14 (1)

„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom LIII, 2014, p. 213-225

SCRIPTE ŞI DIECI PE DOMENIILE FĂGĂRAŞ ŞI GURGHIU ÎN SECOLUL AL XVII-LEA*

Avram Andea**

Abstract: This article follows in a functional perspective the writing practice on the Transylvanian fiscal estates (owned by the state) Făgăraş and Gurghiu in the 17th Century. A closer look is given to rent-rolls, inventories and accounts of the estates, written periodically for the administrators by literate individuals. The activity of these scribes (dieci, ro., literati, lat.) and the rich written material produced was the object of a complex economical legislation issued by Transylvanian princes (e.g. 1623, 1634 and 1676) or of other complementary laws. Hiring such functionaries, who were able to write and calculate – in order to increase the income revenue of the estates –, had as a meritocratic consequence their social and "professional" mobility, eventually, at times, their ennoblement. All these made a contribution to the advance of writing and to an increased interest for schooling and education in the rural area, but were also very important for the modernization of the economic life and a new social dynamics. Keywords: Transylvania, rent-rolls, scribe (literatus), superintendent, inventories and accounts.

Practicile scrierii din cuprinsul domeniilor fiscale sau princiare, orăşeneşti şi nobiliare din Transilvania secolului al XVII-lea pot fi urmărite, ca de altfel orice fenomen scripturistic, dintr-o dublă perspectivă metodologică. Investigaţia poate fi una strict morfologică sau tipologică, stăruindu-se în acest caz asupra tipurilor de scriere practicată în epocă, sarcină care obişnuit revine studiilor paleografice. Dimpotrivă, demersul analitic poate fi întreprins şi dintr-o perspectivă funcţională, ce ţine mai mult de istoria culturală, fiind reţinute chestiuni precum accesul la scriere, promotorii şi folosirea acesteia, respectiv destinaţia pe care textul a îndeplinit-o într-o societate rurală, puternic marcată de lipsa ştiinţei de carte.

În Transilvania secolului al XVII-lea se constată, în raport cu epoca precedentă, o continuare şi o multiplicare a practicilor scrisului în gestiunea afacerilor domeniale. Principala beneficiară a acestei evoluţii a fost administraţia economică a domeniilor, acesteia fiindu-i asociată o bogată activitate scripturistică pe care stăpânii o transformă într-un instrument eficient de control şi de autoritate. Una dintre consecinţele importante ale acestei schimbări în funcţionarea domeniul feudal a fost transformarea acestuia într-un spaţiu de prezenţă şi circulaţie a culturii scrise. Noua practică

* Cercetarea a fost finanţată de CNCS-UEFISCDI în cadrul proiectului de cercetare PN II-ID-PCE-2012-4-0579; titlul proiectului Între public şi privat. Practici ale scrisului în Transilvania (sec. XIII-XVII), director proiect: Susana Andea

** Prof. univ. dr., Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie; e-mail: [email protected]

Avram Andea 2

214

demonstra forţa scrisului în organizarea economiei domeniale, respectiv foloasele pe care proprietarii le puteau trage din recrutarea şi utilizarea unui personal domenial specializat şi instruit.

Conscripţiile urbariale, cu inventarele şi socotelile care le însoţesc frecvent, s-au înmulţit şi s-au îmbogăţit în secolul al XVII-lea faţă de epoca precedentă1. Multe însă s-au pierdut ori au ajuns până la noi doar în formă fragmentară2. În primul rând marele domenii fiscale beneficiază de întocmirea periodică a unor asemenea scripte de interes practic pentru stăpâni. Cazurile domeniilor Făgăraş şi Gurghiu sunt ilustrative prin marele număr de urbarii succesive şi diversele acte complementare (inventare, socoteli de venituri şi cheltuieli, instrucţiuni economice, registre de convenţii ale angajaţilor, învoieli de zălogiri, audieri de martori etc.) care le-au însoţit. Acestea au fost întocmite pe tot parcursul secolului la solicitarea curţii princiare şi a conducerii domeniale sau, dimpotrivă, din iniţiativă particulară, cu prilejul unor tranzacţii, precum zălogiri de moşii şi supuşi, schimburi şi vânzări de bunuri nemişcătoare, chezăşii etc. Urbariile acestor domenii cu actele lor însoţitoare, prezentând un caracter general sau parţial, au o valoare documentară cu totul aparte, motiv pentru care au fost publicate şi prelucrate din perspectiva istoriei sociale3.

Scriptele domeniale s-au născut atât din grija pentru o mai bună gospodărire economică reclamată de afirmarea şi tendinţele producţiei alodiale, cât şi din practica princiară de verificare periodică a titlurilor donatarilor, în scopul recuperării unora dintre bunurile şi veniturile fiscului, înstrăinate mai ales prin zălogire sau inscripţie. Pentru promovarea cu succes a acestei politici economice şi în acelaşi timp socială a fost nevoie de întocmirea unor evidenţe riguroase, repetate cu periodicitate, care să ofere stăpânului domeniului, principele sau principesa, toate datele necesare pentru cunoaşterea potenţialului material şi uman de care dispunea, a veniturilor şi cheltuielilor care se realizau, precum şi a statutului juridic al bunurilor şi supuşilor. Pe baza acestor evidenţe cât de cât reale, cuantificate în tabele şi cifre –, o adevărată administrare contabilizată – au fost date instrucţiuni economice şi luate măsuri de sporire a veniturilor domeniale, încercându-se reducerea cheltuielilor, eliminarea abuzurilor dregătorilor şi restrângerea numărului donatarilor beneficiari de libertăţi şi scutiri.

1 Pentru situaţia din secolul al XVI-lea, vezi Avram Andea, Banatian Domanial Records Conscriptions, Inventories and Accounts (14th-17th Centuries), „Transylvanian Review”, XXII (2013), N°4, Supplement, p. 274-283; Idem, L’écriture domaniale en Transylvanie au XVIe siècle. Fonctionnalité et identité, „Philobiblon”, XIX (2014), Nr. 1, p. 80-94.

2 Am aminti inventarul din 1654 al unei părţi de moşie din Fărcaşa în care avem consemnaţi nominal colonii şi bunurile acestora, specificându-se categoriile de terenuri, cf. Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Alba, Colecţia de documente, nr. 67/1654, 2 f.

3 Makkai László, I. Rákóczi György birtokainak gazdasági iratai (1631-1648), Budapesta, 1954, p. 374 , 487-488, 505-511, 520-529 şi 533; Urbariile Ţării Făgăraşului, I (1601-1650), editate de acad. D. Prodan cu Liviu Ursuţiu şi Maria Ursuţiu, Bucureşti, 1970, respectiv vol. II (1651-1680), Editate de acad. D. Prodan, Bucureşti, 1976; Liviu Ursuţiu, Domeniul Gurghiu (1652-1706), Cluj-Napoca, 2007.

3 Scripte şi dieci pe domeniile Făgăraş şi Gurghiu în secolul al XVII-lea

215

În tot acest efort de reaşezare şi îmbunătăţire a funcţionării economice a domeniului fiscal, ajutorul unui personal priceput şi cu ştiinţă de carte era de neocolit, de unde şi preocuparea insistentă pentru recrutarea unor dregători cu pregătire corespunzătoare, răsplătiţi material sau, nu de puţine ori, chiar promovaţi social pentru meritele şi slujbele prestate. Specificul muncii acestora presupunea stăpânirea deplină a meşteşugului scrisului şi socotitului, la care, potrivit instrucţiunilor amintite, trebuiau asociate sârguinţa şi credinţa faţă de stăpân, în cazul nostru principele şi principesa. Concepţia acestora, legată de necesitatea şi utilitatea practicii scripturistice în buna funcţionare a administraţiei domeniale, se desprinde pregnant din propriile instrucţiuni economice: din 15 ianuarie 1623 ale principelui Gabriel Bethlen, dinainte de 26 ianuarie 1634 ale lui Gheorghe Rákóczi I şi din 1 august 1676 ale principesei Ana Bornemissza, toate adresate administratorilor sau provizorilor domeniului Făgăraş4. Sunt instrucţiuni ale căror precepte generale au fost impuse şi practic au funcţionat, e adevărat, în forme adaptate condiţiilor locale, în cuprinsul tuturor domeniilor fiscale, fiind imitate în timp chiar de unele mari familii nobiliare (Bethlen, Petki, Banffi etc.)5.

Dacă scopul principal urmărit de autorii acestor instrucţiuni a fost o mai bună gospodărire a economiei domeniale, însoţită de o creştere pe măsură a veniturilor fiscale, în schimb activitatea scripturistică cu evidenţe exacte şi posibilităţi sporite de control pentru stăpân era socotită una dintre condiţiile esenţiale ale succesului. Pentru realizarea şi utilizarea corectă a scriptelor era necesară recrutarea riguroasă a personalului economic domenial în frunte cu provizorul sau judele curţii (provisor, udvarbiró), succedat în ierarhie de subalternii săi, precum sameşul sau socotitorul (rationator, rationista, számtartó), economul (dispensator, safar), diverşi juzi sau şpani mai importanţi ai curţii, cu toţii mai mult sau mai puţin cunoscători de carte. O mică parte dintre aceştia provin din rândurile nobilimii, cei mai mulţi sunt ridicaţi de jos, din afara celor privilegiaţi sau cel mult dintre beneficiarii unor libertăţi, cu toţii având origini modeste şi cel mai adesea necunoscute, dar cu o necesară pregătire şcolară, purtând cu mândrie titlul de literaţi (literati) sau dieci (deákok). Tocmai acestor oameni lipsiţi de o ascendenţă prestigioasă, dar stăpâni pe mânuirea condeiului şi, în acelaşi timp, cu speranţe de reuşită şi ataşaţi idealurilor de ascensiune socială, li se adresează instrucţiunile princiare.

În acestea se prescrie obligativitatea întocmirii de urbarii cât mai exacte, cu înregistrarea a tot ce înseamnă cuprinsul material şi uman al moşiei, cu reglementarea obligaţiile supuşilor în funcţie de statutul lor juridic şi starea economică, cu precizarea modalităţilor de valorificare a resurselor colaterale de venituri, totul articulat într-un ansamblu de rânduieli ce trebuiau respectate şi urmate cu stricteţe de provizor şi subalterni. Mai mult, întreaga activitate domenială desfăşurată după rânduiala urbariilor şi a inventarelor, pe care provizorii

4 Urbariile Ţării Făgăraşului, I (1601-1650), p. 117-125, 328-338 şi II (1651-1680), p. 823-835. 5 D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, II, Bucureşti, 1987, p. 13 şi 30-31.

Avram Andea 4

216

ajung să le primească odată cu numirea în slujbă, trebuia supusă înscrisurilor, ţinerea de socoteli exacte şi evidenţe verificabile devenind regulă generală şi obligatorie. Practic, nimic nu scapă contabilizării, aceasta extinzându-se de la înregistrarea numărului supuşilor şi a potenţialului lor economic la consemnarea cifrică a veniturilor din bunurile alodiale, din dijme, din morărit, păstorit, oierit, stupărit, crâşmărit etc. În această privinţă, urbariile şi inventarele succesive, generale sau parţiale, alcătuite în anii 1632, 1637, 1640, 1648, 1656, 1664, 1674, 1676 şi 1680 pentru domeniul Ţării Făgăraşului, respectiv în anii 1652, 1692, 1695, 1697 şi 1706 pentru cel al Gurghiului, sunt mai mult decât semnificative6.

Cuvântul cheie, cu valoare de poruncă, care revine obsesiv în zecile de puncte ale instrucţiunilor economice princiare7, este cel de socoteală (számodás, számolás), cu derivatele şi sintagmele sale, precum a primi şi înscrie în socoteală, a prezenta în scris socoteli, a da socoteală autentică sau cu adeverinţă, a ţine socoteală dreaptă sau exactă, a trece dintr-o socoteală în alta bunuri, cheltuieli sau venituri etc. Materializarea acestor imperative se regăseşte întru totul în bogăţia şi varietatea scriptelor domeniale păstrate, în numeroasele urbarii şi inventare, în mulţimea de socoteli şi extracte (extracti) generale sau parţiale care au stat la baza întocmirii acestora. Din păcate, nu dispunem de zecile de „răvaşe”, „ţidule”, „hârtii” şi adeverinţe care s-au pierdut şi despre care ştim, din aceleaşi instrucţiuni, că trebuiau să însoţească îndeaproape toate activităţile şi socotelile administraţiei domeniale, de la veniturile din dijme şi ale locurilor de vamă, la găleţile de sămânţă, la sporul vitelor şi albinelor, la pescuit şi vânzarea peştelui, la coptul pâinii pentru curte, la vama morii, la cheltuielile cu plata angajaţilor salariaţi în bani şi natură sau cu găzduirea străinilor în trecere, la hrana păsărilor şi porcilor din măierişte, la măsurarea buţilor de vin şi a drojdiei de distilat pentru crâşmărit, la gloabele din judecăţi şi altele.

Cât de mult trebuiau să fie promovate evidenţa scripturistică şi contabilizarea în economia domenială reiese din reglementarea amănunţită şi riguroasă a acestora, aşa cum rezultă, printre altele, şi din „dispoziţiile” cu privire la dijmuirea, semănatul şi recoltatul cerealelor, la plata slugilor cu simbrie şi prebendă sau la măcinatul morii stăpânului. Astfel, legat de dijmuire şi de semănatul de toamnă şi de primăvară, era solicitată trecerea în socoteala corectă a cantităţilor de clăi dijmuite şi de grăunţe semănate în alodiatură, la fel a clăilor recoltate şi dijmuite cărate la curte, a producţiei obţinute din treieratul acestora. La terminarea dijmuitului, provizorul trebuia să întocmească un „extras general” care să fie trecut în registru şi predat prefectului, acesta fiind obligat să verifice socoteala, ba chiar să cerceteze eventualii dijmuitori suspecţi. Aceeaşi grijă pentru socoteli şi la treieratul bucatelor, unde provizorul, în prezenţa judelui jurat, trebuia să facă proba stabilirii productivităţii a două clăi, rezultatul fiind consemnat într-un răvaş la mâna

6 Ediţiile acestora în limba maghiară în lucrările citate sub nota 3. 7 Vezi nota 4.


217

judelui şi confirmat de o scrisoare a provizorului. La fel, cu răvaş şi scrisoare, trebuia făcut, de faţă întotdeauna cu martori dintre slujbaşi, şi măsuratul pe tot parcursul treieratului. Înscrisurile cu producţia totală obţinută, însoţite de socoteala preliminară a celor două clăi, provizorul era obligat să le înainteze, fără a confunda cumva intratele şi ieşitele, prefectului spre confruntare şi verificare. Aşadar, o contabilizare extrem de meticuloasă, cu numeroase posibilităţi de control încrucişat şi cu suficiente garanţii pentru stăpân, în măsură să-l convingă de corectitudinea înregistrărilor şi a socotelilor slujbaşilor săi.

La fel de complicate erau şi socotelile plăţii personalului domenial salariat, pentru care provizorul trebuia să întocmească trimestrial un „extras” general de cheltuieli şi să ţină un registru special cu alimentele sau victualiile livrate în contul simbriei angajaţilor. Tot lui îi era interzis să dea cuiva bunuri fără dispoziţii în scris, singurele acceptate de sameş în socoteli, altfel spus să ia şi, la rându-i, să dea chitanţă. Schimbările intervenite în rândurile personalului trebuiau şi ele consemnate de provizor în registru, aduse după caz la cunoştinţa prefectului şi a stăpânului. Aceeaşi grijă pentru înscrisuri şi în legătură cu vama morii domeniale, unde judele cu maistrul morar trebuiau să ţină „răvaş” al măcinişului, iar provizorul să noteze cu exactitate cele luate şi să le justifice cu acte date la mâna celor doi. Exemplificările ar putea fi înmulţite pentru a ilustra bogata activitate scripturistică a literaţilor sau diecilor, a celor care stăpâneau literele şi cifrele, scrisul şi socotitul, puse cu pricepere în slujba administraţiei domeniale.

Pentru aceşti înnoitori ai practicilor administrative, ştiutori de carte, odată numiţi în funcţii, cariera începea cu depunerea şi semnarea legământului de credinţă, numit obişnuit reversal (reverszalis). Asemenea acte sunt cunoscute şi am aminti aici legământul de credinţă din 7 august 1668 al lui Andrei Diacul de Luţa la numirea ca sameş (számtartó) al domeniului Gurghiu8 sau cel din 11 aprilie 1669 al lui Ştefan Strâmbul de Şinca, desemnat ca scrib (scriba) pe lângă prefectul domeniului Făgăraş9. În cazul numirilor de provizori sau juzi ai curţii urma predarea instrucţiunilor economice, a urbariilor şi inventarelor domeniului, scripte care trebuiau studiate cu multă atenţie de noii titulari pentru a-şi însuşi corect şi aplica eficient „rânduielile” din cuprinsul lor. Acestea urmau să fie respectate cu stricteţe, constituind îndreptarul de fiecare zi al viitoarei lor activităţi scripturistice în administraţia şi economia domenială. Pe baza competenţelor de scris şi socotit dobândite în şcoală, dar şi călăuziţi de prototipuri şi modele aflate la curtea moşiei sau ajutaţi de cei cu mai multă experienţă, proaspeţii provizori, secundaţi de sameşi şi alţi subalterni, întocmesc diverse evidenţe şi inventare, alcătuiesc registre de dări şi bunuri (semănături, recolte, animale, pământuri zălogite, etc.), ţin socoteli de

8 Liviu Ursuţiu, op. cit., p. 94-95. 9 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, XI,

Bucureşti, 1939, p. 107-108; Urbariile Ţării Făgăraşului, II (1651-1680), p. 449-450.

Avram Andea 6

218

venituri şi cheltuieli, completează şi actualizează registre de convenţii ale angajaţilor domeniali şi multe altele. În general, o producţie impresionantă de înscrisuri menite să înmagazineze şi să păstreze informaţia pentru stăpân, să o facă verificabilă şi credibilă, să dovedească la nevoie corectitudinea muncii provizorului şi, mai mult, să-l ajute pe acesta la prezentarea propriei socoteli la ieşirea din slujbă.

Obligaţiile obişnuite trimestriale şi anuale ale funcţiei unui provizor în privinţa socotelilor sunt astfel precizate în articolul 46 al instrucţiunilor date înainte de 26 ianuarie 1634 de Gheorghe Rákóczi I judelui domeniului Făgăraş: „În fiecare trei luni judele curţii noastre să dea un summarius extractus prefectului cu privire la toate veniturile şi cheltuielile şi să poată să ne informeze oricând cu privire la venituri şi cheltuieli; şi pentru ca să avem o situaţie mai clară atât în socoteala judelui curţii cât şi în administrarea noastră, să dea seama separat pentru fiecare an în parte, în aşa fel încât apropiindu-se anul, fără altă amânare, să poată să ne prezinte înregistrarea generală (generale regestum) despre acestea şi pentru verificarea socotelilor. Această regulă să fie respectată în fiecare an pentru priceperea, sârguinţa judelui nostru şi pentru sporirea veniturilor moşiei noastre.”10

Din această prezentare a instrucţiunilor economice princiare rezultă, dincolo de complementaritatea cu celelalte acte domeniale, marea lor valoare în legătură cu reglementarea practicilor scrisului şi socotitului. De asemenea permit cunoaşterea gradului de difuzare a acestor practici în societatea rurală, cât de mult coboară acestea pe scara ierarhiei sociale, fiind întrebuinţate de slujbaşii economici din cuprinsul domeniilor Făgăraş şi Gurghiu. Consecinţele acestui proces de dezvoltare intelectuală au fost dintre cele mai însemnate, asigurând perceperea cu adevărat a utilităţii sociale a ştiinţei de carte, de unde şi noile atitudini şi comportamente vizavi de instrucţie şi instituţia şcolară, considerate de acum necesare pentru promovarea socială.

Se poate spune, într-adevăr, că diecii recrutaţi în numeroasele slujbe domeniale, de la prefecţi şi provizori la sameşi şi exactori, fără a mai aminti ierarhia militară în frunte cu căpitanii şi pârcălabii cetăţilor, persoane instruite şi acestea, constituiau o componentă esenţială în procesul de modernizare şi impulsionare a economiei stăpânului. De priceperea şi dăruirea acestora depindea în mare parte reuşita efortului de restructurare economică şi administrativă a domeniilor, fiind de aşteptat ca succesele să se răsfrângă şi asupra statutului social al diecilor. Aceştia, cu ştiinţa lor de carte, cu fidelitatea şi credinţa faţă de stăpâni, cu tenacitatea şi puterea lor de muncă, cu dorinţa de a se îmbogăţi şi de a accede în slujbe, ba chiar de a ajunge la nobleţe, reprezintă cu adevărat nervul noilor schimbări şi al promovării meritocraţiei. Destinul multora dintre diecii din

10 Ibidem, p. 337 (text maghiar).


219

cuprinsul domeniilor Făgăraş şi Gurghiu se regăseşte întocmai în logica acestei dinamici, urcând pas cu pas ierarhia slujbelor, mulţi reuşind prin merite profesionale şi ajutaţi de starea materială dobândită, cu care erau obligaţi să răspundă pentru propria gestiune, să-şi depăşească condiţia socială. Cazul diecilor făgărăşeni este mai mult decât concludent.

Din bogatele scripte domeniale, din amănunţitele socoteli princiare, din diversele acte ale vremii rezultă rolul de frunte al Ţării Făgăraşului în ridicarea şi răspândirea a zeci de dieci în întreaga Transilvanie, ba şi peste munţi în cancelariile domneşti din Iaşi şi Bucureşti11. În socotelile princiare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea ale Anei Bornemissza12 au putut fi numărate nu mai puţin de 53 nume de provizori, 52 de sameşi, 16 de administratori sau îngrijitori (gondviselők), printre acestea multe de provenienţă din târgurile şi satele făgărăşene13. Purtătorii unora, precum Andrei şi Ştefan din Luţa, au ajuns să deţină slujbe de sameşi şi provizori pe domeniul cetăţii Gurghiu14.

Ridicarea unui număr atât de mare de literati sau dieci din Ţara Făgăraşului se explică prin existenţa aici a unor structuri sociale interesate în ocuparea noilor funcţii ce reclamau cunoştinţe de scris şi socotit. Trecutul şi caracterul fiscal al acestui mare domeniu princiar au permis perpetuarea unei numeroase boierimi şi ridicarea prin danii de zălogire a unei însemnate nobilimi condiţionare şi armaliste, alături de care actele consemnează mulţimea preoţilor, drabanţilor, libertinilor, târgoveţilor etc. Toţi aceştia erau dornici să urce în ierarhia socială, să dobândească titluri prin ocuparea de funcţii domeniale, militare sau de curte, înţelegând însă că pentru reuşită trebuiau să treacă prin şcoală, să-şi însuşească competenţele necesare. De aici şi interesul pentru instruire, pentru frecventarea şcolilor, în primul rând a celor din Făgăraş, dar şi a altora mai înalte, colegiale şi gimnaziale, din Alba Iulia, Aiud, Orăştie, Târgu Mureş, Sibiu, Braşov şi din alte oraşe şi târguri. Multe dintre numele de tineri făgărăşeni care frecventează aceste şcoli se regăsesc în matricolele acestora15, pentru ca apoi să-i întâlnim pe unii în cancelaria princiară, pe alţii, mult mai numeroşi, în slujbele de la curte, din comitate, oraşe, târguri, domenii şi cetăţi ale ţării.

Amintirea câtorva nume de dieci din Ţara Făgăraşului şi din cuprinsul domeniului Gurghiu, cu carierele şi reuşitele lor sociale, ne poate confirma regula

11 Pentru activitatea acestor dieci de limbă maghiară şi latină, vezi Susana Andea, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească în sec. al XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 9-96.

12 Publicate de Szádeczky Béla, I. Apafi Mihály fejedelem udvartartása. I. Bornemissza Anna gazdasági naplói, Budapesta, 1911.

13 D. Prodan, Boieri şi vecini în Ţara Făgăraşului în sec. XVI-XVII, Cluj, 1963, p. 104-105(extras). 14 Liviu Ursuţiu, op. cit., p. 94-95, 172, 186, 211, 247, 268 şi 293. 15 Spre exemplificare vezi Jakó Zsigmond, Juhász István, Nagyenyedi diákok 1662-1848,

Bucureşti, 1979, p. 21, 69, 95-120; Tonk Sándor, A marosvásárhelyi református kollégium diáksága 1653-1848, Szeged, 1994, p. 3-54.

Avram Andea 8

220

succesului acestora. Astfel, Gabriel Bathori înnobila în 1613 pe dregătorul său economic (dispensator) Hangul Safar alias Boer de Viştea de Jos, pentru credinţa şi slujbele credincioase făcute lui şi principilor predecesori, scutindu-i, se pare, sub titlul de boeronat, casa şi moşiile din Viştea de jos de toate dările, taxele, etc.16. La 1638 Ştefan Leszai (de Lisa) prelua de la Ioan Luczai (de Luţa) provizoratul domeniului Porumbac, pentru ca doi ani mai târziu, în 1640, să ajungă provizor mare (főudvarbiró) al Făgăraşului, în timp ce fiul său omonim, într-o ascultare de martori, apărea în noiembrie 1675 ca notar al scaunului superior de judecată al Ţării Făgăraşului17. Provizor al Făgăraşului era în 1665 Ştefan Boier de Berivoi care slujeşte în diverse funcţii mulţi ani în şir. I-a urmat în provizorat, în 1667, Şerban sau Şorban Deak din Săsciori, respectiv, în 1670, Nicolae Boier de Făgăraş, în 1676 egregius Urbanus Thalaba de Săsciori şi în 1678 Servatius Talaba de Săsciori18. Exemplele ar putea fi continuate şi cu alte nume.

În ce proporţie şi cât de prezenţi erau în slujbele domeniului princiar localnicii făgărăşeni rezultă şi din ascultarea de martori din zilele de 4-22 noiembrie 1675 privind libertăţile boiereşti şi rânduiala plăţii tributului turcesc şi a goştinei pe porci, răspunsurile la întrebări fiind date şi de câţiva nobili şi boieri deţinători de funcţii. Printre aceştia actul înscrie mai multe nume, precum al lui Sigismund Boier de Recea, castelanul cetăţii Făgăraş, Ştefan Leszai de Făgăraş, notarul scaunului superior de judecată al Făgăraşului, Andrei Literatus de Luţa, asesor al aceluiaşi scaun de judecată, Ladislau Boier de Copăcel, provizor al Făgăraşului, Gabriel Literatus de Făgăraş, vicejudele nobililor, boierii Radul Codrea de Drăguş, Lupul Piro de Ileni, Nicolae Gancia de Mărgineni, Aldea Taflan şi Mitrea Cocan de Mândra, asesori la scaunul inferior de judecată al Făgăraşului etc.19

Constatăm că diecii, pe lângă slujbele obişnuite de provizori şi sameşi domeniali, îndeplineau multe alte funcţii, de la notari şi asesori ai scaunelor de judecată, la cele de vicejuzi ai nobililor, de la cancelişti în Tabla princiară la angajaţi în cancelaria mare a ţării (Ştefan Boier de Recea pe lângă secretarul Szalardi János)20, de scribi pe lângă prefectul domeniului Făgăraş (Ştefan Strâmbul din Şinca la 166921 sau Ioan Pap alias Precup de Făgăraş la 168922), la care am adăuga calitatea de curier

16 Ioan cav. de Puşcariu, Fragmente istorice despre boerii din Ţara Făgăraşului, Sibiu, 1907, p. 188-192; D. Prodan, op. cit., p. 35 şi 103.

17 Makkai László, op. cit., p. 484; D. Prodan, op. cit., p. 103-104 şi 110; Urbariile Ţării Făgăraşului, II (1651-1680), p. 662-663.

18 Ioan cav. de Puşcariu, op. cit., p. 258, 356, 360, 370, 398, 403 şi 414; D. Prodan, Boieri şi vecini, p. 104.

19 Urbariile Ţării Făgăraşului, II (1651-1680), p. 659-669. 20 D. Prodan, Boieri şi vecini, p. 103-104. 21 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, XI

(1661-1690), Bucureşti, 1939, p. 107-109; D. Prodan, op. cit., p. 104. 22 Ioan cav. de Puşcariu, Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului, p. 437;

D. Prodan, op. cit.


221

la Înalta Poartă a lui Ion Tatar Boier de Drăguş care, pentru serviciile aduse principelui, a fost înnobilat în 167523.

O evidenţiere aparte credem că merită diecii făgărăşeni ajunşi secretari domneşti de limba maghiară şi latină, fiind răsplătiţi pentru această activitate atât de domnii români, cât şi de principii Transilvaniei. Pentru secolul al XVII-lea, seria acestor secretari domneşti începe cu Ştefan Boier de Recea (egregius Stephan Boyer de Rechie), iniţial scrib şi notar al cancelariei mari princiare (scriba et notarius cancellarie nostre maioris), căruia Sigismund Bathori îi dăruia, în 1602, moşia şi curtea nobiliară de la Blidăreşti, din comitatul Solnocul Interior24, pentru ca după februarie 1609 să ajungă în slujba de secretar al domnului moldovean Constantin Movilă. Actele emise de cancelaria de la Iaşi şi scrise în latină sau maghiară sunt semnate distinct, pe lângă emitent, şi de Stephanus Boer de Rechie, domini Moldaviae secretarius25. Despre Petru, fratele său mai mic, ştim că a ajuns în aceeaşi calitate pe lângă domnitorul Radu Mihnea al Ţării Româneşti26. La mijlocul secolului, calitatea de dieci domneşti este ilustrată de boierul Ioan Literatus Mondrai (de Mândra), secretarul şi tălmaciul de maghiară (secretarius et interpretus Hungarici) al domnitorului Gheorghe Ştefan, care pentru slujbele sale era înnobilat în februarie 1656, împreună cu fraţii săi Dumitru şi Ladislau27. În blazonul diplomei princiare îşi găseşte locul şi mâna ce ţine unealta de scris, dovadă că meritele sale se datorau acestei îndeletniciri. Activitatea lui în cancelaria moldoveană a fost continuată între anii 1659-1678 de Matei Ioan Diacul sau Literatul din Veneţia de Sus, care debutase în noua slujbă, potrivit unui act inedit semnalat recent28, încă de pe timpul lui Acaţiu Barcsai. Astfel, în toamna anului 1660, principele se adresa în chestiuni legate de răscumpărarea unor nobili ardeleni de la tătari lui Matei Literatus din Veneţia, diac domnesc şi tălmaci de maghiară (Mattheo Litterato de Venice... domini Moldaviae principis scribae et interpreti Hungarico)29. Concomitent, alţi făgărăşeni au activat ca secretari domneşti în Ţara Românească, aşa cum a fost cazul diacului Ştefan Boier (1655)30, respectiv al lui Ioan Diacul de Dridif (1662-1672 şi 1679-1681), despre care ştim, dintr-un act din 1680 al principesei Ana Bornemissza31, că s-a ridicat dintr-o

23 Ioan cav. de Puşcariu, op. cit., p. 407; D. Prodan, op. cit. 24 Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Cluj, Fond Colecţia generală, nr. 256. 25 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IV/1 (1600-1649), Bucureşti, 1882,

p. 432; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, VIII (1607-1613), Bucureşti, 1935, p. 116-118, 147-148, 165-166, 168-169, 176-177, 203-204 şi 242-243; Susana Andea, op. cit., p. 13-17.

26 Ibidem, p. 18-24. 27 Ioan Puşcariu, op. cit., p. 301-404; Susana Andea, op. cit., p. 53-54. 28 Ibidem, p. 55. 29 Detalii despre viaţa şi activitatea în Moldova a acestui diac (1660-1678), un cunoscut şi apropiat

al vornicului „Mironaş”, adică Miron Costin, la Susana Andea, op. cit., p. 55-64. 30 Ibidem, p. 72. 31 Urbariile Ţării Făgăraşului, II (1651-1680), p. 923-924.

Avram Andea 10

222

condiţie modestă, ajungând la treapta boierească în Ţara Românească şi la înnobilare în Transilvania32.

Toţi aceşti deţinători de funcţii, purtători sau nu ai titlului de Literatus sau Deak, recrutaţi obişnuit din boierime şi nobilimea mică condiţionară, mai rar dintre libertini şi oamenii de rând, stăpâni pe mânuirea condeiului în ale scrisului şi socotitului, aleargă după distincţii şi titluri, dobândesc beneficii economice şi prestigiu în schimbul serviciilor prestate şi bat la porţile ierarhiei nobiliare. Într-adevăr, mulţi dobândesc prin meritele câştigate boieritul şi nobleţea condiţionară, altfel spus, în lipsa moşiei dar ştiutori de carte, reuşesc să ajungă la ranguri sociale. În tot acest efort al lor, lupta nu este dusă strict pe frontul administraţiei domeniale, dimpotrivă, unii intuiesc şi folosesc cu perspicacitate evoluţia evenimentelor politice, cultivă clientelismul pe lângă cei puternici şi influenţi pentru obţinerea de favoruri, fără a ocoli nici jocul alianţelor familiale, totul pus în slujba ascensiunii sociale.

Pentru aceşti purtători de condei, care reprezintă o lume de oameni noi, modelul de urmat îl constituie totuşi vechea nobilime, pe care încearcă să-o copieze cu invidie, să-i uzurpe din epitete şi calificative (egregius, nobilis, nobilis et agilis) şi să-i însuşească patronimele cu rezonanţă nobiliară după numele satului de origine: Recsei (din sau de Recea), Luczai (din Luţa), Szkorai (din Scorei), Veneczei (din Veneţia), Szeszcziori (de Săsciori), Lészai <din Lisa>, Mondrai (din Mândra), Sincai (din Şinca), Voilai (din Voila), Dridifi (din Dridif) etc33. Unii dintre boieri, precum Hanguli Safar, Raduly Jspan şi Raduli Safar, cu toţii din Viştea de Jos, îşi asociază numelui de botez pe cel al dregătoriei deţinute34. Şi unele şi altele dintre aceste patronime evidenţiază un comportament social în căutarea semnelor de distincţie şi prestigiu, preocupat să dea numelor o înfăţişare mai nobilă.

Dincolo de aceste aspiraţii comune, categoria largă a slujbaşilor în cauză este departe de a constitui un grup social omogen, funcţiile şi titlurile deţinute fiind ierarhizate, iar starea lor economică puternic diferenţiată. Desigur, pe toţi îi preocupă dorinţa de a urca cât mai sus, de a avea o economie proprie şi de a dobândi averi cât mai mari, în primul rând pământ sub titlul de cumpărături, zălogiri sau chiar de dăruiri princiare. Această patimă a îmbogăţirii diecilor poate fi ilustrată, printre altele, de cazul lui Andrei Deak junior din Scorei care, potrivit urbariului satului din 1688, stăpânea pentru 3 fl. moşia iobagului Oprea David, locurile de casă cu intravilanele pribegilor Radu Viştean şi Stoica Ruza, eredităţile din sat şi parţial din câmp ale unui alt pribegit, Oprea Rusul, cumpărăturile de pământ de la Achim Oancea şi toate eredităţile fiilor lui Radu Şorban stabiliţi în Făgăraş35. De multe ori asemenea

32 Susana Andea, op. cit., p. 89-92. Despre boierii din acest sat, vezi mai nou Lukács Antal, Documente inedite despre boierii din Dridif (Ţara Făgăraşului), „Arhiva Istorică a României”, I (2004), nr. 2, p.31-34.

33 D. Prodan, Boieri şi vecini, p. 61, 103-104 şi 128. 34 Ibidem, p. 103. 35 Ibidem, p. 119.


223

îmbogăţiri şi sporiri de moşii au fost posibile prin practici abuzive, în spatele afişării unui zel exagerat faţă de stăpâni (cum ar fi perceperea generalizată a goştinei de la boieri sau a dijmei din vin de la români), aşa cum rezultă din faptele şi plângerile cercetate la adresa unor provizori precum Toma Nagy, Ştefan Boier şi Ladislau Antos din domeniile făgărăşene, Francisc Szabó din cel al Gurghiului, respectiv ale sameşului Gheorghe Herszenyi36. Se poate spune că aceşti slujbaşi care populează curţile domeniale, interpuşi între stăpâni şi supuşi, folosindu-se de poziţia lor preeminentă, au şi în acest plan al relaţiilor sociale un comportament tipic nobiliar. Despre acesta nu ştim cât se datora constrângerii stăpânilor sau, dimpotrivă, dorinţei proprii de a se ridica în ierahia funcţiilor şi, ulterior, prin merite şi bani, la titluri şi ranguri sociale.

Despre pregătirea şi şcolarizarea acestor dieci sau literaţi, unii ajunşi în cancelaria princiară, alţii în slujbele domeniale sau la curţile domneşti, nu dispunem de prea multe informaţii. Cunoaştem mai bine caracteristicile şi calitatea scrisului lor, atât în maghiară cât şi în latină, faptul că stăpâneau stilionarul şi stilul actelor interne de cancelarie, dar şi a celor destinate relaţiilor externe şi, am adăuga, al modelelor şi tipicului actelor domeniale (urbarii, inventare şi socoteli). Analiza scrisului acestora în maghiară, păstrat în multe acte oficiale, dar şi cu caracter personal, dovedeşte că ne găsim în faţa unor oameni obişnuiţi cu limba maghiară, cu scrisul ei curent. Asemenea cunoştinţe nu le puteau dobândi în şcolile săteşti, din care rezultau cel mult un fel de dieci-ţărani, ci de presupus în cele orăşeneşti ce pregăteau persoane capabile să îndeplinească slujbe. Numai aşa ştiinţa de carte a putut deveni o tradiţie în unele familii care, prin membrii lor, chiar prin generaţii la rând, au ocupat şi au păstrat slujbe similare (urmaşii lui Toma Boier de Recea, ai lui Ştefan de Lisa sau cazul fraţilor Andrei şi Ştefan de Luţa).

În privinţa actelor domeniale din Ţara Făgăraşului şi din Gurghiu se poate spune că acestea sunt strâns legate de practicile administraţiei economice şi sunt scrise în totalitate în limba maghiară, caracterul acesteia fiind mai puţin elaborat, cu un vocabular simplificat. Limba înscrisurilor făgărăşene cuprinde în textul maghiar atât prezenţa unor latinisme, frecvente în epocă, cât mai ales cuvinte româneşti ce reflectă trecutul evoluţiei politice şi sociale locale. Astfel întâlnim o serie de termeni latineşti, ce dobândiseră în timp un caracter tehnic în urbarii, definind obişnuit părţile constitutive sau subcapitolele acestora, precum urbarium, connumeratio, inventarium, regest(r)um, ratio, extractus, summa, restantia, exactor, possessio, portio, curia, iudex, juratus assessor, deliberatum, terrae arabiles, nobiles, libertini, depositus, coloni, inquilini, relictae, fugitivi, domus desertae, decimae, census et proventus, servitia, munera, telonium, prata seu foenilia, sylvae (glandiferae) et alpes, piscinae, molae sau molendinae, educillatio, mulc(h)ta, ritus et consuetudo, leges et jurium consvetudines etc.

36 Urbariile Ţării Făgăraşului, I (1601-1650), p. 316-327; II (1651-1680), p. 475-476; D. Prodan,

Boieri şi vecini, p. 121-122; Liviu Ursuţiu, op. cit., p. 11.

Avram Andea 12

224

Particularităţile limbii maghiare folosite de scribii locali din Ţara Făgăraşului, constituită din sate în majoritate româneşti, sunt date de prezenţa în texte a unor cuvinte şi termeni locali, comuni cu cei de la sud de Carpaţi, privind denumirea structurilor şi raporturilor sociale, a specificului obligaţiilor feudale şi a unor forme de organizare ale economiei domeniale. Astfel în urbarii, în inventare, în acte procesuale şi în diverse cercetări şi ascultări de martori ne întâmpină peste tot termenii de boieri (boyerok, bojerok şi boerok) şi boierit sau boieronat (boerság, boerságh şi boeronatus), de vecini (veczinek şi vetsinek) şi vecinătate (veczinseg şi vetsinseg), de clacă (kláka) şi a clăcui (klákálni), de goştină (gostina) şi goştinărit (gostinazast), de branişte (brayniste) şi brănişteri sau paznici de păduri (az Braynisterek a uagy Erdő Eőrzők) etc. Mai mult, în urma politicii de depuneri şi degradări a unei părţi a boierimii, începută de Gabriel Bethlen şi continuată de Gheorghe Rákóczi I, în actele făgărăşene a apărut o nouă noţiune, aparent stranie, dar pe deplin explicabilă, aceea de „boieri ţărani” (paraszt boerok), categorie socială lipsită de prerogative boiereşti şi supusă la prestaţii iobăgeşti37. Toate aceste cuvinte, ce ar putea fi uşor sporite, conferă înscrisurilor domeniale făgărăşene un colorit local aparte şi de neconfundat cu oricare altă zonă din Transilvania.

În secolul al XVII-lea limba maghiară, deşi dobândise practic statutul de limbă oficială a principatului, era lipsită de un sistem ortografic riguros, fapt ce explică numeroasele inconsecvenţe ortografice în scrierea cuvintelor atât maghiare, cât mai ales a celor străine, de împrumut, în cazul nostru româneşti şi latine. În textele maghiare întâlnim inconsecvenţe în folosirea vocalelor j şi ÿ (egj dar şi egÿ), i şi j, o, ö şi ő, ü şi ű, dovadă a necunoaşterii interpretării fonetice a tremelor, ca de altfel şi a accentelor (e, o sau a în loc de é, ó şi á). Se constată aceeaşi nesiguranţă şi în grafierea simplă sau dublă a consoanelor şi a grupurilor de consoane (t şi tt, g şi gh, cz şi ts, cs şi cz), la fel a conjuncţiei copulative es scrisă când simplu s, când cu apostrof în faţă (‘s). Rămân ca trăsături specifice ale ortografiei epocii folosirea frecventă a lui ÿ şi ẅ, ca şi scrierea în forme diferite a numelor de persoane şi localităţi. Toate acestea ilustrează ezitările în privinţa pronunţării exacte a cuvintelor şi în acelaşi timp reflectă nivelul cultural al diecilor, preocupaţi, e adevărat, nu atât de respectarea unor reguli ale scrisului, cât de utilitatea şi destinaţia practică a acestuia.

Pentru administraţia domenială a secolului al XVII-lea scrisul reprezenta o modalitate de conservare (scripta manent) şi transmitere a informaţiilor, care, prin arhivare, puteau fi oferite stăpânului, sub forma comunicării vizuale, pentru ca acesta să dispună la nevoie de un mijloc de cunoaştere şi control eficient al activităţi complexe a slujitorilor săi. În raport cu oralitatea tradiţională, bazată pe cuvântul rostit şi auzit de aproape, scrisul reprezintă o nouă filosofie a comunicării,

37 D. Prodan, Boieri şi vecini, p. 134. (Astfel, la 1637, pe domeniul Făgăraşului – fără al

Porumbacului şi Comănei – urbariul din 1637 înscrie, alături de 161 de boieri şi libertini menţinuţi în drepturi, nu mai puţin de 96 depositi, ceea ce reprezintă peste 37%).


225

una la distanţă atât în timp, cât şi în spaţiu. Schimbarea însemna modernitate, iar diecii, prin competenţele lor de scris şi socotit, puse în practică prin funcţiile deţinute, inclusiv pe domeniile Făgăraş şi Gurghiu, au constituit principalii promotori ai noului. În acelaşi timp, prin succesul lor, dovedeau că însuşirea scrierii nu era o pură dimensiune culturală, ci reprezenta un mijloc de a accede la statutul social nobiliar şi a participa la putere. Din această perspectivă, actul scrierii era un act dinamic, iar şcolarizarea devenea o miză socială, asigurând în timp biruinţa condeiului asupra spadei, a meritocraţiei asupra nobleţei de sânge.

14 (1)

Documents