită vreodată.

O altă grupare de răufăcători, mai puţin numeroasă — şi care a acţionat în

numele unei doctrine condamnabile, dar care până la urmă a afectat mai

puţină lume —, şi-a căpătat pedeapsa în urma aşa-numitelor procese de la

Nurnberg.

În schimb, atât în ţările care au avut cel mai mult de suferit din pricina

comunismului, dar mai cu seamă în ţările care nu au avut parte de această

experienţă, ideologia comunistă se află încă la loc de cinste, iar reprezentanţii

săi, pocăiţi sau rămaşi aceiaşi, nu sunt nicidecum consideraţi criminali. Departe

de aşa ceva: propaganda ideilor lor e permisă şi ei se regăsesc uneori chiar

printre miniştrii unor guverne.

De ce?

Să fie de vină faptul că, în timp ce nazismul a fost învins cu ajutorul

armelor, comunismul s-a prăbuşit de la sine? Ori poate e vorba de o

misterioasă complicitate a unei părţi a intelighenţiei cu puterile întunericului?

Să fie vorba de laşitate? Ori de vreun profit ascuns?

Istoricii nu vor găsi curând răspunsul la această întrebare. În schimb,

artiştii, asumându-şi o perspectivă care nu mai e strict istorică, ci meta-istorică

şi poate chiar metafizică, trebuie să judece acest proces. Făcând aceasta, ei

aşteaptă de fapt judecata unei Instanţe mai înalte decât cea a oamenilor.

Autorul

TREIMEA RĂULUI

RECHIZITORIU ÎN PROCESUL POSTUM

AL LUI LENIN, TROŢKI ŞI STALIN

Exordiu

Nimeni din familia mea nu se îndoia că în faţa Treimii

luminoase a lui Dumnezeu se înjgheba, în tenebrele acelei Rusii pe

care părinţii mei o plângeau încă plini de amărăciune, dar care

pentru mine devenise doar o legendă, o treime a Răului, ale cărei

persoane purtau numele Lenin, Troţki şi, mai retras, fiind

deocamdată puţin ştiut, Stalin. Nimănui nu îi trecea prin minte că

vreunul din cei trei ar fi putut trudi pentru un Bine, chiar dacă diferit

de Binele nostru.

Nu, eram cu toţii convinşi că cei trei reprezentau întruparea

Răului integral.

Ar fi o copilărie să se creadă că le reproşam pierderea

privilegiilor ori confiscarea averii, căci nu fusesem prea bogaţi şi nici

nu avusesem multe privilegii. Le reproşam în schimb faptul că

aruncaseră în teroare şi opresiune poporul în mijlocul căruia ne

născusem şi de care eram legaţi cu toată fiinţa noastră. Nu le

iertam transformarea torturii, a masacrelor şi a lagărelor de

concentrare într-un mijloc de guvernare, reinstituirea legării de glie

a ţărănimii care tocmai îşi căpătase libertatea pierdută cu multe

secole în urmă, instaurarea persecuţiilor religioase, în comparaţie

cu care persecuţiile iniţiate de Nero şi Diocleţian păreau nişte jocuri

de copii neîndemânatici. Întrevedeam deja apariţia, din pricina lor, a

unui nou tip uman: homo sovieticus.

Aceste constatări pline de amărăciune şi de care astăzi nu se

mai îndoieşte nimeni li se păreau de necrezut contemporanilor

noştri din Occident. În acea vreme, Occidentul se încrâncena să

rămână orb în faţa relelor comunismului, refuzând să ia în seamă

mărturiile apărute în L 'illustration, recuzând impresiile lui Gide,

ascultând într-o doară spusele lui Kravcenko, începând să cedeze —

dar cu câtă silă! — de-abia în faţa represiunii evidente din

Germania, Ungaria, Cehoslovacia şi trezindu-se până la urmă cu

regrete din somnolenţă sub „şocul” Soljeniţîn. Oricare ar fi fost

probele şi mărturiile pe care i le înfăţişam, Occidentul se folosea,

pentru a nega evidenţele, de un argument pe care-l credea

irefutabil:

„Ei, sigur, sub comunişti nu se trăieşte ca în rai, dar oricum e

mai bine decât sub domnia ţarilor”.

Trăiam deci tare însinguraţi, iar în ceea ce mă priveşte, eram

poate chiar mai însingurat decât părinţii mei, fiind expus hărţuielii

ignorante a colegilor şi a unora dintre profesorii mei. Era, mulţi vor

recunoaşte astăzi acest lucru, însingurarea nefericită a celui care

are dreptate, dar pe care nu-l crede nimeni.

Căci e din ce în ce mai clar că experienţa comunistă a fost, la

scara planetară, una din cele mai mari crime comise vreodată

împotriva umanităţii.

Noţiunea de „crimă împotriva umanităţii”, alcătuită a posteriori

şi fără prea multă rigoare judiciară de care Aliaţii învingători în cel

de-al doilea război mondial, pentru a putea să-i judece cât mai

sever cu putinţă pe nazişti, este — de bună seamă — o noţiune

vagă, dar ea corespunde unei intuiţii pe care nu trebuie s-o

abandonăm.

Fiecare dintre noi e impresionat înainte de orice de crimele a

căror victimă directă sau indirectă se consideră. E firesc ca evreii să

cedeze tentaţiei de a transforma substantivul comun „holocaust”

într-un substantiv propriu. La fel ar sta lucrurile cu foştii locuitori ai

Ierihonului, dacă măcar unul dintre ei ar fi supravieţuit.

Nimeni nu se miră că pe negri îi scandalizează în primul rând

comerţul cu sclavi (albii încercau să-l justifice glumind pe seama

lemnului de abanos), că ochii unor colonizaţi se aprind de mânie

atunci când vorbesc despre colonizare, că alţii se aprind atunci când

vine vorba de cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, de

sârbii traşi în ţeapă de turci, de genocidul din Vendeea sau de cei

2.800.000 de refugiaţi ruşi părăsiţi în faţa Armatei Roşii de către

anglo-americani sau, mai aproape de noi, de abandonarea — de

neiertat după părerea mea — a populaţiei harki.

E adevărat că aceste crime au ceva în comun prin amploarea

şi ororile lor de nejustificat, fără ca, bineînţeles, să se poată stabili o

ierarhie, afirmându-se, de pildă, că masacrele din Smirna au fost

mai mult ori mai puţin atroce decât exterminarea indienilor. Da,

toate războaiele sunt ucigătoare; mai mult decât atât, orice copil

bătut pe nedrept repune problema revoltei în faţa Răului, dar asta

nu înseamnă că am avea mai puţine motive să spunem că Fontenoy

nu e Stalingrad, ori Stalingrad, Katin.

Comuniştii nu sunt primii care au comis crime împotriva

umanităţii. Vasile cel Mare, principe aşa-zis creştin, cel care,

scoţând ochii a 19.999 de bulgari, l-a cruţat totuşi pe cei de-al

20.000-lea, căruia nu i-a scos decât un ochi, nu trebuia să

primească lecţii de cruzime de la nimeni. Nu e însă vorba aici numai

de cruzime. Eu, ca şi familia mea, am simţit că, trecând de stadiul

cruzimii, comunismul era o crimă împotriva umanităţii (deşi nu

cunoşteam încă această expresie). Nu ne-am înşelat, şi asta din mai

multe motive.

Înainte de orice, e vorba de număr. Douăzeci de mii de bulgari

orbiţi înseamnă mult, însă aproape două sute de milioane de morţi

pe toate meridianele înseamnă şi mai mult.

Da, e vorba de cel puţin două sute de milioane, întrucât cei

patruzeci de milioane de ruşi nu au fost decât primele victime;

chinezii, românii, iugoslavii, polonezii, bulgarii, albanezii, germanii,

cehii, etiopienii, angolezii, ungurii, nicaraguanii şi atâţia alţii au

colorat cu pieile lor albe, brune, arămii, negre sau tuciurii o

hecatombă nemaivăzută la scara întregii umanităţi. Ştiu că e şocant

să jonglezi pe hârtie cu aceste milioane de grumazuri împuşcate, de

pântece goale, de ochi închişi pe vecie şi de ultime suflări; dar cum

altfel s-ar putea înscrie această datorie inumană şi supraumană în

marea Carte de socoteli a umanităţii?

Nu e însă vorba nici doar de număr. Răul exista şi înainte de

comunişti, căci omul nemarxist era deja un animal suficient de

josnic; ne putem chiar imagina că revoluţii la fel de ucigătoare ar fi

putut avea loc în anumite ţări şi fără amestecul comuniştilor. Nu

însă cu aceeaşi necruţătoare coerenţă, atât de ireversibilă,

zdruncinând într-atât omul; căci se cuvine să observăm că

marxismul a adăugat încarnării politice a Răului trei elemente noi,

care disting comunismul de toate nenorocirile inventate de om: e

vorba de pretextul moral, de organizare şi de universalitate.

Cuceritorii de altădată — Alexandru cel Mare, Napoleon — au

dorit poate să domnească peste întreaga lume, dar fără să pretindă

că o vor face pentru a aduce fericirea umanităţii; unele societăţi

secrete au avut organizaţii eficace, dar n-au devenit sângeroase

decât în spaţii limitate; moralizatorii de profesie s-au mulţumit să-şi

mustre adepţii şi, uneori, să-i martirizeze pe ceilalţi. Doar Biserica,

prin pretenţia sa mărturisită de universalitate, prin structurile sale

laice şi clericale, prin certitudinea ei de a fi fost fondată de

Dumnezeu ar fi putut produce în numele unei cauze considerate

sfinte ravagiile pe care le-a produs comunismul.

Dacă s-ar aduna însă războaiele religioase, convertirile forţate,

vocaţiile silite, cruciadele (în ipoteza că ele ar fi condamnate în

bloc), Inchiziţia (care a fost, poate, calomniată) şi s-ar aşeza pe;

celălalt taler binefacerile creştinismului — pe care nici comuniştii nu

se gândeau să le nege —, s-ar vedea că există o diferenţă

considerabilă între slujirea Binelui (chiar cu mijloace discutabile) şi

slujirea Răului deghizat în Bine.

Pomeneam mai sus; de singurătatea celui care are dreptate.

Cred că aveam dreptate nu numai pentru că spuneam fără ocolişuri

că lumea nu mai cunoscuse ceva atât de înfiorător precum

comunismul, ci şi pentru că înţelesesem — şi tocmai de aceea

singurătatea noastră e departe de a fi dispărut — că sistemul

comunist e rău pentru că e Răul, adică 50% atomi de violenţă şi

50% atomi de minciună agitaţi cu mare viteză într-un accelerator.

Înţelesesem de asemenea, nu atât cu mintea, cât mai degrabă

datorită bunului simţ al inimii, că el nu e un rău politic, ci unul

metafizic, care nu poate fi judecat nici într-o cabină de vot, nici cu

bazooka, ci doar exorcizat.

La drept vorbind, nu eram chiar singuri: Dostoievski

profetizase toate acestea, iar papii garantaseră, la rândul lor, că

lucrurile stau aşa.

Să presupunem că se admite specificitatea malignă a

comunismului. Nimic nu probează totuşi, în toamna anului 1990,

când eu scriu aceste rânduri, că marea majoritate a oamenilor ar fi

de această părere: n-au ajuns la ea nici conducătorii chinezi, nici M.

Gorbaciov, nici comuniştii francezi, care îndrăzneau să vorbească

nu cu mult timp în urmă de un bilanţ global pozitiv al Revoluţiei

ruse, nici intelectualii, care, oricum, nu cred în Rău, nici economiştii,

care cred că Răul e o ecuaţie ce trebuie rezolvată, nici, bineînţeles,

teologii eliberării. Cu toate acestea, să presupunem că Răul

comunismului e admis.

O asemenea prezumţie ne îndreptăţeşte oare să postulăm

existenţa unei treimi a Răului, izolându-i de toţi ceilalţi vinovaţi pe

Lenin, Troţki şi Stalin, pentru a-i face răspunzători de toate crimele

subordonaţilor, urmaşilor, imitatorilor şi tovarăşilor lor de drum?

Oare Djerzinski, Ejov ori Iagoda nu au fost capii torţionari ai unei

întregi naţiuni? Oare Mao n-a ordonat şi mai multe execuţii? Pe de

altă parte, oare expresia „treime a Răului” nu e incorectă din punct

de vedere teologic?

Sunt de acord cu ultima chestiune: Răul nu accede la fiinţă, iar

cuvântul treime trebuie înţeles aici doar metaforic, în sensul că

întregul Rău s-a condensat, cu toate ramificaţiile sale sinuoase şi cu

toate consecinţele lui nefaste, în triumviratul Lenin-Troţki -Stalin.

În rest, mi se pare că suntem îndreptăţiţi din punct de vedere

istoric să afirmăm că dacă la 7 noiembrie 1917 la Petrograd, Lenin

nu ar fi pus mâna pe putere şi dacă Troţki şi Stalin nu i-ar fi permis

s-o păstreze, unul — prin organizarea Armatei Roşii, celălalt — prin

fracţionarea Imperiului rus, după şaptezeci şi doi de ani şi două sute

de milioane de morţi, un student anonim din Pekin nu ar fi trebuit să

lupte de unul singur cu un tanc de asalt T59 de fabricaţie sovietică.

Trei bărbaţi născuţi din femeie

Acestea fiind zise, întrebarea pe care o pun e următoarea: cine

au fost aceşti trei bărbaţi care au făcut atâta rău omenirii?

Le-am aşezat portretele în faţa mea, căci vreau să mă las

pătruns de înfăţişarea lor malefică.

Troţki e fotografiat din profil. Părul îi e ciufulit. Ochiul, pe

jumătate închis, dincolo de pince-nez, pare a căuta inspiraţia. Nasul

piramidal e proiectat în faţă. Barbişonul e puţin înălţat, magic, la

capătul bărbiei, care e în parte rasă. Urechea, foarte îndepărtată, de

neatins. Profetul nu aude decât cuvintele imaginare ce urmează să i

se aştearnă pe buze. În câteva momente, va lansa o formulă

himerică şi cuceritoare, poate chiar pe cea a „revoluţiei

permanente”.

Stalin îşi arată aproape tot chipul. Dar pe cât părea Troţki un

taumaturg halucinat, pe atât e Stalin de grosolan şi de pământean.

Ochi mari, nas mare, o mustaţă enormă surâzătoare, urechea ciulită

pândind parcă cel mai mic murmur împotriva sa. I se simte părul

des, stufos şi pielea lucitoare. Ochiul, uleios, cu pleoapa inferioară

înălţată vigilent, cu riduri seducătoare, aruncă priviri de mâncău

ghiftuit. „Viaţa a devenit mai uşoară, viaţa a devenit mai veselă!”,

murmură încă Stalin, aşa cum făcea pe timpul când metastazele

Gulagului se întindeau „din districtul Bering în cel al Bosforului”.

Lenin e fotografiat din faţă, cu capul uşor aplecat înainte (ca şi

cum ar încredinţa cuiva o misiune), cu partea dreaptă în lumină şi

cu cea stângă în umbră, exceptând o protuberanţă pe frunte. Se

simte că bolta pleşuvă, ridată în mod neregulat, fierbe de nelinişte.

Nările respiră cu forţă. Sub sprâncenele negre, ochii au exact

aceeaşi expresie ca şi gura care, ca un al treilea ochi orb aşezat sub

mustaţa grizonată, indică o voinţă extrem de concentrată, căreia nu

i-ar putea rezista nimic. Deviza acestui om i se citeşte pe faţă: „cine

pe cine va mânca?”.

Am ales oare aceste portrete? Fără îndoială. Le-am ales

frumoase şi asemănătoare. E adevărat că în ele nu se află pic de

bunătate.

Aceşti trei revoluţionari de profesie nu fuseseră croiţi după

acelaşi calapod.

Lenin (1870-1924) era cu nouă ani mai mare decât Stalin

(1879-1953) şi decât Troţki (1879-1940). Din punct de vedere etnic,

Lenin era rus, având poate — această chestiune nu e elucidată — şi

sânge evreiesc din partea mamei.

Troţki era evreu; Stalin, georgian. Lenin, fiul unui rus înnobilat,

provenea dintr-un mediu academic. Tatăl lui Troţki era agricultor,

iar cel al lui Stalin, cizmar. Lenin e singurul care a făcut studii

universitare serioase. Troţki era doar un autodidact cultivat. Stalin,

care a părăsit Seminarul în circumstanţe neelucidate, a rămas

aproape un ignorant. Doar Lenin a practicat unele meserii înainte

de a se dedica în întregime Revoluţiei: a fost avocat şi — lucru pe

care biografii săi preferă să-l ascundă — un exploatator agricol lipsit

de noroc; el însuşi spunea: „relaţiile mele cu ţăranii deveniseră

complet anormale”.

Acestor diferenţe le corespundeau şi unele asemănări.

Aceşti trei provinciali au fost răsfăţaţi de mame, având mai

puţine relaţii cu taţii (cei ai lui Lenin şi Stalin au murit de altfel

devreme) şi s-au certat cu profesorii lor. Toţi trei au fost exilaţi în

Siberia, unde Lenin şi Troţki vânau, în timp ce Stalin prefera să

pescuiască nisetri. Toţi trei şi-au dovedit, în situaţii diferite, curajul:

Stalin atunci când jefuia bănci, Troţki în timpul evadărilor sale, iar

Lenin în ziua în care Fanny Kaplan i-a rănit cu un glonţ braţul.

Toţi trei au devenit celebri, dar nici unul sub adevăratul său

nume, fapt ce nu poate fi atribuit doar condiţiilor impuse de

clandestinitate sau de rusificare. Atunci când triumviratul şi-a

început domnia, nu mai era deloc periculos ca membrii săi să-şi reia

adevăratele lor nume; cu toate acestea, Djugaşvili a continuat să se

numească Stalin (adică „omul de oţel” ) Bronstein a rămas Troţki

(ca o curiozitate: acesta era numele unui gardian-şef dintr-o

închisoare-model prin care trecuse), iar Ulianov, Lenin („de ce

Lenin?”, a fost întrebat; la care el răspundea printr-un vechi

proverb: „Cine ştie multe moare repede”). Să nu trecem cu vederea

această preferinţă pentru numele ales în defavoarea numelui

primit, această respingere a ceea ce îţi e dat în favoarea a ceea ce

fabrici singur, în care existenţa nesocoteşte fiinţa, printr-o mişcare

de hybris. Suntem de fapt în chiar miezul subiectului nostru.

Azi e la modă să te bucuri că economia comunistă a eşuat. De

fapt chiar reducerea comunismului la o concepţie economică

reprezintă o dezinformare. Comunismul nu e punerea în comun a

mijloacelor de producţie, nici suprimarea capitalismului ori

adoptarea capitalismului de stat. Comunismul e o morală, o politică

şi o religie.

Morala comunistă constă în credinţa că pentru Partid, dar

numai pentru Partid, scopul scuză mijloacele. Nu există însă un scop

prestabilit: Partidul îl recreează în fiecare zi, după bunul său plac, la

întâmplare. (în această privinţă, şi azi, în 1990, lucrurile stau la fel.)

Politica comunistă înseamnă aplicarea directivelor Partidului,

oricât ar fi ele de aberante şi chiar dacă ar fi răsturnate de la o zi la

alta. Există în această cursă continuă ce constă în a-ţi schimba

pălăria, cascheta, uniforma, livreaua ori chiloţii dungaţi pentru a fi

cât mai repede pe placul unui stăpân fantezist, dar infailibil, un

patetism grotesc, nedezminţit de altfel de ultimele evenimente.

Religia comunistă constă — iar Dostoievski şi-a dat seama de

asta înaintea tuturor — în instaurarea pe pământ a unei caricaturi a

împărăţiei cerurilor.

Nu e deci de mirare că cei trei ingineri ai acestui nou turn

Babel au profesat un ateism absolut; „Refuzam să înţeleg — scria

Troţki în legătură cu Darwin — în ce fel o teorie despre originea

speciilor datorată selecţiei naturale şi sexuale şi credinţa în

Dumnezeu şi-au găsit loc în aceeaşi minte”.

Acest ateism rudimentar se asocia de minune cu frazeologia

creştină, atât în cazul lui Troţki, a cărui familie părăsise credinţa

mozaică fără să adopte o alta, cât şi în cazul lui Lenin, care şi-a

pierdut credinţa ortodoxă la 16 ani, şi al fostului seminarist Stalin.

Troţki cita adesea: „Ce ai de făcut, fă repede” şi studia limbile

străine pe o evanghelie poliglotă. Lenin cita şi el „Oricui i s-a dat

mult, mult i se va cere”, făcea semnul crucii pentru a îndepărta

ghinionul, iar în închisoare făcea 40 de mătănii în fiecare seară ca

să se încălzească. Stalin considera că „doar proletariatul ne poate

duce în Pământul făgăduit”, se răzvrătea împotriva guvernului ce

„călcase în picioare şi ridiculizase demnitatea umană, care

reprezintă bunul nostru cel mai sfânt” şi, atingând culmea fervorii

poetice, vedea în Manifestul comunist „Cântarea Cântărilor a

marxismului”.

Descoperim aici un amestec de clişee lingvistice, de deturnări

de sens şi de zeflemea care atestă faptul că adevărata intenţie a

comunismului nu poate fi decât una transcendentă.

Troţki — iluzionistul iluzionat

Odată cu trecerea timpului, Troţki pare a fi cel mai neînsemnat

dintre cei trei posedaţi. Vorbesc de „posedaţi” traducând cu o

expresie mai blândă termenul lui Dostoievski, care vorbea fără

ocoluri despre „demoni”.

Mai întâi de toate, faptul că Troţki era evreu reprezintă o

circumstanţă atenuantă. Contrar legendei, guvernul ţarist nu a

încurajat pogromurile, deşi e adevărat că uneori cazacii se

dezlănţuiau împotriva satelor evreieşti, iar numerus clausus

constituia o realitate istorică. Se poate deci susţine că Leiba

Bronstein, care nu avesese de suferit nici din cauza guvernului, nici

a cazacilor, nu avea totuşi faţă de patria sa obligaţiile unor ruşi

100%.

Apoi, oricât ar fi fost el de posedat, e adevărat că a păstrat

totuşi unele trăsături umane. A devenit marxist nu atât din

convingere, cât pentru a fi pe placul celei care va deveni prima lui

soţie. Despre cea de-a doua soţie, a avut, după 40 de ani de viaţă în

comun, cuvinte de o mare tandreţe.

Soarta copiilor săi — o fiică s-a sinucis, un fiu a fost deportat,

iar altul asasinat — nu îl lăsa indiferent. Obsedat de impresia pe

care o făcea contemporanilor săi şi pe care trebuia să o lase

posterităţii, Troţki cocheta, se grozăvea, se asculta vorbind ori se

privea acţionând. Toate acestea nu caracterizează poate un mare

om, dar ţin totuşi de un om obişnuit.

Troţki era, înainte de toate, un intelectual. După propria-i

mărturisire, a preferat întotdeauna „cărţile şi ideile, Naturii şi

indivizilor”.

Orator eficace, în ciuda vocii sale de cotoi castrat, el scria mai

bine decât catehetul Stalin ori pedagogul Lenin şi iubea formulele

stridente: faimoasa „ladă de gunoi a istoriei” îi aparţine; era

indignat să vadă cum imperialismul german şi austro-ungar „scria

cu sabia pe trupul unor fiinţe vii”; jurământul pregătit de el pentru

combatanţii Armatei Roşii începea cu „Eu, fiu al poporului muncitor”

şi se încheia cu „Dacă voi încălca acest jurământ, fie ca mâna

necruţătoare a legii revoluţionare să mă pedepsească”! O

asemenea emfază, chiar dacă era lipsită de orice suport, îl exprimă

foarte bine pe autor, un personaj ce seamănă cu o umbră proiectată

pe un perete.

Marea sa reuşită a fost, în mod evident, dar şi inexplicabil,

Armata Roşie, pe care a creat-o plecând de la zero sau aproape de

la zero, contra părerii celorlalţi bolşevici şi contrazicându-l chiar pe

Lenin.

Troţki a condus această armată la victorie în lupta cu Armatele

albe. Nu are nici un rost să se deplângă zâzaniile dintre aceste

armate, incompetenţa lor politică ori confuzia în care erau învăluite

obiectivele lor: un şef e şef atunci când profită de greşelile

inamicului.

Străbătând Rusia de la un capăt la celălalt în trenul său blindat

— o adevărată fortăreaţă ambulantă —, Troţki se credea un mare

general. Până la urmă a şi devenit. Ce film uluitor în toate acestea:

Troţki se îmbrăca într-o uniformă fantezistă ca să treacă

regimentele în revistă, arunca unităţile în luptă, le retrăgea,

cucerea şi recucerea oraşele, simţind că destinul Revoluţiei se juca

în faţa sa, depindea de el! M-am întrebat adeseori ce ar fi putut face

un John Wayne sau un George C. Scott pe câmpul de bătaie şi înclin

să cred că doar cu un minimum de curaj fizic şi câteva sfaturi ale

unor profesionişti, reuşita lor ar fi fost tot atât de strălucită ca şi a

căpeteniilor pe care le-au jucat. Un mare căpitan are ceva dintr-un

actor, iar Troţki era un mare actor.

Deşi oportunist, el a trudit din plin pentru a izbândi.

A trudit mai întâi ideologic, căci şi-a asumat riscul de a înrola

în armata sa foşti ofiţeri ţarişti, pe care i-a înconjurat cu ceea ce el

numea, cu distincţie nobiliară, „noul ordin al samurailor”, compus

din comisarii politici ce puteau să-i destituie pe ofiţeri atunci când

voiau. Iată o combinaţie de-a dreptul genială.

În al doilea rând, izbânda sa a fost plătită cu sânge. Din ordinul

său, dezertorii erau sistematic împuşcaţi, mitralierele, deservite de

oameni de încredere, fiind aşezate în spatele frontului propriilor

trupe; Troţki nu ezita să ordone executarea tuturor celor ce se

retrăgeau fără a primi ordin, chiar dacă aceştia erau comunişti şi

comisari politici.

„Omorâţi-mi-l !” Ce replică! Troţki nu spunea altceva. Te lasă

mut.

Cel care ar fi putut părea un discipol al lui Stanislavski şi-a

jucat rolul la perfecţie, declarând fară ezitare că „frica e cel mai

puternic mijloc politic, atât internaţional, cât şi naţional”.

Nu mai rămânea decât ca frica să fie răspândită cât mai mult

cu putinţă, ceea ce Troţki pare a fi făcut cu voluptatea morbidă a

unui amator de teroare.

Cinismul său nu se dezminţea în asemenea situaţii. Iată-l de

pildă la Moscova, după căderea Ekaterinburgului:

„Sporovăind cu Sverdlov, l-am întrebat într-o doară:

— Da, şi unde e ţarul?

— E împuşcat, bineînţeles, răspunse el.

— Şi unde-i e familia?

— E împuşcată împreună cu el.

— Toţi? l-am întrebat, prefăcându-mă mirat.

— Toţi! răspunse Sverdlov. De ce?

Aştepta reacţia mea. Nu i-am răspuns nimic.

— Şi cine a hotărât? l-am întrebat.

— Noi, aici, noi am decis. Lenin credea că nu-i putem lăsa în

viaţă, mai ales în împrejurările dificile de acum.

Nu am mai pus nici o întrebare, considerând afacerea

încheiată. La drept vorbind, decizia nu era doar logică, ci şi

indispensabilă. Asprimea acestor represalii le-a arătat tuturor că noi

duceam o luptă necruţătoare şi că nimic nu ne stă în cale.

Executarea familiei imperiale era necesară nu numai pentru a-l

înspăimânta pe inamic, pentru a-l îngrozi, pentru a-i lua orice

speranţă, dar şi pentru a ne stimula trupele, pentru a le arăta că nu

există nici o întoarcere posibilă, că ne aşteaptă ori victoria finală ori

înfrângerea totală.”

Trebuie să amintim că expresia „asprimea acestor represalii”

desemnează, în mod pudic, masacrarea într-o pivniţă, în plină

noapte, a ţarului, a ţarinei, a fiului lor de 13 ani, a celor patru fiice

ale lor, a medicului şi a încă trei servitori imperiali, asasinaţi cu un

revolver Nagant şi sfârtecaţi apoi cu baionetele de către unsprezece

călăi, dintre care patru erau ruşi şi şapte unguri. Trebuie să amintim

de asemenea că, departe de a face din aceste „represalii” un

exemplu, guvernul sovietic a ascuns vreme îndelungată moartea lui

Nicolae al II-lea şi a familiei sale şi că, în momentul în care scriu

aceste rânduri, adică după 72 de ani, el neagă încă, în ciuda

evidenţelor, ordonarea masacrului.

Troţki continuă:

„Am citit în Ultimele ştiri, pe când mă aflam deja în străinătate,

descrierea execuţiei, a incinerării corpurilor etc. Nu am nici cea mai

mică idee despre ce e adevărat şi ce e pură imaginaţie în toate

acestea, căci nu m-am interesat niciodată în ce fel a avut loc

execuţia şi, la drept vorbind, nici nu văd de ce ne-ar interesa aşa

ceva.”

Iată un lucru clar. Nu exista un rol pentru Troţki în acest film şi

de aceea el nu înţelegea cum ar putea cineva să fie interesat de o

asemenea chestiune.

Motivul e că Troţki a trăit întotdeauna în afara realităţii,

exceptând scurta perioadă în care povestea pe care o inventa

despre el şi războiul pe care-l purta împotriva Albilor au coincis

perfect şi în care el şi-a dovedit pe de-a-ntregul geniul. În restul

timpului, Troţki visa să asigure fericirea popoarelor în viitor. Adică în

ireal.

Aşa cum el însuşi mărturisea, a fost în stare să trăiască „între

pădure şi râu fără să le observe vreodată”; „oamenii i-au trecut prin

minte ca nişte umbre întâmplătoare” (mărturisire foarte

semnificativă pentru un iubitor al umanităţii); în plus, nu a avut în

copilărie, nici prieteni, nici profesori preferaţi; mai important decât

toate acestea e însă faptul că se simţea în largul său în tot ceea ce

era decalat faţă de realitate ori devia de la ea, în domeniul

fantasmelor.

Mulţi copii pretind că au citit cărţi pe care nici măcar nu le-au

deschis şi apoi îşi regretă propriile minciuni: tânărul Troţki făcea

asta în mod sistematic; el se asculta minţind, se trezea demascat şi

o lua de la capăt.

Atunci când a trebuit să protesteze în scris împotriva atitudinii

unui profesor, i-a venit ideea să-i pună pe elevi să scrie fiecare câte

o literă a petiţiei, pentru ca autorul ei să nu fie recunoscut.

Fiind şiret, dar şi naiv, îşi dădea mereu importanţă:

„Socialismul reprezintă un efort de a raţionaliza viaţa, adică de

a o transforma în conformitate cu imperativele raţiunii... Doar

socialismul şi-a propus să îmbrăţişeze raţiunea şi să-i subordoneze

toate activităţile omului”.

Convertit la marxism, el a examinat dintr-un punct de vedere

marxist pesimismul, optimismul, prietenia, moartea, iubirea (iubirea

marxistă!). Sosit în Franţa, el declara că „Parisul seamănă cu

Odesa, doar că la Odesa e mai bine”.

Ai de ce să te înduioşezi, dar nimic nu e mai periculos decât un

iluzionist ce se iluzionează fără nici un rost, într-un ameţitor

onanism revoluţionar.

Troţki nu a fost altceva decât un actor ce juca rolul lui Troţki.

La începutul carierei, el a fondat, de pildă, Asociaţia cunoaşterii

universale. Iată-l deci împreună cu tovarăşii săi căutând un

muncitor, măcar unul, pe care să-l înveţe să gândească aşa cum

trebuie. Cum nu întâlnesc nici unul, bat în neştire drumurile de ţară.

Până la urmă, unul dintre ei exclamă fericit: „Am găsit!”, după care

studenţii cu idei fumegătoare se strâng în jurul meseriaşului pentru

a-i otrăvi bietului om creierul ce nu valora mai mult decât al lor.

Anii trec. Troţki se crede gânditor politic şi inventează formula

„Revoluţiei permenente”, care nu înseamnă nimic altceva decât că

Revoluţia trebuie continuată atâta timp cât nu e încă terminată. Alţii

o făceau la fel de bine şi fără formula lui Troţki.

Iată-l apoi pe Troţki în culmea puterii, sau cel puţin atât de sus

cât s-a putut căţăra: el negociază cu germanii şi austro-ungarii la

Brest-Litovsk. E vorba să aleagă între continuarea războiului alături

de Aliaţi şi încheierea unei păci separate. Ambele soluţii au anumite

avantaje. Noul geniu al diplomaţiei inventează o a treia cale: „Nici

război, nici pace!”. Uniunea Sovietică pierde astfel 60 de milioane

de locuitori şi 27% din pământurile sale arabile... De data aceasta,

rolurile erau prost distribuite.

1935. Troţki a fost exclus din partid, expulzat din propria ţară,

scos din rândurile comunismului mondial. Cu toate acestea, darurile

sale de profet nu l-au părăsit. El prezice viitorul Occidentului bughez

unde şi-a găsit refugiu: „Democraţia parlamentară e condamnată, la

fel cum e şi concurenţa liberă. Singura problemă e cine le va fi

urmaşul”.

Scurt, fără a cerceta ori reflecta prea mult! Dispreţul pentru

realitate e împins chiar dincolo de cultul falsului şi atinge zona

fortuitului total. Din punctul de vedere al lui Troţki, nu e atât de

grav să te înşeli, dacă reuşeşti să-i înşeli şi pe ceilalţi, iar el nu s-a

dat în lături de la aşa ceva, ascunzându-şi în barbă surâsul şiret de

Mefisto. Întreaga sa viaţă a fost un şir de manipulări, unele

nereuşite, altele încununate de succes. Iată una din cele mai

grosolane izbânzi ale sale.

Suntem în 4 noiembrie 1917. Troţki se află la tribuna

Sovietului:

„— Puterea sovietică va reda toate bunurile ţării săracilor şi

celor din tranşee. Tu, burghezule, ai două haine? Dă una din ele

soldatului căruia îi e frig în tranşee. Ai cizme îmblănite? Rămâi

acasă. De cizmele tale are nevoie muncitorul. Noi vom apăra cauza

muncitorilor şi ţăranilor până la ultima noastră picătură de sânge.

Cine e de acord?

Sute de ochi se însufleţesc. O pădure de mâini se ridică pentru

a vota.

— Ei bine, fie ca votul pe care-l exprimaţi aici — continuă

tribunul — să vă servească drept jurământ, pentru a susţine cu

toate puterile voastre, cu orice preţ, Sovietul ce-şi asumă dificila

sarcină de a duce Revoluţia la victorie şi de a împărţi pământul,

pâinea şi pacea”.

Mâinile ridicate pentru a exprima o opinie se lasă în jos după

ce au jurat, fără ca aceia cărora le aparţineau să-şi fi dat seama de

înşelătorie. Trei zile mai târziu se producea lovitura de forţă din

Octombrie, iar miile de oameni păcăliţi ce depuseseră teribilul

jurământ se aruncau pe ei înşişi, dar şi Rusia şi lumea întreagă într-

o aventură ce nu s-a terminat încă.

E curios că atunci când te arunci în abisurile Răului, intenţiile

nu mai contează deloc. Ca să-l parafrazăm pe Teilhard de Chardin,

putem spune că toate josniciile converg; de la un anumit punct,

rătăcirea devine chiar perversă, indiferent dacă ea se întemeiază pe

o anumită formă de orbire sau pe dorinţa de a înşela. Exemple:

În 1905, Sovietele îşi creau propria cenzură, fapt pe care Troţki

îl comenta astfel: „E evident că ele nu limitau cu nimic libertatea

presei atunci când refuzau să publice calomnii reacţionare sau

liberale”.

Credea el oare în ceea ce afirma? De cine îşi bătea joc? Sau

poate că el însuşi era bătaia de joc a unui demon atunci când scria?

În 1935, mânat de ura — explicabilă — pentru Stalin, cel care îi

luase totul, Troţki se lansează împotriva nomenclaturii (chiar dacă

la acea oră termenul nu exista încă):

„Niciodată Uniunea Sovietică n-a cunoscut o asemenea

inegalitate. La aproape douăzeci de ani de la Revoluţia din

Octombrie, există salarii de 100 de ruble şi altele de 8-10.000 de

ruble. Unii trăiesc în cocioabe şi poartă încălţări găurite, în timp ce

alţii se plimbă cu maşini luxoase şi locuiesc în apartamente

somptuoase. Unii se luptă pentru a-şi hrăni familia, ceilalţi, pe lângă

maşină, au o vilă în apropiere de Moscova, o alta în Caucaz etc”.

Foarte bine. Se poate însă conchide de aici că în URSS clasa

muncitoare îşi exercita dictatura?

Troţki n-a avut nici o îndoială, nici un scrupul, niciodată.

Regretul pierderii puterii, da, l-a avut, aşa cum a avut — desigur —

şi convingerea că dacă ar fi deţinut-o el, totul ar fi fost idilic, cel

puţin pentru comunişti; până la urmă, el era sigur că dreptatea e cu

totul de partea sa: „Mor revoluţionar, proletar, marxist, adept al

materialismului dialectic şi, prin urmare, ateu ireconciliabil. Credinţa

mea în viitorul comunist al umanităţii nu e astăzi mai puţin aprinsă

decât era în vremea tinereţii mele”.

Ruşii albi nu-l iubesc pe Troţki, căci nu pot uita câţi părinţi,

rude ori prieteni de-ai lor au căzut loviţi de Armata Roşie sau câţi

ofiţeri dintre ei şi-au văzut epoleţii decupaţi cu cuţitul! Eu, de pildă,

mi-am pierdut bunicul din partea tatălui.

În ceea ce o priveşte, Armata Roşie nu i-a iertat lui Troţki

executarea comisarului politic Panteleev din armata a 5-a. Cine a

vărsat tot acest sânge? Un om care descria paradisul marxist cu

lacrimi în ochi: „Omenirea se va deprinde să considere lumea ca pe

o bucată de lut moale din care să se poată sculpta cele mai

perfecte forme de viaţă...

Omul se va apuca de o nouă rânduire a munţilor şi a râurilor...

de reconstruirea pământului, dacă nu după chipul lui, cel puţin pe

potriva gustului său... Omul va deveni infinit mai puternic, mai

înţelept şi mai subtil; trupul îi va fi mai armonios, mişcările mai bine

ritmate, iar vocea mai muzicală... Tipul uman mediu se va ridica la

nivelul unui Aristotel, al unui Goethe ori al unui Marx. Iar dincolo de

această creastă, se vor înălţa alte piscuri”.

Oare o singură picătură de sânge omenesc vărsat n-ar fi o

jertfă prea mare pentru un asemenea crez, la care Troţki subscria

de altfel doar datorită unei înclinaţii păcătoase către infernul

sentimental al kitschului?

Cu toate acestea, dincolo de candoarea sângeroasă, tipică

epocii, se cuvine să reţinem ambiţia şi mai îngrozitoare de a

modifica natura umană.

Multă vreme, Troţki şi-a semnat articolele Pero, nume care în

ruseşte înseamnă „peniţă”.

Pseudonimul i se potriveşte: peniţa e uşoară şi ascuţită.

Ea e unealta complementară hârtiei, care — potrivit unui

proverb rusesc — „suportă orice”, adică toate şarlataniile.

Ea se poate înmuia în cerneală, în venin sau în zeamă de

lămâie. Nu e niciodată obligată să ţină seama de ceva ori să dea

seama cuiva. E imponderabilă şi ucide. E instrumentul tipic al

manipulatorului.

Dacă am compara triumviratul funest al Rusiei cu cel al

Germaniei, ar trebui să facem o paralelă între Troţki şi Goebbels,

fără a uita însă că Goebbels întruchipa minciuna concertată a unui

om lucid; Troţki, în schimb, reprezintă mirajul, logoreea, sinceritatea

aberantă a gogolianului Klestakov, profunzimile abisale ale unui

fleac oarecare.

Stalin, Prometeu dezlănţuit

Iosif Djugaşvili, Soso pentru prieteni, cel care răspundea cu

drag la pseudonimul Koba (numele unui rebel georgian), mai întâi

venerat, apoi urât în lumea întreagă sub numele de împrumut de

Stalin, era numit de nenumăraţii săi fideli „Stăpânul”. Cuvântul

rusesc khoziaïn se pronunţa cu teamă, cu respect, dar şi cu

tandreţe: el seamănă cu ,,not' maît” din vechea Franţă.

Stalin merita acest titlu, căci el ştia ce voia şi voia întotdeauna

lucruri posibile.

Nimeni nu se îndoieşte de faptul că acest tiran a dus la pieire,

în mod direct sau indirect, mai multe persoane decât oricine

altcineva. Hitler? Un simplu cârpaci pe lângă el. Tot atât de evident

e şi faptul că partidul comunist al Uniunii Sovietice l-a făcut

responsabil de toate crimele.

Nu trebuie însă uitat că Lenin, care n-a domnit decât şase ani,

a ucis la rândul său mulţi oameni. Stalin, în 29 de ani, a avut mai

multe ocazii să dea frâu liber ferocităţii sale. Şi cum Lenin şi Troţki

nu-i lăsaseră reprezentanţi ai Vechiului Regim de sfărâmat, el nu şi-

a mai putut înfige colţii decât în comunişti, ceea ce — aşa cum se

ştie — nu se prea poartă în lumea modernă. De altfel, Stalin era în

mod vădit un marxist de ocazie, iar prin temperament, un satrap.

Totuşi, în comparaţie cu fantomaticul Troţki, Stalin e un

monument de încredere, lipsit de cochetărie şi fără vanităţi,

semănând oarecum cu ceea ce în Armata franceză se numeşte „un

patron”.

Unii au vrut să facă din el un nebun ce dădea grade de general

propriilor bucătari şi care îşi obliga fiica să poarte la şcoală

pantaloni bufanţi pentru a-şi ascunde pulpele; dar ce contează

aceste ciudăţenii, până la urmă tipice pentru un samodur,

excentricul clasic al Rusiei?

Avea uneori accese de bunăvoinţă şi de melancolie. Exilat în

tundră, el îi mulţumea, de pildă, viitoarei sale soacre pentru

pachetele trimise, scriindu-i:

„Ştiu că şi dumneavoastră aveţi nevoie de bani. Aş fi tare

mulţumit dacă din când în când mi-aţi trimite o carte poştală cu

scene din natură... M-a cuprins o nostalgie prostească pentru

scenele din natură, fie ele şi pictate”18.

Marea amărăciune a vieţii lui Stalin a fost moartea primei sale

soţii. Iată cum se confesa el lui Soso, un prieten de-al său ce purta

acelaşi prenume: „Fiinţa aceasta îmi înmuia inima împietrită. Acum

s-a stins şi, o dată cu ea, s-au stins şi ultimele sentimente

afectuoase pe care le aveam pentru fiinţele umane”. Ducându-şi

apoi — precum orientalii —- mâna dreaptă la inimă, Stalin adăuga:

„E atâta tristeţe aici, atâta jale”...

Auzind toate acestea, am putea oare să nu ne amintim de Ivan

cel Groaznic, pe care moartea primei sale soţii — Anastasia — l-a

aruncat într-o disperare asemănătoare? Şi oare avem motive ca să

ne mirăm aflând că a doua soţie a lui Stalin a fost împinsă la

sinucidere de această inimă împietrită? în urma acestei sinucideri a

rămas neconsolat. Se spune că el cerea să fie dus noaptea la

cimitir: ciudată trebuie să mai fi fost această privelişte, a

dictatorului unei şesimi din Terra plângând în întuneric pe o bucată

de pământ în care zăcea corpul descompus al unei femei!

Stalin era — lucru curios pentru un georgian! — un adept al

naţionalismului Marii Rusii. El afirma că georgienii nu au nimic

împotriva ruşilor. După insurecţia georgiană din 1924, el a vrut să

treacă prin foc şi sabie mica sa patrie. Dacă Lenin se bucurase de

victoria Japoniei asupra Rusiei, Stalin declara în schimb la 2

septembrie 1945 că „înfrângerea trupelor ruseşti în 1904... a fost o

pată întunecată pe chipul ţării. De patruzeci de ani, noi, cei din

generaţia precedentă, aşteptam ziua de azi”. Stalin e cel care,

pentru a trezi iubirea poporului pentru patria ortodoxă, a redeschis,

în faţa asaltului trupelor germane, porţile bisericilor ce fuseseră

închise de către Lenin; tot el le-a adresat lui Churchill şi lui

Roosevelt aceste cuvinte pline de bun-simţ naţional:

„Rusia nu poate fi condamnată să lupte generaţie de generaţie

cu Germania.”

Singurul său viciu, pe lângă pofta de sânge, era fumatul: avea

mania să-şi umple pipa cu tutun de ţigară, poate fiindcă, deşi

prefera ţigările, îi şedea mai bine cu pipă.

Opinia sa despre relaţiile dintre oameni era simplă şi nu avea

nimic în comun cu filosofia. Iată ce scria el în Pravda:

„Dacă ai rămas de căruţă, înseamnă că eşti slab, deci nu ai

dreptate, deci poţi fi bătut şi aservit. Dacă eşti puternic, atunci ai

dreptate, deci vei fi temut”. (Ceea ce nu e prea departe, deşi e mai

puţin academic exprimat, de adagiul maestrului său Lenin: „Marile

probleme ale vieţii naţiunilor nu se decid decât prin forţă”).

Dacă e să-i dăm crezare lui Troţki, Stalin era de părere că omul

atinge „voluptatea supremă” atunci când, „reperându-şi duşmanul,

se pregăteşte şi se răzbună pe el aşa cum trebuie, ducându-se apoi

să se culce”.

#Simţul umorului trăda în cazul său aceleaşi gusturi feline. Se

pare că în timpul războiului îi plăcea să spună următoarea

anecdotă:

Un soldat sovietic primeşte misiunea să însoţească un convoi

de 100 de soldaţi germani până la un lagăr de triere. Când ajunge,

nu mai are cu el decât un prizonier. E întrebat unde sunt ceilalţi 99.

El răspunde: am jurat să-i ucid pe nemţi până la ultimul. Iată-l pe

ultimul.

Toată lumea spune, din când în când, anecdote macabre; iar

cea de mai sus trebuie să i se fi părut de-a dreptul inocentă celui

care ordonase masacrul de la Katin şi voia, cu asentimentul lui

Roosevelt, să împuşte 50.000 de ofiţeri germani luaţi la întâmplare,

pentru a face imposibilă orice renaştere a militarismului german. De

altfel, ce însemnau pentru el 50.000 de germani, când tocmai

trimisese pe lu

mea cealaltă milioane de ruşi?

Stalin nu practica teroarea cu fascinaţia bolnavă ce-i inspira pe

Lenin ori pe Troţki, ci în mod firesc şi cu poftă. „Mâna nu-mi va

tremura”, îi scria el, încă în timpul războiului civil, lui Lenin, care îi

recomanda cu naivitate să fie ferm; fidel metaforelor sale creştine,

el raporta că „a readus la religia ortodoxă”23 o întreagă divizie

decimată din grija sa;

A fost un economist execrabil. În ciuda câtorva reuşite,

planurile sale cincinale nu au avut ca rezultat decât ruinarea unei

industrii aflate în plină expansiune; colectivizarea agriculturii, în

afara milioanelor de morţi pe care i-a lăsat în urmă, a întors clasa

mijlocie cu un secol în urmă. Azi, un colhoznic nu are o situaţie mai

bună decât avea un iobag în 1860. El nu mai poate fi vândut, dar

nici nu mai profită de avantajele pe care i le acorda familia nobiliară

a Vechiului Regim. În rest, el nu are dreptul să părăsească

pământul, care nu îi aparţine şi pe care e obligat să facă toate

corvezile imaginabile. Cum se explică aceste excese?

Oare Stalin le purta pică în mod special ţăranilor? Nu cred; el

nu le ierta însă împotrivirea.

„ — Ia tractorul ăsta.

— Prefer iapa.

— Ţi-am spus să iei tractorul.

— Nu. Păstrez iapa”. Uite aşa trece toată ziua. Şi după ce i se

demonstrează până la urmă că agricultura modernă trebuie să se

mecanizeze, ţăranul se scarpină la ceafă şi zice:

„ — Păi, trebuie să vorbesc cu nevasta.” Ei, şi cu femeile, îţi

răceşti gura de pomană. Colectivizarea a fost necesară. Ca ei însă

au fost împotrivă... vreo 10 milioane.

Există însă trei momente grandioase ale domniei lui Stalin pe

care ar fi nedrept să le trecem cu vederea. În ordinea inversă a

producerii lor, e vorba de Ialta, de război şi de procese.

Am citit multe despre Tătucul popoarelor în vremea în care

scriam o tragedie numită Ialta; mi-am dat seama atunci că fostul

seminarist, escroc şi lipsit de scrupule,, s-a dovedit un diplomat de

mare clasă. Minutele conferinţei o dovedesc: nu numai că, bătând

cu pumnul în masă, i-a făcut să tremure pe Roosevelt şi Churchill,

dar, pas cu pas, ducându-i de nas sau şantajându-i, cu vorba bună

sau cu ameninţări, i-a făcut, cum se zice, să joace după cum le

cânta el. Aşa că buldogul englez şi Cezarul american (aceasta era

porecla preferată a lui Roosevelt), dansând pe parchetul alunecos

un graţios pas de deux, si-au sacrificat aliaţii polonezi liberi,

impunând Poloniei alegeri democratice „garantate” de Armata

Roşie, au lăsat România şi Bulgaria în ghearele comunismului, au

lichidat ei înşişi partidul monarhist din Iugoslavia (chiar fiul lui

Churchill s-a ocupat de aceasta), au acceptat dezmembrarea

Germaniei, au renunţat la jumătate din reparaţiile de război, în

favoarea Uniunii Sovietice, căreia i-au oferit ca primă insulele

Sahalin, Kurile, Port Arthur şi Dairen, ca şi Mongolia exterioară şi

căile ferate chineze, cedându-i de asemenea două milioane de

refugiaţi, dintre care unii căpătaseră deja naţionalităţi străine, iar

alţii nu se „bucuraseră” niciodată de cea sovietică. Atunci când te

gândeşti cum a fost păcălit cochetul Troţki la Brest-Litovsk, realizezi

ce talente avea necioplitul de Stalin.

Războiul a început prost pentru Stalin. Se pare că el a căzut

pradă unei subtile operaţii de intoxicare a serviciilor speciale

germane; în acest fel, Uniunea Sovietică a pierdut 70% din statul

său major, lichidat în mod expeditiv de către Stalin. I s-a reproşat

de asemenea dictatorului că a vândut prietenilor săi nazişti atât de

multe cizme, încât n-au mai rămas şi pentru Armata Roşie. Să

admitem că aşa au stat lucrurile. Iată însă armata germană intrând

ca în brânză pe teritoriul rus — sau mai precis, ucrainean —,

ameninţând Leningradul, Moscova, câmpurile petrolifere din

Caucaz, dar nereuşind să pună mâna pe nici unul dintre aceste

puncte, şi, după înfrângerea de la Stalingrad, retrăgându-se până la

Berlin, unde va sucomba definitiv. Cine îi stătea împotrivă?

„Mareşalul” Stalin.

Cunosc teoria potrivit căreia Stalin n-ar fi fost adevăratul şef al

operaţiunilor şi nu ar fi făcut decât să-şi încurce generalii. Acelaşi

lucru se spune şi despre Hitler. Deosebirea e că Hitler a fost înfrânt.

Să presupunem totuşi că şi în acest caz lucrurile au stat aşa. Ce

schimbă toate acestea?

Stalin nu va pierde nimic din gloria sar căci trupele erau

însufleţite de numele său şi mureau „pentru Stalin”, aşa cum

altădată mureau „pentru ţar”, chiar dacă el era doar cu numele

şeful acestei armate; dacă ar fi fost înfrânt, el ar fi fost cel umilit;

gloria izbânzii îi revine şi ea, de drept.

Unii caută să-i reducă meritele, invocând ajutorul american. E

adevărat că a existat un asemenea ajutor material şi că spre

sfârşitul războiului a fost creat chiar un al doilea front, ce ni se

părea enorm pentru că-l puteam vedea cu proprii noştri ochi;

pierderile produse vădesc însă în mod clar unde s-a dus adevăratul

război, căci în timp ce Aliaţii occidentali au ucis mai puţin de un

milion de germani, ruşii, comandaţi de Stalin, au ucis trei milioane

cinci sute de mii.

Sunt de acord că faptele surprind, şochează, deranjează (mai

ales pe anticomunişti, printre care mă număr şi eu), dar nu se poate

schimba nimic: Stalin e cel care, cu preţul monstruos şi de bună

seamă exagerat, a opt milioane de vieţi omeneşti (în acest timp,

Aliaţii nu au pierdut decât 750.000), a câştigat cea mai mare bătălie

din istoria omenirii. Stalin e cel care l-a ucis pe Hitler.

Procesele de la Moscova constituie o altă victorie, mai puţin

spectaculoasă, mai puţin fericită pentru omenire, dar la fel de

semnificativă pentru omul pe care căutăm să-l înţelegem.

Nimeni nu m-ar crede dacă aş vorbi cu simpatie despre oameni

precum Kamenev, Zinoviev, Buharin ori prietenii lor. După mine, toţi

sunt nişte călăi comunişti mai puţin

dotaţi, dar la fel de vinovaţi ca şi triumvirii Răului. Atunci când

mi se vorbeşte de „inocenţa” lor — iar pentru naivi, ei sunt inocenţi

pentru că au fost ucişi de către Stalin — nu pot să uit profesiunea

de credinţă a lui Buharin („Recunoaştem deschis în faţa duşmanilor

noştri că Partidul nu va renunţa nici un minut, nici o secundă, nici

măcar o miime de secundă la obiectivul înscris pe stindardele sale:

Revoluţia mondială”) şi nici credo-ul lui Zinoviev („Comuniştii nu

trebuie să renunţe la teroare; eram terorişti înainte de revoluţie şi

vom rămâne întotdeauna terorişti. Dacă luaţi Revoluţia în serios,

trebuie să acceptaţi şi teroarea. Fără ea, nu se poate face nimic, iar

vina nu e a noastră, ci a burgheziei decăzute. Doar teroarea poate

zdobi rezistenţa acesteia”). Victimele proceselor de la Moscova şi

ale tuturor epurărilor nu vor fi niciodată pentru mine altceva decât

nişte ucigaşi ucişi, cărora li se potrivesc de minune cuvintele lui

Arthur Koestler: „Lupii se mănâncă între ei”. Ar trebui să fiu mult

mai virtuos decât sunt ca să-mi poată fi milă de Buharin, cel care se

lăuda că n-a avut niciodată milă de gărzile albe.

Oricare ar fi fost motivele ce l-au împins pe Stalin să-şi

extermine tovarăşii de luptă, oricare ar fi fost motivele ce i-au făcut

pe aceştia să mărturisească nişte crime pe care nu aveau cum să le

fi comis (istoricii discută încă despre acest subiect), ceea ce rămâne

e imaginea acelor vechi comunişti defilând cu zecile prin faţa

tribunalului istoriei, pentru a declara că sunt „criminali înveteraţi”,

„agenţi ai Gestapoului”, „traficanţi ai propriei onoare şi ai propriei

conştiinţe”, pentru a se căi zgomotos pentru „crimele împotriva

Patriei şi a Revoluţiei”, ca şi pentru a cânta gloria „frumoasei

URSS... deasupra căreia străluceşte măreţul soare al socialismului”

ori pentru a aduce laude „Partidului bolşevic şi tradiţiilor sale

inegalabile de entuziasm, eroism, abnegaţie sub conducerea lui

Stalin”24.

Am impresia că din această victorie trebuie reţinută

neverosimilitatea ei perfectă. Nu se poate crede că toată vechea

gardă a unui partid greu încercat în diverse experienţe politice a

trădat şi nici că ea a depus, fără excepţie, mărturii mincinoase. Însă

aşa a fost. Ca la teatru. Au existat chiar şi cazuri în care cei ce îşi

retractau declaraţiile dădeau înapoi, mărind suspansul. Magicianul

Stalin a aruncat omenirea în ceea ce literatura science fiction

numeşte un univers paralel, în care imposibilul devine posibil.

Ivan cel Groaznic căuta, chiar în cele mai rele momente ale

sale, adevărul. Chiar dacă s-a lăsat înşelat adeseori de mărturii

smulse sub tortură, el voia totuşi să afle ce făceau şi ce gândeau în

ascuns supuşii săi. Stalin însă voia să-i facă să joace rolul pe care el

însuşi îl scrisese pentru ei şi pe care nimeni nu era dator să li-l

explice. Actorii erau obligaţi să-l ghicească, replică cu replică,

trădare cu trădare. Stalin nu voia să ştie adevărul, ci să-l schimbe.

Iată ceva demn de un titan care sfidează zeii şi destinele.

Pandantul proceselor de la Moscova se află în mutilarea de

către Stalin a propriei sale istorii. Bertram Wolfe spunea pe drept

cuvânt că Stalin „s-a inventat pe sine”, fapt mult mai surprinzător

decât ferocitatea care-l caracteriza.

Nu vom şti niciodată de ce a fost el exclus de la Seminar, dacă

realmente şi-a denunţat colegii seminarişti pentru a face apoi din ei

nişte revoluţionari, dacă a fost sau nu agent secret al poliţiei ţariste.

Ştim însă că n-a fost directorul imprimeriei clandestine din Tbilisi,

nici şef al partidului comunist georgian, nici adjunctul direct al lui

Lenin în timpul revoluţiei din Octombrie. El însă afirma şi-i punea şi

pe ceilalţi să afirme toate acestea nu doar în faţa maselor, care nu

ştiau mare lucru, dar chiar şi-n faţa tovarăşilor săi, a foştilor şefi, a

tuturor adevăraţilor conducători ai Partidului. Perioadele tulburi

favorizează avansarea a posteriori (inclusiv în Franţa), dar, într-un

final, constatăm că n-a mai existat cineva care să ordone rescrierea

integrală a dicţionarelor şi a cărţilor de istorie pentru a-şi atribui un

rol pe care nu-l avusese. Stalin Magnificul a făcut chiar aşa. „La 16

octombrie (1917) a avut loc — scria el în cursul său de istorie

bolşevică — o reuniune a plenului Comitetului Central al Partidului.

Cu această ocazie, a fost ales un Centru de Partid care să dirijeze

insurecţia şi care îl avea drept şef pe Stalin. Acest centru a dirijat

practic întreaga insurecţie”25. Centrul n-a existat niciodată.

Substituirea realităţii adevărate cu una creată denotă în mod

indiscutabil existenţa unei dorinţe de intimidare ridicată la rang

metafizic, ceea ce ne face să înţelegem că Stalin nu era un posedat

iluzionist, ci unul demiurg. E vorba de un Prometeu care,

smulgându-se din munţii Georgiei şi din ghearele vulturului,

coboară din nou în lume, cu torţa în mână, dar nu pentru a aduce

omului focul, ci pentru a incendia întreaga omenire, asemeni unui

Creator gelos pe propria-i operă.

Stalin trecea în Uniunea Sovietică drept cel mai mare gânditor,

cel mai mare om politic, cel mai mare militar, cel mai mare scriitor,

cel mai mare istoric, cel mai mare savant. Cocoţat pe acest

piedestal de superlative, el asculta şiroind cascadele de linguşeli şi

trăgea din pipă. Îi plăcea să-i vadă umilindu-se pe basbuzucii plecaţi

în faţa sa.

Acesta era sistemul lui de comandă. Iar sistemul mergea.

Kirov nu o lua pe ocolite: el zicea despre Stalin că „este cel mai

mare om al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor şi al tuturor

popoarelor”26.

Cu toate acestea, Stalin a poruncit asasinarea lui, numai

pentru a pune acest asasinat în seama troţkiştilor.

Pe vârful muntelui Elbruz, la o altitudine de 5633 de metri, se

înălţa — oare azi să mai fie tot acolo? — o statuie a lui Stalin, pe al

cărei postament stă scris: „Pe cel mai mare pisc al Europei am

înălţat bustul celui mai mare om al timpului nostru”.

Ridicolul e în acest caz de neimaginat. Nu acesta e însă

monumentul care ne arată cât de „posedat” era Stalin.

El s-a născut în cocioaba în care tatăl său repara pantofi.

Imaginea acestei magherniţe, demnă de fostele împrejurimi ale

Parisului ori de actualele bidonviluri mexicane, e atroce. Nu te poţi

gândi fără compasiune la sărmanul Soso care, sub acest acoperiş

strâmb, îşi învăţa pe de rost Psaltirea ori cartea de rugăciuni.

Bojdeuca există şi azi. Ea e încastrată într-un somptuos templu

grecesc cu coloane, frontoane, frize, arhitrave, cornişe şi scări: ce

mai, sălaşul unui zeu!

O asemenea pretenţie e legitimă, căci Stalin voia să schimbe

natura lucrurilor şi a oamenilor, iar aşa ceva nu poate face decât un

zeu.

Azi, comuniştii încearcă să facă uitată această deificare, la

care doctrina lor conducea totuşi în chip necesar. Ei i-au ales un

nume care să nu mai inspire teamă: îi zic „cultul personalităţii”. Ce

jalnică denumire pentru o voinţă de putere ce se întindea până la

stele!

Lenin

Lenin era mic de stat. Atunci când se aşeza pe scaunul său de

paie cu spetează dreaptă, picioarele sale abia de atingeau pielea de

oaie pe care îi plăcea să şi le ţină. În orice caz, era robust, căci

făcea exerciţii la bara fixă; de fapt, el credea că un revoluţionar

trebuie să fie în stare să lupte cu un jandarm sau să scape de sub

urmărirea acestuia.

Sub bolta impozantă a craniului său pleşuv, se găseau nişte

sprâncene mobile şi doi ochi bruni, hipnotici, dintre care stângul

privea în gol; nasul avea nările largi, pielea feţei era închisă, iar

barba sa roşiatică, neîngrijită. Îşi aşeza scaunul foarte aproape de

cel al interlocutorului său şi râdea mult, până când cel de lângă el

râdea la rândul său. Îi plăcea să-şi vâre mâinile la subsuori, astfel

încât coatele ajungeau să-i semene cu nişte înotătoare. Nu inspira

atât simpatie, cât o dorinţă de a impresiona: simţeai imediat nevoia

să-i fii pe plac.

Nu pare să fi iubit vreodată pe cineva. Nu-şi iubea mama —

dovadă că fratele său era obligat să-l pună la punct ori de câte ori

se purta necuviincios. Nimic nu indica faptul că ar fi resimţit pentru

consoarta sa Krupskaia altceva în afara stimei datorate unei

secretare devotate; unii au bănuit că Ines Armand i-a fost amantă,

căci după ce i s-a adresat o vreme cu „dumneavoastră”, a tutuit-o,

ca mai târziu să-i spună din nou „dumneavoastră”: faptele nu sunt

concludente. S-a pretins că era sifilitic; alţii au afirmat că era

impotent. Tot ceea ce ştim este că era împotriva amorului liber,

întrucât considera repugnant „să bei dintr-un pahar în care au

scuipat alţii”. Comparaţia e sugestivă.

Lenin i-a zis odată lui Gorki: „Nu mângâia niciodată pe cineva

pe cap, căci te poţi trezi muşcat de mână, ci izbeşte-l fără milă”27.

Îşi cosea singur nasturii, iar pantofii şi-i lustruia până ce

străluceau ca o oglindă. Îşi scotea petele de pe pantaloni şi de pe

haină, iar dimineaţa, înainte de a-şi începe lucrul, îşi ştergea cărţile

cu o cârpă. Bicicleta şi-o întreţinea ca pe un instrument chirurgical.

Un adevărat Bitos!

Nu bea şi nici nu fuma, iar în biroul său se afla o pancartă cu

„Fumatul interzis”. Avea oroare de lux. Nu suporta perdelele duble

şi nu lăsa niciodată storurile de la ferestre, de teamă să nu se

sufoce. Detesta florile şi Rusia, ţara „adevăratului rus, a marelui rus

şovin, care e în realitate un ticălos şi un tiran”28.

Îi plăceau Apassionata şi cântecele revoluţionare. Juca bine

şah, supărându-se ca un copil atunci când pierdea. Era pasionat de

vânătoare, cu toate că ţintea prost şi n-a reuşit să-şi împlinească

visul vieţii, adică să ucidă un lup. Refuza să îl citească pe

Dostoievski (zicând „n-am timp de pierdut cu lucruri rău

mirositoare, cu murdăriile astea reacţionare”), în schimb, atunci

când a devenit stăpânul Rusiei, împrumuta Rocambole de la

biblioteca municipală, la fel ca un cetăţean oarecare. Avea o căţea,

Aida. Se credea plin de haz: „e inutil să-i pedepseşti pe bigami”,

zicea el, „căci au oricum două soacre”. Ceea ce nu-l împiedica să

locuiască împreună cu soacra. Îi ciupea pe copii de obraji şi se juca

împreună cu ei de-a şoarecele şi pisica. Unii spun că i-au văzut

adeseori ochii scânteind de ură. Se făcea repede palid.

În afara partidelor de şah, nu cunoştea egoismul superficial

căruia toţi îi cădem pradă. Ostilitatea nu-l ofensa. Nu căuta să-i fie

recunoscute meritele. Remarcabil şef de echipă, ştia să folosească

ce are fiecare mai bun ori, cel puţin, mai eficace. Scria articole

pentru colaboratorii săi şi-i punea doar să le semneze. Nu voia nimic

pentru sine, fiind personificarea dezinteresului. I se zicea Starik,

adică Bătrânul ori Înţeleptul. Altceva totuşi decât stareţii lui

Dostoievski. De fapt, era un stareţ căruia îi lipsea iubirea.

Lenin avea din ce să trăiască, dar atunci când a fost exilat în

Siberia, guvernul ţarului s-a ocupat de întreţinerea lui: statul vărsa

patru ruble pe lună unui ţăran care-i oferea adăpost, îi dădea să

mănânce şi-i spăla hainele. În acest timp, Lenin scria articole ce-i

erau plătite cu sume cuprinse între o sută şi două sute de ruble, iar

pe Dezvoltarea capitalismului în Rusia, lucrare scrisă în această

perioadă, a încasat o mie cinci sute de ruble. Atunci când s-a

însurat, a angajat pentru soţia sa o servitoare şi a plătit-o — el,

libertarul, proscrisul, binefăcătorul omenirii — cu două ruble

cincizeci pe lună. Plus încălţările.

Lunaciarski îi cunoştea bine pe Troţki şi pe Lenin, căci amândoi

fuseseră tovarăşii săi de luptă. Despre primul, el zicea următoarele:

„Troţki se analizează adesea. El ţine la rolul său istoric şi ar fi

fără îndoială gata să facă orice sacrificiu, inclusiv să-şi dea viaţa

pentru a rămâne în memoria omenirii cu aura unei căpetenii

revoluţionare autentice”.

Despre cel de-al doilea, Lunaciarski spunea aşa:

„Lenin nu se analizează niciodată, nu arunca nici măcar o

privire în oglinda istoriei şi nu se gândeşte deloc la ce va zice istoria

despre el... E hotărât în tot ceea ce face, nu pentru că i-ar fi uşor la

putere, ci fiindcă e sigur că are dreptate şi nu admite ca munca să-i

fie zădărnicită de cineva. El iubeşte puterea pentru că e uluitor de

sigur pe el şi pentru că, dacă vreţi, el nu poate — ceea ce e foarte

folositor pentru un şef politic — să adopte punctul de vedere al

adversarului”29.

Lenin nu era înzestrat cu o luciditate politică deosebită. A fost

spionat de către apropiaţii săi, Gurovici, Cernomazov, Malinovski

(un provocator pe care l-a propus chiar candidat pentru Duma) şi,

din 1902 până în 1917, de Jitomirski, un agent ţarist pe care l-a uns

responsabilul său cu finanţele.

N-a prevăzut revoluţia din 1905 (care a avut astfel loc fără el),

a crezut că reprimarea acesteia a fost eficace, iar în

1917 spunea oricui voia să-l asculte că va muri în exil. A crezut

mai întâi că popoarele nu se vor supune guvernanţilor din ţările

angajate în Marele Război, iar mai târziu că Revoluţia va începe

imediat în Germania, Marea Britanie şi Statele Unite, că englezii şi

americanii se vor înfrunta din pricina imperiilor pe care le posedau

şi că polonezii vor primi Armata Roşie cu braţele deschise... Până la

urmă, polonezii le-au dat sovieticilor o chelfăneală zdravănă.

Ignoranţa sa în materie de filosofie era atât de mare, încât

filosofii serioşi refuzau să polemizeze cu el. Comentariile sale la

textele hegeliene sunt de-a dreptul bizare: „De ce fiinţa e unică

pentru sine? Nu mi-e clar... Trecerea de la cantitativ la calitativ e

atât de obscură încât nu se înţelege nimic... Pentru Hegel,

cunoaşterea e cunoaşterea lui Dumnezeu. Materialismul îl aruncă

pe Dumnezeu, ca şi pe lepădătura de filosof care-l apără, la groapa

cu gunoi...

Aceste părţi din lucrarea lui Hegel merită titlul de „cel mai bun

mijloc de a căpăta o durere de cap”... Arhiplat, baliverne, minciună,

calomnie...”. Pasajul în care Hegel îi reproşa lui Epicur că a

nesocotit înţelepciunea Creatorului a avut parte de comentariul

următor: „Canalie idealistă”30.

Lenin nu era nici măcar un gânditor. Un gânditor veritabil îşi

poate schimba opinia, însă într-un anumit moment el crede ceva

sau altceva. Lenin era capabil să creadă ceva şi altceva la interval

de câteva momente. Acest gânditor nu gândea: el repeta la

nesfârşit afirmaţii lipsite de temei sau, în cel mai bun caz, petitio

principii pe care le lua drept deducţii. „E evident... şi nu poate

exista nici cea mai mică umbră de îndoială că... suntem de

neînfrânt, deoarece Revoluţia proletară mondială e de

neînfrânt...”31.

Gândirea sa nu era niciodată o căutare a adevărului. Aflată în

permanenţă în acţiune, ea presupunea adevărul ca deja cunoscut şi

nu viza decât să-l propage.

Nu realiza ce înseamnă o argumentare căci, aşa cum au

remarcat toţi cei care i-au stat în preajmă, era incapabil să ia în

seamă un punct de vedere ce nu-i aparţinea: orice adversar i se

părea deci de rea-credinţă. În loc de argumente, el folosea

invectivele şi cred că merită să vedem cum anume: „Concluziile, ca

şi impresiile dumneavoastră, sunt morbide”, „Nu înţelegeţi nimic şi

n-am ce să vă spun” sunt încă nişte replici blânde. Alteori însă,

Lenin se dezlănţuia: despre unul dintre adversarii săi spunea că „a

dansat în public cancan”, iar despre un altul că „e idiot, analfabet şi

beat”; jurnalul social-democrat Iskra a devenit, după ce Lenin a fost

obligat să-l părăsească, „o oală de noapte plină de mizerii. Cine

vrea, poate să-şi facă din el o coroană de lauri!”, adăuga el, urzind

cu îndrăzneală o metaforă. Filosofiile lui Mach şi Avenarius meritau,

după Lenin, „o sută de mii de scuipaţi”, iar filosoful şi teologul

Serghei Bulgakov se afla, în opinia aceluiaşi Lenin, „într-un tranşeu

împuţit”32.

Bulgakov, care nu-l aprecia nici el pe Lenin, avea totuşi mai

multă dreptate atunci când scria că „Lenin nu e onest în gândire. El

s-a ascuns în spatele fortăreţei marxismului ortodox, refuzând să

admită că dincolo de acest meterez există o mulţime de întrebări la

care marxismul nu poate răspunde”33.

Unul dintre procedeele polemice folosite de către Lenin consta

în crearea unor insulte din cuvinte inofensive (otzovist de la

otzovat', care înseamnă „a reaminti”, ultimatist de la ultimatum)

sau din substantive proprii: neputând să-l sufere pe un oarecare

Akimov, se lovea peste tot de mirosul lui Akimov, de spiritul lui

Akimov, de un Akimov depăşit, de revanşa lui Akimov, pe scurt de

akimovcină, adică de akimovism34. Ceea ce era suficient pentru a

ridiculiza un adversar şi a-l face să-şi piardă sângele rece.

Fac aici o paranteză. Cred că s-a înţeles că nu am nicidecum

de gând să denigrez genialitatea lui Lenin şi că, dimpotrivă,

considerând-o ca pe ceva dat, doresc mai întâi să indic ce anume

nu era el.

Tocmai de aceea aş îndrăzni să rostesc această enormitate: nu

cred că Lenin a fost realmente marxist. De fapt, chiar admiraţia sa

excesivă pentru Marx dă de bănuit.

Da, Lenin a proclamat că teoria lui Marx e adevărul absolut,

restul fiind doar „sărăcie a spiritului şi şarlatanie”35.

A mers chiar şi mai departe: „Marx şi Engels au spus tot ceea

ce era de spus. Marxismul nu poate fi dezvoltat — la nevoie —

decât în sensul pe care l-au indicat fondatorii săi. El nu poate fi

revizuit în nici unul din punctele sale. Celor care ar vrea să-l

revizuiască nu li se poate răspunde decât într-un singur fel, şi

anume pocnindu-i peste faţă”36.

Se ştie de altfel că, atunci când avea momente de ezitare,

acest „adevărat credincios” se izola împreună cu cărţile sale sfinte,

găsind până la urmă întotdeauna un răspuns, precum vrăjitorul unui

sat care se duce să consulte spiritul apelor ori al nopţii.

Oracolele sale trebuie să fi fost oarecum incoerente, căci altfel

am fi nevoiţi să admitem că Lenin nu căuta în scrierile marxiste

decât felul în care putea înfăţişa o soluţie aleasă dinainte. La drept

vorbind, în numele marxismului, el a decretat, rând pe rând,

prezentarea şi, respectiv, neprezentarea unor candidaţi la alegerile

pentru Duma, supunerea Comitetului Central faţă de Iskra şi mai

apoi a Iskrei faţă de Comitetul Central, identificarea şi apoi

separarea dintre Partid şi guvern, descentralizarea şi centralizarea,

rechiziţiile şi contribuţiile voluntare, socialismul absolut,

capitalismul de stat şi libertatea comerţului, dispariţia statului după

Revoluţie şi întărirea statului tot după Revoluţie, interdicţia

compromisului cu populiştii şi încheierea unor compromisuri cu ei,

acordarea unor parcele de pământ ţăranilor şi acordarea întregului

pământ ţăranilor, autodeterminarea popoarelor,

neautodeterminarea popoarelor, Revoluţia internaţională imediată,

amânarea sine die a

Revoluţiei internaţionale... De altfel, oare nu el exclama, plin

de trufie: „Ce anume ne îngăduie să afirmăm că marea, victorioasa

Revoluţie mondială poate şi trebuie să aplice doar metode

revoluţionare?”57.

Nu putem decât să admitem abilitatea unui Partid care a fost

în stare să-şi urmeze stăpânul într-un asemenea slalom ideologic

(pe care Stalin l-a continuat de altminteri cu strălucire, atunci când

a încheiat pactul cu Hitler). Cu atât mai greu le-a fost, de bună

seamă, schiorilor care, purtaţi în stânga şi-n dreapta, s-au izbit de

obstacolele de pe drum.

Să fie atunci adevărat că marxismul a fost pentru Lenin un

simplu pretext? Câtuşi de puţin. Pe de o parte, acestui om de

acţiune îi era necesar un pseudo-adevăr oarecare, cu care să

înlocuiască adevărul pe care el îl defăimase. Pe de altă parte, îi era

necesară o metodă de lucru. Aproape că nici nu conta care anume,

dacă ea se potrivea conjuncturii istorice şi temperamentului său.

Geniul lui Lenin constă în înţelegerea faptului că marxismul era

tocmai aşa ceva şi nimic mai mult, şi în capacitatea sa de a-l adapta

la nesfârşit propriilor nevoi. Aceasta e ceea ce se numeşte, pe un

ton grav, marxism-leninismul.

Axelrod nu se înşela atunci când spunea (în 1895): „se simţea

faptul că pentru Lenin marxismul nu era o doctrină absolută, ci o

armă în lupta revoluţionară”38.

Cu toate aerele sale de mare preot ce se retrage în Sfânta

Sfintelor pentru a-şi consulta cărţile sibilinice, Lenin nu ascundea,

alteori, ce anume credea despre marxism, „singura teorie

revoluţionară corectă”39, „a cărei veritabilă esenţă, al cărui

adevărat suflet îl constituie analiza concretă a unei situaţii

concrete”40, „aspectul său decisiv fiind dialectica sa

revoluţionară”41. „Teoriile şi ipotezele nu sunt pentru noi ceva sacru,

ci doar nişte unelte”42. Într-un moment de sinceritate, el adăuga:

„Filosofia noastră nu e o dogmă, ci o călăuză pentru acţiune”43.

Napoleon s-a ales cu o coroană. Lenin, cu o unealtă. Lui Lenin

îi plăcea să-l citeze pe Napoleon: „Mai întâi te arunci în luptă, şi apoi

vezi ce faci”.

Ce rezultă din toate acestea? Mai întâi că, spre deosebire de

eul volatil al lui Troţki şi de eul compact al lui Stalin, unul tinzând

către o expansiune nesfârşită, iar celălalt, către o densitate

maximă, eul lui Lenin e imperceptibil. Îl cauţi aici şi el e deja

dincolo. Îl scoţi pe uşă şi el intră înapoi pe fereastră. Se adaptează

la nesfârşit. Ia orice formă. Ce e în fond el, dacă admitem că e

totuşi ceva? Dacă Troţki era în mod potenţial orice, dacă Stalin era

totul, atunci Lenin e ... zero şi infinitul.

Există un joc rusesc care se desfăşoară în felul următor: se

face o piramidă din făină şi se aşază în vârful ei un inel. Jucătorii

primesc un cuţit şi fiecare trebuie să taie, rând pe rând, o bucată

din piramidă, fără ca inelul să cadă. Cine dărâmă inelul trebuie să-l

scoată din faină cu dinţii. Faţa i se acoperă cu faină, spre

amuzamentul general.

De câte ori citesc istoria Partidului social-democrat rus, nu pot

să nu-mi amintesc acest joc. Lenin a reuşit să taie din Partidul

social-democrat tot felul de bucăţi şi, din facţiune în fracţiune, din

secţiune în sciziune, i-a umplut pe ceilalţi de faină, păstrând inelul

pentru sine. El concepuse, înaintea tuturor, ideea partidului totalitar

şi înţelesese paradoxul potrivit căruia un asemenea partid, departe

de a trebui să caute,să se extindă, „devine mai puternic prin

epurări”44, în acest context, e semnificativă schimbarea de sens a

cuvintelor bolşevic şi menşevic. Cei doi termeni însemnau iniţial

„majoritar” şi „minoritar”. Dicţionarul Petit Robert (1972) nu se

înşela prea 'mult traducânduM prin „partizan al maximalismului”

şi, respectiv, al „minimalis-mului”. Maximaliştii (bolşevicii), care

erau în realitate minoritari, n-au devenit majoritari decât în urma

unei scarriatorii electorale; ei au eliminat apoi din sânul lor pe

oricine nu era la fel de maximalist ca ei.

Explicaţia e următoarea: Lenin considera de fapt Partidul o

aristocraţie, în sensul propriu al cuvântului, deci o grupare a celor

mai buni, din rândul cărora trebuiau excluşi în mod sistematic

ceilalţi. Nucleul unificat, centralizat şi clandestin careţi impune

voinţa guvernării legale — iată secretul victoriei lui Lenin asupra

rivalilor săi. Conceput în acest fel, Partidul avea întâietate în faţa

indivizilor, a clasei muncitoare şi a doctrinei.

Alte grupări politice visau, în acest timp, să încheie alianţe

oneste cu Partidul. Câtă naivitate! „Luptăm, desigur, împotriva

oricărei opresiuni naţionale. Nu vom lupta însă niciodată pentru o

dezvoltare naţională sau pentru o cultură naţională ca atare!”45. Mai

mult decât atât, Lenin voia să folosească „sindicatele şi celelalte

organizaţii, legale şi se-milegale, pentru a asigura influenţa

predominantă a social-democraţiei în sânul lor şi pentru a le

transforma, pe cât posibil, în puncte de sprijin ale Partidului social-

demo-crat”46. La urnia urmelor, Lenin nu dorea ca sindicatele să

izbândească, de teamă ca o asemenea reuşită să nu împiedice

răsturnarea ţarismului. Era vorba, de fapt, de „încurajarea tuturor

celorlalte curente de opoziţie împotriva ţarismului, dar în acelaşi

timp de criticarea, denunţarea şi diminuarea influenţei lor asupra

maselor”47.

Totul însoţit, de bună seamă, de un cinism absolut.

„Promisiunile seamănă cu covoarele,* căci sunt făcute pentru a fi

călcate”48.

Istovit de asemenea practici, Partidul însuşi l-a acuzat pe Lenin

că, prin polemicile sale, „a stârnit ura, aversiunea şi dispreţul

cititorilor săi..., neconvingându-şi adversarii, ci slăbindu-le rândurile,

întrucât n-a căutat să le corecteze greşelile, ci să-i distrugă, să le

radă organizaţia de pe faţa pământului. Formulele sale sunt

capabile să sugereze cele mai rele gânduri, cele mai grave bănuieli

despre adversar”.

Lenin a răspuns că toate acestea sunt adevărate şi că aşa

trebuie scris despre o facţiune ce se desprinde din partid: „Aşa voi

proceda de fiecare dată când se va produce o sciziune”49. Ura e o

chestiune de reflex condiţionat, aşa cum avea să înţeleagă mai

târziu Orwell.

O dată cu Lenin iau sfârşit dulcile iluzii ale secolelor 18 şi 19. S-

a terminat cu la guerre en dentelles şi cu onorurile acordate

inamicului! Gata cu morala şi cu eleganţa! Doar succesul contează.

Lenin aruncă în luptă o elită revoluţionară mai bine sudată decât

Templierii şi mai devotată propriei cauze decât iezuiţii. Cu aceşti

oameni căliţi, care vor fi pentru el „ca un baston pentru un

moşneag”, el va inaugura secolul 20, un secol al războiului total, în

care spionajul, tortura şi dezinformarea vor fi practicate atât de o

tabără cât şi de cealaltă — „dacă ei o fac, de ce n-am face-o şi noi?”

—, un secol în care a dispărut cu totul ideea unui Judecător suprem

în faţa căruia fiecare va trebui să dea seama. Chiar sălbăticia

războaielor religioase va fi depăşită foarte rapid.

În 1917, Lenin profită de ocazie şi, fără să fi pregătit ceva,

pune mâna pe putere. Ce va face cu ea?

În 1905, el spunea că „oricine ar vrea să abordeze socialismul

pe o cale diferită de cea a democraţiei politice va ajunge în mod

inevitabil la cele mai absurde şi mai reacţionare concluzii”50. În

1918, într-o perioadă în care scrutinul democratic era în general

direct, egalitar şi secret, Lenin va introduce un mod de scrutin

indirect, inegalitar şi public. Votul unui muncitor echivala cu cinci

voturi date de ţărani. Aceştia nu aveau de ce să se plângă, căci

Lenin le dedicase două sloganuri bine simţite: „Pace bordeielor,

război palatelor” şi „Jefuiţi-i pe jefuitori!”, autorizând, ce zic eu?,

încurajând toate excesele.

Starikul nu voia nimic pentru sine. El va continua să locuiască

în acelaşi apartament împreună cu soţia sa şi mama acesteia şi se

va supăra atunci când Comitetul central îi va mări salariul. Trebuie

menţionat însă un detaliu: Lenin a descoperit că „democraţia

sovietică nu intră nicidecum în contradicţie cu încredinţarea

conducerii unui singur om şi cu dictatura. Din punctul de vedere al

ideii sovietice, puterea personală şi atribuirea de puteri dictatoriale

depline unei singure persoane constituie de fapt o necesitate”51.

Persoana despre care era vorba va fi, bineînţeles, chiar el.

Cum se va realiza această democraţie ce nu intra nicidecum în

contradicţie cu dictatura?

Mai întâi, prin teroare. La început, Lenin cel zâmbăreţ se

prăpădea de râs aflând că unii din adversarii săi au fost asasinaţi pe

patul de spital ori că alţii au fost linşaţi. Curând însă el va lua

iniţiativa. Expresii ca „teroarea de masă” ori „necruţătoarea teroare

de masa.” vor reveni adesea pe buzele sale. Înfometat de moarte,

el scria că „atâta timp cât nu vom folosi împotriva speculanţilor

teroarea, împuş-cându-i pe loc, nu vom reuşi să facem nimic...”52.

Se cuvenea deci „să fie reprimate fără milă tentativele anarhiste ale

beţivilor, ale hoţomanilor, ale contra-revoluţionari-lor”53; trebuia

vegheat la „curăţarea pământului rusesc de toate insectele

dăunătoare”54; dacă zăpada nu va fi curăţată aşa cum trebuie,

responsabilii „vor fi împuşcaţi”55 (sic). Erori? „Evident că au existat

şi erori. Ce nenorocire, închi-puiţi-vă! Câtă nedreptate!”. La drept

vorbind, credea Lenin, Gorki nu ar fi trebuit „să-şi piardă timpul ca

să se smiorcăie împreună cu nişte intelectuali stricaţi”56.

Asta nu e totul. În 1921, imediat după încheierea războiului

civil, Lenin ordona „intensificarea reprimării burgheziei”57. Ce-i de

mirare? Nu scrisese el, negru pe alb, că „teroarea e un mijloc de

persuasiune”58? Tot el va adăuga Codului penal şase articole ce

prevedeau pedeapsa cu moartea, între altele, pentru instigare la

rezistenţă pasivă faţă de guvern sau la refuzul colectiv al plăţii

impozitului.

Îndrăgostit de altfel de acest subiect şi rozându-şi cu delicateţe

stiloul, Lenin îi va scrie comisarului poporului pentru justiţie

următoarele:

„Tovarăşe Kurski, după părerea mea, execuţiile trebuie

extinse... În plus, vă trimit o schiţă a unui paragraf complementar la

Codul penal... Sper că ideea de bază e clară, în ciuda tuturor

neajunsurilor pe care le presupune o ciornă: trebuie expusă în mod

deschis o poziţie veridică din punct de vedere principial şi politic

(deci nu dintr-un punct de vedere strict juridic), astfel incât să fie

motivate esenţa şi temeiul terorii, necesitatea şi limitele ei. Justiţia

nu trebuie să elimine teroarea (a spune aşa ceva ar însemna să îi

înşeli pe oameni sau să te înşeli singur); justiţia trebuie, dimpotrivă,

să o întemeieze şi să o legitimeze în principiu, în mod clar, fără

subterfugii sau înflorituri.

Formularea trebuie să fie cât mai largă cu putinţă. Salutări

comuniste.

Lenin”59.

„Formularea largă” a dat roade. Fără a intra în

binecunoscutele polemici referitoare la numărul de cetăţeni ruşi

victime ale terorii leniniste, vom aminti că în 1922, doar din

rândurile clerului au pierit asasinaţi 2691 de preoţi, 1972 de

călugări şi 3447 de călugăriţe.

— Vă e milă de oameni?, l-a întrebat odată Gorki pe Lenin.

— îi regret pe cei inteligenţi, i-a răspuns acesta, căci nu avem

prea mulţi60.

A continuat astfel să strivească fără motiv toate acele „insecte

care, pentru a se apăra, răspândesc un lichid greţos”61.

A existat ceva şi mai rău decât teroarea organizată.

Chiar înainte de a ajunge la putere, Lenin se întreba dacă,

după ce o vor cuceri, bolşevicii vor putea s-o păstreze. Nu prea

credea că vor reuşi. Iată de ce s-a bucurat foarte tare atunci când

domnia bolşevică a depăşit cu o zi d.urata Comunei din Paris. Troţki,

la rândul său, s-a văzut obligat de mai multe ori să-i mai

domolească defetismul în timpul războiului civil. Şi totuşi, Lenin

căutase, ba chiar găsise deja o metodă ale cărei rezultate se vor

vădi mai târziu excelente. Metoda consta în înfometarea deliberată.

„Trebuie să repartizăm privaţiunile în aşa fel încât să ocrotim

guvernul proletar: acesta e unicul nostru principiu”62. Mai precis:

Monopolul pâinii, bonurile pentru pâine şi munca obligatorie

sunt, în mâinile sovietelor, cel mai bun mijloc de evaluare şi

control... Acest mijloc de control şi de impunere a muncii e mult mai

puternic decât legile Convenţiei şi ghilotina ei.

Ghilotina nu făcea decât să înfricoşeze şi să zădărnicească

rezistenţele active. Noi vrem mai mult: căci nu trebuie doar să-i

speriem pe capitalişti (în aşa fel încât ei să-şi dea seama că

guvernul proletar e atotputernic şi nici să nu se mai gândească la o

rezistenţă activă), ci trebuie să zdrobim şi rezistenţa pasivă care e,

în mod cert, mai redutabilă şi mai dăunătoare... Avem mijloace s-o

facem... E vorba de monopolul pâinii, de bonurile pentru pâine, de

generalizarea muncii obligatorii63.

Un adevărat perpetuum mobile al terorii şi al foametei era

astfel lansat. Ţăranii care jefuiseră proprietăţile funciare erau jefuiţi

la rândul lor de către detaşamentele militare trimise să le confişte

rezervele de cereale. Detaşamentele militare nu au fost de ajuns. S-

au format de aceea grupe de muncitori voluntari care au fost

împrăştiaţi, după ce au primit arme, prin sate. Atunci când şi

muncitorii îşi pierdeau forţele, erau înlocuiţi şi trimişi înapoi la

locurile lor „ca să dea seamă şi să fie îngrijiţi”. E uşor de bănuit ce

fel de îngrijiri li se dădeau. La rândul lor, ţăranii, mult înainte de a

se vorbi de dechiaburizarea stalinistă, erau brutalizaţi, molestaţi,

ruinaţi. Nu mai aveau nici măcar cu ce să semene. Rezultatul

instalării „monopolului pâinii” a fost astfel ob-

ţinut. Rusia a crăpat de foame până în momentul în care

acestor practici le-a luat locul Noua Politică Economică (NEP). Intre

timp, orice dorinţă de rezistenţă activă sau pasivă fusese cu totul

zădărnicită.

Oamenii au reînceput să mănânce, dar n-au încetat să tremure

de spaimă. Lenin, încăpăţânat,- nu se va lipsi de voluptăţile pe care

le descoperea privind înapoi: „ar fi o enormă greşeală să se creadă

că NEP a pus capăt terorii. Ne vom întoarce la teroare şi mai cu

seamă la teroarea economică”64 — promitea, plin de bucurie, cel

care îşi „adapă optimismul de la izvorul marxist”.

El n-a mai avut timp să revină, dar moştenitorul său nu s-a dat

în lături de la o asemenea plăcere.

P

Trei morţi

y

Familia mea a aflat cu satisfacţie de decesul lui Lenin. Faptul

că a murit la el în pat, la fel de liniştit ca oricare altul, fără să sufere

mai mult decât suferă alţii îl consideram un semn bun, o ilustrare

fericită a cuvintelor din Scriptură, unde se spune: „Eu voi împărţi

răsplata şi răzbunarea”. Lenin, credeam noi, tocmai dădea explicaţii

Creatorului său. Poate că-l subestimam, dar noi ne gândeam că şi-a

vândut pur şi simplu sufletul diavolului.

Nu întrezăream însă, după moartea lui, vreo speranţă pentru

Rusia, căci credeam că succesorul său va fi Troţki. Până la urmă,

succesorul a fost Stalin. Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba! Ne-

am amuzat, în schimb, atunci când am aflat că resturile din canalele

Moscovei s-au revărsat — să fi fost vorba de un accident? ori poate

de un sabotaj? — în mausoleul în care se afla mumia Starikului.

Când ea a fost scoasă de acolo, începuse deja să se descompună şi

să pută. Noi credeam că o merită.

În jurul morţii lui Lenin s-au ţesut tot felul de legende. Medicii i-

au tăiat creierul malefic în fâşii subţiri şi au rămas miraţi când au

văzut că a putut funcţiona atâta timp deşi era atât de sclerozat.

Potrivit unor mărturii, Lenin i-ar fi cerut lui Stalin să-i dea otravă ca

să se sinucidă cât mai era încă lucid, dar Stalin nu i-ar fi dat. Troţki

l-a acuzat totuşi de otrăvirea maestrului lor comun, deşi nici el nu

prea credea o asemenea versiune: n-a rezistat însă plăcerii ca-

lomniei şi, iarăşi, gustului pentru cinema. In orice caz, Lenin n-a

reuşit să sfârşească precum Stavroghin: o asen nea moarte nu i-a

fost îngăduită.

Moartea lui Troţki a fost, aşa cum se cădea, mult mai

dramatică. Timp de 12 ani, ucigaşii plătiţi de Stalin l-au urmărit —

după cât se pare — din Turcia în Franţa, din Franţa în Norvegia şi

din Norvegia în Mexic, şi de bună seamă că el îi simţea tot mai

aproape. Ce film! Iar sfârşitul filmului nu va fi mai prejos decât

începutul său: un piolet se va opri în ţeasta lui Troţki, care îşi va da

duhul implorându-şi garda de corp să nu-l ucidă pe asasinul său.

Bineînţeles că nu din milă, ci „pentru a fi făcut să vorbească”.

Marcader nu va vorbi. Va petrece în schimb 20 de ani într-o

puşcărie confortabilă, după care se va duce la Moscova să-şi

primească medalia de Erou al Uniunii Sovietice.

Această moarte violentă părea să indice faptul că Troţki îşi

plătise datoriile pe pământ. Noi eram destul de miraţi, dar

începeam să ne dăm seama că specificul Răului e de a devora totul,

inclusiv pe sine. Stalin îi masacra pe vechii bolşevici cu zecile, chiar

cu miile. Exista deci o speranţă: cineva trebuia să-l ciopârţească pe

Stalin.

În ciuda minciunilor ce se răspândesc în mod inevitabil ori de

câte ori moare câte un tiran, se pare totuşi că nimeni nu l-a

ciopârţit. Stalin a murit de moarte bună: unii spun că ar fi suferit în

chip atroce, alţii că a murit cuprins de o spaimă grozavă. E adevărat

că de la un timp se tot întâlnea cu bătrâni georgieni de o sută

treizeci şi şase de ani... În orice caz, dincolo de pronosticurile care

s-au făcut, Stalin era al doilea membru al trio-ului ce scăpa de

justiţia omenească.

Justiţia istoriei, în schimb, mergea din plin. Imensa centrifugă

pe care Lenin o lansase în istorie cu lovituri de bici nu înceta să se

învârtească precum un titirez şi oricât ar fi încercat cei trei posedaţi

să se agate de Revoluţie, ei trebuiau să fie până la urmă ejectaţi

unul după altul.

Moartea politică a lui Troţki s-a petrecut în 1929, o dată cu

expulzarea sa din URSS; moartea lui fizică a survenit în 1940. În

acest interval, el a fost ţinta unei campanii de calomnii fară

precedent. Curând simpla omitere n-a mai fost de ajuns. T¥ebuia ca

el să fie înlăturat cu totul. Celebra fotografie făcută la 5 mai 1920,

în piaţa Sverdlov din Moscova, în care Lenin tuna şi fulgera de la

tribună, în timp ce Troţki se strâmba în culise, a fost publicată în

timpul lui

Stalin, dar fără Troţki, care fusese pur şi simplu şters. Eu

însumi am folosit o Mare Enciclopedie sovietică în care paginile

dedicate lui Troţki erau lipite una de cealaltă. Cum oare s-ar fi putut

sfida mai tare realitatea? Troţki devenise o non-persoană. Oare nu

avem de-a face în acest caz cu ceea ce Sfântul Ioan numea cea de-

a doua moarte?

Ciclonul comunismului nu s-a domolit şi al doilea triumvir care

i-a căzut pradă a fost Stalin. Cu toate că a murit în culmea gloriei şi

a avut parte de aproape aceleaşi onoruri ca şi Lenin, cadavrul său a

fost scos curând din mausoleu şi îngropat în mare grabă lângă

mănăstirea Novode-vicii, pentru a fi apoi din nou exhumat şi

înmormântat — în sfârşit — sub zidurile Kremlinului, la fel ca cel al

unui călău de cea mai joasă speţă.

Moartea sa de-a doua s-a produs la puţin timp după prima.

Revelaţiile făcute de către Hruşciov la al 20-lea congres al Partidului

comunist au năucit Rusia: tovarăşul Stalin nu era deci „înţeleaptă şi

dibacea Călăuză a poporului sovietic, cel mai mare Geniu al tuturor

timpurilor şi al tuturor popoarelor, Corifeul ştiinţei, un Lenin al

zilelor noastre, Vulturul munţilor, Cel Mai Bun Prieten al tuturor

copiilor”. Nu, el era acum ţapul ispăşitor a cărui proscriere îi va

îngădui Partidului comunist să se însănătoşească şi, o dată purificat

de toate crimele comise cândva în numele lui Marx, să reînceapă şi

mai abitir cucerirea revoluţionară a lumii, ca şi cum nu s-ar fi

întâmplat nimic. Toate acestea, bineînţeles, cu complicitatea

benevolă a Occidentului care, supus, a început să îngâne „teroarea

stalinistă, teroarea sta-linistă...”. Cea leninistă a fost dată astfel

uitării. Jocul putea reîncepe.

Tripticul e încă în faţa mea, iar eu îmi şoptesc cu satisfacţie că

tot ceea ce Stalin a spus şi a pus pe alţii să spună despre Troţki e

adevărat, chiar dacă era fals, că tot ceea ce Hruşciov a spus despre

Stalin e, de asemenea, adevărat, că

Troţki „Peniţa”, acest cabotin sângeros, e mort, că pleoapele

sale s-au închis pe veci, că Stalin „Stăpânul” a sărit şi el în coşciug

(cum se zice în ruseşte) şi că nu se va mai uita niciodată la cineva

cu privirea sa de tigru. Lenin, în schimb, adică maestrul Stăpânului

şi scenaristul Cabotinului îşi aşteaptă încă, mumificat, cea de-a

doua moarte, cu privirea sa ţintuindu-şi în continuare victimele.

Care să fie motivul?

Poate faptul că, deşi nu era cabotin sau megaloman, şi nici

infatuat, sadic ori ambiţios, el a fost totuşi un mincinos, infiltrându-

se pretutindeni şi tiranizându-i pe cei din jurul său, torturându-i fără

a fi torţionar şi ucigându-i fără a fi ucigaş. Sau poate fiindcă nu

iubea şi nu credea în nimic şi nici nu spera la ceea ce-l depăşea.

De.altfel, volumele sale nenumărate se risipesc de îndată ce sufli

mai tare, aşa cum gândirea i se spulberă imediat ce te apropii de

ea. Ori poate fiindcă n-a avut copii şi, probabil, nici nevastă. Să fie

de vină faptul că picioarele sale scurte nici nu au atins pământul pe

care suflarea lui l-a spulberat? Ori faptul că n-a fost până la urmă

decât o strategie sau poate nici măcar atât, ci doar o tactică? A fost

un geniu, de acord. Ce geniu, însă? Să fi fost el geniul Neantului?

Dar cum se poate ucide Neantul?

Doi câte doi

Centrifuga avea nevoie de un motor. Ceea ce e sigur e faptul

că nu iubirea a pus-o în mişcare.

Ce sentimente nutrea Stalin Asiaticul faţă de Lenin? Nu vom şti

niciodată. Ii era supus, credea că nu strica să îi pună la punct

apoteoza pentru a şi-o pregăti pe a sa şi, mai târziu, s-a grăbit să-i

ia locul. În acest punct, centrifuga e încă în repaus. Să avansăm o

treaptă.

În testamentul său, Lenin a vorbit frumos despre Troţki. „Nu se

distinge doar prin calităţile sale eminente, fiind, fără îndoială,

persoana cea mai capabilă din actualul Comitet central, dar... şi

printr-o siguranţă excesivă şi o pasiune nemăsurată pentru latura

pur administrativă a problemelor'65. Centrifuga se pune în mişcare.

Cu alte ocazii, Lenin a fost mai aspru. Troţki e un bun orator,

sigur, dar pentru a fi un bun orator e nevoie de un amestec de „ex-

seminarist, de privat-dozent care să pălăvrăgească despre marxism

şi de avocat ticălos...; în Troţki se află câte puţin din toate

acestea”66. Se pare că Lenin avea chiar o poreclă pentru Troţki,

poreclă pe care o folosea numai el; în orice caz, propaganda

stalinistă afirma că Lenin i-ar fi zis „Iuduşka”67, adică „micuţul meu

Iuda”. Centrifuga merge din plin.

Troţki în schimb şi-a vărsat tot veninul pe Stalin, care i se

părea „expresia semi-inconştientă a celui de-al doilea capitol al

Revoluţiei, adică a stării de ebrietate a acesteia”68, în plină reuniune

a Comitetului central, el declara, cu francheţea sa obişnuită, că

tovarăşul Stalin „şi-a depus definitiv candidatura la postul de gropar

al Partidului şi al Revoluţiei”69. Folosind tot ceea ce-i stătea la

îndemână, el îi va consacra o carte întreagă, în care îl acuză că a

încercat să-l otrăvească pe Lenin şi chiar că l-a ucis pe ţar. Nu după

mult timp, el va lansa sloganul „Jos Cain Stalin şi toată camarila

sa!”70. Centrifuga vâjâie.

Ea se învârte însă la fel de bine şi-n sens invers.

Cum Troţki avea temperamentul unui menşevic, el şi-a

petrecut viaţa certându-se şi împăcându-se cu Lenin, căruia nu-i

ierta faptul că era autocrat. Ii recunoştea totuşi câteva merite:

„Dacă eu nu m-aş fi aflat la Petersburg în 1917, Revoluţia din

Octombrie ar fi avut loc doar cu o singură condiţie, şi anume ca

Lenin să fie prezent şi să se afle la comandă”71. Îşi dădea însă

seama ce implicaţii aveau proiectele lui Lenin: „Organizaţia de

partid va lua locul Partidului, Comitetul central va lua locul

organizaţiei şi, până la urmă, dictatorul va lua locul Comitetului

central”72. Troţki avea de asemenea dreptate atunci când spunea că

„Lenin a creat aparatul, iar aparatul l-a creat pe Stalin”73.

Într-adevăr, lui Lenin îi căzuse cu tronc minunatul georgian, cel

care continua să jefuiască bănci la ordinele sale, chiar în perioada în

care facţiunea bolşevică interzisese aceste „exproprieri”. Lenin a

fost de fapt cel ce l-a scos din anonimat pe minunatul georgian

pentru a face până la urmă din el secretarul general al Partidului.

Apoi, relaţiile au început să se strice, Stalin ajungând în ochii

maestrului său „un bucătar ce nu găteşte decât mâncăruri

piperate” şi o persoană „lipsită de cea mai elementară

onestitate”74, în Testament, Lenin ne spune că Slalin „a concentrat

în mâinile sale o putere imensă, pe care nu sunt sigur că ştie

întotdeauna să o folosească destul de prudent”. În completarea

Testamentului, Stalin a devenit „prea grosolan, un defect perfect

suportabil în mediul nostru şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, dar

care nu poate fi tolerat atunci când e vorba de funcţia de secretar”

general”. Lenin propunea deci ca Stalin să fie înlocuit cu un tovarăş

„mai tolerant, mai loial, mai politicos, mai atent şi mai puţin

capricios”75. Iată un cuceritor portret prin antifrază.

Stalin, pentru a închide cercul, a avut şi mai multă grijă de

Troţki, folosindu-se în primul rând de propagandişti interpuşi: Troţki

era deci „un spion internaţional”, care totuşi a furat „ca să vină în

ajutorul „patriei” (sic), al ţarului, al proprietarilor de pământ şi al

capitaliştilor”. „Acest om demn de tot dispreţul a coborât în

momânt cu pecetea de spion internaţional şi de asasin pe frunte”76.

„Duşmanul poporului”, cel care a făcut „negoţ cu sudoare şi cu

sânge” era astfel sortit neantului alături de — compania pe care o

menţionează cronicarul de la Izvestia e şi ea instructivă — Sem,

Iuda, Maluta (călăul lui Ivan cel Groaznic), Borgia şi Loyola77!

Iată care erau distinsele relaţii pe care le întreţineau cele trei

ipostaze ale treimii Răului: Mincinosul ucigaş, Ucigaşul mincinos şi

Dascălul lor. Nu vi se pare că procesele de la Moscova încep să-şi

capete semnificaţia lor apocaliptică?

În numele cui?

A venit momentul să ne întrebăm în numele cui au declanşat

cei trei posedaţi cel mai mare cataclism din istorie.

Să nu ni se răspundă însă în termeni nebuloşi, ca „pentru

fericirea omenirii” sau „în numele unui viitor luminos”! După 15 ani,

de pildă, cine ar mai risca şi cine ar mai comite crime pentru o

cauză atât de heteroclită? Precizaţi, tovarăşi, precizaţi!

În numele poporului?

Al cărui popor?

E sigur că nu era vorba de ţărani. Nici gărzile pretorie-ne ale lui

Ivan cel Groaznic, nici generalul Durachin n-au procedat cu atâta

sălbăticie în maltratarea, chinuirea, înfometarea şi exterminarea

ţărănimii ruse; Iar toate acestea, trebuie s-o repetăm, n-au început

cu Stalin, ci cu războiul civil troţkist şi cu represaliile leniniste.

Să fi fost atunci vorba de muncitori? Dar nici unul dintre cei

trei complici nu-i cunoştea de fapt pe muncitori. Nu-i vedeau decât

de la înălţimea tribunelor de la care ţineau discursuri, căutând să-i

transforme în trupe de manevră pentru a-şi urmări propriile ţeluri.

Muncitorii nu aveau nicidecum nevoie de această treime:

sindicatele şi celelalte partide le puteau apăra foarte bine

interesele. Bolşevicii aveau de fapt nevoie de o cutie de rezonanţă

pentru propriile predici şi de carne de tun pentru insurecţii. Chiar

Lenin era conştient de faptul că bolşevicii „nu erau expresia

poporului, ci îşi căutau muşterii în popor.” Akimov, faimosul Akimov,

nu s-a înşelat de altfel atunci când a remarcat că în scrierile lui

Lenin proletariatul se află totdeauna la genitiv şi niciodată la

nominativ, fiind deci tratat permanent ca un complement şi

niciodată ca un subiect78.

Să fi fost Revoluţia concepută şi făcută în numele unui

socialism abstract?

Somat de Buharin să definească ce anume înţelege prin

„socialism”, Lenin a răspuns evaziv: „nu există încă materiale care

să permită caracterizarea socialismului. Cărămizile cu care va fi

construit socialismul nu sunt încă arse”79. Asta însemna că

socialismul era pentru el doar un cuvânt gol, ce urma să fie umplut,

la momentul potrivit, cu ce se va afla la îndemână. În ajunul

Revoluţiei, Lenin declara că „scopul insurecţiei este cucerirea

puterii; după aceea vom vedea ce putem face”80.

Să nu uităm: Lenin, cel care a adus „Utopia la putere”, detesta

utopiile, afirma că adevărul e întotdeauna concret şi refuza orice

prejudecată legată de viitor: „Dacă aş spune că noua Rusie va fi aşa

sau aşa, ar însemna să fiu subiectiv, în realitate, turma noii Rusii va

fi determinată nu de dorinţele mele cele mai frumoase, ci de lupta

de clasă”81. Pe scurt, oricât ar fi de greu de crezut, revoluţia din

Octombrie a fost făcută practic fără un program sau cel puţin cu un

program de un foarte vag optimism: totul va fi bine atunci când

puterea se va afla în mâinile noastre.

În ultimul articol pe care l-a scris, Lenin, aflat la capătul a cinci

ani de putere absolută, n-a ezitat să se confeseze în termenii

următori: ,, Cel mai rău ar fi să se presupună că ştim totul, că

dispunem de nenumăratele elemente necesare construirii unui nou

aparat care să merite realmente numele de socialism „*2.

Că Stalin şi Troţki, cei doi duşmani gemeni, ar fi crezut în

socialism mai mult decât cel pe care şi-l aleseseră drept părinte, e

un lucru mai mult decât îndoielnic.

„Troţki şi Stalin — scria pe bună dreptate A. Avtorkanov — nu

au reprezentat nişte antipozi în ideologia bolşevică, ci au fost doar

doi rivali care luptau pentru putere, în cadrul acestei ideologii şi

pornind de la aceleaşi baze ale ei. Troţ-kismul şi stalinismul nu sunt

nici nişte curente ostile leni-nismului, ci doar două variante ale

interpretării sale. In ceea ce priveşte punctul fundamental al

dezacordului lor, adică destinul socialismului şi al Revoluţiei

mondiale, Sta-lin afirma că mai întâi trebuie construit socialismul în

URSS pentru a organiza apoi revoluţia mondială, în timp ce Troţki

demonstra, dimpotrivă, că e. necesară mai întâi organizarea

Revoluţiei mondiale pentru ca socialismul să poată triumfa în URSS.

Leninismul îngăduia ambele interpretări, deoarece Lenin, fiind un

dialectician veritabil, s-a contrazis de atâtea ori, încât Troţki şi Stalin

au găsit întotdeauna la el citatele de care aveau nevoie”83.

Ceea ce înseamnă că nici unul dintre ei nu putea fi înşelat de

autoritatea dascălului, autoritate pe care amândoi căutau să se

sprijine.

Avalanşa să fi fost atunci declanşată în numele marxismului

ştiinţific?

De bună seamă, faptul că atât comunismul, cât şi nazismul au

resimţit nevoia căutării unor justificări în nişte pseudo-ştiinţe nu e

singurul punct comun al celor două to-talitarisme. Dacă se credea

că teoriile lui Marx şi Engels aveau rigoarea tipică matematicii şi că

triumful lor era de-a dreptul inevitabil, se înţelege că oamenii au

vrut să le grăbească victoria, fie şi numai pentru a fi de partea celui

mai tare la momentul oportun. Dacă în mod ştiinţific ştiu că va ieşi

dama de pică, oare nu-mi voi miza chiar viaţa pe dama de pică?

Nici aceste argumente nu sunt însă convingătoare. Lenin,

Troţki, Stalin erau — fiecare în felul său — nişte oameni inteligenţi.

Cum ar fi putut ei să creadă în victoria ineluctabilă a unei construcţii

abstracte în care se amalgamau în mod artificial plusvaloarea, lupta

de clasă şi idealismul hegelian? Trebuie oare presupus că ei au

pariat pe această teorie pentru că era cea mai probabilă?

Presupunerea nu face decât să restrângă întrebarea: ce anume i-a

făcut să parieze atât de ri&ant?

Să fie vorba doar de voinţa de putere? Trebuie oare să vedem

în ei trei oameni ambiţioşi, lipsiţi de scrupule care.

odată angajaţi în acţiune, n-au căutat decât puterea

personală? Puţin probabil. Ambiţia omenească e rareori atât de

grandioasă, chiar şi atunci când e vorba de .trei inşi, şi nu doar de

unul. Troţki şi Stalin au ajuns la o putere pt care nici n-o sperau

doar pentru că s-au raliat lui Lenin, cel care s-a îndoit tot timpul de

succes, repetând meret că nu va vedea niciodată Revoluţia, dar

consacrându-i totuşi întreaga viaţă.

Să fie „revoluţie” cuvântul magic?

Pentru mase, în mod cert. După 1789, oameni de pe toate

continentele au fost cuprinşi, la auzul acestor silabe răzbunătoare,

de speranţe lipsite de temei. Oamenii sunt uneori atât de

strâmtoraţi, încât orice schimbare li se pare de dorit. Ei îşi

imaginează atunci că Revoluţia îi va descătuşa, că le va rezolva

problemele şi le va vindeca bolile, nu pentru că ea ar aduce o

ameliorare practică, ci pur şi simplu pentru că va avea loc. În

realitate, Revoluţia nu poate face nimic din toate acestea: ea e, aşa

cum a observat Do-brica Ciosic, prin natura ei — un paricid, prin

funcţia sa — un fratricid, şi prin urmările sale — un infanticid. Şi

totuşi, unele minţi strălucite s-au lăsat înşelate. E oare şi cazul celor

trei? Să fi fost ei, la urma urmelor, nişte copii care au greşit

jucându-se cu chibriturile? Această supoziţie nu concordă cu

radicalismul de care toţi trei au dat dovadă în numeroase ocazii.

Şi-atunci, domnilor?

Am impresia că ghicesc cum se vor apăra. Vor spune că ei au

făcut Revoluţia împotriva Vechiului Regim, fiindcă acesta era

insuportabil.

A existat o perioadă în care nici măcar un măgar nu putea

trece pe lângă scheletul Vechiului Regim rus fără să-i tragă un şut.

Dar de când Soljeniţîn a restabilit câteva adevăruri despre acest

subiect şi de când — sub domnia lui Gorbaciov — în n.rcurile

sovietice se pot cumpăra fotografii cu Nicolae al II-lea, observatorii

occidentali sunt paralizaţi de un fel de stupoare: ei au înţeleg prea

bine ce anume se petrece şi de aceea nu mai râd de Vechiul Regim

decât în surdină.

Nu e cazul să fac aici apologia acestui regim. Se cuvine totuşi

să reamintesc câteva fapte.

Nici unul dintre cei trei n-a avut prea mult de suferit din pricina

ţarismului. Toţi trei au fost arestaţi pentru complot împotriva

statului, dar nici unul n-a suportat vreo tortură fizică. Toţi trei au

fost exilaţi în Siberia: Troţki a evadat de acolo de două ori, Stalin o

singură dată, iar Lenin, aparent, s-a simţit bine acolo. E adevărat că

el s-a simţit şi mai bine în închisoare, unde a scris Dezvoltarea

capitalismului în Rusia, pentru care i s-a îngăduit chiar să consulte

299 de lucrări, dintre care 38 în limbi străine.

Foarte bine, se va zice. Aceşti idealişti, care au scăpat în mod

miraculos de arbitrariul ţarist, nu luptau pentru ei, ci pentru cei

umiliţi şi obidiţi.

Fără îndoială că asemenea umiliţi şi obidiţi au existat şi că ei

nu erau puţini. Erau totuşi mai puţini decât se spune de obicei.

Multe se schimbaseră de câteva generaţii.

Faimoasele privilegii ale nobilimii erau în număr de două: pe

de o parte, era vorba de accesul în unele instituţii de învăţământ

secundar (al căror nivel nu era însă superior nivelului din instituţiile

în care accesul era liber); pe de altă parte, era vorba de o

ciudăţenie juridică unică în lume: calitatea de nobil era considerată

o circumstanţă agravantă în cazul unui delict de drept comun84.

Nobilimea nu era o clasă închisă, căci era suficient să atingi

anumite grade în ierarhia civilă sau militară pentru a fi astfel în mod

automat înnobilat. În rest, cui îi mai păsa de nobilime? Mobilitatea

socială nu avea nici un fel de restricţii. Un exemplu dintr-o mie e cel

al lui Cehov, medic de profesie şi scriitor ilustru, care era nepotul

unui şerb.

Serbia a fost abolită în 1861, iar în 1912 ţărănimea deţinea

deja mai mult de 3/4 din pământul arabil. Revoluţia nu i-a adus

decât 8% mai mult, ca apoi să-i ia totul. E adevărat că proprietatea

nu era privată: pământurile aparţineau comunei, iar o reformă

agrară se impunea. Stolipin lucra la ea în momentul în care a fost

asasinat de către un revoluţionar, iar istoricii sunt tentaţi tot mai

mult să afirme că, dacă Stolipin ar fi trăit, principala cauză a

revoluţiei ar fi dispărut.

In secolul 19, Rusia fusese înapoiată din punct de vedere

economic, dar ea făcea progrese uriaşe. Reţeaua rusă de căi ferate

se extindea mai repede decât reţelele europene, iar industria sa se

dezvolta mai rapid decât cea a Germaniei, Franţei, Marii Britanii şi

Statelor Unite.

Iată, cu titlu indicativ, alte câteva cifre alese la întâmplare, în

Vechiul Regim, evreii constituiau 4,1% din populaţie; în 1959, ei nu

mai reprezentau decât 1,48%85. Existau de şapte ori mai puţini

poliţişti la mia de locuitori decât în Marea Britanie şi de cinci ori mai

puţini decât în Franţa. În 1898, speranţa de viaţă a unei femei era

cu 2 ani mai mică decât cea a unui bărbat; în 1963, diferenţa era de

8 ani. Între 1894 şi 1914, numărul studenţilor a crescut cu 433%. In

1920, 86% din copiii de 12-14 ani ştiau să scrie şi să citească, în

1912, impozitele directe percepute în Rusia aveau cota 311 faţă de

1235 în Franţa şi respectiv 2675 în Marea Britanie; cele indirecte

erau la cota 598 faţă de 1600, respectiv 1386. Datoria publică

exprimată în ruble era de 288/locuitor în Franţa şi de 169,5 în Marea

Britanie; în Rusia ea era de 58,7%86.

Justiţia fusese reformată de către Alexandru al II-lea, după

modelul european. In 1905, Duma aleasă începuse să-şi exercite

funcţiunile parlamentare. Pe scurt, Rusia ţaristă era, de bine, de

rău, angajată pe drumul care o ducea în mod ineluctabil către un

regim reprezentativ şi un sistem capitalist liberal.

Putem desigur să deplângem faptul că ea nu s-a orientat către

un mijloc mai original pentru a-şi rezolva problemele interne. Deşi

existau şi mulţi slavofili, influenţa occidentală era totuşi

predominantă, iar revoluţionarii nici măcar nu se gândeau la un

regim teocratic care să aibă ca fundamente pe Ţar şi Zemstvo

(adunarea teritorială), aşa cum ar fi vrut Dostoievski.

Mişcările revoluţionare erau reprimate juridic. Între 1874 şi

1884, 749 de persoane au fost exilate în Siberia87. Pedeapsa

capitală a fost aplicată între 1876 şi 1905 unui număr de 466 de

indivizi (ce comiseseră diferite crime) la o populaţie de 103.600.000

de locuitori. Revoluţia din 1905 a adus sancţiuni mai energice: între

1905 şi 1908 au avut loc 2.200 de execuţii (inclusiv pentru crime de

drept comun)88, după care n-a mai existat nimic. Adversarii

pedepsei capitale vor fi indignaţi văzând aceste cifre; trebuie totuşi

să reamintim că nu era aplicată decât celor ce atentaseră la rândul

lor la viaţa oamenilor şi că Lenin, Troţki şi Stalin n-au avut a se

teme decât de închisoare sau exil.

Se va mai spune oare că toate acestea jystificau riscul

declanşării unei revoluţii care, încă în a doua jumătate a lui 1918,

va face mai mult de 6000 de victime? Să nu uităm că atunci când

Lenin a fost rănit la mână de Fanny Kaplan au fost pe loc ucise, ca

represalii, 600 de persoane.

Dacă mi se va răspunde că „oricum, Vechiul Regim trebuia să

dispară”, atunci voi spune că lovitura de forţă bolşevică nu a fost

nicidecum îndreptată împotriva Vechiului Regim, întrucât acesta se

năruise oricum cu opt luni mai devreme, fără ca bolşevicii să aibă

vreun amestec. Rusia aspira poate la unele schimbări, însă fără ei.

Lovitura de forţă a bolşevicilor s-a produs în doi timpi.

Într-o primă fază (7 noiembrie 1917), revoluţia zisă din

Octombrie a răsturnat guvernul provizoriu instalat în februarie,

alcătuit din liberali şi socialişti, şi unii şi alţii de o inepţie ce depăşea

nivelul general admis pentru o fiinţă umană neretardată mintal.

Aceste marionete burgheze nu puteau fi nicidecum suspectate că ar

dori instaurarea unui regim autoritar: ei visau să creeze acea

republică burgheză ' ce constituia, după Marx şi Engelş, terenul

ideal pentru o revoluţie proletară. Contrazicând învăţătura celor doi

mistagogi, pe care se pare că iar a uitat să-i consulte, contrazicând

de asemenea părerea tovarăşilor săi, cărora le-a smuls cu greu

asentimentul, Lenin a declanşat insurecţia armată şi a pus mâna pe

capitală.

În a doua fază (5 ianuarie 1918), au avut loc alegeri, cele mai

libere — după cum suntem asiguraţi — din întreaga istorie a Rusiei.

E greu de crezut totuşi că monarhiştii au avut parte de o deplină

libertate de expresie, dar oricum asta nu are prea mare importanţă.

În Adunarea constituantă, bolşevicii obţinuseră 175 de locuri din

707, adică 24%. Ce va face în faţa acestui fiasco omul care declara

că socialismul nu poate reuşi decât prin mijloace democratice?

El lasă Adunarea să lucreze o zi, după care dizolvă cu forţa

respectiva „uzină de palavragii”. Muncitorii vin, cu steagurile lor

roşii, să manifeste... Garda roşie trage în ei.

Şi atunci, dacă Revoluţia comunistă n-a fost făcută împotriva

Vechiului Regim, pun din nou întrebarea: în numele cui? în numele

cui s-a tras împotriva acestor muncitori... şi în numele cui s-au

petrecut toate celelalte?

Nu contest faptul că mulţi comunişti au acţionat uneori „ în

speranţa ameliorării condiţiilor de viaţă ale celor mai defavorizaţi.

Dar care a fost sămânţa cea rea care a produs o asemenea

transformare a bunelor intenţii umane?

Iată o ipoteză. Arborele trebuie judecat după fructele sale:

arborele e în mod incontestabil veninos, căci fructele sale sunt

mortale. Sămânţa sa e deci o sămânţă a Răului pur, o sămânţă de

Neant, iar cei trei posedaţi, animaţi de o ură, mai mult sau mai

puţin conştientă, faţă de Fiinţă, au încercat să înlocuiască lumea lui

Dumnezeu cu haosul originar.

Karl Barth spunea, pe drept cuvânt, că despre diavol trebuie să

vorbeşti cu pudoare şi cât mai rar cu putinţă. Cum diavolul ia orice

chip numai ca să se strecoare în Om — şi cum în acest caz chipul

său e o doctrină care nu este altceva decât creştinismul răsturnat

—, e greu să nu te gândeşti că numai umbra lui, trecând razant

deasupra pământului, a putut împietri mii de priviri, create ca să fie

lucide.

Ce rost are acest rechizitoriu?

Bine, vor zice unii. Să admitem că toţi trei au trudit pentru

Rău, deci că, într-un anume fel, Răul integral s-a întrupat în

persoanele acestei treimi. Dar asta nu e oare o poveste de demult?

Odată ce fiara a murit, i-a dispărut şi veninul. Lăsaţi-i pe morţi să-şi

îngroape morţii lor. Comunismul s-a prăbuşit. El se va destrăma

încetul cu încetul şi va dispărea pe nesimţite, ca băltoacele din

deşert.

Nu, comunismul nu s-a prăbuşit încă, deoarece dacă extragem

comunismul din comunism, rămânem totuşi cu comuniştii. Nu, chiar

dacă fiara a murit, veninul ei îl macină încă pe Omul pe care l-a

muşcat.

Am evocat deja atrocităţile comuniste. Putem reaminti, la

întâmplare, de cei 18 Romanovi asasinaţi, de defenestra-rea lui

Masaryk, de exterminarea unei treimi din populaţia Cambodgiei şi

de câte alte agonii şi situaţii disperate... Toate acestea sunt clare.

Există însă ceva şi mai insidios. Cele mai tragice victime ale

comunismului sunt poate chiar comuniştii. Această pseudo-credinţă

a secătuit timp de un secol tot ceea ce avea omenirea mai bun.

Poate doar cu excepţia Franţei, unde partidul comunist pare a fi

cerut cadrelor sale un nivel intelectual inferior mediei, comunismul

a atras — de fapt, a deturnat literalmente — multe suflete care în

alte vremuri ar fi alcătuit primele două ordine ale societăţii: e vorba

de sufletele religioase şi de cele nobile, deci de sufletele pentru

care slujirea celorlalţi constituie o primă natură.

Cât devotament, câte renunţări şi cât eroism s-au concentrat

în jurul unui germene care reprezenta de fapt o simplă minciună, o

neînţelegere sau o fărâmă de Neant! Pilula mortală din La condition

humaine are un sens simbolic: au existat realmente în secolul 20

câţiva comunişti exemplari prin abnegaţia lor. Câte grupări

democratice sau liberale au cerut aderenţilor lor o asemenea

disponibilitate în orice moment, şi nu doar în timp de război?

Monther-lant observa, în prefaţa la volumul La viile dont le prince

est un enfant, că doar Biserica catolică oferă un spaţiu convenabil

unor conflicte atât de nobile precum cel pe care îl descrie. Fie. Dar

dacă au existat, în epoca noastră, conflicte realmente corneliene, în

care două îndatoriri cu pretenţii egale să se confrunte în acelaşi

suflet de om, atunci ele au avut loc printre comunişti. Pavlik

Morozov e un arhetip: „Trebuie oare să-mi denunţ tatăl contra-revo-

luţionar? îmi iubesc tatăl, dar eu sunt al Partidului...

Milioane de mici pionieri, fete şi băieţi, au pronunţat

jurământul următor: „în faţa camarazilor mei, promit solemn să fiu

devotat învăţăturii leniniste, să servesc neabătut cauza Partidului

nostru comunist pentru a asigura victoria comunismului. Promit să

trăiesc şi să învăţ ca să devin un cetăţean demn de patria mea

sovietică”. Ei credeau în toate astea. Iar atunci când comandantul

pronunţa porunca sacramentală „Să lupţi pentru cauza Iui Lenin şi a

lui Stalin... fii gata!”, ei strigau pios, cu gura larg deschisă şi cu ochii

aburiţi „Mereu gata!”. Credeau. Nord-coreenii jurau, atunci când

plecau la luptă, pe cartea Tânăra Gardă a lui Fadeev, un roman

mediocru, dar care povestea cum în timpul ocupaţiei germane,

tinerii rezistenţi ruşi se lăsau îngropaţi de vii cântând Internaţionala.

Şi coreenii credeau. Dar oare preoţii din America de Sud care

predică cu mitraliera un creştinism marxist, nu se jertfesc şi ei? Cine

va îndrăzni să spună că ei nu cred?

Pentru că au crezut pe cuvânt un vechi economist din secolul

19, depăşit de fapt încă de la începutul secolului 20, secol al cărui

profet s-a visat, milioane de bărbaţi şi femei au îndurat torturi şi au

torturat, au masacrat şi au fost masacraţi, au denunţat, minţit,

trişat, furat şi manipulat, au jurat strâmb, s-au dezonorat, şi-au

trădat patriile şi şi-au dezmembrat familiile. Profetul, în schimb, nu

credea în nimic. Comunismul nu e decât o construcţie intelectuală

fără nici o legătură cu fiinţa umană şi condiţiile prezenţei sale pe

pământ. Chiar şi astăzi mai există albanezi, angolezi, fi-lipinezi,

nicaraguani — presupunând că nu mai sunt şi ruşi — care^

dezinteresaţi şi necruţători, caută încă să contribuie la triumful unei

cauze ce n-a existat de fapt niciodată.

Să luăm cazul comuniştilor ruşi şi să presupunem că ei sunt

complet treziţi la realitate. Oare nu suferă ei amintin-du-şi că şi-au

boicotat un coleg care purta o cruce la gât, sau că l-au dat pe un

prieten pe mâna Partidului, pentru că au simţit că asta trebuiau să

facă? Nu le e oare milă de ei înşişi, de soţia şi de copiii lor, atunci

când se gândesc câte energii au risipit în serviciul unei asemenea

imposturi?

Iar dacă nu suferă, dacă sufletul le-a fost golit de orice'

generozitate, dacă de zece ani încoace, ei se mulţumesc să îşi bată

joc de entuziasmul lor din trecut — glumind de pildă în felul

următor: „Aşezaţi-vă pe acest scaun leninist”, „Beţi nişte vodcă

leninistă!”, „Nu vreţi şi puţin hering leninist?”, aşa cum i se

propunea unui prieten de-al meu —, deci dacă lucrurile stau aşa,

oare nu e şi mai trist?

Ce părere aveţi, tovarăşe Troţki, cel cu buze de mâncău şi

pleoape de prooroc? Ce părere aveţi, tovarăşe Stalin — bot de

fiară? Dar dumneavoastră, tovarăşe Lenin — craniu de supraom?

Pretindeaţi că acţiunea voastră trebuie să facă din Rusia ţara

cea mai modernă, cea mai dreaptă, cea mai fericită din lume.

Indiferent dacă astăzi comunismul s-a prăbuşit ori nu, ştim totuşi ce

nenorociri a adus.

Demografie aproape de gradul zero. Unsprezece milioane de

avorturi legale pe an. Patru milioane de femei ce lucrează noaptea.

O sută de milioane de cetăţeni cu mai puţin de 9 metri pătraţi

locuibili per persoană. O sută de milioane cu mai puţin de 100 de

ruble pe lună. În privinţa speranţei de viaţă, URSS ocupă locul 32 în

lume. Cinci la sută dintre copii prezintă malformaţii genetice grave.

Adolescenţii formează bande şi încep să se drogheze. Un milion de

tuberculoşi. Din 1965 în 1985, un milion de victime ale cancerului

de plămâni. La 19 ani, 90% dintre alcoolici sunt deja băutori

înveteraţi. 30% din spitale nu au WC-uri, iar 35% nu au apă caldă.

Inegalitatea dintre muncitori şi ţărani există în continuare, unii

având pensii de 80, iar ceilalţi de 53 de ruble. Jumătate din

cantitatea de cereale consumate în URSS este importată.

Alimentaţia e supusă raţiilor. Munca la negru hrăneşte ţara89. M.

Gorba-ciov îi implora pe americani să-i înveţe pe ruşi cum se

administrează întreprinderile private. O mafie ce are relaţii

îngrijorătoare cu Partidul pune mâna pe tot mai multe resurse

economice. Catastrofa de la Cernobîl a rămas întipărită în minţile

tuturor. Nomenclatura joacă piesa lui Puş-kin, Banchet în timpul

ciumei.

Pământului, acelei Terra Mater Humida din cântecele de geste,

nu îi merge mai bine decât oamenilor: lacul La-doga e poluat,

marea Azov e poluată, bazinul Volgăi e declarat zonă sinistrată din

punct de vedere ecologic, marea Arai a scăzut cu 60% şi e

ameninţată cu dispariţia...

Iar noi să-i lăsăm pe morţi să-şi îngroape morţii?

Să admitem că soarta Rusiei nu-i interesează decât pe ruşi şi

că, private de susţinerea unei URSS ce se presupune (deşi nu există

probe) că a renunţat la imperialismul său ideologic, mişcările

comuniste pe care ea le-a semănat prin lume vor pieri aşa cum

piere o iederă căreia i s-a tăiat tulpina. Deşi e vorba — de bună

seamă — de o simplificare optimistă a situaţiei, să acceptăm pentru

moment că aşa stau lucrurile. Mai rămân însă de evocat părţile cele

mai sumbre ale aventurii comuniste.

Să luăm un exemplu. Intr-o ţară relativ tolerantă cum e Franţa,

marxiştii au exercitat un veritabil terorism intelectual de-a lungul a

cel puţin două generaţii. Cine nu era marxist era considerat ticălos

şi cretin. Doar reacţionarii cei mai îndârjiţi îndrăzneau să se opună

în mod deschis marxiştilor, în timp ce liberalii, pentru a nu trece

drept reacţionari îndârjiţi, vorbeau în şoaptă ori de câte ori îşi

exprimau opiniile. Atunci când mi le proclamam pe ale mele, mi-era

ruşine de prietenii care mă felicitau pentru pretinsul meu curaj, căci

eu nu riscam de fapt nimic: nici plutonul de execuţie, nici

închisoarea Lubianka şi nici măcar un proces într-un tribunal

corecţional.

Iată că natuta umană se urâţeşte cu uşurinţă chiar şi într-o

ţară democratică şi individualistă prin tradiţie şi nu renunţă prea

repede la deprinderile proaste!

Uniunea Sovietică nu e însă o tară democratică. Multă' vreme,

cine ezita cât de puţin să urmeze Partidul în virajele sale

periculoase, era pe dată proscris sau ucis. Ce zic eu „să urmeze”?

Trebuia să anticipezi cea mai neînsemnată vibraţie a Partidului, ca

să poţi vibra în cadenţa lui. In acea perioadă, povesteşte Ehrenburg,

nimeni ne se confesa altcuiva în afara nevestei, şi totul se petrecea

„sub plapumă”. Ştim cu toţii din Le Chine et le Veau ce poate face,

îh teritoriu sovietic, o haită marxistă bine condusă unui om ce

gândeşte liber.

Măcar de-ar fi fost vorba doar de gândire! Dar timp de 70 de

ani, bărbaţi şi femei care, Dumnezeu ştie, nu erau cu toţii gânditori

au trebuit să trăiască de pe o zi pe alta, de la o oră la alta în condiţii

împotriva firii.

Foametea latentă ori prezentă, apartamentele comune, cozile

la alimente sau la servicii casnice, sâmbetele de muncă „voluntară”

obligatorie, şedinţele politice, sindicale, profesionale, recreative,

propagandistice, alegerile umilitoare ale unui candidat unic,

îndoctrinarea neîncetată (prin ziare, afişe, radio, TV, sloganuri,

discursuri) la care trebuia să participi pentru a-i îndoctrina pe cei

care tocmai te îndoctrinau — oare câţi dintre noi, intelectualii

liberali, îşi imaginează că ar putea rezista şase luni unui asemenea

regim? Dar copiii? Dar nepoţii?

Chiar fără să credem în transmiterea caracterelor dobândite,

nu ne dăm oare seama că o conştiinţă care e supusă timp de 70 de

ani acestei alternanţe a terorii şi entuziasmului la comandă, a

propagandei şi foametei nu are cum să nu fie abrutizată şi mutilată?

Că ea e nevoită să se mlădieze ca o reptilă, în timp ce la suprafaţă

se acoperă cu o crustă de insensibilitate?

Într-un roman al lui Krasnov, apar câţiva emigranţi ruşi din

primul val ce primesc oarecum neliniştiţi vizita unei tinere rude de-a

lor, care trăise vreo zece ani în Uniunea Sovietică. Ei nu aveau însă

de ce să fie cuprinşi de griji, căci tânăra le va simplifica viaţa într-un

mod diabolic. Delicate din fire, gazdele tocmai se întrebau cum ar

putea să scape de nişte pisoi nou-născuţi care-i încurcau: ar trebui

oare să-i înece? unde? cum? cine s-o facă? „Ei, poveste!” le zice

drăguţa de fată. După care se aşază pe pisoi şi-i înăbuşă.

Anecdota, autentică sau nu, pune în evidenţă un fapt cert:

ierarhia valorilor, sensibilitatea, etica umană care au fost în mod

sistematic aruncate într-un tipar abstract nu pot coincide cu cele ale

unor oameni care trăiesc într-o societate încă relativ organică, în

ciuda exceselor unui stat tot mai social şi, prin urmare, tentacular.

Utilitarismul cel mai cinic nu e decât o ilustrare a acestei educaţii

contra naturii propagate de idealismul marxist: a înăbuşi sub fund

nişte pisoi condamnaţi la moarte devine o măsură eficace,

economică şi e deci lăudabilă. Orice altă consideraţie e în afara

subiectului.

Nu i-am văzut niciodată pe prietenii mei sovietici sufocând

pisoi, dar am constatat că ei se considerau posesori ai adevărului

universal, chiar dacă afirmau că nu mai sunt marxişti. Deşi

recunoşteau cusururile sistemului lor, ei ştiau totul mai bine decât

toţi ceilalţi. Paradoxul nu e decât aparent. Gratuitatea e

contagioasă. La fel cum leninismul nu e nimic, dar pretinde că e

soluţia universală, tot aşa îţi poţi imagina că deţii soluţia universală,

chiar şi atunci când ai renunţat la leninism.

Aşa cum a observat Voegelin, comunismul e o gnoză, adică un

sistem de mântuire prin cunoaştere. Sovieticii s-au obişnuit să ştie

totul — sau să mimeze că ştiu totul —, deoarece aceasta e o

condiţie de supravieţuire. Cum oare ar putea supravieţui ei dacă n-

ar şti în ce magazin se găsesc cârnaţi şi care e ultima interpretare

la Un pas înainte, doi paşi înapoi a lui Lenin? Merită să vezi cu cât

aplomb patetic şi revelator răspund ei la toate întrebările ce li se

pun!

Nu poţi încerca să umbli la natura umană şi să rămâi

nepedepsit, iar reveriile idilice ale ucenicilor vrăjitori conduc la

catastrofe imediat ce sunt puse în aplicare. Nu, omul socialist nu

are creierul lui Aristotel şi nici măcar pe cel al lui Marx. În ciuda

spuselor lui Troţki, omul socialist e un mutant regresiv.

Alexandr Zinoviev îl numeşte homo sovieticus90. Lipsit de orice

respect, nerecunoscând nici responsabilitatea, nici experienţa,

neavând nici trecut, nici viitor, trăind din expediente şi păcăleli,

venal şi ingrat, incult şi pedant, laş şi brutal, fiind gata — în ciuda

tuturor tradiţiilor ruseşti — să-i toarne pe ocnaşii evadaţi

urmăritorilor lor (ceea ce-l mira pe Soljeniţîn), homo sovieticus,

departe de a fi ficţiunea unui filosof, reprezintă produsul real,

observabil, a ceea ee 70 de ani de leninism au făcut din rusul

obişnuit. El e cel care se clăteşte cu perestroika şi face gargară cu

glasnost Dacă m-aş fi născut în URSS, dacă v-aţi fi născut acolo,

asta am fi fost probabil şi noi.

Şi se mai pretinde că veninul a dispărut, fiindcă cele trei fiare

sunt moarte! .

Şi că abcesul greţos care a otrăvit viaţa n-a inundat această

nefericită ţară! Cum oare se putea crede că totul se

va termina printr-un fading al imposturii şi violenţei? Sau că

puroiul minciunii se va risipi precum roua încălzită de soare? Şi nu

doar în Rusia, ci în lumea întreagă?

Ar trebui să se înţeleagă faptul că Rusia şi lumea nu pot fi

purificate decât printr-un uriaş catharsis.

ir

Catharsis

Sfidând convenţiile internaţionale de la Geneva şi La Haye,

procesele de la Nurnberg se bazau fie pe legislaţii declarate în mod

arbitrar retroactive, fie pe faptul de netăgăduit că Germania nu mai

avea armata „în campanie”, fie pe vechiul drept de cucerire al

înaintaşilor noştri. Din punct de vedere juridic, procesele nu pot fi

nicidecum justificate. Cine va tăgădui însă că, în nedreptatea lor

caute-rizantă, ele au eliminat un virus criminal?

Cine cercetează îndeaproape excesele denazificării îşi dă

seama că ele nu sunt nicidecum pe placul Aliaţilor noştri puritani.

Cu toate aceastea, nazismul a fost complet extirpat din Germania,

iar dacă uneori se mai anunţă cu disperare reapariţia lui, aceasta

înseamnă — în general — că serviciile cehe de dezinformare şi-au

făcut datoria.

Fierul roşu a fost pus pe rană, s-a făcut lumină. Bazele pseudo-

ştiinţifice ale nazismului au fost distruse. Toate acestea, vrem, nu

vrem, sunt o istorie încheiată.

Şi totuşi, se vorbeşte încă despre ea.

Oare de ce nu se reclamă aceeaşi austeră clarificare şi

comunismului, care a făcut infinit mai multe victime, care şi-a întins

metastazele pe întreaga planetă (azi, ele fiind departe de a fi

extirpate) şi a cărui doctrină — nerezervată pseudo-rasei ariene — îi

mai seduce încă pe ignoranţii din Tananarive şi Aubervilliers? De ce

— acum mă refer la Occident — cărţile noastre şcolare sunt atât de

indulgente faţă de aceste holocausturi? De ce — vorbesc de data

aceasta de Est — M. Gorbaciov se revendică şi azi de la Lenin, un

criminal împotriva umanităţii al cărui hoit e încă pus în vitrină?

Să însemne aceasta că aş fi de acord cu crearea unei curţi

internaţionale care să-i judece, pe baza legislaţiei privind crimele

împotriva umanităţii, pe comuniştii din lumea întreagă pentru

complicitate la cele mai mari atrocităţi ale istoriei? Sau că m-aş

mulţumi cu o curte pansovietică, care să-i judece doar pe comuniştii

ruşi, sau poate numai pe cei care au pus pistolul în ceafa, i-au

omorât pe prizonieri şi au dresat dulăii din Gulag?

Mărturisesc că ideea nu mi-ar displăcea. Dacă Eich-mann a

fost răpit, iar Bărbie extrădat, nu văd de ce un vrednic pensionar al

găitanelor azurii care avea 20 de ani sub Djerzinski, 23 sub Iagoda,

32 sub Ejov şi 45 sub Beria nu ar fi chemat să depună mărturie în

faţa judecătorilor şi să descrie amănunţit, cu voce tremurândă, ce

făcea el la Lubianka pe vremea diverşilor ei stăpâni.

Din păcate aşa ceva nu e posibil: la Nurnberg, cei care judecau

erau învingătorii, în timp ce în Uniunea Sovietică — oare am

repetat-o îndeajuns? — comunismul, aşa cum e el, este încă la mare

stimă şi nu s-ar putea face dreptate decât în urma unui război civil,

ultimul lucru din lume care ar fi de dorit. De altfel, orice ar spune

strâmba legislaţie actuală, nu există, pentru conştiinţa umană,

crime imprescriptibile. Eschil ştia asta: totul se toceşte, până şi

matrici-dul lui Oreste.

Va trebui aşadar să ne resemnăm văzându-i pe gardienii,

ucigaşii şi torţionarii noştri patentaţi cum îşi poartă decoraţiile, cum

mor de moarte bună şi sunt înmormântaţi printre discursurile şi

florile pământului natal.

Ceea ce nu înseamnă că abcesul nu poate fi curăţat altfel şi

poate chiar mai bine, că o asemenea contaminare nu poate fi

stopată, iar germenele său expulzat din organism. Unii dintre noi îşi

zic creştini: nu există oare un leac creştin pentru cea mai gravă

boală care a cuprins omenirea?

Şi, până la urmă, nu e el — indiferent de ce spun prietenii

noştri necredincioşi — singurul viabil?

Leonid Bolotin, care a deschis în centrul Moscovei o expoziţie

cu amintiri despre familia imperială, a găsit după părerea lui cel mai

potrivit catharsis.

Criminala masacrare a familiei Romanovilor e nodul ce ne ţine

vieţile legate fedeleş. Fără căinţă, nu vom mai putea trăi... Această

căinţă va exista atunci când Biserica noastră îi va recunoaşte pe

Nicolae al II-lea şi pe membrii familiei sale ca martiri. În măsura în

care canonizarea a avut deja loc în străinătate, nu ne mai rămâne

decât să cădem şi noi de acord. Autorităţile noastre bisericeşti nu s-

au decis încă. E de înţeles, căci nu e uşor să rezişti unei puteri civile

atee şi să rişti să i te opui în mod dechis. Scopul Bisericii e unirea, şi

nu dezbinarea oamenilor. Totuşi trebuie să-ţi salvezi sufletul91...

Presa sovietică, reproducând aceste gânduri, citează

testamentul moral al lui Nicolae al II-lea:

Către toţi cei ce mi-au rămas credincioşi şi către cei pe care-i

puteţi influenţa: nu mă răzbunaţi. I-am iertat pe toţi şi mă rog

pentru toţi. Nu mă răzbunaţi şi amintiţi-vă că răul din lumea de azi

va spori. Dar nu răul va birui răul, ci iubirea.92

Putem să nu fim de acord cu Leonid Bolotin şi să nu vedem în

masacrarea familiei imperiale „nodul” dramei ruse, sau să nu găsim

catharsis-ul într-o canonizare contestabilă. Chiar fiind de acord cu

el, putem să ne dăm seama că această soluţie nu e valabilă şi

pentru restul lumii, infestat şi el de comunism. Canonizarea lui

Nicolae al II-lea nu-i va elibera de vraja comunistă nici pe cubanezi,

nici pe albanezi. Să mergem însă mai departe.

Recent un student sovietic, aflând dintr-o revistă sovietică de

existenţa Marelui Duce Vladimir al Rusiei, i-a scris:

„Precizez de la bun început — zicea el — că nu sunt mo- .

narhist convins, nici comunist, nici un mare naţionalist rus, ci doar o

persoană care se interesează de soarta Patriei”. După ce i-a cerut

prinţului cărţi, documente bibliografice pentru a asigura

„reîntoarcerea la civilizaţie” şi „restabilirea istoriei”, el încheia cu

aceste cuvinte:

Ceea ce s-a întâmplat în Rusia în 1917 e atât de colosal încât,

fără îndoială, doar secolul XXI va putea judeca cele petrecute...

Există totuşi un sentiment ce se cere exprimat: e vorba de durerea

pe care o resimţim pentru cei ucişi şi pentru exilaţi... Şi familia

Dumneavoastră a suferit. Cum guvernul nostru nu pare să aibă timp

ca să vă ceară scuze, Dumneavoastră şi celor apropiaţi, pentru ceea

ce s-a întâmplat, Vă rog să le acceptaţi pe ale noastre... Transmiteţi

cunoştinţelor Dumneavoastră, victime inocente ale unei forţe oarbe,

salutul nostru şi rugămintea de a fi iertaţi...

Acest text nu e politic şi nici explicit religios. Ceea ce doreşte

autorul său e „reîntoarcerea la civilizaţie” (ce condamnare stă

ascunsă în spatele cuvântului „reîntoarcere”!) şi „restabilirea

istoriei”. EI a înţeles că pentru aceasta e nevoie nu de documente şi

de bibliografie, ci de iertare.

Avem iată şi motive de bucurie, căci nici Leonid Bo-lotin, nici

studentul al cărui nume îl voi trece pentru moment sub tăcere —

căci se ştie cum se poartă cu studenţii guvernele care se reclamă

încă de la Lenin — nu sunt nişte homines sovietici, deşi sunt oameni

sovietici. (Homo so-vieticus nu cunoaşte iertarea. El e — cum se

zice în ruseşte —bezpardoriii, „bez” însemnând „fără”). Aceasta

îi>seamnă că, în ciuda tuturor speranţelor bolşevicilor, mutaţia

regresivă nu e generală şi că porţile infernului nu au înghiţit

definitiv natura umană, nici măcar în Uniunea Sovietică.

Acestea fiind zise, iertarea constituie un bun început. Mai bun

chiar decât importarea rockului, a restaurantelor Mac Donald şi a

întreprinderii private.

La un anumit nivel, acesta iertare nu poate fi decât gratuită şi

mutuală, căci suntem cu toţii „victimele inocente ale unei forţe

oarbe” ce caută să ne oprime de la facerea lumii, şi s-ar cuveni ca

toţi cei ce se simt solidari cu Vechiul Regim să le ceară iertare celor

pe care regimul nu i-a putut apăra, ca preoţii să le ceară iertare

credincioşilor (aşa cum fac, în Biserica ortodoxă, toţi preoţii înainte

de hiro-

tonire), ca intelectualii să le ceară iertare neştiutorilor de

carte, soldaţii civililor, părinţii copiilor, dar şi copiii, civilii, neştiutorii

de carte, credincioşii şi susţinătorii ordinii actuale ar trebui să-şi

ceară iertare unii altora şi să ne ceară iertare nouă.

La un alt nivel, trebuie totuşi să existe căinţă. Noi, cei care în

viaţa noastră privată am încălcat, poate în taină, cele zece porunci,

ne vom căi în taină. Căinţa celor care au pus mântuirea lumii în

pericol se cuvine însă să fie răsunătoare şi universală. Nu trebuie ca

imaginea nefastă a lui Lenin să se estompeze încetul cu încetul, iar

cadavrul său să dispară din mausoleu sub pretextul că nu mai e un

cadavru, ci un manechin. Nu trebuie ca vinovaţii să recurgă, cu de

la ei putere şi cu complicitatea noastră, la laşa amnistiere a istoriei.

Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului. Şi nici noi. Ceea ce ne

dorim cu ardoare e convertirea, botezul său; dar nu poţi fi botezat

fără să te lepezi public şi solemn de Satana, de deşertăciunile şi

lucrările sale.

Nu e vorba să ieşi basma curată reabilitându-i pe Buharin şi

Zinoviev, care n-au fost decât doi călăi leninişti între mulţi alţii.

Aceasta nu priveşte decât Partidul infidel şi ingrat care mai întâi i-a

ridicat în slăvi, iar mai târziu i-a dezonorat şi împuşcat,

preocupându-se acum de reputaţia lor postumă. Puţin ne pasă dacă

posedaţii se devorează ori se reabilitează între ei. Aceasta nu face

decât să ne demonstreze o dată mai mult că nu există nici o fărâmă

de bine în Rău, că cei care se consacră Răului îl acceptă în totalitate

şi nu pot avea parte de nimic din ceea ce aparţine Binelui, nici

măcar de camaraderia ce există între pungaşi ori de respectul pe

care şi-l poartă hoţii.

Singurul fel în care se poate reîncepe ceva de la zero, fără

datorii, este să-ţi recunoşti datoriile. Biserica numeşte asta

pocăinţă.

Prosopopeea comuniştilor convertiţi

Iată cum s-ar putea exprima nişte comunişti pe care o minune

i-ar converti. Poate fi vorba de comuni$ti din lumea întregă, nu doar

de cei ruşi.

„Doamne, iartă-ne nouă că Ţi-am maimuţărit domnia.

Lumea are o faţă, pe care o luminează chipul Tău. Ea are şi un

revers, îndreptat către Neant şi care, prin blasfemie şi batjocură,

încearcă să maimuţărescă faţa. Doamne, noi am slăvit acest revers.

Te poţi înşela uneori, căci, indiferent ce ai slăvi, faci aceleaşi

gesturi: sărutul şi prosternarea. Acum ştim că ne-am prosternat în

faţa unor idoli şi i-am dat sărutul cel mârşav lui Bafomet.

Ce bine ne-au făcut neruşinaţii stăpâni cărora ne-am dăruit?

Nici unul. Nimic. Niciodată. Nu există un scop nobil care să aibă

nevoie de mijloacele mârşave pe care ei le cereau de la noi, şi asta

nu din când în când, ci în fiecare zi. Nu suflarea, ci duhoarea

măruntaielor lor ne inspirau. Dezgustătoare, împărtăşania lor era

mânjită de sânge. Credeam că le venerăm chipurile lor de şefi, dar

acestea nu erau decât zugrăvite pe crupa lumii cu contorsiuni

hidoase.

Traşi pe sfoară de cei trei strigoi pe care-i vedem aici

aşteptându^Ţi Judecata, noi am pretins că aducem domnia Omului

fără Dumnezeu şi pe cea a iubirii fără Iubire.

Ne-ai spus că nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă nu ne iubim

aproapele, şi e adevărat. Dar nu ne putem iubi aproapele dacă,

chiar fără a-l numi, nu-l iubim pe Dumnezeu, care e singurul izvor al

iubirii. O!, ne putem sacrifica pentru omenire, dar omenirea nu e

aproapele nostru. Mai mult preţuieşte să-ţi iubeşti aproapele decât

să te jertfeşti pentru omenire. Jertfa nu e de ajuns. Nu ne-ai spus

chiar Tu: „Nu jertfă voiesc, ci milă”?

Fiind oameni, ne-am străduit să fim virtuoşi, şi e adevărat că

unii dintre noi au avut tăria să rămână săraci, umili, .să evite

vulgaritatea libertinajului, să reziste torturii, să-şi dea viaţa. E foarte

bine aşa, dar nu ar fi trebuit să declarăm că ei au făcut-o ca să-i

fericească pe oameni. Virtuţile unora nu-i fac mai fericiţi pe ceilalţi.

Am fost virtuoşi din orgoliu şi din nobleţe. Datorită soartei ori

temperamentului. Asta n-avea nimic de-a face cu dreptatea pe

pământ şi nici cu adevărata fericire a oamenilor, vreau să zic a

oamenilor concreţi, a lui Popov, a lui Lopez ori a celuilalt, cum îl

cheamă?, Dupont. Pot fi foarte bine sfânt, erou şi martir, zicea

Sfântul Pavel, dar dacă iubire nu am, nimic nu-mi foloseşte. Pentru

noi s-au rostit vorbele acestea.

În viaţa noastră publică, clandestină pentru cei mai buni dintre

noi, am săvârşit tot felul de orori, pe care am vrea să ni le ierţi. Nu

ele sunt cele mai grave. Cel mai grav e că eram mândri că le

făceam şi credeam că trudim pentru Bine făcând Răul. Nu ziceam

„sunt un păcătos, deci păcătuiesc”, ci îi ziceam aproapelui nostru

„ştiu mai bine decât tine ce e bine pentru tine”.

Mai spuneam că „Partidul e infailibil”. La urma urmei, eram

mai degrabă stupizi, căci ce anume e Partidul? Un grup de oameni.

Cine vorbeşte în numele lui? Un grup şi mai mic de oameni sau,

adeseori, un singur om. El trece drept interpretul voinţei colective a

Partidului, a ceea ce se numeşte „linia oficială”. Şi să-l ferească

Dumnezeu pe cel ce se îndepărtează de la această linie, chiar dacă

şi el aparţine Partidului, ai cărui membri se presupune a fi egali. Noi

ştiam însă că nici un om nu e infailibil şi că interpretul liniei oficiale

nu e cu nimic mai breaz decât un disident.

Această inepţie, Doamne, nu e decât o maimuţăreală în plus.

Apostolii Tăi îşi începeau epistolele aşa: „Păru-tu-i-s-a Sfântului Duh

şi nouă... „. E de la sine înţeles că persoanele socotite a fi inspirate

de Sfântul Duh se consideră infailibile. Noi am hotărât să ignorăm

Duhul şi să fim totuşi infailibili. Ne-ai spus că toate păcatele vor fi

iertate, în afara celor împotriva Sfântului Duh. Sperăm că Te vei

dezice şi că îi vei ierta totuşi pe cei care Te-au maimuţărit. Biserica

învaţă că există trei virtuţi care aduc mântuirea: speranţa, credinţa

şi iubirea. Şi pe ele le-am maimuţărit, până le-am gonit din sufletul

omului.

Speranţa, de pildă. Să nu crezi că noi am propovăduit

disperarea. Există de altfel o nobleţe a disperării. Învăţătura noastră

cerea speranţa în lucruri ce nu se vor putea împlini nicicând: ea

cerea să se creadă că socializarea mijloacelor de producţie ar crea

un cer nou şi un pământ nou, da, prostii de felul acesta... Am înşelat

speranţa, înlocuind-o cu absurda credinţă în progres.

Ce să mai zicem de credinţă! Şi noi credeam. Dar nu într-un

Tată care e în ceruri. Credeam în oameni ce trăiau pe pământ, care

fumau sau nu fumau, care beau sau nu beau, şi care câştigau bani

scriind cărţi bune sau rele. Iar noi, noi credeam în ei! Dar credinţa

adevărată se vădeşte mai ales când crezi în cele ce nu se văd. E un

mare păcat să fii credincios în cele în care nu se cuvine să fii

credincios. Aceasta este sodomie spirituală.

Am denaturat şi iubirea. Mai întâi am ridiculizat-o, apoi i-am

schimbat numele, după care am deturnat-o de la rosturile ei. Am

botezat-o dreptate şi am spus că ea nu îi priveşte decât pe cei

săraci, iar dintre cei săraci doar pe proletari, şi dintre proletari doar

pe social-democraţi, şi dintre social-democraţi doar pe bolşevici.

Gărzile albe, nişte năpârci desfrânate, ca şi ceilalţi burghezi nu

aveau dreptul la iubirea căreia noi îi ziceam dreptate.

Măcar de ne-am fi mulţumit să luptăm pentru convingerile

noastre, aşa cum atâţia oameni s-au luptat ca să-şi apere patria sau

chiar pentru a-i aservi pe alţii! Noi însă voiam să domnim nu numai

peste trupuri, ci şi peste minţi şi suflete. Pentru asta, am folosit tot

felul de tehnici: propaganda, dezinformarea, influenţa... Camaradul

Lenin ne-nvăţa: „Spuneţi-le ce vor să audă!”. Mergea. Tu, Doamne,

numeşti asta „ispitire”. Ah!, ce maeştri am devenit în această artă.

Era absolut necesar, pentru că deţineam adevărul, să-l împărtăşim

şi celorlalţi oameni. Era ca şi cum cineva ar fi luat lepra şi i s-ar fi

spus că e bine că e lepros, şi că trebuie să dea lepra întregii lumi.

Şi această idee e, Doamne, o maimuţăreală. Tu le-ai poruncit

Apostolilor Tăi să ducă vestea cea bună întregului pământ, iar noi i-

am maimuţărit. Fără să ne pese de nimeni şi de nimic: întrucât

aveam dreptate, totul era permis! Ca să vorbim cinstit, oamenii

fiind aşa cum sunt, şi misionarii Tăi au mers uneori prea departe: nu

era chiar totul atât de rău la vechii greci ori la vechii incaşi. Există

însă o diferenţă: misionarii Tăi i-au civilizat până la urmă pe barbari;

noi însă, din oameni relativ civilizaţi, am făcut nişte barbari.

Ştii care e pasajul din Evanghelia Ta care ni se potriveşte cel

mai bine? Cel în care Tu spui că nici un om nu va da copilului său

piatră în loc de pâine, ori şarpe în loc de peşte. Noi suntem chiar

acei oameni pe care Tu nici n-ai cutezat să Ţi-i închipui. Căci în

toate ţările lumii, am propovăduit evanghelia pâinii şi am înfometat

popoarele care ne-au crezut. Am propovăduit libertatea, şi le-am

adus sclavia cea mai abjectă, cea care îi forţează pe sclavi să se

strângă laolaltă pentru a cânta în cor laudă stăpânilor lor, ca nişte

tineri recruţi pedepsiţi: „asta-i-viaţa-'mpărătească-numai-de-ar-

dura!”... Am propovăduit egalitatea, şi am creat „noua clasă”. Am

promis mări pline de peşte şi n-am făcut decât să săpăm găuri cu

vipere.

Iată cine suntem, Doamne, sau — mai curând — iată ce-am

devenit după ce-am căzut pradă farmecelor Treimii Răului.

Un ultim cuvânt. Le-ai lăsat creştinilor Tăi o rugăciune din care

noi am folosit toate cererile, în afară de una. Fără a folosi aceleaşi

cuvinte ca şi Tine, noi doream cu fervoare:

ca Partidul să fie ţinut drept sfânt, ca să vină împărăţia lui, ca

linia lui să fie respectată în toate şi mereu, ca el să ne hrănească în

fiecare zi credinţa, ca să nu ne facă să cădem pradă vreunei

provocări, ca să ne izbăvească de fracţionişti, de deviaţionişti şi de

contra-revoluţionari.

În acelaşi timp însă, noi juram să-i vânăm pe duşmanii noştri

fără milă şi ceream chiar să fim pedepsiţi noi înşine dacă vom greşi

vreodată.

Doar iertarea nu poate fi maimuţărită, Doamne. Aici se află

marea diferenţă dintre un comunist şi un creştin, ba chiar, am zice,

dintre un bun comunist şi un rău creştin.

Ei bine, pentru prima dată, aflaţi în faţa Celui ce iartă,

încercăm să iertăm şi cerem să fim iertaţi.

Viziune de artist?

Dar la ce oare ar fi buni artiştii, dacă nu ar avea viziuni?

Poate că nici nu e vorba de o viziune, cel puţin pentru

comuniştii ruşi. Iertarea se află în miezul teologiei naturale a acestui

popor. Nu se spune oare în ruseşte „iertare” în loc de „adio” şi chiar

în loc de „la revedere”? Şi nu se foloseşte, cu indulgenţă, proverbul

„cine înţelege, iartă”?

De altminteri, nici n-ar fi pentru prima dată în istorie când s-ar

produce un reviriment de o asemenea anvergură. Noi, creştinii,

credem că Moise a izbutit să-i scoată pe evrei din Egipt, deşi lor nu

le-a fost acolo mai rău. Ruşii s-au aruncat în binecuvântatul Dniepr,

din porunca sfântului lor prinţ Vladimir. Iar întreaga lume antică a

sfârşit prin a se lepăda de păgânism...

Poate că e o viziune de artist, dar, la drept vorbind, vedeţi o

altă speranţă?

8r

Peroraţie

Mă uit din nou la portretele care m-au inspirat. „Revoluţia

permanentă”. „Viaţa a devenit mai veselă”. „Cine pe cine va

mânca?”. Gurile celor trei nu vor mai rosti niciodată cuvintele lor

favorite.

Nu mai ştiu în ce sens se zice că se mişcă pendulul ra-

diosteziştilor deasupra fotografiei unui mort, dar nici n-am nevoie

de pendul. Cei trei au dat, cum se zice, ortul popii. Cel mai tânăr

dintre ei ar fi avut, dacă trăia şi azi, 114 ani. Ceea ce nici unul din

duşmanii lor nu a reuşit — şi câţi dintre noi nu şi-ar fi dat bucuroşi

viaţa pentru a i-o lua unuia dintre ei! — s-a petrecut. Morile lui

Dumnezeu, îi plăcea lui Churchill să spună, macină încet, dar şi

foarte mărunt.

Recunosc că e oarecum frivol şi indecent să presupui ce se

petrece după moarte. Să nu fie nimic? Să fie ceva? Ce anume?

Bisericile au greşit poate oferindu-ne prea multe detalii pe care ne e

greu să le credem. Intuim însă că va veni o zi a Judecăţii, indiferent

în ce credem sau în ce nu credem. Ea e, oricum, din voia lui

Dumnezeu, dincolo de puterile noastre.

Ar mai fi rămăşiţele pământeşti. Ar trebui ca un rechizitoriu

postum să se adreseze acestor rămăşiţe.

Din Leiba, nu rămâne decât o urnă plină de cenuşă, un-deva în

Mexic. Ii e bine acolo. Să te incinerezi, atunci când aparţii tradiţiei

iudaice sau creştine, înseamnă să renegi această tradiţie în mod

explicit, şi fiecare are dreptul la renegare. Să ne ferim totuşi să

deschidem urna şi să îm-prăştiem cenuşa în lume. Cine ştie, s-ar

putea ca ea să fie încă nefastă.

Iosif a fost îmbălsămat, dar de 37 de ani se odihneşte în

pământul Rusiei, pe ai cărei fii i-a chinuit atât de mult. E de crezut

că timpul şi viermii şi-au făcut treaba şi că scheletul Vulturului

munţilor şi al Celui Mai Bun Prieten al copiilor se albeşte pe zi ce

trece. Dacă există o şansă de mântuire pentru el, ea atârnă de

mama sa, cea care nu s-a mângâiat niciodată cu gândul că micuţul

ei Soso n-a devenit preot; e sigur că lacrimile sărmanei femei vor

cântări mai mult în ziua Judecăţii decât rugăciunile sau blestemele

noastre.

Vladimir... (Oh!, cât mă întristează faptul că prenumele celui

care a creştinat Rusia, al primului său mare Prinţ, al prea-iubitiilui

meu sfânt patron a fost şi al lui!)... Vladimir odihneşte încă, la ora

când scriu, într-un sicriu de cristal, în penumbra Mausoleului de

porfir, păzit de soldaţi ce defilează cu paşi mărunţi.

Aşa ceva nu se poate, nu trebuie să continue. Nu se mai poate

ca mii de mujici, cărora li s-a spălat creierul şi li s-au zdrobit bojocii,

să stea ore în şir la coadă că şă venereze relicvele „sfântului” Lenin

— ultima şi cea mai insuportabilă maimuţăreală sovietică — în timp

ce Occidentul se prăpădeşte de râs contemplând pretinsa cădere a

comunismului.

E necesar ca scârnava mumie, ce sugerează deopotrivă

revolta împotriva morţii — cea care ne aşteaptă pe toţi — şi un soi

de necrofilie colectivă, un soi de oribilă pietate a disperării, este

necesar ca acest manechin umflat cu balsamuri desicative şi

antiseptice să fie smuls din monstruosul său cocon de moar, să fie

scos din sarcofag şi din umbra protectoare şi adus la orbitoarea

lumină a Domnului, pe caldarâmul Pieţei Roşii, adică în inima Rusiei,

cea care a văzut deja atâtea suplicii, meritate sau nemeritate.,

E necesar ca, pentru câteva clipe, cadavrul dezarticulat al lui

Lenin să fie expus acolo, pe roata istoriei, el fiind rusul care, la urma

urmei, a făcut cel mai mult rău Rusiei şi a împins-o să facă la rându-

i atâta rău lumii. Camerele televiziunii, surprinzând sub machiajul

obscen lividitatea cadaverică, vor trebui să anunţe întregii omeniri:

— Vlăstarul înfiorător pe care l-ai zămislit e mort. El a murit de

cea de-a doua sa moarte. Coşmarul s-a terminat. Trezeşte-te.

Nu e însă de ajuns.

E necesar ca Patriarhul întregii Rusii să păşească apoi urmat

de episcopii, arhimandriţii şi arhidiaconii săi, de preoţi, diaconi şi

cântăreţi, cu toţii tăcuţi şi gravi, cu cădelniţele lor din aur, abia

legănate şi fumegând către ceruri.

— Acum, va zice Patriarhul cu încrâncenare, iar diamantele îi

vor străluci pe mitră — el e la Domnul.

Oameni în negru vor purta mumia redevenită trup omenesc în

Biserica Adormirii Maicii Domnului şi sub icoanele ce transfigurează

pereţii, Patriarhul va oficia slujba înmormântării. Cântările

bisericeşti se vor înălţa până la turlă şi vor coborî transfigurate.

Norişorii de tămâie vor îndepărta încetul cu încetul mirosul de

formol. Iar rămăşiţele celui mai mare ateu pe care l-a cunoscut

pământul vor zace neputincioase acolo.

Oricât de uluitor ar părea, Patriarhul şi Biserica sa martirizată,

întreg poporul şi, dacă se poate, întreaga lume se vor ruga pentru

odihna sufletului celui decedat. Da, o vor face, pentru ca

Dumnezeul creştinilor, în nemeritata sa milă, să-l ierte chiar pe el,

mai ales pe el.

Fie ca El să ne ierte şi pe noi, cei care nu izbutim să ne rugăm

din tot sufletul, ci doar murmurăm:

— De astă dată, Doamne, nu-mi da ascultare decât dacă

aceasta e, cu adevărat, voia Ta.

CUPRINS

Cuvânt înainte la ediţia românească 5

Treimea răului sau Rechizitoriu în procesul postum al lui

Lenin, Troţki şi Stalin

Exordiu 9

Trei bărbaţi născuţi din femeie 15

Troţki — iluzionistul iluzionat 19

Stalin, Prometeu dezlănţuit 28

Lenin 38

Trei morţi 52

Doi câte doi 56

În numele cui? 59

Ce rost are acest rechizitoriu? 68

Catharsis 76

Prosopopeea comuniştilor convertiţi 81

Peroraţie 86

Note 89

Postfaţa traducătorului 93

f ?