1

Pag. 3 - 4 Amintiri dintr-o şcoală care nu mai estePag. 5 - 7 Vis de povestePag. 8 – 14 Dimineţi însoritePag.15- 20 Călătoria - Concurs „Dilematix”- 2009Pag.21-21 Ciocolata ideală Pag.22–22 Scrisoare către Moş Crăciun Pag.23-25 Poveste de CrăciunPag.26-28 Floarea Florilor Pag.29-31 Vis de povestePag.32-32 Dimineaţă de primăvarăPag.33-39 Călătoria - Concurs Eminescu – 2010Pag.40-40 Poezie CopilăriaPag.41-41 Poezie StejarulPag.42-42 Poezie Spiritul gândiriiPag.43-43 35 Mai – eseuPag.44-44 Peter Pan – eseuPag.45-45 Spre Pol – Nansen – eseuPag.46-47 Să reciclăm Pag 48-49 Sacul cu poveşti

Amintiri dintr-o şcoală care nu mai este2

Îmi amintesc şi acum cum mama m-a dus, atunci cand eram în clasa întâi, pentru prima dată la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice nr. 3 “Cuibul cu barză”, din Bucureşti. .Aveam doar şapte ani pe atunci. Am dat un examen pe care l-am trecut cu zece. Eram în culmea fericirii. Atunci am cunoscut-o pe doamna profesoară Elena Vlad, o persoană caldă, apropiată de copii şi de propria meserie. Pereţii holurilor erau plini de icoane şi desene ale copiilor mai mari decât mine, care învăţau sau au învăţat în această şcoală. Mi-au plăcut şi totodată m-au impresionat şi abia aşteptam să văd şi desenele mele puse la loc de cinste, acolo, sus la vedere. Acordurile de pian sau vioară, răzbăteau pâna la noi în atelierul unde modelam lutul sau îmbinam armonios culorile. Era plăcut, era o atmosferă caldă, ce te îmbia la lucru şi la visare. Din când în când, doamna profesoară Vlad, ne citea câte o poveste, întotdeauna cu final fericit, pentru a alunga oboseala acumulată la sfârşitul orelor de curs de la şcoala de unde veneam fiecare. Doi ani am mers cu mult drag la această şcoală . Dar, în vara anului 2006, după serbarea de vară, când întreaga sală de festivităţi a fost împodobită cu desenele noastre, doamna profesoară ne-a anunţat că şcoala va intra în renovare. Nu ne-am întristat prea tare atunci, crezând că în toamna vom reveni într-o şcoală cu pereţii proaspăt vopsiţi, mirosind a nou şi a curăţenie. N-a fost să fie aşa. Nici acum, după doi ani nu am putut reveni în şcoala noastră. Cu toţii, elevi şi profesori - fie de muzică, fie de artă, suntem risipiţi, în diferite şcoli care ne-au găzduit şi ne găzduiesc în continuare. Noi, elevii împreună cu doamna profesoară ElenaVlad, am transformat, dacă se poate spune aşa, un laborator de chimie în atelier de creaţie. Uşor de spus, greu de făcut Ne înghesuim cu toţii întrun spaţiu restrâns, impropriu creţiei şi artei, în timp ce în vechea noastră şcoală, muncitorii constructori folosesc pianele pentru a îndrepta cuie, distrugându-le încetul cu încetul. Cel mai ciudat mi s-a părut, modul în care înţeleg să renoveze o clădire aceşti constructori: întâi montezi parchetul nou şi scump, după aceea cureţi tencuiala pereţilor, apoi scoţi vechiul acoperiş, tocmai când incep ploile şi zăpezile iernii. Frumos tablou şi înfricoşător, totodată. Dar, noi copiii, oare, unde vom învăţa să cântâm, să pictăm, să modelăm, să desenăm ?! Ne înţelege cineva, şi cei mai important şi mai trist, ne aude cineva? Sunteţi curioşi să vedeţi cum arată o şcoală de artă în consolidare de doi ani şi jumătate ? Pot ataşa o fotografie. Nu-i aşa că-i tristă şcoala noastră? Cred că-i este dor de noi, copiii, de piane şi viori, viole şi violoncele, pereţi încărcaţi cu icoane şi tablouri, acorduri sonore şi cromatice

A scris acest articol, cu tristeţe, în numele tuturor copiilor de la Scoala de Muzică şi Arte Plastice nr. 3 “Cuibul cu Barză”, Agatha Georgescu, elevă la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 152 Uruguay Bucureşti.

3

Aşa este acum, 2008

Aşa a fost scoala mea în anul 2004.

Articol publicat în revista „Cutezătorii” din Ploieşti nr. /2008, referitor la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice nr. 3 „Cuibul cu Barză” – Bucureşti.

Vis de poveste GEORGESCU Agatha –Cristiana

4

Era toamnă târzie. Vântul bătea puternic şi cele câteva frunze arămii, rămase pe crengile golaşe, tremurau stinghere.

Micuţa Ana stătea în faţa focului ce ardea în şemineul din casa bunicii sale. Căsuţa aceasta era făcută din lemn iar pe ferestre se vedeau adesea două nasuri mici, ale Anei şi ale fratelui său Dănuţ, care de fiecare dată când un iepure sau vreo vulpe alergau printre brazii din faţa casei, stăteau cu sufletul la gură cu gândul la soarta nesigură a bietelor animale.

Stând cu capul pe o pernă moale din blană de iepure, dăruită de bunicul său, Ana se gândea la basmul pe care bunica li-l povestise, ei şi lui Dănuţ, cu o seară înainte. Şi-ar fi dorit ca zâna să o viziteze şi pe ea la fel ca pe Pinocchio, să-i îndeplinească o dorinţă, o singură dorinţă. Cu acest gând genele începură să i se lipească încetul cu încetul.

La un moment dat Ana simţi că stă pe un nor alb, pufos, ce plutea pe cerul albastru, acoperit doar de câţiva nori străvezii. Observă că norul pe care se afla seamănă mai mult cu blana de urs alb de pe podeaua bibliotecii, încărcată de cărţi vechi de cand timpul ale bunicului său. Acesta îi zisese odată : -Vezi tu blana aceasta? Cu mulţi ani în urmă, baronul Munchhausen a prins acest urs şi a dăruit blana împărătesei Rusiei, care mi-a dăruit-o la rândul ei, mie. - Dar cum e posibil să o cunoşti pe împărăteasă? îl întrebase Ana. - Am fost foarte bun prieten cu baronul Munchhausen. Şi se poate spune că ne asemănăm. ...

Ana se gândise atunci că e adevărat proverbul „Cine se aseamănă se adună„ aşa că tăcu şi nu mai întrebă nimic; bunicul minţise cu siguranţă.

Norul Anei începu să coboare lin, parcă împins de vânticelul cald ce o înconjura. Ana sări vioi de pe nor. Nici nu-şi dădu seama când picioarele ei atinseră lin pământul purtate parcă de acelaşi vânt cald.

Făcu câţive paşi prin iarba verde, moale ce se îndoia sub picioarele ei mici.Ridică capul încet spre cer. Soarele galben strălucea, parcă şi el încremenit în

liniştea netulburată. Anei tocmai acest lucru i se părea neobişnuit. Nici ei nu i-ar fi plăcut să întrerupă liniştea aceasta cu întrebări inutile şi pe deasupra era sigură că acest loc era ca desprins din basme; era sigură că se află in Ţara Poveştilor.

Lângă piciorul ei văzu un motan mic, negru, încălţat cu cizme roşii; ţopăia neastâmpărat pe lângă Ana, încercând să-i atragă atenţia. Aceasta îl luă în palma ei. Blana lui moale strălucea în razele călduţe ale soarelui auriu. Ana îl privi mai atent. Ochii lui străluceau. Motanul părea la prima vedere foarte isteţ.

- Cine eşti? zise motanul cu o voce alintată.- Sunt Ana. Tu, nu cumva, eşti Motanul Încălţat? zise fata deloc mirată.- Da, chiar El, zise plin de sine motănaşul.- De unde vii fetiţo, întrebă iarăşi alintatul motan?

- Păi, cum de unde? Din căsuţa bunicii mele aflată într-o pădure fermecată.Dintotdeauna mi-am dorit să intru în lumea minunată a poveştilor; am pătruns printr-un vis colorat, plutind pe un nor alb şi pufos. Spune drept, aici nu suntem în Ţara Poveştilor? - Ba da, micuţă Ana, iar eu, cum ţi-am mai spus, sunt chiar Motanul Încălţat. Sunt încântat de cunoştinţă.

5

Pe lângă ei trecu în fugă un lup cenuşiu, iar după el un bărbat alerga ţipând, agitând o puşca cu braţele ridicate deasupra capului.

- Am să te prind eu, împieliţatule ! - Ţi-ai dori dumneata, rosti gâfâind lupul, dar pe mine n-ai să mă prinzi, altfel

Lumea Poveştilor ar rămâne fără Lupul cel Rău. Ştii că în poveşti, unele personaje nu mor niciodată, mai ales cele rele, pentru că fără ele n-ar exista nici cele bune. Cei doi continuară să alerge, să ţipe, până dispărură în zare.

Ana se uita din ce în ce mai uimită. Precis cei doi au fost, Lupul cel Rău si Vânătorul din povestea „ Scufiţa roşie”, gândea ea.

Din burta motanului se auzea un chiţăit firav. - Ce se aude din burta ta, motanule?

- Este căpcăunul cel rău pe care l-am păcălit să se transforme în şoricel ca să-l pot înghiţi. Încă îmi dă bătăi de cap, de acolo din burta. - Aha, zise fata, deci căpcăunul este încă în burta ta? - Of, da şi până acum mi-a povestit întreaga sa viaţă. Plus alte poveşti. Mi-a povestit odată, că într-o zi călduţă de vară, în care vrăbiile se tăvăleau prin praful de pe cărarea din faţa castelului său, de el s-a apropiat o ceată de şase flăcăi. Unul era aşa de frumos, că la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Era chiar Harap Alb. Mergea în peţit la fata Împăratului Roşu. Avea cinci tovarăşi de drum, unul mai caraghios decât altul.

Era unul atât de gras şi de greoi în mişcări încât şi un melc cu cochilia în spate l-ar fi întrecut; ţinea în mâini o halcă de carne şi tot striga: - „Mi-e foame!. Mor de foame!”; ăsta era Flămânzilă.

Altul avea în mână o carafă de argint, împodobită cu fel de fel de ornamente, plină ochi cu apă şi totuşi striga: -„ Mi-e sete! Mă usuc de sete!”; pesemne era vestitul Setilă, spaima raţelor şi a gârlelor;

Al treilea avea în frunte un ochi atât de mare, cât o sită, cu care, dacă era deschis nu vedea nimic, dar dacă era închis vedea totul, bine-bine, dar ... cu susul în jos.: copacii-i vedea cu rădăcinile în cer, vitele cu capul în jos, iar oamenii cu picioarele în sus; acesta era vestitul Ochilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din sat de la Să-l caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă să nu-i mai daţi.

Altul se lungea, se laţea, orice făcea numai să prindă tot păsăretul din jur; era Păsări-Lăţi-Lungilă;

Iar ultimul era îmbrăcat cu 10 cojoace de lână, dar dârdâia de frig şi tot striga: - „Mi-e frig!, Mor de frig! Asta sigur era Gerilă.

Aceştia l-au întrebat pe căpcăun unde sunt pământurile lui Roşu Împărat. Căpcăunul, s-a ţinut de şotii şi i-a îndrumat într-o direcţie greşită. Mult au hălăduit pe coclauri bieţii oameni, sau ce or fi fost ei, dar tot au ajuns, cu chiu cu vai, la împărat. Acum cu Ochilă-n frunte îl caută pe căpcăun. Chiar daca este transformat în şoricel tot îi este frică de ei.

- Tare ghiduş, căpcăunul ăsta!- Da, asta zic şi eu.Vezi norul?- Norul cu care am venit aici?- Da, îl vezi?- Cu siguranţă. Şi înţeleg că ar fi timpul să plec. Nu?- Da. La revedere, scumpă Ana!

6

- La revedere, Motanule !Ana nu mai zise nimic şi îl puse pe motan în iarbă. Merse apoi veselă spre norul pufos şi alb, ce plutea aproape de iarba verde a pajiştii. Se aşeză pe el ca într-o trăsurică, calda si pufoasă, şi urcă, urcă încet spre cer, tot mai sus, aproapre de soare.

Deodată, Ana se auzi strigată. Întoarse capul, dar locul pe care-l privea acum nu mai era acel paradis feeric, de poveste, ci era casa caldă şi primitoare a bunicii.

Bunica o strigase încetişor. Îi făcuse Anei un ceai cald, dulce, cu lămâie.Minunata Ţară a Poveştilor, fusesse doar un vis frumos, frumos, ca de poveste.

GEORGESCU Agatha – Cristiana Scoala cu clasele I-VIII nr. 152 Uruguay, Str. Virgiliu , nr. 10, sector 1, BucureştiClasa a V-a A, 11 ani Profesor îndrumător: Mariana MARIN, profesor limba şi literatura română Telefon şcoală: 021-637.03.61Adresa e-mail: scoala152_uruguay@yahoo.es

Domiciliul: Bucureşti, Str. Alexandru Ivasiuc, nr. 32-40, Bl. 6E, etaj 1, ap. 18, Sector 6Telefon : 0743.870.355Adresa e-mail: agathageo@yahoo.com

Lucrare premiata de Radio Itsy Bitsy cu Premiul special pentru salvarea personajelor de poveste. 2008 La Concursul national de literatura „Nichita Stanescu„ organizat de editura STEF din Drobeta Turnu Severin a obtinut nota 9 si nu a fost premiata.

Titlul romanului „ DIMINEŢI ÎNSORITE”

7

CAPITOLUL IVIZITA

Emma era o fată dintr-o familie bună de vrăjitori (veche de când lumea şi foarte influentă). Mica vrăjitoare mergea la Dumesmade, cea mai bună şcoală de vrăjitori şi era una dintre cele mai bune eleve ale şcolii, având un talent înnăscut în ale vrăjitoriei. În- totdeauna avea note maxime la examene şi premii mari la concursuri de vrăjitorie. Culoarea familiei ei era verdele aşa că întotdeauna avea o pelerină verde, bagheta era şi ea verde iar pe lucrări fata se semna tot cu cerneală verde. Anna, prietena cea mai bună a Emmei, era şi ea o elevă foarte bună, avea şi ea diplome dar nu era nici pe departe atât de talentată precum Emma. Primăvara aceea abia începuse şi se anunţa a fi o primăvară însorită, plina de culoare, de veselie şi de note mari.Dimineţile se anunţau a fi călduţe,după-amiezele chiar calde iar serile răcoroase. Într-una din zilele lui martie Emma se îndrepta în caleaşca ei diafană, de culoare verde-smarald, cu cei doi cai albi, cu ochi verzi desigur, spre şcoală.Coborî din caleaşcă şi se îndreptă spre poarta aurita pe care cei doi lei, şi ei de aur, o păzeau. Leii, fiind dintre cei mai vorbăreţi din tot ţinutul o ţinură pe Emma de vorbă până îşi scoase ecusonul din geanta pe care o avea pe umăr (şi aceea de culoare verde). Intră în curtea plina de elevi ce se jucau, vorbeau sau se îndreptau spre sălile de clasă cu genţile pline de cărţi. Emma urcă scara in formă de spirală ce ducea în clasa profesorului Nicholas (profesorul lor de „Studiu al Magiei Negre”). Intră în clasa aproape goală şi se duse in banca ei (banca a patra de la fereastră) îşi scoase cartea groasă al carui titlu era scris cu litere aurii ce tremurau tot timpul, îşi scoase cele doua călimări de cerneală (una neagră şi una verde deoarece profesorul Nicholas anunţase că vor da test in acea zi) işi scoase şi pana de vultur verde şi mai multe foi de hârtie groasă. Anna ajunse şi ea în clasă şi făcu aceleaşi lucruri ca Emma (numai că ea avea o călimară de cerneală violet şi una neagră şi bineînţeles că avea o pană de porumbel violet), se aşeză in banca ei, banca de lângă Emma, şi îşi scoase şi caietul pentru a repeta înainte de test, lucru ce i se părea absurd Emmei deoarece nici ea nu învăţase dar i se părea absurd să mai înveţe acum. O parte din oră trecu şi profesorul Nicholas nu apăru (lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci).Tocmai pe la jumătatea orei, profesoara Ottesen (directoarea adjunctă şi profesoara de „ Literatură Magică”) intră în clasa în care se instalase haosul deoarece toţi ţipau, se jucau sau vorbeau. Deodată se făcu linişte şi toţi îşi aţintiră ochii spre preofesoara mică de înălţime ce se urcase pe catedră pentru a le vorbi - Vă rog să fiţi atenţi un moment! strigă cu o voce piţigăiată profesoara Ottesen. Astăzi, domnul profesor Nicholas, doamna profesoară Rubert, domnul profesor Mistery şi doamna profesoară Joans cu care aveaţi ore azi sunt la Congresul Naţional Al Vrăjitorilor pentru că domnul profesor Mistery a fost nominalizat pentru a primi Premiul-Pentru-Cel-Mai-Bun-Vrăjitor-De-La-Merlin-Până-În-Prezent.Vă rog, ori să vă duceţi acasă ori să rămâneţi la şcoală. Profesoara mică de statură se dădu jos de pe catedră şi ieşi pe uşa de lemn aurit a clasei.O parte dintre elevi rămaseră în şcoală iar Emma şi Anna îşi strânseră cărţile şi ieşiră pe uşă cât de repede putură.

8

Cele două fete se hotărâră să meargă acasă la Emma să bea un ceai, să-şi mai facă din teme şi să mai vorbească despre una, despre alta. Anna îi trimise o scrisoare zburătoare tatălui ei ce în acea zi, din întâmplare, avea şi el liber de la serviciu. Acesta lucra la Ministeul Magiei şi după ce muncise atât de mult la cazul vrăjitorului Merlin al XIII-lea îşi luase o zi liberă. Plecară de la şcoală cu caleaşca Emmei. Caii păreau a fi agitaţi şi vizitiul (ce era un spiriduş tare simpatic) de asemenea. Deodată cerul se întunecă iar caii începură să necheze speriaţi. Spiriduşul le dădu fiecăruia câte o bucăţică de zahăr şi până la urmă ajunseră la castelul familei Mayer întregi. Emma deshise uşa mare din lemn masiv, vopsită şi ea verde, cu o cheie mare de aur. Intrară în holul lung pe care era intins de asemenea un covor lung, verde pe care Puff, căţelul Emmei, se întindea şi căsca lacom. Intrară în camera de zi spaţioasă ale cărei perdele transparente, de un galben-verzui lăsau să se vadă furtuna groaznică de afară. Emma o invită pe Anna să se aşeze pe unul dintre fotoliile învelite cu pânză verde de catifea din mijlocul camerei de zi. Emma părăsi camera pentru câteva minute şi se întoarse cu două căni aburinde de ceai de fructe de pădure ce avea totuşi culoare verde Îi întinse Annei una dintre cănile şi ele de culoare verde şi începu să povestească despre vacanţa petrecută de ea şi de familia ei anul trecut în Ţara Hârciogilor, atunci când şi ea fusese vrăjită pentru a fi de mărimea unui hârciog.

CAPITOLUL XVII

ŞTIUTE ŞI NEŞTIUTE9

Emma şi Abby se treziră pe un acoperiş verde. Deodată se auzi un zgomot ca şi cum ceva s-ar fi crăpat. Se mai auzi un scârţâit, şi acoperişul cedă, fiind tare şubred, deşi cele două fete nu cântăreau prea mult. Căzură într-o încăpere întunecoasă. Într-un sfârşit, cu greu văzură în faţa lor o femeie plinuţă, cu părul alb. Se uitară, dar întunericul din fundul camerei le oprea în încercarea disperată de a o recunoaşte pe femeie. Aceasta se apropie de ele. În sfârşit! O recunoscură pe profesoara lor de “Licori”, care era în acelaşi timp şi directoarea de la Loft School. Oare era chiar ea? Se purta ciudat şi şchiopăta.

- Ce faceţi voi aici? Ce căutaţi în casa mea? Cum... În acel moment profesoara se uită la tavanul spart şi nu le mai întrebă pe gemene cum au intrat. Era clar! Cele două fete se convinseseră: era mai mult ca sigur profesoara lor! Era foarte dură şi nu permitea nici cea mai mică greşeală. Fetele se aşteptau ca din moment în moment profesoara să le spună “Imediat ! În biroul meu! Acum!”, dar îşi amintiră că nu erau la şcoală, ci acasă la profesoară. Poate că avea şi acasă un birou şi urma să le “invite” acolo; în orice caz nu era prea bine ceea ce făcuseră. Dar nu mică le fu mirarea când ea le adresă un salut politicos. - Am auzit că Gertrude a venit la voi acasă. E adevărat că s-a întors? întrebă blând profesoara. Gemenele se uitară mirate. Era oare adevărat? Nu visau din cauza loviturii? Profesoara Ottesen să fie blândă cu cineva? Nici măcar cu pisica ei nu vorbea aşa de blând. (de fapt nici nu vorbea cu pisica ei). - Sper că vă veţi putea salva părinţii, zise profesoara şi se uită parcă cu milă la cele două fete.

- De obicei blesteamă oamenii, i-a blestemat şi pe părinţii voştri. Nu o să scape din robie decât atunci când o veţi învinge într-o luptă dreaptă, doar cu ajutorul baghetei. Sunt sigură că nu va lupta cinstit împotriva voastră, mai ales că este mult mai puternică decât voi.

Profesoara Ottesen tăcu câteva momente şi se uită melancolic la cerul de deasupra ei.

Ezită puţin şi adaugă celor spuse:- Tot ea l-a blestemat şi pe fratele meu să stea închis într-o sticlă atât de mult, încât

să poată fi scos doar când va fi închisă ea însăşi, tot într-o sticlă, de către un şobolan, şi albinos pe deasupra; spunând acestea pe obrazul grăsuţ al profesoarei dure, apăru o sclipire argintie, mică, o lacrimă.

- Şi după cum ştiţi, spuse ea înabuşit, un şobolan nu poate nici măcar să închidă o sticlă.

Făcu iar o pauză şi le măsură din priviri pe gemene, după care spuse:- E ... o mare diferenţă între voi şi ... mătuşa voastră...- E mătuşa noastră? ţipară cele două fete.- Păi, bănuiesc, dacă e sora geamănă a mamei voastre...

- Dar mama nu ne-a spus că are o soră geamănă! Spuse Emma indignată. - Trebuia să ne fi gândit...Bunica a spus că nu suntem primele gemene din familie! zise Abby mai supărată decât Emma.

10

- Părinţii voştri au avut motive destule să vă ascundă adevărul... - Da.Cel mai bun motiv a fost însăşi Gertrude, nu? spuse Abby cu o doză de ironie în voce. - Dar de unde ştii .....

Emma se opri, căci era gata-gata să-şi atragă o pedeapsă adresându-i-se prea prieteneşte directoarei.

- De unde ştiţi dumneavoastră, continuă Emma? - Nu cumva nu mă credeţi? Bănuiesc că nici nu credeţi că sunt eu însămi... Poate ... Nu mă credeţi, aşa-i? - Păi ... Da, răspunseră nesigure gemenele şi se gândiră că de data asta sigur vor atrage o pedeapsă. - Să vă explic: acum mulţi ani, când eu eram la şcoală, eram bună prietenă cu mama voastră. Ea şi Gertrude, fiind surori, petreceau mult timp împreună, iar eu, cum este logic, stăteam cu amândouă. Gertrude nu mă prea avea la suflet, aşa că a început să-mi facă tot felul de şicane, care în timp s-au transformat în blesteme şi jigniri. Acum aţi înţeles de unde ştiu? - Da...Dar tot nu sunt sigură că sunteţi profesoara noastră, spuse Abby indignată pentru că era sigură că fusese o minciună sfruntată inventată pe moment.

- Păi... Puneţi-mi orice întrebare la care să nu pot răspunde decât eu. Emma îndrăzni:

- Păi...Cine este cel mai prost elev de la noi din clasă? - Domnişoară Mayer!...Cum poţi să întrebi aşa ceva? Dacă acum am fi la şcoală ţi-aş scădea două puncte de la nota la disciplină şi, după cum ştii, aveţi deja trei puncte scăzute pentru farsa pe care i-aţi făcut-o profesorului Nicholas, iar la cinci puncte scăzute de la nota la disciplină, vei fi exmatriculată! - Bine doamnă profesoară ... doar încercam să vedem dacă sunteţi dumneavoastră ... - Şi se pare că sunteţi dumneavoastră! spuse Abby. - Bine, dar acum va trebui să mă ajutaţi să repar acoperişul. Doar nu vreţi să ne plouă în cap? - Adică ne lăsaţi să stăm la dumneavoastră şi ne ajutaţi să ne pregătim pentru lupta cu Gertrude? spuse puţin mirată Emma. - N-am zis că vă ajut, dar e o idee bună! zise profesoara Ottesen părând mult mai prietenoasă decăt de obicei.Totuşi trebuie să mă ajutaţi să repar acoperişul! Fetele se învoiră. Părea cea mai bună idee pe care o avusese vreodată profesoara în afara ideilor pentru şcoală; de fapt era prima dată când vorbeau cu profesoara Ottesen despre altceva decât ingredientele pentru licori şi ustensilele necesare măsurării acestora. După ce îşi agitară baghetele prin aer cam două ore, reuşiră să facă acoperişul ca nou.

*Razele calde ale soarelui se revărsau peste conac, pătrunzând cu greu prin draperiile

groase de catifea de la ferestre.Emma şi Abby se treziră şi se duseră în bucătărie, mai înfometate ca niciodată.Profesoara Ottesen le pregătise o omletă cu costiţă şi pâine prăjită. Farfuriile erau

încă aburinde, când gemenele se aşezară pe cele două scaune cu spătar înalt, fiecare într-un capăt al mesei.

11

- Vreţi puţin suc de vişine? întrebă profesoara zâmbind, arătându-le carafa plină-ochi, pe care era pictat blazonul familiei Mayer. - Eu, zise Abby aş vrea un suc de portocale. - Imediat îţi voi aduce şi sucul de portocale dorit, Abby. Profesoara Ottesen se duse la dulăpiorul din dreapta fetelor şi scoase o altă carafă, bineînţeles cu acelaşi blazon pictat, plină cu suc de portocale. O aduse la masa fetelor, observând că uitase totuşi ceva: paharele. Se întoarse la dulăpior şi puse pe o tavă din argint trei pocale, gravate cu aceeaşi emblemă.

Puse delicat pe masă în faţa fiecarei fete câte un pocal, turnă fiecăreia băutura cerută, iar sieşi îşi turnă un suc ce-şi schimba culoarea din clipă în clipă, fapt care le făcu tare curioase pe fete. Privind pocalele şi carafele cele două fete schimbară priviri nedumerite şi totuşi cu un anumit înţeles; nu pricepeau ce căuta blazonul familiei lor pus pe vesela profesoarei Ottesen. Emma vru s-o întrebe, dar profesoara începu iar să vorbească. - Şi, dragelor, cum aţi ajuns pe acoperişul casei mele? - Păi ... noi am fost până acum trei zile în Pădurea-Făr-De-Sfârşit. Abby şi Emma îi povestiră profesoarei toate întâmplările petrecute în pădure. După care Emma continuă: - După ce ne-am întors din pădure, am mers direct acasă, unde am intâlnit-o pe Gertrude. Nu ne aşteptam, însă, să o mai găsim acolo. Credeam că a plecat după ce, probabil, găsise Medalionul Vieţii în seiful familiei noastre. - Tocmai când era gata-gata să ne prindă, am luat covorul zburător al fratelui nostru Tom; fiindcă nu am mai zburat niciodată cu un aşa „mijloc de transport”, nu am ştiut să ne orientăm în spaţiu şi ne-am lăsat dirijate de puterea covorului şi a vântului. - Într-un târziu, nemaiputând să-l controlăm, covorul a început să facă rotocoale prin aer, iar noi am căzut prin acoperişul casei dumneavoastră. - Iar, mai departe, ... ştiţi şi dumneavoastră, zise Emma. Profesoara Ottesen se uită la cele două fete zâmbind înţelegător.

Emma se mai uită odată la blazon; era cu siguranţă blazonul familiei ei, dar ce căuta acolo?

Nu putea aştepta ca Abby să-şi facă curaj să vorbească, era prea distrată ca să-şi amintească măcar de ce sora ei se uită aşa nedumerită. - Ce blazon frumos ... foarte delicat lucrat, spuse Abby şi în acel moment Emma se uită la Abby. - A ... da .... este blazonul familiei mele, este o familie atât de veche .... şi atât de cunoscută, spuse entuziasmată profesoara Ottesen.În acel moment Emma începu să-şi caute prin buzunare şi-i zise lui Abby că vrea să o ajute să caute prin rucsacul ei şi prin camera unde dormiseră, inelul pe care-l purta la mână. Abby se uită speriată, sora ei ura să poarte inele, era dovedit, pe toate pe care le avusese le făcuse pierdute. Emma îşi aminti că nu poartă inele şi-i trase un ghiont serios lui Abby în coaste. După ce Abby se mai uită prosteşte la Emma câteva secunde, sora ei se enervă şi o trase de mânecă, aproape să-i rupă maneca bluzei de mătase albastră pe care o purta. Abby nu avu ce să facă şi o urmă în camera micuţă şi întunecată de la etaj. Emma zise cu însufleţire:

12

- Nu e profesoara Ottesen! Am ştiut de la început! Cum de nu ţi-ai dat seama? Pe cine nu cunoaştem mai bine din familie? Hai, ştii răspunsul? - Dar... ce-i cu toată bătaia asta de cap? Doar nu crezi că e ... Nu, e imposibil! Nu poate fi Gertrude! zise Abby cu nesiguranţă, fiindu-i parcă frică să spună ideea groaznică pe care tocmai o auzise. Nu putea fi ... - Ba, să ştii că e! N-ai văzut că şchiopătează? N-ai văzut că e prea blândă cu noi? Nu ţi se pare ciudat? E prea dulce ! aproape ţipă Emma. - Şi ce ? Nu crezi că profesoara Ottesen ne-ar fi ajutat? Dacă tot ai aşa mult curaj, de ce nu te duci să o întrebi chiar pe ea dacă dacă nu cumva e Gertrude? se răsti Abby de parcă Emma ar fi jignit-o. - Nu am zis că mă duc la ea, să o întreb. Doar îţi spuneam adevărul. E Gertrude! - Ba nu e! zise Abby indignată. - E Gertrude! E Gertrude! şi cu asta-basta! Aproape că ţipă Emma. - Bine, bine. Ia-o mai uşor şi nu mai ţipa, că ne aude! - Bine. Uite cum facem; trebuie să alegem din două variante: ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic şi ... Ba nu! Prioritatea numărul unu este să aflăm dacă e ea! - Ia stai puţin. De când faci tu strategii? De când trebuie să alegem dintre mai multe variante? Pur şi simplu o batem măr dacă e Gertrude! - Abby, nu e aşa de simplu! E mai puternică decât noi! - Doar se laudă, Emma! zise Abby pe un ton atotştiutor. - Eu zic că e mai bine să fim sigure şi după aceea poate ar fi mai bine să plecăm, dacă e Gertrude. - Nu! E mai bine s-o învingem acum! - Ba nu, Abby! Nu suntem îndeajuns de pregătite! zise Emma exasperată - Bine... Hai să aflăm întâi dacă e ea! Să-i punem o întrebare ”bine plasată”! - Ba nu! Mai bine folosim magia. Am mai întrebat-o multe lucruri şi sunt sigură că a studiat-o în amănunt pe profesoara Ottesen! - Bine ... hai să-i facem o vrajă de adevăr! - Şi crezi că n-o să-şi dea seama că îi facem o vrajă? Mai bine îi facem o licoare a adevărului ... - Şi să o combinăm cu o licoare care te introduce în transă ... - Şi una de memorie, ca să uite ce am întrebat-o ... - Şi una de gust ... că toate astea au un gust groaznic şi o să-şi dea seama, poate chiar o vrajă care să schimbe gustul licorii... - Asta e! Emma se auzi spunând acest lucru cu voce tare. Pentru prima dată de luni de zile ideile ei şi ale lui Abby se potriveau. Era atât de încântată. Dar încântarea nu dură aşa de mult, căci uşa mică din lemn de nuc a camerei scârţâi. Era profesoara Ottesen, sau mai bine zis Gertrude, pentru că începuse să-şi schimbe chipul pe măsură ce înainta spre ele cu bagheta ridicată. Trăsăturile femeii grăsuţe se transformară în trăsăturile ascuţite şi urâte ale Gertrudei.

- Aşa deci! Aţi înţeles mai devreme decât credeam eu!- Gertrude aruncă o vrajă şi le luă celor două fete baghetele.- Acum ce o să faceţi? râse ea ascuţit. O să fugiţi?

Emma şi Abby nu ştiau ce să facă. Panica luase locul tensiunii dintre cele două fete.13

Deodată, bătu în fereastră un spiriduş verzui la faţă. Emma îl recunoscu imediat pe Roy, spiriduşul care era cel mai bun prieten al fratelui lor, Tom. Simţea că şi Tom este pe acolo, pe undeva, la pândă.

GEORGESCU AGATHA, Clasa a V-a AŞcoala cu clasele I –VIII nr. 152 „Uruguay” Bucureşti, Sector 1Profesor îndrumător: Elena Vlad, Scoala de Muzica si Arte Plastice nr. 3, Bucuresti.

Pentru concursul „Tinere condeie” organizat de Ministerul Învăţământului - nepremiat - 2009

CĂLĂTORIA

14

Clara era o fată din Bucureşti, ce era aparent normală, dar sub această mască a normalităţii se ascundea fiica a doi vampiri de vârstă medie (vârstă medie pentru nişte vampiri). Clara avea patruzeci şi patru de ani deşi arăta de doisprezece, căci atâţia ani avea atunci când s-a produs un mare cutremur în Bucureşti şi a fost la un pas de moarte. Locuia cu tatăl şi mama ei în acelaşi bloc cu un cuplu de vampiri ce i-au devenit mai apoi părinţi adoptivi.Tatăl ei adoptiv a salvat-o din ghearele morţii, muşcând-o şi transformând-o în vampir. După câteva zile Clara a descoperit că are pe obrazul stâng un soare mic înconjurat de cinci steluţe, semn pe care nu-l avea înainte de cutremur. A căutat timp de treizeci şi doi de ani răspunsul la această întrebare, dar toţi cei pe care i-a întrebat, toate cărţile pe care le-a citit au îndumat-o spre adâncurile Bucureştiului.

Acesta era motivul pentru care azi se afla Clara în clădirea Ateneului Român, împreună cu prietenul ei şoricel, Ian, ce se transformă doar noaptea în om.

- Ian, mai încet, se uită lumea la noi! şopti Clara către gentuţa albastră pe care o avea în mână.- Domnişoară, vă pot ajuta cu ceva ? o întrebă vânzătorul de la casa de bilete.- Ăăăă.... da ...Aş dori..... Mai încet Ian, ţi-am mai zis o dată. Da, cum am zis, aş dori un bilet la spectacolul care începe cel mai repede.

Vânzătorul făcu ochii cît cepele şi rămase cu gura căscată. - Oh, Ian, intră la loc în geantă. Da, cum am zis aş dori un bilet la, şi verifică pe hârtia lipită pe geamul casei de bilete, la „Concert de Bach”.

Clara îi întinse o bancnotă de o sută de lei, iar vânzătorul îi dădu, râmânând cu gura căscată, biletul. Clara nici nu aşteptă restul şi plecă tropăind pe sandalele cu toc înalt, mult prea colorate, pe care le avea în picioare.

Intră în sala mare în care se auzeau de după cortină muzicienii ce-şi acordau instrumentele şi-şi scoase din gentuţa albastră ce nu se potrivea deloc cu rochia roz cu galben şi cu sandalele în dungi verzi, violete şi roşii, o bucăţică de hârtie mototolită, pe care era indicat locul „112d” cu litere aurii, şterse pe margini.

Îl scoase pe Ian, acesta chiţăi încetişor şi în clipa următoare se treziră într-un balcon al sălii ce avea perdele oranj spre auriu, ce strălucea pe alocuri.

Clara despături hârtiuţa din nou şi aceasta scoase un ţipăt ascuţit. Ian se duse sub scaunul pe a cărui plăcuţă scria cu roşu „112 d”şi apăsă cu lăbuţa pe ceva.

Deodată, draperia balconului se trase, lumina se stinse şi scaunul respectiv dispăru, lăsând câteva steluţe albastre în urma lui.

Clara şi Ian intrară repede. Se aşteptaseră la o lume diferită sub pământ,dar în locul ei găsiră o lume aproape ca cea de la suprafaţă. Un singur lucru diferenţia acel loc de străzile Bucureştiului: era gol cu excepţia unui peştişor auriu ce se zbătea pe asfalt şi a unui motan negru, cu ochi inteligenţi, de un verde ca al smaraldului.

Clara căută cu disperare apariţia unui om sau a unei alte fiinţe cât de cât inteligente, dar nu dădu decât de privirea sfredelitoare a motanului ce stătea în mijlocul străzii pe o pernuţă roşie şi o măsura din cap până-n picioare.

Ian, care atunci când intraseră se scunsese în geanta albastră, ieşi şi dădu de trei ori din lăbuţă către motanul negru.

Acesta dispăru ca prin farmec şi în locul lui apăru un nor negru de fum, din care ieşiră, încetul cu încetul doi ochi mari şi verzi, o barbă albă şi abia mai apoi corpul unui bătrân îmbrăcat în negru ce purta cu el un toiag.

15

- Cum de ai ştiut, Ian?- N-am ştiut; i-am făcut cu mâna, ca să ştie că sunt şi eu prezent, chicoti şoricelul alb.- Hm, hm ....- Oh ... da. Dumneavoastră sunteţi ....- De obicei mă recomand ca „Şef al paznicilor şi ghizilor pricolici”, dar, pentru voi sunt doar Tadeus. - Tadeus... hm... eu sunt Ian, iar domnişoara de lângă mine este Clara Thomson ...- Eşti ... vampir, draga mea? întrebă Tadeus, după ce se uită adânc în ochii Clarei.Clara nu-i răspunse. De fiecare dată când cunoştea pe cineva se uita atentă la acea

persoană. Pe toiagul celui ce se recomandase ca fiind Tadeus, descoperi „însemnul” care îi apăruse după cutremur pe obrazul stâng.

După câteva secunde de gândire, Clara zise:- De ce întrebaţi asta „domnule Tadeus”?

- Aaa... doar aşa. Sunt sigur că-ţi dai seama că eu nu sunt chiar un pricolici, cum eu îmi dau seama că tu nu eşti doar un om. Brusc, Clarei îi dispăru orice dorinţă de a-l mai lua peste picior pe Tadeus, amintindu-şi de „însemn”.

- Vă pot întreba ceva?- Depinde ...

- Ce sunteţi? zise Clara, gândindu-se să-l testeze pentru început cu câteva întrebări, iar abia apoi să amintească de toiag.

- Sunt muritor, dacă vrei să ştii atât de multe ... am ceva puteri de pricolici, dar, sunt un simplu muritor. - A, ahaaa ... dar de ce purtaţi toiagul acela cu dumneavoastră?...şi ce este acel - Zâmbetul înţelept ce fusese mai devreme pe faţa lui Tadeus, se transformase într-o grimasă, cu care, cu siguranţă, încerca să ascundă ceva.

- Toiagul mă ajută întotdeauna, e ca un fel de baghetă magică ... Ştiu unde vrei să ajungi, Clara, dar este scris în stele ca tu să descoperi singură adevărul. Tadeus se uită, cu o privire ce te ducea cu gândul la razele X, spre peştişorul auriu ce mai devreme se zbătea pe asfalt. Acesta se transformă într-o creatură ciudată: avea urechile mari şi franjurate pe margini, nasul şi gura le puteai asemui mai mult cu botul unui câine, tot capul era supradimensionat, iar corpul era mic şi slăbănog, de i se vedeau coastele. Creatura, ce avea cam un metru lungime, scoase un ţipăt ascuţit şi o fulgeră cu privirea sa galbenă pe Clara. Fata făcu un pas înapoi când văzu creatura ce se afla acum în locul peştişorului auriu. Rămase şocată când văzu că acea fiinţa slăbănoagă ţine în mână o carte, pe a cărei copertă recunoscu „însemnul”.

- Cine este... el ? întrebă Clara în timp ce creatura se holba la obrazul ei stâng.- El ? ... este ajutorul meu Klaus.

Klaus tremura tot şi se uita suspicios la Ian care se ascunsese în gentuţa albastră de i se vedeau doar ochii mici, sclipitori şi negri. În momentul următor, ochii albaştri-verzui ai Clarei se întâlniră cu cei galbeni ai lui Klaus, iar valul de căldură, ce inspira veneraţie, ce ieşi din ochii ajutorului slăbănog al lui Tadeus, o făcu pe Clara să se gândească mai bine la

16

„însemn” şi să-şi dea seama că pe acolo, soarele înconjurat de 5 steluţe este vreun semn sfânt, sau aşa ceva. - Deci, ... mergem? întrebă Tadeus, senin. - Unde să mergem? chiţăi Ian din gentuţă. - În adâncul pământului, nu de aceea aţi venit aici? - Păi ... da. - Tânără doamnă, nu credeţi că aveţi nevoie de nişte încălţări mai potrivite pentru o călătorie? - Oh, da, uitasem! chiţăi Ian şi atinse sandalele în culori stridente, cu talpă înaltă, transformându-le într-o pereche de bocanci uşori. - Şi rochia, Ian! îi reaminti Clara. Ian atinse poalele rochiei, iar aceasta se transformă într-o pereche de geanşi şi un tricou în carouri. Apoi Ian se băgă în gentuţa albastră, iar locul ei fu luat de o geantă mare de umăr. Tadeus îi conduse pe multe drumuri, prin multe păduri bătrâne şi chiar se cazară la câteva hoteluri fără angajaţi şi fără clienţi. Era uimitor felul în care arăta lumea de sub pământ. În călătoria lor întâlniră multe pericole dar, spre mirarea Clarei şi a lui Ian, nu prea multe fiinţe. Singurele creaturi ce doar i se părură Clarei că sunt încă vii, fură o broască movulie, foarte ciudată; o bufniţă aurie, ce lui Ian i se păruse moartă, dar Clara descoperise că este vie, atunci când vântul începuse să bată ameninţător şi creatura nocturnă intrase intr-o scorbură; un câine pe care Tadeus il numise Mandarin, fără să le explice de ce şi o cioară verde, spre care Klaus mârâise ameninţător şi în momentul imediat următor se auzise un zgomot ciudat, iar în iarbă căzură cioburi verzi de sticlă.

- Nu mai pot de foame, Clara! se miorlăi Ian, ieşind din geanta de umăr a Clarei. - Ian, am crezut că ţi-ai luat destulă mâncare; mănâncă şi tu nişte rădăcini, transformă nişte frunze în ceva comestibil, sau dacă vrei neapărat, poţi să bei din sângele pe care-l am în sticluţe. - Nu pot transforma frunzele în cine ştie ce, iar eu nu beau sânge. - Atunci, mănâncă rădăcini! se răsti Clara la micul şoarece ce trăgea de o aţă ce ieşea din buzunar.

- Nu va fi nevoie, spuse Tadeus pe un ton plin de înţelepciune. Clara şi Ian se uitară la chipul plin de riduri al lui Tadeus, ce se destinse într-un zâmbet plin de nerăbdare, lucru care i se părea ciudat Clarei. - Bun venit, în lumea pricolicilor! le zise Tadeus plin de entuziasm, deschizând o poartă aurie, mare, încadrată de două vulpi. Mii de culori o învăluiră pe Clara de îndată ce trecu de porţile aurite. O mie de vânturi colorate trecură pe lângă gleznele fetei şi se transformară apoi în diferite animale, sau în oameni. O mie de arome o învăluiră, de la scorţişoară la zmeură, de la şofran la curry, dar mai ales mirosul pe care-l iubea şi-l ştia aşa de bine: mirosul de sânge.

Tadeus o trase de mânecă şi o trezi din această stare de visare.- Şi acum? întrebă Ian, sărind nerăbdător de pe un umăr pe altul al Clarei.- Eu de aici vă las singuri ... cu Klaus, spuse Tadeus.- Cu Klaus?! dar cu ce o să ne ajute Klaus? întrebă cam într-o doară Ian.

17

- O să vă ghideze spre locul unde trebuie să ajungeţi; vă ghidează şi pleacă. Doar atât! „Doar atât” fură ultimele cuvinte pe care Tadeus le adresă celor doi prieteni şi dispăru într-un nor de fum. Klaus îşi întinse către Clara degetele extrem de lungi, noduroase. O luă de braţul stâng, iar Ian se prinse în buclele ei castanii, ce se revărsau peste umerii mici. Deodată, Clara simţi o căldură pe care o mai simţise demult în corpul ei, ce-i era întotdeauna ca de gheaţă. Simţi cum în vene îi pulsează sângele ce-l avea odată, iar în momentul următor se simţi strivită, împinsă din toate părţile, în jurul ei învârtindu-se mii de culori, forme, mirosuri. Dintr-odată toate aceste senzaţii fură înlăturate de faptul că se trezi într-un cimitir. Îşi vizitase bunica adoptivă de atâtea ori, încât cimitirul era ca a treia ei casă. Cimitirul era pustiu. Clara era sigură că prin acele locuri nu era nici-un vampir. Doar cei de modă veche mai trăiau în cavouri, iar acei vampiri îi urăsc pe pricolici, deci n-ar avea ce să caute în acel cimitir. Dar în mintea Clarei, nimic nu mai era clar. Mai erau în lumea pricolicilor? De ce aveau nevoie pricolicii de un cimitir, dacă erau morţi şi cum ajunseseră acolo?Cu ce o ajuta pe ea călătoria într-un cimitir din adâncul pământului? Clara se gândise timp de câteva secunde la cele de mai sus, iar Klaus deja dispăruse. Alte treizeci de întrebări îi apărură Clarei în minte. Şi încă una: unde era oare Ian? Clara se uită în jurul ei, în cimitirul gol, după şoricelul alb. Se duse printe pietrele funerare, se uită în spatele lor, îl strigă pe Ian, dar nimic nu se întâmplă. Începu să alerge printre pietrele funerare, ce în lumina lunii păreau gri. Disperarea încolţise în sufletul Clarei. Se întoarse în locul în care fusese prima oară. În faţa ei se ridica un cavou mare, cu uşi de fier forjat. Clara se apropie de uşa încadrată de doi îngeri din fier negru, forjat. Nu ştia ce, dar ceva o atrăgea ca un magnet, spre acea uşă. Se duse mai aproape, uşa fusese vopsită, dar foarte prost. Se duse şi mai aproape, iar nările ei fine, reci ca de gheaţă, fură gâdilate de mirosul sângelui de om. Nu era vopsea, era sânge! Se duse mai aproape, atinse poarta cu degetele ei lungi, iar aceasta se deschise automat. Intră fără a se mai gândi. Fu inconjurată din toate părţile de un aer foarte cald ce se învălui şi dansă în jurul ei. Un coşciug mare din abanos se afla în mijlocul încăperii funerare. Într-un colţ umbrit al cavoului se afla o statuie a unui înger cu aripi negre de liliac, ce Clara bănui că era albă, deoarece în întuneric se vedea toată gri. Ceva o atrăgea spre statuia în mărime naturală a îngerului. Se duse lângă ea şi privi în ochii de piatră. Statuia prinse, deodată, viaţă. Buclele scurte îi erau aurii iar ochii negri. În mână avea un baston subţire de aur pe care era gravat „însemnul”, iar aripile negre de liliac fâlfâiau uşor, răcind aerul. O privi pe Clara din cap până-n picioare şi se duse apoi la coşciugul de abanos. Îl atinse uşor cu bastonul ce strălucea în lumina lunii, care intra prin ferestrele fumurii şi prin uşa acum deschisă. Deodată, capacul coşciugului se deschise iar dinăuntrul lui ieşi un fum negru ce căpăta, în timp ce invada camera, diferite forme. Un unicorn negru se duse spre Clara şi trecu prin ea ca o fantomă.

18

Ceea ce fusese mai devreme o statuie o privi pe Clara, iar pe chipul ei alb ca varul, apăru un zambet mulţumit. Clara se privi într-unul din geamurile fumurii, iar imaginea reflectată o arata plină de sânge. Se uită la mâinile ei cu degete lungi, la buclele ei castanii. Toată era plină de sânge, dar nu ştia de ce acel sânge nu mirosea. Deodată pe Clara o cuprinse un fior. Acela putea fi sângele lui Ian, deoarece ea nu putea sumţi decât misosul sângelui uman. Nu mai înţelegea nimic din tot ce se întâmpla. Unde era Ian? Ce se întâmpla aici? Ce era acel fum negru? Cine era statuia şi mai ales ce însemna soarele înconjurat de cinci stele ? În treizeci şi doi de ani nu aflase asta, iar acum era în continuare departe de răspuns. Statuia-înger se apropie de ea iar respiraţia lui, ce era ca un praf, se revărsă asupra Clarei. Deodată se simţi ca şi când ar fi fost împietrită. Îl privi în ochi pe omul ce se afla în faţa ei. Pe faţa lui văzu o răceală, plină de îngâmfare. Un vânt rece, trecu prin uşa larg deschisă, iar în momentul următor intră în cavou un câine: era Mandarin! Fata încercă să-şi întoarcă capul să-l vadă mai bine, dar singurul lucru pe care-l putea face fu să-şi întoarcă ochii. În acelaşi moment îl văzu pe Mandarin, transformându-se în om. Acum Clara a început să înţeleagă: Mandarin nu era un om normal, dar nici câine, era vârcolac. Mandarin ţinea în mână două toiage ca cel al lui Tadeus. Îl aţinti pe unul dintre ele spre Clara, iar aceasta căzu din picioare şi putu să se mişte din nou. Îi aruncă un toiag Clarei şi-i spuse să rostească „ Prifinitem”. Clara rosti de mai multe ori acest cuvânt, iar fumul negru se adună tot în coşciugul de abanos, care se închise singur. Mandarin îi dădu foc statuii ce se sparse în mii de bucăţi, după ce flăcările albastre o înconjurară. În momentul următor, fiecare bucăţică din statuie se ridică spre tavan, ca mai apoi să formeze un fel de poveste în faţa Clarei: „Partea umană din tine, Clara Thomson, a murit în urmă cu treizeci şi doi de ani. Tu trebuia să mori în acel cutremur creat de pricolici. În 4 martie 1977, deasupra noastră şaizeci şi şase de oameni au murit într-o zi obisnuită. Toţi pricolicii s-au bucurat căci încă şaizeci şi şase de spirite au apărut printre noi. Am petrecut cu toţii. Atunci s-a produs cutremurul fatal şi au mai murit încă şase sute şaizeci şi şase de oameni. Trebuia să fie şase sute şaizeci şi şapte, adică şi tu trebuia să mori atunci, dar tu ai fost muşcată de Richard Thomson şi ai devenit vampir. De aceea ai acel însemn pe obrazul stâng. Trebuia să devii unul dintre pricolici, dar în schimb ai devenit, conform legendei, persoana care va transforma lumea pricolicilor în bine. Bineînţeles că noi, cei mai întunecaţi pricolici nu vrem asta.” Clara termină de citit şi nu înţelese nimic din sfârşitul poveştii. În urmâtorul moment toate cioburile se îndreptară spre Clara, dar fără să-şi dea seama cum, ea le împinse departe şi sparse geamurile fumurii ale cavoului. Mandarin o trase de mânecă pe Clara, o apucă pe după umeri şi Clara simţi din nou că e împinsă din toate părţile, strivită, văzu mii de forme, de culori, simţi mii de mirosuri. Se trezi în piaţa în care a ajuns prima dată cu Tadeus, Klaus şi Ian. Se uită în mulţime, unde-i regăsi pe cei trei. Şoarecele alb, sări imediat pe umărul drept al fetei şi începu să chiţăie fericit. Tadeus şi Klaus veniră si ei spre Clara.

19

Hm, Hm ! făcu Mandarin. Toţi pricolicii se uitară spre el. Mandarin o luă pe Clara şi o împinse în faţă. Cu toţii se uitară la ea şi-i descoperiră „însemnul” de pe obrazul stâng, făcând apoi câte şase plecăciuni joase, fiecare. Clara era fericită, nu-şi imaginase niciodată că aşa ceva poate fi posibil, dar bineînţeles, că nu-şi imaginase nici macar o dată, până la doisprezece ani, că vampirii sunt reali. Povestea nu se termină aici, căci nici eu nu voi scrie mai mult, dar nici Clara nu s-a hotărât daca e bine să rămână în lumea pricolicilor sau nu.

Povestire scrisă pentru revista „Dilematix” –Bucureşti - septembrie 2009Nu a fost publicată şi nu A fost premiată.

Ciocolata ideală

20

Ciocolata ideală … Când spun asta, prin faţa mea trec mii de feţe fericite, râuri de ciocolată îmbrăcând vechi oraşe britanice, butoiaşe pline cu lapte alb ca zapada, susurând precum izvoraşele Alpilor, caramel strălucitor ce se revarsă peste inimile a sute de oameni, precum aurul, cireşe confiate roşii ca focul, ţopăînd de pe o ciocolăţică pe alta, pentru a se opri pe cea potrivită, cremă de banane picurând peste lalelele fine şi întinzându-se peste câmpurile întregii Olande, nuci de cocos rostogolindu-se pe harta înegrită de vreme a lui Columb dinspre Asia spre bătrâna Europă, portocale dansând pe norişori albi şi umplându-ne de acolo cu mirosul lor minunat.

Gustul binecunoscut al ciocolatei mă face să-mi imaginez cum un spiriduş irlandez, cu părul roşcat şi pălăria verde cu-n trifoi cu patru foi, scrie cu o pană de lebădă poveşti neasemuite pe ciocolata amăruie, învelită în staniol auriu.

Scrie cum navigatorii, daţi de mult uitării, aduceau cafea din colorata Brazilie, scrie cum piraţii “udau” cu rom fiecare petrecere de pe navele lor, scrie cum boabele de cacao erau aduse în saci de culoare gălbuie din mistica Indie, scrie cum fluturii spulberau dintr-o singură bătaie, zahărul din bolurile înflorate ale gospodinelor timişorene.

Ciocolata e ideală ea însăşi, inducând fericirea, visarea şi poezia.

-Vizită cu scoala la Fabrica de ciocolată Cadbury, Bucureşti - 25.09.2009.

Dragă Moşule,

21

Toti spiridişii din Paris îţi transmit salutări şi speră că ai primit listele cu copiii ascultători dar şi pe aceea cu copiii neascultători.

Eu voi ajunge curând la tine la Polul Nord să-ţi prezint noul model de sac, de care, fără să mă laud, îţi spun că sunt muţumită şi sper că o să-ţi placă şi dumitale. Este uimitor de încăpător, aşa că nu va mai fi nevoie de ceilalţi saci pe care-i foloseai până acum. Este şi inteligent: spui în şoaptă numele copilului la care ai ajuns şi sacul îţi va da exact cadoul pe care şi-l doreşte. L-am testat deja şi funcţionează perfect.

Cum am spus, nu vreau să mă laud, dar este fabulos. Sper că-ţi va plăcea.Aşa cum bine ştii, nici mie nu-mi place să folosesc tehnologia mult prea avansată şi

ca de obicei am folosit şi acum pentru fabricarea acestui sac magia, Magia Crăciunului.Dar să-ţi povestesc ce s-a mai întâmplat pe aici, prin Paris. Am observat că elfii

parizieni sunt foarte muncitori, dar puţin cam visători. Fac lucruri minunate dar sunt şi neatenţi uneori. Noroc că au un sistem foarte bine organizat şi au o cascadă magică ce corecteaza toate greşelile de fabricaţie..

Abia aştept să ne reîntalnim, dar întâi aş vrea să-ţi spun că anul acesta, de Crăciun, îmi doresc pentru mine doar o călătorie în sania ta fermecată, să-ţi fiu pentru Noaptea Magică ajutor, să împart cadouri împreună cu tine şi să mă bucur de fericirea celorlalţi.

Ştiu că eşti aşteptat în toate colţurile lumii, în toate casele, de toţi copiii. Şi mai ales de copiii săraci, cei fără părinţi din orfelinate şi cei care nu au nici măcar unde se adăposti. La ei aş dori să mergem mai întâi, să împărţim hăinuţe, jucării şi dulciuri, pături calde şi ciocolată fierbinte.

Ai să-i vazi, încă de cu seară, prin Globul tău Fermecat, cu năsucurile lipite de ferestre, plângând şi aşteptându-te. Ei ţi-au scris cele mai frumoase scrisori, cele mai sincere şi nevinovate. Pline de căldura din visele copilăriei şi ale nevoilor din viaţa lor. Ei cred sincer şi cu tărie în Magia Crăciunului.

Mai doresc încă ceva de la tine: un sfat. Aş vrea să ştiu dacă ar fi mai bine să-i dăruiesc doamnei Crăciun un glob magic ”Enciclopedia Crăciunului” sau o Lampă magică ce-ţi induce linişte şi căldură.

La bună vedere şi-ţi transmit sărutări de zahar brun, ţie şi minunatei doamne Crăciun.

Cu drag, elfiţa ta preferată, Agatha

Decembrie 2009 – INTUITEXT – A fost premiată cu un CD Geografie.

Poveste de Crăciun

22

E iarnă. Nămeţii albi, neatinşi şi pufoşi par că au acoperit totul. Acum m-am trezit şi eu din somn. Fulgii de nea cad ca o perdea albă, rece, ţesută rar.

Viscolul înţepător, compus din fulgi ca nişte pumnale în miniatură, se roteşte vesel în jurul clădirilor ce par desprinse dintr-un cu totul şi cu totul alt peisaj, stricând armonia porţelanului îngheţat ce acoperă pământul.

De la fiecare geam se văd beculeţe strălucind, iar de după fiecare uşă se aud clinchete îmbinate armonios, colinde de Crăciun.

Obrajii oamenilor ce au avut curajul să iasă din casă s-au înroşit, ca nişte bujori într-o vază de porţelan.

Contemplând peisajul magnific, m-am împiedicat de un norişor pufos ce dansa într-un vals propriu, mut, dar foarte graţios. Asta m-a trezit din visare.

Am simţit că mi se încurcă ceva în păr. Nu eram sigură, părul meu era făcut din gheaţă, la fel ca tot corpul meu, de altfel. Ceea ce era mai devreme în părul meu mi s-a aşezat acum pe nas. Era un fulg de zăpadă. Mă gândeam cum a ajuns atât de sus.

- Bună! mi-a spus fulgul de nea entuziasmat.- Bună! Mă întrebam, de unde il cunosc.

Am avut deodată o străfulgerare. Era Ariel, cel mai ciudat fulg de nea pe care l-am cunoscut vreodată. Tot ce-şi dorea, era să nu fie topit. Draguţul de el... - Mă gândeam, a ezitat puţin Ariel, că poate ai vrea să mergi şi tu pe pământ ... nu-i aşa? Am făcut ochii mari, ca să zic aşa, pentru că eu nu puteam să mişc pleoapele. De fapt doar m-am uitat mirată la el. - De unde ştii asta? - Păi, asta e tot ce-şi poate dori un înger de gheaţă, la împlinirea a douăsprezece ierni. - Şi tu o să fii ... ghidul meu? - Cam aşa ceva. Cred .... De asta m-au trimis aici. - Ai un plan, sau ceva asemănător? Obiective ce ar trebui vizitate? - Hm. ... Mă gândeam că ar fi interesant să vezi doar cum trăiesc oamenii. Ce zici? - Nu ştiu cum e ... dar cum ajungem acolo? Dacă sar de aici, mă sparg până jos, sau, aşa cred. - Nu trebuie decât să bem amândoi din sticluţele astea două. Ariel mi-a arătat două sticluţe umplute cu un lichid strălucitor, asemănător cu aurul topit.Una dintre ele era mai mare şi am bănuit că aceea era a mea. Micul fulg de nea m-a îndemnat să beau. Părea cald, şi dacă era cald însemna că mă topea. Dar am băut.O secundă am simţit ceva cald pe gât şi m-am gândit că am avut dreptate.Apoi am simţit căldură în tot corpul. Mi-am mişcat mâna şi mi-am dat seama că încă o am, dar diferită, nicidecum topită sau de gheaţă, ci caldă şi moale, ca a unui om. După încă zece secunde de soc, am deschis ochii. Mi-era frig. Niciodată nu-mi mai fusese frig şi nu eram sigură că aceasta este senzaţia, dar era logic, deoarece eram om acum şi eram îmbracată subţire. Rochia din gheaţă colorată mi se transformase într-o rochie de matase subţire, albastră şi am fost uimită să constat că nu mai am aripi.

23

În dreapta mea stătea Ariel, care era un băieţel cam de şase ani, deşi în realitate aveam mai puţine ierni decât Ariel, chiar jumătate din vârsta lui.Dar, surprinzător, aici, pe pământ, el avea jumătate din varsta mea. Spre deosebire de mine el era îmbrăcat cum ar fi trebuit, cu haine groase, cu căciulă, cu fular şi ăanuşi. Într-o mână avea o pungă mare, iar in cealaltă avea o haină lungă şi albă. Mi le-a pus pe amândouă în braţe şi a zâmbit. Am pus punga pe jos şi mi-am pus haina albă pe mine. Am fost fericită să descopăr că în pungă aveam nişte cisme lungi până la genunchi, albe, şi mănuşi, căciulă şi fular. M-am aşezat pe o bancă şi Ariel s-a oprit din dansul lui lin, Mi-am pus cât de repede am putut cismele, căciula şi fularul. A fost simplu, am mai văzut asta de multe ori, dar am avut mari probleme cu punerea celei de-a doua mănuşi, aşa că Ariel m-a ajutat să rezolv şi problema asta. Când am fost sigură că eram bine înfofolită am început să dansez şi eu. Îmi plăcea atât de mult iarna, aici pe pământ. Era anotimpul meu preferat, doar stăteam trează numai şi numai în timpul iernii. Peisajul era hipnotizant. Toţi erau bucuroşi şi dansau în oceanul alb, ţipau şi zâmbeau.Toţi, de la oameni la animale erau fericiţi. Un căţel cu blana ca de scorţişoară s-a apropiat de mine şi l-am mângâiat uşor pe cap. Vesel s-a învârtit de vreo trei ori în jurul meu, dar s-a plictisit repede, atunci când a văzut cât de mirată eram, a lătrat o dată şi a alergat ţanţos mai departe. Un zâmbet mi s-a lărgit pe faţă şi am continuat să admir peisajul magnific. La colţul străzii, o florărie a avut şi ea parte de îmbunătăţiri: peste crengile de brad a fost presărat zahăr alb, dulce, iar trandafirii roşii au început să semene cu nişte căciuli de Moş Crăciun, întoarse. Pe geamurile străvezii florile de gheaţă erau ca şi cum ar fi fost desenate cu o peniţă argintie, fină, veche de cateva secole. Pentru prima dată am simţit un miros dulce, plăcut, de plăcintă cu mere şi prajiturele cu stafide. Niciodată nu mai mâncasem asa ceva, de fapt ... niciodată nu mai mâncasem. Ariel a scos din buzunarul de la haină, o bancnotă. - Uite, du-te la magazinul acela şi cumpară două păacinte cu mere şi scorţişoară şi o sută de grame de prăjiturele cu stafide. - Bine, merg. - Hm, hm, mi-am dres eu vocea, aş dori două placinte cu mere şi o sută de grame de prăjituri cu stafide. Doamna vânzătoare, surâzătoare, mi-a împachetat dulciurile in hartie si mi le-a dat impreuna cu restul de bani, cuvenit. M-am intors la Ariel si i-am dat o placintă caldă cu mere. A mea era delicioasă. Ariel părea că-mi citesşe gândurile.... Eram uimită. Ne-am aşezat pe o bancă şi am mâncat împreună prăjiturelele. Erau la fel de gustoase. M-am uitat la stelele de pe cer. Deci, aşa se vede de jos totul! E mult mai frumos de aici. - Ştiu.... sunt mult mai frumoase stelele privite de aici, mi-a spus Ariel visĂtor, privind în continuare stelele.

24

Niciodată nu îmi mai fusesse somn în timpul nopţii, cel puţin iarna, dar acum chiar îmi era. Am căscat. Deodată, Ariel a sărit ca ars. - Trebuie să plecăm, acum! Am avut doar o zi la dispozitie să vizităm pământul! - Cum, am stat cel mult o oră! - O oră pentru noi, înseamna o zi pământeană.Aici timpul trece altfel! - Ce păcat ... - Nu avem timp de pălăvrăgeală! Hai! - Dar, dacă răman aici? - Mâine ai să te transformi în gheaţă, iar atunci când va fi cald te vei topi!

- Nu m-ar deranja ... - Haide! Bea asta!Ariel mi-a întins o sticluţă cu lichid argintiu, ce părea îngheţat. Era opusul a ceea ce am băut mai devreme. Nu vroiam acasă! Aici era mult mai bine!

- Vei mai putea veni şi altădată. Te rog, acum hai să plecăm.Dar, până să termine de vorbit, băusem deja lichidul argintiu. Am îngheţat. Aceeaşi senzaţie de mai devreme, doar că în sens invers. Am deschis ochii, din nou, deasupra,în nori. .... Va trebui să mă mulţumesc un timp, doar cu privitul ... Ce păcat!

Concurs „Scrisoare către Moş Crăciun” decembrie 2009 organizat de INTUITEXTA fost premiată – CD Geografie.

25

Floarea Florilor

Motto: „Logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări”

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nici nu va mai fi, o împărăţie fără de copii ce avea un împărat fără pereche, Împăratul cel Bun.

Fusese blestemat în tinereţile sale, de o prinţesă din Ţinutul Scorpiilor, o scorpie, mai pe înţelesul tuturor, să nu mai vadă copil născându-se în întreaga sa impărăţie, deoarece nu vrusese să se însoare cu Scorpia cea Răutăcioasă.

De blestemat a fost blestemat Bunul Împărat, dar, Zâna Zănelor din Înaltul Cerului, a dezlegat pe jumătate vraja. Blestemul v-a fi durat până când o fetiţă cu părul bălai şi un băieţel cu stea în frunte vor aduce de pe Muntele Zânelor, Floarea Florilor din Grădina Grădinilor. Toţi oamenii din această împărăţie, de la vladică până la opincă, erau tare trişti, atât de trişti încât îmbătrâniseră de tineri şi erau albiţi ca neaua.

Şi aşa au trecut zeci si zeci de ani. Într-o zi, într-un alt colţ al lumii, în Împărăţia Prinţesei Negre, o prinţesă haină ce îndrăgea poate prea mult negrul, pentru că aşa îi era inima, neagră ca smoala iadului, se născu în casa unui negustor o fetiţă cu părul bălai ca spicul grâului, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi pielea albă ca spuma laptelui, care, spre nefericirea prinţesei nu putea fi înnegrită cu nici un chip, ba, chiar înălbea tot ce atingea.

Rea cum era, prinţesa a alungat-o din regat, pe când avea, biata de ea, numai cinci ani. A umblat sărmana copilă, miluită de oameni, adăpostită şi însoţită de fiarele pădurilor şi codrilor pe unde o purtau picioarele, mult şi bine până când, într-o zi de vară, a ajuns pe o pajişte minunată unde a întâlnit un băieţel cu o stea în frunte. Fata l-a întrebat de unde vine, iar el i-a răspuns că vine din ţinuturile Împăratului Verde şi că ursitoarele i-au prezis la naştere, că va ajunge un împărat învăţat şi vestit dacă la vârsta de şapte ani va porni spre Sud în căutarea norocului. Mai mult de frica răzbunării Împăratului Verde, părinţii lui săraci lipiţi pământului, i-au dat într-o bocceluţă o bucată de mămăligă şi cu inima strânsă, l-au scos pe furiş din împărăţie. Copiii au mers împreună ce-au mers, până au ajuns la porţile unui castel aproape năruit şi uitat de vreme. Au bătut la poartă şi a ieşit un bătrân cu barba albă, lungă până la cot. Purta in mâinile îmbătrânite o suliţă ruginită, care nu l-ar fi ajutat la nimic in faţa unor vrăjmaşi.

Acesta-i invită înăuntrul castelului mohorât, deschizându-le larg porţile. Totul era prăfuit şi învechit. Îi duse în sala tronului. Pe tron şedea un bătrânel cu o privire blândă dar trista, ce purta pe umeri o mantie roşie, decolorată şi învechită. Pe tronul alăturat stătea iubita lui soţie, albită şi ea, de vremuri şi tristeţe. - De ce esti atât de trist, Luminate Împărate? întrebă micuţa.

- Copila mea, tu nu ai văzut pe unde ai trecut, că în împărăţia mea nu mai există nici-un copil, nici un sprijin pentru bătrâneţile noaste?

26

- Ce s-a întâmplat, Luminăţia Ta? - A venit vreun zmeu, sau altă lighioană năpraznică şi v-a răpit copiii? întrebă şi băiatul.

- Nu, dragii mei copii. Cand eram mic ca voi, tatăl meu a hotărât, din raţiuni politice să încheie o alianţă cu Împăratul Scorpiilor. Acesta avea o fiică, pe cât de frumoasă pe atât de rea şi răzbunătoare. Tot atunci au hotărât părinţii noştri, ca la vârsta însurătorii să mă căsătoresc cu Prinţesa Scorpia. Dar, eu m-am îndrăgostit de Zâna cea Bună a Florilor şi m-am însurat cu ea, iar Scorpia m-a blestemat să nu mai văd picior de copil în întreaga împărăţie. Însă, Zâna Zânelor din Înaltul Cerului, care este naşa iubitei mele soţii, a reuşit să schimbe pe jumătate blestemul Scorpiei, spunând că regatul nostru va întineri, doar atunci când o fetiţă cu părul bălai şi un băieţel cu stea în frunte, vor aduce de pe Muntele Zânelor, Floarea Florilor din Grădina Grădinilor. - Şi iată-vă, dragii noştri copii ! zise Împărăteasa, cu lacrimi de fericire în ochii verzi şi limpezi. - Vă înduraţi de bătrâneţile noastre şi porniţi la drum în căutarea acelei flori minunate şi nemaivăzute? îi întrebă pe un ton rugător, Împăratul. - Dar unde este muntele şi cum ajungem la el? întrebară copiii, aproape intr-un glas; şi cum vom recunoaşte Floarea Florilor?

Împărăteasa le spuse să meargă spre soare-răsare pentru a găsi măreţul munte; iar odată ajunşi, să urce pe cea mai înaltă creastă a lui, oricât de anevoios ar fi drumul până acolo. Grădina Grădinilor, în mijlocul căreia vor afla Floarea Florilor, îşi va deshide porţile larg şi-i va primi cu drag. - Dragii mei, nu vreau să vă sperii, însă să ştiţi că drumul este lung, tare lung şi anevoios. Veţi străbate Pădurea Căpcăunilor şi veţi trece prin ţinuturile Împăratului Crud. Ielele vor încerca să vă abată din drum, dar voi trebuie să rezistaţi ispitelor cu care vor încerca să vă ademenească. Oricât de greu va fi drumul, voi să rămâneţi nedespărţiţi şi niciodată să nu vă pierdeţi bunătatea faţă de oameni şi mai ales speranţa că veţi izbândi, împreună.

După ce s-au mai odihnit un timp în palatul, care, parcă căpătase deja o fărâmă de veselie, de tinereţe şi speranţă, copiii şi-au luat ziua bună de la Bunul Împărat şi Buna Împărăteasă şi au pornit în primejdioasa lor călătorie, mai hotărâţi ca niciodată, să nu se întoarcă fără miraculoasa floare. Am mers ani si ani, tot către soare-răsare, au trecut împreună prin toate primejdiile ce le-au fost prezise de către Împărăteasa cea Bună şi într-un sfârşit au ajuns pe cea mai înaltă creastă a muntelui. Porţile grădinii s-au deschis larg şi Zâna Zânelor din Înaltul Cerului le-a ieşit în întâmpinare, zâmbind. Avea în mână Floarea Florilor, o floare albă, mică, cu petale catifelate ce străluceau în lumina soarelui de amiază. - Bine aţi venit dragii mei. Aceasta-i floarea pe care o căutaţi de atâta amar de vreme. Luaţi-o şi deceţi-o în Împărăţia Bunilor Împăraţi, căci o meritaţi pe deplin. Să vă iubiţi mereu şi să fiţi fericiţi, le mai spuse zâna şi dispăru într-un nor strălucitor, parfumat.

Ca prin farmec, cei doi tineri s-au trezit la porţile castelului. Împăratul şi împărateasa, neschimbaţi, i-au primit ca pe proprii lor copii, îmbrăţişându-i cu drag. Atât de mult au crescut în acest timp, încât mai-mai să nu-i recunoască niciunul. Erau acum doi tineri frumoşi şi înalţi.

27

S-au adunat în scurt timp mulţime de oameni, care, de cum atingeau floarea minunată, deveneau tineri şi veseli. Vestea despre minunata floare s-a răspândit în întreaga împărăţie.

Însuşi Împăratul şi însăşi Împărăteasa au întinerit. Din recunoştinţă pentru binele făcut, le-au propus celor doi tineri să rămână lângă ei, în Împărăţia Bunilor şi să domnească în locul lor, după ce ei vor porni către ţinuturile verzi şi frumoase, din care nimeni nu s-a mai întors.

În scurt timp, s-a pornit o nuntă împărătească care a durat zece zile şi zece nopţi, ca-n poveştile cele minunate ale copilăriei, la care au venit Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, zâne, prinţi şi prinţese de pe tot pământul.

Am mai aflat că-n anul următor, Zâna Zânelor din Înaltul Cerului, a fost naşa unei fetiţe vesele şi dolofane, născută la castelul Bunilor Împăraţi. I-a ursit să fie frumoasă, deşteaptă, milostivă cu oamenii năpăstuiţi de soartă şi ascultătoare de părinţi, încât să aducă bucurie tuturor celor ce o vedeau.

Ba, am aflat chiar că toate zânele au fost invitate în acel an, în întreaga împărăţie să boteze şi să ursească, zeci şi zeci de copilaşi.

Se spune că noi, copiii de astăzi, suntem urmaşii, urmaşilor, urmaşilor acelor copii, născuţi în acea vreme fericită, de basm şi de cânt.

Iar eu, dacă mă uit mai bine la mine cât sunt de veselă şi dolofănică, mai că-mi vine să cred că sunt stră-stră-strănepoata acelei fetiţe botezate de Zâna-Zânelor din Înaltul Cerului, în castelul Bunilor.

Voi ce credeţi, copii?

Concursul de creaţie literara – poveşti „Ion Creangă” 2010, Iaşi, organizat de Muzeul literaturii din Iaşi şi de Uniunea scriitorilor din Romania –Filiala Iaşi.

- Martie 2010 - Menţiunea I – La Secţiunea copii au fost acordate numai menţiuni.

Vis de poveste28

Motto: „Logofete, brânză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări”

Era toamnă târzie. Vântul bătea puternic şi cele câteva frunze arămii, rămase pe crengile golaşe, tremurau stinghere.

Micuţa Ana stătea în faţa focului ce ardea în şemineul din casa bunicii sale. Căsuţa aceasta era făcută din lemn iar la ferestre se vedeau adesea două nasuri mici, ale Anei şi ale fratelui său Dănuţ, care de fiecare dată când un iepure sau vreo vulpe alergau printre brazii din faţa casei, stăteau cu sufletul la gură cu gândul la soarta nesigură a bietelor animale.

Stând cu capul pe o pernă moale din blană de iepure, dăruită de bunicul său, Ana se gândea la basmul pe care bunica li-l povestise, ei şi lui Dănuţ, cu o seară înainte. Şi-ar fi dorit ca zâna să o viziteze şi pe ea la fel ca pe Pinocchio, să-i îndeplinească o dorinţă, o singură dorinţă. Cu acest gând genele începură să i se lipească, încetul cu încetul.

La un moment dat Ana simţi că stă pe un nor alb, pufos, ce plutea pe cerul albastru, acoperit doar de câţiva nori străvezii. Observă că norul pe care se afla seamănă mai mult cu blana de urs alb de pe podeaua bibliotecii, încărcată de cărţi vechi de cand timpul ale bunicului său. Acesta îi zisese odată : -Vezi tu blana aceasta? Cu mulţi ani în urmă, baronul Munchhausen a prins acest urs şi a dăruit blana împărătesei Rusiei, care mi-a dăruit-o la rândul ei, mie. - Dar cum e posibil să o cunoşti pe împărăteasă? îl întrebase Ana. - Am fost foarte bun prieten cu baronul Munchhausen. Şi se poate spune că ne şi asemănăm. ...

Ana se gândise atunci că e adevărat proverbul „Cine se aseamănă se adună„ aşa că tăcu şi nu mai întrebă nimic; bunicul minţise cu siguranţă.

Norul Anei începu să coboare lin, parcă împins de vânticelul cald ce o înconjura. Ana sări vioi de pe nor. Nici nu-şi dădu seama când picioarele ei atinseră lin pământul purtate parcă de acelaşi vânt cald.

Făcu câţive paşi prin iarba verde, moale ce se îndoia sub picioarele ei mici.Ridică capul încet spre cer. Soarele galben strălucea, parcă şi el încremenit în

liniştea netulburată. Anei tocmai acest lucru i se părea neobişnuit. Nici ei nu i-ar fi plăcut să întrerupă liniştea aceasta cu întrebări inutile şi pe deasupra era sigură că acest loc era ca desprins din basme; era sigură că se află in Ţara Poveştilor.

Lângă piciorul ei văzu un motan mic, negru, încălţat cu cizme roşii; ţopăia neastâmpărat pe lângă Ana, încercând să-i atragă atenţia. Aceasta îl luă în palma ei. Blana lui moale strălucea în razele călduţe ale soarelui auriu. Ana îl privi mai atent. Ochii lui străluceau. Motanul părea la prima vedere foarte isteţ.

- Cine eşti? zise motanul cu o voce alintată.- Sunt Ana. Tu, nu cumva, eşti Motanul Încălţat? zise fata, deloc mirată.- Da, chiar EL, zise plin de sine, motănaşul.- De unde vii fetiţo, întrebă iarăşi alintatul motan?

- Păi, cum de unde? Din căsuţa bunicii mele aflată într-o pădure fermecată.

29

Dintotdeauna mi-am dorit să intru în lumea minunată a poveştilor; acum am pătruns printr-un vis colorat, plutind pe un nor alb şi pufos. Spune drept, aici nu suntem în Ţara Poveştilor? - Ba da, micuţă Ana, iar eu, cum ţi-am mai spus, sunt chiar Motanul Încălţat. Sunt încântat de cunoştinţă. Pe lângă ei trecu în fugă un lup cenuşiu, iar după el un bărbat alerga ţipând, agitând o puşca cu braţele ridicate deasupra capului.

- Am să te prind eu, împieliţatule ! - Ţi-ai dori dumneata, rosti gâfâind lupul, dar pe mine n-ai să mă prinzi, altfel

Lumea Poveştilor ar rămâne fără Lupul cel Rău. Ştii că în poveşti, unele personaje nu mor niciodată, mai ales cele rele, pentru că fără ele n-ar exista nici cele bune. Cei doi continuară să alerge, să ţipe, până dispărură în zare.

Ana se uita din ce în ce mai uimită. Precis cei doi au fost, Lupul cel Rău si Vânătorul din povestea „ Scufiţa roşie”, gândea ea.

Din burta motanului se auzea un chiţăit firav. - Ce se aude din burta ta, motanule?

- Este căpcăunul cel rău pe care l-am păcălit să se transforme în şoricel ca să-l pot înghiţi. Încă îmi dă bătăi de cap, de acolo din burta. - Aha, zise fata, deci căpcăunul este încă în burta ta? - Of, da şi până acum mi-a povestit întreaga sa viaţă. Plus alte poveşti. Mi-a povestit odată, că într-o zi călduţă de vară, în care vrăbiile se tăvăleau prin praful de pe cărarea din faţa castelului său, de el s-a apropiat o ceată de şase flăcăi. Unul era aşa de frumos, că la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Era chiar Harap Alb. Mergea în peţit la fata Împăratului Roşu. Avea cinci tovarăşi de drum, unul mai caraghios decât altul.

Era unul atât de gras şi de greoi în mişcări încât şi un melc cu cochilia în spate l-ar fi întrecut; ţinea în mâini o halcă de carne şi tot striga: - „Mi-e foame!. Mor de foame!”; ăsta era Flămânzilă.

Altul avea în mână o carafă de argint, împodobită cu fel de fel de ornamente, plină ochi cu apă şi totuşi striga: -„ Mi-e sete! Mă usuc de sete!”; pesemne era vestitul Setilă, spaima raţelor şi a gârlelor;

Al treilea avea în frunte un ochi atât de mare, cât o sită, cu care, dacă era deschis nu vedea nimic, dar dacă era închis vedea totul, bine-bine, dar ... cu susul în jos.: copacii-i vedea cu rădăcinile în cer, vitele cu capul în jos, iar oamenii cu picioarele în sus; acesta era vestitul Ochilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din sat de la Să-l caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă să nu-i mai daţi.

Altul se lungea, se laţea, orice făcea numai să prindă tot păsăretul din jur; era Păsări-Lăţi-Lungilă;

Iar ultimul era îmbrăcat cu 10 cojoace de lână, dar dârdâia de frig şi tot striga: - „Mi-e frig!, Mor de frig! Asta sigur era Gerilă.

Aceştia l-au întrebat pe căpcăun unde sunt pământurile lui Roşu Împărat. Căpcăunul, s-a ţinut de şotii şi i-a îndrumat într-o direcţie greşită. Mult au hălăduit pe coclauri bieţii oameni, sau ce or fi fost ei, dar tot au ajuns, cu chiu cu vai, la împărat. Acum cu Ochilă-n frunte îl caută pe căpcăun. Chiar dacă este transformat în şoricel tot îi este frică de ei.

- Tare ghiduş, căpcăunul ăsta! râse Ana puternic, din tot sufletul. 30

- Da, asta zic şi eu. - Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! se auzi dintr-o dată din departare, parcă din teiul bătrân şi scorburos al bunicii Anei. De ani buni îşi făcuse cuib acolo o pupăză şi dimineaţa când ţi-era somnul mai dulce se punea pe cântat. Ana nu se supăra, dar de cand citise „Amintiri din copilărie” se amuza de fiecare dată şi-şi amintea de trăsnăile lui Nică-a lui Ştefan a Petrei din Humuleşti.

- Vezi norul? spuse trist Motanul Încălţat, privind-o visător pe Ana.- Norul cu care am venit aici?- Da, îl vezi?- Cu siguranţă. Şi înţeleg că ar fi timpul să plec. Nu?- Da, e timpul. La revedere, scumpă Ana!- La revedere, Motanule!

Ana nu mai zise nimic şi îl puse pe motan în iarbă. Merse apoi veselă spre norul pufos şi alb, ce plutea aproape de iarba verde a pajiştii. Se aşeză pe el ca într-o trăsurică, calda si pufoasă, şi urcă, urcă încet spre cer, tot mai sus, aproapre de soare.

Deodată, Ana se auzi strigată. Întoarse capul, dar locul pe care-l privea acum nu mai era acel paradis feeric, de poveste, ci era casa caldă şi primitoare a bunicii.

Bunica o strigase încetişor. Îi adusese Anei un ceai cald, dulce, cu lămâie şi o carte în dar, de ziua ei. Era „Amintiri din copilărie” scrisă de Ion Creangă.

Minunata Ţară a Poveştilor, fusesse doar un vis frumos, frumos, ca de poveste.Se ridică din pat. se aşeză pe fotoliul de lângă fereastră şi începu să recitească poveştile atât de dragi ei. - Bădie Creangă, ce dor mi-a fost de basmele şi poveştile tale. Aş vrea să pătrund pe nesimţite, în vârful picioarelor, în lumea lor, să fiu când iezişorul cel mic şi cuminte, când cocoşul cel pintenat şi iubitor al moşneagului, când fata moşului cea harnică şi bună, să râd în hohote de soacra cea cu trei nurori sau de Dănilă Prepeleac care reuşeşte să-şi râdă de Scaraoţchi şi de toţi dracii iadului. Îţi mulţumesc, Bădie, că mi-ai făcut copilăria fericită, gândea Ana, citind pagină după pagină.

Concursul de creaţie literara – poveşti „Ion Creangă” 2010, Iaşi, organizat de Muzeul literaturii din Iaşi şi de Uniunea scriitorilor din Romania –Filiala Iaşi. - Martie 2010 - Menţiunea I – La Secţiunea copii au fost acordate numai menţiuni.

Dimineaţă de primăvară

31

Prin sticla subţire a geamului prăfuit se auzeau picături repezi de ploaie. Puteam simţi, chiar şi din casă, că este una dintre acele ploi reci, vii, de început de primăvară, una dintre acele ploi ce te trezesc treptat la viaţă, aşa cum primăvara trezeşte încetul cu încetul natura.

Vaporii mici de apă filtrau lumina ce abia pătrundea printre crengile înmugurite ale copacilor timizi, ce se înghesuiau să-mi admire căsuţa cu uşă roşie şi vopseaua scorojită.

Dintr-o dată, ploaia s-a oprit si soarele a strălucit, verzui şi el, precum iarba crudă, legănată în bătaia vântului zglobiu, iar norii n-au mai cutezat să se arate, de frică să nu îşi păteze albul impecabil cu acel verde îndrăzneţ.

Apoi, pe neaşteptate o coţofană slobozi un sunet ascuţit şi trezi brutal totul la viaţă. Copacii se dădură înapoi, ruşinaţi parcă de curiozitatea lor excesivă faţă de căsuţa cu uşă roşie, iar ferestrele mele prăfuite se speriară şi ele, tremurând supărate.

Florile colorate cerură îndurare de la coţăfana tiranică, dorindu-şi încă o clipă de somn, dar nu putură să se dezlege din vraja comandantului lor. Comandantul îşi salută nervos, pentru a doua oară ostaşii şi le făcu semn să pornească la atac.

Deodată, uşa roşie se trânti de perete, iar primăvara, cu sufletul ei jucăuş, pătrunse în încăperea întunecată şi parcă împietrită. Coţofana, ca un militar îngâmfat ce era, se aşeză pe locul cel mai înalt, pe dulapul din lemn de mahon, vechi de când lumea şi începu să dea indicaţii.

Trandafirii fură îndrumaţi la ferestre, învăluind întreaga cameră în mireasma lor şi mângâind cu petalele catifelate sticla înverzită deja.

Iedera călătoare se înfăşură zâmbind pe stâlpii patului, iar vulpea cu blana roşcată şi mătăsoasă se culcuşi, surâzând, sub pătura mea moale şi caldă.

Ghioceii, brânduşele şi toporaşii se adunară pâlcuri-pâlcuri peste covorul vechi şi jerpelit, înnoindu-l cu multe culori şi miresme.

M-am întins pe covorul pufos şi colorat, mirosind cu nesaţ parfumul proaspăt al florilor, alături de iepuraşi şi veveriţe. Mă gâdilau cu mustăţile lor verzui, când veneau să-mi povestească despre schimbările din curtea casei mele.

Până şi uşa cea roşie şi scorojită, primise strai nou, înverzit şi proaspăt.Întreaga încăpere era acum ca într-un vis, nu mai era prăfuită, ci veselă, caldă şi

neobişnuit de verde.Primăvara, mulţumită acum, m-a privit din uşă cu multă dragoste şi zâmbindu-mi şi-

a luat zborul pe o aripă de fluture verzui, alături de prietenele ei - florile colorate, ce pluteau pe un covor fermecat, fericite că scăpaseră din tiranica vrajă a coţofenei.

- publicată pe site-ul revistei „Cutezătorii” din Ploieşti - aprilie 2010 - Premiul II, la Concursul „Călător în lumea cărţilor” organizat de Şcoala nr . 1 Motru, Judeţ Gorj, Mai 2010

Călătoria

32

Motto:”Niciodată să nu spui niciodată !”

Clara era aparent normală. Dacă o vedeai pe străzile Londrei ai fi zis că e o fată ca oricare alta de vârsta ei, deşi se îmbrăca destul de ciudat şi folosea cuvinte pe care le foloseau mulţi dintre bunicii colegilor ei de şcoală. Mulţi ar fi zis că a trăit mai mult decât o arăta certificatul ei de naştere.

Acum stătea sub unul dintre castanii din curtea casei sale, un loc monstruos, înspăimântător şi ocolit de mare parte dintre oamenii ce-i cunoşteau povestea. Se spunea că acum şaizeci de ani în aceeaşi casă locuise o prinţesă alungată de acasă sub pretextul unei aşa-zise boli mintale de care suferea.

Fusese închisă într-una dintre cele trei pivniţe, cea aflată la cea mai mare adâncime şi în care se aduna cea mai multă apă la indundaţii. Se mai spunea că prinţesa murise şi corpul şi sufletul ei stăteau şi acum în acea pivniţă. Dar Clara nu credea în aşa ceva. Ştia adevărata poveste care era de departe mai înspăimântătoare decît prima şi pe care nu o voi povesti, deoarece mă trec fiori reci pe şira spinării doar gândindu-mă că e adevărată.

Acum Clara nu medita la povestea pivniţei închise cu lacăte de argint, ci la viitoarea ei călătorie. Avea să plece împreună cu mătuşa sa Elle, într-o călătorie la Paris, unde avea să caute informaţii despre ciudatul ei semn din naştere. Dacă nu ar fi fost curioasă din fire, poate că şi-ar fi petrecut vara aidoma prietenei ei Vanessa, ar fi mers nu departe de casă sau într-un loc exotic, pentru a se distra. Dar ea îşi dorise să afle de cum începuse să vorbească de ce are pe obrazul stâng un soare înconjurat de şapte steluţe, toate mici şi aurii, ieşind şi mai mult ăn evidenţă în lumina solară pe tenul ei alb.

Se ducea la Paris să afle acest lucru, dar poate nu aşa cum pentru mulţi dintre noi ar părea normal: avea să călătorească pe un dragon. Îşi alesese chiar în urmă cu două săptămâni un dragon cu solzi verzi, strălucitori.

Bineînţeles că avea să-şi facă bagajele cu o seară înainte de a pleca, nu cum făcea mătuşa ei, calculând şi ordonând, în funcţie de posibilitatea de a ploua, câte bluze, de ce culoare, cu mâneci lungi sau scurte, cât de groase, să-ţi ia cu ea. Nu, ea avea să arunce totul în cufărul ei uriaş şi să închidă capacul cu ajutorul unei macarale! Nu era genul de persoană care să calculeze şi să tot calculeze.

Dar să revenim la ce făcea Clara în acel moment. Stătea cu motanul ei roşcovan în braţe şi citea o carte „de groaza”... Nici măcar nu se compara cu ce ţinea în cuşca din dulapul aflat în camera ei. Mai avea vreo zece pagini de citit, când motanul roşcovan începu să vorbească: - Domnişoara, nu credeţi că ar trebui să vă faceţi bagajele ? - Ce? De azi? Ai innebunit cumva, Ian?

Motanul scoase doar un mârâit furios şi sări din braţele fetei, simţindu-se jignit. Ca să îndulcească un pic situaţia, Clara adaugă, fără succes însă:

- Era doar o întrebare... Nu te-am făcut nebun, Ian. Auzind că există posibilitatea ca fata să-l creadă nebun, îşi arcui spatele furios, i se zbârli părul şi scoase un mârâit mai aspru decât cea mai acră insultă.

Clara pufni şi-şi băgă nasul înapoi în carte fără a-i mai arunca vreo privire motanului cu ochi roşii.

33

***Era o zi ploioasă de miercuri, prima zi din a doua săptămână din vacanţa de vară.

Dragonul scotea flăcări pe nări, flăcări violete. Clara încerca să-şi încălzească mâinile, dar fără succes, deoarece flăcările erau reci ca gheaţa şi miroseau a flori de liliac. Cu toţii aşteptau ca majordomul, Joseph, să aducă cufărul Clarei, căci datorită grijii părinţilor, acesta avea să meargă cu ea şi cu matuşa ei in călătoria la Paris, căci nu era un majordom obişnuit, ci un vrăjitor iscusit. Joseph avea şi el un cufăr asemănător cu al ei, poate chiar mai mare, pe care, spre uimirea fetei, îl putea căra mult mai uşor decât pe al ei. Bănuia că avea fel de fel de poţiuni, cărţi şi pelerine misterioase în el şi se gândise de atâtea ori să intre în camera lui să iscodească un pic, dar niciodată nu reuşise să treacă de a doua uşă.

Motanul roşcovan, cu ochii ca două văpăi roşii, stătea acum bosumflat pe micul lui cufăr, încă supărat după discuţia avută cu trei zile în urmă cu Clara, iar pe deasupra drumul se prevedea plicticos, deoarece avea să călătorească pe acelaşi dragon cu fata. Nu era ziua perfectă pentru a pleca într-o călătorie, dar nu aveau acum cum să anuleze sau măcar să amâne călătoria planificată cu un an înainte.

***Călătoria pe dragon nu era atât de neplăcută pe cât părea, cel puţin nu pentru

pasageri. Scaunele învelite în catifea roşie erau de departe cele mai confortabile pe care stătuseră vreodată cei trei pasageri şi cele şapte animale de companie ale lor. Cu toţii călătoreau pe cinci dragoni, patru roşii ca focul şi doar unul, cel al Clarei, verde ca smaraldul.

Călătoria nu dură mult şi în câteva ore cei zece călători ajunseră la Paris.***

Străzile luminate de mii de felinare şi becuri, de diferite culori, toate creând o feerie, erau noi pentru Clara. Se inşelase că nu avea să se distreze în vacanţa de vară. Avea să fie călătoria perfectă pentru ea: avea să se distreze, să afle secretul pe care îşi dorea atât de mult să-l cunoască, avea să înveţe lucruri noi şi sa se bucure de o mică „evadare” din casa ei, de care era deja plictisită.

Aveau să stea la un hotel de pe unul dintre bulevardele principale, un hotel vechi, elegant, misterios, la fel ca toate lucrurile din cameră şi cufărul lui Joseph, un hotel ideal: Hotel Magic. Un hotel luminat armonios de luminile albastre, fantomatice, de pe Bulevard Rouge, cel mai ciudat bulevard din intregul Paris. Usile mari din lemn de mahon, sculptate, ale hotelului se deschideau uşor, cu un scârţâit aproape muzical în faţa noilor clienţi, fără ca această acţiune să fie făcută de vreo persoană, sau măcar o persoană vizibilă.

Uimirea Clarei creştea la fiecare pas făcut prin hotel: mobilierul cu modele vechi, dar incredibil de curat, aproape ca nou, perdelele ce fluturau parcă însufleţite în lumina caldă a lămpilor, personalul hotelului, îmbrăcat ciudat, cu mantii misterioase, clienţi care mai de care mai diferiţi unul de altul. Tot ce se afla şi se întâmpla în acel hotel o încânta pe fată.

Au fost cazaţi apoi în trei camere luxoase, cu paturi cu baldachin, sau cel puţin aşa era camera Clarei, căci în camerele celor doi insoţitori nu fusese lăsată să intre.

Se culcară devreme cu toţii în acea seară, deoarece în următoarea zi aveau să caute prin catacombele Parisului o lume fantastică în care semne ca al ei erau foarte probabil obişnuite, în care o familie şi animale ca ale ei erau ceva de-a dreptul banal.

34

A doua zi de dimineaţă Clara nici nu îşi dădu seama dacă încă visează sau e treză atunci când văzu micul dejun fastuos, poate nu la fel de bogat ca cel englez, dar cu siguranţă, mult mai arătos. Mâncarea era servită impecabil de către personalul amabil şi totodată misterios. Chelneriţa care-i servise avea faţa albă precum hârtia şi ochii verzi, pătrunzători, ce îi confereau în acelaşi timp încredere şi mister Clarei.

Se trezi abia atunci când ieşi în aerul răcoros al dimineţii şi-şi dădu seama că se îndrepta spre tunelele întunecoase, umede. Atunci privi soarele dulce, cald, şters al dimineţii cât pentru o zi întreagă. Deşi îi plăcea destul de mult întunericul şi umiditatea, fiind crescută într-o casă umedă şi întunecată, nu credea că în tunel va fi curent electric sau măcar o torţă, ca in pivniţa casei ei.

Odată ajunşi în catacombe, cei zece fură orbiţi de lumina neaşteptată din tunelul principal ce provenea de la un bărbat, cel mai probabil în vârstă, cu un toiag în mână. Strălucea cu siguranţâ mai tare decât soarele de afară. Clara fu plăcut surprinsă de culoarea verde a toiagului, care nu stia de ce i se păru cumva familiar, văzut de atâtea ori înainte, încât îl privea ca pe jucăriile din pătuţul ei de când era mică. Avea o aură de lumină verzuie, suavă, ce o îndemna pe Clara la somn.

Se apropiară de el cu greutate, toţi în afară de Clara, care era cu cel puţin cinci paşi înaintea celorlalţi, mergând parcă hipnotiză spre bătrânul cu raze verzui în barbă.Toţi abia puteau vedea, doar Clara mergea hotărâtă înainte, parcă mergând spre ceva familiar, obişnuită să facă asta, aşa cum era obişnuită să respire.

Făcură cunoştinţă cu bătrânul Tadeus, care o privi pe Clara ca pe propria sa nepoată, simţindu-se amândoi ca acasă în catcombele umede. Li-l prezenta apoi pe animalul său, dacă acela se putea numi animal, o creatură cu urechile mari, franjurate pe margini, cu nasul şi gura unite într-un bot de câine, toate pe un cap supradimensionat pentru corpul mult prea slăbănog, văzându-i-se coastele. Creatura ce avea cam un metru lungime scoase un ţipăt ascuţit şi o fulgeră cu privirea sa galbenă pe Clara. Fata se îndepărtă puţin de creatura ce sugera că ar fi inteligentă, ţinand o carte în mână, o carte ce emana şi ea, la fel ca toiagul o lumină verzuie, caldă.

Clara crezuse că aveau să vină în fiecare zi în catacombe, dar nu era aşa, urmau să făcă restul călătoriei chiar acolo. Se intreba, oare de ce se mai cazaseră la un hotel luxos, dacă aveau să stea în catacombele umede în următoarea lună şi de ce îşi mai duseseră bagajele la hotel. Se intreba de ce oare toţi cei ai casei îi spuseseră să-şi ia haine subţiri cu ea, când avea să stea în tunelurile racoroase pe parcursul călătoriei. Era bucuroasă că savurase acel moment în care zărise soarele dimineţii...

Dar răspunsul avea să-i fie dat cât mai curând posibil.***

Au mers ce au mers până au ajuns la o poartă cu doi lei sculptaţi în aurul strălucitor. Doi lei hotărâţi, mai mult crajoşi decât înfricoşători, demni de incredere şi cu ochi de safire ce urmăreau vivace noii vizitatori, avizi de cunoaştere.

Urmau să treacă prin poartă, lucru care i se păru Clarei absurd, gândindu-se că poarta era atât de frumoasă tocmai pentru ca oamenii să o deschidă cu plăcere şi să-i poftească pe prietenii lor înăuntru, pentru ca şi aceştia să fie uimiţi de frumuseţea porţii.

Trecură pe rând prin poarta magnifică fără a păţi nimic. Unul câte unul dispăreau, doar Tadeus şi creatura lui rămânând în urmă. Clara ezită atunci când se află în faţa porţii. Dar cum atinse cu mânal poarta, simţi o învăluire atât de plăcută, cu mii de culori, arome şi

35

mii de corpuri, de la pietre grele şi tăioase, la fulgi pufoşi şi uşori, de la copaci verzi şi încărcaţi de rod, la apa limpede şi dulce de izvor; toate treceau pe lângă ea, învăluind-o în mii de mirosuri atât de plăcute.

Cum trecu de partea cealaltă, Clara îşi simţi capul învârtindu-se şi picioarele clătinându-se. Acolo erau şi bagajele ei şi ale celorlalţi îsoţitori ai ei. Şi atunci înţelese de ce Tadeus şi creatura sa rămăseseră ultimii, deoarece ei nu aveau bagaje de primit, cel mai probabil ei le aveau deja aici, sau şi mai sigur, poate nu aveau nevoie de ele.

Datorită ameţelii ei, Clara nici nu se uitase în faţa ei. Înţelese atunci că acela era locul în care avea să afle tot ce îşi dorea. Trebuia să fi înţeles totul din ochii leilor, dar bineînteles, ea nu văzuse mai departe de aparenţe, încercând să fie raţională. În faţa ei se întindea un deşert ce strălucea într-o lumină venită nu se ştie de unde, căci nu ştia că ar exista vreun soare în catacombe, cel mai probabil, cele mai adânci catacombe ale Parisului.

Străbăteau deşertul, dar mergeau mai departe, mult mai adînc în tunelele ce nu mai erau întunecate, ci pline de lumină şi veselie, însă o veselie neomenească, căci locurile pe care le-au văzut fuseseră toate goale, fără urmă de fiinţe umane. Străbătură păduri, jungle, traversară râuri, urcară pe munţi şi străbătură dealuri. O intreagă lume subterană exista fără ca ea să fi avut, fie şi cea mai mică idee. Era o călătorie mai frumoasă, mai relaxantă şi cu siguranţă mult mai fascinantă decât cea la care se aşteptase.

Mergeau către centrul pământului. Până ajunseră la un fel de barieră invizibilă, merseseră deja vreo trei săptămâni, trei

săptămâni la care Clara nici măcar nu ar fi putut visa. Aşa ceva nu puteai găsi decât în cărţile pe care părinţii ei refuzau să i le dea să le citească, pe motiv că i-ar fi stimulat prea mult imaginaţia.

- De aici nu putem trece decât tu, eu, Ian şi Klaus, creatura mea, îi zise Tadeus blând, Clarei.

- Doar noi patru? întrebă Clara surprinsă, întrebându-se de ce oare îi mai luaseră şi pe ceilalţi cu ei, având în vedere că nu se ivise nici un pericol în calea lor de până atunci şi nu aveau să treacă de bariera nevăzută. Dar de ce? îşi manifesta curiozitatea fata.

- Păi vezi tu, ei nu pot să treacă de barieră asta atâta timp cât nu sunt creaturi magice ca noi. Eu sunt pe jumătate vampir, căci cel ce m-a muşcat nu şi-a „terminat treaba”, ca sa zic aşa; Klaus este pe jumătate câine pe jumătate gnom; Ian spre deosebire de restul animalelor pe care le avem cu noi, este un demon ce a ales să ia formă de pisică, dar o pisică cu puteri magice; şi tu, spre deosebire de noi toţi, deşi nu ai manifestat puteri magice prea importante până acum ci doar abilităţi înnăscute ce ţin de structura ADN-ului tău, eşti pe jumătate „ceva” din ce se află dincolo de acest zid invizibil. Ceilalţi nu pot trece dincolo de el, chiar dacă au puteri magice, deoarece ei ar dispărea complet de pe faţa pământului sau doar pe jumătate, cum ar fi în cazul lui Joseph.

- Ţi-am dat o explicaţie destul de clară, Clara? - Să zicem că da, dar nu ştiu dacă am înţeles-o complet, zise fata buimăcită. Să zicem

ca nu am înţeles ce i s-ar întâmpla lui Joseph dacă ar încerca să treacă de partea cealaltă... - Păi cum să-ţi explic eu...? El a mai încercat odată acest lucru şi a durat 100 de ani

până şi-a găsit partea de sus a corpului... Clara nu mai puse nici-o întrebare de data aceasta, nedorind să mai asculte vreo

explicaţie ciudată ca cea de mai devreme.

36

Trecură toţi patru zidul invizibil, ţinându-se de mână, Clara, în acel moment avu senzaţia că o lovise ceva puternic, chiar se intrebă în gând, în glumă, dacă nu era un camion. Dar apoi simţi că era dusă pe un nor, undeva departe, unde vântul bătea lin, ca la suprafaţă, nu ca într-un tunel, un vânt fără suflare, dar totuşi o adiere rece.

*** Se trezi culcată pe pământul rece şi uimitor, sub lumina lunii. Se uită în jurul ei. Se

afla într-un cimitir gol. Se uită după cei trei prieteni ai ei, se duse printre pietrele funerare, se uită în spatele lor şi chiar în spatele cavourilor. Era înfricoşător să te afli pe întuneric singură, într-un cimitir. Începu să alerge printre morminte şi cavouri până ajunse de unde plecase. Disperarea încolţise în sufletul ei, odată cu multe întrebări fără răspuns. În faţa ei se ridica un cavou mare, cu uşi de fier forjat, pe alocuri vopsite, ce-i drept foarte prost cu vopsea roşie. Se apropie de uşa încadrată de doi îngeri din fier negru forjat. Se gândise că ar fi mai bine să stea undeva la adăpost căci începuse să plouă, lucru ce nu era normal să se întample în adâncul pământului. Nu ştia de ce alesese cavoul acela, poate că era singurul care nu avea fel de fel de creaturi hidoase sculptate în el. Erau doar îngeri, îngeri ce-i confereau o oarecare linişte si protecţie.

Se duse şi mai aproape şi atinse porţile. Dar imediat simţi ceva cald şi umed sub mâini. Era sange, nu vopsea! Uşa se deschise fără ca ea s-o împingă, parcă printr-un impuls electric. Fu înconjurată din toate părţile de un aer foarte cald ce se învălui şi dansă în jurul ei. În colţul cel mai umbrit al cavoului se afla un coşciug micuţ din abanos, în care presupuse că se afla corpul unui copil, sau poate al unei femei mai mici de inalţime, puţin mai înaltă decât ea.

În apropierea ferestrei, în lumina fantomatică a lunii, o lumină mai mult asemănătoare cu umbra, se afla o statuie a unui inger cu aripi negre, un inger mai mic decat cei de la poartă şi care avea nişte urechi deosebit de lungi, aproape de elf... Se duse lângă ea şi privi în ochii de piatră.

Statuia prinse, deodată, viaţă. Buclele scurte îi erau aurii iar ochii negri ca tăciunii. În mână avea un baston subţire de aur, pe care erau încrustate un soare şi şapte steluţe. Aripile din pene negre, totuşi grele, fâlfâiau uşor, răcind aerul din jurul lor. O privi apoi pe Clara din cap până în picioare şi se îndreptă spre coşciugul de abanos, plutind precum o fantasmă. Atinse capacul cu bastonul ce reflecta pe cele şapte feţe ale sale lumina, pe fiecare faţă lumina reflectata având altă intensitate. Deodată capacul coşciugului sări spre tavan şi dinăuntrul lui Clara vazu cum ieşiră mii de fantasme negre, ca fumul, ce ameninţau să invadeze toată camera. Câteva creaturi din fum trecură prin Clara, făcând-o să le simtă adierea rece.

Ceea ce fusese mai devreme o statuie o privi pe fată, iar pe chipul alb ca varul, apăru un zâmbet mulţumit. Clara încerca să se uite oriunde altundeva, dar nu in ochii plini de răceală şi îngâmfare ai statuii. Atunci privirea îi căzu pe propria-i imagine reflectată în geamul fumuriu din faţa ei, se uită la mâinile ei cu degete lungi, la părul castaniu, la hainele ce avuseseră cândva culori pastelate, căci acum era plină de sânge, din cap până în picioare.

Îngerul se apropie de ea, iar respiraţia lui, care era precum praful, se revarsă asupra Clarei şi-i îngheţă corpul firav. Deodată poarta de la intrarea în cavou scârţâi înfricoşător şi pe uşa larg deschisă, intră cu greutate Ian. Fata încercă să-şi întoarcă capul să-l vadă mai bine, dar tot ce putu să facă fu să-şi mişte ochii foarte puţin. Acesta se transformă într-un

37

demon roşcat, înalt până în tavan. Ochii roşii îi străluceau aşa cum nu îi mai văzuse Clara vreodată, atât de inflăcăraţi, pregătiţi să distrugă statuia îngerului. Demonul ţinea în mână două toiage ca cel al lui Tadeus. Aruncă unul spre Clara, care, de cum lemnul verzui o atinse, se trezi din vraja statuii şi căzu din picioare, datorită faptului că încercase să se mişte din răsputeri, înainte. Toiagul îşi făcu treaba parcă singur: din vârful lui ieşi un fum asemănător cu cel ce ieşea din coşciug, doar că era alb că laptele şi aducea o adiere caldă în încăperea funerară. În acest timp Ian reuşi să sparg statuia în mii de bucăţi, ce se îndreptară toate spre mijlocul camerei, atrase ca de un magnet, si formară un mesaj pentru cei doi:

„Acum 13 ani noi am pus stăpânire pe regatul elfilor, ucigându-i pe toţi membrii familiei regale. Forţele întunericului au fost şi sunt întotdeauna puternice, dar niciodată îndeajuns de cuprinzătoare şi de prevăzătoare. Atunci am uitat un singur detaliu: am uitat să omoram şi rudele familiei regale de la suprafaţa pământului, ce aveau să se nască pe jumătate regi, la cinci generaţii. Am uitat, că deja trecuseră patru generaţii de la naşterea regelui, şi ne-am amintit asta prea târziu când tu erai deja născută. Acest lucru însemna că nu te puteam ucide decât după ce împlineai 12 ani, dar am crezut pentru un moment că suntem norocoşi încât să vii singură la noi să te putem omorî. I-am înlăturat chiar şi pe cei nouă prieteni ai tăi printr-o lege străveche, chiar şi pe cei trei ce puteau trece de zid am încercat să-i oprim. Dar am uitat că micii regi elfi s-au inţeles dintotdeauna cu demonii cei mari cu chip de animale şi că leagă prietenii pe viaţă, în care chiar şi un demon egoist sau laş va încerca să-şi salveze prietenul, căci depinde de viaţa lui pentru a şi-o trăi pe a sa. Cu siguranţă nu dorim să fim îndepărtaţi de la putere... ”

Clara nu înţelese ce urma să se întample, dar fu trezită imediat din meditaţia ei când toate cioburile se indreptară spre ea, încercând să-i străpungă fiecare centimetru de carne. Ian scoase un ţipăt odată cu ea şi cioburile se îndepărtară, spărgând ferestrele fumurii şi lăsând lumina soarelui la răsărit să pătrunda în camera plină de sânge.

Ian o trase de mânecă şi simţi din nou cum e purtată de un nor, în linişte, fără senzaţia groaznică de la început.

***Se trezi într-o piaţă în care soarele strălucea din toate părţile, reflectat de mii de

oglinzi sau de suprafeţe ce-l oglindeau. O fântână mare amplasată chiar în mijloc, susură lin. În jurul ei erau sute de fiinţe mici asemănătoare cu statuia de mai devreme, numai că ele aveau întipărite pe chip o bucurie pură, ca a unor copii ce se bucură de prima zăpadă, de început de decembrie. Îşi aminti mesajul şi-şi dădu seama că era vorba despre elfii ce locuiau în acel regat. Undeva, în spatele mulţimii de omuleţi, recunoscu chipurile însoţitorilor ei ce ţineau încătuşaţi câţiva îngeri asemănători cu cel din cavou. Nu fu sigură dacă i se păruse sau nu, dar Klaus îi făcuse cu ochiul zâmbind şi spunând în şoaptă felicitări adresate ei, „Noua regină”.

***Deşi prima dată cu toţii o consideraseră regina regatului acela ascuns în adâncurile

pământului, Clara renunţase la titulatură şi la acest drept al ei, pe ascuns şi le lăsase această îndatorire lui Elle şi lui Klaus. Fiind ajutată de Ian plecară împreună cu Joseph şi cu opt dintre animalele lor, căci celelalte două erau ale lui Elle. Îşi luară cuferele grele şi-i promisera lui Tadeus că se vor întoarce cât mai repede, în cel mult două luni, pentru a-şi aduce toate lucrurile din Londra.

38

Dar nu aveau să facă aşa, bineînţeles. Nu le plăcea să fie închişi sub pământ, nu, ei aveau să rămână la Paris pentru câteva zile, în luxosul Hotel Magic, şi să se întoarcă apoi în Anglia să cutreiere câmpurile britanice, şi abia apoi să se întoarcă la Londra şi să-şi trăiască restul vieţii la suprafaţa pământului. Clara îşi satisfăcuse curioazitatea în legătură cu semnul ei, deci aventura se încheiase, dar avea să urmeze cu siguranţă alta, dar ... una la suprafaţă.

A participat la Festivalul Mihai Eminscu –Bucureşti, Centrul Cultural Mihai Eminescu, Sector 2 , Mai 2010 - Nu a fost premiată.

39

COPILĂRIA

În marea de vise,În marea de lacrimi şi surâsuri,În marea de gînduri,Acolo stau cu braţele deschise,Fantasme o mie,Prietenii vechi, Şi ochi neperechi,Râuri de magie Şi flacăra vie,Din ruguri aprinse.

În marea de flori neştiute,Ce aşteaptă cuminţi,Să porneşti, tiptil, cu paşi mărunţi,Pe marea de cărări nebătute,Jucării, pălării, beteală,Ilene şi Feţi-frumoşi,Ochioşi şi inimoşi,Se îndreaptă voioşi spre şcoală.

Dar pe tine, copilărie, nicicând n-au să te uite!

Premiul I – Concursul de poezie „Primăvara cervantină” organizat de Liceul Miguel de Cervantes, 23 aprilie 2010

STEJARUL40

E singur şi trist stejarul bătrân,Ultimul din pădurea seculară,Nimeni nu vine la el spre seară,Nimeni nu-i spune: cu tine rămân.

Poveştile toate ştiute de el,Le-a spus tuturor, cîţi au vrut să le-asculte,Freamătul crengilor lui doinind, multe, multe,La oameni şi păsări ce-au stat lângă el.

Războaie şi pace şi oameni murind,Văzut-a-n sute de ani, trecute tiptil,Şi lacrimi de mame şi râs de copil,O lume întreagă jelind sau râzînd.

Nimeni nu vine la el spre seară,Nimeni nu-i spune: cu tine rămân.E singur şi trist stejarul bătrân,Ultimul, din pădurea seculară!

Premiul I – Premiul I – Concursul de poezie „Primăvara cervantină” organizat de Liceul Miguel de Cervantes, 23 aprilie 2010

SPIRITUL GÂNDIRII41

În umbra luminii,Întinzându-şi aripileVrând să străbată mările.Stă spiritul gândirii.

Ochii îi zburdă spre fascinantul abis,Gândul îi e tot una cu vântul,Şi sufletul tot una cu cântul,Apărând de nicăieri, ca un vis,

Zâmbeşte,Plin de bucurie,Penele-i sunt cristale o mie,Când ne priveşte neomeneşte.

Dispare iar, cum a venit,Cu aripile-ntinse, ca un dar, Înapoi ni-l dorim în zadar.Căci risipit este-n zenit.

- Premiul I – Concursul de poezie „Primăvara cervantină” organizat de Liceul Miguel de Cervantes, 23 aprilie 2010

- Premiul III – Concursul „Călător în lumea cărţilor”– mai 2010 organizat de Şcoala nr. 1 Motru, Judeţ Gorj

35 mai

42

Într-o seară, la o oră cam târzie, neavand ce face, am luat o carte de pe un raft. Era “35 mai” de Erich Kastner. Nici nu mă gândeam ca n-am s-o las din mână decât după ce am s-o termin.

Autorul german, împleteşte realul cu irealul atât de bine într-o poveste trăznită, hazlie a unui şcolar, Konrad, a unchiului său, un farmacist cu obiceiuri alimentare neobişnuite si a lui Negro Caballo, un cal de circ, ce merge pe patine cu rotile. Toţi trei pornesc intr-o călătorie mai mult sau mai puţin imaginară, prin dulapul lui Ringelhuth în căutarea Mărilor Sudului, despre care Konrad trebuie sa scrie o compunere.

În călătoria lor întâlnesc nenumărate personaje fantastice, în diferite lumi magice.Dupa ce trec prin pădurea florilor uriaşe, ajung în Ţara Huzurului, unde fostul coleg

de clasă al lui Konrad, Sidelbast, era preşedinte şi unde găinile fac ouă direct in tigăile legate de coadă şi unde, pentru cetăţenii mai activi, există un loc unde visele ţi se împlinesc, doar stând în pat.

Mergând mai departe, ajung la castelul “ La măreţul trecut” , unde paznic este Carol cel Mare. După porţile acestui castel, la olimpiade, personaje istorice se intreceau la diferite discipline, iar la capătul celălalt al cetăţii, Hanibal, ce avea guturai si Wallenstein se jucau cu soldăţei de plumb pentru a caştiga tufa de trandafiri.

Odată trecuţi şi de aceste meleaguri ajung in ţara Alandala, unde copiii iau locul parinţilor şi părinţii locul copiilor, unde Konrad întâlneşte o colegă de şcoala, Babette.

Ajung apoi in Electropolis, un oraş parcă prevăzut de autor, unde totul este electrizat, iar locuitorii muncesc doar de plăcere, energia lor fiind din cascada Niagara.

Mergând tot inainte, ajung la ecuator, pe care trebuie să meargă până ajung la Mările Sudului.

La Mările Sudului au parte de alte surprize magice. Acolo, balenele trăiesc pe uscat, oamenii mănânca tot felul de ciudăţenii, chiar mai rele decât cele pe care le mănâncă Ringelhuth şi Konrad, joia după amiaza. Tot acolo o cunosc si pe Pătrunjica, o fetiţă ca tabla de şah, cu care Konrad se imprieteneşte, dar şi pe Bălana, logodnica lui Negro Cabalo.

Se intorc acasă exact la ora potrivită, Bâzâilă aducându-le dulapul exact unde trebuia.

Ajungând acasă, băiatul işi scrie compunerea, iar atunci cand unchiul vine să-l viziteze si-i citeşte compunerea, este măgulit de laudele pe care nepotul său i le aducea în compunere.

În toată această carte, autorul povesteşte cu un haz proverbial si lejeritate, călătoria imaginară sau nu, pe care un scriitor trebuie să o parcurgă atunci cand crează, făcându-te să-i indrăgeşti opera şi să-i iubeşti personajele.

Publicată în revista Cutezătorii din Ploieşti în nr. 29/2010, pentru concursul „Mouse-ul de bibliotecă” . Tema „Călători şi călătorii”. A fost premiata – Dictionar englez-roman.

Peter Pan

43

Cred că este una dintre cărţile ce m-au vrăjit când eram mică, am visat să pot zbura şi eu pe tărâmul vrăjit pe care îmi doream cu ardoare să-l vizitez, visam că sunt Wendy sau că strâng în braţe ursuleţul micului Tom. Am trăit alături de Peter aventuri neobişnuite, am înotat lin împreună cu sirenele şi m-am luptam alături de piraţii neîndurători. Am trăit într-o lume magică unde credeam că nu voi creşte niciodată şi am simţit fiecare moment al povestirii aăaturi de neînfricaţii ei eroi. De fiecare dată când mă trezeam din somn mă aşteptam să aud vântul bătând în frunzele copacilor, să aud păsările cântând cântece vechi de când lumea, cu vocile lor de soprane, să privesc în zare şi să văd un răsărit dulce, cald de soare, să văd marea învolburată sau corabia sinistră a piraţilor. Mă aşteptam să fiu pe Tărâmul de Nicăieri! Am visat de nenumărate ori acel tărâm pe care îmi doream să locuiesc şi m-am trezit la realitate, o realitate ce nu-mi era deloc pe plac. Mi-am dorit să vină intr-o zi la mine o zână micuţă cu aripi transparente, sclipitore, care să-mi presare pe creştetul capului praf magic ca un nisip fin care să mi se scurgă apoi pe frunte, pe mâini, pe vârfurile pantofilor pentru a putea zbura asemeni ei. Mi-am dorit să mă ducă pe Tărâmul de Nicăieri unde să trăiesc o veşnicie şi să rămân copil pentru totdeauna. Cartea lui J. M. Barrie, este una din carţle copilăriei, poate cea mai frumoasă şi cu siguranţă una dintre carţile ce sunt atăt de magice încât par reale. O copiăarie fără sfârşit, o copilărie pe care şi-ar dori-o oricine!

Scrisă pentru revista Cutezatorii, dar nu s-a trimis. Modificată în Peter Pan şi Wendy, pentru concursul „Mouse-ul de bibliotecă”

Spre pol – Nansen44

O poveste reală, un om de ştiinţă priceput şi aventura alcătuiesc o lucrare ştiinţifică cu titlul de mai sus, o lucrare menită să aducă cunoaştere şi să te facă să îndrăgeşti călătoriile,fie ele în scop ştiinţific sau nu. O lucrare alcătuit de un om de ştiinţă norvegian ce a primit Premiul Nobel pentru pace,un om ce a studiat mult dar şi-a mai păstrat timp şi pentru ajutorarea semenilor săi aflati la ananghie. Şi-a pornit cercetările de la nişte buşteni ce pluteau pe râu şi a ajuns departe demonstrându-şi teoria. Fiind pasionat de călători şi călătorii a încercat să le calce pe urme celor dintâi navigatori, fiind însetat de cunoaştere şi dornic de aventuri a cunoscut gloria şi capătă experienţă, fiind bucuros că a contribuit şi el cu ceva la cunoaşterea mai amănunţită a planetei noastre. A reuşit să înfrunte temperaturi scăzute, să trăiască ca un eschimos, să cucerească necunoscutul şi să-l domine, fie şi pornind de la o fărâmă de cunoaştere, fie ea greşită sau nu. Fie că a intampinat probleme majore, fie ca a a străbătut Oceanul Îngheţat cu uşurinţa, n-a încetat să muncească din răsputeri, să dea tot ce are mai bun, să se adâncească în cunoaştere, să navigheze cu pricepere, să facă observaţii ştiinţifice atât de preţioase, să studieze chiar animalele din zona polară sau să dorească reuşita cercetărilor ştiinţifice. Te fascinează cunoştinţele, trăirile şi călătoriile din această carte, te uimesc, îţi captează atenţia şi te fac să îndrăgeşti ştiinţa. O lectură, nu numai o lecţie de geografie ci şi o lecţie de viaţă, ce te face să-ţi doreşti tot mai mult cunoaşterea, să iei drept model un om de ştiinţă, să-ţi doreşti să maergi pe acelaşi curs al apei, să calci pe aceeaşi gheaţă strălucitoare, să dobandeşti la fel de multe cunoştinţe, să studiezi la fel de mult sau să-ţi doreşti aceeaşi tărie de caracter, aceeaşi rezistenţă. Modest îşi încheie scrierea spunând că a rezolvat doar o mică parte a problemelor ştiinţifice, sperând că a făcut un lucru bun descoperindu-le omenilor lucruri necunoscute despre pol.

Scrisă pentru revista Cutezatorii, dar nu s-a trimis, pentru concursul „Mouse-ul de bibliotecă” Tema:Călători şi călătorii.

Orice ai îndrăgi mai mult, realitatea sau fantezia, poţi fi uimit de amândouă călătoriile, ce-ţi antrenează mintea şi spiritul, îţi deschid apetitul pentru cunoaştere ori pentru imaginaţie, te îndrumă amândouă către călătorii. Eu le recomand pentru ca mi-au placut amandoua şi sper că şi vouă o să vă placă! Pentru altă lucrare

Copilăria veşnică

45

Copilăria, copilăria! Cea mai frumoasă perioadă a vieţii!Să ai o copilărie veşnică e ceva imposibil, dar să ai o copilărie fericită, plăcută nu e aşa greu, mai ales dacă îţi doreşti cunoaşterea la o vârstă fragedă, o cunoaştere datorată cărţilor. De aceea azi vă voi povesti despre o carte ce mi-a marcat, ca să spun aşa, copilăria. Vă voi povesti despre cartea magică, aproape de necrezut, a lui J.M. Barrie “Peter Pan şi Wendy” despre care cred că toată lumea ştie ceva. Dramaturgul şi nuvelistul scoţian, Sir James Mattew Barrie, care, nu vreau să mă laud, s-a născut în aceeaşi zi cu mine, cu exact 137 de ani înainte, la data de 9 mai 1860, în Angus-Scoţia, având 9 fraţi şi surori. A fost consacrat pentru povestea băiatului ce refuza să crească şi a insulei de pe tărâmul de “Nicăieri”, un tărâm unde toţi trăiesc veşnic şi unde zâna Clopoţica zboară şi împrăştie praf magic.

De asemenea, lui îi este atribuită inventarea numelui Wendy. La început “Peter Pan şi Wendy” a fost o piesă de teatru (numindu-se “Băiatul care nu putea să crească”) şi a fost transformată abia în 1911 în poveste. Autorul a fost de asemenea jurnalist, dar a îndrăgit şi lumea filmului, scriind şi cărţi umoristice ce au avut un mare succes.

A plecat într-o lume mai bună pe 3 iunie 1937, la vârsta de 77 de ani.Dar să vorbim despre cartea în ale cărei lumi fantastice am evadat atunci când realitatea nu mă mulţumea deloc. Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc pe o insulă magică zburând şi în cărţulia cu copertă albastră am găsit ce-mi doream, fie şi doar în imaginaţie. O insulă populată de băieţii pierduţi, de piraţi, de indieni şi de animale sălbatice îmi făcea mintea să zboare dincolo de hotarele realităţii. Dincolo de acei pereţi cenusii pe care-i vedeam pe geam, dincolo de cerul întunecat de norii negri de praf. O corabie, marea, toate ascunse în spatele unei stele ce licărea atat de tare în noapte. Magic

Apoi misterele tărâmului aceluia magic mi s-au dezvăluit odată cu fiecare pagină dată, descoperindu-mi lucruri nemaivăzute, nemaipovestite, magice.

M-am amuzat de fobia căpitanului Hook şi am fost vrăjită alături de Peter de frumoasele sirene. Am trăit fiecare moment alături de personaje, am fost tristă, veselă, speriată, geloasă odată cu fiecare erou al acestei poveşti minunate.

Mult timp după aceea m-am trezit şi m-am aşteptat să aud păsări cântând cu voci de soprane, să privesc în zare dintr-o căsuţă în copac şi să văd soarele ce se ridică din marea învolburată. Voiam să fiu pe tărâmu lui Peter Pan!

N-o să vă povestesc tot, deoarece sper că vă veţi dori să citiţi sau să recitiţi această carte şi să citiţi şi alte cărţi minunate, ca nişte cutezători curioşi şi conştiincioşi ce sunteţi!

Trimisa la revista Cutezatorii - premiata

Să reciclăm!

46

Fiecare elev rupe o pagină din caiet, desenează pe ea cine ştie ce „operă de artă”, mai rupe o pagină, scrie un bilet colegului de bancă, mai rupe încă una şi face un avion ce zboară şi aterizează în spatele clasei, în coşul plin cu hârtii, mai rupe una şi încă una, şi încă una ...

Rupem o foaie de hârtie de parcă ar fi ceva ce ne prisoseşte, dar oare aşa e? V-aţi gândit vreodată că pentru obţinerea unei tone de hârtie se folosesc 2 - 3,5 tone de copaci, adică 20 de copaci de cca 80-100 de ani, care produc oxigenul necesar pentru 320 de oameni şi purifică 24 mii m3 aer? Poate că nu, dar e timpul să o faceţi, acum! Reciclarea hârtiei este cel mai bun remediu împotriva poluării şi distrugerii habitatelor naturale ale miilor de specii de animale şi păsări, în general a distrugerii naturii, prin tăierea copacilor. Chiar dacă se replantează copaci, habitatul acestor animale se reface greu, în timp îndelungat. Naturii îi este greu să îndrepte ceea ce distruge omul cu bună ştiinţă sau din neglijenţă. O tonă de hârtie reciclată salvează 17 copaci, 4102 kwh şi 26000 l apă economisiţi, 27 kg noxe mai puţin eliminate în aer. Dintr-o tonă de deşeuri de hârtie se produc 2500 caiete sau 12300 ziare. Hârtia poate fi reciclată de cel mult 4 ori. Pasta de celuloză rezultată poate fi folosită ca materie primă pentru fabricarea hârtiei reciclate, a mucavalei şi a cartonului cu suport bitumat dar şi ca izolator al clădirilor. Aceasta asigură pierderi termice mai mici cu 25% şi un grad mare de izolare fonică. Este antifungică şi ignifugă, folosindu-se de peste 60 de ani ca material izolator în Canada, Suedia, Norvegia. Se mai produc din ea pereţi din carton cu gips şi combustibili (în amestec cu plastic şi lemn).

Aşa că economiseşte şi refoloseşte fiecare bucăţică de hârtie: lasă ziarul pe scaun în metrou sau orice alt mijloc de transport sau dă-l vecinilor sau prietenilor dacă nu mai ai nevoie de el, foloseşte hârtie reciclată şi reciclează hărtia utilizată, scrie pe ambele feţe ale unei foi de hărtie! Dacă în anul 105 dHr, nobilul chinez Ts Ai Lun nu ar fi inventat hârtia, poate că astăzi am fi scris tot pe frunze de papirus sau pe tăbliţe de lut, dar în schimb, existau încă PĂDURILE.

47

Deşi totul pare, uneori, în zadar, cu siguranţă există în fiecare dintre noi, o fărâmă de speranţă sau de grijă faţă de mediul înconjurător, chiar dacă suntem mici sau mari.

Să reciclăm!!!

Revista Cutezătorii – Ploieşti, Concursul pe teme ecologice Eco-Fun 2010, aprilie 2010 - Nepremiată

48

Sacul cu poveşti

Şi-acum îmi amintesc cum, mică fiind, stăteam în poala bunicii şi-o ascultam spunând sute de poveşti, în ale căror falduri sclipitoare mintea mea fragilă, de copil, se pierdea. Ascultam cum zeci de zâne mici şopteau alături de ea, ascultam cum prinţese cu cosiţe bălaie erau salvate de prinţi călare pe cai albi, deşi sinceră să fiu, eu aş fi fost mulţumită şi dacă era un cal brun, vedeam în faţa ochilor palate de cristal, strălucind în lumina soarelui de la apus, grădini în care inorogi cu coamă strălucitoare păşteau, vedeam caleşti din dovleci mărşăluind pe străzi pitoreşti, simţeam atmosfera caldă, suavă, dulce a poveştilor.

Crescând puţin mai mare, am întrebat-o pe bunica de unde scoate atâtea poveşti frumoase. Mi-a răspuns că undeva, ascuns bine de ochii curioşilor, are un sac, un sac mare, mare, plin ochi cu poveşti.

De atunci nu am mai avut linişte. Eram curioasă să văd, măcar odată, acel sac şi mai ales să văd cum a îngrămădit în el bunica atâţia zmei paralei şi zmeoaice, vîrcolaci şi vrăjitoare, babe hârce şi căpcăuni. Mi-i imaginam mari şi înfricoşători, cu câte trei, şapte sau nouă capete, scoţând flăcări pe fiecare nară. „Căte nări au de şters!” gândeam atunci înspăimântată, căci eu abia mă descurcam cu două şi acelea mici.

Şi cum puteau sta la un loc Ileana Cosânzeana sau Fata moşului cea cuminte, dar mai ales Făt Frumos cu zmeii şi vrăjitoarele cele rele? Dar cocoşul moşului şi găina babei? Unde putea întinde cocoşul atâta bănet, vite şi orătănii în curtea bietului moşneag? Şi unde era curtea moşului? Scufiţa roşie şi lupul, pădurea şi casa bunicii ei unde erau? Dar livada cu mere de aur? Şi Prâslea? Şi porcul fermecat cu podul lui de aur cu tot? Nu-mi puteam explica cum încăpeau toţi în sacul bunicii...

Mă gândeam că poate Motanul încălţat a făcut o scamatorie şi a transformat totul, castele şi bordeie, zmei şi babe hârce în mere, ca în poveştile lui Marin Sorescu, şi le-a aşezat în grădina bunicii. Şi cum mânca un măr bunica, cum mai afla o poveste.

Dar unde era sacul? Şi am cautat peste tot, chiar peste tot: în camera bunicilor, unde îmi imaginam că

vine o prinţesă să-şi împletească cosiţele bălaie; în coteţul găinilor, unde mă aşteptam s-o găsesc pe Coniţa Vulpe jumulindu-le şi surâzând pe sub mustăţi că reuşise să-l lase pe urs fără coadă; în grajdul vacii, unde speram să găsesc o chelăreasă grăsuţă mulgând vaca; în lada cu modele colorate, în care-şi ţinea bunica andrelele şi ghemele de lână, unde mă aşteptam să găsesc vreo zână micuţă încurcată în aţele la fel de colorate ca aripile ei; în cămara unde mi-l imaginam pe Flămânzilă lingându-şi degetele pline de dulceaţă şi chiar în borcanele cu compot unde credeam că se ascunde Degeţica.

Am căutat ani de-a rândul sacul şi l-am tot căutat, dar, ce să vezi? Nu era nicăieri. M-am gândit, după atâţia ani, că poate era prostesc să caut un sac cu poveşti, mai bine unul cu cărţi. L-am căutat şi pe acela, dar nu i-am găsit poveştile, ci doar foi seci, hârtii cu nişte cuvinte înşirate frumos pe ele, ce nu puteau prinde viaţă şi vorbi precum o făcea bunica.

Am căutat poveştile bunicii ani de-a rândul, până am crescut mare si am uitat de sacul miraculos.

49

Până la urmă bunica a plecat de lângă mine, lăsând în urma ei paşi cu sclipire de cristal în inima mea şi ani fericiţi de copilărie.

Şi privind în geamul aburit al amintirii, am revăzut chipul bunicii, ce emana lumină şi căldură sufletească. Am revăzut cum căutam sacul şi mă distram copios, furişându-mă în camera bunicilor, răscolind aşternuturile, dulapul şi chiar cenuşa din vatră. Am revăzut copilăria atât de frumoasă, întregită de prezenţa blândă a bunicii.

Dar acum ştiu bine unde era sacul, într-adevăr greu de găsit, ascuns bine în inima bunicii, plin cu poveşti ca râuri de aur şi chipuri blânde ca al ei. Era chiar sub nasul meu, dar niciodată nu l-am văzut, l-am căutat în zadar în atâtea locuri, când el era chiar sub ochii mei.

Din nou sacul dăruieşte, dar acum îngerilor cu aripi albe, pufoase şi cu suflete pure şi blânde, mii de poveşti, tot atât de frumoase cum îmi dăruia şi mie.

Printre cântece angelice la harpă o simt pe bunica tot timpul cum îmi veghează somnul şi cu aceeaşi voce suavă dintotdeauna, parcă o aud spunându-mi poveşti şi mai frumoase, poveşti pe care le voi spune si eu la rândul meu, tot atât de frumoase şi de halzii, cu vocea la fel de blandă, cu ochi de chihlimbar strălucind asemeni ochilor ei, bucuroasă că am spus încă o poveste şi am făcut fericit încă un copil.

Premiul I - Concursul „Copilărie, izvor de vise” organizat de Şcoala nr. 16 Oradea, Judeţ Bihor, Mai 2010

50

Sacul cu poveşti, autor - Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani Postat de Dorina Sisu în Octombrie 31, 2010

Şi-acum îmi amintesc cum, mică fiind, stăteam în poala bunicii şi-o ascultam spunând sute de poveşti, în ale căror falduri sclipitoare mintea mea fragilă, de copil, se pierdea. Ascultam cum zeci de zâne mici şopteau alături de ea, ascultam cum prinţese cu cosiţe bălaie erau salvate de prinţi călare pe cai albi, deşi sinceră să fiu, eu aş fi fost mulţumită şi dacă era un cal brun, vedeam în faţa ochilor palate de cristal, strălucind în lumina soarelui de la apus, grădini în care inorogi cu coamă strălucitoare păşteau, vedeam caleşti din dovleci mărşăluind pe străzi pitoreşti, simţeam atmosfera caldă, suavă, dulce a poveştilor.Crescând puţin mai mare, am întrebat-o pe bunica de unde scoate atâtea poveşti frumoase. Mi-a răspuns că undeva, ascuns bine de ochii curioşilor, are un sac, un sac mare, mare, plin ochi cu poveşti.De atunci nu am mai avut linişte. Eram curioasă să văd, măcar odată, acel sac şi mai ales să văd cum a îngrămădit în el bunica atâţia zmei paralei şi zmeoaice, vîrcolaci şi vrăjitoare, babe hârce şi căpcăuni. Mi-i imaginam mari şi înfricoşători, cu câte trei, şapte sau nouă capete, scoţând flăcări pe fiecare nară. „Căte nări au de şters!” gândeam atunci înspăimântată, căci eu abia mă descurcam cu două şi acelea mici.Şi cum puteau sta la un loc Ileana Cosânzeana sau Fata moşului cea cuminte, dar mai ales Făt Frumos cu zmeii şi vrăjitoarele cele rele? Dar cocoşul moşului şi găina babei? Unde putea întinde cocoşul atâta bănet, vite şi orătănii în curtea bietului moşneag? Şi unde era curtea moşului? Scufiţa roşie şi lupul, pădurea şi casa bunicii ei unde erau? Dar livada cu mere de aur? Şi Prâslea? Şi porcul fermecat cu podul lui de aur cu tot? Nu-mi puteam explica cum încăpeau toţi în sacul bunicii...Mă gândeam că poate Motanul încălţat a făcut o scamatorie şi a transformat totul, castele şi bordeie, zmei şi babe hârce în mere, ca în poveştile lui Marin Sorescu, şi le-a aşezat în grădina bunicii. Şi cum mânca un măr bunica, cum mai afla o poveste.Dar unde era sacul?Şi am cautat peste tot, chiar peste tot: în camera bunicilor, unde îmi imaginam că vine o prinţesă să-şi împletească cosiţele bălaie; în coteţul găinilor, unde mă aşteptam s-o găsesc pe Coniţa Vulpe jumulindu-le şi surâzând pe sub mustăţi că reuşise să-l lase pe urs fără coadă; în grajdul vacii, unde speram să găsesc o chelăreasă grăsuţă mulgând vaca; în lada cu modele colorate, în care-şi ţinea bunica andrelele şi ghemele de lână, unde mă aşteptam să găsesc vreo zână micuţă încurcată în aţele la fel de colorate ca aripile ei; în cămara unde mi-l imaginam pe Flămânzilă lingându-şi degetele pline de dulceaţă şi chiar în borcanele cu compot unde credeam că se ascunde Degeţica.Am căutat ani de-a rândul sacul şi l-am tot căutat, dar, ce să vezi? Nu era nicăieri. M-am gândit, după atâţia ani, că poate era prostesc să caut un sac cu poveşti, mai bine unul cu cărţi. L-am căutat şi pe acela, dar nu i-am găsit poveştile, ci doar foi seci, hârtii cu nişte cuvinte înşirate frumos pe ele, ce nu puteau prinde viaţă şi vorbi precum o făcea bunica.Am căutat poveştile bunicii ani de-a rândul, până am crescut mare si am uitat de sacul miraculos.Până la urmă bunica a plecat de lângă mine, lăsând în urma ei paşi cu sclipire de cristal în inima mea şi ani fericiţi de copilărie.Şi privind în geamul aburit al amintirii, am revăzut chipul bunicii, ce emana lumină şi căldură sufletească. Am revăzut cum căutam sacul şi mă distram copios, furişându-mă în camera bunicilor, răscolind aşternuturile, dulapul şi chiar cenuşa din vatră. Am revăzut copilăria atât de frumoasă, întregită de prezenţa blândă a bunicii.Dar acum ştiu bine unde era sacul, într-adevăr greu de găsit, ascuns bine în inima bunicii, plin cu poveşti ca râuri de aur şi chipuri blânde ca al ei. Era chiar sub nasul meu, dar niciodată nu l-am văzut, l-am căutat în zadar în atâtea locuri, când el era chiar sub ochii mei.Din nou sacul dăruieşte, dar acum îngerilor cu aripi albe, pufoase şi cu suflete pure şi blânde, mii de

51

poveşti, tot atât de frumoase cum îmi dăruia şi mie.Printre cântece angelice la harpă o simt pe bunica tot timpul cum îmi veghează somnul şi cu aceeaşi voce suavă dintotdeauna, parcă o aud spunându-mi poveşti şi mai frumoase, poveşti pe care le voi spune si eu la rândul meu, tot atât de frumoase şi de halzii, cu vocea la fel de blandă, cu ochi de chihlimbar strălucind asemeni ochilor ei, bucuroasă că am spus încă o poveste şi am făcut fericit încă un copil.

Premiul I - Concursul „Copilărie, izvor de vise” organizat de Şcoala nr. Oradea, Judeţ Bihor, Mai 2010

Comentariu publicat de Doina Manea pe Noiembrie 2, 2010 la 3:16am halzii / hazlii

Agatha dragă, proza ta aici are un ritm interior suav, o "voce" care deapănă poveşti, de care anină tristeţea după bunica plecată, "lăsând în urma ei paşi cu sclipire de cristal în inima mea şi ani fericiţi de copilărie."Nu mă surprinde că ai luat premiul I.Mă alătur îndemnului Mariei ... mai scotoceşte în sacul cu poveşti şi mai trimite-ne una, cu sau fără ciocolată, cu sau fără portocale! N-are importanţă, poveste să fie!Cu drag,Doina

Comentariu publicat de maria sava pe Noiembrie 1, 2010 la 5:59pm Şi-acum îmi amintesc cum, mică fiind, stăteam în poala bunicii, în ale căror falduri sclipitoare mintea mea fragilă, de copil, se pierdea şi-o ascultam spunând sute de poveşti. Cam aşa aş formula prima frază.Agatha, se pare că tu chiar ai moştenit sacul cu poveşti de la bunica. Se vede că ai avut o bunică tare meşteră la povestit dacă a putut să te "şcolească" aşa. De acolo, de sus ,cu siguranţă e mândră de ucenica ei. Să n-o dezamăgeşti şi să ne mai trimiţi şi nouă câte o poveste din sac. În viziunea ta, desigur.

Spiritul gândirii

52

Posted on 02/11/2010 by mariaoprea

În umbra luminii,Întinzându-şi aripileVrând să străbată mările.Stă spiritul gândirii.

Ochii îi zburdă spre fascinantul abis,Gândul îi e tot una cu vântul,Şi sufletul tot una cu cântul,Apărând de nicăieri, ca un vis,

Zâmbeşte,Plin de bucurie,Penele-i sunt cristale o mie,Când ne priveşte neomeneşte.

Dispare iar, cum a venit,Cu aripile-ntinse, ca un dar,Înapoi ni-l dorim în zadar.Căci risipit este-n zenit.

- Premiul I – Concursul de poezie „Primăvara cervantină” organizat de Liceul Miguel de Cervantes, 23 aprilie 2010

- Premiul III – Concursul „Călător în lumea cărţilor”– mai 2010 organizat de Şcoala nr. 1 Motru, Judeţ Gorj

Autor: Agatha Cristiana Georgescu

53

Ciocolata ideală, autor Agatha Cristiana Georgescu

Publicat de Dorina Sisu în Octombrie 17, 2010 la 4:05pm în Mai mult de un text pe zi

Ciocolata ideală

Ciocolata ideală … Când spun asta, prin faţa mea trec mii de feţe fericite, râuri de ciocolată îmbrăcând vechi oraşe britanice, butoiaşe pline cu lapte alb ca zapada, susurând precum izvoraşele Alpilor, caramel strălucitor ce se revarsă peste inimile a sute de oameni, precum aurul, cireşe confiate roşii ca focul, ţopăînd de pe o ciocolăţică pe alta, pentru a se opri pe cea potrivită, cremă de banane picurând peste lalelele fine şi întinzându-se peste câmpurile întregii Olande, nuci de cocos rostogolindu-se pe harta înegrită de vreme a lui Columb dinspre Asia spre bătrâna Europă, portocale dansând pe norişori albi şi umplându-ne de acolo cu mirosul lor minunat.Gustul binecunoscut al ciocolatei mă face să-mi imaginez cum un spiriduş irlandez, cu părul roşcat şi pălăria verde cu-n trifoi cu patru foi, scrie cu o pană de lebădă poveşti neasemuite pe ciocolata amăruie, învelită în staniol auriu.Scrie cum navigatorii, daţi de mult uitării, aduceau cafea din colorata Brazilie, scrie cum piraţii “udau” cu rom fiecare petrecere de pe navele lor, scrie cum boabele de cacao erau aduse în saci de culoare gălbuie din mistica Indie, scrie cum fluturii spulberau dintr-o singură bătaie, zahărul din bolurile înflorate ale gospodinelor timişorene.Ciocolata e ideală ea însăşi, inducând fericirea, visarea şi poezia.

Legătură Răspunsul lui Doina Manea în Noiembrie 2, 2010 pe 2:50am Iată o temă originală la care nu m-aş fi gândit să scriu, deşi, martor mi-e cel de Sus, în fiecare zi strecor în colţul gurii, pe furis, o bucăţică de ciocolată.Doamne Agatha, m-ai făcut să visez portocale dansând pe norişori albi şi râuri de ciocolată prin care ţopăie vesele cireşele confiate, un piticel irlandez încercând de zor să agaţe una cu o pană de lebădă! Şi acum mă duc să-mi fac un ceai tare pe care-l voi "uda" cu un strop de rom!

Au revoir mon chocolat!

54

Forum / PROZA / Dimineaţă de primăvară de

Agatha Cristiana Georgescumarţi, 19 octombrie 2010 la 00:00

scorpyon71

Prin sticla subţire a geamului prăfuit se auzeau picături repezi de ploaie. Puteam simţi, chiar şi din casă, că este una dintre acele ploi reci, vii, de început de primăvară, una dintre acele ploi ce te trezesc treptat la viaţă, aşa cum primăvara trezeşte încetul cu încetul natura. Vaporii mici de apă filtrau lumina ce abia pătrundea printre crengile înmugurite ale copacilor timizi, ce se înghesuiau să-mi admire căsuţa cu uşă roşie şi vopseaua scorojită. Dintr-o dată, ploaia s-a oprit si soarele a strălucit, verzui şi el, precum iarba crudă, legănată în bătaia vântului zglobiu, iar norii n-au mai cutezat să se arate, de frică să nu îşi păteze albul impecabil cu acel verde îndrăzneţ. Apoi, pe neaşteptate o coţofană slobozi un sunet ascuţit şi trezi brutal totul la viaţă. Copacii se dădură înapoi, ruşinaţi parcă de curiozitatea lor excesivă faţă de căsuţa cu uşă roşie, iar ferestrele mele prăfuite se speriară şi ele, tremurând supărate. Florile colorate cerură îndurare de la coţăfana tiranică, dorindu-şi încă o clipă de somn, dar nu putură să se dezlege din vraja comandantului lor. Comandantul îşi salută nervos, pentru a doua oară ostaşii şi le făcu semn să pornească la atac. Deodată, uşa roşie se trânti de perete, iar primăvara, cu sufletul ei jucăuş, pătrunse în încăperea întunecată şi parcă împietrită. Coţofana, ca un militar îngâmfat ce era, se aşeză pe locul cel mai înalt, pe dulapul din lemn de mahon, vechi de când lumea şi începu să dea indicaţii. Trandafirii fură îndrumaţi la ferestre, învăluind întreaga cameră în mireasma lor şi mângâind cu petalele catifelate sticla înverzită deja. Iedera călătoare se înfăşură zâmbind pe stâlpii patului, iar vulpea cu blana roşcată şi mătăsoasă se culcuşi, surâzând, sub pătura mea moale şi caldă. Ghioceii, brânduşele şi toporaşii se adunară pâlcuri-pâlcuri peste covorul vechi şi jerpelit, înnoindu-l cu multe culori şi miresme. M-am întins pe covorul pufos şi colorat, mirosind cu nesaţ parfumul proaspăt al florilor, alături de iepuraşi şi veveriţe. Mă gâdilau cu mustăţile lor verzui, când veneau să-mi povestească despre schimbările din curtea casei mele. Până şi uşa cea roşie şi scorojită, primise strai nou, înverzit şi proaspăt. Întreaga încăpere era acum ca într-un vis, nu mai era prăfuită, ci veselă, caldă şi neobişnuit de verde. Primăvara, mulţumită acum, m-a privit din uşă cu multă dragoste şi zâmbindu-mi şi-a luat zborul pe o aripă de fluture verzui, alături de prietenele ei - florile colorate, ce pluteau pe un covor fermecat, fericite că scăpaseră din tiranica vrajă a coţofenei.

  Fondator Hopernicus

55

Faleze de piatră revista proiectului Cititor de Proză-Republica artelor, numerele 12-13, luna decembrie -ianuarie cititordeproza@googlemail.com Saturday, December 11th, 2010 | Posted by Hopernicus

Sacul cu poveşti -13 ani

Şi-acum îmi amintesc cum, mică fiind, stăteam în poala bunicii şi-o ascultam spunând sute de poveşti, în ale căror falduri sclipitoare mintea mea fragilă, de copil, se pierdea. Ascultam cum zeci de zâne mici şopteau alături de ea, ascultam cum prinţese cu cosiţe bălaie erau salvate de prinţi călare pe cai albi, deşi sinceră să fiu, eu aş fi fost mulţumită şi dacă era un cal brun, vedeam în faţa ochilor palate de cristal, strălucind în lumina soarelui de la apus, grădini în care inorogi cu coamă strălucitoare păşteau, vedeam caleşti din dovleci mărşăluind pe străzi pitoreşti, simţeam atmosfera caldă, suavă, dulce a poveştilor.Crescând puţin mai mare, am întrebat-o pe bunica de unde scoate atâtea poveşti frumoase. Mi-a răspuns că undeva, ascuns bine de ochii curioşilor, are un sac, un sac mare, mare, plin ochi cu poveşti.De atunci nu am mai avut linişte. Eram curioasă să văd, măcar odată, acel sac şi mai ales să văd cum a îngrămădit în el bunica atâţia zmei paralei şi zmeoaice, vîrcolaci şi vrăjitoare, babe hârce şi căpcăuni. Mi-i imaginam mari şi înfricoşători, cu câte trei, şapte sau nouă capete, scoţând flăcări pe fiecare nară. „Căte nări au de şters!” gândeam atunci înspăimântată, căci eu abia mă descurcam cu două şi acelea mici.Şi cum puteau sta la un loc Ileana Cosânzeana sau Fata moşului cea cuminte, dar mai ales Făt Frumos cu zmeii şi vrăjitoarele cele rele? Dar cocoşul moşului şi găina babei? Unde putea întinde cocoşul atâta bănet, vite şi orătănii în curtea bietului moşneag? Şi unde era curtea moşului? Scufiţa roşie şi lupul, pădurea şi casa bunicii ei unde erau? Dar livada cu mere de aur? Şi Prâslea? Şi porcul fermecat cu podul lui de aur cu tot? Nu-mi puteam explica cum încăpeau toţi în sacul bunicii…Mă gândeam că poate Motanul încălţat a făcut o scamatorie şi a transformat totul, castele şi bordeie, zmei şi babe hârce în mere, ca în poveştile lui Marin Sorescu, şi le-a aşezat în grădina bunicii. Şi cum mânca un măr bunica, cum mai afla o poveste.Dar unde era sacul?Şi am cautat peste tot, chiar peste tot: în camera bunicilor, unde îmi imaginam că vine o prinţesă să-şi împletească cosiţele bălaie; în coteţul găinilor, unde mă aşteptam s-o găsesc pe Coniţa Vulpe jumulindu-le şi surâzând pe sub mustăţi că reuşise să-l lase pe urs fără coadă; în grajdul vacii, unde speram să găsesc o chelăreasă grăsuţă mulgând vaca; în lada cu modele colorate, în care-şi ţinea bunica andrelele şi ghemele de lână, unde mă aşteptam să găsesc vreo zână micuţă încurcată în aţele la fel de colorate ca aripile ei; în cămara unde mi-l imaginam pe Flămânzilă lingându-şi degetele pline de dulceaţă şi chiar în borcanele cu compot unde credeam că se ascunde Degeţica.

56

artist Lohmuller Gyuri, Sweet child in time1

Am căutat ani de-a rândul sacul şi l-am tot căutat, dar, ce să vezi? Nu era nicăieri. M-am gândit, după atâţia ani, că poate era prostesc să caut un sac cu poveşti, mai bine unul cu cărţi. L-am căutat şi pe acela, dar nu i-am găsit poveştile, ci doar foi seci, hârtii cu nişte cuvinte înşirate frumos pe ele, ce nu puteau prinde viaţă şi vorbi precum o făcea bunica.Am căutat poveştile bunicii ani de-a rândul, până am crescut mare si am uitat de sacul miraculos.Până la urmă bunica a plecat de lângă mine, lăsând în urma ei paşi cu sclipire de cristal în inima mea şi ani fericiţi de copilărie.Şi privind în geamul aburit al amintirii, am revăzut chipul bunicii, ce emana lumină şi căldură sufletească. Am revăzut cum căutam sacul şi mă distram copios, furişându-mă în camera bunicilor, răscolind aşternuturile, dulapul şi chiar cenuşa din vatră. Am revăzut copilăria atât de frumoasă, întregită de prezenţa blândă a bunicii.Dar acum ştiu bine unde era sacul, într-adevăr greu de găsit, ascuns bine în inima bunicii, plin cu poveşti ca râuri de aur şi chipuri blânde ca al ei. Era chiar sub nasul meu, dar niciodată nu l-am văzut, l-am căutat în zadar în atâtea locuri, când el era chiar sub ochii mei.Din nou sacul dăruieşte, dar acum îngerilor cu aripi albe, pufoase şi cu suflete pure şi blânde, mii de poveşti, tot atât de frumoase cum îmi dăruia şi mie.Printre cântece angelice la harpă o simt pe bunica tot timpul cum îmi veghează somnul şi cu aceeaşi voce suavă dintotdeauna, parcă o aud spunându-mi poveşti şi mai frumoase, poveşti pe care le voi spune si eu la rândul meu, tot atât de frumoase şi de halzii, cu vocea la fel de blandă, cu ochi de chihlimbar strălucind asemeni ochilor ei, bucuroasă că am spus încă o poveste şi am făcut fericit încă un copil.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

57

Fondator Hopernicus Faleze de piatră revista lunară online a proiectului Cititor de Proză-Republica artelor, numărul 11, luna noiembrie cititordeproza@googlemail.com Saturday, October 30th, 2010 | Posted by Hopernicus

Călătoria

Clara era aparent normală. Dacă o vedeai pe străzile Londrei ai fi zis că e o fată ca oricare alta de vârsta ei, deşi se îmbrăca destul de ciudat şi folosea cuvinte pe care le foloseau mulţi dintre bunicii colegilor ei de şcoală. Mulţi ar fi zis că a trăit mai mult decât o arăta certificatul ei de naştere.Acum stătea sub unul dintre castanii din curtea casei sale, un loc monstruos, înspăimântător şi ocolit de mulţi dintre cei care-i cunoşteau povestea. Se spunea că acum şaizeci de ani în aceeaşi casă locuise o prinţesă alungată de acasă sub pretextul unei aşa-zise boli mintale de care suferea.Fusese închisă într-una dintre cele trei pivniţe, cea aflată la cea mai mare adâncime şi în care se aduna cea mai multă apă la indundaţii. Se mai spunea că prinţesa murise şi corpul şi sufletul ei stăteau şi acum în acea pivniţă.Dar Clara nu credea în aşa ceva. Ştia adevărata poveste care era de departe mai înspăimântătoare decît prima şi pe care nu o voi povesti, deoarece mă trec fiori reci pe şira spinării doar gândindu-mă că e adevărată.Acum Clara nu medita la povestea pivniţei închise cu lacăte de argint, ci la viitoarea ei călătorie. Avea să plece împreună cu mătuşa sa Elle, într-o călătorie la Paris, unde avea să caute informaţii despre ciudatul ei semn din naştere. Dacă nu ar fi fost curioasă din fire, poate că şi-ar fi petrecut vara aidoma prietenei ei Vanessa, ar fi mers nu departe de casă sau într-un loc exotic, pentru a se distra. Dar ea îşi dorise să afle de cum începuse să vorbească de ce are pe obrazul stâng un soare înconjurat de şapte steluţe, toate mici şi aurii, ieşind şi mai mult ăn evidenţă în lumina solară pe tenul ei alb.Se ducea la Paris să afle acest lucru, dar poate nu aşa cum pentru mulţi dintre noi ar părea normal: avea să călătorească pe un dragon. Îşi alesese chiar în urmă cu două săptămâni un dragon cu solzi verzi, strălucitori.Bineînţeles că avea să-şi facă bagajele cu o seară înainte de a pleca, nu cum făcea mătuşa ei, calculând şi ordonând, în funcţie de posibilitatea de a ploua, câte bluze, de ce culoare, cu mâneci lungi sau scurte, cât de groase, să-şi ia cu ea. Nu, ea avea să arunce totul în cufărul ei uriaş şi să închidă capacul cu ajutorul unei macarale! Nu era genul de persoană care să calculeze şi să tot calculeze.Dar să revenim la ce făcea Clara în acel moment. Stătea cu motanul ei roşcovan în braţe şi citea o carte „de groaza”… Nici măcar nu se compara cu ce ţinea în cuşca din dulapul aflat în camera ei. Mai avea vreo zece pagini de citit, când motanul roşcovan începu să vorbească:- Domnişoara, nu credeţi că ar trebui să vă faceţi bagajele ?- Ce? De azi? Ai innebunit cumva, Ian?Motanul scoase doar un mârâit furios şi sări din braţele fetei, simţindu-se jignit. Ca să îndulcească un pic situaţia, Clara adaugă, fără succes însă:- Era doar o întrebare… Nu te-am făcut nebun, Ian.Auzind că există posibilitatea ca fata să-l creadă nebun, îşi arcui spatele furios, i se zbârli părul şi scoase un mârâit mai aspru decât cea mai acră insultă.Clara pufni şi-şi băgă nasul înapoi în carte fără a-i mai arunca vreo privire motanului cu ochi roşii.

58

artist Aurelia Chiru, Înger sau Demon

***Era o zi ploioasă de miercuri, prima zi din a doua săptămână din vacanţa de vară. Dragonul scotea flăcări pe nări, flăcări violete. Clara încerca să-şi încălzească mâinile, dar fără succes, deoarece flăcările erau reci ca gheaţa şi miroseau a flori de liliac. Cu toţii aşteptau ca majordomul, Joseph, să aducă cufărul Clarei, căci datorită grijii părinţilor, acesta avea să meargă cu ea şi cu matuşa ei in călătoria la Paris, căci nu era un majordom obişnuit, ci un vrăjitor iscusit. Joseph avea şi el un cufăr asemănător cu al ei, poate chiar mai mare, pe care, spre uimirea fetei, îl putea căra mult mai uşor decât pe al ei. Bănuia că avea fel de fel de poţiuni, cărţi şi pelerine misterioase în el şi se gândise de atâtea ori să intre în camera lui să iscodească un pic, dar niciodată nu reuşise să treacă de a doua uşă.Motanul roşcovan, cu ochii ca două văpăi roşii, stătea acum bosumflat pe micul lui cufăr, încă supărat după discuţia avută cu trei zile în urmă cu Clara, iar pe deasupra drumul se prevedea plicticos, deoarece avea să călătorească pe acelaşi dragon cu fata. Nu era ziua perfectă pentru a pleca într-o călătorie, dar nu aveau acum cum să anuleze sau măcar să amâne călătoria planificată cu un an înainte.***Călătoria pe dragon nu era atât de neplăcută pe cât părea, cel puţin nu pentru pasageri. Scaunele învelite în catifea roşie erau de departe cele mai confortabile pe care stătuseră vreodată cei trei pasageri şi cele şapte animale de companie ale lor. Cu toţii călătoreau pe cinci dragoni, patru roşii ca focul şi doar unul, cel al Clarei, verde ca smaraldul.Călătoria nu dură mult şi în câteva ore cei zece călători ajunseră la Paris.***Străzile luminate de mii de felinare şi becuri, de diferite culori, toate creând o feerie, erau noi pentru Clara. Se înşelase că nu avea să se distreze în vacanţa de vară. Avea să fie călătoria perfectă pentru ea: avea să se distreze, să afle secretul pe care îşi dorea atât de mult să-l cunoască, avea să înveţe lucruri noi şi sa se bucure de o mică „evadare” din casa ei, de care era deja plictisită.Aveau să stea la un hotel de pe unul dintre bulevardele principale, un hotel vechi, elegant, misterios, la fel ca toate lucrurile din cameră şi cufărul lui Joseph, un hotel ideal: Hotel Magic. Un hotel luminat armonios de luminile albastre, fantomatice, de pe Bulevard Rouge, cel mai ciudat bulevard din intregul Paris. Usile mari din lemn de mahon, sculptate, ale hotelului se deschideau uşor, cu un scârţâit aproape muzical în faţa noilor clienţi, fără ca această acţiune să fie făcută de vreo persoană, sau măcar o persoană vizibilă.Uimirea Clarei creştea la fiecare pas făcut prin hotel: mobilierul cu modele vechi, dar incredibil de curat, aproape ca nou, perdelele ce fluturau parcă însufleţite în lumina caldă a lămpilor, personalul hotelului, îmbrăcat ciudat, cu mantii misterioase, clienţi care mai de care mai diferiţi unul de altul. Tot ce se afla şi se întâmpla în acel hotel o încânta pe fată.Au fost cazaţi apoi în trei camere luxoase, cu paturi cu baldachin, sau cel puţin aşa era camera Clarei, căci în camerele celor doi insoţitori nu fusese lăsată să intre.Se culcară devreme cu toţii în acea seară, deoarece în următoarea zi aveau să caute prin catacombele Parisului o lume fantastică în care semne ca al ei erau foarte probabil obişnuite, în care o familie şi animale ca ale ei erau ceva de-a dreptul banal.A doua zi de dimineaţă Clara nici nu îşi dădu seama dacă încă visează sau e treză atunci când văzu micul

59

dejun fastuos, poate nu la fel de bogat ca cel englez, dar cu siguranţă, mult mai arătos. Mâncarea era servită impecabil de către personalul amabil şi totodată misterios. Chelneriţa care-i servise avea faţa albă precum hârtia şi ochii verzi, pătrunzători, ce îi confereau în acelaşi timp încredere şi mister Clarei.Se trezi abia atunci când ieşi în aerul răcoros al dimineţii şi-şi dădu seama că se îndrepta spre tunelele întunecoase, umede. Atunci privi soarele dulce, cald, şters al dimineţii cât pentru o zi întreagă. Deşi îi plăcea destul de mult întunericul şi umiditatea, fiind crescută într-o casă umedă şi întunecată, nu credea că în tunel va fi curent electric sau măcar o torţă, ca in pivniţa casei ei.Odată ajunşi în catacombe, cei zece fură orbiţi de lumina neaşteptată din tunelul principal ce provenea de la un bărbat, cel mai probabil în vârstă, cu un toiag în mână. Strălucea cu siguranţă mai tare decât soarele de afară. Clara fu plăcut surprinsă de culoarea verde a toiagului, care nu stia de ce i se păru cumva familiar, văzut de atâtea ori înainte, încât îl privea ca pe jucăriile din pătuţul ei de când era mică. Avea o aură de lumină verzuie, suavă, ce o îndemna pe Clara la somn.Se apropiară de el cu greutate, toţi în afară de Clara, care era cu cel puţin cinci paşi înaintea celorlalţi, mergând parcă hipnotiză spre bătrânul cu raze verzui în barbă.Toţi abia puteau vedea, doar Clara mergea hotărâtă înainte, parcă mergând spre ceva familiar, obişnuită să facă asta, aşa cum era obişnuită să respire.Făcură cunoştinţă cu bătrânul Tadeus, care o privi pe Clara ca pe propria sa nepoată, simţindu-se amândoi ca acasă în catcombele umede. Li-l prezenta apoi pe animalul său, dacă acela se putea numi animal, o creatură cu urechile mari, franjurate pe margini, cu nasul şi gura unite într-un bot de câine, toate pe un cap supradimensionat pentru corpul mult prea slăbănog, văzându-i-se coastele. Creatura ce avea cam un metru lungime scoase un ţipăt ascuţit şi o fulgeră cu privirea sa galbenă pe Clara. Fata se îndepărtă puţin de creatura ce sugera că ar fi inteligentă, ţinand o carte în mână, o carte ce emana şi ea, la fel ca toiagul o lumină verzuie, caldă.Clara crezuse că aveau să vină în fiecare zi în catacombe, dar nu era aşa, urmau să făcă restul călătoriei chiar acolo. Se întreba, oare de ce se mai cazaseră la un hotel luxos, dacă aveau să stea în catacombele umede în următoarea lună şi de ce îşi mai duseseră bagajele la hotel. Se intreba de ce oare toţi cei ai casei îi spuseseră să-şi ia haine subţiri cu ea, când avea să stea în tunelurile racoroase pe parcursul călătoriei. Era bucuroasă că savurase acel moment în care zărise soarele dimineţii…Dar răspunsul avea să-i fie dat cât mai curând posibil.***Au mers ce au mers până au ajuns la o poartă cu doi lei sculptaţi în aurul strălucitor. Doi lei hotărâţi, mai mult curajoşi decât înfricoşători, demni de încredere şi cu ochi de safire ce urmăreau vivace noii vizitatori, avizi de cunoaştere.Urmau să treacă prin poartă, lucru care i se păru Clarei absurd, gândindu-se că poarta era atât de frumoasă tocmai pentru ca oamenii să o deschidă cu plăcere şi să-i poftească pe prietenii lor înăuntru, pentru ca şi aceştia să fie uimiţi de frumuseţea porţii.Trecură pe rând prin poarta magnifică fără a păţi nimic. Unul câte unul dispăreau, doar Tadeus şi creatura lui rămânând în urmă. Clara ezită atunci când se află în faţa porţii. Dar cum atinse cu mâna  poarta, simţi o învăluire atât de plăcută, cu mii de culori, arome şi mii de corpuri, de la pietre grele şi tăioase, la fulgi pufoşi şi uşori, de la copaci verzi şi încărcaţi de rod, la apa limpede şi dulce de izvor; toate treceau pe lângă ea, învăluind-o în mii de mirosuri atât de plăcute.Cum trecu de partea cealaltă, Clara îşi simţi capul învârtindu-se şi picioarele clătinându-se. Acolo erau şi bagajele ei şi ale celorlalţi însoţitori ai ei. Şi atunci înţelese de ce Tadeus şi creatura sa rămăseseră ultimii, deoarece ei nu aveau bagaje de primit, cel mai probabil ei le aveau deja aici, sau şi mai sigur, poate nu aveau nevoie de ele.Datorită ameţelii ei, Clara nici nu se uitase în faţa ei. Înţelese atunci că acela era locul în care avea să afle tot ce îşi dorea. Trebuia să fi înţeles totul din ochii leilor, dar, desigur, ea nu văzuse mai departe de aparenţe, încercând să fie raţională. În faţa ei se întindea un deşert ce strălucea într-o lumină venită nu se ştie de unde, căci nu ştia că ar exista vreun soare în catacombe, cel mai probabil, cele mai adânci catacombe ale Parisului.Străbăteau deşertul, dar mergeau mai departe, mult mai adânc în tunelele ce nu mai erau întunecate, ci pline de lumină şi veselie, însă o veselie neomenească, căci locurile pe care le-au văzut fuseseră toate goale, fără urmă de fiinţe umane. Străbătură păduri, jungle, traversară râuri, urcară pe munţi şi străbătură

60

dealuri. O intreagă lume subterană exista fără ca ea să fi avut, fie şi cea mai mică idee. Era o călătorie mai frumoasă, mai relaxantă şi cu siguranţă mult mai fascinantă decât cea la care se aşteptase.Mergeau către centrul pământului.Până ajunseră la un fel de barieră invizibilă, merseseră deja vreo trei săptămâni, trei săptămâni la care Clara nici măcar nu ar fi putut visa. Aşa ceva nu puteai găsi decât în cărţile pe care părinţii ei refuzau să i le dea să le citească, pe motiv că i-ar fi stimulat prea mult imaginaţia.- De aici nu putem trece decât tu, eu, Ian şi Klaus, creatura mea, îi zise Tadeus blând, Clarei.- Doar noi patru? întrebă Clara surprinsă, întrebându-se de ce oare îi mai luaseră şi pe ceilalţi cu ei, având în vedere că nu se ivise nici un pericol în calea lor de până atunci şi nu aveau să treacă de bariera nevăzută. Dar de ce? îşi manifesta curiozitatea fata.- Păi vezi tu, ei nu pot să treacă de barieră asta atâta timp cât nu sunt creaturi magice ca noi. Eu sunt pe jumătate vampir, căci cel ce m-a muşcat nu şi-a „terminat treaba”, ca sa zic aşa; Klaus este pe jumătate câine pe jumătate gnom; Ian spre deosebire de restul animalelor pe care le avem cu noi, este un demon ce a ales să ia formă de pisică, dar o pisică cu puteri magice; şi tu, spre deosebire de noi toţi, deşi nu ai manifestat puteri magice prea importante până acum ci doar abilităţi înnăscute ce ţin de structura ADN-ului tău, eşti pe jumătate „ceva” din ce se află dincolo de acest zid invizibil. Ceilalţi nu pot trece dincolo de el, chiar dacă au puteri magice, deoarece ei ar dispărea complet de pe faţa pământului sau doar pe jumătate, cum ar fi în cazul lui Joseph.- Ţi-am dat o explicaţie destul de clară, Clara?- Să zicem că da, dar nu ştiu dacă am înţeles-o complet, zise fata buimăcită. Să zicem ca nu am înţeles ce i s-ar întâmpla lui Joseph dacă ar încerca să treacă de partea cealaltă…- Păi cum să-ţi explic eu…? El a mai încercat odată acest lucru şi a durat 100 de ani până şi-a găsit partea de sus a corpului…Clara nu mai puse nici-o întrebare de data aceasta, nedorind să mai asculte vreo explicaţie ciudată ca cea de mai devreme.Trecură toţi patru zidul invizibil, ţinându-se de mână, Clara, în acel moment avu senzaţia că o lovise ceva puternic, chiar se intrebă în gând, în glumă, dacă nu era un camion. Dar apoi simţi că era dusă pe un nor, undeva departe, unde vântul bătea lin, ca la suprafaţă, nu ca într-un tunel, un vânt fără suflare, dar totuşi o adiere rece.***Se trezi culcată pe pământul rece şi uimitor, sub lumina lunii. Se uită în jurul ei. Se afla într-un cimitir gol. Se uită după cei trei prieteni ai ei, se duse printre pietrele funerare, se uită în spatele lor şi chiar în spatele cavourilor. Era înfricoşător să te afli pe întuneric singură, într-un cimitir. Începu să alerge printre morminte şi cavouri până ajunse de unde plecase. Disperarea încolţise în sufletul ei, odată cu multe întrebări fără răspuns. În faţa ei se ridica un cavou mare, cu uşi de fier forjat, pe alocuri vopsite, ce-i drept foarte prost cu vopsea roşie. Se apropie de uşa încadrată de doi îngeri din fier negru forjat. Se gândise că ar fi mai bine să stea undeva la adăpost căci începuse să plouă, lucru ce nu era normal să se întample în adâncul pământului. Nu ştia de ce alesese cavoul acela, poate că era singurul care nu avea fel de fel de creaturi hidoase sculptate în el. Erau doar îngeri, îngeri ce-i confereau o oarecare linişte si protecţie.Se duse şi mai aproape şi atinse porţile. Dar imediat simţi ceva cald şi umed sub mâini. Era sange, nu vopsea! Uşa se deschise fără ca ea s-o împingă, parcă printr-un impuls electric. Fu înconjurată din toate părţile de un aer foarte cald ce se învălui şi dansă în jurul ei. În colţul cel mai umbrit al cavoului se afla un coşciug micuţ din abanos, în care presupuse că se afla corpul unui copil, sau poate al unei femei mai mici de inalţime, puţin mai înaltă decât ea.În apropierea ferestrei, în lumina fantomatică a lunii, o lumină mai mult asemănătoare cu umbra, se afla o statuie a unui inger cu aripi negre, un inger mai mic decat cei de la poartă şi care avea nişte urechi deosebit de lungi, aproape de elf… Se duse lângă ea şi privi în ochii de piatră.Statuia prinse, deodată, viaţă. Buclele scurte îi erau aurii iar ochii negri ca tăciunii. În mână avea un baston subţire de aur, pe care erau încrustate un soare şi şapte steluţe. Aripile din pene negre, totuşi grele, fâlfâiau uşor, răcind aerul din jurul lor. O privi apoi pe Clara din cap până în picioare şi se îndreptă spre coşciugul de abanos, plutind precum o fantasmă. Atinse capacul cu bastonul ce reflecta pe cele şapte feţe ale sale lumina, pe fiecare faţă lumina reflectata având altă intensitate. Deodată capacul coşciugului sări

61

spre tavan şi dinăuntrul lui Clara vazu cum ieşiră mii de fantasme negre, ca fumul, ce ameninţau să invadeze toată camera. Câteva creaturi din fum trecură prin Clara, făcând-o să le simtă adierea rece.Ceea ce fusese mai devreme o statuie o privi pe fată, iar pe chipul alb ca varul, apăru un zâmbet mulţumit. Clara încerca să se uite oriunde altundeva, dar nu in ochii plini de răceală şi îngâmfare ai statuii. Atunci privirea îi căzu pe propria-i imagine reflectată în geamul fumuriu din faţa ei, se uită la mâinile ei cu degete lungi, la părul castaniu, la hainele ce avuseseră cândva culori pastelate, căci acum era plină de sânge, din cap până în picioare.Îngerul se apropie de ea, iar respiraţia lui, care era precum praful, se revarsă asupra Clarei şi-i îngheţă corpul firav. Deodată poarta de la intrarea în cavou scârţâi înfricoşător şi pe uşa larg deschisă, intră cu greutate Ian. Fata încercă să-şi întoarcă capul să-l vadă mai bine, dar tot ce putu să facă fu să-şi mişte ochii foarte puţin. Acesta se transformă într-un demon roşcat, înalt până în tavan. Ochii roşii îi străluceau aşa cum nu îi mai văzuse Clara vreodată, atât de inflăcăraţi, pregătiţi să distrugă statuia îngerului. Demonul ţinea în mână două toiage ca cel al lui Tadeus. Aruncă unul spre Clara, care, de cum lemnul verzui o atinse, se trezi din vraja statuii şi căzu din picioare, datorită faptului că încercase să se mişte din răsputeri, înainte. Toiagul îşi făcu treaba parcă singur: din vârful lui ieşi un fum asemănător cu cel ce ieşea din coşciug, doar că era alb că laptele şi aducea o adiere caldă în încăperea funerară. În acest timp Ian reuşi să sparg statuia în mii de bucăţi, ce se îndreptară toate spre mijlocul camerei, atrase ca de un magnet, si formară un mesaj pentru cei doi:„Acum 13 ani noi am pus stăpânire pe regatul elfilor, ucigându-i pe toţi membrii familiei regale. Forţele întunericului au fost şi sunt întotdeauna puternice, dar niciodată îndeajuns de cuprinzătoare şi de prevăzătoare. Atunci am uitat un singur detaliu: am uitat să omoram şi rudele familiei regale de la suprafaţa pământului, ce aveau să se nască pe jumătate regi, la cinci generaţii. Am uitat, că deja trecuseră patru generaţii de la naşterea regelui, şi ne-am amintit asta prea târziu când tu erai deja născută. Acest lucru însemna că nu te puteam ucide decât după ce împlineai 12 ani, dar am crezut pentru un moment că suntem norocoşi încât să vii singură la noi să te putem omorî. I-am înlăturat chiar şi pe cei nouă prieteni ai tăi printr-o lege străveche, chiar şi pe cei trei ce puteau trece de zid am încercat să-i oprim. Dar am uitat că micii regi elfi s-au înţeles dintotdeauna cu demonii cei mari cu chip de animale şi că leagă prietenii pe viaţă, în care chiar şi un demon egoist sau laş va încerca să-şi salveze prietenul, căci depinde de viaţa lui pentru a şi-o trăi pe a sa. Cu siguranţă nu dorim să fim îndepărtaţi de la putere… ”Clara nu înţelese ce urma să se întample, dar fu trezită imediat din meditaţia ei când toate cioburile se indreptară spre ea, încercând să-i străpungă fiecare centimetru de carne. Ian scoase un ţipăt odată cu ea şi cioburile se îndepărtară, spărgând ferestrele fumurii şi lăsând lumina soarelui la răsărit să pătrunda în camera plină de sânge.Ian o trase de mânecă şi simţi din nou cum e purtată de un nor, în linişte, fără senzaţia groaznică de la început.***Se trezi într-o piaţă în care soarele strălucea din toate părţile, reflectat de mii de oglinzi sau de suprafeţe ce-l oglindeau. O fântână mare amplasată chiar în mijloc, susură lin. În jurul ei erau sute de fiinţe mici asemănătoare cu statuia de mai devreme, numai că ele aveau întipărite pe chip o bucurie pură, ca a unor copii ce se bucură de prima zăpadă, de început de decembrie. Îşi aminti mesajul şi-şi dădu seama că era vorba despre elfii ce locuiau în acel regat. Undeva, în spatele mulţimii de omuleţi, recunoscu chipurile însoţitorilor ei ce ţineau încătuşaţi câţiva îngeri asemănători cu cel din cavou. Nu fu sigură dacă i se păruse sau nu, dar Klaus îi făcuse cu ochiul zâmbind şi spunând în şoaptă felicitări adresate ei, „Noua regină”.***Deşi prima dată cu toţii o consideraseră regina regatului acela ascuns în adâncurile pământului, Clara renunţase la titulatură şi la acest drept al ei, pe ascuns şi le lăsase această îndatorire lui Elle şi lui Klaus. Fiind ajutată de Ian plecară împreună cu Joseph şi cu opt dintre animalele lor, căci celelalte două erau ale lui Elle. Îşi luară cuferele grele şi-i promisera lui Tadeus că se vor întoarce cât mai repede, în cel mult două luni, pentru a-şi aduce toate lucrurile din Londra.Dar nu aveau să facă aşa, bineînţeles. Nu le plăcea să fie închişi sub pământ, nu, ei aveau să rămână la Paris pentru câteva zile, în luxosul Hotel Magic, şi să se întoarcă apoi în Anglia să cutreiere câmpurile

62

britanice, şi abia apoi să se întoarcă la Londra şi să-şi trăiască restul vieţii la suprafaţa pământului. Clara îşi satisfăcuse curioazitatea în legătură cu semnul ei, deci aventura se încheiase, dar avea să urmeze cu siguranţă alta, dar … una la suprafaţă.

autor Agatha Cristiana Georgescu ( 13 ani )

63