42955654 introduce re in teoria comunicarii haines

MODELE COMUNICAŢIONALE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

1. Conceptul de comunicare

Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente, este o trăsătură fundamentală a omului, ea i-a condiţionat existenţa şi întreaga evoluţie, devenind o necesitate vitală.

Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă că „schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate înseamnă a comunica.” (Bernard Voyenne, 1980, p.11).

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ către un grup social şi de la acesta către altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane.

The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. Barnhart, defineşte astfel comunicarea:

1. furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă;2. scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri;3. un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură;

13

ION HAINEŞ

4. actul de a transmite; transfer. (The World Book Dictionary,1993, p. 420)

Acelaşi dicţionar face distincţie între comunicare şi comuni-caţii, pe care le defineşte (pe acestea din urmă) drept:

a) un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune şi altele;

b) un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor şi a trupelor;

c) studiul transmisiei informaţiilor şi divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste şi ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace (Idem).Dicţionarul de sociologie defineşte procesul de comunicare

drept un „proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării” (Dicţionar de sociologie, 1996, p.124)

Pentru Robert Escarpit, „a comunica nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele” (Robert Escarpit, 1980, p.128).

Comunicarea este „transferul de informaţii prin intermediul mesajelor”, afirmă Pierre Guiraud (P. Giraud, p.145-146).

Termenul însuşi de comunicare – de la latinescul communis (comun, a pune în comun, a fi în relaţie) – abia era cunoscut în urmă cu 40 de ani în sensul în care este folosit în prezent. De obicei, conceptul de comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere a ideilor. Dacă în secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit în sensul definit mai sus, începând cu secolul al XVI-lea, odată cu dezvoltarea şi modernizarea căilor de comuni-caţie (poşta, drumurile), el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, odată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie

14


(tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea să însemne, de fapt, transmitere, adică difuzare.

În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocile moderne, comunicarea înseamnă un transport (transfer) de “gânduri şi mesaje”, nu numai de “bunuri şi persoane”.

Se modifică, odată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci şi modurile şi mijloacele comunicării. De la comu-nicarea directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirectă, mediată (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).

Comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative între oameni, ca un concept care include toate acele pro-cese prin care oamenii se influenţează unii pe alţii. Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite semnale, prin inter-mediul unui canal, la receptor, când emiţătorul transmite o informaţie, o idee sau o atitudine (chiar tăcerea implică o atitudine, o informaţie).

Alături de a comunica, cu sensul de a transmite un mesaj, o infor-maţie etc., limba română mai cunoaşte şi sensul de a cumineca, pro-venit tot din latină (<lat. communico, -are), care înseamnă a (se) împăr-tăşi (cu semnificaţie religioasă). [Excomunicarea avea sensul de “a opri de la împărtăşanie,” adică excluderea din comunitatea religioasă].

Wilbur Schramm, în studiul său Procesul comunicării, vizează acest înţeles al termenului: “Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o idee sau o atitudine” (Robert Wilbur Schramm, 1971).

La rândul său, Constantin Noica face observaţii de nuanţă în alăturarea celor doi termeni. Cuvântul cuminecare, constată Noica, “vine de la latinescul communicare şi, prin latina ecleziastică, a căpă-

15

ION HAINEŞ

tat în toate limbile romanice acelaşi sens, de a se împărtăşi de la, a se împărtăşi întru ceva” (Constantin Noica, 1987, p.190).

Într-o carte apărută acum câţiva ani, autorul, Nicki Stanton, definind obiectivele comunicării, afirmă: “Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:

• să fim receptaţi (auziţi, citiţi);

• să fim înţeleşi;

• să fim acceptaţi;

• să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).Atunci când nu reuşim să atingem nici unul din aceste obiective,

înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare” (Nicki Stanton, 1995, p.1).

Se poate vorbi despre două sensuri ale comunicării: unul restrâns, prin care se înţelege transmiterea de informaţii, prin intermediul unor mesaje, proces specific uman, care a dus la constituirea limbajului, şi altul larg, de contact şi colaborare, cu ajutorul sunetelor şi al gesturilor, comunicare ce se manifestă şi pe scară animală.

Limbajul uman se manifestă în comunicare reciprocă. Există di-verse moduri şi mijloace de comunicare în funcţie de relaţia dintre vorbitor şi ascultător, de distanţa (în timp şi spaţiu) dintre ei, de mijlocul de comunicare.

Oamenii se înţeleg între ei prin gesturi şi cuvinte, în cazul comu-nicării directe, prin scris sau mijloace moderne de comunicare (presa, radioul, televiziunea etc.), în cazul comunicării indirecte.

Comunicarea înseamnă transmiterea de semnificaţii cu ajutorul semnelor. Condiţia obligatorie a realizării procesului de comunicare

16


este aceea ca semnele prin care e transmis un mesaj să aibă aceeaşi semnificaţie pentru vorbitor şi ascultător, cu alte cuvinte, să vorbească aceeaşi limbă.

“O trăsătură a tuturor proceselor de comunicare este aceea că întreaga comunicare antrenează schimbarea. Ori de câte ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare – se întâmplă ceva care modifică relaţia participanţilor unul faţă de celălalt sau faţă de lumea exterioară”, afirmă Denis McQuail (Denis McQuail, 1999, p.34).

Domeniul este vast. În fond, în activităţile umane, totul este comunicare: a vorbi, a scrie, a asculta, a privi. Omul este o fiinţă comu-nicaţională. În absenţa comunicării, întreaga existenţă umană ar fi de ne-conceput. Evoluţia culturii şi a civilizaţiei, a omului însuşi, ca fiinţă superioară, este legată implicit de evoluţia procesului de comunicare, de multiplicarea şi diversificarea modurilor şi mijloacelor de comunicare.

Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale. S-a constituit astfel o teorie autonomă, a comunicării sau comunicaţiilor, definită drept “un ansamblu de principii, norme şi concepte care caută să explice procesele privind transmiterea, recepţia, stocarea şi utilizarea informaţiilor din toate sferele vieţii sociale, între care politica, economia şi opinia publică ocupă locuri prioritare” (Opinia Naţională, 1995, p.1).

Vom preciza însă, împreună cu cei trei autori olandezi ai Ştiinţei comunicării (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen), că nu orice formă sau proces de comunicare interesează această ştiinţă, ci acele circuite profesionale şi instituţionale ale informaţiei, care se adre-sează fie publicului în general, fie unui public specializat (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p. 46).

2. Paradigma evoluţionistă şi conceptul de societate de m asă Fenomenul complex al mass-media constituie obiectul diverselor

ştiinţe, cum ar fi: sociologia mass-media, psihologia socială, lingvistica,

17

ION HAINEŞ

cibernetica, teoria informaţiei, teoria comunicării, semiotica etc. Eterogenitatea punctelor de vedere în definirea termenului face necesară raportarea sa la noţiuni interferente ca: societate de masă, cultură de masă, consum de masă, producţie de masă, cultură mass-media.

Să le examinăm pe rând:

Societatea de masă

Dezvoltarea comunicării umane este strâns legată de evoluţia societăţii în ansamblul ei. Deşi preocuparea pentru studiul naturii şi ordinii sociale a existat dintotdeauna, totuşi sociologia, ca ştiinţă autonomă, s-a constituit abia în anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea. Auguste Comte este cel care introduce, în 1838, termenul de sociologie, ca studiu al faptelor sociale.

El a dezvoltat concepţia organică a societăţii, văzând în societate un organism colectiv, de sine stătător, care are o anumită structură, echilibrată şi armonică, şi care este supusă schimbărilor evoluţioniste. Un principiu fundamental al organizării societăţii îl constituia, în opinia sa, specializarea, considerată drept un criteriu al stabilităţii şi armoniei sociale.

Totodată, evoluţia societăţii poate duce, printr-o diviziune exagerată a muncii, prin supraspecializare, la distrugerea echilibrului social, la dezorganizare şi declin prin ruperea legăturilor dintre oameni, prin înstrăinarea lor, prin afectarea comunicării eficiente între părţile componente ale organismului social.

Idei asemănătoare descoperim şi în opera lui Herbert Spencer, un alt fondator al sociologiei moderne.

Aceeaşi concepţie organică a societăţii, aceeaşi teorie evoluţio-nistă, aceeaşi opinie despre diviziunea muncii, văzută ca factor unificator al organismului social. Spencer a făcut o analogie între societate şi organismul individual şi a susţinut ideea evoluţiei naturale, ca factor reglator al societăţii.

18


Deşi ambii sociologi au teoretizat teza diferenţierii sociale şi consecinţele supraspecializării, ei nu au prevăzut marile schimbări pe care avea să le producă revoluţia industrială odată cu secolul al XX-lea.

O contribuţie teoretică originală propune, în 1887, Ferdinand Tönnies prin cele două tipuri diferite de organizare socială numite de el Gemeinschaft und Gesellschaft.

Comentând aceste două concepte, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach precizează: “Organizarea Gemeinschaft este una în care oamenii sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie, prietenie sau datorită altui factor social de coeziune.

O astfel de organizare socială plasează individul în interiorul unor sisteme foarte puternice de control social neoficial. Pe scurt, Gemeinschaft se referă la un sentiment reciproc de legătură… care face ca fiinţele omeneşti să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acel întreg poate fi o familie, un clan, un sat, un ordin religios sau chiar o întreagă societate, dar are ca bază pentru unitatea sa acest fel special de relaţie socială între membrii săi. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.158).

În ceea ce priveşte cel de al doilea termen, el vizează un alt tip, total opus, de relaţii sociale între membrii societăţii: “Condiţia esen-ţială a relaţiei sociale în cadrul Gesellschaft-ului este contractul. Contractul în sensul larg este o relaţie socială voluntară, convenită în mod raţional, în cadrul acestuia cele două părţi promit să îndepli-nească anumite obligaţii specifice una pentru alta sau să se recurgă la anumite penalităţi dacă contractul este încălcat. În timp ce contractul este o relaţie oficială (adesea în scris şi întotdeauna susţinut de mecanisme impersonale de control social), relaţia socială Gemeinschaft este neoficială”(Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.158).

De fapt, concluzionează cei doi teoreticieni, “în toate instituţiile sociale majore, ordinea economică, structura politică, sistemul educa-

19

ION HAINEŞ

ţional, religia şi uneori chiar familia, legătura mai veche de tip Gemeinschaft, bazată pe “sentimentul reciproc de coeziune”, este înlocuită de relaţii de tip contractual”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.159).

Preluând tezele înaintaşilor săi, Elile Durkheim publică în 1893 lucrarea Diviziunea socială a muncii, subliniind ideea implicaţiilor sociale ale acesteia. El dezvoltă conceptele de solidaritate mecanică, prin care înţelege omogenitatea oamenilor esenţialmente asemănă-tori, şi solidaritatea organică, bazată pe eterogenitate.

Diviziunea muncii duce la creşterea gradului de individualitate şi de diferenţiere socială în cadrul societăţii. Relaţiile care se stabilesc între oameni sunt formale şi au un caracter segmentat. Atunci când indivizii nu mai pot întreţine relaţii cu ceilalţi, se produce o dizarmo-nie, o patologie a organismului social, o rupere a solidarităţii organi-ce. “Pe măsură ce secolul al XIX-lea se apropia de sfârşit, societatea ce se dezvoltase părea rezultatul unei treceri de la un sistem tradiţio-nal şi stabil, în care oamenii erau strâns legaţi unul de altul, la unul de o mai mare complexitate, în care indivizii erau izolaţi din punct de vedere social”, afirmă Melvin De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 163).

Toţi cercetătorii ordinii sociale ajung la concluzia că “lumea occidentală suferea o creştere a heterogenităţii şi a individualismului, o reducere a gradului în care societatea îşi putea controla efectiv membrii prin mijloace neoficiale, o alienare din ce în ce mai mare a individului faţă de ideea de identificare puternică cu comunitatea ca întreg, o creştere a ponderii relaţiilor contractuale, segmentate, şi o creştere a izolării psihologice a fiinţei omeneşti”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 163).

Toate aceste teorii au condus la ideea societăţii de masă. Recapitulând, se poate spune că societatea de masă se raportează la relaţia dintre indivizi şi ordinea socială. Din această perspectivă, toţi

20


cercetătorii atribuie acestui tip de societate aceleaşi trăsături specifice: “dizolvarea grupurilor primare, dezintegrarea comunităţilor locale, dominarea instituţiilor birocratice şi uniformizarea condiţiilor sociale. Odată cu deplasarea funcţiilor de socializare în afara familiei, pierderea solidarităţii colective (inclusiv de clasă) şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale, oamenii se constituie într-o amplă societate anonimă expusă tuturor manipulărilor şi, în primul rând, acţiunilor unui lider carismatic”. (Dicţionar de sociologie, 1996, p.250).

Dicţionarul de sociologie (coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu) enumeră următoarele caracteristici ale societăţii de masă: “anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, mobilitate, specializare şi diferenţiere extreme, solidaritate organică, complicaţie a vieţii sociale, specializarea rolurilor şi statusurilor, statusuri parţiale şi dobândite dependente de educaţie, mare diversitate de roluri, distanţare faţă de rol, conflicte interroluri, relaţii pe bază de roluri fragmentate, putere bazată pe valori extralocale, funcţii manifeste, multiplicarea grupurilor de segregare şi conflict, organizare pe baza sistemului de vot, viaţă socială concentrată pe ocupaţie, textură relaţionară slabă, opţiuni individuale în afara normelor şi valorilor tradiţionale, alienare şi redundanţă socială scăzută (Dicţionar de sociologie, 1993, p. 550).

Ideea de societate de masă nu este echivalentă cu o societate masivă, adică cu un număr mare de membri.

Delimitări importante găsim în Teorii ale comunicării de masă de Melvin De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach: „Societatea modernă este alcătuită din mase în sensul că <a apărut o masă uriaşă de indivizi izolaţi, interdependenţi în tot felul de moduri specializate şi totuşi fără să aibă nici o valoare sau scop unificator>. Slăbirea legăturilor tradi-ţionale, creşterea raţionalităţii şi diviziunea muncii, au creat societăţi alcătuite din indivizi legaţi doar precar unul de altul. În acest sens, cuvântul masă sugerează ceva mai aparte de agregat, decât de grup

21

ION HAINEŞ

social strâns împletit”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.164).

Conceptul de comunicare de masă este strâns legat de cel de societate de masă. Apariţia noilor mijloace de comunicare a provocat un impact profund asupra societăţii mai ales în prima etapă, aceea din timpul primului război mondial şi din perioada interbelică, atunci când se credea că mass-media au o influenţă atotputernică, că ele pot manipula masele şi opinia publică, mai ales prin intermediul propagandei. Această credinţă se baza şi pe unele teorii psihologice care vedeau în public o societate de masă automatizată, format din indivizi izolaţi şi anonimi, un public pasiv, supus fără discernământ mesajelor mass-media.

Publicul receptează în mod uniform aceste mesaje, iar fiecare membru al publicului reacţionează imediat şi afectiv la stimulii pro-vocaţi de mesajele mass-media. (Vezi, în acest sens, şi lucrările Psihologia mulţimilor de Gustave Le Bon, 1895, şi Violul mulţimilor prin propaganda politică, Le viol des foules par la propagande politique, Gallimard, Paris, 1939, de Serge Tchakhotine).

Pe această bază, au apărut unele teorii moderne despre procesul comunicării de masă, cum ar fi teoria glonţului magic şi teoria hipodermică, despre care vom vorbi mai târziu. Deocamdată, să precizăm că ideea fundamentală a acestor teorii vizează raportul stimul-răspuns, că indivizii sunt văzuţi izolaţi, rupţi de legături sociale puternice, supuşi influenţei fascinante a mesajelor mass-media, reacţionând ca la o injecţie la aceşti stimuli.

După cel de al doilea război mondial şi, mai ales, de prin anii ’50, paradigma efectelor puternice ale mass-media îşi pierde actualitatea, apare ideea relativităţii acestor efecte, a caracterului lor limitat, modificându-se şi imaginea receptorului: de la un public pasiv, se trece la un public activ, care selecţionează mesajele. Modelul

22


“societăţii de masă” devine depăşit, intrăm într-o altă etapă a abordării relaţiilor dintre societate şi mass-media, pentru că societatea însăşi evoluează.

3. Conceptul de mass-mediaConceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o

definire a lui: “Mass-media (lat. massa – “o cantitate mare de entităţi agregate“; medium, pl. media – mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat mai întâi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă; seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic. Într-o perspectivă instituţională, mass-media sunt considerate instituţii sociale, atât culturale cât şi economice” (Dicţionar de sociologie, 1993, p.338).

Opinia teoreticianului Jean Cazeneuve: „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu expresia comunicaţiile de masă (…) Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă, putere, vasta lor rază de acţiune. Nu există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (…)

Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (…). Presa, pentru

aceleaşi motive, este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-media (…). Cartea (…), discurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, să fie încadrate în categoria mass-media. De asemenea, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că şi cuvântul,

23

ION HAINEŞ

telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare… Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public” (Jean Cazeneuve, 1972, p. 9-10).

Se impun unele precizări. Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă nu există o sinonimie perfectă. Din această cauză, se fac unele confuzii care limitează sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist, inadecvat. Între comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare, şi mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe sensibile, care trebuie avute în vedere.

Expresia mass-media nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. Însăşi expresia mass-media conţine mai mult decât pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass înseamnă un public numeros, dar poate fi în-ţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a re-ceptării pe o arie largă, ca o standardizare a consumului cultural şi, în acelaşi timp, ca un nivel scăzut de receptivitate. În acest fel, conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral, simplificator, cre-ându-se în mod artificial o despărţire între cultura înaltă, a elitelor sociale, şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de masă, consumul de masă. Din această cauză, unii teoreticieni preferă noţiunile de tehnici

de difuzare colectivă, canale de difuzare colectivă.În definirea conceptului de comunicare de masă, trebuie să ţinem

seama de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-cul-turale strâns legate de civilizaţia tehnicistă, ceea ce implică unele trăsături specifice. Comunicarea de masă apare în secolul nostru, după primul răz-boi mondial, odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice. Ea face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl receptea-ză simultan, fiind despărţit spaţio-temporal de sursă. Emiţătorul, în cazul

24


acesta, este un profesionist al comunicării, un ziarist, o “persoană instituţi-onalizată” (W. Schramm) sau o organizaţie de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupări sociale specializate – antre-prenorii de presă şi personalul lor). Aceasta este şi prima trăsătură a co-municării de masă: emiţătorul, o “persoană instituţionalizată”, care repre-zintă, de obicei, un grup de persoane, este un mare producător de mesaje.

În toate celelalte modalităţi de comunicare (directă, indirectă, multiplă), emiţătorul de mesaje este unul singur.

Diferenţa dintre modurile de comunicare este dată de mijloacele prin care se realizează comunicarea, ca şi de numărul destinatarilor, al receptorilor de mesaje.

În cazul comunicării de masă, comunicarea se socializează, devine colectivă. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ, ci a grupului întreg, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). La rândul lor, destinatarii comunicării formează grupuri vaste, colectivităţi umane, ceea ce constituie socializarea audienţei (a receptării).

Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă. Aceasta este a doua trăsătură distinctivă a comunicării de masă.

Bernard Voyenne precizează: “Socializarea audienţei (a recepţiei), oricât de importantă ar fi, ea nu constituie cu toate acestea decât o diferenţă de grad, în timp ce socializarea emisiei comportă o deosebire de natură, de conţinut. Într-adevăr, autorii mesajelor nu mai sunt indivizi ca atare, ci şi purtători de cuvânt, având comportamente individuale în raport cu cele ale grupurilor, exprimând opinia acestor grupuri şi, în ultimă instanţă, exprimând societatea în ansamblul ei. Presa de masă, contrar celei pe care o precedase, reprezintă

25

ION HAINEŞ

conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt” (Bernard Voyenne, 1962, p.24).

O altă trăsătură a comunicării de masă vizează caracterul uni-direcţional şi mediat al comunicării. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice “erei electronice”.

În sfârşit, reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feed-back-ul) este lentă, chiar de indiferenţă. Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.

Conceptul de comunicare socială este mai larg şi el vizează toate sectoarele vieţii sociale, toate formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi a grupurilor, reporturile interpersonale care dobândesc o dimensiune socială, preluată şi amplificată de un mijloc social de comunicare, de mass-media.

Având în vedere relaţiile ce se stabilesc între partenerii comuni-cării, precum şi numărul lor, se poate vorbi despre câteva tipuri de comunicare:

a) Comunicarea intrapersonală, a dialogului interior, comunicarea cu noi înşine, o comunicare de profunzime, realizată de cele mai multe ori în tăcere, în meditaţie, în reculegere. Emiţătorul şi receptorul se confundă, ceea ce nu înseamnă că avem mai puţin de-a face cu o comunicare. (Se poate adăuga monologul interior din teatru – aparteul).

b) Comunicarea interpersonală, între doi indivizi (one-to-one). Cea mai veche formă de comunicare o reprezintă comunicarea inter-personală. Bazată pe dialog, această modalitate tradiţională constituie şi astăzi o ipostază fundamentală a relaţiei de comunicare. Este o formă completă de comunicare, care se realizează prin intermediul privirii, al gestului şi, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directă presupune o apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită spaţială şi temporală. Caracteristica ei esenţială constă în reciprocitatea

26


comunicării, în conexiunea inversă (feed-back-ul), în schimbarea rolurilor dintre emiţător şi receptor în procesul de transmitere a mesajului.

c) Comunicarea de grup, ca formă a comunicării interpersonale. În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: “O persoană – emiţător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau, eventual, cu un număr dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” (Bernard Voyenne, 1962, p.24).

Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă (feed-back-ul), prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar receptorul emiţător. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversaţie fără nici un intermediar. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu repre-zintă decât substitute ale acesteia. Ea este însă limitată în timp şi spaţiu, fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legă-tură între parteneri, fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. Este o comunicare directă, orală, interpersonală şi trebuie spus că, de-a lungul mileniilor şi chiar astăzi, forma principală de comunicare între oameni este comunicarea directă.

Ca un remediu al discontinuităţii, o serie de societăţi primare sau mai puţin avansate din punct de vedere tehnic au găsit soluţia unor procedee empirice, prin care se încearcă prelungirea comunicării directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. Desigur, acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice fel de semnificaţie sau, uneori, modificându-i conţinutul prin adaos sau, dimpotrivă, omisiune, adaptându-l şi traducându-l, în mod

27

ION HAINEŞ

voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorinţele sau necesităţile lor. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj , sistem imediat reversibil, care duce la apariţia zvonului, adică a deformării mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă, prin mijloacele comunicării colective specifice “erei electronice”, a devenit o modalitate esenţială a luptei politice, a bătăliei pentru putere, prin abaterea voită a atenţiei opiniei politice de la marile şi gravele probleme ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional, realizându-se ceea ce se cheamă “manipularea”.

Comunicarea directă, interpersonală, se realizează mai ales prin cu-vânt (comunicarea verbală), dar şi prin gest, privire, mimică (comunicarea non-verbală).

Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre etichetă şi regulile de politeţe, despre salut, despre “limbajul trupului”, ca manifestări gestuale care diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură, vârstă şi temperament. “Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta, şi limbajul non-verbal poate fi diferit în diferite culturi”, afirmă Allan Pease în cartea sa de curând tradusă în limba română (Allan Pease, 1995, p.17).

Autorul dă şi numeroase exemple, convins că prin “gesturi, ţinută, poziţie a trupului şi prin distanţa menţinută se realizează o cantitate mai mare de comunicări interumane decât pe orice altă cale “ (Allan Pease, 1995, p.7).

Allan Pease demonstrează că “limbajul trupului” este fascinant, că el poate comunica un mesaj mult mai convingător decât cuvintele, pentru că este mai autentic, mai sincer, mai deschis şi încărcat de o anume emotivitate, care i se transmite şi receptorului. Mai mult decât atât, atunci când sensul mesajului non-verbal intră în conflict cu cel verbal, suntem înclinaţi să dăm crezare mesajului non-verbal.

Comunicarea de grup înseamnă comunicarea între grupuri mici, care păstrează nealterate relaţiile interpersonale.

28


d) Comunicarea publică (one-to-many) presupune un singur emiţător şi mai mulţi receptori.

Dacă în comunicarea interpersonală şi de grup vorbim despre pre-zenţa dialogului, în cazul comunicării publice, este vorba despre dis-curs, care intră în sfera retoricii, ca artă producătoare de persuasiune.

Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie.

”Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătoru-lui, dialogul, prin intonaţie, accent, debit, mimică şi gesturi, este sin-gurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect”, afirmă Henri Wald în cartea sa Ideea vine vorbind (Henri Wald, 1983, p.12). Dialogul realizează cel mai bine feed-back-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop.

Dialogul înseamnă o confruntare liberă de păreri, capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri, un schimb dialectic de argumen-te, o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri.

Democraţia cere fiecăruia capacitatea de a-şi argumenta punctul de vedere. Simetria dialogală cere ca partenerii să se afle în sfera ace-luiaşi limbaj, să aibă acelaşi nivel de cultură, astfel încât, în procesul comunicării, să-şi poată schimba oricând rolurile. Simetria dialogală presupune o situaţie dialogală, care poate fi definită ca ansamblul condiţiilor şi parametrilor psihosociali, ce determină o discuţie între cel puţin doi parteneri. Situaţia dialogală poate fi favorabilă sau nefavorabilă, inedită (irepetabilă), iar, în funcţie de aceasta, se pregăteşte o strategie dialogală, care este constituită dintr-un set de principii, de norme şi condiţii prin care subiectul pregăteşte un dialog, anticipând reacţiile interlocutorului. Din acest punct de vedere, el poate avea loc cu un partener real, care face opoziţie şi a cărui argumentare are caracter activ, de luptă. Dialogul poate avea loc cu un ascultător imaginar, situaţie în care dialogul se transformă în

29

ION HAINEŞ

monolog, în discurs monologal, atunci când contralocutorul e inventat de subiect pentru trebuinţele sale de analiză în vederea susţinerii tezei sale, celălalt partener fiind redus la funcţia de ascultător. În discursul monologal se combat imaginare opţiuni opi-nabile, încercându-se să se impună o teză prin avansarea în sprijinul acesteia a cât mai multe argumente. Teza iese întărită din abordarea tehnică a lui PRO şi CONTRA, cu scopul de a se evita respingerea publică din partea unui partener real.

Dialogul poate avea loc cu martori-asistenţi, care trebuie con-vinşi, şi cu u ascultător-colectiv, care se constituie în judecător şi are rolul de a decide cine are dreptate şi a învins într-o confruntare.

Există mai multe tipuri de dialog:a) de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor

coincid);b) de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului);c) de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii).

În toate tipurile de dialog, foarte importante sunt condiţiile desfă-şurării lui: intenţia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultură), starea sufletească, adecvarea la subiect, obişnuinţa de a te adresa unui auditoriu.

Dialogul înseamnă – aşa cum arătam – capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri, dar şi aici intervin nuanţe de care depinde natura persuasivă a comunicării. Astfel, întrebările pot fi: de explorare a datelor, de stabilire a alternativelor, deschise, divergente, convergente, directe, indirecte, sugestive, imperative, retorice etc. Ele pot fi incitante, derutante, captivante, inhibante, explicative, descriptive etc.

Tot aşa cum răspunsurile, la rândul lor, au un rol fundamental în susţinerea argumentării.

Ele pot avea un sens retoric (replică la replică), un sens explicativ, orientativ, lămuritor, cu scopul de a convinge.

Convingerea ţine, mai ales, de discurs, de arta retoricii, discipli-

30


nă veche, studiată încă din Antichitate.Structura oricărui discurs presupune, conform elocinţei clasice, un

exordium (prin care se urmăreşte captarea atenţiei şi a bunăvoinţei), o naratio (o expunere, în care se enunţă abrupt sau pe ocolite o temă, talonată uneori de o contratemă, urmată de laitmotive şi de argumen-tatio) prin care oratorul îşi desfăşoară forţa cuvântării, pentru ca în re-capitulatio să realizeza o peroraţie, o concluzie a întregului discurs.

Despre arta retoricii vorbeşte şi Platon, în Dialogurile sale, prin intermediul lui Gorgias (483-375 î.Hr.), inovator al elocinţei. În prima parte a dialogului, discuţia dintre Socrate şi Gorgias, definindu-se obiec-tul retoricii, se spune că aceasta este arta de a cuvânta, este arta în care cuvântul are rolul esenţial (forţa ei stă în cuvinte), că obiectul ei este domeniul vieţii politice, că este arta de a convinge tribunalele şi adu-nările cetăţeneşti asupra lucrurilor care sunt drepte şi nedrepte.

Cel mai mare bine pe care-l realizează retorica, zice Gorgias, este acela de “a fi în stare să convingi prin discursuri pe judecători în tribunale, pe senatori în senat, în ecclesia pe membrii ecclesiei, precum şi în orice altă adunare care ar fi o adunare cetăţenească”. (Platon, 1974, p.302).

Un mare orator al antichităţii latine, Quintilian (născut prin anii 30-40 d. Hr., mort în jurul anului 96 d.Hr.), înţelege termenul discurs “în sensul de vorbire organizată asupra unui anumit subiect”, iar din acest punct de vedere, “discursul este un produs al artei” (Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, 1993, p.154-155).

Şi retorica modernă este înţeleasă ca arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentaţie bogată, bine structurată, într-un stil expresiv, o expunere clară, care să impresioneze ascultătorii.

Discursul este, deci, comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitară, riguros organizată.

În discurs intervin elemente ale comunicării non-verbale, care pot nuanţa transmiterea mesajului, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tăcerile, debitul verbal, repetiţiile, modulaţiile tonului, ordinea

31

ION HAINEŞ

specifică a cuvintelor, interjecţiile, replicile în suspensie, ambiguitatea, elemente interogative şi afective, enunţuri incomplete etc., care nuanţează şi colorează comunicarea, având asupra auditoriului o mare putere de persuasiune.

Scopul unui discurs oral este acela de a convinge şi de a emoţiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (ale gândirii corecte şi limpezi), ca şi acelea ale procedeelor stilistice, prin care se realizează expresivitatea comunicării: interogaţia şi invocaia retorică, exclamaţia, apostrofa, reticenţa, suspensia, aluzia, dubita-ţia, deprecaţia etc.

Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: intervenţia, alocuţiunea, toastul şi discursul. Intervenţia este exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, într-o discuţie liberă. Alocuţiunea este o comunicare scurtă, ocazională, spontană, prilejuită de un eveniment festiv şi având o mare încărcătură afectivă. Toastul este un discurs foarte scurt, având o formulă de început şi de sfârşit, prin care se exprimă urări, cu prilejul unei mese festive, în cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se susţine sau se dovedeşte argumentat, în faţa unui auditoriu, o problemă sau un adevăr. Discursurile pot fi: politice, ştiinţifice, culturale, solemne (discursul academic, de recepţie), ocazionale. Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte conferinţa, lecţia publică sau prelegerea.

e) Comunicarea de masăÎn cazul comunicării colective, se vorbeşte despre comunicarea de

masă şi, mai nou, despre mass-media (mijloace de comunicare de ma-să), concept comentat de noi pe parcursul acestei cărţi şi între care nu există o suprapunere totală de sensuri.

Trebuie să facem unele delimitări: când avem în vedere obiectul comunicării, vorbim despre comunicare de masă, difuzare colectivă, difuzare masivă (masă de mesaje), difuzare de masă (mesaje pentru

32


masă), informaţie (colectivă, masivă sau de masă), adică, în engleză, despre mass communication.

Când avem în vedere instrumentele, înţelegem mijloacele, tehnicile de difuzare colectivă, masivă sau de masă, mijloacele instrumentale sau tehnice de informare colectivă sau de informare de masă, adică, în engleză, mass-media.

În sfârşit, când avem în vedere produsele, adică ansamblul mesajelor destinate unui mare public sau unei mase socio-culturale, vorbim despre comunicaţiile sociale, colective sau de masă, mesaje de difuzare socială, colectivă sau de masă, informaţiile colective, masive sau de masă, adică, în engleză, mass communications.

Pentru Gina Stoiciu, “mass-media este o expresie formată din două cuvinte, în care primul termen mass (de masă) semnifică un atribut al celui de al doilea, media (mijloace de comunicare)”(Gina Stoiciu, 1981, p.15).

Termenul de bază, este, pentru cercetătoare, media şi el semnifică două lucruri: “pe de-o parte, o tehnologie specifică de co-municare şi, pe de altă parte, un limbaj specific de comunicare” (Gina Stoiciu, 1981, p.15).

În ceea ce priveşte tehnologia de comunicare, “ea este specifică în raport cu un canal de comunicare sau altul: aparatura tehnică necesară unei emisiuni TV nu este aceeaşi cu aparatura tehnică necesară realizării unui film şi este specifică şi în raport cu etapele de comunicare. În acest al doilea sens, este vorba mai degrabă de un set de tehnologii şi nu de una singură: tehnologiile de elaborare şi producere a mesajelor (camera de luat vederi, banda de înregistrat), mesajele ca purtătoare de informaţii (imaginile, sunetele) şi tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (aparatul de radio, televizorul, casetofonul etc.)” (Gina Stoiciu, 1981, p.15).

Media constituie nu numai un mijloc tehnic al comunicării, ci şi unul de semnificaţii. La nivelul comunicării interumane, termenul

33

ION HAINEŞ

media are şi conotaţia de limbaj.Fiecărui canal de comunicare îi corespund: un limbaj specific, un

cod, o gramatică anume.Termenul de mass are, în accepţiunea cea mai largă, sensul de

public. Dar el mai are şi alte accepţiuni:1. mărimea audienţei de care se bucură mijloacele de comunicare

modernă (amplitudinea socială a mesajului);2. simultaneitatea transferului de informaţie spre o largă audienţă;3. societatea de masă, ca tip de societate în raport cu practicarea

unui consum cultural de masă;4. atributul de masă capătă, uneori, un sens peiorativ, acela de

gustul maselor (Gina Stoiciu, 1981, p.16).În definirea conceptului mass-media, trebuie să avem în vedere

două aspecte esenţiale:a) ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scară de masă în

condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut);b) mijloacele tehnice de creare, elaborare şi difuzare de mesaje (ca

instrumente de comunicare).Pentru Francis Balle, comunicarea socială îmbracă diferite forme:“Prima, spontană şi neaxiomatizată, pare să nu se supună nici unei

alte reguli, cu excepţia deprinderii sociale; ea se înscrie în cadrul relaţii-lor interpersonale, fiind limitată, precară, artizanală, spontană şi prescriptivă” (Dicţionar de sociologie, 1996, p.60).

La cealaltă extremă, comunicarea instituţionalizată, caracterizată prin aceea că “relaţiile inter- şi intraorganizaţionale sunt conduse de instituţii: între naţiuni, între oraşe, între întreprinderi, între guvernanţi, în interiorul fiecărei organizaţii sociale şi în afara lor. Comunicarea instituţionalizată defineşte regimul economic, social şi politic cu care este înzestrată o societate” (Dicţionar de sociologie, 1996, p.60).

Comunicarea de masă se situează între aceste două forme de

34


comunicare socială. “Unicitatea sa ţine de recurgerea la utilizarea tehnicilor cu un grad diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea şi amplificarea dialogului dintre indivizi sau grupele care o alcătuiesc” (Idem).

Comunicarea de masă, precizează Balle, “ţine şi de natura unei anumite culturi. Însă ea nu are nici autonomie, nici echivalentul unui principiu constituent; ocupând numai spaţiul lăsat vacant de comunicarea interpersonală şi de comunicarea instituţionalizată, admiţând în schimb posibilitatea de a le influenţa pe fiecare, ea devine ceea ce şi una şi cealaltă, împreună, permit şi doresc să fie” (Idem).

Bernard Voyenne vorbeşte despre trei caracteristici ale comuni-căriisociale prin intermediul presei, care o diferenţiază de toate celelalte forme de comunicare, şi anume:

a) caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), pentru că aduce veşti despre un eveniment aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;

b) permanenţa, pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei;

c) caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment.

“Dacă obiectivul presei îl constituie schimbul de informaţii între conştiinţe (comunicarea), adaugă Bernard Voyenne, se poate spune că şi conştiinţa colectivă se fundamentează, edificându-se din ce în ce mai mult prin presă” (Bernard Voyenne, 1962, p. 28).

Un alt cercetător, Roger Clausse, definind presa drept o comuni-caţie socială, consideră că aceasta îndeplineşte următoarele condiţii:

1. Periodicitate pregnantă (apariţie cotidiană);2. Consum imediat, fără întârziere. Mesajul ziaristic este ex-

trem de perisabil. El trebuie consumat imediat, altfel îşi pierde orice savoare.

35

ION HAINEŞ

3. Eterogenitatea conţinuturilor efemere şi varietatea incoerentă a funcţiilor. Ziarul este un amalgam; satisface gusturile cele mai diverse.

4. Grija pentru actualitate, dominantă şi copleşitoare. Totul por-neşte de la actualitatea imediată şi se reduce la ea. Cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplările şi incidenţele sale, “invadează” totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.

5. Producţie-difuzare cu mare densitate pentru o mare şi enormă conglomeraţie de persoane: colectivitate în omogenitate, masă în eterogenitate (Roger Clausse, 1972, p.759).

Cercetătorul american H.D. Lasswell, în lucrarea sa Structura şi funcţia comunicării în societate (1948), a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?

Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente: structura şi funcţia.

Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emiţăto-rului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării; ce? vi-zează analiza canalelor de comunicaţie, a mediumului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor şi a eficacităţii comunicării.

În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).

Există, desigur, şi alte opinii. Amintim câteva dintre ele:I. Lazar precizează: “Comunicarea de masă este un proces social

organizat. Cei care lucrează pentru media, fie că este vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare întreprindere care este

36


reglementată şi organizată ca orice altă întreprindere din societate. Imaginea ziaristului independent, izolat în faţa maşinii sale de scris, este la ora actuală depăşită. Fiecare jurnalist, fie că lucrează pentru un cotidian, pentru radio sau TV, aparţine unui ansamblu de salariaţi din întreprinderea respectivă şi execută o muncă bine definită în ansamblul unei echipe” (I. Lazar, 1991, p.12).

Georges Friedmann crede că sub neologismul mass-media se ascunde o nouă realitate, în acelaşi timp tehnică, socială şi etică – un nou tip de om este în cauză, care vrea să se exprime şi care într-adevăr se va naşte.

În alţi termeni, se poate spune că semnul timpului este tocmai timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea şi accelerarea neîncetată a semnelor fac urgentă o nouă lectură. O lectură critică presupune cunoaşterea progresivă a tehnicii noilor mijloace de comunicare, po-sibilităţii lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care ele se desfăşoară. (G. Friedmann, 1971, p.V)

Relaţia scop-mijloace-efecte este circulară, ceea ce asigură di-namica comunicării de masă.

Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (producător + receptor).

El afirmă: Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării. (Marshall McLuhan, 1975)

În sfârşit, încercând, la rândul său, să stabilească trăsăturile caracteristice ale comunicării de masă prin raportarea la comunicarea interpersonală, Denis McQuail ajunge la următoarea cuncluzie:

În primul rând, există o diferenţă fundamentală privind partici-panţii, şi anume faptul că actorii în cazul comunicării de masă sunt adesea colectivităţi nu indivizi, iar comportamentul pe care trebuie să-l analizăm are, în consecinţă, un caracter colectiv (Denis McQuail, 1999,

37

ION HAINEŞ

p.172-173). Comunicarea de masă este complexă şi se desfăşoară la scară mare, ea presupune conectarea unor grupuri organizate de producători cu persoane care reprezintă auditorii şi care sunt tratate drept colectivităţi de către comunicatori, deşi ele nu se consideră astfel.

Mijloacele de comunicare de masă sunt numite aşa, precizează McQuail, în parte pentru că sunt destinate reproducerii de masă, în parte pentru că sunt adecvate comunicării cu “o masă” de indivizi – un conglomerat nediferenţiat intern de persoane, unite de interesul comun pentru un anumit (tip de) mesaj şi împărtăşind o serie de alte trăsături comune. (Denis McQuail, 1999, p. 172-173).

Colectivitatea sursă (emiţătorul) diferă de auditoriu, fiind organizată ca un grup de muncă, cu o structură de relaţii diferenţiată intern, cu o reţea de comunicare internă organizată, cu norme şi valori comune, cu un spaţiu comun.

Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi, aşa cum am mai subliniat cu un alt prilej, dar ei nu sunt nici colectivităţi de acelaşi tip, ceea ce afectează relaţia dintre ei.

Organizaţia transmiţătoare (emiţătorul) îşi cunoaşte foarte bine scopurile, audienţa, drepturile şi obligaţiile, în timp ce receptorii nu au aceeaşi percepţie. Între emiţători şi receptori se stabileşte o relaţie asimetrică, neechilibrată.

Audienţa este lipsită de reprezentare şi puterea de a răspunde direct.A doua deosebire esenţială între comunicarea de masă şi cea

interpersonală este “interpunerea unei tehnologii complexe de un anume tip; … această tehnologie de produse şi difuzare a fost proiectată pentru a facilita comunicarea într-o singură direcţie. Presa scrisă şi audio-vizuală au capacitatea relativ redusă de feed-back” (Denis McQuail, 1999, p. 174).

A treia deosebire priveşte trăsăturile tipice ale relaţiei dintre transmi-ţător şi receptor în procesul comunicării de masă. Relaţia nu poate fi cu adevărat interactivă. “Participanţii se află la distanţă, în sens fizic, şi,

38


adesea, social, şi iniţiativa revine numai uneia dintre părţi”. (Denis McQuail, 1999, p. 174).

Evenimentului comunicativ îi lipseşte “caracterul negociabil” al contactelor interpersonale, care face comunicarea mai deschisă.

Totodată, comunicatorul şi auditorul îşi construiesc fiecare câte o imagine despre celălalt, pe care o modifică şi o încarcă cu stereotipuri, definind în mod diferit situaţiile şi semnificaţiile lor.

În al patrulea rând, conţinutul comunicării de masă este fabricat şi multiplicat. “Deoarece mass-media constituie un sistem relativ des-chis, mesajele sunt publice, în sensul că pot fi receptate de toată lumea, iar conţinutul lor priveşte subiecte din sfera publică – aşa cum sunt evenimentele de larg interes, probleme asupra cărora trebuie să se exprime opinia publică, persoane care joacă un rol public recunoscut.

În paractică, mass-media reprezintă un mijloc important de definire a problemelor publice, diferite de cele personale sau cele care stau în atenţia experţilor”. (Denis McQuail, 1999, p. 175).

Desigur, conceptul de comunicare de masă implică o mare vari-etate de opinii, de teorii şi modele, asupra cărora ne vom opri mai pe larg în capitolele următoare. Deocamdată, noi ne-am propus aici, în acest capitol, doar o încercare de definire, din mai multe unghiuri, a acestui concept complex, fără de care nu putem înţelege, în toate nuan-ţele sale, sistemul mass-media pe un plan mai general.

39

ION HAINEŞ40


CAPITOLUL II

PARADIGME, MODELE,

TEORII ALE COMUNICĂRII

1. Delimitări teoretice

Înainte de deceniul al cincilea al secolului nostru, cercetări dedicate comunicării, mai ales mijloacelor moderne de comunicare de masă, nu prea s-au întreprins.

Dezvoltarea vertiginoasă a tehnicilor de comunicare, specifică „erei electronice”, a dus şi la o îmbogăţire şi diversificare a studiilor consacrate acestui domeniu şi a subliniat necesitatea colaborării creatoare cu o serie de discipline ştiinţifice, printre care: sociologia, psihologia, filozofia, lingvistica, istoria, economia, matematica, fizica, cibernetica, informatica etc.

Au apărut astfel, ştiinţe noi, cum ar fi: teoria comunicării, sociologia mass-media, sociolingvistica, psiholingvistica, semiotica etc.

Conceptul de comunicare de masă implică o mare varietate de opinii, de teorii şi modele, impusă de diversitatea disciplinelor ştiinţifice care abordează comunicarea. Pluralitatea aspectelor teoretice privitoare la studilul comunicării a creat o bogată literatură de specialitate, care subliniază caracterul complex al procesului de comunicare, dar şi divergenţa punctelor de vedere sau, aşa cum semnala Denis McQuail, (1999, p.36), „dilemele care apar în conceptualizarea relaţiilor dintre

41

ION HAINEŞ

elementele ce intervin în comunicare”. Spaţiul comunicării rămâne deschis unor interpretări filozofice alternative, dar este necesară o sistematizare a principalelor etape care au marcat constituirea şi dezvoltarea teoriei comunicării.

Pentru studierea sistematică a diversităţii de opinii teoretice, cerceta-rea ştiinţifică apelează la scheme simplificatoare, dar cuprinzătoare, care pot furniza o mare eterogenitate opţională, dar şi cadre de referinţă, suges-tii privind metodele de cercetare. Acestea sunt aşa-numitele paradigme.

Conceptul de paradigmă a fost introdus de istoricul şi sociologul ştiinţelor Thomas Kuhn care, în Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962), preciza: „Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni”. (Thomas Kuhn, 1976, p.39). Este vorba, deci, despre convingerile pe baza cărora cercetătorii îşi elaborează ipotezele, teoriile, îşi definesc obiectivele şi metodele.

Din această perspectivă, cartea noastră îşi propune să urmărească constituirea unor paradigme ale comunicării, evoluţia lor pe anumite perioade istorice, schimbările de paradigme, în conformitate cu noile perspective ale ştiinţei contemporane asupra fenomenului comunicării.

Paradigmele comunicării se caracterizează prin continuitate, prin acumulări succesive, prin dinamism şi prin capacitatea de adaptare la noile structuri comunicative, specifice lumii moderne, prin „coexistenţa paşnică” a unor paradigme, aşa cum precizează şi Thomas Kuhn (op. cit., p.41), şi nu prin rupturi comunicaţionale, specifice unor momente tensionate, care pot fi, totuşi, depăşite prin dialog.

Deşi, în esenţă, paradigmele presupun existenţa unor scheme, ele nu se rezumă la acestea, deoarece realitatea social-istorică, cu infinita ei bogăţie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificări, mereu alte şi alte modele comunicaţionale.

Cercetarea proceselor comunicării, a relaţiei dintre mass-media, societate şi indivizi trebuie să pornească de la un set de supoziţii

42


paradigmatice, aşa cum sugerează Melvin De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach (Teorii ale comunicării de masă, 1999). Paradigmă este un termen vechi, care provine din cuvântul latin paradigma. Înainte de dezvoltarea ştiinţei moderne, se referea la orice fel de „model” care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparaţie. „În ştiinţa comunicării de astăzi, termenul combină ideea unui model pentru comparaţie cu ideea mai complexă a unui set de supoziţii fundamentale despre natura unui aspect al realităţii sociale sau psihologice”. (op.cit., p.41).

Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmaţii care specifică relaţii şi condiţii pe care le putem considera ca fiind adevărate „de dragul disputei”.

Paradigmele sunt formulări teoretice cu caracter general. Ele propun seturi de postulate-supoziţii pe care le putem considera descrieri ale realităţii în scopul obţinerii unor ipoteze derivate.

Pluralitatea paradigmelor teoretice oferă cercetătorului din domeniul comunicării posibilitatea diversităţii opţionale. Nici o paradigmă nu trebuie însă absolutizată. există şi paradigme alternative.

„Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte largă, iar alegerea va fi raportată la o poziţie filozofică sau ştiinţifică generală”, afirmă Denis McQuail (Comunicarea, 1999, p.49).

Mihai Dinu consideră că „orice discuţie despre modelare în ştiinţele comunicării trebuie să înceapă cu definirea neechivocă a conceptului de model”. Citându-l, la rândul său, pe Solomon Marcus (Moduri de gândire, 1987), autorul subliniază: „Pentru ca un obiect sau proces M să poată funcţiona ca model al realităţii R, el trebuie să îndeplinească cel puţin 5 condiţii şi anume:

1. Asemănarea sa cu R să privească măcar un aspect semnificativ, non-banal (matematicienii preferă termenul de „netrivial”) al realităţii modelate.

43

ION HAINEŞ

2. M şi R să fie totuşi îndeajuns de diferite pentru ca să existe cel puţin o metodă de cercetare aplicabilă numai modelului, nu însă şi realităţii R (altminteri recurgerea la M ar fi inutilă).

3. Printre modelele ce îndeplinesc condiţia 2 să existe măcar una singură care să furnizeze rezultate pertinente, esenţial diferite de datele de intrare/ipotezele iniţiale.

4. Rezultatele obţinute din studierea modelului M să fie susceptibile de o interpretare în raport cu realitatea R.

5. M să prezinte un grad de independenţă suficient de mare în raport cu R pentru a putea servi drept model şi pentru alte obiecte sau fenomene similare: R1, R2,..., Rn, (excepţie de la această regulă fac, poate, numai modelele cosmogonice elaborate de astrofizicieni, care nu se aplică decât unui unic obiect: universul material)”. (Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr.1/1999, p.50).

Modelele comunicaţionale nu trebuie privite ca un cadru fixat o dată pentru totdeauna, ci ca elemente ajutătoare ale analizei.

Totodată, apariţia unui nou model de comunicare nu înseamnă că modelele existente anterior vor dispărea sau vor căpăta un caracter marginal.

O mare varietate de teorii au fost elaborate pe parcursul constituirii şi evoluţiei diverselor paradigme, modele ale comunicării. Ele au contri-buit la o mai bună înţelegere a relaţiei dintre mass-media, societate, in-divizi, a impactului comunicării de masă asupra publicului, a influenţelor acesteia. Desigur, nu există o concordanţă deplină între aceste teorii.

Multe dintre ele chiar se contrazic. Lucrurile ne par fireşti dacă avem în vedere complexitatea fenomenului comunicării de masă, unghiul de vedere al abordării, diversitatea ipotezelor teoretice. Nu există, şi nici nu poate exista, o singură teorie generală a comunicării de masă, care să sintetizeze toate celelalte teorii. De altfel, „un model care

44


ar încerca să reconcilieze toate posibilităţile conceptuale ar fi o adevărată monstruozitate, cu totul lipsită de utilitate şi interes”, după cum afirmă şi Denis McQuail (op.cit., p.42).

Încercând să realizeze el însuşi o sistematizare a modelelor comu-nicării, Denis McQuail îşi pune, totuşi câteva întrebări fundamentale privind procesul de comunicare.

1) Este procesul de comunicare unidirecţional sau interacţio-nal? Răspunsul său are în vedere relevanţa feed-back-ului şi gradul de circularitate implicat. O conversaţie interpersonală întâmplătoare sau o negociere verbală reprezintă procese esenţial circulare şi interacţionale. Orice act de comunicare este un răspuns la un act de comunicare anterior şi este deschis modificărilor. Participanţii sunt egali şi alternează rolurile de comunicator şi receptor.

Acest tip de comunicare tinde să se impună în comunicarea de masă. Există însă situaţii, „definite instituţional”, în care comunicatorul poate ignora complet răspunsul interlocutorului (contextul militar sau unele contexte educaţionale sau corecţionale), când iniţiativa îi aparţine permanent comunicatorului.

Avem de-a face cu o comunicare unidirecţională.2) Comunicare este un proces deschis sau închis?Sistemele militare de comandă, reţelele şi canalele formale care se

stabilesc în cadrul unor organizaţii sunt relativ închise, în timp ce comunicare artistică, cea de masă, contactele informale interpersonale sunt procese deschise.

3) În cadrul procesului de comunicare semnificaţiile sunt fixe sau „tranzacţionale”?

Variabilitatea tranzacţională are în vedere toleranţa diferitelor semnificaţii intenţionate de comunicator sau percepute de receptor.

Unele mesaje sunt neambigue şi permit o unică interpretare, altele nu. Situaţiile de comunicare diferă în funcţie de acceptarea ambiguităţii.

În cazul comunicării artistice sau al conversaţiei informale,

45

ION HAINEŞ

ambiguitatea este ridicată, iar experienţa negociabilă pentru receptor.În asemenea situaţii, există un grad relativ ridicat de toleranţă faţă

de variaţia şi subiectivitatea percepţiei. În cazul comunicării ştiinţifice sau al celei care urmăreşte ghidarea şi controlul, procesul nu este în mod obişnuit tranzacţional în acest sens.

4) Care este perspectiva din care trebuie privită comunicarea: cea a transmiţătorului sau cea a receptorului?

Există unele definiţii care descriu comunicarea ca proces de trans-mitere a mesajelor şi influenţare a receptorului, altele, dimpotrivă, punând accentul pe răspunsul receptorului. Adaptarea unilaterală, doar a unuia sau a altuia dintre aceste puncte de vedere, nu are în vedere complexitatea procesului de comunicare, proces tranzacţional, care trebuie înţeles din ambele perspective.

5) Urmăreşte sau nu comunicare un scop precis?Procesele de comunicare diferă în funcţie de intenţia şi instrumen-

talitatea lor. Atunci când există un obiectiv specific, sunt relevante criteriile de eficienţă, ceea ce presupune motivaţia conştientă, planificarea şi structurarea activităţilor.

Comunicarea de masă, de exemplu, este definită ca un tip de comunicare care, în esenţa sa, nu urmăreşte un anumit scop, ea doar pune la dispoziţia publicului materialul ce poate fi utilizat de oricare dintre membrii audienţei.

Din perspectiva unui agent de publicitate sau de propagandă, care utilizează canalele mediatice, un anumit mesaj poate urmări un scop precis: persuasiunea, încercarea de convingere a receptorului în legătură cu „marfa” (obiect sau mesaj politic) pe care o propune spre vânzare.

Acelaşi proces de comunicare poate avea un scop bine definit raportat la anumiţi receptori şi nici un fel de scop în raport cu alţii.

Aceasta demonstrează o dată în plus complexitatea fenomenului comunicării, dificultatea teoretică de a construi un model, deoarece numai un model flexibil şi foarte general poate reprezenta simultan

46


ambele aspecte.6) Este sau nu procesul de comunicare dependent de sistem?Această întrebare vizează funcţia unor evenimente comunicaţio-

nale specifice în raport cu alte procese ale vieţii sociale. Comunicarea este sistematică atunci când acte succesive de transmitere şi receptare a mesajelor sunt relaţionate într-o manieră determinată între ele şi cu contextul în care au loc.

Unele procese de comunicare, cum sunt cele din cadrul organiza-ţiilor formale, sunt proiectate astfel încât să încorporeze trăsături sistematice şi să promoveze integrarea şi adaptarea. În alte situaţii, se poate opta pentru a trata sau nu un proces de comunicare în termeni funcţionali.

Comunicarea întâmplătoare, sau generată de acte spontane, nu poate fi explicată în termenii unor nevoi sau cauza anterioare.

Există un contrast implicit între un tip de proces de comunicare unidirecţional, închis, neambiguu, orientat către receptor, având un scop precis şi un caracter sistematic şi tipul de proces aflat la polul celălalt şi care are alte caracteristici.

În viaţa socială, comunicarea are loc într-o gamă largă de situaţii şi nu putem reduce lucrurile la o perspectivă unică, nici la un unic model comunicaţional.

2. Modelul informaţionalPrin comunicare se vehiculează “informaţii”. Comunicarea nu

are sens fără informaţie. În teoria comunicării, conceptul de informa-ţie e luat sub aspectul de cantitate de informaţie, aşa cum îl şi defineş-te Umberto Eco în Tratat de semiotică generală: informaţia “semni-fică o proprietate statistică a sursei, şi anume desemnează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă” (Umberto Eco, 1982, p. 57).

O definiţie asemănătoare întâlnim şi la Abraham Moles: “Denu-mim informaţie, în sensul strict al cuvântului, cantitatea de imprevi-zibilitate pe care o aduce un mesaj. Într-adevăr, ea este măsura noută-

47

ION HAINEŞ

ţii pe care el o introduce în ambianţa receptorului. Această imprevi-zibilitate este deci legată de originalitatea asamblajului special al sem-nelor respective, este însă de la sine înţeles că se pot realiza mai multe tipuri de asamblare a semnelor, care să aibă aceeaşi originalitate, dar conţinuturi diferite. Măsura originalităţii o constituie noţiunea de informaţie” (Abraham Moles, 1974, p. 145).

Primii care s-au ocupat de “măsurarea informaţiei”, a cantităţii de noutate transmisă receptorului, au fost americanii Claude Shannon şi Warren Weaver, care, în 1949, au elaborat celebra Teorie matema-tică a comunicării (The Mathematical Theory of Communication). Această teorie a oferit o paradigmă semanticii şi pragmaticii comuni-caţionale. Teza lor este următoarea: suntem informaţi începând din momentul în care ni se adresează un mesaj pe care nu-l cunoaştem sau care cuprinde multe elemente noi sau imprevizibile.

Valoarea acestui mesaj se măsoară printr-o anumită mărime, definită ca fiind “informaţia” şi care poate fi înţeleasă ca o cantitate de noutate transmisă receptorului.

Modelul de comunicare provenit din teoria informaţiei a devenit clasic şi el cuprinde, schematic, următoarele elemente:

Schema generală a comunicării, după Shannon şi Weaver.

Această relaţie de comunicare se realizează astfel: emiţătorul (transmiţătorul) lansează un mesaj, provenit de la o sursă; mesajul va fi înscris într-un cod (limbaj) sub forma unor semnale care, prin intermediul unui canal, ajunge la receptor (destinatar); receptorul va

48

SURSĂ TRANSMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR DESTINAŢIE

SURSĂ DEZGOMOT

MESAJ SEMNAL MESAJSEMNAL


realiza o acţiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia

pleacă de la E şi devine informaţie pentru R. Transferul are loc între două entităţi orientate către un scop. E are scopul de a oferi, R trebuie să fie dispus să recepteze. În anumite situaţii, pot apărea mesaje întâm-plătoare sau surse de zgomot, în care caz mesajele sunt discontinue.

Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: mesajul este totdeauna foarte concret, nuanţat, determinat de loc, de timp, de starea psihologică a emiţătorului; codul, dimpotrivă, e abstract, având un număr redus de semne.

Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu, în timp ce codul, cel lingvistic, de exemplu, conţine numai 28 de semne, cu ajutorul cărora se formează cuvintele, atunci când vorbim despre codul scris. Se poate vorbi, deci, despre mesaj, cod verbal şi cod scris. Mesajul este mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea etc., în timp ce codul scris e mult mai sărac, are la dispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trăsăturile (şi tendinţele) comunicării.

Modelul matematic sau mecanico-matematic este un model unidimensional, linear. Cei doi ingineri din laboratoarele Bell Telephone din New York se ocupau cu studierea liniilor telegrafice. Ei erau preo-cupaţi de caracterul tehnic al comunicării. Scopul lor era acela de a ame-liora randamentului informaţional, prin înlăturarea fenomenelor pertur-batoare, a zgomotelor oricărui canal de comunicare. Teoria lor are în ve-dere mai ales telecomunicaţiile, nu este o teorie a comportamentului comunicativ, a semnificaţiei, în sensul teoriei comunicării de mai târziu.

Această teorie a avut însă o influenţă extraordinară în constituirea modelelor comunicaţionale, în studiul proceselor de comunicare.

49

ION HAINEŞ

Ea a oferit o paradigmă semanticii şi pragmaticii comunicaţio-nale.

Teoria informaţiei a generat numeroase aplicaţii în domeniul ştiinţelor umaniste, ca şi în cel ştiinţific.

Abraham Moles consideră teoria informaţiei ca „un instrument de a gândi, care ne dă idei, ne furnizează scheme de experienţă, care se opun schemelor tradiţionale”. (Communications et langages, Paris, 1963).

Teoria informaţiei permite o analiză riguroasă a mesajului şi a procesului de comunicare în general.

În prelungirea teoriei informaţiei, Abraham Moles studiază raportul dintre artă şi ordinator, introducând conceptul de estetică informaţională şi subliniind ideea că arta este un mijloc de comunicare, dar folosind mijloace specifice.

Orice expresie artistică este un fenomen de comunicare. Estetica informaţională (în termenii lui Abraham Moles) consideră opera de artă „ca fiind un mesaj luat dintr-un ansamblu socio-cultural şi trans-mis prin intermediul unui canal (sistem de senzaţii vizuale, auditive etc.) existent între un individ - sau un micro-grup creator -, artistul emiţător şi un individ receptor” (Abraham Moles, 1974, p.21).

Caracterul esenţial al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj, care conţine o cantitate măsurabilă matematic: informaţia. Această cantitate care caracterizează mesajul este legată, după opinia lui Abraham Moles, „de lungimea sa, de dimensiunile în spaţiu şi timp ale suportului său sau ale canalului său de transfer (durata cuvântului, suprafaţa unui disc, a unui tablou, numărul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurenţei sale, adică de combinaţia pe care o realizează” (Idem, p.22).

Aceasta este cantitatea de noutate sau de originalitate care se transmite de la emiţător la receptor şi se adaugă sistemului lor de cunoştinţe şi de experienţă căruia îi aparţin. Informaţia depinde de repertoriul comun atât emiţătorului, cât şi receptorului. Există însă un

50


dublu mod de sesizare a mesajului: cel bazat pe informaţia semantică şi cel bazat pe informaţia estetică. „La fiecare nivel al comunicării dintre emiţător şi receptor printr-un canal oarecare, putem întotdeauna să distingem în mesaj două aspecte. Pe de o parte, aspectul semantic, corespunzând unui anumit repertoriu de semne universale normate, pe de alta, aspectul estetic sau ectosemantic, care este expresia variaţiilor la care semnalul poate fi supus fără a-şi pierde caracterul specific în cadrul unei norme; aceste variaţii constituie un câmp de libertate pe care fiecare emiţător îl exploatează într-un mod mai mult sau mai puţin original. Mesajul care parvine receptorului poate deci fi considerat, ca suma informaţiilor semantice şi estetice”, afirmă Abraham Moles (Idem, p.42). Avem, deci, de-a face cu o suprapunere a două mesaje distincte. Primul este mesajul semantic, constituit din asamblarea semnelor (cuvintele unei limbi, notele muzicale etc.), cunoscute în mod explicit atât de creator, cât şi de receptor.

Celălalt este mesajul estetic, constituit ca un ansamblu de variaţii pe care le suferă configuraţia mesajului, ce rămâne totuşi identificabil în cadrul caracterului său normat.

Abraham Moles dă câteva exemple reprezentative: o notă muzicală, fără a se sustrage indicaţiilor scrise ale compozitorului, poate varia puţin în înălţime, în durată sau intensitate, într-o măsură perfect perceptibilă de către executant, ca şi de către auditor, fără ca ei, din această cauză să nu o mai poată recunoaşte ca fiind cutare notă a gamei. În acelaşi fel, o literă tipografică poate suferi fluctuaţii de formă, rămânând totuşi recognoscibilă:

51

ION HAINEŞ

Mesajul estetic este ansamblul acestor fluctuaţii.Modul de realizare a mesajului muzical în raport cu o partitură,

detaliile de tuşă ale pictorului în alcătuirea unei imagini figurative rămân în mare neformulate. Rolul esteticianului este acela de a studia mai multe execuţii sau mai multe tipuri de opere şi de a determina elementele de fluctuaţie şi probabilitatea lor de ocurenţă, spune Abraham Moles. În cadrul câmpului de libertate sau de dispersie oferit de un mesaj semantic de bază, esteticianul trebuie să constate cantitatea de informaţie estetică a mesajului, adică originalitatea exprimării. În comunicarea operelor de artă există o compensare cu caracter „contrapunctic” între mesajul semantic şi cel estetic.

În opinia lui Abraham Moles, mesajul sonor, mesajul vizual, mesajul literar sau tipografic, imaginile mobile ale cinematografului sau imaginile fixe ale fotografiei, ale artelor grafice sau ale picturii, mesajele artelor parfumurilor sau ale gustului nu sunt pentru estetica informaţională decât canale senzoriale fizice variate, în analiza cărora trebuie aplicată metodologia cunoscută: descrierea canalului, a emiţă-torului şi a receptorului, descrierea formală şi structurală a mesajului, întocmirea unui repertoriu de semne, căutarea probabilităţii lor de ocurenţă în cadrul cultural în care se situează actul comunicării etc.

Cercetătoarea Gina Stoiciu consideră şi ea că din punct de vedere sintactic (al structurilor), ca şi din punct de vedere semantic (al raportării structurilor la semnificaţii), se pot discerne două tipuri de informaţii: informaţii semantice şi informaţii estetice, cărora le corespund două modalităţi diferite de percepere a lumii, o modalitate semantică şi una estetică: „Modalitatea semantică de percepere a lumii, a mesajelor, este logică, structurală, enunţabilă, traductibilă. Influenţa ei asupra deciziilor şi acţiunilor receptorului poate fi uşor de analizat pentru că este evidentă. Modalitatea estetică este aparent

52


nestructurată, pare inefabilă şi este netraductibilă direct şi total în alte limbaje sau în acţiuni”(Gina Stoiciu, 1981, p.79).

Din perspectivă structuralistă, delimitarea informaţiei semantice de cea estetică este dificilă, deoarece, practic, orice mesaj cultural real cuprinde, deopotrivă, informaţie estetică şi semantică, amestecate în proporţii diferite. Noi suntem puşi în faţa unor mesaje ce sunt preponderent semantice sau preponderent estetice.

Mesajul ştiinţific este preponderent semantic, în timp ce mesajul muzical este preponderent estetic.

Mesajul estetic este imaginea şi corespunde structurii conotative din lingvistică. „Mesajul estetic este aşadar forma, partea adăugată. Distingem însă şi un mesaj semantic al imaginii: ceea ce semnifică imaginea şi corespunde structurii denotative din lingvistică. Mesajul semantic constituie cu alte cuvinte conţinutul imaginii”, afirmă Gina Stoiciu (Idem, p.80).

Mesajul semantic fixează un conţinut logic, folosindu-se de un cod de semne normalizat, în timp ce mesajul estetic este spontan, personali-zat şi preferenţial în raport cu semnificaţia, precum şi cu receptorul.

Mesajul estetic declanşează anumite stări emoţionale, ajutând receptorul, într-un mod specific, să cunoască lumea. În contact cu mesajul estetic sunt implicate sensibilitatea şi afectivitatea receptorului. Tipuri de comunicare cu predominanţă estetică sunt: muzica, plastica, religia, poezia, proza, teatrul, cinematograful etc.

Mesajul semantic, dimpotrivă, apelează la un cod recunoscut; el afectează cultura personală în depozitul ei de cunoştinţe, nu în cel de sensibilitate, respectă legile logicii, putând fi transcris într-un alt limbaj şi având un caracter utilitar. Tipurile de referinţă pentru mesajul semantic sunt, după opinia autoarei menţionate, limbajul logicii, limbajul matematicii şi orice limbaj ştiinţific.

53

ION HAINEŞ

Într-un capitol anterior, aminteam despre dubla semnificaţie a limbajului: semnificaţia reprezentativă şi semnificaţia expresivă, despre caracterul tranzitiv şi reflexiv.

Semnificaţia reprezentativă, descriptivă, este dată de funcţia cognitivă a limbajului şi reprezintă aspectul său semantic; ea presupune precizie, obiectivare şi abstractizare.

Semnificaţia estetică, expresivă, vizează aspectul afectiv al limbajului. Ea presupune subiectivizare, expresia trăirii interioare.

Arta nu se limitează doar la funcţia informativă, ea declanşează emoţii estetice, capabile de a-l transforma pe receptor, de a-i modifica modul de a gândi şi de a simţi, de a-i provoca o anumită atitudine faţă de lume. Arta reprezintă o modalitate specifică de cunoaştere, cunoaşterea afectivă.

Într-un Eseu despre cunoaşterea prin artă, Victor Ernest Maşek pune în discuţie cele trei instanţe cognitive ale artei, pentru a aduce arta ca mărturie a unui mod aparte de cunoaştere, unic, inconfundabil. Este vorba despre:

1. Arta ca „arhivă istorică”, ca „fişier documentar”, cu rol important în procesul de cristalizare, de fixare şi de transmitere a cunoştinţelor acumulate de omenire, în condiţiile istorice ale unei ştiinţe nedezvoltate.

2. Arta ca modalitate specifică de cunoaştere şi trăire a realităţii, prin intermediul emoţiei artistice.

3. Arta ca metaforă epistemologică.„Aportul inedit al artei la continua lărgire a sferei cunoscutului

constă tocmai în faptul că ne prilejuieşte intuirea, trăirea unei realităţi spre care n-am avea altfel acces şi ale cărei faţete scapă mijloacelor de investigaţie şi de descriere raţional-conceptuală”, afirmă Victor Ernest Maşek (Victor Ernest Maşek, Mărturia artei. Eseu despre cunoaşterea prin artă, 1972, p.21). Informaţia cuprinsă în opera de artă este inseparabilă de structura sa artistică. Arta sintetizează o informaţie care

54


nu poate fi transmisă decât pe această cale, fiind inaccesibilă demersului logic. Ea comunică incomunicabilul. „Informaţia estetică, precizează autorul, spre deosebire de informaţia semantică a operei (denotativă, univocă, epuizând cunoştinţele nespecifice), este conota-tivă, intraductibilă în alt limbaj, dar în acelaşi timp transpozabilă, pretându-se la parafrază. Aici ni se pare a sălăşlui izvorul capacităţii de comunicare a operei, potenţa cognitivă a metaforei, a polisemiei expresiei artistice care transformă opera de artă din <obiect opac>, existând în sine şi pentru sine, într-o lentilă transparentă ce ne permite să desluşim, la diferite grade de mărime şi de claritate şi în funcţie de puterea ei, semnificaţia umană inclusă în actul de creaţie” (Idem, p.70-71).

Opera de artă are un caracter permanent „deschis”, prin valen-ţele polisemice ale metaforelor; prin ambiguitatea semnificaţiilor conotate, prin participarea activă a receptorului la procesul comunică-rii. Prin artă, omul îşi regăseşte identitatea, integralitatea, redesco-perindu-se pe sine ca fiinţă complexă, unind dimensiunea intelectuală cu cea afectivă, într-o sinteză unică, atotcuprinzătoare. Arta comunică o atitudine emoţională a creatorului faţă de realitate, ceea ce implică, în mod obligatoriu, şi transmiterea unor informaţii, a unor cunoştinţe despre aceasta.

Aşa cum consideră Henri Wald, „arta nu comunică emoţii spon-tane, ci conotaţia emoţională a unei idei. Ea e cultură, nu natură. Ea nu e limbaj, dar e un mijloc de comunicare subordonat limbajului. Limbajul propriu-zis este, aşadar, unul singur: cel vorbit. Toate celelalte forme neverbale de comunicare sunt, cel mult, <limbaje>”, la plural şi în ghilimele” (Henri Wald,1983, p.242).

Limbajul este preponderent logic, în timp ce „limbajele” sunt preponderent estetice. „Limbajul este izvorul tuturor artelor, dar artele nu sunt limbaj, ci forme neverbale de comunicare, chiar atunci când - printre mijloacele lor de expresie se află şi vorbirea, ca teatrul, cinematograful şi

55

ION HAINEŞ

televiziunea”, precizează autorul menţionat (Idem, p.226).Trecerea de la limbaj la formele neverbale de comunicare

înseamnă trecerea de la convorbire la transmisie: „În vreme ce, prin limbaj, oamenii comunică unii cu alţii, prin artă creatorii nu comunică cu ascultătorii şi spectatorii, ci le comunică mesajul lor. Prin limbaj, emiţătorii şi receptorii comunică între ei prin acelaşi cod şi prin aceleaşi mijloace, în vreme ce, prin artă, ascultătorii unui concert sau vizitatorii unei expoziţii nu pot să comunice cu compozitorii sau cu pictorii prin acelaşi cod şi prin aceleaşi mijloace. Comunicarea verbală este dublu articulată, preponderent cognitivă şi dialogală, în timp ce comunicarea artistică este monoarticulată, precumpănitor afectivă şi monologală.” (Idem, p.227)

3. Modelul ciberneticMatematicianul Norbert Wiener este autorul modelului cibernetic

al comunicării (Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la oameni şi maşini, 1948).(Cybernetics, Wiley, 1948).

Schemei unidirecţionale a teoriei informaţiei elaborate de Shannon şi Weaver, Wiener i-a adăugat o conexiune inversă, de la destinatar la sursă, de la receptor la emiţător, creând noţiunea de feed-back. În sistemul cibernetic, feed-back-ul permite reglarea ciclică a informaţiei, reacţia efectului asupra cauzei. Ciberneticienii se interesează de circula-ţia informaţiei în ansamblul societăţii.

Văzută ca o ştiinţă generală a comunicării, aplicabilă deopotrivă omului şi maşinii, cibernetica oferă un model analogic bazat pe informatică. „Ne-am hotărât să desemnăm câmpul întreg al teoriei controlului şi comunicării, atât la maşini, cât şi la fiinţele umane, cu numele de Cibernetică, derivat din cuvântul grecesc Knbernhtes, sinonim cu pilot.” (Norbert Wiener, 1971).

În opinia lui Bernard Miège, modelul cibernetic este unul dintre curentele fondatoare ale gândirii comunicaţionale, conturate în deceniile

56


cincizeci-şaizeci: „Cibernetica (sau teoria sistemelor generale) ... este în acelaşi timp o ştiinţă a organismelor umane şi neumane, născută din apropierile între comportamentele organismelor biologice şi ale dispozitivelor tehnice şi arta de guvernare sau de călăuzire a afacerilor lumii”. (Gândirea comunicaţională, 1998, p.24-25)

Norbert Wiener introduce concepte noi, ca acelea de feed-back, reglare, autoreglare, redundanţă etc. „Fireşte, există diferenţe de detaliu în mesaje şi în problemele de reglare, nu numai între un organism viu şi o maşină, dar chiar şi în interiorul unui grup foarte strâns de fiinţe. Scopul ciberneticii este să dezvolte un limbaj şi tehnici care să ne permită să atacăm problema reglării comunicaţiilor în general şi, de asemenea, să descoperim repertoriul convenabil de idei şi tehnici pentru a clasa manifestările lor speciale conform anumitor concepte”. (Apud Bernard Miège, op.cit., p.25).

Şi pentru Wiener, comunicare înseamnă transmiterea de informa-ţie: „Informaţia desemnează conţinutul a ceea ce se schimbă în raporturile cu lumea exterioară pe măsură ce ne adaptăm ei şi-i aplicăm rezultatele adaptării noastre... Nevoile şi complexitatea vieţii moderne fac mai mult ca oricând necesar acest proces de informare, iar presa, muzeele, laboratoarele ştiinţifice, universităţile, bibliotecile şi manualele sunt obligate să satisfacă necesităţile acestui proces, altfel nu-şi vor atinge scopul. A trăi eficient înseamnă a trăi cu o informaţie adecvată. Astfel, comunicarea şi reglarea privesc esenţa vieţii interioare a Omului, chiar dacă ele se referă la viaţa lui în societate.” (op.cit., p.25-26).

Există mai multe tipuri de informaţie: actuală/potenţială, origina-lă/reprodusă, condensată (articolul ştiinţific)/rarefiată (articolul de popu-larizare), utilă/inutilă, veche/nouă, directă/indirectă, imediată/târzie, du-rabilă/trecătoare, profundă/superficială, explicată (pedagogică)/comen-tată, informaţia dicţionarelor, informaţia simbolică (cea din chimie, de exemplu), informaţia pe care o deţine o sursă de autoritate etc.

Competenţa informaţională presupune o abilitate de a comunica,

57

ION HAINEŞ

specifică atât emiţătorului (lui E), cât şi receptorului (lui R), de a o primi şi reţine.

Valabilitatea informaţiei e dată de verosimilitatea ei (dacă e plauzibilă sau, dimpotrivă, absurdă) şi de autoritatea sursei, care trebuie să se bazeze pe argumente, dovezi, judecăţi.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil şi se manifestă atât în medierea tehnică (universul calculatorului), cât şi în medierea umană.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o formă de refuz al rolului pasiv în comunicare, de reconstrucţie din partea subiectului receptiv, de menţinere a identităţii de sine în acest proces, de afirmare a exigenţelor umane prezente permanent în actul informaţional, deci, o formă a subiectivităţii.

Relaţia mediere – comunicare conduce la interpretarea comuni-cării ca un mijloc al expresiei personale şi al relaţiei sociale şi, în acelaşi timp, prin finalitatea sa, şi ca un instrument al schimbării sociale.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimbă odată cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente şi au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), alţii pentru lectură (ziare, cărţi etc.).

În receptarea şi descifrarea unui mesaj, un rol deosebit îl are ex-perienţa de viaţă personală a fiecăruia. Ea diferă de la persoană la persoană şi amplifică sau, dimpotrivă, reduce abilitatea receptării şi decodificării unui mesaj.

La rândul lui, mesajul (conţinutul actului comunicării) este privat sau public, intenţionat, sau accidental, implicit sau explicit.

Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, cre-ându-i posibilitatea să determine dacă mesajul a fost primit şi înţeles

58


corect. El poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează), intern (provine din percepţia subiectivă a emi-ţătorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reacţia imediată) sau amânat (însoţeşte mass-media tradi-ţionale: cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor atât pentru emiţător (E), cât şi pentru receptor (R); el este o formă sui-generis de comportament în comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.

Efectul procesului comunicaţional este unul imediat şi uşor perceptibil sau amânat, în timp, efect pe care, uneori, nici E, nici R nu-l sesizează.

Foarte necesar în procesul comunicării este contextul. Orice co-municare are loc într-un anume context. El poate fi natural sau specta-cular, care să facă impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament şi de comunicare.

Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregătirea contextului social. Pentru o recepţie adecvată, e necesar ca publicul să dorească acest mesaj.

Cei trei autori olandezi ai Ştiinţei comunicării, de care am amintit mai înainte, definesc “informaţia” în general ca fiind “ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.25).

Informaţia este considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Semnalele pot fi undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii sau undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt în sine lipsite de semnificaţie. Datorită unor convenţii sociale, ele pot însă purta semnificaţii, înscrise într-un cod, care pot fi decodate. Indiferent de natura semnalelor, atât emiţătorul, cât şi receptorul trebuie să cunoască natura codului, atribuindu-i aceeaşi semnificaţie.

Teoreticienii olandezi consideră că există trei aspecte ale conceptului de “informaţie”:

59

ION HAINEŞ

1.aspectul sintactic al informaţiei, care vizează succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive ori electronice, succesiune impusă de emiţător;

2. aspectul semantic al informaţiei, care vizează semnificaţia acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale;

3. aspectul pragmatic, care vizează efectul informaţiei asupra re-ceptorului (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.26).

Conceptul de “informaţie” trebuie înţeles în mai multe sensuri: “Într-un prim sens, informaţia numeşte un element particular de cu-noaştere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În altă accepţie, informaţia delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivităţi sau între diversele grupuri ale societăţii. În fine, termenul de informaţie vizează mijloacele sau instrumentele care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni” (Sociologie de l’information, textes fondamentaux, 1973, p. 12).

În jurnalistică, conceptul de “informaţie” este echivalent cu acela de “ştire”. Bernard Voyenne defineşte informaţia drept “procesul comu-nicării sociale şi instituţiile care asigură acest proces” (Bernard Voyenne, 1980, p.17). Valoarea informaţiei depinde de noutate, iar aceasta, la rândul ei, de caracterul de improbabilitate. O informaţie dintr-un domeniu oarecare se transformă într-o informaţie ziaristică dacă este de interes public şi are o mare relevanţă socială. Publicul receptor este acela care determină, de fapt, valoarea informativă a unei ştiri.

A informa înseamnă a alege din multitudinea de evenimente pe acelea care pot interesa publicul prin ineditul lor şi prin dimensiunea socială.

Informaţia poate fi abordată şi din perspectiva economică. Putem vorbi, astfel, despre o piaţă a informaţiei, şi o piaţă a interesului, despre legea cererii şi a ofertei de informaţie, despre un alt tip de relaţii între partenerii procesului de comunicare – emiţătorul şi receptorul. Cel care solicită interesul publicului este emiţătorul, iar publicul decide dacă

60


primeşte sau refuză mesajul.Piaţa informaţională este de o mare diversitate. Putem vorbi des-

pre folio-media (care au drept suport informaţional hârtia: cartea, ziare-le, periodicele) şi despre electronic media (transmiterea informaţiei prin intermediul suportului electronic: telefonia, radioul, televiziunea). Societatea modernă este cunoscută ca o societate informaţională, ceea ce ar traduce ideea unei “revoluţii informaţionale”, adică a dezvoltării fără precedent a unei tehnologii informaţionale moderne şi a consecinţelor sociale provocate de aceasta. Pe piaţa informaţională, cererea şi oferta cresc într-un ritm ameţitor.

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten şi G.W. Noomen aduc, în acest sens, câteva argumente de ordin statistic: “Producţia mondială de carte a fost în 1960 de 314.000 de titluri; cincisprezece ani mai târziu, în 1975, apăreau 568.000 de titluri, iar în 1986 numărul creştea la 819.500.

Numărul articolelor ştiinţifice publicate în revistele de specialitate se ridica în 1964 la 800.000; în zece ani (1974), numărul s-a dublat la 1.600.000 articole pe an. Prognoza pentru ţările industrializate indică o dublare a numărului de publicaţii ştiinţifice în decursul a cincisprezece ani” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.51).

Încercând să definească conceptul de “societate informaţională”, cei trei teoreticieni propun cinci perspective, care au în vedere: a) structura economică; b) consumul de informaţii; c) infrastructura tehno-logică; d) demersurile critice şi e) demersurile multidimensionale.

Să le explicăm pe rând:a) Structura economică. Se acordă o importanţă deosebită aspec-

telor macroeconomice, deplasării forţelor de muncă dinspre sectorul industrial spre cel al serviciilor sau spre sectorul colectiv.

b) Consumul de informaţii. Cercetările au încercat să stabilească ponderea cheltuielilor legate de informaţie în bugetul unei familii. (Spa-ţiul cercetării: Japonia). S-au urmărit trei aspecte: cantitatea de informaţie (numărul anual de convorbiri telefonice pe persoană, tirajul ziarelor la

61

ION HAINEŞ

100 de locuitori, numărul de cărţi publicate la 1.000 de locuitori, densitatea populaţiei ca indice al comunicării interpersonale), gradul de penetraţie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio, televiziune) şi calitatea activităţilor informaţionale (ponderea sectorului de servicii în totalul populaţiei active şi ponderea studenţilor în cadrul categoriei lor de vârstă).

c) Infrastructura tehnologică vizează numărul disponibil de reţele digitale. Acolo unde numărul de reţele digitale este suficient, cresc şansele de dezvoltare a unei societăţi informaţionale. Rezultatul: creşterea productivităţii, a standardului de viaţă, a timpului liber.

d) Demersurile critice la adresa societăţii informaţionale. Susţi-nătorii acestei perspective sunt de părere că “societatea informaţională” nu este decât un slogan comercial şi că introducerea pe scară largă a tehnologiei informaţionale va servi interesele celor aflaţi la putere, va însemna doar o redistribuire a veniturilor, săracul devenind tot mai sărac, iar bogatul tot mai bogat.

e) Demersurile multidimensionale propun o analiză a relaţiilor dintre aspectele economice, sociale, politice, culturale şi tehnologice, ajungându-se la concluzia că nu se poate vorbi despre un tip unic de societate informaţională şi că aceasta diferă de la ţară la ţară, de la societate la societate.

Informaţia nu are, deci, numai o valoare economică, ci şi una socială, politică sau culturală, ea devine un bun colectiv, accesibil tuturor.

4. Modelele lingvisticea) Determinismul lingvistic (Modelul Sapir-Whorf)Cel mai important mijloc de comunicare umană este limba. Ea

oferă modelul pentru alte forme de comunicare. Limbajul este un fapt universal al societăţii umane şi se caracterizează, în general, prin aceleaşi trăsături în toate manifestările sale.

62


Denis McQuail găseşte că principalele caracteristici ale limbajului în această formă universală sunt:

1) El este „linear” sau secvenţial, în sensul că sunetele care-l compun sunt produse de mişcări succesive ale organelor vorbirii şi pot fi reprezentate de o succesiune lineară de simboluri , paralelă secvenţei de sunete emise.

2) Caracterul sistematic al limbii, guvernat de reguli. Reguli gramaticale, sintactice şi lexicale. „Sistematic” se referă la absenţa elementului aleatoriu în utilizarea sunetelor şi excluderea modificărilor întâmplătoare, sau idiosincratice, ca şi la coerenţa logică inerentă limbii.

3) Limba este un sistem de diferenţe sau contraste: ea distinge un obiect, experienţă sau concept de altele, uneori prin subtile variaţii de sunete sau ordonare. Limbile variază în funcţie de gama diferenţelor pe care le prezintă, depinzând de cultură sau de contextul localizării lor.

4) Limba este arbitrară, în sensul că nu există o relaţie necesară sau obiectivă între natura unui obiect sau idei şi unitatea lingvistică ce se referă la ea.

5) Caracterul convenţional al limbii. Altfel spus, limba se spriji-nă integral pe acordul implicit şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile de semnificare şi utilizare. Arbitraritatea limbii devine posibilă numai datorită acestui acord de bază total. (Comunicarea, 1999, p.72-73)

Originile limbajului rămân obscure.Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe şi

ea a reprezentat în timp obiectul unor numeroase cercetări, fără a se trage, nici astăzi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe această temă au fost cristalizate şi ele se pot grupa în câteva direcţii. Iată o clasificare propusă de Lucia Wald în cartea sa din 1973

- Sisteme de comunicare umană:1) Teoria revelaţiei. Autoarea menţionează despre existenţa, la

63

ION HAINEŞ

multe popoare antice, a unor legende privitoare la felul în care un „zeu a dăruit oamenilor graiul sau a dat nume lucrurilor“, ca şi despre legenda biblică potrivit căreia „omul a dat nume animalelor şi păsărilor sub supravegherea Creatorului“, teorii fanteziste, fără nici o bază ştiinţifică, din simplul motiv că era imposibil ca un singur om să fi creat limbajul şi să-l „comunice“ semenilor săi.

2) Teorii psihologiste, care explică apariţia vorbirii „prin considerarea ei ca un proces natural, determinat de structura sufletească a fiinţei umane“. Printre psihologişti, autoarea aminteşte pe W. von Humboldt, H. Steinthal, M. Müller, pentru care „vorbirea este o manifestare psihică“. Ei explică originea vorbirii ca pe un fenomen natural, ignorând condiţiile care au dus la apariţia omului şi a limbajului. 3) Teoriile sociologice, care pornesc de la rolul fundamental al limbajului în comunicare. „Se consideră că limbajul a apărut în societate ca mijloc de înţelegere între oameni“. Aceste teorii „concep

crearea limbii nu ca un act unic, ci ca un proces în două etape: cea a ţipătului natural, moştenit din faza animală, cu funcţie de semnal sau de expresie a afectelor, şi cea a constituirii denumirilor“.

4) S-a vorbit, de asemenea, de teoria darwinistă a evoluţiei speciilor, care a văzut problema originii limbajului ca pe o chestiune legată direct de evoluţia omului. Eliberarea mâinii, trecerea la poziţia bipedă, procesul creării uneltelor, munca în comun, nevoia de comunicare - toate au dus la apariţia gândirii şi a limbajului.

5) Teoria priorităţii limbajului gestual consideră că, în faza de în-ceput, oamenii foloseau cuvinte-gesturi, „gândind“ cu ajutorul mâinilor.

6) A existat, de asemenea, o teorie a onomatopeelor, conform căreia originea limbii se află în imitarea sunetelor din natură.

7) În sfârşit, teoria originii convenţionale a limbajului, care vede apariţia sa ca pe o creaţie voluntară a omului, fapt demonstrat de forma sonoră arbitrară a cuvintelor în raport cu conţinutul exprimat de ele.

64


În concluzie, Lucia Wald consideră că „originea vorbirii nu poate fi privită ca un act unic, ci ca un proces de lungă durată, care a parcurs mai multe faze, în cursul cărora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea raţiunii, de la necesităţi expresive la necesi-tăţi comunicative, de la global la diferenţiere, de la sunete nearticulate la sunete articulate, de la imitarea realităţii la simbolizarea ei, de la semnal la semn.”

Consideraţii extrem de interesante despre originea vorbirii şi despre puterea ei face unul dintre cercetătorii cei mai avizaţi ai teoriei limbajului, Henri Wald. „Vorbirea nu este o consecinţă firească a dezvoltării cerebrale“, spune el. „Vorbirea nu se naşte treptat din comunicarea naturală dintre animale, ci este o creaţie prin care oamenii inaugurează cultura. Făurirea limbajului reprezintă saltul de la natură la cultură, de la inteligenţă la intelect, de la natură la cultură, de la materie la spirit. Nu se poate vorbi despre originea limbajului, ci numai de condiţiile care au făcut posibilă cea mai mare revoluţie din istoria

materiei: saltul prin care materia generează contrariul ei - spiritul“ (Ideea vine vorbind, 1983, p. 26-27).

Citându-l , la rândul lui, pe F.J.J. Buytendijt, Henri Wald afirmă

odată cu acesta: „Vorbirea n-are origine, ea este origine“.

Henri Wald trimite şi el la teoria revelaţiei divine, dar în sens

polemic: „În istoria culturii, la început a fost cuvântul; ba, mai mult decât atât, cuvântul a fost însuşi începutul. Dar nu cuvântul lui Dumnezeu, ci cuvântul Omului“ (Idem, p. 31).

Ideea vine vorbind, spune Henri Wald. Cu alte cuvinte, „ideile se formează şi se dezvoltă în şi prin comunicare“. Vorbirea nu este doar o haină a ideii, ci însuşi corpul ei. Vorbirea este şi materie şi spirit. „Prin vorbire, inteligenţa antropoidului devine intelect uman, iar strigătele care semnalau împrejurări concrete devin cuvinte care exprimă idei din ce în ce mai abstracte“ (Idem, p. 38).

Henri Wald adaugă: „Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte

65

ION HAINEŞ

fiinţe, intelect are însă numai omul, deoarece numai el a reuşit să vorbească“. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal, teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală, specifică numai

omului:capacitatea de a dialoga: „Animalele reacţionează la semnale, nu răspund la întrebări, pândesc, nu se întreabă, atacă, nu contrazic. Ele comunică între ele, dar nu dialoghează… Omul este însă prin esenţa sa o fiinţă dialogală“ (Idem, p. 12).

Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie. „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătorului, dialogul, prin intonaţie, accent, debit, mimică şi gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect“. Dialogul realizează cel mai bine feed-back-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop.

Aristotel definea omul ca fiind zoon politikon, adică acel animal social înclinat către sociabilitate şi comunicare. „Comunicarea dintre oameni nu va fi niciodată totală, dar fără comunicare nu poate exista omenire. Comunicarea verbală este principalul mijloc de a ne înţelege între noi, de a ne înţelege pe noi înşine“, afirmă pe bună dreptate Henri

Wald. Şi continuă: „Orice slăbire a vorbirii, a comunicării dintre oame-ni, pune în primejdie întreaga cultură“ (Henri Wald, 1983, p. 20).

Nu ne propunem aici să întreprindem un studiu al limbajului, dar câteva observaţii sunt extrem de importante.

Limba este o parte importantă a culturii. Ea modelează cultura şi percepţiile asupra lumii. Teza aparţine celor doi lingvişti americani, Edward Sapir şi Benjamin Whorf, care au construit o teorie a modelării asupra procesului de comunicare.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, Edward Sapir a realizat studii ale limbilor folosite de triburile de indieni americani. Apoi, şi-a extins cercetările asupra limbilor din alte părţi ale lumii,

66


antice sau contemporane, primitive sau moderne. Concluziile sale, de prin anii 1920, au dus la ideea că nu numai limbile diferitelor grupuri erau diferite, dar modurile în care acestea înţelegeau lumile fizice şi sociale erau diferite. Fiecare grup lingvistic avea denumiri diferite pentru acelaşi set de obiecte, condiţii şi situaţii în cadrul unei realităţi mai mult sau mai puţin asemănătoare. Oamenii care foloseau limbi diferite percepeau, de fapt, realităţi diferite.

Cuvintele lor, convenţiile lingvistice şi semnificaţiile modelau construcţiile comune ale semnificaţiilor realităţii, furnizând fiecărui grup o îndrumare subiectivă cu privire la caracteristicile lumii în care trăim (Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.252).

Se citează des un fragment care sintetizează ideile lui Sapir cu privire la limbă şi implicaţiile sale în modelarea socială: „Limba este un ghid pentru <realitatea socială>... limba ne condiţionează într-o mare măsură întreaga gândire despre procesele şi problemele sociale. Fiinţele omeneşti nu trăiesc numai în lumea obiectivă sau în lumea activităţii sociale în accepţiunea curentă, ci sunt în mare măsură supuşii acelei limbi care a devenit mijlocul de expresie al acelei societăţi. Este o iluzie să ne imaginăm că cineva se adaptează la realitate fără să folosească limba şi că limba este doar un mijloc întâmplător de rezolvare a problemelor specifice de comunicare sau reflecţie. Adevărul este că <lumea reală> este într-o mare măsură construită în mod inconştient pe obiceiurile de limbă ale grupului. Nu există două limbi care să fie atât de asemănătoare, încât să se considere că ele reprezintă aceeaşi realitate socială. Lumile în care trăiesc diferitele societăţi au etichete diferite.” (op.cit., p.252)

Edward Sapir şi discipolul său Benjamin Whorf sunt autorii determinismului lingvistic, care presupune dominarea limbajului asupra realităţii, ca şi ai relativismului lingvistic, conform căruia diferenţele de limbaj generează diferenţele culturale. (Ipoteza Sapir-Whorf). Whorfianismul consideră că „forma” controlează „conţinutul”.

67

ION HAINEŞ

Procesele de comunicare sunt văzute ca un complex de factori care modelează şi influenţează modul în care realitatea este percepută.

b) Modelul structural-lingvisticUn adevărat reviriment în cercetarea limbii, a stilului, se va

produce la începutul secolului al XX-lea, când se constituie cele două direcţii diferite, cea lingvistică (afectivă), care venea din ideile lansate de către Ferdinand de Saussure, şi cea literară (estetică), ce se revendica din direcţia esteticii lui Benedetto Croce.

Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913) este considerat creatorul lingvisticii moderne. Specialist în gramatica comparată indo-europeană (în tinereţe, la 22 de ani, publică - în 1879 - studiul Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene), el va deveni creatorul şcolii franceze de indo-europenistică, având numeroşi discipoli, dintre care cel mai cunoscut este A. Meillet.

În 1881, este numit profesor la Şcoala de Înalte Studii din Paris şi apoi la Universitatea din Geneva, oraşul său natal, unde va ţine, către sfârşitul vieţii, între 1906 - 1911, o seamă de prelegeri în care îşi va preciza concepţia sa lingvistică.

Aceste prelegeri au apărut postum, în 1916, sub titlul Cours de linguistique générale, prin îngrijirea unor elevi ai săi. Este, după opinia generală, una din operele fundamentale ale gândirii secolului al XX-lea, revoluţionând nu numai ştiinţa limbii, ci şi un întreg domeniu al ştiinţelor legate de ideea de comunicare.

Se poate spune că mai toate curentele noi din lingvistica contemporană pornesc, într-un fel sau altul, de la concepţia lui Saussure despre limbă. Ideile lui valoroase despre distincţia limbă-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind considerat, din acest punct de vedere, părintele structuralismului), teoria sa asupra arbitrarului semnului lingvistic etc. au avut urmări

68


profunde asupra domeniului stilisticii.Astfel, distincţia pe care o stabileşte Saussure între limbă

(Langue) în general, ca sistem de semne convenţionale cu valoare socială, şi vorbire (parole), ca manifestare individuală a limbii, determinată de factori diverşi, între care cei mai importanţi sunt factorii psihologici, este esenţială pentru înţelegerea concepţiei sale asupra limbii.

Limba este un sistem lexicologic şi gramatical, care există virtual în conştiinţa indivizilor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice. Ca produs social şi ca mijloc de înţelegere între oameni, limba nu depinde de individul care o vorbeşte. Dimpotrivă, acesta trebuie să-i înveţe sistemul.

Prin vorbire, Saussure înţelege orice act de comunicare individuală. Vorbirea înseamnă actul prin care individul se foloseşte de limbă pentru a-şi exprima ideile. De aceea, studiul ei trebuie să fie psiho-fiziologic.

Savantul elveţian formulează teza că limba este constituită dintr-un sistem de semne, adică din unităţi, care se descompun într-un semnificant („cel care semnifică”), ce reprezintă imaginea acustică pe care ne-o dau sunetele limbii, şi un semnificat („cel care este semnificat”), reprezentând latura mentală, conceptuală pe care ne-o trezeşte fiecare din imaginile acustice date. Unitatea dintre semnificat şi semnificant defineşte semnul lingvistic.

Semnul lingvistic are un caracter arbitrar, între semnificat şi semnificant nu există nici o legătură necesară. Altfel spus, între o noţiune şi numele ei nu există un raport obligatoriu, ci o relaţie întâmplătoare, care face ca un obiect să se numească într-un fel şi nu într-altul. Aşa se explică deosebirile dintre diversele limbi şi denumirile diferite date aceleiaşi noţiuni: dacă, de exemplu, în română spunem casă, aceluiaşi concept i se spune în franceză maison, în germană Haus, în rusă dom etc.

69

ION HAINEŞ

Semnul lingvistic are, deci, şi un caracter convenţional, în sensul că asociaţia dintre un semnificant şi un semnificat trebuie să fie impusă vorbitorului de o colectivitate.

Deşi arbitrar şi convenţional, semnul lingvistic e impus de uzul unei anumite colectivităţi şi e confirmat prin tradiţie.

Semnul lingvistic este, de asemenea, liniar, adică se desfăşoară într-o singură direcţie, fiind perceput vizual (dacă este scris) sau auditiv (dacă este rostit), pe o singură coordonată.

Saussure teoretizează distincţia dintre sincronic şi diacronic. Sincronic este orice fapt de limbă care aparţine stării dintr-un anumit moment a unui sistem lingvistic. Diacronic înseamnă succesiunea (evo-luţia) limbii de la o etapă la alta în cursul vremii. Pentru savantul gene-vez, amândouă sunt îndreptăţite, dar trebuie să dăm preferinţă lingvis-ticii statice (sincronice), fiindcă elementul static din limbă este singura realitate pentru vorbitori, iar modificările lingvistice sunt individuale, se produc mai întâi în vorbire şi după aceea sunt acceptate de limbă.

Saussure se ocupă, deci, de lingvistica statică şi de cea evolutivă. Elementele constitutive ele limbajului omenesc se leagă între ele prin raporturi sintagmatice şi asociative. Sintagmele sunt locuţiuni gata formate, pe care vorbitorul nu le poate modifica, dar, în acelaşi timp, vorbirea se caracterizează prin libertatea combinaţiilor de cuvinte, a asociaţiilor, ceea ce contribuie la îmbogăţirea limbajului.

În interiorul semnului lingvistic, având ca unitate de bază cuvântul, atât semnificanţii, cât şi semnificaţiile au o mişcare relativ independentă în multiple planuri (fonetic, morfologic, sintactic). La rândul lor, semnificaţiile sunt mai abstracte la nivel fonetic şi morfologic (foneme, morfeme) şi mai concrete cu cât se dezvoltă în plan sintagmatic. Saussure a definit această stratificare în domeniul limbii ca un sistem de semne.

Termenul care s-a impus însă mai târziu a fost acela de structură (de la verbul latin struere - a construi).

70


Doctrina saussuriană a influenţat imens întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Prin teoria limbii văzută ca un sistem, Saussure a devenit părintele structuralismului, cel mai influent curent lingvistic al secolului al XX-lea, iar prin teoria semnului lingvistic a contribuit la fundamentarea unei noi ştiinţe: semiologia, văzută ca ştiinţa mai generală a semnelor (de la gr. sémeion - semn). „Pentru noi, afirma savantul, problema lingvistică este înainte de orice semio-logică... Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie să o considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi categorie”. (Curs de lingvistică generală, în Antologie de texte de lingvistică generală, Universitatea din Bucureşti, 1977, p. 23)??

Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însă acela de semiotică, definită ca ştiinţă generală a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor. Trebuie să precizăm acum că ştiinţa care se ocupă exclusiv de semnele verbale se numeşte semantică, iar raportul dintre semantică şi semiotică (semiologie) este acela dintre parte şi întreg, ceea ce nu înseamnă că semnele verbale nu pot constitui, la rândul lor, elemente ale unor formule semiotice. Asupra acestor chestiuni vom reveni însă într-un capitol ulterior.

Distincţia pe care a făcut-o Saussure între limbă (langue), ca sis-tem abstract şi unitar de semne, şi vorbirea vie (parole), cu variaţiile ei necontenite, a constituit punctul de pornire al noilor direcţii în stilistică. La început, acestea au avut un caracter mai mult descriptiv (Ch. Bally), dar cu timpul s-a observat că variaţiile limbii vii care dau naştere stilului nu se petrec întâmplător, în raport numai cu starea psihologică momentană a vorbitorului, ci sunt determinate de anumite structuri şi funcţii ale limbajului, care acţionează în interiorul comunicării.

Doctrina saussuriană a influenţat întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Definind limba ca sistem, Saussure a devenit părintele structuralismului. Termenul de structură (de la verbul latin struere - a construi) s-a impus mai târziu şi a fost folosit în mod programatic la

71

ION HAINEŞ

Congresul de lingvistică de la Haga (1938), sub forma de structură a unui sistem. O contribuţie importantă la consacrarea noului termen a avut apoi studiul savantului danez Viggo Bröndal Linguistique structurale, apărut în 1939. Noţiunea de structuralism a cunoscut însă răspândirea ei vertiginoasă abia după cel de-al doilea război mondial.

Chiar prin etimologie, sensul cuvântului trimite la ideea de edificiu, realizat după un anumit sistem şi bazat pe o anumită organicitate a părţilor.

Elementele esenţiale ale noţiunii de structură sunt reprezentate de:1) funcţionalitatea părţilor;2) integrarea lor în sistem;3) constanţa acţiunii combinatorii;4) procesul de reductibilitate la unităţi primare.În gândirea contemporană, structuralismul nu are un caracter

unitar, univoc. Conceput mai întâi ca o metodă de cercetare, el a devenit apoi obiect de dispută între multiple orientări filozofice şi ideologice în ultimul timp.

În domeniul stilisticii, împrumutată din structuralism este noţiu-nea de structură stilistică, împreună cu derivatele ei: structură de su-prafaţă şi structură de adâncime. Se mai utilizează, de asemenea, noţiunile de structură stilistică minoră sau închisă şi structură stilistică majoră sau deschisă, care au posibilitatea unor multiple interpretări ale sensurilor profunde, de ordin estetic, filozofic, moral etc.

Caracteristică structuralismului este şi utilizarea noţiunilor de stilistică structurală, critică structuralistă, substructură, micro şi macrostructură (stilistică), structură comprehensivă şi explicativă etc.

Dacă o parte din continuatorii structuralişti ai lui Saussure şi-au concentrat atenţia către studiul limbii ca sistem de semne, elaborând aşa numita Glosematică, ştiinţa pură, matematizată a limbii (Cercul lingvistic de la Copenhaga, cu reprezentantul său principal, Louis Hjelmslev), alţi lingvişti de aceeaşi orientare (Cercul de la Praga, Şcoala descriptivistă americană) au acordat o preocupare mai mare

72


studiului concret al manifestării limbii în vorbire, în cadrul aşa numitei dialectici funcţionale.

S-a ajuns astfel să se facă distincţii mai clare între un limbaj intelectual şi unul afectiv, între o limbă scrisă şi una vorbită, între limbaje familiale, sociale (jargoane) şi profesionale (tehnice), între un limbaj standard, al exprimării ştiinţifice, cu funcţie predominant referenţială, de cunoaştere, şi un limbaj poetic (al literaturii artistice), cu funcţie predominant expresivă.

Aceste cercetări ale diverselor structuri lingvistice au contribuit la precizarea existenţei stilurilor funcţionale ale limbilor literare.

Revenind la noţiunea de stil, vom face observaţia că el implică o selecţie şi o combinare originale a elementelor lexicale, o construcţie nouă, personală, a contextelor stilistice, un mod propriu de a realiza comunicarea prin reliefarea tuturor resurselor expresive ale limbii. Personalizarea limbajului presupune restrângeri succesive, selecţie, precizie şi expresivitate, care, toate, vizează armonizarea lor într-un enunţ de maximă eficacitate. În acest sens, concepe şi Ion Coteanu sistemul stilistic al limbii, ca o „ierarhie de restrângeri succesive ale libertăţii de utilizare funcţională a limbii, restrângeri determinate de obligaţii din ce în ce mai puţin generale, impuse exprimării anumitor conţinuturi de idei”. (Structura stilistică a limbii, în volumul colectiv Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, p. 219)

c) Modelul psiholingvisticPsiholingvistica – denumită ca atare în 1954 de către Osgood şi

Sebeok – îşi propune să studieze procesele psihologice prin care fiinţele umane îşi elaborează şi utilizează un sistem lingvistic. Această disciplină se va dezvolta mai ales sub influenţa teoriei informaţiei, inspirată din lucrările lui Shannon. Limbajul va fi considerat ca un comportament comunicativ, iar psiholingvistica drept studiul proceselor de codificare şi decodificare a mesajelor verbale.

73

ION HAINEŞ

Psiholingvistica a cunoscut o evoluţie rapidă, ea s-a diversificat, s-a specializat şi a dezvoltat tehnici originale de investigare, devenind una din ştiinţele cognitive cele mai vii şi mai bogate.

Astăzi, psiholingvistica încearcă să determine natura şi modul de funcţionare a operaţiunilor implicate în prelucrarea diferitelor componente ale limbajului, fonologic, lexical, sintactic, semantic sau pragmatic.

Orientărilor actuale din domeniul stilisticii, văzute în raport cu psiholingvistica, Tatiana Slama-Cazacu le dedică un amplu capitol în cartea ei Introducere în psiholingvistică, apărută în 1968. Autoarea consideră că diversele curente şi polemici din stilistica sau din critica literară actuală provin din atitudinea deosebită faţă de cele trei elemente ale comunicării (literare) (Emiţătorul, Receptorul şi Mesajul), iar cel mai adesea dintr-o hipertrofiere a rolului unuia dintre ele. Se subliniază fie aspectele de conţinut ale mesajelor, fie aspectele formale, se accentuează hiperbolic fie rolul Emiţătorului (în acest caz fiind vorba despre stilistica genetică, preocupată de geneza psihologică şi social-culturală a operei, văzută prin prisma creatorului ei), fie rolul Receptorului (stilistica fiind definită, din acest punct de vedere, ca „partea lingvisticii care studiază perceperea mesajului”.)

O altă perspectivă care marchează un curent în stilistica actuală este, precizează autoarea, luarea în considerare „exclusiv a Mesajului, fie pentru a releva unicitatea lui, extraordinarul..., fie pentru a i se aplica procedeele cantitative (statistice etc.), fie spre a se face analize desprinse de orice contingenţe, privitoare la relaţiile de sistem intern, la structura formală (îndeosebi în stilistica provenită din unele curente lingvistice structuraliste, mai ales cele care aplică modele ale gramaticilor generative)”. (Introducere în psiholingvistică, 1968, p.162)

Această din urmă atitudine se întâlneşte mai ales la stilisticieni care vor ca analiza stilului să se confunde cu lingvistica, ceea ce a dus

74


la o stare de confuzie şi dezorganizare, de dispersare a curentelor şi de lipsă de precizare a metodelor.

Oricare dintre aceste atitudini are un caracter unilateral şi oferă o viziune fragmentară şi, deci, invită, avertizează autoarea, la prudenţă. Astfel, psihologismul (înţeles ca analiză unilaterală a operei de artă ex-clusiv prin psihologia scriitorului) sărăceşte stilistica de numeroase as-pecte care ţin fie de relaţia cu receptorul, fie de structura internă a mesajului.

Analiza stilistică făcută doar din punctul de vedere al Emiţătorului este insuficientă deoarece omite ceilalţi termeni ai triadei comunicării.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sublinierii rolului deosebit al Receptorului în analiza faptului stilistic.

De asemenea, se pierde din vedere, în aceste analize unilaterale, posibilitatea feed-back-ului, a reversibilităţii relaţiei E-R, din care rezultă posibilitatea empatiei, a trăirii simpatetice, în situaţia altcuiva, pe care stilistica actuală o neglijează aproape complet.

Nici luarea în considerare, în mod unilateral, exclusiv a Mesajului ca fapt stilistic nu se justifică. „Mesajul fie el faptul comun din orice comunicare, fie faptul extraordinar, cu valoare stilistică-artistică - este totuşi produsul cuiva... şi se adresează cuiva”. (Idem, p.166)

Tatiana Slama-Cazacu demonstrează că psiholingvistica poate realiza o analiză globală a tuturor elementelor comunicării, că ea poate ajuta la stabilirea legăturilor complexe dintre mesaj, scriitor şi receptor „adică nu numai dintre cine selectează, cine receptează şi mesaj, ci dintre toate componentele complexului de factori care determină la emiţător alegerea elementelor din limbă şi combinarea lor în mesajul specific şi care fac ca un mesaj să fie considerat un fapt de stil”. (Idem, p.167)

Autoarea înţelege psiholingvistica drept o analiză cuprinzătoare, care se referă la toate cele trei componente ale

75

ION HAINEŞ

comunicării. „Psiholingvistica poate ajuta să se observe mai bine specificul mesajului prin analiza specificităţii autorului; ea poate contribui la o investigaţie adecvată şi ştiinţifică a personalităţii scriitorului, în diverse situaţii şi în continuă legătură cu mesajele realizate” (Idem, p.169).

Tatiana Slama-Cazacu atrage atenţia asupra unui fapt care de obicei se uită, şi anume ideea că acelaşi mesaj este interpretat diferit, după epoci sau după indivizi şi că evoluţia însăşi a stilisticii demons-trează că receptarea se modifică în funcţie de principiile unei vechi poetici sau ale unui curent lingvistic modern. „Criteriile lingvistice influenţează profund receptarea faptului de stil”, precizează autoarea.

Posibilităţile de a înţelege un fapt de stil variază în funcţie de receptori. Mesajul este determinat de situaţia Emiţătorului (afectivitatea, gândirea, concepţia sa, dispoziţia momentană etc.), dar şi de aceea a Receptorului (fiecare Receptor poate recepţiona în mod diferit, receptarea poate varia din diverse cauze contextuale).

Mesajul ca fapt stilistic trebuie considerat drept un întreg, încadrat în contextul său şi analizat dintr-o perspectivă dinamică.

Autoarea are în vedere diferite niveluri ale contextului: atâtmacro- cât şi microcontextul. Contextul nu e un fenomen impersonal, nici un fenomen „indiferent” pentru faptul stilistic, el nu trebuie considerat o structură statică, în el se petrec continue mişcări, care trebuie surprinse în analiza stilistică.

Lingvistul englez St. Ullmann consideră, la rândul lui, că stilistica actuală cunoaşte două direcţii, două tipuri de studii stilistice: unele care cercetează stilul unei limbi şi altele care au ca obiect stilul scriitorului. Stilistica nu este însă, aşa cum am mai subliniat pe parcursul comentariilor noastre, nici lingvistică, nici literatură, ci numai stilistică, o disciplină autonomă care, studiind faptele de expresivitate ale limbii, ale stilului în toate manifestările lui, oferă importante precizări asupra stratului afectiv al limbajului.

76


În ultimele decenii, lingvişti de prestigiu ca R. Jakobson, St. Ullmann, V. V. Vinogradov, G. Antoine, P. Guiraud, H. A. Hatzfeld ş. a. au adus preţioase contribuţii la definirea stilisticii ca disciplină autonomă, care nu se confundă cu celelalte domenii ale ştiinţei, dar nici nu poate fi total despărţită de ele. Lingvistul german, H. A. Hatzfeld defineşte cu exactitate specificul noii discipline: „Există numai o stilistică, care este totdeauna lingvistică, în privinţa maximului de material utilizat, psihologică, în privinţa motivării, şi, în acelaşi timp, estetică, în ceea ce priveşte forma exterioară a unui enunţ”. (H. A. Hatzfeld, Questions disputables de la stylistique, în volumul Communications et Rapports du Premier Congrès International de Dialectologie générale..., Louvain, 1964, p. 9)

Noţiunea de stil depăşeşte adesea cadrul pe care-l oferă însă faptele de limbă. Stil există şi în jocul actorilor, în muzică, în dans, în artele plastice, în arhitectură. Există, de asemenea, un „stil de viaţă”, „stil de muncă”, „stil de existenţă”, după cum există un „stil de a gândi”, „de a se îmbrăca” etc. În cercetarea americană, studiul stilurilor nonverbale a făcut obiectul unor observaţii speciale, dintr-o perspectivă teoretică mult mai largă. (Vezi în acest sens, G. W. Allport, P. E. Vernon, Studies in Expresive Movement (Studii de mişcare expresivă), New York, 1933; J. Ruusch, W. Kees, Nonverbal Communication, Berkeley, University of California Press, 1956.)

O asemenea perspectivă teoretică oferă o altă idee fundamentală a lui Saussure cu influenţe puternice şi asupra domeniului stilisticii. Este vorba despre înscrierea limbii ca sistem de semne de comunicare, alături de alte sisteme de semne (alfabetul surdo-muţilor, riturile simbolice, gesturile de politeţe, semnalele militare etc.), în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de Saussure semiologie. Termenul de semiotică, impus mai târziu, defineşte ştiinţa generală a semnelor, indiferent de natura lor.

În această perspectivă semiotică, în care se înscriu toate ştiinţele

77

ION HAINEŞ

ce se ocupă cu studiul semnelor de comunicare, îşi găseşte şi stilistica actuală deschiderea ei cea mai largă şi unde fenomenele pe care le studiază apar într-o lumină nouă, permiţând abordarea lor completă şi mai profundă.

Definirea stilului din perspectiva structuralistă sau semiotică este mai largă, mai cuprinzătoare şi ea poate cuprinde o multitudine de situaţii concrete în care se manifestă stilul, marea varietate a accepţiilor date acestei noţiuni, inclusiv celor din vorbirea curentă, unde limba modelează în mod subconştient înţelesuri reale, neluate încă în seamă.

Din acest punct de vedere, este de reţinut observaţia lui Roman Jakobson, după care „numeroase elemente poetice ţin nu numai de ştiinţa limbii, ci şi de întreaga teorie a semnelor, fac parte, aşadar, din domeniul semioticii generale”. (Probleme de stilistică, 1964, p. 84.)

Din această perspectivă semiotică, problemele stilului sub aspectele lor cele mai cuprinzătoare se evidenţiază mai clar. Omul comunică nu numai prin intermediul limbii, ci şi prin alte mijloace (coduri): gestuale, iconice, auditive.

Stilurile propriu-zis lingvistice sunt doar o parte, desigur, cea mai importantă, din multitudinea de stiluri umane.

Expresivitatea şi funcţiile limbajului

Conceptul de expresivitate este, desigur, raportat la aceea de stil şi stilistică. Între aceste noţiuni există o legătură profundă, dar nu şi o perfectă suprapunere de planuri. Expresivitatea este o trăsătură particulară a comunicării, stilul este expresia unui mod de a gândi. Expresivitatea nu trebuie confundată nici cu stilul, nici cu stilistica. Expresivitatea este o formă de realizare a stilului, iar stilul nu este numai expresivitate. Stilul se poate defini ca un sistem al vorbirii expresive, el este înţeles ca o abatere de la normă, de la şablon, de la banalul exprimării obişnuite, comune: „Le style c’est un écart” -

78


spunea Valéry. Expresivitatea este o trăsătură fundamentală a stilului. Pentru a înţelege mai bine raportul dintre expresivitate, stil, stilistică, trebuie să facem distincţia între faptele de limbă (care privesc natura referenţială, de comunicare, a limbii) şi faptele de stil (ce vizează natura ei expresivă). Desigur, este posibil ca aceste planuri să coincidă, ceea ce ar reprezenta un plan ideal al comunicării.

Cauza confuziei care se naşte în înţelegerea acestor noţiuni este, consideră I. Coteanu, identificarea expresivităţii cu afectivitatea sau cu estetica.

După părerea lui H. Hatzfeld, ne reaminteşte lingvistul român, conceptul de expresivitate a despărţit stilistica în două mari curente: unul reprezentat de Ch. Bally, Ch. Bruneau şi J. Marouzeau, pentru care expresivitatea este „sensul psihologic şi afectiv al oricărei intonaţii, al oricărui cuvânt, al oricărei forme şi al oricărei sintagme utilizate într-un enunţ datorită emoţiei”; celălalt, reprezentat de K. Vossler, L. Spitzer şi Damaso Alonso, la care - pe lângă Hatzfeld însuşi - ar putea fi adăugat, într-un anume fel, şi Benedetto Croce.

Pentru ei, expresivitatea este „un element înainte de orice estetic, imanent în orice material de limbă, filtrat într-o formă sau, mai exact, transformat într-un enunţ artistic, element inventiv care leagă spiritul unui creator de limbă de forma creaţiei sale”. (I.

Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, 1973, p. 73.)Am arătat cu un alt prilej că, pentru Bally şi adepţii săi (la noi,

Iorgu Iordan), expresivitatea se datoreşte conţinutului afectiv al comu-nicării, care se manifestă în domeniul limbii vii, naturale, într-un mod spontan, neelaborat, opus limbajului intelectual, care are un caracter neutru, sau celui artistic, al creaţiei literare, care, fiind deliberată, are un caracter artificial.

Prin aceasta Bally despărţea net noţiunea de stil, înţeles ca aspect individual al artei literare, rezultat din intenţia artistului de a crea efecte de ordin estetic, de stilistică, disciplină lingvistică având

79

ION HAINEŞ

ca obiect limba, adică faptele de expresie cu conţinut afectiv. Desigur, nimeni nu mai face astăzi această despărţire, deoarece noţiunile nu numai că nu se exclud, dar sunt complementare şi vizează latura expresivităţii atât la nivelul vorbitorului obişnuit, al limbii comune, cât şi la cel al scriitorului, al limbajului artistic.

O clasificare a expresivităţii ne propune Jaroslav Zima care, în lucrarea Expresivitatea în ceha contemporană, Praga (1961), consideră că există o expresivitate inerentă (cea redată prin onomatopee, armonie imitativă), aderentă (care provine din modificare semantică încorporată ulterior în cuvânt) şi contextuală (generată de relaţiile cuvintelor într-un anumit context).

I. Coteanu avansează propria clasificare: expresivitatea latentă în cuvânt ( existând virtual în limbă) şi expresivitatea dedusă (rezultată din context). Ambele sunt puse de autor în legătură cu cantitatea de informaţie, „invers proporţională cu numărul posibilităţilor de alegere a unui eveniment dintr-o mulţime de evenimente şi direct proporţională cu numărul ştirilor dintr-un mesaj şi al sensurilor cuvântului; astfel, termenii polisemantici au o mare cantitate de informaţie, cei cu sensuri puţine, una mai mică, iar cuvintele monosemantice, nici una”. (Idem, p.75.)

Într-o concluzie finală, I. Coteanu precizează că „expresivitatea spontană este manifestarea verbală a emoţiei corespunzătoare, în timp ce expresivitatea deliberată este manifestarea verbală a emoţiei contemplative”. (Idem, p.76.) Expresivitatea trebuie, deci, înţeleasă ca având şi o importantă funcţie gnoseologică, specifică, mai ales, expresivităţii poetice, ceea ce ne obligă să o raportăm, ca şi în cazul stilului, la structura comunicării şi la natura relaţiilor dintre emiţător, destinatar, mesaj, canal, context. Adică la funcţiile limbajului. Fiecare din aceşti factori determină o altă funcţie a limbajului.

Funcţia fundamentală a limbii este aceea de comunicare. Comunicarea prin limbă este însă un proces complex, care presupune

80


mai mulţi factori, ceea ce determină şi alte funcţii ale limbajului.În cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie, Karl Bühler consideră

că limba are trei funcţii: una de exprimare, alta de apel către destinatar şi o a treia de reprezentare, concretizată în enunţuri.

Şcoala structuralistă de la Praga, prin J. Mukarovsky, le-a adău-gat acestora, în 1938, încă una, funcţia estetică, pe care, în 1958, Roman Jakobson, din aceeaşi Şcoală lingvistică, a numit-o poetică, adăugându-i, la rândul său, încă două: funcţia metalinguală, prin care se explică înţelesul cuvintelor, şi funcţia fatică, prin care vorbitorul controlează dacă destinatarul mesajului urmăreşte ce i se comunică.

În esenţă, pornind de la analiza relaţiei de comunicare, Roman Jakobson deduce şase funcţii ale limbajului, între care există o relaţie complexă: „Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominantă”. (Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică, 1964, p. 88.)

Pe scurt, aceste funcţii sunt următoarele:1. Funcţia emotivă sau expresivă, concentrată asupra reflectării

stării sufleteşti a emiţătorului de mesaj. Ea are tendinţa să producă impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjecţii, precum şi prin sunete cu valori asemănătoare în cuprinsul cuvintelor sau altor unităţi de limbaj (sintagme, propoziţii şi fraze). În cadrul codului ges-tual al actorilor, de exemplu, există un întreg arsenal de această natu-ră, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplică şi mai mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson dă exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje

81

ION HAINEŞ

diferite din expresia astă-seară, pronunţând cuvintele respective conform fiecărei situaţii emoţionale).

O simplă interjecţie (ah!) poate provoca, printr-o variaţie de intonaţie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiraţie, uimire, milă, surpriză, indignare, nerăbdare, oboseală, furie, invidie etc. La fel, prin pronunţarea mai lungă sau mai scurtă a uni vocale, cum ar fi în exemplele: da şi daa...; buuună treabă ai făcut! etc.

2. Funcţia conativă, orientată predominant către receptorul de me-saj (destinatar), cu tendinţa de a-l provoca, de a-i impune ceva. Voca-tivul şi imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei funcţii.

3. Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), orientată predominant către sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul lingvistic prin valoarea pur noţională, referenţială a cuvintelor. Infor-mează despre ceva sau cineva, despre o a treia persoană.

4. Funcţia fatică este preocupată de menţinerea contactului de comunicare prin formule ca : „Alo, mă auzi?”, „Mă înţelegi bine?”, prin dialoguri care repetă mereu aceeaşi idee. Mesajul serveşte la stabilirea comunicării, la prelungirea sau la întreruperea ei, el contro-lează cum funcţionează canalul şi circuitul, atrage atenţia interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare atent. („Ascultaţi?”)

5. Funcţia metalinguală explică interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu şi control al codului, prin întrebări referitoare la acesta, funcţie predominantă la copii şi cei ce învaţă o limbă străină: „Ce este de spus?”, „Vedeţi ce vreau să spun?” etc.

Metalimbajul este folosit cu scopul de a explica un cuvânt, de a preciza un sens: „Adică...”, „Nu asta am vrut să spun”, „Într-adevăr, de asta este vorba”, „Daţi-mi voie să vă explic”, „Nu înţeleg nimic din ceea ce spuneţi”, „Glumiţi...?” etc. Dicţionarul cu definiţiile, sinonimele şi

82


antonimele sale nu este altceva decât o culegere de metalimbaje.

6. Funcţia poetică este orientată către adâncimea mesajului, privit în toată complexitatea lui. Această funcţie este considerată de Jakobson o funcţie dominantă a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei în general, ci îmbrăţişează întreaga comunicare umană: „Orice încercare de a reduce sfera funcţiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la funcţiunea poetică ar duce la o simplificare excesivă şi înşelătoare. Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei verbale, însă este funcţiunea ei dominantă, determinantă, pe când în toate celelalte activităţi verbale ea se manifestă doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu”. (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson, „studiul lingvistic al funcţiunii poetice trebuie să depăşească limitele poeziei, iar pe de altă parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la funcţiunea poetică”. (Idem, p.94)

Criteriul lingvistic al funcţiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele două moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selecţia şi combinarea: „Selecţia se realizea-ză pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe când combinarea - construirea secvenţei - se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării”. (Idem, p.95)

Lingvistul american stabileşte mai întâi cei şase factori ai comu-nicării verbale, alcătuind şi o schemă corespunzătoare:

83

EMIŢĂTOR MESAJRECEPTOR

CONTEXT

CONTACT

COD

ION HAINEŞCei şase factori ai comunicării verbale

Relaţia dintre aceşti factori ai comunicării verbale este, conform lui Roman Jakobson, următoarea: „Cel care se adresează (emiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură mai echivocă, de un referent), pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului cât şi destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea”. (Idem, p.88)

Fiecare dintre aceşti şase factori determină o altă funcţie a limbajului. După ce defineşte aceste funcţii, lingvistul alcătuieşte şi o schemă corespunzătoare a lor:

Cele şase funcţii corespunzătoare

Desigur că, în sens restrâns, analiza versurilor cade în întregime în competenţa poeticii, iar aceasta poate fi definită ca „o parte constitutivă a lingvisticii, care se ocupă de raporturile dintre funcţiunea poetică şi celelalte funcţiuni ale limbajului”. (Idem, p.97) Dar, în sensul mai larg al cuvântului, adaugă Jakobson, „poetica se ocupă de funcţiunea poetică nu numai în poezie, unde această funcţiune este suprapusă celorlalte funcţiuni ale limbajului, dar şi în afara poeziei, atunci când o altă funcţiune se suprapune funcţiunii poetice” (Idem).

84

Pers. 1.EMOTIVĂ eul

Pers.a 2-aCONATIVĂ

celălalt

REFERENŢIALĂ

P O E T I C Ă FATICĂ

METALINGUALĂ

Pers. a 3- a


Cu alte cuvinte, funcţiunea poetică a limbajului se manifestă nu numai în arta versului, ci şi în proza artistică, precum şi în proverbele („apa trece, pietrele rămân”), în expresii idiomatice („fugi cu ursul!”) sau în vorbirea obişnuită. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietică, prin care cei care-l folosesc înţeleg arta poeziei în sine ca un lucru distinct de arta prozei.

Dintre multiplele funcţiuni ale limbajului, două ni se par esenţi-ale în transmiterea de mesaje: cea referenţială şi cea poetică. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Funcţia referenţială este conţinută în celelalte funcţii ale limbajului, care tind toate să întregească posibili-tăţile de a realiza mesajul. În acelaşi timp, toate funcţiile îşi găsesc modul ideal, mai bogat şi, în acelaşi timp, mai nuanţat de manifestare în funcţia poetică. Ea este, în ultimă instanţă, funcţia expresivă cea mai deplină a codului de comunicare.

Prin analiza funcţiilor limbajului, ajungem din nou la relaţia fundamentală dintre mesaj şi cod, dintre ceea ce transmit şi modul cum transmit, altfel spus, la relaţia dintre comunicare şi expresivitate, esenţială în definirea fenomenului stilistic.

Raportul dintre comunicare şi expresivitate

Noţiunea de expresivitate nu este identică aceleia de reflexivitate, nu se reduce numai la valorile psihologice cuprinse în limbaj, ci ne spune mult mai mult. Relaţia dintre comunicare şi expresivitate este fundamentală pentru precizarea modului în care se produce asimilarea mesajului în structurile codului. Să examinăm mai îndeaproape specificul celor doi factori ai comunicării verbale: mesajul şi codul. Vom observa, mai întâi, o mare discrepanţă între aceste două elemente.

Mesajul este întotdeauna foarte concret, bogat în nuanţe, determinat de loc, de timp, de starea psihologică a celui ce transmite etc. Codul, dimpotrivă, e abstract, cu un număr redus de semne

85

ION HAINEŞ

(mijloace de transmitere). Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu şi într-o continuă schimbare obiectivă şi subiectivă; codul, spre exemplu, cel lingvistic, cuprinde numai 28 de semne (foneme), în care se îmbină în vreo 50 de mii de cuvinte, dintre care numai vreo câteva mii sunt uzuale, chiar şi-n operele celor mai mari scriitori.

Ca o exemplificare a acestei discrepanţe dintre mesaj şi cod, marele dramaturg englez Bernard Shaw făcea următoarea remarcă plină de tâlc: „Există cincizeci de feluri de a spune da şi cinci sute de a spune nu, dar numai un singur mod de a le scrie”. Observăm aici trei categorii distincte: mesaj, cod verbal şi cod scris. Mesajul e mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal e mai bogat decât codul scris, fiindcă dispune de mijloace multiple pe care le combină după nevoi: vorbire, gest, mimică, privire etc. Codul scris dispune, în cazul dat, doar de categoria adverbială şi de unele semne de punctuaţie (da, nu, ?, !, ?!, ..., !!! ).

Codul scris caută să-l redea cât mai nuanţat, cât mai fidel, pe cel verbal. El rămâne însă departe de a-l egala în ceea ce priveşte con-creteţea mesajului, adâncimea şi nuanţele lui. Lupta pentru adecvarea codului la mesaj nu este lipsită de rezultate pozitive. Iată câteva exemple revelatoare:

1. Această zi este frumoasă (enunţ, constatare). Ce frumoasă este această zi! (enunţ - uimire).2. Prietenului meu îi este sete (enunţ, constatare). Prietenului meu îi arde gâtlejul de sete (enunţ - ironie).3. I-a venit o idee (constatare). I-a trăsnit o idee! (constatare plastică, uimire, ironie).Se poate uşor observa că schimbările de expresie sunt foarte

mici, în schimb, cele de conţinut, de mesaj, sunt foarte mari.Toate aceste transmiteri de mesaje ne întâmpină într-un dublu

sens. Pe de o parte, avem o comunicare simplă, referenţială, pe de altă parte, o comunicare dublată de o stare psihologică. Despre această

86


posibilitate a limbajului, Tudor Vianu a scris cunoscutul studiu Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, care deschide marea sa carte de cercetare stilistică Arta prozatorilor români, despre care am mai amintit cu un alt prilej.

Puterea de a comunica a limbajului era numită de Tudor Vianu tranzitivitate, puterea de a exprima stări sufleteşti - reflexivitate. Ideea lui Tudor Vianu despre dubla intenţie a limbajului este astăzi fecundă, dar termenii în care s-a consacrat în cercetarea actuală sunt aceia de comunicare şi expresivitate.

Şi, totuşi, Tudor Vianu va reveni asupra acestei idei într-un studiu ulterior, Cercetarea stilului, publicat în volumul Probleme de stil şi artă literară (E.S.P.L.A., 1955), unde precizează: „Se pot observa deci în limbă două tendinţe contrarii, una care duce la predominarea comunicării, alta care dezvoltă expresia. Cea dintâi precizează înţelesul cuvintelor, fixează accentuările, intonaţiile, formele şi construcţiile corecte, adică înlesneşte în toate felurile comunicarea; cealaltă îmbogăţeşte zona expresivă a comunicărilor, le face apte nu numai de a transmite ştirile despre anumite stări de lucruri, dar şi despre chipul în care le vede şi le simte acel care vorbeşte, produce adică fapte de stil”. (Studii de stilistică, 1968, p.48)

Termenul de comunicare (echivalent cu acela de tranzitivitate) redă ideea de transmitere exactă, obiectivă a unui mesaj. El s-a impus în stilistica actuală pentru că a intrat în terminologia unui întreg şir de ştiinţe contemporane care se ocupă cu problemele limbajelor (de la lingvistică la cibernetică).

Pentru ideea de reflexivitate, s-a consacrat termenul de expresivitate, larg utilizat în domeniul ştiinţelor psihologice, în critica literară şi artistică. În stilistică, expresivitatea denotă tot ce depăşeşte latura pur referenţială a limbajului. Expresivitatea poate fi constatată fonetic (semitonuri emotive, accent, ritm, eufonie etc.), lexical (neologisme, arhaisme, provincialisme etc.), stilistic (epitete,

87

ION HAINEŞ

comparaţii, metafore), gramatical (dislocări sintactice, modificări de cazuri sau timpuri, scări expresive, simetrii şi simetrii contrastante etc.).

La fiecare categorie, Tudor Vianu, în studiul amintit, dă şi ex-emple revelatoare. La capitolul expresivităţii fonetice, el demonstrea-ză cum, în cazul banalei formule de întâmpinare bună ziua, prin schimbarea înălţimii vocii şi a duratei sunetelor, a tonalităţii, putem obţine diferite valori expresive, care să comunice fie o atitudine neutră, fie rea-voinţă, răceală sau ostilitate, fie ironie, surpriză pentru apariţia neaşteptată a cuiva, plictiseală, dorinţa de a scurta vorba etc.

Şi în celelalte cazuri, Tudor Vianu dă numeroase exemple, la care vom apela într-un alt capitol, care îşi propune să discute despre faptele de stil şi categoriile stilistice.

După aceste sumare delimitări teoretice privind relaţia dintre comunicare şi expresivitate, să analizăm mai concret modul în care funcţionează această relaţie, apelând la exemple din domeniul ziaristicii.

Iată cum este transmis, în trei mesaje diferite, evenimentul morţii marelui nostru poet Mihai Eminescu:

a) mai întâi, o simplă consemnare, apărută în Registrul stării civile al Primăriei Bucureşti pe 1889: „D-l Mihai Eminescu, poet, necăsătorit, decedat la 15 corent (luna iunie 1889, n.n.) ora trei antemeridiane”. (Vezi G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1964, p. 341 - 342.)

Aici, funcţia codului lingvistic prin care se transmite mesajul este referenţială, pur constatativă, lipsită de orice semnificaţii. Este o consemnare nudă a evenimentului, lipsită de orice vibraţie afectivă.

b) Acelaşi mesaj, comunicat de revista Familia lui Iosif Vulcan, pe iunie 1889, sună lapidar: „Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viaţă.” Aici, codul pierde ceva din exactitatea datelor, dar câştigă în semnificaţie prin expresivitatea unui epitet (genialul poet), care ne arată conştiinţa valorii excepţionale a lui Eminescu.

c) În sfârşit, un al treilea exemplu îl luăm din monografia lui G.

88


Călinescu dedicată marelui poet, publicată în 1932: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Textul reprezintă structura unui sfârşit de medalion, gen destul de frecvent în presă. În comparaţie cu textele anterioare, încărcătura lui de semnificaţii este deosebită. Recunoaştem şi aici datele mesajului iniţial, pe care le-am întâlnit şi în celelalte două. Dar diferenţele sunt enorme. Ele se datorează elementelor de expresivitate cuprinse în cod. Astfel, verbele se află într-o secretă corespondenţă, participând la realizarea unei sugestii stelare a marelui poet (se stinse, l-a ivit şi-l va ivi, va răsări, o stea va vesteji pe cer). Totodată, aspectul misterios al vieţii lui Eminescu este sugerat de arhaicul lustru (perioadă de timp de cinci ani), care măsoară viaţa poetului nu cu o măsură obişnuită, mărind şi mai mult distanţa existenţei, reproiectând-o spiritual, pe un fundal mitic.

Ideea de timp este sugerată spaţial şi metaforic (Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele...). Substantivele sunt nearticulate, ceea ce sugerează ideea de generalitate, iar raportările spaţiale trimit la specificitatea unei naturi eminesciene, cosmice şi romantice totodată: pământ, ape, pădure, cetate, stea, cer, depărtări, crin. Toate elementele expresive ale textului culminează în final cu puternica antiteză dintre dimensiunile spaţiale şi temporale infinite ale fenomenelor cosmice şi unicitatea relevării lor în opera eminesciană, văzută ca o sinteză şi ca o esenţă a spiritualităţii româneşti, ca un parfum al pământului românesc, condensat în ţeava subţire a unui crin (metafore) fără pereche.

După cum uşor se poate constata, textul lui G. Călinescu

89

ION HAINEŞ

prezintă elemente de o expresivitate deosebită. În acest caz, comunicarea mesajului este mult mai bogată, mai adâncă, mai nuanţată.

Din compararea celor trei exemple, putem trage următoarea concluzie: cu cât expresivitatea este mai mare, cu atât comunicarea se deschide, se amplifică, iar mesajul câştigă în adâncime.

Se pot distinge două relaţii ce se stabilesc în procesul comunicării:a) o relaţie de suprafaţă (sau de întindere) între comunicare şi

expresivitate;b) o relaţie de adâncime a celor două faţă de mesajul care ni se

transmite.Prima relaţie dă naştere aşa-numitului câmp (sau relief) stilistic,

iar cea de a doua, nucleelor de semnificaţie din jurul mesajului. Acestea din urmă sunt cele care acţionează din adâncime asupra câmpului stilistic, modificându-l continuu, iar prin transparenţa câmpului stilistic se pot vedea în adâncime nucleele de semnificaţie ale mesajului.

Explicând procesul structurii stilistice, Pierre Guiraud a sintetizat relaţiile complexe dintre factorii comunicării, reducând problema la trei mari chestiuni:

a) „Natura impresiei sau subiectul. Nu întrebuinţăm aceleaşi cuvinte, aceleaşi forme sintactice pentru a povesti un accident de cale ferată, o experienţă de fizică sau o durere.

b) Sursa expresiei. Expresia e determinată de natura individului sau a grupului care se exprimă.

c) Scopul expresiei. Vorbirea este comunicarea unei experienţe şi această comunicare este făcută cu o intenţie anumită. Limba literară, în special, este totdeauna încărcată de intenţionalitate, căci e vorba nu numai de a comunica lucrurile, ci de mai mult: de a produce o impresie de frumuseţe, de poezie, de pitoresc.” (La stylistique, Paris, 1970, p. 124 - 125)

Să precizăm, în încheierea acestui capitol, că relaţia dintre

90


comunicare şi expresivitate este în orice mesaj una foarte concretă, iar ea depinde de mai mulţi factori:

• intenţionalitatea emiţătorului;

• situaţia lui (talent, cultură, stare sufletească, voinţă, loc, timp, mediu social, familial, profesional etc.);

• tipuri de coduri (limbaje): scris, verbal, sonic, gestual etc.;

• structura destinatarului, a cerinţelor sale, care se impun emiţătorului de mesaj.

Din acest punct de vedere, se poate da încă o definiţie (a câta?) stilului: manifestarea unei anumite relaţii (tensiuni) între comunicare şi expresivitate în procesul transmiterii mesajelor umane, relaţie determinată de intenţia, calităţile emiţătorului, mijloacele de transmitere (coduri), conştiinţa destinatarului.

d) Modelul sociolingvisticPreocuparea tot mai accentuată a sociologilor şi lingviştilor pentru

studierea structurii sociale a utilizării limbajului a dus la apariţia unui nou domeniu de cercetare - „sociolingvistica”.

Tradiţia lingvistică abordează limbajul ca un obiect particular, independent de context. Sub influenţa etnografilor şi antropologilor, lingviştii au ajuns la concluzia că legătura dintre grupurile sociale şi utilizarea limbajului trebuie studiată cu toată atenţia, iar sociologii au fost tot mai interesaţi de problema diferenţierii sociale văzută în raport cu variabila utilizării limbajului.

Termenul de sociolingvistică este folosit pentru prima dată de Haver C. Currie (1952) într-o analiză a raportului dintre vorbire şi status social. O dezvoltare rapidă a cercetărilor din domeniu se produce începând cu deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, mai întâi în S.U.A., unde apar şi primele antologii de studii editate de William Bright (Sociolingvistics, 1966) şi Stanley Lieberson (Explorations in Sociolingvistics, 1966).

Sociolingvistica a apărut ca disciplină în anii ’60 sub impulsul lui

91

ION HAINEŞ

William Labov, John Gumperz şi Dell Hymes. Această disciplină îşi propune să studieze limba în contextul său social. În S.U.A., sociolingvistica se desprinde din antropologia culturală care dispunea deja de studiile lui E. Sapir (1921) cu privire la limba comunităţilor indigene de indieni în relaţie cu formele lor culturale de viaţă.

Sociolingvistica se constituie ca o disciplină distinctă sub influenţa cercetărilor din S.U.A., de unde se extinde şi în ţările europene. William Bright (Sociolingvistics, 1966) defineşte sociolingvistica ca analiză a covariaţiei sistematice a structurii limbii şi a structurii sociale, punând accentul pe sursele sociale ale diversităţii lingvistice.

Sociolingvistica se înscrie în sfera de cercetări dezvoltate în cadrul etnolingvisticii şi psiholingvisticii.

Putem face, de asemenea, diferenţa de nuanţă între sociolingvistică şi sociologia limbii sau a limbajului. Lingviştii preferă denumirea de sociolingvistică, pe când sociologii pe aceea de sociologie a limbii sau a limbajului.

Sociologii se preocupă mai ales de efectele structurii sociale asupra utilizării limbajului, considerând de regulă că organizarea ierarhică a categoriilor sociale (în special structura de clasă) determină distribuţia socială a semnificaţiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limbă şi procedeele interpretative generate de acestea.

Codul sociolingvistic al vorbirii este o calitate a relaţiilor sociale şi este, totodată, determinat de structura socială, pentru ca, la rândul său să poată contribui la schimbarea structurii de relaţii care l-a generat.

Lingviştii sunt preocupaţi mai ales de problemele diversităţii (sau omogenităţii) lingvistice produse de structura socială şi de modul în care limbajul reflectă şi influenţează structura socială, depărtându-se astfel de imaginea structurii uniforme, monolitice, a limbilor, acreditată de lingvistica formalizată (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Dumitru Chiţoran, Sociolingvistica. Orientări actuale, 1975).

92


Sociologia limbajului tinde să fie integrată în proiectul mai amplu al unei „sociologii a transmiterii culturale”, în care limbajul este numai unul din instrumentele implicate în mecanismele producerii, transmiterii şi reproducerii culturale (B. Bernstein, 1975; P. Bourdieu, 1970, 1981), pe când sociolingvistica s-ar încadra, cu specificul său, în seria abordă-rilor psiholingvistice, extralingvistice etc. ale variaţiilor de utilizare a limbii. Alteori, în sociologie analiza limbajului este integral subsumată abordării interacţiunilor sociale considerate drept cadre de vehiculare a semnificaţiilor şi interpretărilor variabile situaţional, fără a se formula concluzii explicite despre structura socială a limbajului, ci numai despre mecanismele interacţionale ale vieţii sociale.

Sociolingvistica nu este numai o sociologie a limbii, şi cu atât mai puţin o lingvistică socială (termen tautologic, deoarece lingvistica are, esenţialmente, un caracter social).

Obiectul sociolingvisticii îl reprezintă studiul limbii văzută ca parte integrantă a culturii şi a vieţii sociale.

În studierea sociolingvisticii sunt implicate alte ştiinţe: etnografia, antropologia, psihologia socială etc. Nu întâmplător, în literatura de specialitate sunt întâlnite denumiri ca: etnolingvistica, lingvistică antropologică, psiho-sociolingvistică.

Este greşită ideea că sociolingvistica ar fi lingvistica văzută dintr-un unghi social. Aşa cum precizam mai înainte, limba este prin esenţa ei un fenomen social.

Studiul corelaţiei între fenomenele lingvistice şi cele sociale trebuie să sublinieze raporturile lor logice şi raporturile lor funcţionale.

Sociolingvistica s-a dezvoltat în trei direcţii principale: sociolingvistica variaţionistă, etnografia comunicării şi sociolingvistica interacţională.

Sociolingvistica variaţionistă, al cărei fondator este William Labov, se defineşte ca o lingvistică ce ţine seama de eterogenitatea limbii. Deoarece studiază limba aşa cum este vorbită aceasta într-o

93

ION HAINEŞ

comunitate lingvistică, sociolingvistica nu poate postula o omogenitate a structurilor gramaticale. Ea este preocupată de tot ce variază în limbă şi studiază structurarea socială a acestei variaţii.

Sociolingvistica variaţionistă a descris toate formele de variaţii constatate, care nu sunt de ordin strict individual. Ea a arătat că există o variaţie socială, care se exprimă prin stratificarea socială a unei variabile lingvistice, şi o variaţie stilistică, care apare odată cu schimbarea registrelor de discurs de către acelaşi locutor. Există, de asemenea, o variaţie inerentă la acelaşi locutor într-un stil dat.

Unitatea de analiză a sociolingvisticii este variabila socio-lingvis-tică, element lingvistic care co-variază cu variabilele extralingvistice, precum clasa socială, sexul, vârsta, registrul de discurs.

Etnografia comunicării este un domeniu de cercetare rezultat din tradiţia antropologică al cărui punct de plecare este studiul comparativ al evenimentelor de vorbire proprii fiecărei societăţi şi fiecărei culturi.

Obiectul său de studii este competenţa comunicativă, adică ansamblul regulilor sociale care permit folosirea apropiată a competenţei gramaticale.

Sociolingvistica interacţională (sau interpretativă) s-a ocupat de integrarea dimensiunii pragmatice şi interacţionale în analiza faptelor de variaţie socială. Sociolingvistica interacţională studiază procesele prin care enunţurile se văd ancorate în contexte, contexte care, la rândul lor, fac posibilă interpretarea acestor enunţuri. Ea se vrea o teorie a contex-tualizării enunţurilor.

Relaţia dintre preocupările sociolingvistice recente şi comunicare prin intermediul limbajului este implicită în conceptul de „comunitate lingvistică”, definită ca „orice asociere umană caracterizată de interacţi-uni regulate şi frecvente prin intermediul unui corp comun de semne verbale, distinctă de alte asocieri similare prin diferenţe semnificative privind utilizarea limbajului.” (Gumperz)

Această definiţie nu se referă numai la societăţile naţionale, ci şi la

94


numeroasele subcolectivităţi din cadrul unei societăţi, ale căror similari-tăţi în utilizarea limbajului se asociază unor tipuri diferite de experienţă socială şi unor tipuri distincte de interacţiune. Pentru sociolog, comuni-tăţile lingvistice nu sunt simple „asocieri”. Gumperz face observaţia că „cele mai multe grupuri cu caracter permanent, fie că sunt mici găşti legate prin contact direct, naţiuni moderne divizibile în unităţi mai mici după criterii regionale, asociaţii ocupaţionale sau colective de vecini pot fi considerate comunităţi lingvistice, cu condiţia să prezinte particulari-tăţi lingvistice care să justifice un studiu special” (Denis McQuail, Comunicarea, p.77-78)

Variaţia lingvistică reprezintă un aspect major al cercetărilor în domeniul sociolingvisticii. Variaţiile pot fi urmărite atât la nivel individual, cât şi la nivelul comunităţilor lingvistice. Indivizii se disting între ei după modul în care utilizează limba. Acest mod variază în decursul timpului.

În cadrul aceleiaşi comunităţi lingvistice se analizează repertoriul verbal specific a cărui structură este dependentă de nivelul dezvoltării socioeconomice şi culturale a colectivităţii, dar şi varietăţile individuale (ideolecte), regionale (dialecte) şi globale, sociale (sociolecte).

În cadrul fiecărui sociolect, se pot constata diferenţe determinate de situaţia de comunicare. Atunci când accentul este pus pe varietăţile determinate de contextul situaţiei de comunicare, sunt avute în vedere atât registrele discursivităţii (tehnice sau nontehnice, orale sau scrise, colocviale sau formale), cât şi dependenţele de setul de status - roluri particularizat individual.

Abordarea sociolingvistică a limbii presupune, deci, analiza ansamblului de „roluri” caracteristice unei anumite comunităţi şi a atributelor acestora.

Prin rol se înţeleg modurile, funcţional delimitate, de a acţiona într-o anumită societate.

Fiecare individ poate îndeplini mai multe roluri: învăţător, tată,

95

ION HAINEŞ

prieten etc. Rolurile posedă anumite caracteristici referitoare la gestică, vestimentaţie, etichetă şi, desigur, la comportamentul verbal.

Totalitatea rolurilor de comunicare identificate într-o comunitate constituie matricea comunicării (J. Gumperz, 1971), căreia îi corespunde o matrice a codurilor.

O limbă utilizată constituie ea însăşi un cod lingvistic. Atunci când se disting moduri variabile de utilizare a limbii în funcţie de structura socială (ocupaţională, profesională sau de clasă) a unei societăţi, rezultă diferite coduri sociolingvistice.

B. Bernstein (1975) defineşte codul sociolingvistic prin „probabilitatea de a prezice pentru un anumit vorbitor care elemente sintactice vor fi utilizate pentru a organiza înţelesul” şi distinge între codul elaborat (probabilitatea de predicţie este redusă datorită capacităţii vorbitorului de a alege dintr-un evantai de alternative) şi codul restrâns (probabilitate mare de predicţie).

Codul restrâns sau limbajul public este mai simplu, mai repetitiv, implică comenzi şi întrebări scurte şi utilizarea foarte rară a pronumelor impersonale în poziţia de subiect, are puţine adjective şi adverbe, este nestructurat şi are „semnificaţii implicite”. Codul elaborat sau limbajul formal este mai complex ca structură, mai organizat, mai bogat în calificative, controlat, complet ca formă de referinţă. Este o formă lingvistică foarte eficientă şi autosuficientă ca instrument al acţiunii raţionale. Este limba educaţiei, afacerilor şi administraţiei.

Pentru Bernstein este important de înţeles relaţia intimă dintre forma limbajului, procesul de socializare şi restul experienţei de viaţă. El susţine că diferenţele verbale sunt strâns legate de socializare, pe de o parte, şi de potenţialul social ulterior al unei persoane, pe de alta. Experienţa tipică de clasă sau de familie determină o anumită formă de utilizare a limbajului, care, la rândul său, consolidează anumite elemente ale culturii. Într-o societate care selectează valoric anumite elemente culturale, cei care nu dispun decât de cadrul restrâns sunt

96


permanent dezavantajaţi.Analiza diferenţierii codurilor s-a asociat cu studiul barierelor

lingvistice dintr-o comunitate, adică a dificultăţilor ce apar în procesul de comunicare ca urmare a poziţiilor diferite ocupate în structura socială şi necoincidenţei parţiale dintre sistemele de semne verbale utilizate.

Stratificarea socială este pusă în corespondenţă cu o stratificare stilistică a folosirii limbii, iar mobilitatea produce schimbări nu numai în poziţiile sociale, ci şi în stilurile de vorbire (W. Labov, 1966).

O direcţie utilă de cercetare a fost aceea în care se reconstruiesc structuri sociale sau faze istorice ale unor comunităţi prin intermediul analizei lingvistice a terminologiei mai vechi sau mai noi folosite pentru caracterizarea familiei, a grupurilor sociale sau a ierarhiei din interiorul lor. (G. Devato, 1968)

Considerând cultura ca mediatoarea între structurile sociale şi cele lingvistice, s-a trecut şi la analiza semiotică a raporturilor dintre limbaj, ca sistem sintactic, şi cultură şi ideologie, ca sisteme seman-tice (Umberto Eco, 1968). Se deschide astfel posibilitatea extinderii analizelor semiotice ale comportamentelor şi relaţiilor sociale, ceea ce ar avea efecte pozitive atât asupra dezvoltării lingvistice, cât şi a sociologiei (Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998).

e) Modelul semioticÎntr-un capitol anterior, vorbeam despre înscrierea limbii, ca

sistem de semne de comunicare, alături de alte sisteme de semne de comunicare, în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de Ferdinand de Saussure semiologie. „Limba este un sistem de semne care exprimă idei şi, prin acesta, este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdo-muţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc. Limba nu este decât cel mai important dintre aceste semne. Se poate deci concepe o ştiinţă care să studieze

97

ION HAINEŞ

viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar face parte din psihologia socială şi, deci, din psihologia generală; o vom numi semiologie (de la grecescul sèmeîon, semn). Ea ne-ar învăţa ce sunt semnele, după ce legi se conduc ele. Cum această ştiinţă nu există încă, nu putem spune ce va fi ea; dar ea are drept să existe şi locul ei este dinainte determinat”. (Oswald Ducrot, Jean Marie Schaeffer, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, 1996, p. 141)

El anunţa, deci, constituirea unei viitoare discipline. „Pentru noi, preciza autorul, problema lingvistică este înainte de orice semiologică... Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie să o considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi categorie”. (F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, în Antologie de texte de lingvistică structurală, Universitatea din Bucureşti, 1977, p. 23).

Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însă acela de semiotică, definită ca ştiinţă generală a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor.

Semiotica nu trebuie să fie confundată cu semantica, ştiinţa care se ocupă exclusiv cu semnele verbale. Raportul dintre semantică şi semiotică (semiologie) este acela dintre parte şi întreg, ceea ce nu exclude posibilitatea ca semnele verbale să stea la baza unor formule semiotice. Astfel, un semn de circulaţie indică pentru conducătorii auto faptul că circulaţia auto (de exemplu) este interzisă pe o anumită stradă. Acest semn este transpunerea figurativă convenţională a unei indicaţii concepute iniţial prin semne vorbite. Avem, deci, de-a face cu o semantică transpusă în semiotică. Acest lucru este valabil şi în alte domenii, cum ar fi: artele plastice (sculptura, pictura), muzica etc.

Într-un studiu dedicat semanticii, Gh. Ivănescu afirmă că „existenţa semnelor, care sunt expresia sensurilor, dă naştere semioticii şi că existenţa sensurilor, care sunt realităţile exprimate prin semne, dă naştere semanticii. Semiotica presupune o semantică,

98


iar semantica presupune o semiotică”. (Gh. Ivănescu, Domeniul şi limitele semanticii, în Semantică şi semiotică - sub redacţia acad. I. Coteanu şi prof. dr. Lucia Wald, 1981, p. 84). Semiotica şi semantica s-au afirmat, iniţial, ca ştiinţe lingvistice, pentru că limbajul este faptul semiotic cel mai important, dar în timp, după 1950, domeniile lor s-au delimitat în sensul definit mai înainte.

Lingvistul italian Tullio de Mauro defineşte semantica drept o „teorie a semnificaţiei” (Tullio De Mauro, Introducere în semantică, 1978, p. 39.), după ce încearcă să răspundă la câteva întrebări esenţiale: Ce este semnificaţia? Ce este semnul? Ce este sensul? El consideră că toate cuvintele noastre au un sens şi că oamenii tind spre cunoaşterea a ceea ce acumulează în experienţa lor. Semnificaţia este ceea ce ne comunică un semn, afirmă De Mauro. Semnificaţia este un lucru indicat de un semn lingvistic. Definiţia sensului implică definiţia semnului lingvistic. Sensul a fost definit ca o depunere în memorie, un conţinut expresiv, un punct de referinţă obiectiv (sau legat de obiect) etc.

Concise Oxford Dictionary defineşte astfel cuvântul sign: „thing used as representation of something” (lucru folosit ca reprezentare a ceva). Semn este, deci, ceea ce se leagă de ceva, care-l evocă şi-l reprezintă. Semn este ceea ce are un înţeles.

Semiotica (sau semiologia) este studiul semnelor şi al proceselor interpretative. Ea se ocupă cu studiul semnelor din natură şi societate. Semiotica studiază sistemul de semne, modul în care unităţi nesemnificative compun unităţi semnificative. „Rădăcinile semioticii merg departe în istoria cunoaşterii umane; ele pot fi urmărite în antichitatea greacă, dar numele cel mai proeminent, dintre precursorii semioticii, este cel al lui Leibniz, cu care calculul devine o parte a teoriei semnelor”. (Solomon Marcus, Semne despre semne, 1979, p. 9.) Stoicii, Sfântul Augustin, Locke, Leibniz, până la gânditori din epoca noastră au acordat o mare atenţie problematicii semiotice. Termenul însuşi de semiotică apare însă abia la Locke, care îl defineşte ca o

99

ION HAINEŞ

„cunoaştere a semnelor”, incluzând aici atât „ideile” spiritului, cât şi semnele de comunicare între oameni (Încercare filozofică asupra intelectului omenesc).

Adevăratul întemeietor al semioticii este însă considerat logicianul şi filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914), prin opera căruia semiotica devine o disciplină independentă şi metodă de referinţă pentru orice alt studiu.

Peirce consideră că relaţia de semnificare este întotdeauna o relaţie între trei elemente (celebrul triunghi semiotic): semnul ca atare, obiectul pe care îl reprezintă şi interpretantul semnului, adică reflectarea acestuia în mintea celui ce îl interpretează. „Un semn sau representamen este un prim care întreţine cu un secund, numit obiectul său, o relaţie triadică atât de autentică, încât ea poate determina un terţ, numit interpretantul său, să întreţină cu obiectul său aceeaşi relaţie triadică pe care o întreţine el însuşi cu acelaşi obiect”. (Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990, p. 285.)

Deoarece fiecare semn se află în relaţie cu trei lucruri - fundamentul, obiectul şi interpretantul - semiotica are trei ramuri:

a) Gramatica pură (sau speculativă), care are rolul de a stabili ce trebuie să fie adevărat despre representamenul folosit de orice inteligenţă ştiinţifică pentru ca el să poată întruchipa o semnificaţie.

b) Logica propriu-zisă - ştiinţa a ceea ce este adevărat pentru ca representamentele să poată fi valabile cu privire la orice obiect.

c) Retorica pură, a cărei sarcină este de a descoperi legile prin care în orice inteligenţă ştiinţifică un semn dă naştere altuia şi mai ales un gând produce un alt gând: „Un semn este ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rândul său un semn şi aşa mai departe ad infinitum”. (Idem, p. 274 - 275.)

Această concepţie peirciană a fost interpretată ca o teorie a semio-zei infinite, care constituie o contribuţie fundamentală la dezvoltarea

100


semioticii. (Semioza = procesul de producere a semnelor - Morris).Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (sub redacţia

lui Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer) propune trei orientări principale în privinţa lucrărilor de semiotică:

1. Direcţia Locke - Peirce - Morris, care pleacă de la o teorie generală a semnelor, naturale sau convenţionale, umane sau non-umane, şi al cărei ideal ultim este construirea unei teorii generale a faptelor de comunicare. Această concepţie despre semiotică s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite, datorită grupului condus de T. Sebeok. În câmpul său de studiu intră şi comunicarea umană non-verbală, adică gestualitatea şi mimica (kinezica), ca şi modurile de interacţiune în spaţiu (proxemica). Tot aici se poate integra şi studiul comportamentului simbolic la animale - zoosemiotica.

2. Direcţia bazată pe cibernetică şi teoria informaţiei. În Franţa, această direcţie este reprezentată de A. Moles, dar ea s-a dezvoltat mai ales în deceniile 6 şi 7 în fosta Uniune Sovietică. Se pot cita, în acest sens, lucrările lui Lotman asupra literaturii şi asupra filmului sau cele ale lui Uspenski asupra artelor.

3. Direcţia lingvistică, dominantă mai ales în Franţa, şi care se identifică mai mult sau mai puţin cu mişcarea structuralistă. Semiologia franceză se inspiră direct din modelul lingvisticii structurale (din teoriile lui Jakobson şi Hjelmslev).

Cercetarea semiologică franceză s-a orientat mai ales spre studiul literaturii (Roland Barthes, Todorov, Genette etc.)

Lucrările lui Umberto Eco nu se înscriu în nici una din cele trei direcţii. Abordarea sa este sincretică, el dezvoltând o semiotică generală.

Semnul este noţiunea fundamentală a semioticii. Există o mare diversitate de concepţii asupra semnului, ceea ce face dificilă o încercare de definire şi clasificare a claselor de fenomene ce pot fi integrate aces-tei noţiuni. S-a vorbit despre semne verbale şi semne neverbale, despre semne naturale şi semne convenţionale, produse ale activităţii

101

ION HAINEŞ

conştiente a oamenilor. Omul trăieşte în două lumi paralele şi interdependente: în lumea obiectelor şi în lumea semnelor. Prin descoperirea semnelor şi a semnificaţiilor, el realizează saltul cel mare de la natură la cultură. El devine un homo significans: „Omul este singura fiinţă creatoare de semnificaţii, deoarece numai el a reuşit să diferenţieze materia consumabilă: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de materia comunicabilă: unelte, gesturi, sunete, figuri”. (Henri Wald, Homo significans, 1970, p.7).

Cultura poate fi definită ca o reţea de semne prin care oamenii îşi organizează raporturile dintre ei, precum şi raporturile dintre ei şi natură.

Semnul este un mijloc de elaborare şi comunicare a informaţiei. El reuneşte materialitatea şi ideea, conceptul şi imaginea acustică, semnificatul şi semnificantul, într-o asociere arbitrară. Aceasta este teoria semnului lingvistic, elaborată de Saussure.

Lanţul sonor - (semnificantul, cel care semnifică) + amprenta lui psihică, conceptul (semnificatul, cel care este semnificat) exprimă o noţiune. Noţiunea este o unitate a gândirii, iar cuvântul este o unitate a limbii. Complexul sonor este semn al înţelesului, care are la bază o noţiune. Noţiunea este forma logică a reflectării raţionale a esenţei lucrurilor. Ea reflectă raporturile, însuşirile esenţiale, determinante ale fenomenelor şi lucrurilor. Se fixează prin cuvânt, ca rezultat al gândirii, şi astfel devine component al limbii.

Semnul este important prin ceea ce reprezintă, nu prin ceea ce prezintă. Cea mai largă definiţie a semnului este dată de Peirce: „Un semn, sau representamen, este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri”. (op.cit., p.269).

Istoria culturii este istoria stilizării semnificantului şi a abstractizării semnificatului. Semnul aparţine culturii. În natură nu există semne, semnele sunt create de om, acesta fiind singura fiinţă creatoare de semne.

Trebuie făcută deosebirea între semn şi semnal. Prin semnale, animalul se adaptează la natură. În timp ce semnul uneşte trecutul cu

102


prezentul, realul cu posibilul, prezenţa cu absenţa, semnalul este legat nemijlocit de o situaţie prezentă, este invariabil şi nearticulat.

Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o realitate inteligibilă. Spre deosebire de semnal, el este mijlocit, variabil în timp şi spaţiu, articulat.

Cel mai important mod de a fiinţa al semnelor este cuvântul, adică noţiunea (care are şi semnificaţie şi sens). Sens, adică înţeles (intensiune), şi semnificaţie, adică (prin extensiune) sfera, totalitatea determinaţiilor obiectelor, esenţiale şi generale.

Prin intermediul cuvintelor, al limbajului articulat, omul trece de la aparenţă la esenţă, de la fenomen la lege, de la trecut la viitor, devine capabil de activitate lingvistică.

Cel mai stilizat mod de existenţă a semnului este simbolul. Cuvântul poate fi înţeles şi ca semnal şi ca simbol. Cuvântul - semnal implică o reacţie dinamică din partea receptorului, el e inserat nemijlocit în realitate, provoacă acte ce aduc schimbări la nivelul realităţii.

Cuvântul - simbol este principalul instrument al cunoaşterii. Cunoaşterea obţinută poate aspira la obiectivitate deplină (limbajul - oglindă), iar obiectivitatea devine criteriul adevărului.

Clasificarea sistemelor de semne

Încercarea de clasificare a semnelor întâmpină numeroase dificultăţi, generate atât de vastitatea domeniului, cât şi de criteriile de clasificare.

Peirce arată că, din punct de vedere teoretic, sunt posibile mii de clase de semne. Umberto Eco stabileşte nouă principii de clasificare. Reţinem pe cele mai importante:

a) În funcţie de posibilităţile de a fi reproduse, semnele se pot clasifica în semne pentru care distincţia tip şi ocurenţă funcţionează şi semne pentru care această distincţie nu funcţionează. Tipul, numit de Peirce legi-sign (legisemn), poate fi definit fie ca un universal, fie ca o

103

ION HAINEŞ

clasă ale cărei ocurenţe, numite de Peirce sin-signs (sinsemn), sunt chiar membrii ei.

b) După tipul de legătură dintre semne şi referentul lor, Peirce distinge trei categorii: semne iconice, indiciale şi simbolice. Funcţia iconică are în vedere existenţa unor proprietăţi comune semnului şi referentului. Peirce distinge trei specii de semne iconice: imagini, grafuri şi metafore. Fotografia este o imagine, harta este şi ea o imagine, dar reprezentarea grafică poate să meargă până la formula algebrică. Funcţia indicială are în vedere o anumită contiguitate a semnului cu referentul (cum ar fi un raport de la cauză la efect sau de la parte la întreg). Sunt indici simptomele unei boli, coborârea barometrului, girueta care arată direcţia vântului, gestul de a arăta etc. În limbă, cuvinte ca eu, tu, aici, acum etc. ţin de domeniul indicilor, fiind în acelaşi timp simboluri.

Atât semnele iconice, cât şi cele indiciale sunt semne motivate (printr-o proprietate comună, printr-o analogie) — în cazul funcţiei iconice, printr-un raport de contiguitate în cazul funcţiei indiciale.

În cazul semnelor simbolice, legătura cu referentul este convenţională (nemotivată).

Cel mai important exemplu de semn simbolic este semnul verbal. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic este un argument. Toate cuvintele, frazele, cărţile şi alte semne convenţionale sunt simboluri. „Un simbol nu poate indica un lucru anume; el denotă un gen de lucruri. Mai mult, el însuşi este un gen şi nu un lucru individual” (op.cit., p.303.), afirmă Peirce.

Orice simbol este un semn care reprezintă altceva decât propria lui substanţă fizică. Simbolul are funcţia de generalizare şi abstractizare a experienţei şi cunoaşterii intuitive.

„Simbolul este tinereţea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol şi simbolul termină ca semn”. (Henri Wald, Dialectica simbolului, în Semantică şi semiotică, 1981, p.

104


21) Semnul devine un simbol atunci când se transformă în starea infor-maţională optimă. Ivan Evseev, într-o carte care se ocupă în mod special de relaţia cuvânt - simbol - mit, găseşte mai multe valori ale simbolului:

a) Simbolul este un semn cu o maximă deschidere informaţională.b) Simbolul este un semn care tinde să-şi păstreze polivalenţa şi

ambiguitatea semantică în orice context.c) Simbolul este un semn cu o vădită marcă reprezentativă.d) Simbolul este un semn care se identifică cu obiectul simbolizat.e) Simbolul este un semn ce vizează laturile fundamentale ale

existenţei.f) Simbolul este un semn profund marcat axiologic.g) Simbolul este un semn activ şi paradigmatic.h) Simbolul este un semn cu o puternică încărcătură afectivă.i) Simbolul este un semn puternic centrat antropologic.j) Simbolul este un semn ambivalent.k) Simbolul este un semn unificator şi totalizator. (Cuvânt -

simbol - mit, 1983, p. 31-45)Denis McQuail consideră simbolizarea drept un proces prin care,

în primul rând, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, naraţiu-ni specifice sau cu reprezentări ale acestora. În al doilea rând, prin aceste mijloace, ideile şi imaginile, care sunt variabil de complexe, puternice, încărcate emoţional, abstracte, neabordabile, sacre, profund semnificative şi extinse în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată, sunt transmise într-un mod economic şi foarte sigur acelora care au fost socializaţi într-o cultură sau societate”. (Comunicarea, 1999, p.92)

Simbolismul este un proces esenţial colectiv. Individul poate alege dintre simbolurile care există pentru a le folosi ca să exprime sentimente, sau le poate invoca public, dar el nu poate inventa noi simboluri.

Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic îl constituie de fapt obiectele sau

105

ION HAINEŞ

evenimentele fizice la care se referă limbajul. Denis McQuail dă şi câteva exemple: steagul cu culorile şi semnele sale semnifică identitatea unei naţiuni sau comunităţi şi întruchipează în sine ideea de naţiune; sabia este un simbol al dreptăţii, legii sau armatei; crucea este simbolul salvării prin Cristos, al creştinismului în general; clădirile monumentale simbolizează bunăstare, putere sau spirit civic; ritualul este simbol al unor anumite idei religioase - de exemplu, frângerea şi mâncatul pâinii în mesa catolică semnifică relaţia dintre Dumnezeu şi supuşii săi; phoenixul şi mitul asociat simbolizează renaşterea; leul este un simbol al puterii şi curajului; pelicanul, un simbol al sacrificiului de sine.

Teoreticianul ajunge la următoarea concluzie: simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o formă materială concretă, relaţionându-se unei idei abstracte; în al doilea rând, ele sunt proprietatea unei colec-tivităţi (nu a unui individ) şi acţionează pentru a lega individul de colectivitate, fie că e vorba de o comunitate religioasă, o societate sau o formă mai particulară de asociere. Simbolul este, deci, un bun cultural, în special pentru societăţile preliterale sau pentru societăţi ce prezintă diversitate culturală şi lingvistică.

106


CAPITOLUL III

PARADIGMA TEHNOLOGICĂ A LUI McLUHAN

(DETERMINISMUL TEHNOLOGIC)

Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg apărută la Toronto în 1962 (Bucureşti, 1975), consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape, criteriul său fundamental de clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-economici, care au, după cum bine se ştie, un rol determinant în

societate. Aceste etape sunt:a) era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale);b) era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia

antică după Homer;c) era tiparului (1500 - 1900);d) era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în plină

desfăşurare. Unii cercetători sunt de părere că, de fapt, cele patru etape se

reduc, în fond, la trei tipuri fundamentale de cultură, în funcţie de

tehnicile de comunicare utilizate. Acestea sunt:1.„Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare

este vorbirea şi care privilegiază, ca simţ, urechea. Este etapa cores-punzătoare „gândirii sălbatice“ a lui L. Strauss şi „mentalităţii primitive“ a lui L. Brühl. De altfel, McLuhan urmează, în descrierea

107

ION HAINEŞ

societăţii arhaice, ideile acestora.2. Cultura vizuală, Galaxia Gutenberg, care este legată de imprimat

şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. Ea este o cultură mecanică, fragmentară, specializată. Ca şi Lévi-Brühl, McLuhan insistă asupra separării nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic în raport cu celelalte simţuri. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt individualis-mul, centralismul şi raţionalismul. McLuhan nu explică însă de ce aceste consecinţe au apărut în unele ţări mai lent decât în altele.

3. Cultura electronică, audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de arhaism, de tribalism. Este o etapă mitică, globală, o reîntoarcere la instantaneitate, sincronic şi imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de

culegătoare de bunuri, de data aceasta sub formă de informaţii; «marfa centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor». Simţurile restabilesc între ele o coexistenţă raţio-nală, deşi se manifestă o predominanţă a urechii. Această cultură este, în opinia lui McLuhan, o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifestă o distanţare de indivi-

dualism şi de cosmopolitism şi o revenire la <tribalism>; lumea tinde să devină o mare familie, un sat global.” (Gina Stoiciu, Orientări operaţio-nale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti, 1981, p. 31-32)

La rândul său, un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard Voyenne, consideră că există patru moduri de comunicare, în esenţă aceleaşi cu acelea ale profesorului şi

teoreticianului canadian: a) comunicarea directă; b) comunicarea

indirectă; c) comunicarea multiplă şi d) comunicarea colectivă.

Să le analizăm pe rând:1. Comunicarea directă

În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare. Iată

cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană - emiţător - intră în contact direct cu o altă persoană -

108


receptor - sau, eventual, cu un număr dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” (La presse dans la société contemporaine, în Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p.11).

Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă (aşa numitul feed-back), prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar receptorul emiţător. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversaţie, fără nici un intermediar. Este comunicarea interpersonală.

Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale acesteia. Ea este însă limitată în spaţiu şi timp, fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între parteneri, fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. Ea este o comunicare directă, orală, interpersonală şi trebuie spus că, de-a lungul mileniilor şi chiar astăzi, forma principală de comunicare între oameni este comunicarea directă.

Ca un remediu al discontinuităţii, o serie de societăţi primare sau mai puţin avansate din punct de vedere tehnic au găsit soluţia unor procedee empirice, prin care se încearcă prelungirea comunicării directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. Desigur, acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice semnificaţie sau, uneori, modificându-i conţinutul prin adaos sau, dimpotrivă, omisiune, adaptându-l şi traducându-l, în mod voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorin-ţele sau necesităţile lor. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la apariţia zvonului, adică a deformării mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă, prin mijloacele comunicării colective specifice „erei electronice“, a

109

ION HAINEŞ

devenit o modalitate esenţială a luptei politice, a bătăliei pentru putere, prin abaterea voită a atenţiei opiniei publice de la marile şi gravele probleme ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional, realizându-se ceea ce se cheamă „manipularea“.

Comunicarea directă înseamnă comunicarea prin gest, privire (comunicarea umană non-verbală) şi, mai ales, cuvânt (comunicare verbală).

La rândul său, profesorul şi teoreticianul canadian Marshall McLuhan defineşte prima fază din istoria civilizaţiilor umane ca faza civilizaţiei arhaice, fără scriere, faza culturii orale. Ea se caracterizea-ză printr-o dominantă a expresiei orale şi a percepţiei auditive. McLuhan porneşte de la ideea că omul foloseşte în mod spontan cele cinci simţuri ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde în modul cel mai natural comunicării cu semenii săi prin limbajul vorbit. Astfel, el se integrează direct şi spontan în cadrul său natural şi în grupul său social, în tribul său. Această primă fază a comunicării sociale este denumită şi faza culturii tribale. Ea reprezintă copilăria istoriei umane, zorii comunicării sociale, şi constituie o sursă esenţială pentru studierea gândirii şi limbajului omului primitiv.

În această fază, gândirea înfloreşte liber şi rămâne apropiată de concret, iar cuvintele capătă o forţă magică prin care universul este sacralizat.

Marshall McLuhan consideră că putem vorbi despre o condiţie ideală a omului, care presupune o armonie ideală a simţurilor, dar omul se schimbă în funcţie de mijloacele de comunicare, iar acestea determină, la rândul lor, predominanţa unui anume organ de simţ al omului. Mijloacele de comunicare apar, astfel, ca prelungiri ale simţu-rilor fiinţei umane. Omul primitiv trăia într-un univers acustic, ceea ce a provocat o supralicitare a senzorialităţii, o rupere a echilibrului dintre

simţuri, o dilatare a unuia dintre ele: auzul. Saltul din lumea auditivului în lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. În faza culturii

110


orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale.Revenind la predominanţa auzului în faza culturii orale, Marshall

McLuhan face o comparaţie între primitivii analfabeţi şi primitivii alfabetizaţi, între analfabet şi occidentalul mediu, ajungând la urmă-

toarea concluzie: „În orice mediu occidental, copilul este înconjurat de o tehnologie abstractă, explicit vizuală, în care timpul şi spaţiul sunt explicit uniforme şi continue, «cauzele» eficiente şi consecutive, iar lucrurile există şi se mişcă pe planuri distincte şi într-o succesiune ordo-nată. Copilul african, în schimb, trăieşte în lumea implicită şi magică a răsunătorului cuvânt oral. El n-are de-a face cu cauze eficiente, ci cu cauzele formale ale unui câmp configurativ care este cel al tuturor societăţilor primitive.” (Galaxia Gutenberg, 1975, p. 49).

În timp ce universul acustic al omului primitiv este unul afectiv şi

exacerbat, „universul vizual este un univers rece şi neutru; popoarele de cultură acustică îl şi socotesc pe occidental o fiinţă foarte rece.“ (Idem) El vorbeşte despre puterea magică a cuvintelor, despre credinţa, tipic nealfabetică, după care„gândirea şi comportarea sunt influenţate de impactul magic al cuvintelor şi de puterea pe care o au de a impune un mod implacabil conţinutului lor“. (Idem)

Pentru africanul rural, urechea este principalul organ de recep-ţie, nu ochiul, socotit de mulţi africani mai curând o unealtă a voinţei decât un organ de recepţie.

Este vorba despre „mentalitatea primitivă“, analizată de Lucien Lévi - Brühl în La mentalité primitive, Paris, 1925, sau despre „gândirea sălbatică“, descrisă de Claude Lévi - Strauss în Gândirea sălbatică, 1970.

Cercetătorul francez André Leroi - Gourhan urmăreşte relaţia

dintre cele două perechi funcţionale: mână - unealtă şi faţă - limbaj, care au pregătit şi accentuat transformarea fiinţei umane în ceea ce s-a

numit mai târziu OM: „Apariţia uneltei printre caracteristicile esenţia-le delimitează tocmai frontiera specifică umanităţii, la capătul unei îndelungate perioade de tranziţie în cursul căreia sociologia ia treptat

111

ION HAINEŞ

locul zoologiei.“ (Gestul şi cuvântul, 1983, p. 139-140).Autorul consideră că se poate vorbi despre o interdependenţă între

mână şi organele feţei, ca elemente de motricitate, şi între produsele lor, unealta şi limbajul. Mâna e folosită tot mai mult pentru producerea uneltelor, iar organele feţei pentru vorbire. Deoarece unealta şi limbajul nu pot fi separate în evoluţia socială a omenirii, începuturile limbajului

aparţin perioadei creării primelor unelte: „Posibilitatea limbajului există din momentul în care preistoria ne oferă unelte, deoarece unealta şi limbajul sunt neurologic legate, iar ambele sunt nedisociabile în structura socială a umanităţii… Nu există probabil nici un motiv să separăm, în stadiile primare ale antropinilor, nivelul limbajului de cel al uneltei, deoarece în prezent, ca şi în cursul istoriei, progresul tehnic este legat de progresul simbolurilor tehnice ale limbajului“.(Idem, p. 170).

Desigur, limbajul oamenilor primitivi era unul rudimentar,

corespunzător nivelului uneltelor pe care ei le produceau: „La aceste stadii, unde studiul comparativ al uneltelor şi craniilor pare să demonstreze că industria se dezvoltă într-un ritm corespunzător evoluţiei biologice, nivelul limbajului nu putea fi decât foarte scăzut, dar depăşea, cu siguranţă, nivelul semnalelor vocale.“ (Idem)

Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Ea se realizează, după cum am spus, prin intermediul privirii, al gestului şi, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directă presupune însă o apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită spaţială, ca şi una temporală.

Rolul pe care îl are comunicarea directă în viaţa cotidiană este imens. Acest tip de comunicare se realizează şi printr-o transmitere în lanţ a unui mesaj, de la un emiţător la un număr (teoretic infinit) de receptori, care pot, la rândul lor, să retransmită imediat mesajul, viciindu-l însă voit sau nevoit, deformându-l, prin adaos sau, dimpo-trivă, omisiune a unor elemente ale informaţiei, conform intereselor, concepţiilor şi opţiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii

112


sociale.

2. Comunicarea indirectă

Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicarea indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor, a provocat, după cum consideră Marshall McLuhan, o adevărată „ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului“ (Galaxia Gutenberg, 1975, p.52), permiţând apariţia omului detribalizat.

Scrierea inaugurează, deci, un nou tip de comunicare, prin care se suprimă condiţionarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi se creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedefor-mate, autentice, obiective în spaţiu şi timp, într-un pariu cu eternitatea de care erau conştienţi atât poetul latin Horaţiu, când scria celebrul vers „Exegi monumentum aere perennius“ (Am desăvârşit un monument mai trainic decât arama), cât şi cronicarul român Miron Costin, care era profund pătruns de datoria sa de scriitor („Eu voi da seama de ale mele, câte scriu“), precum şi că „scrisoarea ieste un lucru vecinicu“.

Istoria scrierii este însă destul de complicată şi ea ne trimite în urmă cu mii, cu zeci de mii de ani, până la desenele rupestre din epoca preistorică, la reprezentările de oameni şi animale executate pe pereţii peşterilor de către omul primitiv (cam acum 20.000 de ani sau şi mai înainte, cam acum 50.000 de ani , când se înregistrează o serie de trăsături - puncte, linii sau spirale - gravate pe piatră şi pe os şi care reprezintă o transpunere grafică a unor semne specifice gândirii mitice).

În faza de început, este foarte greu de delimitat valoarea exactă a acestor desene, în sensul că ele pot avea o semnificaţie magică, artistică sau una de comunicare. Cert este că primele scrieri sunt în fond desene şi că scrierea se va desprinde din desene, cărora li se

modifică scopul: acela al comunicării.

113

ION HAINEŞ

„Scrierea este o grafie care, în scopul comunicării unei idei, a trecut de la reprezentarea obiectului şi a ideii la reprezentarea formei lor sonore, devenind discretă şi lineară ca limbajul însuşi“, afirmă Lucia Wald în cartea sa Sisteme de comunicare umană, de mai multe ori citată de noi.

André Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35.000 de ani î. Hr. şi că ele reprezintă „linii gravate în os sau în piatră, mici incizii echidistante ce aduc mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifestărilor ritmice“.(Gestul şi avântul, vol. I, 1973, p. 259) Aceste mărturii au fost interpretate drept răbojuri ale vânătorilor, ca un fel de numărătoare, o contabilitate, lucru demn de luat în seamă pentru începuturile scrierii.

Cercetătorul francez crede că „scrisul debutează nu în

reprezentarea naivă a realităţii, ci în abstract […] Scrisul nu debutează printr-o exprimare întrucâtva servilă şi fotografică a realităţii, ci constatăm cum se organizează de-a lungul unei perioade de aproximativ zece mii de ani începând cu semne ce par să fi exprimat mai întâi ritmuri şi nu forme“. (Idem, p. 261).

Abia acum (30.000 de ani î.Hr.) apar cele dintâi forme, limitate la figuri stereotipe unde doar câteva detalii convenţionale permit identificarea unui animal. Acestea îl conduc pe André Leroi-Gourhan la concluzia că „arta figurativă este, la origini, direct legată de limbaj şi mult mai aproape de scriere în sensul său cel mai larg decât de opera de artă. Ea este o transpunere simbolică şi nu o calchiere a realităţii, adică între linia şerpuită pe care o interpretăm drept un bizon şi bizonul însuşi se află distanţa existentă între cuvânt şi unealtă“ (Idem). Astfel „cele mai vechi figuri cunoscute nu reprezintă scene de vânătoare, animale în agonie sau înduioşătoare scene de familie, ci sunt nişte semne grafice în formă de cuie fără nici un liant descriptiv,

114


ce sprijină un context oral pierdut pe vecie“. (Idem, 262).La rândul său, Henri Wald opinează: „Istoria scrierii, de la mito-

gramele pictografice până la literele alfabetului, este istoria reprezentării grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte şi mai generale despre realitate. Cele mai vechi desene sunt mai degrabă suporturi grafice ale unui context oral, decât reproduceri ale unor scene de vânătoare. Primele figuri aveau o valoare magică, codificau un limbaj secret, pe care numai iniţiaţii erau capabili să-l descifreze. Trecerea de la gândirea mito-magică la cea tehnico-ştiinţifică s-a făcut treptat şi concomitent cu evoluţia aşezărilor urbane“ (Ideea vine vorbind, 1983, p. 45-46).

Dacă limbajul sonor e universal (toată lumea ştie să vorbească) şi e o trăsătură specific umană, el apărând odată cu apariţia omului, scrierea este o apariţie târzie, fiind produsul direct al anumitor civili-zaţii, cele urbane. Scrierea apare pe o anumită treaptă a dezvoltării culturii şi civilizaţiei şi nu este universală nici astăzi.

De civilizaţia urbană leagă şi profesoara Barbara Giovanninni apariţia scrierii. Ea aminteşte că cercetătorii civilizaţiilor antice consideră scrierea drept element de diferenţiere între oraş şi sat, definind satul drept „aşezarea în care nu au loc schimburi de informaţii scrise“ şi oraşul „aşezarea în care scrierea se foloseşte pentru a comunica informaţii şi pentru a le înregistra“. (De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, 1989). O asemenea civilizaţie, în întregime urbană, este civilizaţia sumeriană, căreia îi este atribuită inventarea scrierii.

André Leroi-Gourhan fixează etapele privitoare la începuturile scrisului. Astfel, în prima etapă, seriile ritmice de beţigaşe sau puncte îşi continuă existenţa până la sfârşitul paleoliticului superior, iar paralel cu ele, acum aproape 30.000 de ani î. Hr., apar primele figuri.

În etapa a doua, acum aproape 20.000 de ani î.Hr., apar unele figuri mai elaborate (coarne de bizon, trompă de mamut, coamă de cal etc.).

Către 15.000 î.Hr., tehnica pictorului s-a perfecţionat, a avut loc o

115

ION HAINEŞ

evoluţie ciudată: reprezentările umane şi-au pierdut caracterul realist, orientându-se către triunghiuri, patrulatere, şiruri de puncte sau beţigaşe, iar animalele se îndreaptă treptat spre realismul formelor şi mişcării.

Este vorba, spune Leroi-Gourhan, despre nişte mitograme, ceva înrudit mai degrabă cu ideografia decât cu pictografia şi mai mult cu pictografia decât cu arta descriptivă.

În sfârşit, între anii 11.000 şi 8.000 î.Hr., figurile omeneşti cunosc fie o cufundare mai profundă în ideogramă, fie o întoarcere la repre-zentarea realistă, în timp ce reprezentarea animalelor va evolua spre un realism manierist, de o precizie fotografică a mişcării şi a formelor.

După cum am mai amintit, iniţial, desenele au avut o funcţie multiplă. O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Folosirea pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Ea este un început de scriere, pentru că îşi propune să comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisă, pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor. Popoarele primitive foloseau acest tip de scriere, iar vestigii ale sale găsim şi astăzi în semnalizarea rutieră.

Pictografia cuprinde, deci, atât reprezentări concrete, cât şi elemente convenţionale. Ea va cunoaşte o evoluţie, în sensul simplificării desenului, al apariţiei unor semne noi, ca şi prin folosirea lor metaforică.

Treptat, pictogramele vor începe să fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treaptă fundamentală în transformarea lor în scriere.

„Cucerirea scrisului a însemnat tocmai intrarea exprimării grafice, prin utilizarea dispozitivului linear, în subordonarea completă a exprimării fonetice“, subliniază André Leroi-Gourhan (op.cit., p. 267).

De la simboluri cu implicaţii extensibile se ajunge, astfel, la

116


semne, care, în loc să indice obiecte, încep să indice sunete, ceea ce constituie un pas important în apariţia scrierii.

Linearizarea semnelor pictografice nu este posibilă fără inter-venţia fenomenului fonetic. „Scrierile egipteană, chineză şi aztecă sunt cunoscute ca şiruri de mitograme fonetizate şi nu sub forma unor pictograme aliniate“, scrie Andre Leroi-Gourhan.

De la pictografie se trece la ideografie, adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt.

Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză.Grafia semnelor s-a modificat continuu, odată cu evoluţia

sensurilor, dar şi în funcţie de materialul pe care se scria. Ideogramele au fost notate pe piatră, pe lemn, pe os, la început cu linii curbe, apoi cu linii drepte, până când semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiformă. Scrierea cuneiformă a fost folosită de sumerieni, care, între 5000 şi 4000 î.Hr., în regiunea cores-punzătoare actualului Irak de Sud, între fluviile Tigru şi Eufrat, cunoscuseră o civilizaţie înfloritoare şi cărora le este atribuită inventarea scrierii. Pentru sumerieni, argila a constituit principalul material de scriere, iar ea reprezenta şi o garanţie de păstrare (argila era uscată la soare sau arsă în cuptoare), deci de perenitate în timp.

Redactarea şi lectura scrierii cuneiforme deveniseră apanajul unui cerc restrâns de specialişti - scribii, categorie socială privilegiată, care deţinea puterea economică, materială, dar şi pe cea spirituală.

Cuneiforma s-a răspândit în Orientul Apropiat. Ea a continuat să fie scrierea de circulaţie pentru multe secole. Ultimele texte de cuneiformă, din secolul I î.Hr., provin din oraşul Uruk din Mesopotamia, unde, cu peste 3.000 de ani înainte, apăruse scrierea.

În Egipt, apariţia scrierii este legată de condiţii social-politice diferite. Egiptenii acordau o atenţie deosebită ceremonialelor funebre.

117

ION HAINEŞ

În cadrul ritualului de înmormântare, textele scrise, care deţineau o funcţie magică, aveau un rol fundamental. Monarhii doreau, de asemenea, să-şi consolideze puterea şi să-şi eternizeze memoria prin înregistrarea acţiunilor lor prin scris. Aşa se explică apariţia scrierii hieroglifice, care alătură ideograma (semne-cuvânt) şi semnele fonetice (semne-sunet).

Începuturile scrierii sunt situate în jurul anului 3100 î.Hr. La început, ele sunt nişte pictograme, stilizate, cu valoare artistică, şi apar pe pereţii templelor, pe statui, obeliscuri etc. Scrierea hieroglifică se folosea în primul rând pentru operele cu caracter monumental sau obiecte de uz funerar şi viza o înscriere de durată, adică în eternitate. O trăsătură esenţială a scrierii hieroglifice o constituie, deci, legătura ei cu arta şi, nu întâmplător, valoarea de imagine, de unde îi vine şi numele: hieroglife = imagini sacre.

Deoarece pentru comunicarea obişnuită, acest tip de scriere era ineficient, greu de aplicat în practică, s-a ajuns la o formă de scriere mai rapidă, mai simplă, prin pierderea caracterului de imagini. Este vorba de scrierea hieratică, folosită doar pentru texte religioase. Materialele folosite pentru scriere erau diverse: piatra, ceramica, calcarul, tăbliţele de lemn acoperite cu ceară, fâşiile de in cu care se înfăşurau mumiile, pieile argăsite, pergamentul, papirusul.

Papirusul a fost materialul cel mai valoros pe care scriau egiptenii. Papirusul este un material sub formă de foiţă, prelucrat din tulpina acestei plante erbacee acvatice, care creşte în Delta Nilului şi pe care se scria în antichitate. Toate documentele administrative şi legislative, comerciale, civile sau religioase, lucrările literare, ştiinţifice, ritualurile de înmormân-tare etc. se foloseau de papirusuri. Scribii refoloseau uneori acest materi-al, ştergând textele precedente, operaţie care nu reuşea întotdeauna, aşa încât cercetătorii au descoperit o suprapunere de straturi (de texte), pe care le-au numit palimpseste. Faţă de tăbliţele de argilă mesopotamiene, papirusul oferea un material mai uşor şi mai practic, mai abundent, mai

118


uşor de transportat, ceea ce explică răspândirea sa în toată lumea antică după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare ( 322 î. Hr. ).

Preluând toate funcţiile vechilor papirusuri egiptene, hârtia le-a adăugat altele noi, devenind principalul mijloc de înregistrare, răspândire şi transmitere a informaţiei. De inventarea şi perfecţionarea fabricării hârtiei este legată întreaga dezvoltare a civilizaţiei şi culturii moderne. Însuşi numele hârtiei (papier în franceză şi paper în engleză) derivă din papirus.

Hârtia apare în secolul al II-lea d. H. în China, se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia, iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa.

Aşa cum arătam mai sus, atât în Mesopotamia, cât şi în Egipt sau în Grecia, apăruse o nouă profesie - aceea de scrib, care aparţinea clasei privilegiate, profesie destinată atât aparatului administrativ, cât şi categoriei înţelepţilor, care aveau acces la cultură, pentru că a şti să scrii şi să citeşti era o dovadă a superiorităţii. Cultura din antichitate este o cultură de manuscris (unicate, nu serii), iar scribii pot fi consi-deraţi primii scriitori din istoria umanităţii.

Colin Cherry, referindu-se la începuturile scrierii, afirmă: „Textele timpurii ale civilizaţiilor mediteraneene erau constituite din imagini, scrierea era logografică: desene simple reprezentau obiecte, precum şi, prin asociaţie, idei, acţiuni, nume şi aşa mai departe. În continuare, ceea ce este mult mai important, s-a dezvoltat scrierea fonetică, în care fiecare sunet era reprezentat de un simbol. Cu trecerea timpului, din cauza dificultăţii de a folosi o daltă sau o trestie, desenele au fost reduse la simboluri mai convenţionale, iar scrierea fonetică a fost simplificată, reducându-se la un set de două sau trei duzini de litere alfabetice, împărţite în consoane şi vocale“. (Apud Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 87).

O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană (Fenicia este actualul Liban), care s-a dezvoltat

119

ION HAINEŞ

spre sfârşitul secolului al XII-lea î. Hr. Scrierea feniciană este un sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adăugate de greci).

Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci, acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale.

Mitul lui Cadmus din Theba atribuie acestuia invenţia alfabetului. Se spune că acest rege, care a introdus în Grecia scrierea feniciană sau alfabetul fonetic, a semănat dinţi de balaur, din care au răsărit soldaţi (literele, din care a ieşit inteligenţa omului).

Adoptarea alfabetului fenician în Grecia este consemnată de anul 775 î. Hr. , când au avut loc primele jocuri olimpice şi de când datează începerea redactării anuarelor greceşti.

Ultima fază a scrierii şi cea mai evoluată o reprezintă scrierea alfabetică. În decursul evoluţiei sale, această scriere a cunoscut o permanentă simplificare, numărul semnelor reducându-se de la zeci de mii la câteva zeci, ceea ce constituie un mare progres şi un câştig imens al umanităţii. Iată ce scrie David Diringer despre această cucerire: „Alfabetul este ultimul sistem de scriere, cel mai evoluat, cel mai comod şi cel mai uşor adaptabil. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de popoarele civilizate în toată lumea; ea se învaţă cu uşurinţă în copilărie. Ea are, în mod evident, enormul avantaj de a folosi litere ce reprezintă sunete izolate, şi nu idei sau silabe, nici un sinolog nu cunoaşte toate cel aproximativ 80.000 de simboluri ale scrierii chineze. Este greu să stăpâneşti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi. Este infinit mai simplu să foloseşti numai 22, 24 sau 26 de semne!… Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii… Simplicitatea şi adaptabilitatea sa au asigurat victoria alfabetului asupra tuturor celorlalte sisteme de scriere“. (Idem, p.89-90).

Marea realizare a acestei invenţii constă în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn. Pentru această invenţie, consideră Diringer, „inventatorul sau inventatorii trebuie aşezaţi

120


printre cei mai mari binefăcători ai neamului omenesc“. (Idem, p.93).Trecerea de la gândirea mitologică la gândirea raţională s-a făcut

treptat şi într-o sincronizare perfectă cu evoluţia aşezărilor urbane. Concluzionând, André Leroi-Gourhan precizează: „Putem situa către 3500 î. Hr. (2.500 ani după apariţia primelor sate) cei dintâi germeni mesopotamieni ai scrisului. Două mii de ani mai târziu, către 1500 î. H. , apar primele alfabete consonantice în Fenicia, iar către 750 alfabetele cu vocale sunt stabilizate în Grecia. În anul 350 î. Hr., filosofia greacă este în plină înflorire“. (Gestul şi avântul, vol. I, 1973, p.283).

Scrierea este întâlnirea unui limbaj cu un alt limbaj. Pentru înflorirea ei, trebuie schimbat codul, trebuie să se treacă de la canalul auditiv la cel vizual, salt fundamental în evoluţia omenirii, deşi un divorţ esenţial între scris şi oral nu va avea probabil loc niciodată. Dar câştigurile generate de descoperirea scrierii - a scrierii alfabetice - sunt imense. În primul rând, stimularea gândirii abstracte, a creativi-tăţii, a activităţii intelectuale, a disciplinării ei, a capacităţii de aprofundare, prin lectură, a meditaţiei cu privire la rostul lumii şi al omului în univers. Scrierea înseamnă precizie, logică, perenitate, durată. Scrierea înseamnă o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul. Scrierea este un pariu cu eternitatea.

Odată cu inventarea scrierii, a alfabetului fonetic, începe, consideră Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg“, care a adus atâtea beneficii lumii.

Paralel, se vorbeşte despre pericolele pe care le-ar fi prezentat scrisul pentru omenire. Însuşi McLuhan pomeneşte despre scindarea culturii şi civilizaţiei greceşti, despre faptul că schizofrenia este o consecinţă inevitabilă a alfabetizării: „Omul alfabetizat, încă de la apariţia sa în Grecia antică, este un om dedublat, un schizofren, cum au fost, de la apariţia alfabetului fonetic, toţi oamenii alfabetizaţi“ (Galaxia Gutenberg, 1975, p.52-53). Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală, între inimă şi minte, între inteligenţă şi pasiune, între raţiune şi

121

ION HAINEŞ

sensibilitate - iată cele două tendinţe care caracterizează lumea Greciei antice şi care ar duce, după opinia cercetătorului canadian, la dezvoltarea unilaterală a individualismului, raţionalismului şi naţionalismului.

De altfel, nu întâmplător, paralelismul dintre oralitate şi scriere este explicabil atât în faza sa iniţială, cât şi mai târziu, căci, aşa cum subliniază şi Andrei Cornea, „memoria şi viul grai apăreau primilor creatori ai scrisului, dar şi multor generaţii care i-au urmat pe aceştia, întru totul îndestulătoare spre a reţine astfel de experienţe spirituale, ba chiar ei socoteau nefiresc a le nota degrabă pe o foaie de papirus, pe o tăbliţă de lut, ori pe o piatră. În acele cazuri, o memorizare de tip anamnestic primitiv şi spontan, bazată pe formalizarea exterioară adusă de versificaţie, se dovedea absolut suficientă“.(Scriere şi oralitate în cultura antică, 1988, p. 35-36).

Se poate spune, paradoxal, că textele homerice, ca şi imnurile vedice, circulau pe cale orală, prin memorizare, realizându-se astfel o „comunicare de masă“ şi instaurându-se un regim special între autor şi public.

Aşa cum subliniază Marshall McLuhan, „timp de secole încă, lectura însemna citire cu glas tare”(op.cit., p.144). Această lectură însemna în toată antichitatea şi în tot evul mediu un fel de incantaţie prin care textele erau mai uşor de memorizat. „Acest aspect oral al culturii manuscrisului nu numai că a influenţat profund modul de redactare şi scrierea, ci a impus, de asemenea, ca scrierea, cititul şi rugăciunea să rămână indisolubil legate între ele multă vreme după inventarea tiparului“ (Idem, p. 156).

Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă, la retribalizare, la instaurarea unui sat global, dar nu printr-o proiecţie în trecut, ci în viitor, prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibilă prin cuceririle erei electronice, radioul şi televiziunea: „Astăzi însă,

122


când electricitatea creează condiţii de extremă interdependenţă pe scară mondială, noi ne întoarcem rapid într-o lume auditivă, în care evenimentele sunt simultane şi conştiinţa este globală” (Idem, p. 164).

3. Comunicarea multiplă

Un rol de seamă în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii

l-a avut apariţia tiparului.În China, tiparul de lemn era cunoscut de mai multă vreme, încă

din secolul al XI-lea. În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400 - 1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. Între 1450 - 1455, Gutenberg a editat, în limba latină, în condiţii tehnice excepţionale, Biblia. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării.

Revoluţionarea tehnicii de imprimare răspundea nevoii de infor-maţie a omului modern şi ea era sincronică cu dezvoltarea vieţii econo-mice şi sociale a Europei, cu organizarea şi generalizarea poştei, ceea ce va duce la o anumită periodizare a unor tipărituri, la apariţia presei.

Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală, provocând o schimbare radicală în raporturile dintre emiţător şi receptor, dintre autor şi public.

Practic, cultura scribală (aceea a scrierii manuscriselor) nu crea nici autori, nici public, aşa cum i-a creat tipografia. Noţiunea de paternitate literară în sensul de care vorbim astăzi era necunoscută. Tiparul, ne spune McLuhan, „a făcut inutilă citirea cu glas tare şi a accelerat actul citirii, până ce cititorul s-a putut simţi în mâna

123

ION HAINEŞ

autorului“ (op.cit., p.210).Tipografia a făcut din cultură un bun de consum, o marfă uniformă

şi repetabilă. Această marfă, care alimentează setea de cunoaştere, nevoia informării rapide şi exacte, se materializează în două produse, fără de care este de neimaginat civilizaţia omului modern: cartea şi presa.

Încă din Renaştere, cartea a impus ideea că adevăratele cunoştin-ţe sunt cele scrise, că marile valori ale culturii sunt indisolubil legate de carte, care, putând fi multiplicată în mii de exemplare, devine un bun de o largă utilitate. „În secolul al XVI-lea, precizează McLuhan, Renaşterea a fost o epocă la hotarul dintre două milenii de cultură alfabetică şi de manuscris, pe de-o parte, şi o nouă tehnică de repetabilitate şi cuantificare, pe de altă parte“ (idem, p.234).

Prin omogenitatea şi linearitatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectură accesibilă unui public foarte larg, dar, în acelaşi timp, a provocat o ruptură între spirit şi inimă, între raţiune şi pasiune, favorizând egocentrismul, logocentris-mul, „detribalizarea” individului prin izolarea vizualităţii, impusă de lectura textului.

Tiparul va revoluţiona nu numai tehnica editării, ci şi modul de gândire şi de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără margini“(idem, p.258), după cum afirmă McLuhan. Tiparul este „tehnologia individualismului“.

Tiparul structurează raporturile dintre oameni, el transformă dialogul dintr-un schimb de păreri într-o marfă portabilă. Tiparul a determinat sciziunea dintre ştiinţă şi artă, a transformat limbile naţionale în mass-media, ceea ce va duce la unificarea limbii naţionale prin formarea unei conştiinţe naţionale colective. Tiparul a provocat divorţul dintre poezie şi muzică şi a contribuit într-o măsură enormă la cultul individualismului. Cartea a însemnat o creştere extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit, o gândire mai rapidă

124


şi mai profundă, o posibilitate de adâncire în semnificaţia textului prin revenire şi meditare asupra lui. Dar, cum am mai subliniat, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci şi o formă materială concretă, o marfă prin care oamenii îşi câştigă existenţa; ea are nevoie de pieţe de desfacere, de difuzare, pentru că şi-a creat un public tot mai numeros, care cumpără nu numai hrana zilnică, ci şi cartea, fără de care existenţa omului civilizat, modern nu este de imaginat.

În acest context, se stabileşte o anumită relaţie între receptor şi emiţător, între public şi autor, iar între ei intervine un al treilea personaj, editorul, care facilitează şi finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii. În cazul relaţiei autor - cititor, se poate vorbi despre notorietatea (reală sau falsă) a celui dintâi, autorul fiind cunoscut fie din cărţile sale, fie din imaginea publică impusă de mijloacele moderne de comunicare, mai ales în cazul unor personalităţi politice.

Efectele inventării tiparului au fost benefice pentru întreaga Europă. Ele s-au manifestat, în primul rând, în ritmul rapid al schimbă-rilor sociale şi culturale în ţări cum ar fi Germania, Franţa, Anglia, dar şi Statele Unite ale Americii. Producţia de carte a cunoscut, de la un secol la altul, cifre impresionante, iar activitatea editorială s-a profesionalizat, tipograful, editorul devenind activităţi specifice omului modern.

În acelaşi timp, foamea de informaţie, atât în domeniul cultural, cât şi, mai ales, în acela al cotidianului, al actualităţii, se manifestă în Europa occidentală în ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi în primii ani ai secolului al XVII-lea. Aceasta a dus, inevitabil, la apariţia presei, a primelor periodice. Nu este vorba însă despre o presă propriu-zisă, pentru că nu respectă o anumită periodicitate, ci despre gazete - manuscris, foi volante, reunite apoi în caiete sau în cărţi de ştiri, care vor anunţa diferite evenimente social-politice, militare, economice sau fapte diverse care trezeau curiozitatea cititorilor şi puteau fi cumpărate la preţuri accesibile. Aceste fogli d’avvisi (foi de

125

ION HAINEŞ

anunţuri) se vindeau la Veneţia contra sumei de un bănuţ de argint - gazzetta. De aici denumirea de gazzette dată foilor de manuscris. Ele se imprimau la Praga şi Anvers, la Strassbourg şi Frankfurt, la Londra şi Veneţia, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. Este vorba despre apariţia anuală a unor almanahuri, despre apariţii lunare, săptămânale şi chiar cotidiane.

Ziarul propriu-zis, în sensul actual al termenului, ceea ce înseamnă periodicitate, continuitate, informaţie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preţuri accesibile, a apărut în Europa la 17 mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos. Este vorba despre publicaţia săptă-mânală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers), socotită primul periodic din lume. La Strasbourg, în 1609, a apărut săptămânalul Aviso-Relation oder Zeitung, apreciat ca primul ziar tipărit în sensul modern al cuvântului. Este primul periodic german care relata evenimente importante petrecute în Germania sau în Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Spania şi alte ţări europene. În această fază de început a presei periodice, a apărut şi primul săptămânal francez, La gazette, fondat la Paris în 1631, de către medicul Thèophraste Renaudot (1586 - 1653), unul dintre ctitorii presei pe plan mondial.

În 1660 a apărut în Germania Leipziger Zeitung, considerat primul cotidian din lume. Primul periodic literar din lume este Le Mercure Galant, apărut la Paris, în 1672.

Dacă în secolul al XVII-lea, caracterul dominant îl reprezintă presa periodică, în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele. Astfel, înregistrăm apariţia în 1702 a ziarului londonez The Daily Courant, socotit primul cotidian englez, în 1777, a primului cotidian francez, Journal de Paris, în 1784 a primului cotidian american, Pennsylvania Pocket. În 1785 apare la Londra Daily Universal Register, strămoşul lui Times, fondat de către tipograful londonez John Walter.

În secolul al XIX-lea, presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă,

126


datorată şi dezvoltării societăţii industriale, perfecţionării căilor de difuzare, progresului învăţământului, afirmării spiritului comercial, al concurenţei, apariţiei unui public tot mai avid de noutăţi. Este etapa marilor cotidiane, a apariţiei presei moderne, a agenţiilor de presă instituţionalizate, a comunicării de masă, când presa devine un nou organ colectiv, o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui public larg, care nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel o nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. Este vorba însă despre o nouă modalitate de comunicare, despre care vom discuta mai târziu.

4. Comunicarea colectivă

Efectele apariţiei tiparului, şcolarizarea masivă, revoluţia industrială, dezvoltarea oraşelor, a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie, marile invenţii specifice erei electronice vor duce la apa-riţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi relaţii între oameni, cu consecinţe fundamentale atât în plan social, cât şi psihologic.

Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă, emiţătorul de mesaje este unul singur, în cazul comunicării colective, prin intermediul ziarului, al radioului şi televiziunii, atât emiţătorul, cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează emisiunea de radio sau televiziune şi cei care-l citesc sau audiază şi/sau văd emisiunea RTV. Cu alte cuvinte, comunicarea se socializează, devine colectivă. Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă.

Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa Structura şi funcţia comunicării în societate (1948,) a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?

Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării

127

ION HAINEŞ

poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente: structura şi funcţia. Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emiţătorului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării; ce? vizează analiza de conţinut a comunicării; prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor şi eficacităţii comunicării.

În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva). Există, desigur, şi alte opinii.

Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (produ-cător + receptor). El afirmă: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării“ (The Medium is the Massage, New York, 1967).

Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă, deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea etc.), pe o revoluţie industrială, dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale, a unor trusturi, concerne, corporaţii, interesate atât în producţia de masă, cât şi în difuzarea de masă, aducătoare de profit.

Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa. Dar nu în faza ei de început, despre care am vorbit în capitolul anterior, când presa nu capătă caracteristica de masă, pentru că se adresează unui public restrâns: suveranilor şi marilor familii nobiliare, cu scopul de a-i informa cu privire la evenimentele social-politice, diplomatice, militare sau cu caracter de fapt divers ale vremii.

Presa modernă este un produs al erei industriale care posedă toate posibilităţile (tehnice, economice, sociale, culturale) pentru

128


apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă. Revoluţionarea tehnicii imprimeriei, înregistrată la începutul secolului al XIX-lea, va avea consecinţe extraordinare asupra producerii şi perfecţionării ziarului, care cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Inventarea rotativei, de exemplu, între anii 1860 - 1870 în Statele Unite ale Americii, în Anglia, în Franţa, avea să însemne imprimarea a 12.000 - 18.000 de exemplare pe oră.

Faţă de secolul al XVIII-lea, secolul al XIX-lea a cunoscut o extraordinară creştere a numărului de ziare, ca şi o diversificare a lor, pe categorii de interese, de vârstă, de profesie, de apartenenţă socială şi politică, de pregătire intelectuală, de sex etc.

• în 1843, apare L’Illustration, prima revistă ilustrată;• în 1863, Le Petit Journale, care marchează începuturile

presei populare;• în 1881, apare în Anglia The Evening News;• în 1895, William Randolph Hearst tipăreşte New York

Journal;• în 1896, apare la Londra Daily Mail, care îşi câştigă o

mare popularitate prin cultivarea senzaţionalului;• în 1923, apare în SUA revista Time, primul magazin săptă-

mânal de informare generală din lume;• în 1947, apare Die Woche, prima revistă săptămânală

europeană de informare generală.În acest context european, îşi face apariţia presa şi în Ţările

Române. Astfel, în Ţara Românească, Ion Heliade Rădulescu scoate la Bucureşti, în 1829, Curierul românesc, cu suplimentul literar, din 1837, Curierul de ambe sexe; Gh. Asachi tipăreşte, în Moldova, în acelaşi an, Albina românească, cu suplimentul literar, din 1837, Alăuta românească; George Bariţiu editează la Braşov, în 1838, Gazeta de Transilvania, cu suplimentul literar din acelaşi an Foaie

129

ION HAINEŞ

pentru minte, inimă şi literatură.Toate aveau un caracter predominant informativ, exprimând

preocupările politice, economice, sociale, culturale şi literare româ-neşti din epocă, după cum mărturisesc şi programele lor.

În 1840, apare revista Dacia literară, care, prin programul ei, semnat de Mihail Kogălniceanu, avea să direcţioneze întreaga mişcare culturală şi literară a paşoptismului, dându-i un caracter militant şi patriotic.

Presa românească va cunoaşte apoi, în decursul secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, o dezvoltare vertiginoasă, în consens cu presa europeană (N. Iorga, Istoria presei româneşti, 1922; Constantin Antip, Istoria presei române, 1979; I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, 1987).

Cercetătorii consideră că vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890-1920, marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante. În Franţa se tipăreau 9 milioane de exemplare în 1914, în Anglia, în acelaşi an, tirajul cotidianelor era de 6,5 milioane de exemplare, iar în SUA, în 1920 - de 27,8 milioane de exemplare.

Tehnica de imprimare se va extinde şi se va perfecţiona. Rotativele vor deveni din ce în ce mai rapide, tipărind 35.000 de exemplare pe oră şi chiar mai mult.

Apar, totodată, instituţii specializate în comunicarea de masă - agenţiile de ştiri - se naşte publicul modern. Astfel, în 1832, Charles Auguste Havas înfiinţează la Paris un birou de ştiri, care în 1835 va deveni agenţia de presă Havas, o agenţie internaţională, care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri de diverse domenii.

În 1849 ia naştere, la Berlin, agenţia Wolf, iar în 1851, este creată agenţia engleză Reuter. În 1848, se constituie prima agenţie de presă americană - Associated Press.

Desigur, secolul al XX-lea va aduce o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei, atât în planul tehnicii de imprimare, cât şi în

130


cel al calităţii ziarelor, al comercializării şi difuzării lor. Numărul ziarelor şi revistelor, chiar şi al celor mai importante,

este atât de mare încât este imposibil de amintit fie şi numai titlurile lor. Ne vom mărgini doar la a spune că presa cunoaşte un proces de diversificare şi de specializare care vorbeşte de la sine. Constatăm, astfel, existenţa unei prese politice, care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu au acces decât cititorii avizaţi, ai unor grupuri restrânse, a unei prese specializate (cu caracter sportiv, economic, juridic etc.), a unei prese literar-artistice (revistele de profil, cum ar fi revistele literare, revistele de teatru, de cinema etc.), a unei prese pentru femei, pentru copii şi adolescenţi, de popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar şi locale, a presei de scandal, cu caracter senzaţional etc.

O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia electronică. Ea marchează apariţia telegrafu-lui, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii.

În 1792, fizicianul Claude Chappe inventează, de fapt, tele-graful optic, care va permite transmiterea mesajelor la distanţe foarte mari şi va cunoaşte o utilizare deosebită în domeniul militar. Primul telegraf a fost utilizat în Italia, în 1805. De altfel, încă din 1754, P. Ch. Lesage din Geneva inventase telegraful electric, care, practic, va fi utilizat pentru prima oară în 1845.

Inventatorul american S.F.B.Morse (1791 - 1872) a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie (brevetat în 1840) şi alfabetul

care-i poartă numele, constituit din puncte, linii şi spaţii ce corespund literelor alfabetului. Telegraful a deschis o nouă eră în folosirea mijloacelor de comunicare.

Cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii vor duce în curând şi la realizarea altor descoperiri. Astfel, în 1876, omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell (1847 - 1922) va inventa telefonul, iar

131

ION HAINEŞ

inventatorul american Thomas Edison (1847 - 1931) este autorul unui sistem telegrafic multiplu de transmitere simultană a mesajelor, al microfonului electronic, al fonografului, prin care, pe la sfârşitul anului 1870, reuşise să înregistreze vocea omenească. În 1877, el şi-a patentat fonograful.

Fizicianul şi inventatorul italian Guglielmo Marconi (1874-1937) a realizat, în 1895, o transmisie radiotelegrafică cu un aparat propriu, brevetat în 1896, iar în 1901 a efectuat prima radiocomunicaţie telegrafică transatlantică. Apăruse, deci, radioul, ca instrument colectiv de comunicare. În 1920 se realizează prima emisiune radiodifuzată în folosul marelui public: transmiterea unui concert al cântăreţei Nellie Melba. În 1921, se deschide (la Londra) una din primele staţii de radiodifuziune din Europa. În 1922, îşi începe activitatea reţeaua naţională de radiodifuziune BBC (British Broadcasting Corporation - Societatea britanică de transmisiuni de radio şi televiziune).

Tot în 1922, începe transmiterea programelor regulate cu un jurnal vorbit şi muzică prin emiţătorul de pe Turnul Eiffel…

În perioada 1940-1944, apare radio-telefonul, iar echipamentele radio se miniaturizează. În 1947, se inventează tranzistorul în SUA, ceea ce va permite folosirea lui pe o scară foarte largă, datorită accesibilităţii preţurilor şi uşurinţei de portabilitate.

Radioul crea posibilitatea transmiterii unor ştiri, evenimente social-politice, culturale, sportive etc. în orice colţ al lumii, precis, imediat şi cu o mare forţă de persuasiune, datorată căldurii vocii umane.

Ziaristul român Neagu Udroiu îşi intitulează o carte: „Gutenberg sau Marconi?“, semnul de întrebare sugerând o posibilă opţiune a omului contemporan pentru una din cele două modalităţi fundamentale de comunicare. El se întreabă, îngrijorat, dacă apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, radioul şi, mai ales, televiziunea, vor însemna, inevitabil, şi dispariţia presei scrise. Răspunsul său (şi al nostru) este optimist: „Deprinderea de a citi şi puterea de a raţiona

132


abstract n-au fost niciodată mai înalte“ (Gutenberg sau Marconi?, 1981, p.398). Totuşi, întrebarea, gravă, rămâne: în condiţiile „erei electronice“, în competiţia cu marile cuceriri ale audio-vizualului (radio, TV, film, casete, benzi video etc.), lectura (cartea, în primul rând) mai reprezintă o opţiune? Câţi oameni mai sunt dispuşi să facă efortul lecturii?

Paralel, se dezvoltă televiziunea, în anii 1920-1930, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial. Apariţia televiziunii este, desigur, rezultatul unui lung şir de invenţii şi descoperiri în domeniul electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci al unui proces tehnic complex prin care se va reuşi transmiterea la distanţă a imaginilor şi a sunetelor, deci a unui canal audio-video.

Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii, chiar şi în ţările „lumii a treia”.

Ideea satului global al televiziunii, de care vorbea Marshall McLuhan, este totuşi departe de a se înfăptui. Cauza fundamentală: inegalităţile dintre ţările dezvoltate (ţările europene, SUA, Canada, Rusia, Japonia, Israelul, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune, şi ţările în curs de dezvoltare, care deţin doar 5%; inegalităţi economice, ideologice, politice şi culturale, inegalităţi între oraş şi sat etc.

În anul 1960, 80% din populaţia SUA avea televizoare, în timp ce în Europa, o astfel de situaţie s-a creat abia la sfârşitul deceniului al şaselea.

133

ION HAINEŞ 134


CAPITOLUL IV

NOILE PARADIGME TEHNOLOGICE ALE COMUNICĂRII.

PARADIGMA COMUNICĂRII COMPUTERIZATE. TEHNOLOGIA MULTIMEDIA

La toate aceste cuceriri ale epocii moderne se adaugă încă una: calculatorul. Cu ajutorul lui, informaţiile pot fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de date, se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general, a presei, în special. Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de informaţii pentru ziare, ci şi un mod modern de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Calculatorul posedă un mare potenţial comunicativ, prin introducerea tehnologiei informatice care, în esenţa ei, este comunicaţională. Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. În acelaşi timp, se manifestă tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, adică de asigurare a accesibilităţii ei.

O cercetătoare avizată a acestui domeniu (Maria Cornelia Bârliba, 1987) vede în computer imaginea unui erou mitic al contemporaneităţii, întrebându-se care va fi relaţia om-calculator în perspectiva viitorului:

135

ION HAINEŞ

„Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc într-un tablou al elementelor existenţei? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să descopere acest loc destinat calculatorului şi generaţiilor sale? Vom învăţa o nouă istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu generaţiile electronice?”(Maria Cornelia Bârliba, 1987, p. 204). “Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedând magii contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul oamenilor, va participa la apariţia unei noi meniri a omului în Univers? (Maria Cornelia Bârliba, 1987, p. 205), se întreabă autoarea în continuare. Răspunsul este fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”(Maria Cornelia Bârliba, 1987, p. 206).

Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Interne-tului, cu multiplele sale posibilităţi de comunicare, vom înţelege încotro se îndreaptă, într-adevăr, tehnologia viitorului şi vom fi de acord, împreună cu Alvin Toffler, că „noul sistem mass-media e un accelerator de powershift”(Alvin Toffler, 1995, p.349); (putere în mişcare).

Totul este ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă, pe diverse planuri.

Dacă până în prezent, obiectul de studiu al teoriei comunicării viza în primul rând cartea, ziarele, radioul sau televiziunea, dezvoltarea tehno-logică modernă obligă cercetătorii să se ocupe şi de alte modalităţi de co-municare, cum ar fi: transmisiunile prin satelit, băncile de date şi alte su-

136


porturi informaţionale ca: banda sau discul video, discheta, CD, CD-ROM etc. Publicul însuşi, aşa cum aminteam cu un alt prilej, s-a diversificat.

Alături de marele public, uşor manipulabil, au apărut noi categorii ale publicului, un public restrâns, al specialiştilor sau al profesioniştilor.

Noile tehnologii de informare sunt încorporate în noile sisteme mass-media. Televiziunea prin cablu şi cea prin satelit demonstrează deja modalităţile superioare de utilizare a noii tehnologii, asigurând o mare rapiditate în transmiterea şi receptarea ştirilor, precum şi o calitate deosebită a informaţiei. Reporterii ziarelor abonate la aceste sisteme urmăresc ştirile transmise de agenţiile de ştiri pe ecrane video ca şi cum ar citi mesajele telex ale diferitelor agenţii de ştiri.

Unele tehnologii de informare, cum ar fi televiziunea interactivă şi videotex-ul, reprezintă un tip revoluţionar de tehnologii de comunicare, prin posibilitatea realizării feed-back-ului, a conexiunii inverse dintre emiţător şi receptor, ceea ce nu se întâmplă, de obicei, în comunicarea de masă, unde transmisia are un caracter unidirecţional, de la emiţător la receptor.

Există, de asemenea, un număr de tehnologii bazate pe telefonie, care au scopul de a uşura discuţiile de la distanţă în acelaşi timp cu receptarea imaginii interlocutorilor. Teleconferinţele video asigură posibilitatea ca partenerii de dialog să se vadă şi să se audă în acelaşi timp.

Videofonul, videotex-ul reprezintă alte modalităţi tehnologice moderne, care pot fi utilizate şi în noile sisteme mass-media, deşi costurile lor sunt foarte mari.

Videotex-ul asigură un flux de informaţii în două sensuri. Utiliza-torul cere şi obţine informaţii dintr-un mediu de servicii informative asigurate de o companie specializată.

Noile tehnologii multimedia transformă modul de comunicare între oameni. Ele simplifică şi îmbunătăţesc relaţia dintre oameni şi aparate. Cercetătorii îşi propun să realizeze miniaturizarea, simplificarea

137

ION HAINEŞ

utilizării şi mobilitatea acestor tehnologii.Multimedia reprezintă totalitatea tehnicilor şi produselor care per-

mit utilizarea interactivă a informaţiei sub formă de text, imagini (statice sau în mişcare) şi sunete. Ea s-a născut în anii 1980 datorită progresului informaticii şi al telecomunicaţiilor.

Aplicaţiile multimedia sunt foarte numeroase şi folosite atât de instituţii, cât şi de persoane particulare.

Tehnologia multimedia permite crearea unor lumi virtuale, adică a unor forme şi imagini de sinteză tridimensionale, însoţite de sunet. Acest univers conceput în întregime pe calculatoare se numeşte “realitate virtuală”. Tehnicienii din domeniul multimedia creează lumi virtuale în care unul sau mai mulţi utilizatori pot intra şi se pot deplasa. Cu ajutorul programelor care pot crea imagini şi sunete, ei desenează pe ecranele calculatoarelor imaginile tridimensionale de sinteză ale decorului. Ei populează acest univers cu personaje animate şi introduc sunete care însoţesc diferite acţiuni.

Aflăm din presă că au apărut muzeele, parcurile, expoziţiile… vir-tuale. Noile tehnologii vor permite oamenilor să viziteze orice loc de pe Terra sau chiar din spaţiu. Astăzi, realitatea virtuală are numeroase aplica-ţii practice: ea permite recrearea unor universuri cunoscute în folosul celor care nu pot ajunge la ele deoarece se află prea departe (spaţiul extrateres-tru, fundul mărilor etc.) sau sunt periculoase (centrale nucleare, vulcani etc.). Realitatea virtuală este folosită în cadrul armatei (simularea zboruri-lor pentru antrenarea piloţilor de vânătoare), în domeniul arhitecturii, al automobilismului, al comerţului, al cinematografiei etc. Putem face o vizi-tă virtuală într-un apartament fără să ne deplasăm fizic pentru a intra în el.

Pentru a pătrunde într-un univers virtual, utilizatorul trebuie să poarte un echipament specific: o cască prevăzută în faţa fiecărui ochi cu mici ecrane cu cristale lichide. Ecranele îi permit să vadă totul în jur, din orice unghi. Căştile stereo plasate pe cască difuzează sunete care contribuie la senzaţia că pătrunde într-o lume reală. Utilizatorul poartă o

138


„mănuşă cu date” şi, uneori, un “combinezon cu date”. Această îmbrăcă-minte este prevăzută cu captatori care transmit comenzile calculatorului.

Internetul va schimba radical învăţământul. În mileniul următor, şcolile virtuale vor lua locul şcolilor tradiţionale. Universităţile virtuale oferă deja diplome recunoscute în S.U.A.

Internetul va schimba încetul cu încetul lumea. Pe continentul nord-american, au fost deja înfiinţate universităţi virtuale şi mai mult de 17.000 de programe de învăţământ pot fi urmărite datorită internetului. Concord University, creată de Washington Post, decernează o diplomă în drept, recunoscută. Alte instituţii de învăţământ superior, cum ar fi celebra Universitate Harvard, utilizează reţele pentru studenţii care nu pot merge la cursuri. Utilizarea calculatorului peste Ocean a atins cote inimaginabile: 85% dintre copiii americani dispun de un calculator şi folosesc Internetul pentru a-şi face temele pentru şcoală. Elevii americani petrec, în medie, o oră pe seară la computer, pentru a-şi rezolva problemele pentru şcoală.

Calculatoarele şi celelalte instrumente multimedia devin tot mai performante şi cantitatea de informaţie la care avem acces este din ce în ce mai mare. În istoria publicaţiilor, se va produce o adevărată revoluţie. Cartea electronică va înlocui uriaşele biblioteci de hârtie. cartea electronică, e-book, a apărut pe piaţă. Ca obiect, ea seamănă cu cea tradi-ţională. Ca mărime sau ca mod de a o ţine în mână. Putem nota orice pe marginile ei albe. În acelaşi timp, e-book este echipată cu o memorie capabilă să stocheze o bibliotecă întreagă. Are multiple funcţii de cercetare şi de încărcare cu texte direct de pe Internet. Pentru a întoarce pagina cărţii electronice, trebuie să apăsăm un buton amplasat în partea de jos a “aparatului”. Pagina se întoarce chiar mai repede decât în cazul cărţii de hârtie obişnuită. Se poate pune un semn la o pagină pentru a reveni şi a relua lectura. Într-un viitor nu prea îndepărtat, vom putea citi romane pe aparate de mărimea actualelor cărţi de buzunar, ziare pe ecrane mai mari sau chiar pliabile.

139

ION HAINEŞ

Avantajele cărţii electronice sunt multiple: posibilitatea căutării unui cuvânt în tot textul, posibilitatea verificării unei definiţii cu ajutorul unui dicţionar integrat, preţuri mai scăzute etc. În loc să citim textul, vom putea cere e-book să-l citească ea cu voce tare. Cărţile electronice vor fi adevărate opere multimedia, cu sunete şi imagini. O carte electronică va fi, de fapt, datorită capacităţii sale de stocare, nu doar o carte pe care o vom purta în buzunar, ci o întreagă bibliotecă. Toate bibliotecile tradiţionale, toate mediatecile (biblioteci multimedia), laboratoarele, şcolile, întreprinderile, sistemele de comerţ de pe întreg globul vor fi în curând conectate între ele. Informaţiile vor deveni accesibile tuturor abonaţilor. Prin radiotelefon, ca şi prin telemobilul care “vede”, vom putea comunica cu orice colţ al Pământului.

Însuşi sistemul mass-media va fi profund revoluţionat. Specialiştii americani lucrează la un prototip al jurnalistului viitorului care va purta cu el un adevărat laborator, ce îi va permite accesul imediat la Internet şi transferul de informaţii din bazele de date.

Acest echipament va fi dotat cu ochelari speciali cu cristale lichide, cu un microcalculator şi un minisatelit, care i-ar putea oferi date suplimentare despre realitatea înconjurătoare.

O cameră de luat vederi minusculă ar putea prelucra imaginile în acest laborator – ce poate fi purtat în spate ca un rucsac – şi apoi, prin intermediul satelitului, să le transmită la redacţie. Articolele vor putea fi scrise la locul acţiunii, pe un calculator şi, apoi, trimise instantaneu la ziar, unde nu se vor afla decât câţiva editori care nu vor mai avea decât sarcina de a prelua ştirile.

Rămâne ca, în legătură cu toate acestea, viitorul să decidă.O concluzie ultimă, în legătură cu noile sisteme mass-media, a-

cestea şi care vor mai apărea, se impune: eficienţa acestora asupra opiniilor şi comportamentelor receptorilor.

140


CAPITOLUL V

MODELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII

Cele mai importante paradigme pe care le folosesc cercetătorii comunicării provin din psihologie, sociopsihologie şi sociologie. În aceste domenii au fost formulate numeroase supoziţii în legătură cu natura societăţii şi natura umană.

Dacă cercetarea vizează în primul rând comportamentul individual, având în vedere modul în care se realizează selecţia, perceperea şi influenţarea de către mesajele mass-media, atunci se foloseşte una din paradigmele psihologice.

Ele variază de la teoriile de învăţare, behavioriste, până la cele psihanalitice.

Paradigmele psihologice asigură ipotezele de bază despre natura psihologică a individului, ajutându-ne să înţelegem mecanismul prin care un anumit stimul provoacă un tip specific de răspuns.

Paradigma comportamentală, behavioristăAbordarea comportamentală stă la baza psihologiei

contemporane. Behviorismul (de la behaviour = comportament) este un curent psihologic, născut în America primilor 25 de ani ai secolului al XX-lea.

Principalii săi reprezentanţi sunt: J.B. Watson, A.P. Weiss, Ch. Morris şi B.F. Skinner.

141

ION HAINEŞ

În cultura americană, această teorie psihologică s-a dovedit fertilă şi influentă până spre anii ’70. Se pot distinge patru trăsături principale ale behaviorismului (Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, 1992, p.95):

1) Orientarea antiintrospectivă şi (prin extensie) antimetafizică. În psihologie, opus introspecţiei moştenite din secolul al XIX-lea, behaviorismul pune accentul pe ceea ce poate fi observat, ignorând stările de conştiinţă subiective, obiectul exclusiv al psihologiei clasice. Pentru psihologul behaviorist imediat observabile nu sunt nici conştiinţa, nici temperamentul, nici fenomenele de conştiinţă (atenţia, aşteptarea etc.). Accesibil este doar comportamentul unei persoane (sau o formă anumită de comportament: comportamentul atent, flegmatic, coleric etc.).

Astfel psihologia behavioristă se ataşează de principiile unui anumit mod de cunoaştere: empirismul.

În mod obişnuit, comportamentul înseamnă totalitatea de acţiuni şi activităţi înfăptuite de o anumită persoană. Apar însă numeroase dificul-tăţi în stabilirea numărului de acţiuni şi activităţi ale unei persoane şi în fixarea unui interval de timp necesar pentru observaţie în vederea realizării unor clasificări sau sinteze.

De aceea, pentru psihologul behaviorist comportamentul nu va însemna pur şi simplu totalitatea acţiunilor şi activităţilor unui individ, ci totalitatea reacţiilor la anumiţi stimuli.

Apoi, el îşi va plasa subiecţii în situaţii similare şi va considera relevante acele reacţii care, statistic, se dovedesc dominante. Astfel, el va abstrage scheme de comportament.

După modelul ştiinţelor experimentale, behaviorismul observă deci subiecţii din afară, luând în considerare comportamentele lor ca pe nişte reacţii la solicitările diverse ale mediului. Psihologul înregistrează fenomenele observabile.

2) Supoziţia că între comportamentul animal şi cel uman nu

142


există o deosebire de esenţă, ci doar una graduală.Comportamentul e, deci, totalitatea de reacţii identice la acelaşi

stimul. Behaviorismul îşi găseşte astfel un analog în teoria lui Pavlov despre formarea reflexelor condiţionate. Cuplul stimul-reacţie are individualitate tocmai pentru că el e subordonat unei interdicţii sau obligaţii.

3) Accentul pus pe factorul adaptabilitate. Behavioriştii preţu-iesc rolul mediului - înţeles ca ansamblu de stimuli - şi nu acordă prea mare atenţie eredităţii.

4) Ataşamentul faţă de principiul determinismului. Acest ataşament se observă în asumarea conceptului de cauzalitate: relaţia stimul-reacţie este o relaţie de la cauză la efect.

Behaviorismul este o psihologie stimul-răspuns (S-R) şi studiază categoriile de stimuli care declanşează anumite tipuri de răspunsuri, în sensul unei acţiuni observabile; încearcă să înţeleagă pattern-urile recompensă şi pedeapsă care susţin aceste răspunsuri şi modificările comportamentale operate ca urmare a unei modificări de secvenţă recompensă/pedeapsă. Behaviorismul împrumută numeroase ipoteze de bază ale perspectivei comparative şi este în general compatibil cu abordarea neurobiologică (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.49).

La apogeul său, în anii 1930 şi 1940, behaviorismul a marcat profund studiile asupra opiniei publice şi mijloacelor de informare, după cum vom încerca să demonstrăm într-unul din capitolele următoare.

În contrast cu behaviorismul, paradigma psihanalitică oferă un loc central activităţilor mentale individuale, dar mai ales proceselor inconştiente. Sistemul psihologic uman este privit ca ansamblu de elemente conflictuale care controlează comportamentul.

Conform acestei paradigme, conduita deschisă şi comportamentul de comunicare ca atare nu sunt deosebit de importante; ele dobândesc semnificaţia ca surse de date pentru formularea unor inferenţe despre

143

ION HAINEŞ

aspectele inconştiente ale personalităţii, care modelează comportamentul individual (Idem, p.49).

Paradigma cognitivăAbordarea cognitivă acordă importanţă proceselor specifice struc-

turii personalităţii umane. Modul în care acestea se manifestă în modelarea răspunsurilor comportamentale este preocuparea esenţială a paradigmei cognitive. De aceasta depinde înţelegerea mai nuanţată a procesului de comunicare, a percepţiei mesajelor, a efectelor comunicării asupra indivizilor, a modului în care pot fi modificate atitudinile, valorile şi tendinţele comportamentale.

Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că postulatele de bază ale acestei paradigme pot fi rezumate astfel:

1. „Membrii unei societăţi pot fi consideraţi receptori activi ai input-ului senzorial, iar răspunsurile lor comportamentale la aceşti stimuli sunt modelate de procesele psihice individuale (cognitive).

2. Procesele cognitive oferă indivizilor posibilitatea să prelucreze input-urile senzoriale în diferite moduri; să le codifice, să le stocheze, să le interpreteze selectiv, să le modifice şi să le recupereze pentru a le folosi mai târziu în contextul unor decizii de comportament.

3. Procesele cognitive, care deţin roluri-cheie în modelarea comportamentului unui individ, includ percepţia, reprezentările, sistemele de gândire, atitudinile, valorile, tendinţele către echilibrul acestor factori, precum şi memoria, gândirea şi numeroase alte activităţi psihice.

4. Componentele cognitive ale organizării mentale individuale specifice sunt rezultatele propriei experienţe anterioare de învă-ţare-deliberată, fortuită, socială sau solitară.” (op.cit., p.50)

Autorii vorbesc despre o strategie psihodinamică de persuadare

144


care trebuie să se concentreze asupra factorilor emoţionali sau cognitivi prin care se încearcă influenţarea comportamentului uman. În strategiile de persuadare, emoţiile pot fi folosite într-un număr limitat de situaţii. În schimb, factorii cognitivi (dobândiţi în procesul socializării) pot avea influenţe importante asupra comportamentului uman. Se pleacă de la ipoteza că, dacă factorii cognitivi pot fi schimbaţi, atunci şi comportamentul poate fi schimbat. Un exemplu de stare psihologică interioară dobândită, care influenţează comportamentul, este disonanţa cognitivă. Aceasta presupune un sentiment de disconfort, generat de descoperirea anumitor inconsecvenţe în cazurile, atitudinile sau comportamentul nostru, ceea ce provoacă nevoia de a schimba atitudinea pentru a restabili echilibrul.

Abordarea psihodinamică a comportamentului subliniază rolul factorilor interiori în modificarea conduitei individului, rezultat al învăţării. Se poate vorbi, în aceste sens, despre modul şi funcţia comunicării de masă în schimbarea comportamentului.

Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach vorbesc, de asemenea, despre premisele altor ştiinţe sociale conform cărora conduita umană este modelată de forţe din afara individului. Astfel, antropologia accentuează impactul culturii asupra comportamentului; sociologia analizează influenţa organizării sociale asupra comportamentului de grup; ştiinţele politice subliniază structurile de guvernare şi de exerciţiu al puterii; economia evidenţiază tendinţele şi politicile monetare etc.

Desigur, rolul factorilor exteriori în schimbarea comportamentului uman este mai puţin important decât acela al celor interiori, al strategiei cognitive, dar ei oferă o perspectivă a unor teorii alternative, despre care vom vorbi în capitolele următoare.

145

ION HAINEŞ146


CAPITOLUL VI

MODELE SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII

1. Paradigme sociale: organizarea societăţiiCercetătorii comunicării preiau din sociologie cele patru postulate

care au o importanţă deosebită pentru studiul relaţiilor dintre media, societate şi procesul de comunicare de masă: 1) procesul prin care o societate menţine stabilitatea socială, 2) procesul prin care o societatea se schimbă în timp, 3) natura şi semnificaţia conflictului social şi 4) formele de interacţiune interpersonală cu ajutorul cărora se transmit sem-nificaţii. Termenii tehnici asociaţi acestor paradigme distincte sunt: funcţionalismul structural, evoluţia socială, modelul de conflict social şi interacţionismul simbolic. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, p.42)

a) Funcţionalismul structural. Organizarea sau structura unei societăţi îi oferă acesteia sursa de stabilitate.

Robert Merton rezumă postulatele funcţionalismului structural astfel:

1. O societate poate fi cel mai bine reprezentată ca un sistem de elemente interdependente; este o organizare de activităţi interconectate, repetitive şi transformate în pattern-uri.

2. O astfel de societate tinde natural către o stare de echilibru dinamic; dacă apare un dezechilibru, diverse forţe se vor activa şi vor tinde să readucă stabilitatea.

147

ION HAINEŞ

3. Toate activităţile din societate contribuie la starea ei de echilibru; cu alte cuvinte, toate formele persistente de acţiunile-pattern joacă un rol în menţinerea stabilităţii sistemului.

4. Cel puţin unele dintre activităţile repetitive, denumite pattern-uri, dintr-o societate sunt indispensabile pentru continuitatea existenţei acesteia. Adică, există premise funcţionale care întâmpină necesităţile esenţiale ale sistemului, fără de care acesta nu ar supravieţui. (Apud op.cit., p.43).

În cadrul sistemului social al societăţii, mijloacele de comunicare de masă se bazează pe acţiuni repetitive, devenite pattern-uri. Între media şi alte sisteme sociale există dependenţe structurale care contribuie la echilibrul social al societăţii.

Comunicarea de masă face parte dintre componentele fundamentale ale structurii sociale. Societatea contemporană nu este de imaginat în afara acestei componente. Totodată, comunicarea de masă poate avea şi un caracter de disfuncţionalitate prin dezechilibrul pe care l-ar putea provoca prin instigarea la diferite acţiuni antisociale.

b) Paradigma evoluţionistă. Dezvoltarea comunicării umane este strâns legată de evoluţia societăţii în ansamblul ei. Paradigma evolutivă a fost formulată în anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea când s-a constituit, ca ştiinţă autonomă, sociologia, ca studiu al faptelor sociale.

Auguste Comte a dezvoltat concepţia organică a societăţii, vă-zând în societate un organism colectiv, de sine stătător, care are o anumită structură, echilibrată şi armonică, şi care este supusă schimbărilor evoluţioniste. Un principiu fundamental al organizării societăţii îl constituia, în opinia sa, specializarea, considerată drept un criteriu al stabilităţii şi armoniei sociale.

Totodată, evoluţia societăţii poate duce, printr-o diviziune exagerată a muncii, prin supraspecializare, la distrugerea echilibrului social, la dezorganizare şi declin prin ruperea legăturilor dintre oameni, prin înstrăinarea lor, prin afectarea comunicării eficiente între părţile

148


componente ale organismului social.Idei asemănătoare descoperim şi în opera lui Herbert Spencer, un

al alt fondator al sociologiei moderne. Aceeaşi concepţie organică a societăţii, aceeaşi teorie evoluţionistă, aceeaşi opinie despre diviziunea muncii, văzută ca factor unificator al organismului social. Spencer a făcut o analogie între societate şi organismul individual şi a susţinut ideea evoluţiei naturale, ca factor reglator al societăţii.

Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach rezumă ipotezele paradigmei evolutive astfel:

1. „Societatea poate fi considerată ca un set de elemente interdependente; este un sistem de activităţi corelate, repetitive şi stereotipe.

2. O astfel de societate se află într-un proces de permanentă schimbare, iar formele ei sociale devin din ce în ce mai diferenţiate şi mai specializate.

3. Forme sociale noi sunt inventate sau împrumutate de la alte societăţi de către indivizi în căutarea unor moduri mai eficiente de a realiza scopuri pe care le consideră importante.

4. Acele forme sociale care ajută oamenii să-şi atingă scopurile în mod mai eficient şi care nu intră în contradicţie cu valorile existente sunt adoptate, reţinute şi devin elemente stabile ale societăţii în dezvoltare; dimpotrivă, formele mai puţin eficiente sunt abandonate”. (op.cit., p.45)

Toate acestea au o importanţă deosebită în studiul comunicării de masă. Dezvoltarea comunicării de masă a fost un proces evolutiv atât în privinţa tehnologiei şi a metodelor ştiinţifice utilizate, cât şi în privinţa formelor sociale necesare aplicării lor eficiente.

Paradigma evoluţionistă presupune o permanentă adaptare, în funcţie de schimbările care apar în structura organismului social din care face parte şi sistemul mass-media.

O asemenea schimbare se poate observa, de exemplu, în relaţia

149

ION HAINEŞ

sistemul politic - sistemul mass-media. Sistemul politic a devenit mai dependent de sistemul mass-media, datorită evoluţiei din planul social-politic, când s-a înregistrat un declin al puterii partidelor politice şi apariţia mitingului electoral în vederea alegerii candidaţilor pentru diverse funcţii la nivel naţional şi local.

Au avut loc, de asemenea, schimbări importante în cadrul sistemului mass-media. Au apărut noi sisteme mass-media, noi tehnologii (televiziunea prin cablu, prin satelit ş.a.), care au făcut posibilă o colectare şi o răspândire mai rapidă a informaţiilor.

Astăzi este de neimaginat organizarea unor alegeri în afara sistemului mass-media.

Pe de altă parte, dependenţa mass-media faţă de sistemul politic este la fel de evidentă. Sistemul politic controlează sistemul economic, financiar, care poate limita într-un fel sau altul puterea presei, creându-se astfel conflicte între mass-media-putere, conflicte care se cer depăşite de ambele părţi. Între mass-media şi sistemul politic, între mass-media şi societate, trebuie să se stabilească relaţii noi, care vor duce, inevitabil, la evoluţia societăţii în ansamblu.

c) Modelul conflictului social. Societatea este un ansamblu de elemenete sociale aflate în conflict, iar conflictul social poate fi o sursă de schimbare socială. Conflictul presupune schimbarea. Filozofii şi sociologii au acordat o atenţie deosebită conflictului social şi procesului dialectic care stau la baza apariţiei unor forme sociale noi. Karl Marx este considerat creatorul modelului social conflictual şi al schimbării sociale.

Modelul contemporan al conflictului social poate fi rezumat prin următoarele ipoteze:

1. „Se poate considera că o societate este alcătuită din categorii şi grupuri de oameni ale căror interese diferă clar unele faţă de altele.

2. Toţi aceşti membri ai unei societăţi încearcă să-şi urmărească propriile interese în competiţie cu ceilalţi sau să-şi conserve

150


interesele, opunând rezistenţă la eforturile competitive ale celorlalţi.

3. O societate astfel organizată va experimenta permanent conflicte, deoarece membrii săi încearcă să obţină noi avantaje sau să-şi conserve interesele, conflictul, cu alte cuvinte, este omniprezent.

4. Din acest proces dialectic al competiţiei şi conflictului rezultă un proces permanent de schimbare; societăţile nu sunt caracterizate printr-o stare de echilibru, ci printr-un proces de continuă schimbare.” (op.cit., p.46)

Modelul conflictului social prezintă o paradigmă teoretică importantă în studiul comunicării de masă care, aşa cum am văzut, se află într-o permanentă schimbare.

d) Interacţionismul simbolic. Rolul limbii, al caracterului simbolic al limbajului, prin care noi ne deosebim de lumea animală, este fundamental în dezvoltarea şi menţinerea societăţii, a regulilor de con-vieţuire socială, în modelarea comportamentului uman. Interacţionând unii cu alţii prin limbă, prin interacţiune simbolică, oamenii îşi însuşesc semnificaţiile comune ale lucrurilor, facilitând comunicarea şi înţelegerea, liantul social, fără de care nu este posibilă existenţa societăţii.

Filozoful George Herbert Mead (1863-1931), reprezentant de seamă al „Şcolii de la Chicago” (Universitatea din Chicago), este considerat fondator al interacţionismului simbolic contemporan, deşi noţiunea ca atare va fi introdusă mai târziu de către H. Blumer (Symbolic interactionism. Perspective and method, 1969).

Lucrarea lui Mead Mind, self and society (Gândire, sine şi societate, 1934) stabileşte principalele direcţii ale interacţionismului simbolic. Autorul a elaborat teoria consecinţelor personale şi sociale ale interacţiunii simbolice, pornind de la ideea construcţiei şi dezvoltării sinelui individual în societate. În concepţia lui, termenul minte (mind)

151

ION HAINEŞ

vizează capacitatea umană de a învăţa şi de a folosi simboluri ale căror semnificaţii sunt împărtăşite de alţii. Numai astfel oamenii pot comunica prin limbaj, care se bazează pe semnificaţii convenţionalizate.

Viaţa socială este concepută ca un ansamblu de acţiuni în cadrul cărora percepţia şi reprezentarea altuia au loc în termeni de aşteptări şi anticipări, de previziuni şi strategii. Mead consideră că pentru a interacţiona cu alţi oameni noi trebuie să ne asumăm rolul lor. Sinele (self) se construieşte în interacţiunea cu ceilalţi. Instituţiile sociale sunt posibile „numai în măsura în care fiecare individ integrat în ele ... poate prelua atitudinile generale ale tuturor celorlalţi indivizi ... şi îşi poate direcţiona în mod corespunzător propriul comportament.” Mead a denumit această construcţie celălalt eu generalizat (generalized other - altul generalizat).

Grupul oferă posibilitatea comunicării sinelui cu el însuşi şi cu ceilalţi prin schimbarea de simboluri semnificative. Pentru Mead, simbolul mediază înţelegerea şi comunicarea dintre indivizi în cadrul interacţiunilor reciproce. Interacţiunea apare astfel ca un ansamblu de strategii prin care sinele şi altul se acomodează reciproc şi realizează o bază comună de simboluri.

În acest sens interacţiunea este simbolică. (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p.304)

Astfel, mintea, eul şi societatea sunt toate construcţii-evaluări personale şi definiţii de roluri pe care le obţinem prin interacţionarea simbolică.

Sub influenţa lui Mead, Herbert Blumer a dus mai departe teoria acestuia, subliniind ideea că investigarea interacţionist-simbolică a realităţii sociale admite trei premise:

1. oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificaţiilor pe care acestea le au pentru ei;

2. semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale;

152


3. interpretările date semnificaţiilor variază în condiţiile interac-ţionale ale situaţiilor concrete în care oamenii sunt implicaţi. (op.cit., p.304)

e) O variantă a paradigmei interacţionismului simbolic este teoria etichetării. Ea ne ajută în studiul comportamentelor deviante şi nu numai. O persoană care încalcă legea sau alte norme este „etichetată” ca atare de către o instanţă a societăţii. Această etichetă devine o identitate majoră, cu semnificaţie publică, pentru acea persoană, ceea ce presupune un anume mod de reacţie a celorlalţi faţă de acea persoană, ba chiar schimbări în concepţia despre sine a acelei persoane. Când ţi se pune eticheta „bolnav mintal”, „prostituată”, de exemplu, este foarte greu să scapi de aceste etichete, chiar dacă ele erau adevărate doar în parte şi pentru o anumită perioadă din viaţa individului. „Astfel, semnificaţiile pe care oamenii le atribuie devin ghizi pentru comportamentul lor faţă de individul care poartă eticheta.” (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.255)

f) Un curent care s-a dezvoltat în jurul ideii de interacţiune socială este cel reprezentat de sociologul Charles Harton Cooleycare a formulat teoria construcţiei sociale potrivit căreia oamenii pot comunica unii cu alţii nu pe baza caracteristicilor obiective, ci doar prin impresiile pe care şi le formează unul despre altul prin interacţiune. Cooley a denumit aceste seturi de impresii „idei personale”. Ideea personală este o construcţie de semnificaţii, de atribute imaginare pe care le proiectăm asupra fiecăruia dintre prietenii noştri şi cunoştinţele noastre ca interpretări ale persoanei lor. Noi ne folosim de ideea personală pe care o avem fiecare, pentru a putea anticipa comportamentul lor. Societatea este un raport între idei personale. Noi trebuie să avem o „idee personală” şi despre noi înşine. Aceasta ne ajută să stabilim mai clar modalitatea comunicării cu ceilalţi.

Cooley denumeşte cunoştinţele pe care le avem despre noi înşine prin expresia „eul oglindă”, deoarece noi obţinem impresiile despre ceea

153

ION HAINEŞ

ce suntem urmărind acţiunile celorlalţi. Individul este, deci, o oglindă socială în care se văd nu numai reacţiile celorlalţi faţă de noi, ci şi impresiile noastre personale, subiective, pline de semnificaţii.

Este vorba de o teorie a comunicării interpersonale, dezvoltată în cadrul sociologiei cunoaşterii, a cunoaşterii sociale.

Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach definesc cunoaşterea socială drept „un concept general care leagă structurile cognitive” de „procesele care stau la baza deciziilor sociale şi a comportamentului social”. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, p.256)

Cunoaşterea socială presupune integrarea individului în societate, un proces al modelării, al învăţării sociale, al organizăii sociale, un proces de socializare, în afara cărora nu este posibilă supravieţuirea societăţii.

Socializarea pregăteşte individul pentru viaţa de grup.g) Teoria organizării sociale îşi propune să realizeze o analiză so-

ciologică a comportamentului uman în cadrul grupurilor, să studieze re-gulile de interacţiune interpersonală care se stabilesc în procesul comuni-cării, în asumarea aceloraşi valori, a aceloraşi principii generale de viaţă.

Vorbind despre comportamentele majore ale organizării sociale a grupurilor, Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că acestea pot fi înţelese în termenii a patru concepte fundamentale: norme, roluri, ierarhii şi sancţiuni.

Să le examinăm pe rând:1. Normele sunt reguli generale înţelese şi urmate de toţi membrii

unui grup. Ele acoperă o vastă gamă de activităţi, de la ritualuri simple, la recomandări semnificative din punct de vedere subiectiv referitoare la comportamentul sexual. Unele au consecinţe nesemnificative atunci când se deviază de la ele (un comportament indecent în public). Altele sunt atât de grave, încât oamenii consideră că trebuie respectate strict („nu trebuie să ucizi”). Unele sunt informale, decurgând din relaţiile zilnice dintre oameni, altele devin legi şi sunt cuprinse în coduri scrise.

2. Rolurile sunt de asemenea reguli, dar ele se aplică selectiv în

154


organizarea activităţilor în grup. Ele definesc roluri specializate pe care oamenii le joacă în activităţile de grup. De exemplu, soţii, soţiile şi copiii joacă roluri distincte în cadrul familiei.

În comunităţi şi societăţi, structura rolului devine foarte complicată.Rolurile permit oamenilor să acţioneze în colectiv, într-o manieră

coordonată, pentru a realiza obiective care nu ar putea fi îndeplinite dacă fiecare membru ar acţiona independent. Factorii cheie sunt specializarea activităţilor şi interdependenţa lor.

3) Ierarhia. Unii membri ai grupurilor au mai multă putere, autoritate şi prestigiu decât alţii. Deseori, acestea duc la deosebiri semnificative în privilegii, recompense şi câştiguri suplimentare. Puterea diferenţiată presupune că unii îi pot face pe ceilalţi să le urmeze ordinele. Autoritatea implică faptul că aceşti indivizi au sprijinul grupului ca întreg în exercitarea puterii.

Esenţial pentru funcţionarea armonioasă a unui grup este ca rangurile sociale să fie recunoscute de fiecare membru, iar comportamentul faţă de alţii să ţină seama de aceste ranguri.

4) Sancţiunile - se aplică în interiorul grupurilor în scopul menţi-nerii controlului social. Prin natura umană, există tendinţe spre un com-portament deviant. Oamenii nu respectă normele. Ei nu reuşesc să-şi îndeplinească rolurile conform aşteptărilor, sfidează dorinţele sau ordinele celor puternici sau nu recunosc valabilitatea statutului celor care se bucură de onoare socială. Toate acestea întrerup funcţionarea grupului ca sistem de comportament social, făcând viaţa stresantă pentru majoritate.

Din aceste motive, se aplică sancţiuni pentru pedepsirea celor care se abat de la norme şi pentru prevenirea celor care s-ar gândi la infracţiuni.

Oamenii trebuie să înveţe normele, rolurile ce le revin în cadrul sistemului social, pentru că numai astfel acesta poate să funcţioneze ca un organism viu, sănătos. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.223-224).

155

ION HAINEŞ

Desigur, toate acestea au o legătură profundă cu mijloacele de comunicare de masă, care transmit informaţii privind regulile de conduită socială şi care modelează comportamentul public.

Modelul sociologic de analiză a comunicării de masă vizează „caracterul de sistem social al fenomenului şi relaţia sa cu ambianţa socială.” (Gina Stoiciu, 1981, p.37)

În opinia lui T. Parsons, „comunicarea de masă nu este decât un caz particular al procesului social”.

Unele modele sociologice de analiză a comunicării de masă utili-zează modelul pieţii. În această situaţie, comunicarea de masă este considerată ca un sistem particular cu un dublu circuit de schimburi: unul de colectare, celălalt de difuzare. Obiectivul cercetării îl constituie surprinderea „mecanismelor de reglare a relaţiei cerere şi ofertă” în vederea atingerii „situaţiei de echilibru”.

Alte analize urmează „schema producţie-consum”, implicând „în mod egal economia (creaţie-producţie-consum) şi psihologia (proiecţie-identificare-transfer)”.

Analiza sociologică s-a realizat şi sub forma studierii mesajelor difuzate precum şi a reacţiilor la mesaje, în termeni de structură socială şi de proces social, grupul fiind considerat atât ca un „cadru de referinţă”, cât şi ca un „model de interpretare a informaţiei”. (Gina Stoiciu, 1981, p.37).

Schema alăturată prezintă comunicarea de masă ca o componentă proceselor sociale largi:

Grup

Grup

Mesajele comunicăriide masă

Sistemul social global

Grup primar

Grup primar

Câmp social global

E R

Structură socială

156


Sursa: Gina Stoiciu, op.cit., p.37

Aurelian Bondrea consideră că valoarea acestei scheme constă în faptul că:

a) „interpretează comunicaţia ca pe un mecanism utilizat de forţele sociale în direcţia reproducerii şi/sau transformării structurii sociale;

b) consideră mediul comunicării ca mediu cultural ideologic şi pune în evidenţă funcţia socială a ideologiilor;

c) relevă modul socialmente determinat şi global de structurare a mesajelor;

d) permite abordarea critică a teoriilor elitiste, în care masele nu apar ca agenţi creatori de cultură, ci doar ca mari consumatoare de cultură;

e) face posibilă critica teoriilor culturii de masă, înţeleasă ca fenomen şi stadiu de masificare a culturii.” (Aurelian Bondrea, 1997, p.235)

2. Modelul Schramm Sociologul american Wilbur Schramm, în studiul său Procesul

comunicării, discutând natura comunicării umane, subliniază faptul că feed-back-ul face ca procesul de comunicare să fie circular şi nu linear şi multidirecţional.

Feed-back-ul reprezintă elementul cheie pe care nici o reprezen-tare a procesului de comunicare umană nu-l poate omite. Toate repre-zentările comunicării depind de conceptul de feed-back.

Incluzând acest concept în modelul fundamental al teoriei infor-maţiei, W. Schramm analizează procesul comunicării din perspectiva sociologică, stabilind câteva trăsături generale ale comunicării din perspectiva sociologică, pornind de la schema clasică:

Sursă Codificare Semnal Decodificare Destinaţie

157

ION HAINEŞ

Remarcăm următoarele elemente, specifice comunicării umane: sursa (emiţătorul), destinatarul (receptorul) şi semnalul (semnul) (limbajul) folosit.

Codificarea şi decodificarea sunt momentele esenţiale ale procesului de comunicare. „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie, o idee sau o atitudine”, afirmă Schramm.

Codificarea este procesul prin care intenţiile emiţătorului sunt transpuse într-un mesaj (cuvinte rostite sau scrise, imagini etc.). Mesajele sunt compuse din semne (cuvintele), care codifică experienţa noastră, facilitând comunicarea.

Codificarea înseamnă transpunerea informaţiei în limbajul unui anumit cod.

Decodificarea este descifrarea mesajului unui cod.Pentru ca procesul de comunicare să se realizeze, sunt necesare

câteva condiţii fundamentale:1) Toate verigile sistemului comunicaţional trebuie să fie

funcţionale: „sursa să dispună de informaţii exacte şi neechivoce; acestea să fie codificate cu precizie în semne transmisibile şi deci să fie transformate într-un mesaj clar; mesajul trebuie să ajungă la receptor în forma sa autentică, iar aici trebuie să fie decodificat după modelul codificării. Altfel destinatarul nu reacţionează conform cu proiectul comunicatorului - ceea ce înseamnă că sistemul nu funcţionează.” (Apud Ioan Drăgan, 1996, p.31)

2) Pentru „armonizarea receptorului şi a emiţătorului”, a codifică-rii şi a decodificării, este necesară prezenţa unui element fundamental, şi anume: câmpul de experienţă al sursei

158


(comunicatorului) şi al receptorului, care se defineşte prin „cunoştinţele, simbolurile, informaţiile, atitudinile celor două <verigi>”. (Idem)

Schema comunicării ia forma următoare:

Sursa: Ioan Drăgan, op.cit., p.31

Suprapunerea celor două figuri reprezintă experienţa cumulată a doi parteneri care comunică. Sursa şi destinatarul codifică şi decodifică în funcţie de propria lor experienţă.

Când suprafaţa de intersecţie a celor două câmpuri de experi-enţă este mare, comunicarea este facilitată; dacă suprapunerea este foarte mică, comunicarea devine dificilă, iar când suprapunerea lor este nulă, comunicarea devine imposibilă.

3) Fiecare persoană este atât codificator cât şi decodificator, primind şi transmiţând mesaje.

Fiecare este comunicator (emiţător) şi receptor. Omul este un interpret: el decodifică şi codifică permanent mesaje, în funcţie de semnele pe care le primeşte.

4) Alt element esenţial introdus de W. Schramm, pentru înţelege-rea procesului de comunicare, este feed-back-ul.

Feed-back-ul este conexiunea inversă, reacţia de răspuns într-o comunicare. Iată schema:

SURSA DESTINAŢIESEMNAL

CÂMPULEXPERIENŢEI

CODIFICARE

CÂMPULEXPERIENŢEI

DECODIFICARE

CODIFICATORINTERPRET

DECODIFICATOR

DECODIFICATORINTERPRET

CODIFICATOR

MESAJ

MESAJ

159

ION HAINEŞ

Sursa: Ioan Drăgan, op.cit., p.32Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj, creându-i

posibilitatea să determine dacă mesajul a fost primit şi înţeles corect. El poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează), intern (provine din percepţia subiectivă a emiţătorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reacţia imediată) sau amânat (însoţeşte mass-media tradiţionale: cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor atât pentru emiţător (E), cât şi pentru receptor (R); el este o formă sui-generis de comportament în comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.

Prin introducerea noţiunii de feed-back, schema nu mai este lineară, ci devine circulară.

5) Procesul comunicării trebuie să ţină seama de multiplicarea canalelor de comunicare.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimbă odată cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente şi au mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), alţii pentru lectură (ziare, cărţi etc.)

În comunicarea de masă, multiplicarea canalelor capătă aspecte particulare: în presa scrisă, în radio, în televiziune, modalităţile de comunicare sunt diverse, datorită diversităţii canalelor. În presa scrisă, multiplicitatea se manifestă prin: modul de redactare a ştirii, titluri şi dimensiunile lor, paginarea informaţiilor, caracterul de literă, fotografii, culoare etc. În radio - modularea vocii, sunetul, muzica etc., în

160


televiziune - voce, sunet, imagine etc.Multiplicarea canalelor poate reprezenta o tehnică de manipulare,

consideră Schramm.

3. Modelul GerbnerDenis McQuail caracterizează modelul comunicaţional general al

lui Gerbner ca fiind probabil „cea mai completă tentativă de a specifica toate etapele şi activităţile componente ale comunicării”. (Denis McQuail, 1999, p.39)

Modelul general al lui George Gerbner (vezi Gerbner G., Towards a general model of Communication, Audio Visual Communication Review, vol.4, 1956) preia formularea lui Lasswell şi introduce două niveluri, unul „tranzacţional”, în care se ţine cont de factorii interpretativi ai receptorului, şi un model „psihofizic”, unde fidelitatea percepţiei şi adecvarea mesajului sunt fundamentale pentru o bună comunicare.

Modelul propune următoare formulă: „Cineva percepe un anumit eveniment şi reacţionează într-o anumită situaţie prin anumite mijloace pentru a face disponibile, într-o formă sau alta, materialele şi conţinuturile care privesc contextul şi au anumite consecinţe.”

Acest model permite integrarea majorităţii activităţilor comunica-ţionale într-o schemă cuprinzătoare, încercând să combine resursele me-canice ale comunicării şi principiile „umane”, inducând o mai puternică structură dinamică schimburilor informaţionale. (Doru Pop, 2000, p.9)

În opinia lui Denis McQuail, modelul Gerbner se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Marea variabilitate în perceperea unui eveniment de către un agent comunicator şi a mesajului despre eveniment de către receptor. Aceasta poate varia de la o poziţie extremă „tranzacţionistă”, care „accentuează efectele structurante ale afirmaţiilor, punctului de vedere, cadrului experienţial al comunicatorului şi ale altor factori asociaţi acestora asupra percepţiei” într-o atare măsură încât evenimentul este

161

ION HAINEŞ

„aproape creat în actul perceperii”, până la o perspectivă „psihofizică”, aproape opusă, care consideră „universul evenimentelor materiale, sunetelor, formelor, ca fiind perfect controlat”. Modelul lui Gerbner nu adoptă nici una dintre aceste poziţii extreme, ci încearcă să dea seama de „natura creativă, interacţională a procesului perceptiv, evitând implicaţiile de ordin solipsist sau mecanicist”.

2. Importanţa situaţiei şi a contextului în care acţionează stimulii comunicării şi se desfăşoară procesul efectiv de comunicare, atât în sens fizic, cât şi în cel al împrejurărilor sociale.

3. Gerbner contrastează natura deschisă a comunicării umane şi secvenţialitatea închisă a sistemelor de comunicare mecanice sau automate. Comunicarea umană este deschisă în sensul că evenimentele şi obiectele din mediu nu generează în mod automat semnale sau reacţii comunicative şi întregul proces de comunicare este deschis în multe puncte unor efecte variabile şi imprevizibile ale percepţiei şi opţiunii.

4. Conţinutul este întotdeauna „încărcat de semnificaţii”, care nu derivă numai din intenţiile transmiţătorului sau percepţiile receptorului, ci reprezintă o „structură relaţională”, interpretabilă în lumina întregii serii de evenimente din cadrul unui proces particular de comunicare. (Denis McQuail, 1999, p.39-40)

4. Modelul John W. Riley şi Matilda W. RileyModelul sociologic propus de J.W. Riley şi M.W. Riley (vezi

„Mass communication and the social system”, în R.K. Merton, ed. Sociology Today, Basic Books, 1959) reprezintă o abordare structurală a comunicării, cei doi autori fiind preocupaţi de localizarea acţiunii comunicării de masă în cadrul mai larg al structurii sociale, comunicarea de masă fiind subordonată structurii şi proceselor din cadrul sistemului social. Autorul este plasat în raport cu apartenenţa sa la un grup primar şi la un grup de referinţă, grupuri care sunt strâns interrelaţionate şi care influenţează puternic selecţia şi răspunsul său la mesajele pe care i le oferă

162


mass-media. Comunicatorul de masă nu este un individ care acţionează la întâmplare, ci „parte a unei structuri mai largi, care îşi acordează mesajele la aşteptările şi acţiunile altor persoane sau grupuri din cadrul aceluiaşi sistem”.

Comunicatorul şi auditorul sunt interdependenţi şi stabilesc între ei o relaţie interactivă într-un cadru normativ şi instituţional comun, reprezentat de apartenenţa la aceeaşi societate. Acest model este, de fapt, un model sistemic. (Denis McQuail, 1999, p.40-41)

5. Modelul Berger-LuckmannAminteam într-un capitol anterior despre sociologia cunoaşterii,

direcţia teoretică a sociologiei, care îşi propune studierea condiţiilor ce favorizează producerea cunoaşterii şi difuzarea ideilor. Desigur, nu vom face aici un istoric al disciplinei, ci vom încerca să desprindem unele aspecte legate de procesul comunicării, respectiv de construirea socială a realităţii prin intermediul limbajului.

Discutând despre modelul sociolingvistic, aminteam, de aseme-nea, că sociologii se preocupă mai ales de efectele structurii sociale asupra utilizării limbajului, considerând de regulă că organizarea ierarhică a categoriilor sociale determină distribuţia socială a semnificaţiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limbă şi procedeele interpretative generate de acestea. Este şi cazul celor doi sociologi Peter L. Berger şi Thomas Luckmann, care înţeleg realitatea umană ca fiind o realitate construită social. (vezi Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Construirea socială a realităţii, Editura Univers, 1999)

În opinia celor doi teoreticieni, sociologia cunoaşterii trebuie să se ocupe de construirea socială a realităţii, de analiza sociologică a realităţii cotidiene şi, în acest context, de rolul limbajului în cunoaşterea vieţii cotidiene.

Limbajul este definit ca fiind „cel mai important sistem de

163

ION HAINEŞ

semnale din societatea umană”.Interacţiunea socială în viaţa cotidiană se manifestă şi prin limbaj.

Realitatea vieţii cotidiene este împărtăşită cu alţii. Experienţa cea mai importantă cu ceilalţi se petrece în situaţii de tip „faţă în faţă”, care este cazul prototip al interacţiunii sociale. Toate celelalte cazuri derivă din acesta. Relaţiile cu ceilalţi în situaţii de acest tip sunt foarte flexibile.

Tipizările interacţiunii sociale devin din ce în ce mai anonime pe măsură ce se îndepărtează de situaţia faţă-n-faţă.

Înţelegerea limbajului este esenţială pentru înţelegerea vieţii cotidiene. Limbajul s-a născut din viaţa cotidiană şi se raportează în principiul la aceasta.

Limbajul îşi are originile în situaţiile faţă-n-faţă, (concretul reali-tăţii lui „aici” şi „acum”), dar poate fi cu uşurinţă desprins de ele (ideea abstractizării).

Într-o situaţie faţă-n-faţă, limbajul dispune de calitatea de reciprocitate, care îl distinge de orice alt sistem de semnale.

Limbajul are calitatea obiectivităţii. Limbajul are o flexibilitate comunicativă atât de vastă încât permite obiectivarea unei mari varie-tăţi de experienţe, pe care le tipizează, închizându-le în categorii largi, care au înţeles pentru cei din jur.

Datorită capacităţii sale de a transcende „aici şi acum”-ul, limbajul leagă între ele diferite zone din realitatea cotidiană şi le integrează într-un întreg cu sens. Aceste transcenderi au dimensiuni spaţiale, temporale şi sociale.

O întreagă lume poate fi actualizată prin limbaj, în orice moment. Această putere de transcendere şi de integrare a limbajului se păstrează şi atunci când nu conversăm în mod real cu ceilalţi.

În privinţa relaţiilor sociale, limbajul îi „face prezenţi” pentru noi nu numai pe cei care sunt fizic absenţi în acel moment, ci şi pe cei dintr-un trecut amintit sau reconstituit, ca şi pe cei proiectaţi ca figuri imaginare din viitor.

164


Limbajul este capabil să transceandă cu totul realitatea vieţii cotidiene. Modalitatea lingvistică prin care se realizează o astfel de transcendere se numeşte limbaj simbolic. Limbajul construieşte enorme edificii de reprezentări simbolice. Limbajul este capabil să construiască simboluri foarte abstracte faţă de experienţa zilnică, dar şi să „readucă” aceste simboluri în viaţa obişnuită şi să le înfăţişeze ca elemente obiective reale ale cotidianului. Individul trăieşte zilnic într-o lume de semnale şi simboluri. (Peter Berger, Thomas Luckmann, 1999, p.49-52)

Cei doi teoreticieni îşi încheie studiul cu concluzia că sociologia cunoaşterii presupune o sociologie a limbajului, ceea ce, în linii mari, am încercat şi noi să demonstrăm.

6. Modelul socio-cultural al lui Abraham MolesPsihosociologul Abraham Moles, pe baza rezultatelor obţinute

de teoria informaţiei şi de cibernetică, realizează „o interpretare conceptualizată a comunicării de masă”. (Abraham Moles, Sociodina-mica culturii, Editura Ştiinţifică, 1974) El mărturiseşte că în domeniul sociologiei culturii va încerca să aplice gândirea cibernetică, dezvol-tând sistematic „metoda analogiilor ca sistem intelectual de domi-nare a realului”. În opinia sa, „ciberneticianul, considerat ca producă-tor de modele, găseşte mai întâi o imagine şi cercetează prin ce este fundată această imagine, adică prin ce este ea o reflectare a unei oarecare realităţi”. Autorul propune un model socio-cultural, care prezintă asemănări cu modelul economic al producţiei, făcând astfel posibilă o analiză a culturii prin analogie.

Pe baza cunoştinţelor oferite de teoria informaţiei, el analizează modurile de asimilare a mesajului, subliniind originalitatea, cota de varietate, structura receptorilor, modul lor de grupare sociometrică.

Prin teoria circuitelor culturale, Moles încearcă să definească trăsăturile lor, în funcţie de tipul mesajelor, în domeniul presei, al literaturii, al cinematografului, picturii, muzicii, ştiinţei.

165

ION HAINEŞ

Pentru A. Moles, întregul fenomen cultural are un caracter sociodinamic, constând dintr-un circuit prin canalele mass-media, care au rolul de a sistematiza cultura. Noţiunea de cultură este înlocuită cu aceea de „ciclu sociocultural”, prin intermediul căruia se poate analiza raportul concret dintre fenomenul global şi cultura individuală.

Valorile culturale produse şi transmise prin mass-media sunt influ-enţate de cultură, dar, în acelaşi timp, o şi influenţează pe aceasta, în sensul unei dinamici culturale de care vorbea Abraham Moles.

Moles defineşte cultura ca „sumă a probabilităţilor de asocieri de tot felul care există între elementele de cunoaştere”. (Abraham Moles, 1974, p.6) „Cultura, în sensul larg al unui mediu, rezultă din activitatea indivizilor creatori care trăiesc în acest mediu, modalităţile de creaţie ale acestora fiind condiţionate de conceptele, cuvintele şi formele pe are le primesc din anturajul lor.” (Abraham Moles, 1974, p.98)

Între cultura şi mediul care o poartă există o interacţiune permanentă prin intermediul creatorilor care provoacă o evoluţie. De aici derivă o sociodinamică a culturii.

Moles distinge între cultura individuală şi cultura socială, între cultura de întindere şi cultura de profunzime, între cultura umanistă clasică şi cultura modernă mozaicată.

„Cultura individuală este ecranul mental de cunoştinţe pe care individul proiecteză stimulii-mesaje primite din lumea exterioară, pentru a construi percepţii.” (A. Moles, 1974, p.97)

Individul este situat într-un anumit mediu social şi fizic. De la acest mediu el primeşte în fiecare moment mesaje pe care le asimilează într-o percepţie valorizată pentru a le integra apoi în memoria sa.

„Societatea, în ansamblul social, este în totalitatea sa titularul unei anumite culturi sociale, exprimată printr-o <reţea de cunoştinţe>, care re-zultă din ansamblul materialelor culturale pe care le fabrică.” (Idem, p.67)

Întreg ansamblul acestor materiale e numit de Moles „memoria lumii” sau a societăţii, materializată în bibliotecile, monumentele,

166


repertoriile şi limbajele sale.Cultura colectivă a unui grup variază în funcţie de timp şi spaţiu.Cultura individuală este un set particular de eşantioane al culturii

grupului social căruia îi aparţine acest individ.„Ansamblul atomilor de cultură, propagat într-un ansamblu de

canale de difuzare, este receptat de către un ansamblu de indivizi de diferite niveluri şi integrat în memoria lor, după degradări selective prin uitare. Reziduul este ceea ce constituie această cultură individuală”, afirmă Abraham Moles (op.cit., p.98).

Pe baza evenimentelor pe care le valorizează în mod diferit prin cultura lor personală, indivizii fabrică alte mesaje al căror ansamblu constituie fluxul mijloacelor de comunicare de masă. Analiza statistică a acestuia reprezintă, pentru Abraham Moles, tabloul socio-cultural.

Moles face distincţia între cultura clasică, de tip umanist, considerată ca fiind cultură în profunzime, şi cultura mozaic, rezultat al unui conglomerat aleatoriu de elemente disparate, specifică societăţii moderne: “De fapt, în epoca noastră de tranziţie, arta nu există în masă decât prin copie: triumful culturii timpului nostru rezultă din faptul că Simfonia a V-a se vinde în vitrina negustorului de aspiratoare şi că biografia lui J.J. Rousseau este difuzată în foiletoanele desenate din ultima pagină a ziarelor. Acest triumf este, bineînţeles, numai cantitativ şi corespunde desigur concepţiei pragmatiste care, în lucrarea de faţă, stă la baza ideii de cultură. Oricare ar putea fi valoarea calitativă a mesajelor transmise, trăim în epoca unei culturi mozaicate şi în perspectiva acesteia se situează o sociodinamică a câmpului cultural” (Op.cit., p. 222-223).

Relaţia scop-mijloace-efecte este una circulară, ceea ce asigură dinamica comunicării de masă.

167

Produse culturale

Mass media Decizie Valori

Opere sau produse noi

Aplicaţii (tehnici)Micromediu

Tablou socio-cultural

Evenimente(istoricitate)

Macromediu

Creator

Cultura de masă

Vitezade circulaţie

a ideilor

ION HAINEŞ

Abraham Moles (Idem, p. 123) propune un model socio-cultural, sintetizând elementele acestui ciclu astfel:

Cu alte cuvinte, există creatori de mesaje, opera lor circulă într-un anumit mediu, într-un microclimat ce reprezintă cadrul cotidian al maselor. Aceste mesaje se reîntorc prin atitudini şi comportamente la creatori. Creatorii devin pentru mase un fel de referenţial.

Ciclul referenţial stabileşte o relaţie între producător şi consumator. Dinamica socio-culturală poate avea viteze diferite, viteza fiind determinată social. Moles conturează o ştiinţă multidisciplinară a dezvoltării culturale a maselor, propunând reînnoirea valorilor, orientarea diferenţiată a politicii culturale în funcţie de genul mesajului şi de nivelul cultural al receptorilor.

În aspectele sale socio-dinamice, cultura modernă este cultură de masă, definită ca un „stoc de elemente”, „vehiculate prin canale” (presă, radio, televiziune etc.), care „iau formă într-un micromediu creator”, se transformă în produse culturale prin canalele mass-media şi ajung la un „macromediu consumator”, „cadrul vieţii cotidiene al maselor sociale”. De la acest macromediu primesc impulsuri creatorii, „clasa producătoare spiritual”, închizându-se astfel un „ciclu sociocultural”.

„Creatorul produce ideile sale noi pornind de la idei deja dobândite care constituie fondul culturii sale personale. Mediul social şi intelectual care îl înconjoară este cel care îi furnizează cadrul, iar procesul de creaţie se reduce la un ciclu închis care trece în principal prin canalele de comunicaţie de masă”, afirmă Moles (op.cit., p.136).

Mass-media au o tablă de valori şi obiective diferite de acelea care

168


au servit la formarea tabloului socio-cultural. Într-una din concluziile sale, Abraham Moles precizează: „Desigur, presa, radio-ul, discurile de succes, reproducerile de tablouri aparţin de drept cadrului socio-cultural, şi sunt repertoriate în biblioteci şi repertorii, dar de fapt ele apasă cu o greutate zdrobitoare asupra sistemului social în ansamblul lui: ele guver-nează cultura noastră filtrând-o, ele scot în relief elementele particulare ale existentului cultural spre a le da importanţă, ele valorizează o idee şi devalorizează alte, ele polarizează complet câmpul cultural. Ceea ce nu trece prin mijloacele de comunicaţie de masă nu mai are decât o influenţă neglijabilă asupra evoluţiei societăţii.” (A. Moles, op.cit., p.132)

169

ION HAINEŞ

CAPITOLUL VII

MODELE TEORETICE PREGĂTITOARE PENTRU

PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ A MASS-MEDIA

1. Modelul echilibrului şi simetriei în comunicare (modelul Newcomb)

Acest model a fost propus de T. Newcomb (1953), care a plecat de la studiile psihologice ale unui Heider din anii ’50. Este un model simplu, care ilustrează abordarea sistemică a procesului de comunicare. (vezi Newcomb, „An approach to the study of communicative acts”, Psychological Review, 60, 1953). Comunicarea este văzută ca o structură triunghiulară, unde emiţătorul şi receptorul sunt la baza structurii informative, privind împreună acelaşi obiect, într-o perfectă simetrie orientaţională. Modelul se bazează pe „premiza după care comunicarea între indivizii umani îndeplineşte funcţia esenţială de a permite ca doi sau mai mulţi interlocutori să menţină orientarea simultană unii către ceilalţi şi către obiectele unui mediu exterior”. Modelul este unul triunghiular, vârfurile triunghiului fiind reprezentate de doi indivizi, A şi B, şi de un obiect X din ambientul comun.

Ambii indivizi sunt orientaţi unul către celălalt şi către X, iar comunicarea este concepută ca procesul care susţine această orientare, în sensul că menţine simetria relaţiei dintre cele trei elemente, trans-

170


miţând informaţii despre orice fel de schimbare şi permiţând adaptarea. Modelul presupune că, la orice moment dat, sistemul ABX este <stabil> sau în echilibru.” (Denis McQuail, 1999, p.37)

Mai simplu, modelul lui Newcomb poate fi transpus în expresia AXB, unde A şi B sunt indivizii care comunică, iar X este mediul comun.

2. Modelul Westley-MacLeanAcest model se inspiră din paradigma asupra comunicării inter-

personale a lui Newcomb, precum şi din teoria „echilibrului şi a co-orientării” a lui Heider (1946) şi L.A. Festinger (1957).

Cei doi autori americani şi-au expus modelul în 1957, publicân-du-l în „Journalism Quarterly”, vol.34, sub titlul: „A conceptual model for communication research”.

Luând ca punct de plecare modelul ternar al lui Newcomb, Westley şi MacLean au interpus un al patrulea element, care repre-zintă activităţile de intermediar între A şi B ale comunicatorului de masă. A şi B sunt, respectiv, cei care au de transmis un mesaj ce ur-măreşte un scop şi audienţa sau publicul.

Noul element, C, are „un rol de canal”, acţionând simultan ca agent al aşa-zisului comunicator al publicului.

Efectul prezenţei lui C în sistemul comunicaţional este de a extinde contextul X către care se poate orienta auditorul, de a pune în contact pe A şi B care se află la distanţă şi nu ar putea comunica în absenţa sa. Rolul lui C este acela de a opera o selecţie între comunicatori, în favoarea celor ale căror mesaje sunt considerate cele mai relevante în raport cu nevoile publicului sau care îndeplinesc alte criterii de selecţie. Autorii propun acest model ca adecvat pentru orice sistem de comunicare care depăşeşte situaţiile de interacţiune directă. (Denis McQuail, 1999, p.38)

Modelul conceptual propus de Westley şi MacLean depăşeşte simpla relaţie de comunicare, deschizând o perspectivă globală asupra comunicării de masă.

Iată schema comunicării de masă (Westley-MacLean):

171

ION HAINEŞ

A: aşa-zisul comunicator sau „susţinător”B: un membru al publicului

C: organizaţia mass-media şi agenţii săi care controlează canalulX: orice eveniment sau obiect din contextele A, B, C, care este subiect al comunicăriif: feed-back

Sursa: Denis McQuail, 1999, p.176

Acest model ilustrează cum mesajele transmise de C lui B (X") reprezintă selecţii pe care C le face atât asupra mesajelor pe care i le transmite A (X'), cât şi asupra celor din propriul câmp perceptiv (X3C, X4), care pot sau nu să fie mesaje (X) în câmpul lui A. Feed-back-ul are loc nu numai de la B la A (fBA) şi de la B la C (fBC), dar şi de la C la A (fCA).

În situaţia comunicării de masă, un mare număr de C-uri recepţio-nează de la un foarte mare număr de A-uri şi transmit unui extrem de mare număr de B-uri, care recepţionează simultan mesaje de la alte C-uri.

Acest model ilustrează o serie de trăsături distinctive ale secven-ţei de evenimente care au loc în comunicarea de masă, ca şi relaţia dintre elementele implicate în acest proces, în special între cele trei elemente de bază, care sunt comunicatorul, canalul şi audienţa.

Procesul de comunicare poate fi privit din perspectiva fiecăruia dintre aceste trei elemente, imaginea fiind oarecum alta de fiecare dată. Principala intenţie a modelului este de a prezenta organizaţiile

A C B

X1

X2

X3

X4...

X∞

X1

X2

X3

X3mX3c

X4fBC

fBA

fCA

X’ X”

172


mass-media şi pe cei care lucrează în ele ca ocupând o poziţie intermediară între „audienţă”, pe de o parte, şi evenimente, sau perspective şi interpretări, pe care cei care le susţin („susţinătorii”) doresc să le transmită audienţei (sau unei părţi a ei), pe de altă parte.

Poziţia intermediară este numită de autorii modelului ca având rol de „canal de transmisie” sau rol de „paznic al barierei”. Poziţia intermediară are un caracter dual, fie „urmărind un scop” (în acest caz fiind vorba despre transmiterea unor mesaje de la un „susţinător” care are în vedere un anumit public ţintă), fie „fără scop” (în acest caz vizând transmiterea evenimentelor neplanificate care se petrec în lume către publicul larg).

Westley şi MacLean subliniază ideea neutralităţii şi a caracterului intermediar al filtrului reprezentat de comunicarea de masă. Modelul implică totuşi o activitate de selectare şi editare ca o componentă esenţială în procesul comunicării de masă, ceea ce o diferenţiază de cele mai multe forme de comunicare în care contactul nu este imediat.

Procesul de selectare are un dublu aspect: este o problemă de alegere a acelor obiecte şi evenimente din lume asupra cărora vor fi transmise relatări publicului, ca şi o alegere a potenţialilor comunicatori sau susţinători. Dar este şi o problemă de interpretare a nevoilor şi intereselor potenţialilor membri ai audienţei. Astfel mass-media creează o anumită structură a aşteptărilor publicului şi transformă conglomeratul audienţei în ceva calitativ diferit - o serie de publicuri sau subaudienţe distincte.

Mass-media ne extind universul, făcându-ne disponibile infor-maţii din care să selectăm liber, conform nevoilor noastre.

Procesul global al comunicării de masă poate fi privit în trei moduri diferite:

a) din perspectiva mass-media, procesul constă în selectarea comunicatorilor şi mesajelor cu scopul de a satisface nevoile comunicative ale unei anumite audienţe sau public.

173

ION HAINEŞ

b) din perspectiva aşa-zişilor comunicatori, problema este obţinerea accesului la mijloacele de transmisie pentru ca mesajul lor să ajungă la auditoriul vizat.

c) din perspectiva publicului, procesul constă în selectarea mesajelor utile din întreaga gamă a mesajelor care îi stau la dispoziţie. (Denis McQuail, 1999, p.176-179)

O versiune conceptuală unică a comunicării de masă este imposibil de imaginat. Aceasta se datorează şi diferenţelor de perspectivă prezentate mai sus, care determină adoptarea unor modele comunicaţionale diferite pentru a acoperi diversitatea. Astfel, pentru comunicatorul care doreşte să convingă, să transmită informaţii şi experienţă unei anumite audienţe, este adecvat un model comunicaţional de bază reprezentat ca o relaţie lineară între sursă şi receptor.

Pentru auditor, un model al atenţiei şi percepţiei selective faţă de context este mai aproape de realitate. Pentru organizaţiile mass-media, procesul este mai puţin unul de comunicare, cât unul de producţie culturală pentru o anumită piaţă.

Fiecare sistem ia de la celelalte ceea ce îi trebuie pentru propria funcţionare.

Meritul acestui model constă şi în relevarea însemnătăţii sistemului mediator C (mass-media) şi a funcţiilor sale, deschizând calea pentru analiza caracterului activ, creator al culturii de masă.

Acest model anunţă paradigma funcţionalistă a comunicării de masă: C (mass-media) reprezintă un mediator care are funcţia de transmite către B mesaje de care auditoriul are nevoie pentru a se orienta în mediul social şi pe care doreşte să le transmită pentru a influenţa comportamentul publicului şi a-l integra în mediu. Activitatea media este complexă: selectează informaţii care vor acoperi nevoile şi interesele lui B (public). C lucrează într-un context de concurenţă cu alţi C. Orientarea funcţională a modelului rezultă şi

174


din criteriul selectivităţii. A realizează o selecţie a evenimentelor din mediul real sau mesaje primare (Xi) de la sursa originară, B selectează mesaje transmise de C (X").

Modelul a fost criticat pentru orientarea sa behavioristă şi abordarea funcţionalistă, supraestimând forţa de autoreglare şi de integrare a procesului comunicaţional.

De asemenea, pentru subestimarea rolului important pe care îl au în comunicare alte surse ale informării decât mass-media: familia, grupurile de muncă, de prieteni, reţelele formale şi informale existente în societate. Modelul nu dezvăluie relaţiile ascunse dintre sistemul mediator al comunicării şi forţele sociale care deţin puterea şi capacitatea manipulatoare a acestora.

175

ION HAINEŞ

CAPITOLUL VIII

PARADIGME ALE INFLUENŢEI SELECTIVE

1. Paradigma behavioristă a comunicării şi influenţa socialăÎntr-un capitol anterior (Capitolul V), am prezentat trăsăturile

generale ale modelului behaviorist (psihologist) al comunicării. Revenim asupra lor în perspectiva analizei comparative faţă de abordarea funcţionalistă care îi va lua locul şi care va propune o nouă viziune asupra procesului de comunicare.

Behaviorismul a reprezentat una din primele încercări teoretice de abordare a comunicării inspirat de sintagma lui Harold Lasswell, de influenţare a indivizilor, apelând la două strategii de persuadare – strategiile agresive, de o maximă intensitate emoţională (tehnica „piciorul-în-prag”, „trântirea-uşii-în-nas”) şi strategiile conformis-mului, care sugerează tendinţa auditoriului spre acceptarea ideilor celor mai larg răspândite. Persuadarea este un factor de influenţă socială. Ea presupune convingerea auditoriului (a publicului), ceea ce provoacă o modificare emoţională, intelectuală şi comportamentală a acestuia. Scopul persuadării este schimbarea opiniilor şi convingerilor, a comportamentului şi a preferinţelor. Credibilitatea este una din condiţiile esenţiale ale eficienţei acestui proces. Convingerea vine din sursele care sunt cele mai apropiate de individ, care inspiră autoritate şi putere, simpatie şi afecţiune. Problema credibilităţii se pune şi în cazul comunicării de masă, unde mijloacele

176


de informare sunt supuse deformărilor, subiectivităţii, manipulării, divergenţelor de opinii.

O excelentă sinteză a trăsăturilor comunicării de masă în viziunea modelului behaviorist prezintă Ioan Drăgan:

concepţie unilineară a comunicării, înţeleasă ca un proces de sens unic mergând de la emiţător la receptori (emiţătorii fiind factorul activ şi determinant al efectelor la nivelul receptorilor);

publicul este prezumat a constitui o masă atomizată de indivizi anonimi, pasivi, identici şi cu totul vulnerabili în faţa mesajelor lansate de comunicatori; oamenii răspund în mod identic semnalelor comunicaţionale;

schema procesului de comunicare este definită ca o relaţie univocă şi mecanică de genul stimul-răspuns; efectele mass -media sunt răspunsuri cvasiautomate la stimulii mediatici;

o reprezentare hipertrofiată a capacităţii media de a influenţa pu-blicul: efectele media erau definite prin imaginea a ceea ce s-a numit „injecţia hipodermică” (efectul atotputernic al media – efectul este cu atât mai mare cu doza injectată este mai puternică);

funcţiile şi acţiunea media sunt esenţialmente de natură persuasivă, diferenţa dintre comunicare şi propagandă fiind dacă nu ignorată cel puţin estompată;

absenţa ideii caracterului structurat şi deci diferenţiat al publicului;

ignorarea contextului socio-cultural al producerii şi reproducerii mesajelor, al efectelor media (grupurile, comunităţile şi relaţiile interpersonale sunt absente din câmpul receptării). (Ioan Drăgan, 1996, p.158-159)

Modelul psihologic (behaviorist) asupra comunicării de masă a fost expresia unui context istoric în evoluţia mass-media. Sociologul Ioan Drăgan consideră că trei împrejurări au susţinut acest model:

177

ION HAINEŞ

1) primul, dar mai ales cel de-al doilea război mondial au valorizat reprezentarea comunicării ca propagandă şi ca persuasiune puternică;

2) experienţa propagandei totalitare (comunistă şi nazistă) a alimentat ideea că propaganda şi instrumentele ei dispun de puteri nelimitate de a influenţa şi manipula masele;

3) psihologia comportamentală şi cea psihanalitică constituiau în epocă principalele cadre teoretico-metodologice de abordare a comunicării, asociate cu teoriile psihologice ale „mulţimi-lor”. (Ioan Drăgan, op.cit., p.159)

2. Comunicarea ca proces de influenţăDefinind obiectivele comunicării, Nicki Stanton afirma: „Ori

de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm să educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:

să fim receptaţi (auziţi, citiţi);

să fim înţeleşi;

să fim acceptaţi;

să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).” (Nicki Stanton, 1995, p.1)

La rândul său, Denis McQuail spunea: „O trăsătură a tuturor proceselor de comunicare este aceea că întreaga comunicare antrenea-ză schimbarea. Ori de câte ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare - se întâmplă ceva care modifică relaţia participan-ţilor unul faţă de celălalt sau faţă de lumea exterioară.” (Denis McQuail, 1999, p.34)

Schimbarea presupune, desigur, influenţa. Influenţa poate însemna determinarea celuilalt de a se conforma, o similitudine de gândire şi comportament între emiţător şi receptor, acceptarea de către

178


receptor a gândurilor şi atitudinilor emiţătorului. Influenţa este un mijloc simbolic de persuasiune. Schimbarea provocată în cealaltă persoană înseamnă a deţine o putere asupra ei.

Această echivalează cu o anumită abilitate din partea emiţătoru-lui, dar şi cu satisfacerea unor nevoi, aşteptări din partea receptorului (persoana influenţată).

Comunicarea presupune întotdeauna o relaţie socială între parti-cipanţi. Din acest punct de vedere, teoreticienii au considerat că există trei procese esenţiale de influenţă socială, cu referire specială la schimbarea opiniei şi la comunicare.

Acestea sunt: conformarea, identificarea şi internalizarea. Conformare înseamnă „acceptarea influenţei în speranţa obţinerii unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse”. Identificarea are loc „atunci când un individ adoptă un comportament inspirat de o altă persoană sau grup, pentru că acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la acea persoană sau grup”. (Denis McQuail, op.cit., p.150)

În ambele cazuri, schimbarea sau influenţa sunt legate de o sursă exterioară şi depind de sprijinul social. Internalizarea se referă la o schimbare „congruentă” cu „sistemul de valori” al persoanei care acceptă influenţa: „individul adoptă poziţia comunicatorului pentru că o consideră utilă în soluţionarea unei probleme, sau pentru că este apropiată de propria sa orientare, sau cerută de propriile sale valori” (Idem, p.150).

Fiecare dintre cele trei forme de influenţă este caracterizată de a-numite condiţii prealabile şi de anumite consecinţe, care privesc baza acceptării influenţei, baza puterii agentului de influenţă, probabilitatea permanenţei efectelor.

Influenţa este, deci, rezultatul unui anumit tip de relaţie între emiţător şi receptor, relaţie afectată de situaţia în care se află cei doi.

Denis McQuail analizează diferitele tipuri de influenţă

179

ION HAINEŞ

exercitată prin intermediul comunicării, având în vedere următoarele elemente:

a) situaţia sau contextul în care are loc comunicarea;b) caracteristicile comunicatorului şi ale mesajului;c) caracteristicile receptorului;d) sub-procese ca acordarea de atenţie, înţelegerea, acceptarea;e) diferitele tipuri de efecte implicate. (Denis McQuail, op.cit.,

p.152)Contextul sau situaţia pot varia. Comunicatorului i se pot atribui

diferite grade de prestigiu sau de credibilitate. Conţinutul poate varia în funcţie de afinitatea şi relevanţa subiectului în raport cu receptorul sau în funcţie de stilul şi tipul de abordare folosite. Receptorii mesajelor diferă între ei prin receptivitatea faţă de sursă sau mesaj. Influenţa poate produce o mai mare varietate de efecte despre care vom vorbi într-un capitol ulterior.

Comunicarea este un proces care implică o relaţie socială. Încercând să facă o clasificare a tipurilor de influenţă prin intermediul comunicării, Denis McQuail apelează la comentarea de către French şi Raven a bazelor puterii sociale, care propun cinci tipuri de relaţii de putere între un „agent” comunicativ şi un receptor, accentul căzând pe relaţia interpersonală.

Cele cinci baze ale puterii sau influenţei sunt următoarele: 1) pute-rea recompensatoare, 2) puterea coercitivă, 3) puterea legitimă, 4) puterea referenţială, 5) puterea expertului. (Denis McQuail, op.cit., p.154-155)

1. Puterea recompensatoare este definită ca „putere a cărei bază este abilitatea de a răsplăti”, referinţa primă fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale - în special bani sau poziţie socială. Transferată la influenţa comunicaţională, recompensa ar trebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe ale receptorului.

2. Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aş-teaptă să fie pedepsit de agent (comunicator) dacă „nu se conformează

180


încercării de influenţă” a acestuia.Puterea coercitivă are efect negativ, cu implicaţii foarte diferite

pe termen lung pentru relaţia dintre participanţi.3. Puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului

cu agentul, identificarea fiind definită ca „sentiment al identităţii” sau „dorinţă de unificare”. Autorii subliniază importanţa conceptului de „grup de referinţă” şi a celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze sau identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau convingerile.

(Exemple: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbră-ca al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu acelaşi statut, profesori şi elevi, lideri şi susţinători etc.)

4. Puterea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie între roluri, ca între profesor şi elev sau părinte şi copil, dar poate exista şi pe baza unei angajări reciproce.

5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor cunoştinţe superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului. Exemple: străinul care acceptă recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din ziare, studentul care învaţă după un manual sunt cu toţii influenţaţi de comunicare pe baza puterii expertului.

Desigur, influenţa exercitată prin intermediul comunicării presupune diverse combinaţii, ea nu se reduce la o singură sursă de putere.

Denis McQuail analizează, de asemenea, influenţa din perspectiva nevoilor receptorului. El realizează o abordare funcţională a influenţei comunicative, apelând, de data aceasta, la „modelul

181

ION HAINEŞ

raţional”, propus de Daniel Katz, model care consideră că omul îşi utilizează raţiunea şi spiritul critic pentru a-şi construi opiniile şi credinţele. În opinia lui Katz, efectele comunicării pot fi interpretate în termenii nevoilor diferite ale celor care recepţionează mesajele. El realizează o clasificare a principalelor „funcţii pe care atitudinile le îndeplinesc în raport cu personalitatea, în termenii bazei lor motivaţionale, în: instrumentale, adaptative sau utilitare; ego-defensive, de autoapărare; expresive valoric; cognitive.” (Denis McQuail, op.cit., p.157-158)

a) „Funcţia adaptivă” este explicată prin maximizarea şi minimizarea pedepsei. Motivaţia este utilitară şi calculativă: „Atitudinile şi deprinderile faţă de anumite obiecte, persoane şi simboluri se formează în raport cu măsura în care acestea satisfac anumite nevoi. Cu cât ele sunt mai aproape de efectiva satisfacere a unor nevoi şi sunt mai clar percepute ca relevante în acest sens, cu atât este mai mare probabilitatea formării unei atitudini pozitive faţă de ele.”

b) Funcţia ego-defensivă (de autoapărare) se referă la tendinţa indivizilor de a încerca să menţină o imagine de sine acceptabilă, favorabilă şi în acord cu imaginea pe care o au ceilalţi despre ei: „mecanismele prin care individul îşi protejează ego-ul de propriile impulsuri de respingere şi de forţele care îl ameninţă dinafară, ca şi metodele prin care îşi reduce anxietatea creată de astfel de probleme, sunt cunoscute sub numele de mecanisme de autoapărare.” În termenii comunicării, aceasta implică o receptare extrem de selectivă a mesajelor venite din partea celorlalţi şi din mediul înconjurător, reinterpretându-le sau repercepându-le pe cele care ar putea ameninţa eul sau pur şi simplu neluându-le în seamă, răspunzând diferenţiat acelora utile în menţinerea unei imagini de sine coerente şi acceptabile.

c) Funcţia expresiei valoare are o natură asemănătoare cu

182


precedenta - atitudinile care exprimă valori dau claritate imaginii de sine, dar o şi modelează mai aproape de propria dorinţă”. Această funcţie determină o atenţie şi un răspuns selective la mesaje, implicând în plus şi un proces de identificare, cu rol esenţial în exercitarea influenţei.

d) Funcţia cognitivă se referă la nevoia oamenilor „de a da sens la ceea ce ar apărea altfel drept un univers neorganizat şi haotic”. Această funcţie are o largă relevanţă pentru comunicare, în special pentru comunicarea de masă. Ea se raportează la nevoia noastră de a înţelege evenimentele care ne afectează în mod direct viaţa şi de a avea un cadru de referinţă coerent şi stabil pentru a ne organiza experienţa.

În opinia lui Denis McQuail, adoptarea punctului de vedere suge-rat de Katz modifică perspectiva tipologiei lui French şi Raven, în sen-sul că schimbarea constă în a considera influenţa drept rezultat nu al re-laţiei dintre transmiţător şi receptor, ci al celei dintre mesaj şi receptor.

Modelul „utilizărilor şi gratificaţiilor”, despre care vom vorbi mai pe larg într-un capitol ulterior, consideră că nevoile izvorâte din contextul social şi dispoziţiile psihologice individuale determină în mare sau modelează atât utilizările mass-media cât şi răspunsul la conţinutul mediatic.

Orientarea către un anumit mesaj este condiţionată de aşteptarea receptorului de a primi sprijin în rezolvarea propriilor probleme. Efectele mass-media sunt determinate de aceste aşteptări. Denis McQuail dă şi câteva exemple concrete privind procesul de influenţă ghidat de nevoile receptorului.

Astfel, el vorbeşte de „nevoia identificării cu un grup de referin-ţă sau model”, care poate face ca atenţia acordată mijloacelor de comunicare de masă să ia forma conformismului şi adoptării unor tipare comportamentale şi culturale promovate de conţinutul mediatizat.

Un alt exemplu priveşte „nevoia de securitate şi linişte”, care stă

183

ION HAINEŞ

la baza unor cu totul alte utilizări ale mass-media.Un al treilea exemplu se referă la „motivaţia utilizării conţinu-

tului mediatic pentru a genera şi întreţine interacţiunea cu ceilalţi, fie ca subiect de conversaţie, fie pentru a susţine rolul informal de informator, consultant, participant la discuţii sau lider de opinie”.

Cercetările asupra efectelor comunicării au condus la concluzia că „variabila sociologică cheie în cadrul procesului de influenţă este susţinerea acceptării influenţei prin intermediul unor persoane cunoscute de subiect şi considerate demne de încredere sau prin normele şi definiţiile care funcţionează în grupul de referinţă sau în cadrul instituţional.” (Denis McQuail, op.cit., p.163)

Toate acestea ne obligă să vorbim despre teoriile influenţei selective, despre paradigma expunerii şi percepţiei selective , care vor conduce la abordarea funcţionalistă a mijloacelor de comunicare de masă şi la celebrul model al lui Lazarsfeld şi Berelson, pe care-l vom discuta în paginile următoare.

3. Teoriile influenţei selectiveTrecerea de la teoria injectării hipodermice (sau a glonţului

magic, cum a mai fost numită) la teoriile influenţei selective a fost una a tranziţiei de la o conceptualizare relativ simplă la conceptuali-zări foarte complexe. Dintr-odată, toţi factorii - atât psihologici, cât şi sociologici - care deosebeau oamenii unul de altul apăreau ca potenţi-ale variabile care interveneau în procesul influenţei. În cadrul relaţiei stimul (S) - mesajul transmis prin mass-media - şi răspuns (R), acestea produceau schimbări în sentimente, mod de gândire sau de acţiune provocate la membrii publicului care erau influenţaţi de acel mesaj. În locul situaţiei S-R din cadrul teoriei glonţului magic, fără factori care să intervină între mijloacele de comunicare şi mase, existau acum mai multe seturi de variabile care interveneau şi care modificau relaţia dintre ele (vezi schema).

184


Teorii ale influenţei selectiveSursa: Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.198

Fiecare set de factori influenţa modul selectiv în care publicul urmărea mass-media, interpreta mesajele, reţinea acele mesaje şi era influenţat în acţiunile sale.

Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach consideră că există patru principii care guvernează acţiunile membrilor publicului ce sunt influen-ţaţi de aceste trei seturi de variabile care intervin. Acestea sunt: atenţia selectivă, percepţia selectivă, reamintirea selectivă şi acţiunea selectivă.

Să le analizăm pe rând:

1. Principiul atenţiei selectivea) Diferenţele individuale în structura cognitivă au drept

rezultat pattern-uri distincte de atenţie faţă de mesajele mass-media. Oamenii nu pot fi receptivi la tot ce se îndreaptă spre ei. Ei îşi creează „filtre mentale” care selectează cantităţi uriaşe de informaţii. Atenţia lor se limitează la un set restrâns din mesajele care li se adresează. Ei urmăresc ce le place, ce-i interesează.

Cei care vor să fie la curent cu evenimentele cotidiene urmăresc, mai ales, ştirile, cei care sunt preocupaţi de sănătatea lor acordă atenţie mai mare informaţiilor medicale etc.

b) De asemenea, apartenenţa la o categorie socială influenţea-ză atenţia: problemele religioase sunt recepţionate cu entuziasm de către credincioşi şi prezintă prea puţin interes pentru publicul laic.

Cei care au o educaţie limitată şi un venit redus vor urmări mai

diferenţe individuale

categorii socialesau subculturi

relaţii sociale

S R

R

R

S

S

185

ION HAINEŞ

ales la televizor emisiunile sportive (meciurile de fotbal), evitate de cei cu un nivel mai înalt de educaţie şi cu mai mulţi bani. La fel, cei din mediul rural, urban şi alţii aparţinând altor categorii sociale cu subculturi distincte prezintă diferenţe bine definite în privinţa atenţiei asociate diferitelor forme de mesaje mass-media.

c) Oamenii care şi-au creat legături sociale strânse vor urmări subiecte care prezintă interes pentru prietenii sau familiile lor. Prieteniile pot constitui influenţe puternice asupra oamenilor în dirijarea lecturilor lor, a preferinţelor de vizionare şi de audiere. Relaţiile sociale pot chiar determina canalizarea atenţiei individului către un conţinut informaţional care depăşeşte sfera sa de interes (Femeile care suportă meciurile de fotbal pentru a-şi mulţumi soţii).

2. Principiul percepţiei selectiveAcest principiu funcţionează după aceleaşi criterii amintite

anterior. Astfel:a) datorită diferenţei dintre factorii cognitivi, cum ar fi interese,

convingeri, cunoştinţe anterioare, atitudini, necesităţi şi valori, indivizii vor percepe orice stimul complex în mod diferenţiat faţă de oamenii cu structuri cognitive diferite.

Variaţiile din structura cognitivă fac ca indivizii să asocieze pattern-uri diferite de semnificaţii şi interpretări pentru orice pattern de stimuli care ar fi prezentat de mass-media.

b) La fel, membrii unei categorii sociale specifice care generea-ză subculturile vor atribui pattern-uri distincte de semnificaţii anumi-tor conţinuturi informaţionale mass-media. Negrii şi albii, veteranii şi tinerii, de exemplu, vor interpreta diferit mesajele mass-media.

c) Relaţiile sociale influenţează percepţia selectivă şi atribuirea de semnificaţii. Părinţii care au copii şi părinţii care nu au copii reac-ţionează diferit faţă de programele de televiziune care conţin scene de violenţă sau sex.

186


Principiul percepţiei selective susţine că oamenii cu caracteristici psihologice, orientări culturale şi apartenenţe sociale distincte vor inter-preta acelaşi conţinut informaţional mass-media în moduri foarte diferite.

3. Principiul reamintirii selectiveŞi acest principiu funcţionează după aceleaşi reguli: anumite

tipuri de conţinut informaţional vor fi reţinute mult timp de către anumite tipuri de oameni.

Alţi indivizi, cu structuri cognitive, apartenenţă la o anumită categorie şi legături sociale diferite, pot uita repede aceleaşi informaţii.

4. Principiul acţiunii selectiveNu toţi indivizii vor reacţiona la fel în urma receptării unui

anumit mesaj mass-media. Toate reacţiile lor vor depinde de influenţele interferate ale variabilelor cognitive, categoriilor, subculturilor şi legăturilor sociale cu alţi oameni. (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.197-200)

Opinii asemănătoare în privinţa influenţei selective a mesajelor mass-media exprimă şi Francis Balle, care afirmă: „Influenţa mijloacelor de comunicare depinde nu numai de mediul în care oamenii le utilizează, ci şi de ceea ce gândesc şi aşteaptă de la ele.” (Francis Balle, în Tratat de sociologie (coordonator Raymond Boudon, 1997, p.610)

Selecţia spontană sau semivoluntară realizată de fiecare individ la recepţionarea mesajelor cunoaşte mai multe etape, pe care Jean-Noël Kapferer le numeşte căile persuasiunii.

În opinia lui Francis Balle, receptarea mesajelor apare ca un pro-ces ce conţine patru fenomene distincte: atenţia, percepţia, înţelegerea şi memorizarea. (Teoria receptării)

1) Atenţia depinde de nivelul de „alertă” al organismului, nivel tributar mediului. Se evidenţiază două aspecte esenţiale: selecţia şi

187

ION HAINEŞ

intensitatea. Atenţia se distribuie între mai multe obiecte şi depinde, în principal, de voinţa de a fi sau nu „intensă”, adică susţinută.

2) Percepţia constituie un proces activ, ce are loc în cadrul unei culturi. Percepţia provine şi dintr-o decodare. De aici importanţa hotărâtoare a contextului cultural, singurul capabil să confere o ultimă semnificaţie mesajelor difuzate.

3) În privinţa procesului de înţelegere, teoria clasică a informa-ţiei dă singura definiţie operaţională posibilă: „Există înţelegere atunci când există corespondenţă între sensul mesajului atribuit de sursă şi cel atribuit de auditoriu”.

După opinia lui Jean-Noël Kapferer (1978), există numeroşi fac-tori care influenţează înţelegerea, cum ar fi: viteza de prezentare a me-sajului, mijloacele de comunicare reţinute - auditive, vizuale sau audio-vizuale -, simplitatea argumentelor şi numărul lor, redundanţa mesajului. Folosirea de către „comunicator” a semnelor familiare auditoriului poate de asemenea să favorizeze înţelegerea. Este important ca aceste semne să aparţină universului cultural al auditoriului, acesta variind în funcţie de vârstă, nivel de inteligenţă, profesie, clasă socială, interese, stil de viaţă, ţară, rasă...”

4) Memorizarea sau, într-un sens mai larg, acceptarea mesajului. Înţelegerea mesajului nu este o condiţie suficientă acceptării sale: uneori, ea nu constituie nici măcar o condiţie necesară. Francis Balle crede că ar trebui mai curând să se vorbească despre autopersuasiune decât despre persuasiune: ceea ce face posibilă obţinerea unor comu-nicări persuasive este conţinutul răspunsurilor „cognitive” pe care ea le scoate la suprafaţă, şi nu acela al mesajului propriu-zis. Memorizarea mesajelor nu merge, în mod necesar, mână în mână cu „eficacitatea” sa.

Orice schimbare de opinie sau atitudine constituie un univers cu trei dimensiuni: dimensiunea cognitivă (opiniile de care se ancorează mesajul); dimensiunea afectivă (gradul de încredere acordat comunica-

188


torului); dimensiunea conativă (intenţiile de acţiune ale receptorului).Persuabilitatea este capacitatea destinatarului unei comunicări

de a se lăsa convins sau influenţat.Cercetările au demonstrat că au o eficacitate mai mare mesajele

ale căror aspecte emotive prevalează asupra aspectelor raţionale propriu-zise, dar cu condiţia ca aceste mesaje să constituie o invitaţie la acţiune imediată şi aceasta să provină de la o colectivitate importantă din punct de vedere numeric. (Francis Balle, op.cit., p.610-612). un mesaj persuasiv canalizează mai degrabă pasiunile preexistente decât să creeze altele noi.

4. Modelul Lazarsfeld, Berelson, Gaudet, KatzLa începutul anilor 1940, Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet şi-au

propus elaborarea unui studiu privind impactul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A., mediatizate de presa scrisă şi radio (televiziunea nu exista ca mijloc de comunicare în masă), asupra alegătorilor. Candidau Wendell Willkie (din partea Partidului Republican) şi Franklin Roosevelt (din partea Partidului Democrat). Concluziile acestui studiu au fost publicate în 1944, apoi în 1948 în faimoasa lucrare The People’s Choice (Cum aleg oamenii), devenită un prototip al anchetelor privind opiniile în timpul campaniilor electorale.

Modelul vizează modul în care mesajele transmise prin mass-media exercită influenţă asupra receptorului. Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost aceea că mass-media nu au decât o influenţă minimă în procesul electoral. Unii subiecţi au fost activaţi de către compania făcută pun mass-media. Ei aveau „predispoziţii latente” de a vota într-un anume fel, iar mesajele campaniei electorale au contabilizat toate acele predispoziţii (efectul de confirmare). Alţii erau deja hotărâţi cum votează încă de la începutul campaniei, iar deciziile lor au fost consolidate printr-o permanentă selecţie a mesajelor din mass-media. Doar în puţine cazuri deciziile de vot iniţiale au fost

189

ION HAINEŞ

schimbate radical de către mesajele comunicate prin mass-media.Explicaţia acestor rezultate se află în diferenţierile sociale.

Influenţele exercitate de diversele categorii sociale asupra intenţiilor de vot şi asupra atitudinii faţă de mijloacele de comunicare de masă se datorează unui complex de variabile, cum ar fi: vârsta, afilierea politică, sexul, rezidenţa rurală în comparaţie cu cea urbană, statutul economic, educaţia. Apartenenţa la o categorie socială determina interesul şi conducea la luarea unor decizii.

S-a demonstrat că rolul relaţiilor sociale informale, cele implicate de conceptul grupului primar (oameni care au legături afective strânse, membrii unei familii, prietenii apropiaţi) este foarte important. Aceasta a dus la deschiderea unei noi perspective asupra procesului de comunicare de masă. S-a constatat astfel că transmisia mesajelor mass-media către public nu este directă; unele persoane sunt mai expuse decât altele influenţei mesajelor. S-a ajuns la concluzia că există un flux al informaţiilor în două trepte: mai întâi, de la mass-media către indivizi relativ bine informaţi, care urmăresc frecvent comunicările de masă; apoi, prin canale interpersonale, de la aceşti indivizi către persoane care erau expuse mai puţin direct mass-media şi care depindeau de alţii pentru a fi informaţi.

Acest proces de comunicare s-a numit fluxul de comunicare în doi paşi. În lucrarea Personal Influence. The Part Played by the People in the flow of Communication (1955), P.Lazarsfeld şi E.Katz sunt cei care au emis teoria celor doi paşi în comunicare („the two-step flow of communication”). Tezele lor fundamentale sunt următoarele:

a) Ţesutul fundamental pe care se fundează valorile sunt relaţiile interpersonale.

b) Relaţiile interpersonale presupun comunicarea interpersonală.c) Mass-media influenţează publicul prin intermediul comunică-

rii interpersonale. (Gina Stoiciu, 1981, p.29)E.Katz constată că acţiunea mass-media asupra publicului nu se

190


exercită direct, ci prin intermediul liderilor de opinie, indivizi ce se bucură de autoritate, sunt mai activi şi mai înzestraţi în grupurile lor de apartenenţă, recepţionează mai multă informaţie, o comunică celorlalţi şi, astfel, exercită influenţă asupra modului lor de a prelua informaţia.

Pe baza acestor constatări s-au întreprins cercetări speciale privind trăsăturile liderilor de opinie şi procesul influenţei personale.

Robert K.Merton, reluând teoria celor doi paşi în comunicare, dezvoltă ideea dublei influenţe a comunicării interpersonale şi a comunicării de masă. (Mass-Persuassion, 1946)

Trăsăturile generale ale liderilor de opinie:1) sunt persoane care în cursul contactelor personale cotidiene

influenţează în mod regulat opiniile şi deciziile celorlalţi într-una sau mai multe probleme;

2) sunt cu deosebire interesaţi şi activi în chestiunile publice;3) sunt mari consumatori de media expunându-se sistematic şi

mai mult decât ceilalţi la media;4) deţin o cantitate superioară de informaţii în diferite domenii;5) interpretările lor sunt un reper pentru judecarea mesajelor

distribuite prin mass-media. (Apud Ioan Drăgan, 1996, p.150)Robert K.Merton defineşte două tipuri de opinie: lider local şi

lider cosmopolit.Liderul local:

este, de regulă, născut în localitatea respectivă sau în regiune;

are o reţea variată şi bogată de relaţii în comunitate;

consumă media peste media, dar citeşte mai ales ziare şi reviste locale;

se interesează îndeosebi de asociaţiile care favorizează contactele personale;

la radio ascultă mai ales ştirile scurte.

Liderul cosmopolit:

este originar din altă regiune, fiind mai puţin ataşat comunităţii;

191

ION HAINEŞ

este mai selectiv în relaţiile personale, acceptându-i pe cei de acelaşi nivel social cu al său;

preferă asociaţiile urmărind obiective specifice;

în consumul său de media precumpănesc ziarele şi revistele de difuzare naţională;

la fel şi în ce priveşte radioul;

este interesat îndeosebi de analiză şi comentarii de presă.

Diferenţele dintre cele două tipuri sunt de natură profesională: pentru liderul cosmopolit ziarele şi revistele reprezintă funcţional o le-gătură cu lumea exterioară comunităţii, ajutându-l să-şi învingă senti-mentul de izolare şi să-şi menţină competenţa în probleme şi subiecte care depăşesc localismul; pentru liderul local ziarele şi revistele sunt un element de integrare şi de autoritate în subiecte şi probleme locale.

Liderul local este multiform (îşi exercită influenţa în probleme şi domenii variate), pe când liderul cosmopolit este uniform şi specializat. (Ioan Drăgan, op.cit., p.151)

S-a ajuns, deci, la concluzia că liderii de opinie nu erau doar simpli transmiţători de informaţii, ei aveau un rol important în inter-pretarea mesajelor venite din mass-media, ajutând la conturarea intenţiilor de vot ale celor care primeau informaţiile. Relaţiile sociale informale interveneau şi modelau modul în care oamenii selectau mesajele mass-media, le interpretau şi acţionau în consecinţă. De aici, teoria efectelor minimale le influenţei exercitate de mass-media şi rolul deosebit de important al influenţei personale, al relaţiilor inter-personale şi al liderilor de opinie.

Se conturează, astfel, trăsăturile principale ale comunicării interpersonale în comparaţie cu cele ale comunicării politice:

a) legăturile personale sunt neangajate ideologicOpiniile celorlalţi sunt mai influente atunci când sunt exprimate

ca reacţii fireşti ale interesului individual şi nu ca funcţii politice. Relaţiile personale dispun de un plus de receptabilitate deoarece

192


dorinţa cea mai acută a individului este aceea de reconfirmare a propriilor opinii în dialogul cu semenii şi oglindirea acestora în gândirea celor cu care intră în contact.

Atunci când exercitarea influenţei se face într-un mediu amical şi nu agresiv ideologic, barajul influenţei politice este înlăturat.

Zvonurile, sugestiile tacite provoacă reacţii mult mai puternice în modificarea convingerilor decât încercările vădite de persuadare. „Am auzit de la ...”, „Am aflat din întâmplare că ...” sunt formule mai puternice decât mesajele cu o înaltă încărcătură ideologică.

b) Întărirea convingerilor partizane, expunerea doar la opiniile împărtăşite

Indivizii caută acele materiale în care au încredere şi care le confirmă concepţiile despre lume şi viaţă. Oamenii selectează acele mesaje de comunicare care le sunt familiare, care le validează opţiunile. Un număr mai mare de mesaje venite din partea unui curent politic nu conduce automat la receptarea acestuia, din cauza orientării partizane a auditoriului. Fidelitatea şi partizanatul comunicaţional conduc la blocarea opiniilor contrare.

c) Relaţiile personale influenţează persoanele indeciseStudiul lui Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet (The People’s Choice)

menţionează că discuţiile politice au avut o frecvenţă mai mare decât radioul sau ştirile tipărite (presa instituţionalizată). Cei predispuşi influenţării, indecişii, cei care iau deciziile în ultimul moment şi care în campaniile electorale sunt hotărâtoare - îşi bazau deciziile pe conversa-ţiile particulare şi pe dezbaterile personale şi nu pe mesajele mediatice. Ce care îşi modifică opţiunile îi menţionează pe prieteni sau pe membrii familie ca factori majori de influenţare.

d) Flexibilitate în depăşirea rezistenţei faţă de mesajele politiceDiscursul politic este unidirecţional şi inflexibil, în timp ce con-

tactul direct este mai persuasiv, se poate mai uşor adapta după reacţii-le receptorilor. Relaţiile personale au avantajul continuităţii, al adap-

193

ION HAINEŞ

tării contextului dialogului, al subiectului şi chiar al modului de prezentare. Personalitatea emiţătorului poate fi mai bine pusă în evidenţă, iar legătura directă dezvăluie slăbiciunile interlocutorului, punctele de stimulare şi captare a atenţiei.

e) Recompense imediate şi directe În cazul relaţiilor interpersonale, sancţionarea sau aprecierea

pentru conturarea opţiunilor politice se face imediat. Atunci când un membru al familiei, un prieten sau un cunoscut ne recompensează prin acceptare sau ne culpabilizează prin dezacord, reacţia este imediată şi ne afectează viaţa personală. Jurnaliştii fac apel doar la aspectele generale ale vieţii individului atunci când încearcă persuadarea politică, în timp ce relaţia personală conduce la vizualizarea concretă a efectelor deciziilor electorale.

f) Încrederea în sursele personalizateÎncrederea este un factor major în confirmarea şi formarea

opiniilor. Distanţa fizică dintre cititor şi autorul mesajelor politice nu poate fi depăşită de cele mai multe ori şi caracterul impersonal pro-voacă reacţii de respingere faţă de aceste mesaje. Persoanele cărora le acordă deja încredere în mediul său devin relevante în formarea unei impresii despre evenimentele politice.

Similitudinile de interese, identitatea de statut fac mult mai uşor transferul de informaţii. Prestigiul, rolul în grup, conformismul şi autoritatea sunt criterii de acordare a încrederii.

g) Persuadarea fără convingereRelaţiile personale îl pot face pe individ să intre în procesul

electoral fără a modifica structura interioară a deciziilor sale. Practic alegătorii aleg să facă parte dintr-un anumit grup, optează să aleagă pentru prietenii, familia, colegii lor.

Indiferent de problemele politice ridicate de personalităţile care intră în dialogul public, de chestiunile dezbătute, alegătorii optează pentru loialitatea faţă de grupul social căruia îi aparţin. (Doru Pop,

194


2000, p.66-68)

195

ION HAINEŞ196


CAPITOLUL IX

PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ

A COMUNICĂRII DE MASĂ

1. Paradigma funcţionalistă a comunicării de masă. Trăsături generaleParadigma funcţionalistă va reprezenta o nouă viziune asupra

comunicării de masă, faţă de abordarea tradiţională, lineară, specifică paradigmelor din anii ’50. Pentru aceasta este necesară o scurtă paralelă între cele două modalităţi de abordare, în vederea diferenţierii lor.

Apelăm la delimitările propuse de Ioan Drăgan (1996, p.51):1. Primele paradigme concepeau comunicarea de masă ca un fel

de circulaţie lineară, de sens unic, a mesajului de la emiţător către receptor. Mai târziu, se vor impune modelele „circulare” şi interactive ale comunicării (circulaţia circulară a mesajului între doi protagonişti care sunt deopotrivă emiţător şi receptor, în cursul unui proces ciclic).

2. Paradigmele anilor 40-50 concepeau sursa mesajelor ca fiind „iniţiatoarea şi reglatorul unei relaţii de dependenţă a receptorului”; noile paradigme vor evidenţia mai ales legăturile şi interacţiunile dintre verigile lanţului comunicaţional;

3. Cercetările tradiţionale priveau fiecare element al comunicării ca „un simplu obiect fizic izolabil din contextul în care există”, pe când noile cercetări recunosc importanţa determinantă a contextului comunicării şi cer să se ţină seama de acesta;

197

ION HAINEŞ

4. Primele cercetări considerau mesajul „ca atare” (mesajul echivalent cu conţinutul explicit vehiculat), ignorându-se aspectele „metacomunicaţionale” şi constatative ale mesajului, caracterul „negociat”, interpretativ şi interactiv al mesajului.

5. În cercetările iniţiale, comunicarea părea să fie definită printr-o funcţie sau tendinţă preponderent persuasivă; se pierdea din vedere faptul că finalitatea definitorie a mass-media este de ordin informativ şi că acţiunea comunicaţională tinde mai curând spre comprehensiunea dintre actorii comunicării şi stabilirea unui consens cel puţin parţial în definirea actualităţii de către partenerii comunicării - comunicatorii şi receptorii acesteia.

6. Impactul comunicării era circumscris la efecte psihologice directe asupra indivizilor izolaţi, neluându-se în seamă forţa integratoare a contextului socio-cultural al comunicării şi a interacţiunilor grupale ale destinatarilor. Noile paradigme vor reliefa mai întâi impactul asupra efectelor comunicării al multiplelor reţele de apartenenţă şi de comunicare ale destinatarilor şi ulterior importanţa contextelor socio-culturale ale comunicării. Efectele se relevă a fi mai curând consecinţe sociale şi culturale înscrise în arii diversificate de interdependenţă. Audienţa structurată, multiplele trepte ale comunicării şi interdependenţele situaţionale vor conduce la redefinirea efectelor şi funcţiilor comunicării şi mai ales ale procesului de receptare.

7. Ideea comunicării ca o relaţie mecanicistă, unidirecţională va fi treptat înlocuită cu principiul comunicării ca „interdependenţă şi cauzalitate reciprocă”, ca schimb de informaţii şi interacţiune, comuniune, integrare în sisteme de canale multiple de comunicare. Noile paradigme sunt bazate pe principiile interacţiunii şi negocierii, ale intercomprehensiunii, convergenţei şi globalizării acţiunii comunicaţionale.

În analiza de tip funcţionalist, comunicarea de masă este văzută

198


ca „proces social, repetitiv, înscris într-un model şi susceptibil de a fi tratat prin metode funcţionaliste”. În opinia Ginei Stoiciu (1981, p.36), „ipotezele funcţionaliste sunt de tipul: un element i, obiectul analizei, apare într-un sistem s; analiza tinde să arate că atunci când i este într-un sistem s cu o ambianţă ce şi ci (condiţii externe şi condiţii interne), i are efecte care satisfac exigenţele funcţionale ale lui s. Exigenţa fundamentală este, în acest caz, ca obiectul analizei să fie un element standard, repetitiv şi înscris într-un model.”

Cercetătoarea consideră că „alte tipuri de analiză au urmărit să pună în evidenţă fie existenţa instituţională a unui canal de comunicare, fie, prin comparaţie, structurile instituţionale şi organizaţionale ale mai multor canale de comunicare în masă.” (op.cit, p.36)

Funcţionalismul este o reacţie împotriva behaviorismului. Conceptele de libertate, autonomie şi individualism sunt elemente definitorii ale funcţionalismului. „În timp ce behavioriştii îi considerau pe consumatori influenţabili şi slabi, asimilând mijloacele de informare cu nişte întreprinderi de manipulare, funcţionaliştii deplasează axul preocupărilor spre slăbiciunea mijloacelor de informare şi autonomia consumatorilor, cărora le scoate în evidenţă raţionalitatea comportamentului.” (Bernard Miège, 1998, p.32). Bernard Miège afirmă că funcţionaliştii sunt printre primii care susţin ideea conform căreia „mediile de informare în masă contribuie la <democratizarea> culturii, chiar dacă este vorba de o cultură care împrumută mult din cultura populară, aceasta făcând obiectul unor cerinţe din partea consumatorului a cărui părere, pentru prima oară în istorie, este cercetată prin intermediul anchetei.” (Idem)

Aceste poziţii sunt însoţite de cercetarea funcţiilor sociale asigurate de mijloacele de informare.

Francis Balle clasifică cercetările inspirate din abordarea func-ţionalistă în trei categorii (Raymond Boudon, 1997, p.617):

199

ION HAINEŞ

1) Cercetătorii care încearcă să identifice toate acele lucruri de care oamenii se simt privaţi când nu mai au ziare la dispoziţie. Profitând de greva unui ziar new yorkez din 1945, Bernard Berelson (1949) deschide calea unor astfel de cercetări, întrebându-i pe oameni ce le lipseşte. A fost pus în lumină caracterul de neînlocuit al cotidianului, raportat la celelalte mijloace de comunicare.

2) Cercetătorii care iau în considerare mijloacele de comunicare ca mijloace de evaziune. În 1941, Herta Herzog (1944), colaboratoare a lui Paul Lazarsfeld, i-a întrebat pe 2500 de auditori de foiletoane care sunt motivele ce le justifică gustul pentru acest gen special de emisiuni radiofonice. Intenţia sa era de a întocmi un inventar al funcţiilor îndeplinite de o categorie anume de mesaje.

Acest studiu a servit drept prototip pentru un număr mare de observaţii privind funcţiile mijloacelor de comunicare. În majoritatea cazurilor, s-a pus accentul pe utilizarea acestora ca mijloc de evaziune. (Deturnarea individului de la preocupări ce ar trebui să-l frământe)

3) O a treia categorie de lucrări este inaugurată de Jean Cazeneuve: el nu mai vede funcţia mijloacelor de comunicare la nivelul indivizilor, ci la scara societăţii. El consideră că mijloacele de comunicare şi-ar asuma funcţia care altădată ţinea de sacru, transfigurând realul în spectacol.

Abordarea funcţionalistă prezintă avantajul de a se rupe de reprezentarea „mecanicistă” a influenţei mijloacelor de comunicare. Locul principiului determinist al cauzalităţii unilineare va fi luat de ideea de echilibru, simultaneitate şi interdependenţă structurală a indivizilor şi a comportamentelor sociale.

„Abordarea funcţională a influenţei comunicative se bazează pe opinia potrivit căreia răspunsul la comunicare şi în special schimbarea atitudinii pot fi justificate mai ales în termenii nevoilor diferite ale receptorului”, afirmă Denis McQuail (1999, p.156). Gustul publicului

200


reprezintă şi cauza şi efectul conţinutului mass-media. Relaţia între preferinţele publicului şi conţinutul mesajelor mass-media devine una circulară. Aici se află şi originalitatea abordării funcţionaliste.

Ioan Drăgan realizează următoare sinteză privind aportul func-ţionalismului în sociologia comunicării de masă, definind totodată trăsăturile sale generale (1996, p.161-163):

a) Funcţionalismul este primul model care deplasează accentul de la emiţător (comunicatori) şi de la impactul media asupra publicului spre receptori. Accentul cade asupra receptării şi receptorilor.

În definirea comunicării, atenţia nu mai este centrată asupra a ceea ce media le fac oamenilor, ci mai curând asupra a ceea ce oamenii fac din media. Întrebarea fundamentală este în această optică: cum, pentru ce, în ce fel utilizează oamenii mediile şi cu ce foloase (efecte). Deci, cum se raportează oamenii la mass-media şi cum utilizează ei mesajele acestora, ce nevoi sociale şi psihologice îşi satisfac ei prin consumul de media. Aceasta înseamnă, totodată, să ne interesăm mai mult de influenţa receptorilor asupra comunicării.

b) Identitatea receptorilor este definită într-un mod nou: din sim-pli „ consumatori” pasivi (receptori), ei devin utilizatori ai conţinutu-rilor comunicării. Această identitate le şi conferă un rol activ, un impact puternic în procesul comunicării.

c) Nevoile publicului (nevoile psihologice şi sociale ale indivizilor şi grupurilor sociale, ale unui subsistem social) sunt cele care, finalmente, generează conţinuturile culturale ale diferitelor media, furnizând cadrul de aşteptări al orientării mesajelor. Ca atare, studiile asupra comunicării vor fi centrate mai ales asupra publicului asupra nevoilor sociale şi psihologice care dictează utilizarea mass-media.

d) Studiile se vor concentra asupra modalităţilor, formelor, modurilor de utilizare a media, pentru că expunerea la media consti-

201

ION HAINEŞ

tuie o activitate, expresia unui proiect, a unor aşteptări, intenţii, a unor interese de utilizare.

e) Comunicarea este, în esenţă, un act de utilizare, o relaţie de căutări, este un proces de obţinere a unor satisfacţii (de natură foarte diferită), este un proces de căutare a unor gratificaţii.

f) funcţionalismul localizează într-un mod mai realist statutul media în societate, corelându-le acţiunea şi impactul specific cu anumite exigenţe funcţionale ale sistemului social.

Mass-media răspund, în general, la patru categorii de nevoi şi de satisfacţii subiective:

1) diminuarea stresului cotidian prin oferta unei ieşiri din rutina zilnică (de unde divertismentul prin mass-media, mai ales prin radio şi televiziune);

2) compensarea frustrărilor trăite în relaţii interpersonale deficitare;3) sprijin pentru efortul indivizilor de autoidentificare personală

în mediul lor social;4) nevoia de securitate socială şi personală, care se corelează cu

funcţia media de supraveghere socială şi de denunţare publică a încălcării normelor sociale.

g) Abordarea funcţionalistă va permite descoperirea contextelor imediate ale receptării comunicărilor şi ale impactului comunica-ţional (relaţii interpersonale, reţelele grupurilor mici, liderii de opinie, structurile personalităţii umane).

h) Funcţionalismul va conduce la aprofundarea explicaţiei teoretice a expunerii selective la media, percepţiei selective şi efectelor diferenţiate ale proceselor comunicaţionale.

i) Funcţionalismul va ajunge la dogma efectelor limitate, minore ale media, la tendinţa absolutizării efectelor de confirmare (întărirea atitudinilor latente şi a opiniilor existente).

Funcţionalismul va privilegia concluzia stabilităţii sociale, sfârşind în ceea ce se consideră a fi un impas structural pentru acest

202


curent: incapacitatea de a explica schimbarea socială şi rolul media în producerea efectelor de transformare.

Cu alte cuvinte, acestea ne obligă să vorbim, în final, şi despre limitele abordării funcţionaliste.

În 1962, E. Katz şi David Foulkes au atrs atenţia asupra pericolelor utilizării date de funcţionalişti noţiunii de evaziune. Ei au pornit de la ideea simplă că termenul „evaziune” maschează în realitate un număr mare de distincţii. Aceeaşi etichetă este folosită pentru a caracteriza pe rând tendinţele psihologice ce motivează expunerea la anumite mijloace de comunicare, durata sau adâncimea acestei expuneri, contextul său, conţinutul mijloacelor de comunicare şi mecanismul psihologic al evaziunii. Dacă ne limităm doar la termenul evaziune, riscul de a confunda astfel ceea ce de fapt sociologul trebuie să distingă li se pare mare. (Francis Balle, în Raymond Boudon, 1997, p.617-618)

Francis Balle consideră că funcţionalismul, ca orice altă metodă, „nu poate revendica o explicaţie exhaustivă sau pe deplin satisfăcătoa-re a unui fapt social, a unei obişnuinţe sau a unei instituţii”. Una din limitele sale ţine de concepţiile multiple ale cuvântului „funcţii”: funcţii proclamate sau misiuni şi funcţii percepute sau trăite. Astfel, funcţia proclamată a televiziunii este deopotrivă să educe, să informe-ze şi să distreze. Dar funcţia efectivă a televiziunii nu coincide neapă-rat cu această misiune astfel afişată.

Pentru telespectatori ea poate să îşi asume funcţii percepute sau trăite - ce sunt imprevizibile, inegal utile şi inegal apreciate de unii sau de alţii.

O altă limită rezultă din reprezentarea implicită pe care orice interpretare funcţionalistă o dă societăţii: incompletă şi ambiguă, ea poate duce la interpretări trunchiate şi eronate:

înţelegerea prin funcţii trebuie să fie completată cu o explica-ţie istorică: a şti „pentru ce” şi „pentru cine” există ziare de

203

ION HAINEŞ

senzaţie este insuficient. Trebuie să se precizeze şi „cum” au apărut acestea şi care este ansamblul mecanismelor ce le permite să supravieţuiască.

Interpretarea unui „fapt social” presupune, pentru a fi cât mai completă, identificarea simultană a cauzelor care îl produc şi a funcţii-lor pe care le îndeplineşte;

înmulţirea, de exemplu, a rubricilor de fapte diverse sau presă-rarea de anecdote printre informaţiile politice validează anumite obişnuinţe sociale, ale căror funcţii au fost identificate.

În lipsa unei interpretări mai cuprinzătoare, ne simţim autorizaţi să vorbim şi despre necesităţi, nu numai despre funcţii.

Or, caracterul subiectiv al noţiunii de necesitate nu poate fi ignorat. Aceasta ţine de momentul trăirii şi nu al gândirii. Să afirmi că mijloacele de comunicare răspund anumitor necesităţi înseamnă, în consecinţă, să exprimi o judecată de valoare privind oportunitatea satisfacerii lor: astfel, terenul judecăţilor privind realitatea este părăsit.

ultima tentaţie pradă căreia riscă să cadă orice interpretare funcţionalistă este exprimată de ideea că de îndată ce s-a recunoscut o funcţie unei uzanţe sociale, putem fi tentaţi să credem nu numai în legitimitatea sa, ci şi în perfecta sa eficacitate. Altfel spus, modul în care s-ar exercita această uzanţă ar fi din cele mai bune posibile, în ceea ce priveşte funcţia pe care şi-o asumă. Or, este evident că se poate aprecia că, în ciuda aparenţelor, o uzanţă existentă nu este neapărat cel mai bun mijloc de satisfacere a unor presupuse exigenţe.

2. Etapele analizei funcţionale a comunicării de masă1. Abordarea empirico-funcţionalistă a cunoscut o vârstă de aur în

cursul deceniului cincizeci, când s-au precizat bazele teoretice ale

204


modelului şi s-au stabilit regulile studiilor empirice. După cum am mai amintit, Paul Lazarsfeld, B. Berelson şi M. Gaudet, la începutul anilor 1940, înainte ca televiziunea să existe ca mijloc de comunicare de masă, au conceput un proiect de cercetare privind impactul campaniei pentru alegerile prezidenţiale, mediatizate prin presa scrisă şi radio, asupra alegătorilor americani. Studiul a fost publicat în 1944, apoi în 1948, sub titlul (devenit celebru) The People’s Choice, considerat model al anchetelor privind formarea opiniilor în campaniile electorale.

Am precizat, într-un capitol anterior, caracterul selectiv al influenţei prin intermediul comunicării de masă, rolul activ al publicului faţă de mesajele mass-media, teoria relaţiilor sociale, teoria „predispoziţiilor latente” de a vota într-o anume direcţie (datorată apartenenţei la o anumită categorie socială), teoria confirmării opiniilor iniţiale, a consolidării deciziilor printr-o selecţie continuă şi partizană a mesajelor suplimentare din mass-media, teoria grupurilor de referinţă, a grupului primar, a grupurilor mici, teoria celor două trepte ale procesului de comunicare, teoria liderilor de opinie.

Acesta este faza incipientă a modelului funcţionalist. 2. A doua etapă - aceea a anilor 1948-1950 - reprezintă momen-

tul aplicării modelului funcţionalist în domeniul comunicării. Acum se stabilesc primele paradigme ale funcţiilor mass-media.

Astfel, cercetătorul american H.D. Lasswell, în lucrarea sa Structure and Function of Communication in the Society, 1948 (Structura şi funcţia comunicării în societate), a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?

Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente: structura şi funcţia.

Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emiţăto-

205

ION HAINEŞ

rului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării; ce? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediumului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor şi a eficacităţii comunicării.

În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).

Paradigma lasswelliană, devenită clasică, are un caracter fondator, reprezentând, în timp, „un cadru de referinţă important şi o schemă metodologică utilă”. (Gina Stoiciu, 1981, p.29) Ea se recomandă şi astăzi „prin evidenţa schemei propuse, prin simplitate, prin calitatea de a codifica sintetic un set mare de întrebări ce se ridică în legătură cu fenomenul comunicării de masă şi prin bogăţia de sugestii privind problematica cercetării”. (Idem) Paradigma lui Lasswell propune o teorie funcţionalistă a mijloacelor de informare, deosebită de modelul cibernetic. H.D. Lasswell defineşte trei funcţii ale media:

a) de supraveghere a mediului înconjurător; b) de coordonare a diferitelor părţi ale societăţii; c) de transmitere a tradiţiilor de la o generaţie la alta. Această paradigmă a stimulat efectuarea unor studii în domenii

specializate, care au evidenţiat posibilităţile de depăşire a cadrelor de cercetare fixate prin această paradigmă.

Totodată, schema lui Lasswell prezintă şi unele limite, care sunt, de fapt, caracteristici ale sociologiei comunicării de masă din anii 1940-1950.

Astfel, schema lui Lasswell „nu sugerează, ca direcţie de cercetare, studiul comportamentului receptorului în raport cu limbajele particulare ataşate canalelor şi nici modalităţile specifice de structurare a informaţiilor în raport cu acestea”. Apoi, „cercetarea lui cine transmite a disimulat un timp caracterul de producţie industrială

206


al comunicatorului, în timp ce atomizarea procesului de comunicare a estompat caracterul de sistem social al comunicării de masă ca şi corelaţiile sale cu structurile sociale”. „Pornind de la sugestiile paradigmei lui Lasswell, care privilegiază ca unitate de analiză individul, au fost incitate îndeosebi cercetările empirice care au uzat în principal de tehnica sondajelor, de analiza statistică a datelor şi de experienţele de laborator”. (Gina Stoiciu, 1981, p.28)

Robert K. Merton (The Sociology of Knowledge and Mass-Communication) realizează un inventar al funcţiilor mass-media, „distingând între consecinţe şi motive ale activităţii canalelor de comunicare în masă, între funcţii şi disfuncţii, între efecte manifeste, aşteptate, şi efecte lente, neaşteptate, prin combinarea funcţiilor şi dis-funcţiilor cu efecte manifeste şi lente, el conturează o tipologie sistematică a funcţiilor”. (Gina Stoiciu, op.cit., p.36-37)

Cercetarea funcţiilor comunicării de masă datorează mult teoriei funcţionaliste a lui Merton.

3. A treia etapă a analizei funcţionale a comunicării de masă este cea propusă, în anul 1960, de sociologul Charles R. Wright (Analiza funcţionalistă şi comunicarea de masă, 1960).

El concepe o schemă amplă, care preia şi distincţiile formulate de R.K. Merton între „funcţii” şi „disfuncţii”, precum şi între „funcţii manifeste” şi „funcţii latente”. El are în vedere:

1) funcţiile 3) manifeste 5) supravegherii (ştirile) 9) societate ori ori ale 6) corelării (comentariile) pentru 10) indivizi2) disfuncţiile 4) latente 7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri 8) divertismentului 12) sisteme

culturale

Abordarea funcţionalistă, în viziunea lui Ch.R. Wright, încearcă să răspundă la patru întrebări fundamentale:

1) „Prima întrebare derivă din considerarea mass-media ca un proces social, mai exact ca un subsistem în cadrul sistemului social

207

ION HAINEŞ

în ansamblului lui: care sunt consecinţele pentru indivizi, grupuri şi societate ale acestui tip de comunicare înzestrat cu capacitatea de a cuprinde vaste ansambluri umane?

2) A doua întrebare ridică problema utilizării şi gratificaţiilor pe care şi le procură receptorii prin citirea ziarelor, ascultarea posturilor de radio etc.

3) A treia categorie de probleme se referă la studiul funcţionării organizaţiilor (instituţiilor) de comunicare cum ar fi funcţionarea redacţiei unui ziar sau a unui post de radio sau de televiziune.

4) Al patrulea tip de analiză funcţionalistă constă în a identifica condiţia specifică a mass-media în ansamblul proceselor de comunicare dintr-o societate şi mai ales evaluarea schimbărilor produse de media în cadrul proceselor de reglare socială.” (Ioan Drăgan, 1996, p.165-166)

4. A patra etapă este cea a modelului „UTILIZĂRILOR ŞI GRATIFICAŢIILOR”, dezvoltată mai ales în anii 1970-1980 de către E. Katz, M. Gurevitch, H. Haas, K.E. Rosengren ş.a.

Cercetătorii au încercat să răspundă celor două întrebări fundamentale:1) Ce fac mass-media din individ?2) Ce face individul din mass-media?Abordarea funcţională a influenţei comunicative se bazează pe

ideea că răspunsul la comunicare, schimbarea atitudinii pot fi justificate mai ales în termenii nevoilor diferite ale receptorilor. Abordarea uses and gratifications răstoarnă schema tradiţională, lineară emiţător-re-ceptor: individul dialoghează, într-un anumit fel, cu mijloacele de infor-mare, în funcţie de nevoile lui, considerate ca preexistente. Într-un studiu realizat în 1973, Katz şi colaboratorii săi au repartizat treizeci şi cinci de asemenea nevoi clasate în cinci categorii: cognitive, afective, relaţionale, de evaziune şi integrare, cărora trebuie să le corespundă acele mijloace de informare specifice, capabile să le satisfacă.

Cercetătorii au subliniat rolul activ al celor care folosesc

208


mijloacele de informare. Se modifică, odată cu aceasta, relaţia emiţător-receptor. Rolul principal în comunicare revine receptorului, în funcţie de care emiţătorul trebuie să-şi alcătuiască mesajul. De fapt, schimbarea constă în considerarea influenţei drept rezultat nu al relaţiei dintre emiţător şi receptor, ci al celei dintre mesaj şi receptor. Modelul „utilizării şi gratificaţiilor” consideră că „nevoile izvorâte din contextul social şi dispoziţiile psihologice individuale determină în mare sau modelează atât utilizările mass-media cât şi răspunsul la conţinutul mediatic”. (Denis McQuail, 1999, p.160)

Acest model vizează o anume concepţie cu privire la efectele mass-media, în legătură cu care vom reveni într-un capitol ulterior.

209

ION HAINEŞ

CAPITOLUL X

MODELUL SISTEMIC AL COMUNICĂRII DE MASĂ

1. Conceptul de sistemModelul sistemic al comunicării de masă îşi propune construi-

rea unui „tablou integrator de date ontologice, care conturează struc-tura invariantă a obiectului”(ca un prim nivel al analizei sistemice, nivelul structural), „evidenţierea interdependenţelor, ca relaţii structurale cu o funcţionalitate şi o dinamică specifice”, „construcţia ierarhică, capabilă a reface comportamentul întregului” (ca pe un al doilea nivel de analiză, nivelul funcţional).

Noţiunea de sistem a fost definită de L. von Bertalanffy (în General System Theory, New York, 1968) ca totalitate de elemente aflate în interdependenţă.

Există patru tipuri de bază de sisteme: artificiale (tehnicile de crea-re, de difuzare şi de recepţie a mesajelor), biologice, psihologice (struc-turile comportamentului – cognitive, intelectuale, afective) şi sociale (grupul primar, grupurile formale şi informale la nivelul sistemului receptor).

Comunicarea de masă include toate aceste patru tipuri de sisteme. Modelul sistemic al comunicării de masă îşi propune evidenţierea coexistenţei sistemului, structura invariantă a fenomenului, inter-depen-denţele, relaţiile structurale cu o funcţionalitate şi o dinamică specifice, ierarhizarea componentelor, capabilă de a reface comportamentul

210


întregului, ordinea sincronică şi diacronică a sistemului, funcţionalitatea sa.

O primă accepţie sistemică a comunicării de masă, în opinia Ginei Stoiciu, este următoarea: “este un sistem al comunicării inter-umane ce acţionează în cadrul structurii sociale cu ajutorul mijloacelor tehnice de comunicare.” (Gina Stoiciu, 1981, p. 108)

Sistemul de comunicare de masă “funcţionează ca o modalitate culturală specifică, într-un context socio-cultural concret, pe care-l influenţează şi de care este influenţat.” Structura lui cuprinde:

a) subsistemul comunicator, care include:

- cultura produsă;

- cultura difuzabilă;

- instituţiile specializate.

b) subsistemul comunicaţional, care înglobează:

- canalele de difuzare a mesajelor;

- ansamblul de informaţii difuzate.

Aceste două subsisteme pot fi cuprinse într-unul singur, subsistemul informativ.

c) subsistemul receptor, care include:

- publicul de masă;

- cultura trăită. (Gina Stoiciu, op.cit., p.109)

Sistemul comunicării de masă funcţionează ca o modalitate culturală specifică, într-un context sociocultural concret pe care-l influenţează şi de care este influenţat. Contextul sociocultural mediază relaţia dintre sursă şi receptor, determinând trăsături specifice. Comunicarea de masă se poate defini ca „un sistem în care se corelează anumite moduri de expresie cu anumite moduri de

211

ION HAINEŞ

percepţie, prin funcţia lor socială”.Iată schema acestei definiţii sistemice a comunicării de masă:

Canale şi mesajeModuri de expresie Moduri de percepţie

(comunicator) (comunicant)Nevoi şi aşteptări culturale

Sistemul social global(Sursa: Gina Stoiciu, 1981, p.110)

Elementele sistemului comunicării de masă sunt date de „ele-mentele din sistemul informativ (tehnicile de creare de conţinuturi şi tehnicile de transmisie - constituite ca sisteme artificiale), cultura produsă, cultura difuzată, instituţiile, limbajele specifice, sistemele de mesaje (tipuri de conţinuturi şi principii de structurare; acestea din urmă sunt constituite ca sisteme de tip social) şi din sistemul receptor, respectiv publicul, înţeles fie ca masă, fie ca grup sau receptor individual, şi cultura trăită la aceste niveluri”. (Idem)

Cultura trăită, la nivelul receptorului, este influenţată de variabile (motivaţii şi valori personale, opinii şi convingeri, nivel de instruire, facultăţi critice etc.) constituite ca sisteme biologice şi psihologice ale sistemului social global.

Cele patru tipuri de sisteme incluse în componenţa comunicării de masă (artificiale, biologice, psihologice, sociale) pot fi diferenţiate în funcţie de

1) graniţele sistemului;2) tipul de organizare;3) tipul de transmitere;4) structurile transmise;5) tipul de reglare;6) tipul de control.Gina Stoiciu face precizări importante în legătură cu aceste

212


criterii de diferenţiere. (op.cit., p.111-114)1) Astfel, graniţele sistemului, în cazul sistemelor artificiale, sunt

constituite de tehnicile de creare, de difuzare şi de recepţie a mesajelor.În cazul sistemelor biologice şi psihologice, delimitarea se face

în cadrul unor experimente de tip cognitiv, intelectual, afectiv (structuri ale comportamentului).

În cazul sistemelor sociale, delimitarea graniţelor e mai dificilă. Grupul primar, grupurile formale şi informale la nivelul sistemului receptor sunt constituite social. Delimitarea lor exactă în spaţiu şi timp este o operaţie convenţională.

2) În privinţa tipului de organizare specific, în cazul sistemelor artificiale, reţelele de comunicare sunt flexibile şi delimitate: circuitul presei, al editurii, al radioului.

În cazul sistemelor biologice şi psihologice, reţelele de comunicare sunt relativ schimbătoare: legăturile temporare ce stau la baza perceperii, asimilării se schimbă, în timp ce sistemul senzorial, nervos este relativ neschimbător, în structura şi funcţionarea sa.

Reţelele de comunicare, în cazul sistemelor sociale, sunt foarte flexibile. Nu ştim unde ajunge mesajul. Tipul de legătură cu comunicarea de masă este greu de fixat într-o singură structură.

3) Tipul de transmisie, în cazul sistemelor artificiale, este deterministic. Se urmăreşte o transmitere fără zgomot.

În cazul sistemelor biologice şi psihologice, tipul de transmisie este deterministic, în raport cu simţurile noastre (se ştie dacă mesajul a fost receptat) şi probabilistic, în raport cu sistemul nervos superior (nu se ştie dacă mesajul a fost reţinut).

În cazul sistemelor sociale, tipul de transmisie este probabilistic. Nu se ştie dacă şi cum mesajul a fost asimilat de grupurile sociale, de public.

4) Structurile transmise prin sistemele artificiale sunt mai puţin complexe. Cuprind semne grafice, fotografii, semnale electromagnetice ce se transformă în sunet şi imagine. Exemplu, cazul radioului şi al

213

ION HAINEŞ

televiziunii.În cazul sistemelor biologice şi psihologice, structurile sunt relativ

complexe. Izomorfismul semnificaţiei în raportul între emiţător şi receptor este dificil de studiat în perspectiva unei obiectivităţi ştiinţifice.

Sistemele sociale constituie structurile cele mai complexe. Este foarte greu de decis asupra izomorfismului semnificaţiei atunci când este vorba de grupuri sociale şi de a aprecia izomorfismul semnifica-ţiei între emiţător şi receptorul înţeles ca grup social.

5) Relaţia fundamentală în sistem, generatoare de sistem, este relaţia de comunicare. Ea se realizează pe baza conexiunilor inverse care se stabilesc între subsisteme. Între emiţător şi receptor este necesară existenţa unui canal reciproc, care să asigure funcţionalitatea sistemului în cadrul unei anumite structuri sociale.

Dublul sens al acestei relaţii, în cazul comunicării de masă, explică atât funcţionarea sistemului, cât şi funcţia de reglare şi autoreglare, realizată pe baza conexiunilor inverse.

Comunicarea de masă funcţionează ca un sistem dinamic şi complex. Sistemul comunicării de masă funcţionează ca „un întreg organic, căci părţile sale se află în interdependenţă, în relaţii de dependenţă funcţională, ceea ce presupune că schimbarea unei părţi atrage după sine schimbări şi la nivelul celorlalte părţi ale sistemului. Acesta reprezintă caracteristica totalităţii.”

6) Tipul de controlÎn cazul sistemelor artificiale, controlul din afară este practic

nelimitat şi se poate programa cu exactitate, pe baze ştiinţifice, şi exercita pe baza unor soluţii tehnice.

În cazul sistemelor biologice şi psihologice, controlul din afară este limitat, iar în cazul sistemelor sociale, controlul este foarte limitat şi are un caracter convenţional.

Sistemul mass-media reprezintă o componentă fundamentală a societăţii complexe moderne. Comunicarea de masă este esenţială

214


pentru organizarea socială a societăţii.Relaţia de dependenţă faţă de mass-media este, de fapt, o relaţie

de interdependenţă. Mass-media şi alte sisteme sociale sunt părţi ale unui sistem, care au nevoie unele de altele pentru a putea supravieţui. Relaţiile de interdependenţă produc şi cooperarea, şi conflictul. Această solidaritate organică a părţilor creează o reciprocitate de interese care asigură stabilitatea întregii societăţi. Mass-media supravieţuiesc ca sistem pentru că asigură funcţii importante pentru societate. Relaţiile asimetrice de dependenţă faţă de mass-media vor produce un conflict, iar relaţiile simetrice de dependenţă de sistemul mass-media vor produce mai curând o cooperare.

Asimetria semnifică un dezechilibru de putere, iar simetria - un echilibru de putere.

Modelul sistemic priveşte lumea ca un ansamblu de sisteme şi subsisteme, aflate în interacţiune dinamică, un ansamblu de conexi-uni, cuprins în comportamentul întregului.

2. Modelul tranzacţionalModelul tranzacţional al lui D.C. Barnlund (A transactional

model of communication, în Sereno şi Mortenson, eds. Foundations of Communication Theory, Harper şi Row, 1970) descrie comunicarea ca un schimb, ca o tranzacţie socială. Barnlund consideră comunicarea „nu ca o reacţie sau interrelaţie, ci o tranzacţie în care omul inventează şi atribuie semnificaţii pentru a-şi realiza scopurile ... semnificaţia este <inventată>, <conferită>, nu <primită>. Modelul pe care îl dezvoltă în-cearcă să încorporeze această caracteristică esenţială şi să ţină seama şi de alte trăsături asociate comunicării: dinamismul, complexitatea, conti-nuitatea, circularitatea, unicitatea, ireveresibilitatea. Modelul prezintă procesele esenţiale care se petrec în mintea unui individ şi între indivizi, indiciile contextuale, situaţia însăşi fiind percepute, interpretate şi utili-zate ca fundament al acţiunii, într-un mod care influenţează etapele ulte-rioare ale procesului. Modelul nu aduce noutăţi în privinţa elementelor

215

ION HAINEŞ

implicate, dar accentul pus pe percepţie şi atenţie îi conferă un caracter distinct.” (Denis McQuail, 1999, p.41)

3. Modelul orchestreiMembrii Colegiului Invizibil, cunoscut sub numele de Şcoala

californiană de la Palo Alto, propun o formulă interacţionistă fundamentală, devenită celebră: Este imposibil să nu comunici, prin care se repune în discuţie conceptul de comunicare, înţeles ca un „proces social permanent integrând multiple moduri de comunicare: cuvântul, gestul, privirea, mimica, spaţiul individual etc. Nu se pune problema să facem o opoziţie între comunicarea verbală şi comunicarea non-verbală: comunicarea este un tot integrat.” (Ives Winkin, 1981)

Pentru reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, comunicarea este descrisă ca funcţionarea unei „orchestre fără partitură şi fără dirijor”. Ca membru al unei culturi, fiecare actor face parte dintr-un ansamblu comunicaţional, cum face parte fiecare muzician dintr-o orchestră.

Analogia orchestrării sugerează ideea că fiecare individ participă la comunicare mai mult decât s-ar afla el la originea comunicării sau ar fi ţin-ta ei. „Comunicarea nu poate fi concepută decât ca un sistem cu multe ca-nale la care actorul social participă în fiecare moment, fie că o vrea sau nu.

În calitate de membru al unei anumite orchestre, el face parte din fenomenul comunicării, aşa cum muzicianul face parte din orchestră. Dar, în această vastă orchestră culturală nu este nici şef, nici partitură. Fiecare cântă acordându-se la ceilalţi. Doar un observator extern, un cercetător al comunicării, poate să identifice partitura ascunsă şi să o transcrie, fapt ce, evident, se va dovedi extrem de complex şi dificil.” (Winkin, 1981, p.7-8)

Comunicarea este văzută din perspectiva teoriilor comportamentului social: „Imaginea unei partituri invizibile aminteşte în mod deosebit postulatul fundamental al unei gramatici a comportamentului pe care fiecare îl utilizează în schimburile cele mai

216


diverse cu celălalt. În acest sens am putea vorbi de un model orchestral al comunicării, în opoziţie cu „modelul telegrafic”. Modelul orchestral este egal de fapt cu a vedea în comunicare fenomenul social pe care primul sens al cuvântului îl redă foarte precis, atât în franceză, cât şi în engleză: punerea în comun, participarea, comuniunea.” (Ives Winkin, 1981, p.22-26)

Această nouă viziune asupra comunicării apare ca o reacţie împotriva schemei canonice a comunicării, care reduce totul la schema tradiţională: emiţător→mesaj→receptor.

Teoreticienii americani înţeleg comunicarea ca pe un fenomen social integrat într-un sistem în care interacţiunile sociale, relaţiile intersubiective, structurează funcţionarea vieţii în societate.

Aşa se explică şi influenţa pe care această concepţie asupra co-municării a avut-o în plan european şi de la care se revendică numeroase cercetări în domeniul teoriei comunicării.

4. Modelul complex (G. Maletzke) „porneşte de la structura tradi-ţională - emiţător, mediu, mesaj, receptor, dar amplifică fiecare din aceste elemente într-o structură ramificată. Asupra emiţătorului /receptorului ex-ercită o permanentă „presiune” propria imagine, structura personalităţii sale, grupul din care face parte, instituţiile, mediul social şi presiunile pu-blice; mediul şi mesajul sunt într-o reciprocă interacţiune, influenţă şi con-trol prin conţinut ori prin mijlocul de informare.” (Doru Pop, 2000, p.9)

5. Modelul elicoidal propus de Dance sugerează ideea modificării modelului comunicaţional astfel încât acesta să ţină seama de faptul că procesul de comunicare „înaintează constant, fiind totuşi mereu depen-dent de trecut într-o oarecare măsură, trecut care dă formă prezentului şi viitorului”. Dance propune ca „imagine geometrică potrivită pentru a ilustra procesul de comunicare nu linia dreaptă (care accentuează feed-back-ul), ci spirala.

Modelul elicoidal are avantajul că pune în evidenţă schimbarea ca stare care e implicată de comunicare şi caracterul <reflexiv> al

217

ION HAINEŞ

acesteia din urmă, acţiunea comunicării asupra ei însăşi.Imaginea este fără îndoială utilă şi aduce o corecţie modelelor

statice sau de echilibru, care sugerează revenirea, eventual după <feed -back>, la poziţia iniţială.” (Denis McQuail, 1999, p.41-42)

218


CAPITOLUL XI

ROLUL ŞI FUNCŢIILE MASS-MEDIA

ÎN SOCIETATE

1. Rolul social al mass-media. Teorii despre presăInventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria

comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării.

Revoluţionarea tehnicii de imprimare răspundea nevoii de infor-maţie a omului modern şi era sincronică cu dezvoltarea vieţii econo-mice şi sociale a Europei, cu organizarea şi generalizarea poştei, ceea ce va duce la o anumită periodizare a unor tipărituri, la apariţia presei. Presa este cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Dar nu în faza ei de început (sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea), când presa nu capătă caracteristica de masă, pentru că se adresează unui public restrâns: suveranilor şi marilor familii nobiliare, cu scopul de a-i informa cu privire la evenimentele social-politice, diplomatice, militare sau cu caracter de fapt divers ale vremii.

Mijloacele de comunicare de masă au un rol esenţial în dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea psihologiei sale, în crearea unei atitudini şi concepţii despre lume, în organizarea vieţii sale sociale, în integrarea sa în societate, în modelarea sa general-umană.

219

ION HAINEŞ

Relaţia dintre mass-media şi societate, dintre Putere şi mass-media a cunoscut, în timp, o evoluţie sinuoasă, în funcţie de societatea în care ea s-a manifestat, de structura social-politică a societăţii respective.

Denis McQuail face următoarea observaţie: “În general există un acord în privinţa faptului că mass-media îşi pot exercita puterea, în special “de sus în jos”, într-o multitudine de feluri: prin propagandă directă, sau instruire; prin oferirea unor definiţii ale situaţiilor, proble-melor şi actorilor, care sunt favorabile anumitor interese; prin “legitimarea” instituţiilor şi ordinii existente; sau prin motivarea directă a unor indivizi pentru a trece la acţiune. Implicit, mass-media pot avea consecinţe negative pentru cei care deţin puterea, dacă unele dintre aceste procese nu funcţionează. Există argumente şi pentru a susţine că mass-media exercită puterea în sens invers – în favoarea bazei societale, sau a unei opoziţii, controlând şi limitând libertatea de acţiune a celor care deţine puterea. (Denis McQuail, 1999, p.209).

În cartea lor Patru teorii despre presă (1956), trei profesori americani, Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur Schramm, propun o tipologie, devenită clasică, privind rolul social al presei. Ei stabilesc următoarele modele: autoritarist, liberal, comunist şi modelul serviciului public.

Mihai Coman, în capitolul Rolul presei în societate din cartea sa Introducere în sistemul mass-media, le analizează pe fiecare în parte.

Să le trecem şi noi în revistă:a) Modelul autoritaristÎncă de la începuturile sale, presa este menită să lupte pentru liberta-

te, împotriva opreliştilor de orice fel, bătălie nici astăzi pe deplin câştigată.Apăruse un nou mijloc de comunicare – comunicarea de masă -,

care, pe lângă beneficiile imense în planul informaţiei, reprezenta pentru Putere (indiferent de forma ei statală) un adevărat pericol. De aceea, monarhiile, guvernele, suveranii care deţin Puterea, simt nevoia

220


unor interdicţii, a unui control sever, autoritar, care să monitorizeze presa, să o supună, transformând-o în instrument docil al intereselor lor, sau să impună restricţii severe, care să intimideze şi să inhibe orice gest de nemulţumire sau revoltă.

În Anglia, Germania, Franţa, Austria, Italia, Spania şi alte ţări europene, se instaurează o cenzură puternică, sub forma privilegiilor, licenţelor şi brevetelor, pe de o parte, şi a restricţiilor, pe de alta.

„Sistemul privilegiilor presupunea existenţa unui raport bine definit între Putere şi solicitant, în sensul că se recunoaşte celui de-al doilea dreptul de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelec-tuale, în regim non-concurenţial”, ne spune Marian Petcu în cartea sa Puterea şi cultura – o istorie a cenzurii. (Marian Petcu, 1999, p.13).

Aflăm, astfel, că, sub forma privilegiului absolut, există privilegiul de autor (exclusivitatea de a scrie despre o anumită temă), privilegiul de editor (dreptul exclusiv de a publica ziare, reviste, cărţi etc.), privilegiul de tipograf (exclusivitatea de a deţine mijloace de imprimare), precum şi privilegiul de librar şi de reprezentare ( a unei anumite piese de teatru).

Dobândirea acestor privilegii se realiza prin depunerea unui jurământ de fidelitate faţă de Putere.

Licenţele şi brevetele reprezentau forme ale privilegiilor. Autoritatea care emitea licenţe şi brevete făcea o selecţie a solicitanţilor în funcţie de obedienţa lor faţă de Putere.

În Anglia, în 1686, Camera Înstelată a dinastiei Tudor fixează pri-ma codificare a cenzurii. Dreptul de a publica ştiri depindea direct de re-ge, de aici noţiunea de privilegiu acordat unui editor de către suveran.

În 1662, a fost promulgat Licensing Act, care stabilea o riguroa-să cenzură preventivă, acordând autorizaţie prealabilă unor ziare ce urmau să apară.

Daniel Defoe şi Jonathan Swift vor avea de suferit din cauza regimului cenzurii (detenţia şi amputarea cărţilor lor).

221

ION HAINEŞ

Ca forme de control al presei s-au introdus impozite pe anunţuri, pe hârtie şi de timbru. Aceasta a dus la creşterea preţurilor.

Şi în Franţa funcţionează cenzura regală. Carol al IX-lea, Ludovic al XIII-lea, cancelarul Richelieu, Ludovic al XIV-lea emit noi decizii privind regimul cenzurii. Totul trebuia să fie sub control. Numărul cenzorilor regali a crescut. Orice aluzie critică la adresa autorităţilor era aspru pedepsită.

Napoleon însuşi dorea să supună întreaga presă intereselor sale.Aceeaşi situaţie în Germania şi Austria. Frederic cel Mare a

creat o instituţie centrală de cenzură cu sediul la Leipzig. Ziarele ori sunt interzise, ori sunt obligate să devină docile. După Revoluţia de la 1848, măsurile represive, poliţieneşti, la adresa presei, se intensifică în tot regatul prusac. Exemplele s-ar putea înmulţi.

Diferite forme de cenzură, de impunere a unui regim autoritarist, au existat până târziu, în perioada comunistă, care va impune propriul ei model, în prelungirea celui autoritarist.

Era însă evident că statul, în ciuda interdicţiilor severe, nu putea exercita un control integral asupra presei, care va găsi în fiecare ţară forme diferite de exprimare a adevărului, a nemulţumirilor, a revoltei, fie şi cu riscul libertăţii individuale.

Declaraţia Drepturilor Omului (august 1789) proclamase li-bertatea de exprimare: “Libera exprimare a ideilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să tipărească în mod liber.”

Lupta pentru afirmarea, în fapt, a libertăţii presei va rămâne, în timp, o coordonată esenţială a gazetarilor de pretutindeni.

b) Modelul comunistIniţiat de V.I. Lenin (el însuşi ziarist), după Revoluţia din 1917

din Rusia, modelul comunist va cunoaşte o aplicare întocmai în toa-

222


te ţările din Sud-Estul Europei eliberate de Armata Roşie şi intrate “sub protectoratul” Uniunii Sovietice.

Este vorba despre intrarea presei într-o nouă etapă a evoluţiei sale, aceea a supunerii totale faţă de partidul unic, a aservirii integrale intereselor partidului. Presa va căpăta un profund caracter de clasă, partinic, iar ziarul, în viziunea lui Lenin, va deveni “un propagandist, şi un agitator colectiv, un organizator colectiv”. Presa devine un uriaş instrument de propagandă, ziaristul – un militant comunist.

Puterea politică va exercita o cenzură totală, aşa cum procedase-ră toate regimurile totalitare anterioare.

Referindu-ne la regimul cenzurii în România în perioada 1945-1989, vom constata următoarele: întregul sistem mass-media a devenit o componentă a partidului comunist, libertatea presei a fost abandonată, s-a instituit un control sever asupra informaţiilor, accesul la informaţie fiind limitat şi permis numai prin intermediul unor organisme oficiale, abilitate de putere, conţinutul textelor, al emisiunilor, al sumarelor fiind verificat cu stricteţe, descrierea realităţii conform unor scheme deliberate – glorificarea partidului şi a conducătorilor (cultul absurd al personalităţii), elogiul succeselor, eliminarea criticilor la adresa conducătorilor sau a sistemului politic, defăimarea adversarilor etc. – totul concentrat pe ideea: ce trebuie să ştie poporul şi ce nu trebuie să ştie poporul.

Manipularea opiniei publice prin mass-media a cunoscut o mare diversitate de forme.

Deşi, oficial, cenzura a fost desfiinţată în 1977, ea a continuat să funcţioneze în alte forme, mai perfide, printre care “auto-cenzura”.

Un număr important de scriitori şi ziarişti erau supravegheaţi de Securitate sau aveau interdicţia de a publica. Totul era planificat. Nu exista libertatea de opinie, nu existau iniţiative particulare, publicaţii sau posturi de radio şi televiziune cu caracter privat. Presa româneas-că nu s-a aflat în serviciul public, menirea ei fundamentală.

Şi totuşi. Modelul comunist, cu toate restricţiile sale, nu a reuşit

223

ION HAINEŞ

să blocheze definitiv dorinţa gazetarilor de a-şi exercita corect profesia, de a-şi informa cititorii în limitele adevărului, stabilindu-se între ei şi publicul-receptor o complicitate tacită, care îngrijora Puterea şi care a provocat în decembrie 1989 revoluţia populară, ce a spulberat toate structurile anchilozate ale unui model devenit anacronic.

c) Modelul liberalLiberalismul este o doctrină politică şi socială modernă bazată

pe ideea drepturilor individuale şi, în primul rând, pe libertatea tuturor oamenilor. El a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Franţa şi Anglia, în climatul general al filozofiei luminilor.

Gândirea liberală susţine un regim politic bazat pe parlamentarism, pe pluralitatea partidelor politice, pe ideea unui stat arbitru, pe libertatea cetăţeanului, care se exprimă în primul rând prin vot. Moştenitor al dreptului natural modern, liberalismul insistă pe drepturile şi nu pe îndatoririle omului.

Aceste drepturi individuale fixează limite puterii de stat. Puterea politică este duşmanul natural al drepturilor omului, îndeosebi al libertăţii, pe care trebuie să-l limităm.

În concepţia liberală, puterea corupe, de aceea puterea guvernului trebuie limitată, pentru a se evita dictatura.

Liberalismul economic susţine o economie de piaţă care să funcţioneze pe baza mecanismului cererii şi ofertei, singurul capabil să creeze bogăţie pentru ansamblul societăţii. Economia de piaţă, teoretizată de Smith, dispensându-se de putere şi constrângere, permite obţinerea unei cooperări pacifice între oameni, care în plus asigură prosperitatea.

Liberalismul politic şi liberalismul economic funcţionează şi în domeniul presei, care reprezintă interesele indivizilor şi acţionează în numele lor.

“Cristalizată în decursul secolului al XIX-lea, viziunea liberală

224


asupra relaţiilor dintre cetăţeni-autorităţi-presă pleacă de la imagi-nea unui cetăţean ideal, capabil să-şi formeze pe cale raţională propriile sale idei şi opţiuni politice.

…Viziunea liberală despre presă a insistat asupra importanţei pe care o are libera confruntare a opiniilor, singura cale prin care se poate ajunge la distincţia dintre adevăr şi neadevăr” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.260).

Confruntarea deschisă dintre ideile şi opţiunile politice, aborda-rea critică, varietatea punctelor de vedere concurente sunt principii li-berale pe care le întâlnim şi în eseul lui Popper Opinia publică şi principiile liberale.

Accesul liber la informaţie şi divertisment, formarea unei opinii publice obiective, corecte, expunerea liberă a opiniilor reprezintă principii ale unui model viabil, funcţional, cu o largă aplicabilitate în lumea contemporană.

d) Modelul serviciului publicÎn toate epocile anterioare, am constatat o relaţie conflictuală

între presă şi diversele forme ale Puterii. Pentru prima oară în istorie, statul democratic trebuie să devină un apărător al drepturilor omului, al libertăţii individuale şi colective, al libertăţii de exprimare, al asigu-rării bunăstării întregii societăţi.

Presa, în noul context social-istoric, reprezintă un serviciu pu-blic aflat în beneficiul cetăţenilor, fiind protejat de stat şi acţionând în numele tuturor.

Mihai Coman consideră că “modelul serviciului public a fost teoretizat şi transpus în practică abia la mijlocul acestui secol, sub impulsul a trei serii de factori”. (Mihai Coman, 1999, p. 99).

Aceştia sunt:a) revoluţia tehnologică – naşterea unor noi instituţii mass-me-

dia (radioul şi televiziunea) şi necesitatea stabilirii unor

225

ION HAINEŞ

criterii unice şi coerente de funcţionare a acestora.b) dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale.

Ideea responsabilităţii sociale a ziaristului, concretizată în numeroase coduri profesionale. Prioritatea interesului social general, în raport cu interesele grupurilor economice, politice sau chiar jurnalistice.

c) amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei. Acestea au subliniat necesitatea eliminării practicilor comerciale, a polarizărilor politice şi a comportamentelor neprofesionale în favoarea informării exacte şi corecte a publicului. (Mihai Coman, 1999, p. 99-101).

Statul subvenţionează o serie de publicaţii cu caracter cultural, ştiinţific sau educativ, posturi de radio şi T.V. (radiodifuziunea naţiona-lă, televiziunea naţională), care trebuie, într-adevăr, să se afle în serviciul public – atât prin conţinutul mesajelor, cât şi prin deplina obiectivitate, prin informarea rapidă şi corectă a contribuabilului, a cetăţeanului plătitor, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă întotdeauna. Televiziunea naţională, de exemplu, nu trebuie să facă concurenţă posturilor private de televiziune ale căror programe au în primul rând un caracter comercial şi care se înscriu în coordonatele modelului liberal.

2. Funcţiile mass-media în societatea contemporanăDefinirea conceptului de funcţie mediatică trebuie să aibă în

vedere relaţia dintre mass-media şi societate. Din acest punct de vedere, „funcţia mediatică poate fi înţeleasă ca activitate desfăşurată de mass-media, în înţelesul de influenţă (fie ea şi potenţială) care se exercită asupra întregii societăţi sau doar asupra unei subdiviziuni a acesteia” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, p.247-248).

Acţiunea este extrem de diversă şi poate fi privită din diverse unghiuri de vedere. În definirea şi sistematizarea funcţiilor mediatice,

226


un rol esenţial îl are efectul asupra publicului.În acest context, trebuie să definim conceptul de socializare şi

rolul mijloacelor de comunicare de masă în procesul de modelare socială şi culturală a individului. Socializarea este un rezultat al ontogenezei şi sociogenezei, al capacităţii individului de autodezvoltare în sistemul valoric în care se naşte, parcurgând fazele necesare de integrare şi adaptare, de racordare a sa prin învăţare, prin educare la sistemul social al cărui component este.

Termenul de socializare vizează, deci, latura formativ-educativă, prin care un membru al societăţii devine, prin educare şi prin practica socială, un factor reprezentativ al societăţii. În procesul complex de socializare, de formare a tipologiei umane, un rol esenţial îl are necesi-tatea socială, care conduce la o anumită specializare şi la un anume tip de personalitate, în funcţie de stadiul de evoluţie a societăţii la un moment dat.

Conceptul de socializare reprezintă “eticheta unui set de relaţii de comunicare complexe, pe termen lung şi multidimensionale, între indivizi şi diferiţi agenţi ai societăţii, care au ca rezultat pregătirea individului pentru viaţă, într-un mediu socio-cultural.

Dintr-o perspectivă individuală, socializarea ne înzestrează cu calităţile necesare pentru a comunica, gândi, rezolva probleme folosind tehnici acceptate de societate şi în general pentru a realiza modalităţile noastre unice de adaptare la mediul nostru personal. Din punct de vedere al societăţii, socializarea îşi aduce membrii la un anumit nivel de conformare, astfel încât ordinea socială, caracterul ei previzibil şi continuitatea societăţii să poată fi menţinute.” (Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 211).

Sociologii subliniază faptul că socializarea pregăteşte individul pentru participarea la viaţa de grup. Trebuie avute în vedere două aspecte:

- unul se referă la modul în care oamenii dobândesc cunoştinţele

227

ION HAINEŞ

de care au nevoie pentru a deveni membrii unor grupuri spe-ciale, cum ar fi familia, şcoala, cluburile, grupurile de lucru etc.

- celălalt se referă la furnizarea unei înţelegeri mai largi a diferi-telor tipuri de grupuri care alcătuiesc societatea. Este posibil ca ei să nu devină niciodată membri ai unor astfel de grupuri, dar trebuie să intre în legătură cu aceste grupuri în diverse ocazii.

Socializarea este esenţială pentru supravieţuirea unei societăţi ca sistem continuu şi stabil. Ca rezultat al socializării, indivizii ajung să acorde credit aceloraşi valori, să facă aceleaşi supoziţii despre nume-roasele aspecte ale sistemului lor social şi să folosească tehnici general valabile atunci când se reportează unul la celălalt.

Mijloacele de comunicare sunt agenţi ai socializării. Rolul mij-loacelor de comunicare de masă în procesul de socializare a individului, de educare şi dezvoltare diferenţiată a personalităţii umane este consi-derabil. Larga lor accesibilitate şi difuzarea într-un timp foarte scurt a celor mai noi cuceriri ale culturii şi civilizaţiei creează un impact profund asupra unor diverse categorii umane, conectate, toate, la aceste “prize”, fără de care nu mai e posibilă imaginea omului modern.

În societatea contemporană, mass-media capătă o importanţă de-osebită, impusă de fluctuaţiile specifice perioadei de tranziţie, când informarea corectă, rapidă, în condiţiile libertăţii presei, devine o necesitate obiectivă, dar când, totodată, este posibilă folosirea lor în scopuri propagandistice, pentru a servi anumite interese politice, ideologice, religioase sau personale.

Mijloacele de comunicare de masă au un rol esenţial în dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea psihologiei sale, în crearea unei atitudini şi concepţii despre lume, în organizarea vieţii sale sociale, în integrarea sa în societate, în modelarea sa general umană.

Aşa după cum aminteam mai înainte, relaţia dintre mass-media şi societate poate avea în vedere consecinţele generale (funcţiile),

228


influenţele (efectele) sau rolurile care li se atribuie acestor sisteme.Încercarea de a defini funcţiile mass-media se loveşte de

numeroase dificultăţi, datorate complexităţii fenomenului, ceea ce explică marea diversitate de opinii.

Realizând o excelentă sinteză a acestora, Mihai Coman propune o structurare a lor.(Mihai Coman, 1999, p. 72-73)

Le amintim pe cele mai importante:

♦ H.D. Lasswell defineşte trei funcţii:

a. de supraveghere a mediului încojurător;b. de coordonare a diferitelor părţi ale societăţii;c. de transmitere a tradiţiilor de la o generaţie la alta.

♦ Ch.R. Wright propune o schemă amplă, care preia şi dis-tincţiile formulate de R.K.Merton între “funcţii” şi “dis-funcţii”, precum şi între “funcţii manifeste” şi “funcţii la-tente” El are în vedere:

1) funcţiile 3) manifeste ori ori

2) disfuncţiile 4) latente

5) supravegherii (ştirile) 9) societate ale 6) corelării (comentariile) pentru 10) indivizii

7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri8) divertismentului 12) sisteme culturale

♦ Un alt sociolog, Leo Thayer, identifică şapte funcţii:

a. de socializare (oferă material pentru discuţiile dintre oameni);

b. de identitate (ritmează existenţa noastră cotidiană, dându-i un contur specific);

c. de mitologizare (creează modele simbolice de profunzime ale culturii noastre);

229

ION HAINEŞ

d. de compensare (oferă experienţe afective, vicariale);e. de informare (distribuie date despre realitate);f. de divertisment (transmite mesaje care ocupă timpul

liber);g. de educaţie (contribuie la modelarea indivizilor).

♦ Francis Balle revine la trei funcţii:

a. de inserţie socială;b. de recreere;c. de purificare sufletească.

♦ M. Mathien optează pentru şapte funcţii:

a. de evaziune;b. de coeziune socială;c. de distribuire a cunoştinţelor;d. de depozitare a actualităţii;e. de ghid al actualităţii;f. de recreere;g. de purificare.

♦ Malcom Wiley consideră că presa îndeplineşte cinci funcţii:

a. de a furniza informaţii;b. de a analiza aceste informaţii;c. de a da un cadru general de referinţă pentru cunoaştere;d. de a distra;e. de a difuza o cunoaştere enciclopedică.

♦ Denis McQuail stabileşte două mari familii de funcţii:

a. pentru societate, ca ansamblu:

• de informare;

• de corelare (socializare);

230


• de asigurare a continuităţii;

• de divertisment;

• de mobilizare.

b. pentru indivizi, luaţi în parte:

• de informare;

• de stabilire a identităţii personale;

• de integrare în societate;

• de divertisment.

♦ O clasificare didactică a acestor funcţii propune şi Mihai Coman:

a. funcţia de informare;b. funcţia de interpretare;c. funcţia de “legătură”;d. funcţia de culturalizare;e. funcţia de divertisment.

În opinia noastră, cele mai importante funcţii ale mass-media sunt următoarele:

a) funcţia informativă.Raţiunea supremă a apariţiei presei aceasta a fost: de a informa,

de a înregistra, de a comunica (comunicarea = schimb de informaţii) ce se întâmplă în lume, ce face, ce spune, ce gândeşte lumea. Infor-maţia este sângele viu al unui ziar. Informarea exactă şi rapidă este definitorie pentru un sistem democratic. Sociologul francez Georges Friedmann consideră că mijloacele de comunicare de masă sunt capa-bile "să asigure difuzarea informaţiilor, să stârnească curiozităţi, noi interese, să mărească instruirea, să lărgească orizontul, să-l integreze pe individ în regiunea sa, în ţara sa, în planeta sa, să-i dezvolte gustul, cultura sa intelectuală, artistică (de exemplu, gustul său muzical), pe scurt, să-l facă, într-o sută de feluri posibile, mai prezent la

231

ION HAINEŞ

eveniment, la artă, la gândire" (Jean Schwoebel, 1968).Un alt sociolog, Jean Fourastié, în Marea speranţă a

secolului al XX-lea, exprimă opinii asemănătoare: „Lipsa unei bune informări este unul din lucrurile care se resimt astăzi cel mai mult, dat fiind faptul că omenirea se află într-o anumită situaţie politică, econo-mică şi socială, care presupune şi impune aceasta. Faptele evoluează prea repede pentru ca omul să poată lua cunoştinţă clară de ele... Descoperirea se face mult mai repede decât informarea... Iată drama fundamentală a omenirii! Dacă nu cunoaştem descoperirea ştiinţifică, nu este de mirare că nu cunoaştem nici efectele sale, în consecinţă nu trebuie să fim surprinşi de transformările pe care aceste efecte le implică în realitatea economică şi socială. O caracteristică esenţială a lumii de azi este această nevoie de informare şi această dificultate de informare” (Idem).

Jean Fourastié consideră că „ideea de informare poate fi un remediu al instabilităţii. Sentimentul instabilităţii vine într-adevăr din lipsa de informare” (Idem). El îşi exprimă convingerea într-o posibilă schimbare a mentalităţii în strânsă corelaţie cu evoluţia actuală a lumii: ,,Pentru a-i ajuta pe oameni să participe la viaţa socială, există o serie de atu-uri care nu existau acum cincisprezece ani: ştiinţe sociale care s-au născut în ultimii cincisprezece ani, pe care aproape nimeni nu le-a învăţat în şcoală, dar care totuşi există şi care sunt utile şi solide. Sunt ştiinţele comportării umane, ştiinţa relaţiilor umane...

A se informa pe baza cunoştinţelor pe care le oferă aceste ştiinţe noi, a-şi ataşa colaboratorii care le cunosc şi le urmăresc devine o necesitate pentru omul de acţiune şi nu numai o necesitate comercială, cum s-ar părea la prima vedere, ci o îndatorire socială. Aceasta este nu numai pentru Franţa, ci pentru fiecare dintre noi o chestiune de viaţă sau de moarte. Ori luăm cunoştinţă de realităţile lumii actuale, de necesitatea de a ne adapta ei, chiar dacă nu ne place în toate componentele ei, ori vom dispărea, practic, ca naţiune intelectuală şi

232


ca naţiune civilizată”. (Idem)Sociologul american Alvin Toffler, în celebra sa carte, Puterea

în mişcare (Powershift), face o analiză profundă a civilizaţiei contemporane, considerând că natura puterii se schimbă în funcţie de cunoaştere, că are loc o alchimie a informaţiei; că războaiele care vor izbucni vor fi pretutindeni războaiele informaţiilor, info-războaiele, că lupta pentru putere va însemna lupta pentru stăpânirea informaţiilor. De altfel, nu întâmplător, cartea are un moto semnificativ din Francis Bacon: “Cunoaşterea în sine înseamnă putere". Multe schimbări din sistemul de cunoştinţe al societăţii se traduc direct în operaţiuni de afaceri, spune Toffler. "Cu excepţia faptului că nici o afacere nu şi-ar putea deschide porţile dacă nu ar exista limbaj, cultură, date, informaţii şi know-how, există faptul mai profund că, din toate resursele necesare pentru a crea averea, nici una nu este mai versatilă decât acestea. De fapt, cunoştinţele (uneori doar informaţiile şi datele) se pot folosi ca înlocuitori ai altor resurse. Cunoaşterea - în principiu inepuizabilă - este substitutul final" (Alvin Toffler, 1995, p. 98).

Cele trei principale surse ale puterii sunt, după opinia lui Alvin Toffler, violenţa, averea şi cunoaşterea. Cunoaşterea devine, crede el, resursa centrală a economiei avansate: "Noul sistem accelerat de creare a bogăţiei este tot mai dependent de schimbul de date, informaţii şi cunoştinţe. Este suprasimbolic. Când nu se schimbă nici o informaţie, nu se creează nici o avuţie nouă" (Idem, p. 91).

Avuţia înseamnă, deci, informaţie. "Noi şi buimăcitoare pro-bleme despre folosirea corectă şi incorectă a cunoştinţelor se vor ridi-ca, pentru a se confrunta cu afacerile şi societatea în ansamblu. Nu vor mai reflecta doar adevărul baconian al cunoaşterii, care e putere, ci adevărul de nivel mai înalt că, în economia suprasimbolică, cunoaş-terea despre cunoaştere este aceea care va conta cel mai mult", spune Toffler.(Idem, p. 132).

233

ION HAINEŞ

Între cele trei surse principale ale puterii, forţa, averea, cunoaşterea, intervine, consideră Toffler, o dinamică a schimbării în favoarea celei din urmă. Puterea statului se bazează pe controlul asupra acestor forţe. Toffler vorbeşte despre foamea de a şti, despre dreptul de a şti al fiecărui cetăţean, despre libertatea informaţiei şi o nouă moralitate, cea informaţională, de care trebuie să se preocupe guvernele, statele şi instituţiile abilitate cu aceste responsabilităţi. Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificată şi rapidă, rolul mijloacelor de comunicare de masă devine preponderent, iar informaţia la nivel global devine o condiţie a dezvoltării umane şi a societăţii în general. Este şi concluzia la care ajung cei doi raportori ai Clubului de la Roma, Alexander King şi Bertrand Schneider în cartea lor Prima revoluţie globală: "Libertatea informaţiei, accesul liber la informaţie şi pluralismul informaţiei rămân cauzele nobile ale bătăliei ce niciodată nu este complet câştigată. În procesul adaptării la schimbare, al continuei instruiri dintr-o societate în tranziţie, al integrării în complexitate şi incertitudine, rolul mediilor de informare devine primordial".(Alexander King, Bertrand Schneider, 1993, p.179). Autorii pun, deci, problema democratizării informaţiilor, a globalizării lor, despre care vorbea şi Alvin Toffler, ceea ce nu e totuna cu omogenitatea. Noul sistem global al mijloacelor de informare ar putea să adâncească diversitatea, crede Toffler: "În locul unui singur sat global, aşa cum îl prevedea Marshall McLuhan, regretatul teoretician canadian al mass-media, avem şanse să asistăm la o multitudine de sate globale absolut diferite - toate cablate în noul sistem de informare, dar toate străduindu-se să-şi menţină sau să-şi accentueze individualitatea culturală, etnică, naţională sau politică" (Idem, p. 340). Pe drept cuvânt, Alvin Toffler consideră că "noul sistem mass-media global a devenit, de fapt, principalul instrument al revoluţiei din lumea în schimbare rapidă a prezentului".(Idem, p.

234


345).Societatea viitorului va fi, în sensul cel mai democratic, o

societate a informaţiei sau nu va fi deloc.b) A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea

formativă, modelatoare, de a exprima şi cristaliza opinii, comportamente, mentalităţi, de a le influenţa în sens pozitiv sau negativ, de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei.

"The medium is the message", spunea McLuhan, dar tot el adău-ga: "the medium is the massage". Cu alte cuvinte, mijlocul reprezintă mesajul, mijlocul influenţează modul de receptare a mesajului, el nu rămâne neutru; mai mult, mediul este masaj, el are implicaţii profun-de, modelatoare, de ordin social, cultural şi psihologic, asupra receptorului, îi modifică atitudinile şi comportamentele, luarea de decizii, structura spirituală. “Mijlocul are valoare de mesaj formativ" este o ideea fundamentală a întregii opere a lui McLuhan.

Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii, subiective sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul general de cultură al ziariştilor, de etica lor profesională şi, nu în ultimul rând, de receptorii acestor ştiri, de care reprezentanţii mass-media trebuie să ţină seama.

Aşa cum constată şi cei doi raportori ai Clubului de la Roma, Alexander King şi Bertrand Schneider, „mass-media a ajuns unul din-tre principalii agenţi în formarea opiniei publice şi a gândirii indivi-zilor”(Alexander King, Bertrand Schneider, 1993, p. 176).

Impactul mass-media asupra opiniei publice este imens şi se impune o analiză atentă a acestui raport şi a consecinţelor sale asupra lumii în care trăim: "Din ce în ce mai multă lume este intens marcată de programele de radio şi televiziune la care are acces şi apare normal să discutăm despre puterea mediilor în societăţile contemporane”

235

ION HAINEŞ

(Idem, p.176).c) A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială.După cum se ştie, ştirile sunt acelea care vând ziarul. Deschidem

aparatul de radio sau televizorul ca să aflăm ştiri, noutăţi, să ştim ce se petrece în lume. Într-o societate democratică, accesul liber la informa-ţie, informaţia exactă, obiectivă şi rapidă, schimbul liber de informaţii sunt necesare ca aerul pentru organism, sunt vitale pentru opinia publică, pentru formarea unor atitudini, orientări, comportamente. Dar sunt ştiri şi... ştiri. O informaţie (o ştire) este expresia unei selecţii (subiective), a unei judecăţi de valoare, a unei opţiuni. Informaţiile sunt rezultatul unui filtru: al opţiunii gazetarului, dar şi al grupului ac-ţionar, căruia el îi aparţine, al redacţiei sau patronului care-l plăteşte.

Între emiţătorii şi receptorii de informaţii poate exista o identita-te de interese şi valori şi atunci funcţia formativă a presei are un rol benefic, ea contribuie la educarea oamenilor într-un sens major, la modelarea lor social-politică şi culturală, creându-se o reală posibilitate de comunicare între diferite categorii de receptori, prin puterea de persuasiune şi de credibilitate. Când nu există această identitate, funcţia formativă a presei se transformă în funcţia de manipulare, care are drept scop (mascat) denaturarea adevărului, abaterea conştientă, voită de la informarea exactă, obiectivă.

Sociologul francez Alfred Sauvy consideră că propaganda este un mijloc de manipulare a maselor, de informare tendenţioasă, care, în ultimă instanţă, serveşte unui scop comercial. Marile agenţii de presă au transformat informaţia în marfă, ele vând şi cumpără informaţii aducătoare de profit, iar într-o economie de piaţă, unde funcţionează legile dure ale concurenţei, ale cererii şi ofertei, principiul informării obiective, reale este pus în paranteză.

d) A patra funcţie a mass-media este cea recreativă, de divertisment.

Omul modern trăieşte sub o continuă stare de stres, el este victima

236


unor profunde crize social-economice, politice, culturale etc., cu efecte psihologice grave şi de lungă durată, care-i modifică comportamentul, relaţiile sociale şi familiale, modul de a gândi şi de a simţi. El este supus zilnic unui bombardament informaţional ameţitor, care-i artificializează viaţa, rupându-l de natură, de trebuinţele sale fundamentale fireşti, falsificându-i opiniile, opţiunile, atitudinile. Este şi observaţia lui Petru Pânzaru, care consideră că "mass-media victimizează populaţia (publi-curile) într-un mod foarte curios: aflaţi în postura de cititori, ascultători, privitori, membrilor publicului li se livrează un flux continuu de infor-maţii (pseudo-informaţii, mal-informaţii, semi-informaţii într-un ames-tec şi ritm năucitor) nu în funcţie de centrele de interes vitale, reale, presante, ci în funcţie de interesele dirijate ale marilor agenţii de presă naţionale şi internaţionale, ale redacţiilor, aflate toate într-un serviciu comandat".(Petru Pânzaru, 1966, p.26).

Marea masă de oameni mediatizaţi, iradiaţi cu informaţii contradictorii şi deseori confuze, are, afirmă Petru Pânzaru, "sentimentul de obiect şi nu de subiect, nu de actor al vieţii sociale, ci de asistenţă pasivă şi neputincioasă la evenimentele care o afectează, pe care le suportă psihic şi fizic".(Idem).

De aici, nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment. Nu întâmplător, mai toate ziarele şi revistele publică glume, caricaturi, pagini speciale de umor, radioul şi televiziunea au emisiuni speciale de divertisment, care atrag un mare număr de cititori, radioascultători sau telespectatori ce devin receptori fideli şi permanenţi. Forma grafică, ilustraţia, punerea în pagină, cromatica au, desigur, un rol important, prin caracterul atractiv, incitant, seducător.

Dar, atenţie, divertismentul nu mai e un simplu divertisment, el reprezintă, în ultimă instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opţiuni. Pentru că, în fond, cele două funcţii ale mass-media, cea comercială şi cea recreativă, au tot un rol formativ, în sensul pozitiv sau, dimpotrivă, negativ.

237

ION HAINEŞ

Cunoaşterea de largă anvergură, de care vorbea Alvin Toffler, provine nu numai din sălile de clasă sau din manuale, nu numai din ştirile oferite de televiziune, ziare, reviste şi radio. „Mai provine, indirect, şi din divertisment - care în mare parte livrează neintenţionat informaţii despre noile stiluri de viaţă, relaţiile interpersonale, problemele sociale şi chiar obiceiurile şi pieţele străine” (Alvin Toffler, 1995, p.334). Analistul american subliniază, în acest context, rolul imens al televiziunii şi puterea ei extraordinară de influenţare, care se datorează caracterului de spectacol, cu acţiune şi personaje principale, dar care adesea zugrăveşte o imagine falsă a realităţii. El vorbeşte despre substratul intenţionat al acestui spectacol, dar şi despre conţinutul neintenţionat, prezent în toate programele şi reclamele de televiziune. Acest strat adiţional constă, afirmă Toffler, „din detalii de fundal - peisaje, maşini, scene de stradă, arhitectură, telefoane, roboţi telefonici, precum şi comportamente aproape neobservate, ca glumele dintre o ospătăriţă şi un client, când eroul se aşează la tejgheaua unui bistro”(Idem). Chiar şi cele mai răsuflate filme poliţiste "înfăţişează mode şi capricii curente şi exprimă atitudini populare faţă de sex, religie, bani şi politică. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către spectator. Totul se îndosariază în minte, formând o parte din banca generală de cunoştinţe despre lume a persoanei"(Idem, p.335). Din a-cest motiv, consideră Alvin Toffler, simpla distracţie nu mai este simplă. Toate acestea sunt profund legate de ideea că televiziunea este o "piaţă de imagerie în extindere. Această piaţă clocotitoare nu face numai sa crească, ci se şi restructurează simultan. Înseşi categoriile ei se re-formează. De bine, de rău, vechile linii de demarcaţie dintre show business şi politică, dintre muncă şi timp liber, dintre ştiri şi distracţie, se sfărâmă cu toatele, şi suntem expuşi unui uragan de imagini caleidoscopice, adesea fragmentate"(Idem).

238


CAPITOLUL XII

EFECTE ALE MASS-MEDIA

1. Tipologia efectelor mass-media.În concepţia celor trei autori olandezi ai Ştiinţei comunicării,

efectul cuprinde “un ansamblu de procese şi de consecinţe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese şi consecinţe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare”. O definiţie asemănătoare formu-lează Maletzke: efect înseamnă “toate modificările la nivel individual sau social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje”.

Din punct de vedere teoretic, o definiţie exactă trebuie să ţină seama de dimensiunile acestor efecte:

1. efect asupra cui;2. natura efectului;3. durata efectului;4. intenţionalitatea efectului.

Cei trei teoreticieni olandezi consideră că, în activitatea de cercetare, atenţia se concentrează selectiv spre una sau alta dintre aceste dimensiuni.

Unele cercetări se reportează la prima dimensiune (cine supor-tă efectul), distingând între efectele la nivel individual (microefecte), efectele la nivel de grup sau colectivitate (mezoefecte) şi efectele la nivelul întregii societăţi (macroefecte).

239

ION HAINEŞ

Altă cercetări vizează natura efectelor: dacă mesajul a ajuns sau nu la receptor, cum a fost mesajul receptat de un anumit public şi dacă efectul a fost de ordin cognitiv sau de ordin comportamental.

Studiile care privesc durata efectului stabilesc trei tipuri de efecte: efecte pe termen scurt (până la 6 zile), efecte pe termen mediu (7-30 de zile) şi efecte pe termen lung (peste o lună).

Se poate vorbi, de asemenea, de efecte intenţionale sau efecte non-intenţionale.

Pe parcursul comentariilor noastre, am subliniat de mai multe ori marea diversitate de evenimente transmise prin mass-media. Acest lucru este valabil şi în privinţă tipurilor de influenţă exercitată prin intermediul comunicării de masă, cu alte cuvinte, a tipologiei efectelor mass-media. În analiza efectelor, Denis McQuail are în vedere următoarele elemente:

a) situaţia sau contextul în care are loc comunicarea;b) caracteristicile comunicatorului şi ale mesajului;c) caracteristicile receptorului;d) acordarea de atenţie, înţelegerea, acceptarea;e) diferite tipuri de efecte implicate.Contextul sau situaţia pot varia. Comunicatorului i se pot atribui

grade diferite de prestigiu sau credibilitate. Receptorii mesajelor diferă între ei prin receptivitatea faţă de sursă sau mesaj.

Influenţa poate produce o varietate de efecte pentru că schimbă-rile de ordin cognitiv, emoţional, comportamental sau de atitudine re-prezintă rezultatul unor procese calitativ diferite, consideră Denis Mc-Quail. Teoreticianul olandez afirmă că există un număr limitat de mecanisme fundamentale pe care le implică influenţa mass-media, în sensul că efectele comunicaţionale au la bază relaţia socială dintre transmiţător şi receptor. Stabilirea corectă a unei tipologii a efectelor trebuie să ţină seama, în opinia autorului, de acea particularitate a transmiţătorului care va produce efectele, ca şi de motivaţia sau

240


orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influenţa transmiţătorului. În funcţie de aceste elemente putem distinge diferite tipuri de procese de influenţă. Denis McQuail consideră că “ne putem îndrepta atenţia fie asupra caracteristicilor sursei de influenţă, fie asupra particularităţilor receptorului, fie asupra variabilelor situaţionale, în special nivelul de organizare socială la care are loc procesul de influenţă (interpersonal, grup, organizaţional sau social). Este greu de sugerat un cadru care să acorde ponderi egale acestor trei componente variabile ale procesului de comunicare”.

În evaluarea tipologiei efectelor, trebuie, de asemenea, să ţinem seama şi de tipul şi caracteristicile canalului (mediumului) de comunicare.

Cercetătorii au ajuns la concluzia existenţei a două paradigme: aceea a efectelor puternice şi cea a efectelor slabe, care s-au mani-festat în perioade diferite şi au avut cauze diferite.

Putem, astfel, constata trei mari etape în evaluarea puterii de influenţare a mass-media.

O primă etapă , perioada interbelică, a fost dominată de prima paradigmă, când ideea atotputerniciei media era cauzată de apariţia noilor mijloace de comunicare, ca şi de apariţia unor fenomene de masă ca societatea de masă, industriile de masă, cultura de masă, comunicarea de masă etc.

Propaganda nazistă la radio ca şi propaganda de război în peri-oada 1939-1945 dusă de către ambele tabere la radio ca şi prin jurnalele de front filmate au avut efecte sociale majore. Mobilizarea ca şi formarea unei anumite atitudini la scară naţională au fost deziderate eficient îndeplinite de către mass-media în perioada interbelică.

Puterea mass-media a fost probată chiar şi în privinţa efectelor negative. Cel mai cunoscut exemplu este emisiunea radiofonică “Răz-boiul lumilor”, realizată în 1938 de Orson Wells care a creat o panică

241

ION HAINEŞ

naţională fără precedent în S.U.A.A doua etapă, după cel de-al doilea război mondial, se caracte-

rizează prin impunerea celei de a doua paradigme, aceea a efectului minimal al mass-media, a relativităţii efectelor. Lazarsfeld a analizat alegerile prezidenţiale americane din 1940, întrebându-se în ce măsu-ră campania electorală, la radio şi în presa scrisă, a influenţat compor-tamentul electoral.

Concluzia acestor cercetări a fost aceea că mass-media n-au jucat aproape nici un rol.

Dimpotrivă, contactele şi relaţiile interpersonale s-au dovedit hotărâtoare pentru decizia alegătorilor.

De asemenea, s-a demonstrat că liderii de opinie, grupurile mici, comunităţile de referinţă au jucat rolul cel mai important în luarea deciziilor.

Lazarsfeld consideră că există trei categorii de efecte:a) de activare a atitudinilor latente;b) de întărire şi confirmare a atitudinilor şi opţiunilor;c) de convertire sau schimbare a atitudinilor şi

comportamentelor.După opinia sa, principalul efect al mass-media este cel de întă-

rire şi de confirmare. Ideea atotputerniciei media este infirmată.A treia etapă, a anilor ’70, a însemnat revenirea la paradigma

efectelor puternice a sistemului mass-media. Aceasta se datorează dezvoltării puternice a sistemelor private de televiziune, apariţiei industriei video, diversificării lor.

Opţiunile s-au schimbat în mod ciclic: de la ideea efectelor pu-ternice la aceea a efectelor slabe, şi invers. De asemenea, caracteristicile acestor efecte s-au schimbat: de la efectele globale s-a trecut la efectele speciale, de la efectele directe, pe termen scurt, la efectele difuze, indirecte, pe termen lung. S-a modificat şi imaginea receptorului: de la un public pasiv, supus influenţei mesajelor, s-a

242


ajuns la un public activ, care filtrează conţinuturile.Totodată, teoreticienii au ajuns la concluzia că există trei

procese esenţiale de influenţare socială prin intermediul mass-media. Acestea sunt: conformarea, identificarea şi internalizarea. “Conformare înseamnă acceptarea influenţei în speranţa obţinerii unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse. Identificarea are loc atunci când un individ adoptă un comportament inspirat de o altă persoană sau grup, pentru că acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la acea persoană sau grup. Internalizarea se referă la o schimbare “congruentă” cu “sistemul de valori” al persoanei care acceptă influenţa: individul adoptă poziţia comunicatorului pentru că o consideră utilă în soluţionarea unei probleme, sau pentru că este apropiată de propria sa orientare, sau cerută de propriile sale valori” ([77], p. 150).

Fiecare dintre cele trei forme de influenţă este caracterizată de a-numite condiţii prealabile şi de anumite consecinţe, care privesc baza acceptării influenţei, baza puterii agentului de influenţă, probabilitatea permanenţei efectelor.

Efectele mesajelor mass-media asupra receptorilor cunosc o mare varietate de forme. Vom prezenta, în continuare, cele mai importante modele, conform celor două paradigme propuse iniţial: paradigma efectelor puternice şi cea a efectelor limitate sau slabe.

2. Teoriile efectelor puterniceParadigma efectelor puternice a cunoscut o mare diversitate de

cercetări. Prezentăm cele mai importante modele:a) Modelul “stimul – răspuns”Pentru a înţelege acest model, trebuie să ne întoarcem la perioada

când comunicarea de masă era un fenomen social relativ nou, care a avut o mare putere de influenţă în principalele societăţi occidentale. Este vorba despre societatea de masă şi apariţia unor teorii care fac din

243

ION HAINEŞ

mijloacele de comunicare de masă principalele instrumente de convingere a cetăţenilor.

Diviziunea muncii, eterogenitatea, slăbirea legăturilor tradiţionale, creşterea raţionalităţii, atomizarea indivizilor, specifice societăţilor industriale, au creat societăţi de masă, cărora le lipseau însă legăturile afective eficiente, care să-i unească pe oameni într-o solidaritate eficientă.

În perioada primului război mondial şi imediat după aceea, se impunea necesitatea unui liant social, care să unească indivizii disper-saţi într-o unitate de sentimente şi interese comune, în vederea unor acţiuni comune. Unul din mijloacele folosite pentru realizarea acestor scopuri a fost propaganda. “Mesaje de propagandă concepute cu atenţie au invadat naţiunile în buletine de ştiri, filme, înregistrări de fonograf, discuri, cărţi, predici, afişe, zvonuri, reclame publicitare şi manifeste”, ne spun Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach în cartea lor – Teorii ale comunicării de masă. O asemenea persuadare la scară mare a unor întregi populaţii, prin folosirea mass-media, nu mai fusese niciodată întâlnită până atunci.

Pe această bază, psihologică şi sociologică, s-a creat o opinie ge-nerală privind puterea comunicării de masă. S-a crezut că mesajele de comunicare de masă pot modela opinia publică după cum vor comunicatorii, că stimulii ajung la fiecare membru al societăţii de masă prin mass-media, că fiecare persoană îi percepe în acelaşi mod şi că vor provoca o reacţie mai mult sau mai puţin uniformă la toţi membrii societăţii. De aici, s-a ajuns la teoria stimul – răspuns. Modelul stimul – răspuns conducea la ideea că receptorii primesc direct mesajele, nefiltrate de nici un alt factor.

Această teorie mai este cunoscută şi sub numele de fluxul într-un singur pas (one step flow) sau teoria acului hipodermic.

“În anii ’20, mass-media erau, în mod curent, considerate a fi un soi de ace hipodermice. Conform teoriei injectării hipodermice, se admitea că emitentul era în stare să obţină oricare dintre efectele dori-

244


te şi că influenţa mesajului asupra publicului depindea doar de felul în care acesta fusese construit”.

Melvin De Fleur propune teoria glonţului magic, prin care se vehiculează ideea că mass-media apar ca instrumente vrăjite, magice, care fascinează receptorul, modelându-l, supunându-l total. Tradusă în alţi termeni, această teorie ar suna astfel: “Un trăgător (emiţătorul) încarcă un glonţ (mesajul) într-o puşcă (canalul de comunicare) şi trage (transmite) într-o ţintă (receptorul) care cade (primeşte mesajul şi este afectat de el) sau rămâne în picioare (nu recepţionează mesajul)”.

Desigur că un asemenea model este anacronic, are un caracter mecanicist, făcând din receptori doar nişte parteneri pasivi, gata de a răspunde imediat unor stimuli exteriori, ceea ce nu mai corespunde imaginii receptorului modern.

b) Modelul “hegemoniei” mass-mediaModelul “hegemoniei” mass-media promovează ideea conform

căreia “clasele dominante îşi exprimă puterea în momentele de stabilita-te economică şi socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic. Astfel, folosindu-se de sistemul educativ şi de canalele de informare în masă, ele îşi impun ideologia în forma unor adevăruri generale, neutre, universal valabile. Supuse unui asemenea bombardament, prin instituţii care sunt “producătoare de semnificaţii, cunoştinţe şi valori”, clasele dominante asimilează această reprezentare, părtinitoare şi în ultimă instanţă defavorabilă lor, ca şi cum ar fi una “naturală, inevitabilă, eternă şi nediscutabilă”.

Astfel, mass-media devin instrumentul unor tendinţe hegemo-nice ale deţinătorilor puterii, servind la “impunerea unei ideologii şi la promovarea unor interese de clasă”.

Mihai Coman găseşte rădăcinile acestui model în lucrările lui Antonio Gramsci, ale unor reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt ca şi

245

ION HAINEŞ

ale creatorilor neo-marxismului francez, pentru ca, în prezent, modelul “hegemonic” să cunoască un interes deosebit în rândul cerce-tătorilor englezi grupaţi în jurul Şcolii de la Birmingham şi al repre-zentanţilor curentului studiilor culturale (“cultural studies”).

Cultura este considerată ca locul unde se duc luptele pentru hegemonie, de aici interesul pentru descoperirea tehnicilor specifice prin care mass-media (în primul rând televiziunea) încearcă să impună anumite semnificaţii culturale.

c) Modelul “dependenţei”Acest model a fost propus în anul 1976 de către teoreticienii ame-

ricani Sandra Ball-Rokeach şi Melvin De Fleur care analizează efectele mass-media, urmărind relaţia public – sistem mass-media – sistem social. Ei susţin că “sistemul mass-media este considerat a fi o parte importantă a spectrului social al societăţii moderne şi se consideră că are legături cu indivizi, grupuri, organizaţii şi alte sisteme sociale. Aceste relaţii pot fi conflictuale, sau de cooperare; ele pot fi dinamice şi schimbătoare, sau statice şi ordonate. De asemenea, pot fi directe şi puternice, sau indirecte şi slabe. Indiferent de caracteristici, relaţia este cea care justifică. …Relaţia cheie pe care se bazează logica acestei abordări este una de dependenţă. Aceste relaţii se pot stabili fie cu sistemul mass-media ca un întreg, fie cu unul din elementele sale, cum ar fi televiziunea, radioul, ziarul sau industria revistelor”.

Relaţia de dependenţă faţă de mass-media nu este cu sens unic, ea are natură bilaterală, afirmă cei doi cercetători: “Puterea egalităţii implică nu numai modul în care alţii depind de resursele mass-media pentru a-şi atinge obiectivele, ci şi modul în care mass-media depind de resursele controlate de alţii”. Un exemplu îl constituie relaţiile dintre sistemul mass-media şi sistemul politic. Unele resurse care se află sub controlul sistemului politic sunt necesare pentru atingerea obiectivelor sistemului mass-media. “Sistemul politic susţine sistemul mass-media prin acorda-

246


rea drepturilor constituţionale şi a celorlalte drepturi legale pentru a opera ca sistem informaţional, în ideea că mijloacele de comunicare de masă sunt esenţiale în conducerea unei societăţi democratice”.

Ca şi sistemele sociale, indivizii au relaţii de dependenţă faţă de mass-media.

În societăţile moderne, indivizii sunt dependenţi de sursele de in-formaţii ale sistemului mass-media. Ei sunt informaţi în legătură cu o mare varietate de evenimente, de la condiţii de trafic, problemele de să-nătate, de securitate, modă, sport, artă, starea vremii, până la chestiunile legate de aspectele politice, economice, sociale, ecologice, religioase etc.

Relaţiile de grup şi individuale de dependenţă faţă de mass-media devin mai intense atunci când mediul social este ambiguu. Ambiguitatea este o chestiune de informaţie. În situaţii de criză economică sau politică, de calamităţi naturale, de conflicte puternice între diferite grupuri din cadrul societăţii, indivizii şi liderii lor de opinie obţin informaţiile de care au nevoie prin intermediul sistemului mass-media.

Sistemul mass-media ne influenţează în mod diferit modul în care gândim, simţim şi acţionăm.

Sandra Ball-Rokeach şi Melvin De Fleur consideră că există trei forme de influenţă a mass-media care pot avea loc în grupuri:

1. “influenţă indirectă, cum ar fi socializarea politică, rezultat al expunerii cumulative a membrilor la mass-media de-a lungul unor perioade mari de timp;

2. influenţa indirectă prin procesul de flux în doi paşi prin care liderii de opinie sunt influenţaţi de mass-media şi apoi transmit mai departe propriile interpretări ale mesajelor mass-media către alţi membrii ai grupului, şi

3. influenţa directă a mass-media asupra membrilor grupu-lui”. Această ultimă formă de influenţă se exercită atunci când nici liderii de opinie, nici membrii unui grup în general nu au cunoştinţe politice bazate pe experienţa directă sau pe o interpretare constantă în

247

ION HAINEŞ

timp a problemelor politice.Şi în alte domenii ale vieţii – economic, sănătate, juridic,

educaţional, militar, familial, religios etc. – se poate face aceeaşi analiză a efectelor directe şi indirecte ale mass-media.

Relaţia de dependenţă faţă de mass-media este, de fapt, o relaţie de interdependenţă. Mass-media şi alte sisteme sociale sunt părţi ale unui sistem, care au nevoie una de alta pentru a supravieţui şi prospera.

Aceste relaţii produc cooperarea şi conflictul, care realizează echili-brul şi dezechilibrul structurilor economice, sociale, politice, culturale etc.

E uşor să ne imaginăm ce s-ar întâmpla în viaţa socială şi personală dacă, prin absurd, toate formele de comunicare de masă ar dispărea.

S-ar produce o dereglare dramatică a tuturor structurilor, la toate nivelele, practic, societatea în care trăim n-ar putea supravieţui.

d) Modelul “spiralei tăcerii”Studierea relaţiei dintre mass-media – opinia publică – indivizi

a constituit una din preocupările permanente ale cercetătoarei germane Elisabeth Noëlle-Neumann. Ea este şi autoarea acestei noi paradigme, publicate în 1974 sub titlul Spiral of Silence: a theory of Public Opinion.

Ideea fundamentală a acestei teorii este că mass-media constituie principalul element de referinţă în exprimarea opiniilor, în influenţarea lor, ceea ce conduce la următoarele concluzii:

a) “oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiţi şi integraţi în colectivităţile care-i înconjoară;

b) societatea are tendinţa de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor ei;

c) frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent starea, direcţiile, fluctuaţiile opiniilor comune;

248


d) aceste evaluări afectează relaţiile în public ale indivizilor, a-ceştia încercând constant să se conformeze liniei generale de comportament şi de gândire a colectivităţii;

e) pe baza acestor procese de adecvare şi renunţare la elementele distonante se creează şi se menţine opinia publică majoritară.” ([38], p. 115).

Mass-media sunt percepute ca modalităţi fireşti şi legitime de exprimare a opiniei publice, la care oamenii îşi raportează propriile lor idei şi comportamente.

Elisabeth Noëll-Neumann analizează raportul dintre opinia do-minantă (majoritară) şi opinia minoritară. Mass-media exercită o influenţă puternică asupra opiniei publice. Indivizii sunt dependenţi de mass-media, ei reacţionează la opiniile exprimate prin mass-media care apar ca majoritare, ziariştii fiind consideraţi drept reprezentanţi legitimi ai acestor opinii.

Cei care au alte opinii decât cele majoritare vor fi marginalizaţi, ei vor vorbi din ce în ce mai puţin, se vor retrage în tăcere. Spirala tăcerii este un mecanism psihosociologic potrivit căruia mass-media apar ca principalii creatori ai opiniei publice, provocând în comportamentul indivizilor teama de a nu rămâne izolaţi. De aceea, ei pot renunţa la exprimarea propriilor opinii, conformându-se opiniei dominante, exprimate prin mass-media.

Reacţiile indivizilor faţă de opinia majoritară sunt de participa-re activă, de supunere sau de tăcere.

Atitudinea şi comportamentul individului sunt determinate de relaţia dintre propriile sale convingeri şi rezultatul observării mediului său. Opinia publică nu este dată o dată pentru totdeauna, ea nu are un caracter omogen, nu este niciodată unanimă şi se formează într-un cadru social determinat. Opiniile nu coincid. Între un grup şi altul pot apărea controverse, dezacorduri.

Acestea se manifestă mai ales în situaţii tensionate, de

249

ION HAINEŞ

instabilitate socială, când individul trebuie să-şi exprime o opinie social-politică, să evalueze exact evenimentele, să interpreteze corect mesajele propuse de mass-media.

Altfel, se poate produce un decalaj între opinia majoritară şi opi-nia minoritară, între opinia exprimată prin mass-media şi opinia unei minorităţi tăcute (care nu se regăseşte în discursul mediatic) sau a unei majorităţi tăcute.

3. Teoriile efectelor limitateA doua paradigmă, a efectelor slabe sau limitate, consideră că

influenţa mass-media în societate este relativ mică, că ele sunt subordonate societăţii, că nu determină opţiunile şi comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea.

Influenţa mass-media asupra receptorilor este limitată de o serie de factori conjuncturali: vârsta, starea civilă, afilierea politică, sexul, locul de muncă, starea economică, educaţia etc.

Bernard Berelson defineşte excepţional ideea relativităţii şi multiplicităţii efectelor comunicării de masă, pornind de la celebrele întrebări paradigmatice formulate de H. Lasswell încă din 1949”: “Cine spune, ce, cui, prin ce canale şi cu ce efecte?”: “Anumite tipuri de co-municare, referitoare la anumite probleme, aduse în atenţia unor anumi-te categorii de public, în anumite condiţii, pot produce anumite efecte.”

Legăturile oamenilor cu familia, prietenii, colegii de muncă etc. au influenţe puternice asupra comportamentului legat de comunicarea de masă, ceea ce conduce la teoria influenţei selective a mass-media.

a) Modelul “celor doi paşi în comunicare” sau al “fluxului în doi paşi”Este vorba despre rolul relaţiilor sociale în modul în care indivi-

zii selectează mesajele mass-media şi sunt influenţaţi de acestea.Pe la începutul anilor 1940, sociologii americani Lazarsfeld, Be-

relson şi Gaudet au realizat o cercetare pentru a studia impactul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din acel an, mediatizate de

250


presa scrisă şi de radio asupra alegătorilor (televiziunea încă nu exista ca mijloc de comunicare de masă).

Lucrarea lor, Alegerea oamenilor (The People’s Choise), pu-blicată la New-York, în 1944, a devenit o operă de referinţă.

Cercetarea a demonstrat că membrii de familie, prietenii, vecinii ş.a. erau influenţaţi de anumite mesaje transmise prin mass-media, iar, la rândul lor, ei le supuneau atenţiei celor care votau şi care nu erau expuşi direct campaniei mediatizate. Astfel, se forma un flux al infor-maţiilor în două etape: mai întâi, de la mass-media către indivizi rela-tiv bine informaţi, care urmăreau în mod frecvent comunicările de masă şi, în al doilea rând, prin canalele interpersonale, de la aceşti indivizi către persoane care erau expuse mai puţin direct mass-media şi care depindeau de alţii pentru a fi informaţi. Acest proces de comunicare a fost numit fluxul de comunicare în doi paşi.

Conform acestui model, mass-media nu mai influenţează direct receptorii, ci indirect, prin intermediul liderilor de opinie, bine infor-maţi, care selectează şi interpretează informaţiile, asigurând echilibrul grupului pe care-l reprezintă.

Ulterior, s-au întreprins cercetări privind rolul liderilor de opi-nie şi procesul influenţei personale. Lazarsfeld şi Katz au publicat în 1955, Influenţa personală (Personal Influence), iar Joseph Klapper, în 1960, tipărea Efectele comunicării de masă (The Effects of Mass Communication), cărţi care au confirmat observaţiile anterioare: e-fectele mass-media asupra receptorilor nu se resimt nici total, nici uniform, nici imediat.

Influenţa lor contribuie mai curând la consolidarea, întărirea unor opinii decât la schimbarea lor.

b) Modelul “cultivării”Sociologul american Georg Gerbner a propus acest model,

conform căruia mass-media (în speţă televiziunea) cultivă în masa

251

ION HAINEŞ

publicului “opinii, concepţii şi credinţe la fel cum agricultorul cultivă pământul sau cum grădinarul îşi cultivă grădina”. (Apud. I. Lazar).

Cultivarea înseamnă efectul rezultat dintr-o expunere intensă la mass-media. Gerbner consideră că televiziunea are o putere imensă de influenţă şi demonstrează modul specific prin care se manifestă aceas-tă influenţă.

Teoria a fost rezultatul îngrijorării naţionale provocate de efectele violenţei care a caracterizat anii 1960 şi 1970. Grupul Gerbner a reluat ideea că realitatea mediatizată poate influenţa convingerile şi comportamentul indivizilor.

Urmărind efectele cultivării, Gerbner a fost interesat de modul în care violenţa prezentată la televiziune exagerează îngrijorarea oa-menilor în legătură cu crima. Efectele cultivării se manifestă diferit la nivelul diverselor grupuri, în funcţie de o serie de factori care diferen-ţiază indivizii şi grupurile.

În cercetările privind influenţa televiziunii asupra comportamen-telor, s-au cristalizat trei orientări:

1) teza efectului catarctic;2) teza suscitării violenţei;3) teza efectului întăritor.

1) În anumite circumstanţe, în viaţa cotidiană oamenii sunt con-fruntaţi cu situaţii conflictuale, de agresivitate şi violenţă. Efectul ca-tarctic al televiziunii se traduce prin eliberarea individului de anumite frustrări, prin participarea simbolică, imaginară la scenele de violen-ţă şi de agresivitate. Rolul televiziunii, în acest caz, nu numai că nu este negativ, dar poate fi chiar terapeutic. Sunt vizate, desigur, categoriile sociale mai modeste.

2) Mulţi teoreticieni consideră că violenţa transmisă prin mesajele televiziunii stimulează agresivitatea consumatorilor de programe tv. Dovezile sunt numeroase.

Se consideră că violenţa promovată prin tv. afectează negativ

252


socializarea copilului, care poate vedea până la 14.000 de morţi violente la tv., numai în copilărie; putem deci afirma că mass-media contribuie la creşterea numărului comportamentelor deviante, în special a delicvenţei, sub toate formele ei. Georg Gerbner arată că industria cinematografică de la Hollywood ucide, ficţional, 1000 de persoane pe zi.

Marii consumatori de programe tv. ajung să-şi piardă încrederea în civilizaţie şi justiţie, să trăiască cu teamă, într-o lume în care securitatea indivizilor nu mai este asigurată.

3) Există însă şi o altă teză, aceea a efectului de întărire, prin care se demonstrează ideea că aceia care urmăresc acest tip de programe tv. sunt predispuşi la violenţă şu nu devin eventual delincvenţi datorită televiziunii (sau cinematografului).

Se poate spune, în concluzie, că mass-media nu creează agresi-vitate şi nu determină schimbarea comportamentelor în această direc-ţie. Efectul de stimulare a violenţei depinde de structura personalităţii individuale, de situaţia în care se află şi de grupurile de apartenenţă ale fiecăruia.

c) Modelul “agendei” (“agenda-setting”)Unii cercetători consideră că mass-media joacă rolul de agendă

a realităţii, ele dictând ordinea priorităţilor problemelor sociale şi po-litice, prin interesul pe care îl arată faţă de acestea.

Noţiunea de Agenda-Setting a fost formulată de doi teoreticieni americani, Maxwell Mc Combs şi Donald L. Shaw, în studiul lor, The Agenda-Setting Function of Mass-Media, publicat în 1972.

Modelul agendei dezvoltă ideea conform căreia mass-media au capacitatea de a construi agenda – ordinea de zi – a opiniei publice, de a stabili priorităţi şi ierarhii ale evenimentelor social-politice, care pot deveni priorităţi şi ierarhii ale opiniei publice şi ale oamenilor politici. Altfel spus, ordinea de zi a presei devine ordinea de zi a publicului.

253

ION HAINEŞ

Modelul Agenda-Setting vizează relaţiile dintre agenda media, agenda indivizilor şi agenda actorilor politici.

Politologul Bernard Cohen afirma în 1963: “Presa nu reuşeşte poate întotdeauna să le spună oamenilor ceea ce ar trebui să gândeas-că, dar ea cunoaşte un succes uimitor când este vorba de a le spune la ce trebuie să gândească” (B. Cohen, apud. Ioan Drăgan, p. 265).

Puterea presei este indiscutabilă. Ea stabileşte ordinea de zi a dezbaterilor publice. Ea construieşte o anume imagine a realităţii, ea stabileşte subiectele şi temele prioritare şi ordinea lor ierarhică, ea stabileşte ordinea de zi şi calendarul liderilor politici. În plus, consemnarea şi comentarea în presă a anumitor subiecte le dă acestora un plus de autoritate în faţa publicului, chiar dacă, în plan real, există un dezacord între ele. În general, mass-media au tendinţa de a propune utopii şi idealuri intangibile, de a crea falşi eroi, neglijându-i astfel pe cei adevăraţi. Mass-media propun o imagine a realităţii, diferită de ceea ce există în realitate (chiar în cazul transmisiilor “directe” TV).

Un exemplu reprezentativ îl constituie mediatizarea evenimente-lor sociale. Imaginea pe care o avem despre evenimentele sociale semnificative parvine astăzi, aproape exclusiv, de la diferitele mijloa-ce de comunicare de masă (televiziunea având un rol central).

Se poate uşor constata că, în prezentarea evenimentului, există o condiţionare ideologică, chiar şi într-o transmisie “directă” televizată, prin selecţia făcută, prin cadrele utilizate, prin momentul ales pentru transmisie, prin comentariu etc.

Modelul Agenda-Setting defineşte, astfel, rolul mass-media în viaţa publică în general, în perioada campaniilor electorale, în special.

Mass-media funcţionează ca nişte creatoare de agendă, dar, în ace-laşi timp, ele sunt un semnal al aşteptărilor publicului şi oamenilor politici.

4. Teoriile efectelor slabe

254


Teoreticienii au analizat relaţia dintre public şi mass-media din-tr-o altă perspectivă: aceea a consecinţelor pe care diferenţele indivi-duale şi diferenţierea socială le au asupra comportamentului receptori-lor. Altfel spus, ei au cercetat tipurile de necesităţi care erau satisfăcu-te şi ale gratificaţiilor oferite de mass-media.

Aşa s-a născut un nou model, numit al utilizărilor şi gratificaţiilor (uses and gratifications) ale cărui baze teoretice au fost puse, la începu-tul anilor ’40, de către Paul Lazarsfeld şi Herta Hertzog. În anii ‘70-’80, E. Katz, M. Gurevitch, H. Haas, K. Rosengren ş.a. au dezvoltat această teorie, considerată o paradigmă a funcţionalismului comunicaţional.

Acest model subliniază ideea efectelor minime ale mass-media şi relativitatea acestor efecte în funcţie de aşteptările şi caracteristicile social-psihologice ale receptorilor.

Concepţia că publicul este pasiv s-a transformat în sensul că membrii publicului sunt activi atunci când selectează mesajul preferat transmis prin mass-media.

Teoriile mai vechi (teoria glonţului magic, de exemplu) conside-rau publicul ca fiind inert, aşteptând pasiv mesajele mass-media, influenţat de ele într-un mod mai mult sau mai puţin uniform.

Desigur, această viziune s-a schimbat în timp, odată cu evoluţia mijloacelor de comunicare în masă, cu apariţia unei noi tehnologii mass-media.

Astăzi, vorbim despre rolul activ al publicului în utilizarea şi selectarea mesajelor mass-media numai dacă acestea îi aduc o serie de confirmări şi gratificaţii. Se poate spune chiar că nevoile sociale ale receptorilor determină conţinuturile mesajelor mass-media.

Receptorul are libertatea de a acţiona asupra mesajului, de a-l interpreta şi integra în existenţa sa cotidiană. Consumul mediatic este un act de utilizare, în funcţie de aşteptări, nevoi şi foloase. Nevoile pe care le pot satisface mass-media sunt diferite. Ele includ “nevoia de informare, de evaziune, de eliberare de tensiune şi anxietate, de

255

ION HAINEŞ

securitate şi protecţie, de companie, de sprijinire a interacţiunii sociale, de menţinere a unei stări de spirit, de furnizare a unui cadru activităţilor rutiniere zilnice ş.a.m.d.”.

Încercând să stabilească un cadru general al utilizărilor comuni-cării de masă de către public, McQuail şi alţii au sugerat patru tipuri principale de relaţii cu conţinut mediatic, raportate la “divertisment, relaţii personale, identitate personală şi supraveghere sau menţinere a unei perspective generale asupra ambientului imediat”.

Denis McQuail vorbeşte despre gama largă de utilizări ale conţinutului mediatic de către public, de faptul că aceluiaşi conţinut i se pot da utilizări diferite, de relativa libertate a individului din public de a interpreta experienţa receptării comunicării. Această libertate poate fi concepută în termenii unui sistem independent audienţă-con-ţinut, a cărui dinamică e determinată de interacţiunea dintre nevoile publicului şi gratificaţiile încorporate în conţinut.

Receptorul are, de asemenea, libertatea de a primi mesaje de la orice sursă doreşte şi de a le interpreta sub orice aspect.

256


CONCLUZII

Un model general al comunicării, care să sintetizeze toate ipostazele conceptuale, este imposibil de imaginat şi ar reprezenta şi o aberaţie teoretică şi practică. Dificultatea alegerii unui singur model provine din mare diversitate de evenimente sociale şi din faptul că evenimentele comunicative pot fi concepute foarte diferit.

Multiplicitatea paradigmelor în analiza comunicării este firească, deoarece perspectivele ştiinţifice şi opţiunile interpretative au un caracter selectiv şi subiectiv, gama modelelor comunicaţionale fiind foarte largă, în funcţie de viziunea filozofică despre lume sau de pregătirea ştiinţifică generală a cercetătorilor.

Bernard Miège atrage atenţia asupra limitelor care caracterizează teoriile generale ale comunicării, cum ar fi:

reducţionismul (un aspect al comunicării, de exemplu, informatizarea, este însărcinat să reprezinte totul, adică ansamblul fenomenelor informaţionale şi comunicaţionale, şi socotit suficient pentru a extrage concluzii valabile hic et nunc);

primatul acordat unei paradigme unice;

confuzia instanţelor abordate;

257

ION HAINEŞ

deriva futurologică (ideea de a ne proiecta într-un viitor fericit reglat de tehnicile infografice sau tele-comunicante);

absenţa sau insuficienţa procedurilor de verificare empirică. (Bernard Miège, 1998, p.95).

El îşi exprimă nemulţumirea faţă de teoriile generale, „care pretind că explică totul pornind de la o paradigmă aleasă de ele” şi faţă de discursul experţilor, „aureolat de prestigiul ataşat noilor funcţii de mediere” (Bernard Miège, 2000, p.16).

Analizele teoretice se situează la nivelul concepţiilor generalizante şi refuză să se confrunte cu practicile sociale. Ele au ambiţia de a cuprinde toată comunicarea, plecând de la o problematică limitată, ridicată la rang de paradigmă.

Comunicarea trebuie situată în istorie. Ea apare în momentul restructurării economiilor occidentale şi cunoaşte o înflorire la mijlocul anilor ’80 în perioada reorganizării economice, sociale şi culturale.

Ea poate fi analizată din această perspectivă istorică, ca punere în practică a noilor tehnologii de informare şi comunicare, având în vedere că a pătruns în cele mai diverse câmpuri sociale, nefiind un fenomen de modă, ci „un fapt de structură”, aşa cum remarcă Armand şi Michèle Mattelart, citaţi de Bernard Miège: „Comunicarea ocupă de azi înainte un loc central în strategiile care au ca obiect restructurarea societăţilor noastre.

Prin intermediul tehnologiilor electronice, ea este una dintre piesele de bază de reconversie a marilor ţări industrializate. Ea însoţeşte reorganizarea puterilor (şi contra-puterilor) în spaţiul domestic, în şcoală, uzină, birou, spital, cartier, regiune, naţiune... Şi, dincolo de aceasta, a devenit un element cheie al internaţionalizării economiilor şi culturilor. Deci, o miză în raporturile dintre popoare, dintre naţiuni şi dintre blocuri.” (Bernard Miège, 2000, p.18).

Bernard Miège vorbeşte despre necesitatea unei alte abordări a comunicării. El introduce conceptul de gândire comunicaţională, apărută în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, gândire care

258


„este atentă la schimbările intervenite în politica statelor, în strategiile profesionale, în tehnicile folosite şi în practicile agenţilor sociali; ea este profund evolutivă în timp şi variabilă de la ţară la ţară” (Bernard Miège, 1998, p.15).

Gândire a modernităţii, gândirea comunicaţională îşi are originea în cele trei curente fondatoare din anii cincizeci-şaizeci (modelul cibernetic, modelul empirico-funcţionalist al mijloacelor de comunicare de masă şi modelul structural-lingvistic).

Autorul subliniază trei aspecte esenţiale ale gândirii comunicaţio-nale, care explică noua abordare a comunicării:

a) legătura sa strânsă cu acţiunile sociale în societăţile industriale dominante (strategii publice şi private, abilitate profesională, comportamente ale consumatorilor...) şi cu problemele provenind din domenii specializate în mediaţia culturală şi transmiterea cunoştinţelor;

b) transversalitatea ei, propensiunea de a opera articulaţii între „câmpuri” separate.

c) facultatea sa de a integra sau, mai degrabă, de a lega problematici provenind din curente teoretice distincte. (Idem, p.16)

Gândirea comunicaţională a fost mereu reînnoită prin diversele cer-cetări şi teorii, fiind o gândire profund socială, legată de istoria oameni-lor, ancorată în adâncul societăţilor contemporane, în tehnicile mediaţiei şi mediatizării pe care le dezvoltă ca şi în ideologiile pe care le produc.

Gândirea comunicaţională deschide noi perspective cercetării ştiinţifice. Comunicarea trebuie abordată în întreaga ei diversitate.

Dezvoltarea tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare conduce la formarea unui nou model de comunicare, afirmă Bernard Miège. Acest model se bazează pe o accentuare şi chiar o accelerare:

a procedurilor interactive (mai ales prin folosirea aparatelor de comunicat legate în reţea);

a mediatizării schimburilor sociale (nu numai prin intermediul noilor tehnologii de informare şi comunicare, ci şi prin

259

ION HAINEŞ

recurgerea tot mai sporită la mediatori);

a informatizării datelor de toate tipurile, care, stocate în memorie, au tendinţa să elimine parţial interacţiunile directe:

a individualizării practicilor, inclusiv în cazul formelor de organizare a muncii mai socializate (colective de muncă etc.);

a transformării datelor schimbate, precum şi a schimburilor ca atare în mărfuri. (Bernard Miège, 2000, p.124-125)

Acest model comunicaţional nu va înlocui modelele precedente, le va completa. Noul model comunicaţional este numit de Bernard Miège modelul relaţiilor publice generalizate (sau al comunicării generalizate).

Modelul implică punerea în practică de către state, întreprinderi şi instituţii sociale a unor tehnici de gestionare a socialului în cadrul unor strategii de comunicare specifice.

Modelul se sprijină pe posibilitatea reală de mediatizare a comuni-cării prin intermediul dispozitivelor tehnice.

Noul model duce la remodelarea mass-media existente.Mulţi teoreticieni au observat modul în care diversele media tra-

tează problemele personale. Mass-media participă la reformarea raporturilor dintre spaţiul public şi spaţiul privat. „Spaţiul public pătrunde în fosta sferă privată şi înlocuieşte structurile tradiţionale de socializare a propriilor sale instrumente de comunicare.” (op.cit., p.190)

Aşa după cum subliniam încă din primul capitol al acestei cărţi, modelele comunicaţionale trebuie privite ca elemente auxiliare analizei. Ele nu sunt date o dată pentru totdeauna, se află mereu în evoluţie şi se poate spune că, odată cu evoluţia societăţii, a modalităţilor de comunicare, vom asista şi la apariţia unor noi paradigme teoretice, care vor îmbogăţi gândirea comunicaţională modernă.

260


BIBLIOGRAFIE

1. X X X Dicţionar de sociologie – coord.: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, 1993

2. X X X The World Book Dictionary, World Book, Inc. Chicago, 19933. X X X Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,

19964. X X X Opinia Naţională, nr. 94, 15 mai 19955. X X X Sociologie de l’information, textes fondamentaux, vol. elaborat de

Francis Balle şi Jean G. Padioleau, Librairie Larousse, 19736. X X X Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 1/19997. Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub conducerea lui

Raymond Boudon, Editura Humanitas, Bucureşti, 19978. Barnlund, Foundations of Communication Theory, Harper şi Row, 19709. Berger, Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii,

Editura Univers, Bucureşti, 199910. Bertalanffy, L, General System Theory, New York, George Braziller, 196811. Bondrea Aurelian, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura

Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 199712. Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi

Pedagogică, Bucureşti, 198713. Cazeneuve, Jean, La société de l’ubiquité, Denoël/Gonthier, Paris, 197214. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 199915. Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O, Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării,

Editura Humanitas, Bucureşti, 199816. Clausse, Roger, Brèves considérations sur la terminologie et la méthodo-

logie de la communication sociale, în Economies et sociétés, tome VI, nr. 4, aprilie 1972

17. Dance, X. ed. Human Communication Theory, Holt, Rinehart şi Winston, 196718. DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă,

Editura Polirom, Iaşi, 1999

261

ION HAINEŞ

19. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996

20. Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enci-clopedică, Bucureşti, 1982

21. Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

22. Friedmann, G,, Préface, Dictionnaire des médias, Paris, Mame, 1971, p.V23. Gerbner, People, Society and Mass-Communications, ed. Dexter and

White, Free Press, NY, 196424. Ghimpu, Sanda, Ţiclea Alexandru, Retorica, Pagini alese, vol. I, Casa de

Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 199325. Guiraud, P., Langage et théorie de la communication, în Le langage,

Paris, Gallimard26. Habermas, Jurgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti,

198327. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Chiţoran, Dumitru, Sociolingvistica, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 197528. Jakobson, Roman, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi

consideraţii de perspectivă, în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

29. Katz, Elihu, Lazarsfeld, Paul, Personal Influence, Free Press of Glencoe, 1955

30. King, Alexander, Schneider, Bertrand, Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993

31. Klapper, J.T., The Efects of Mass Communications, Glencoe, Free Press, 196032. Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 196233. Lazar, I., Sociologie de la communication de masse, A. Colin, 199134. Lasswel, H.D., The structure and function of communication in society,

Harper, New York, 194835. Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H., The People’s Choice, Columbia

University Press, N.Y., 194836. Merton, Robert, Mass Persuasion, N.Y., London, 194637. Miège, Bernard, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească,

199838. Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom,

Iaşi, 200039. Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, Editura Ştiinţifică, 197440. Moles, Abraham, Artă şi ordinator, Editura Meridiane, Bucureşti, 197441. McCombs şi D.L. Show, The agenda-setting function of the mass-media,

Public Opinion Quarterly, 36, 1972

262


42. McLuhan, Marshall, The Medium is the Massage, New York, 196743. McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 197544. McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, 199945. Newcomb, An approch to the study of communicative acts, Psichological

Review, 60, 195346. Neuman, Elisabeth-Noëlle, The spiral of silence: a theory of public opini-

on, Journal of Communication, 24, 197447. Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura

Eminescu, Bucureşti, 198748. Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 199549. Peirce, Charles Sanders, Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas,

Bucureşti, 199050. Petcu, Marian, Puterea şi cultura, o istorie a cenzurii, Editura Polirom,

Iaşi, 199951. Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 196652. Platon, Opere I, Editura Ştiinţifică, 197453. Pop, Doru, Mass-media şi politica. Teorii, structuri, principii, Editura

Institutul European, Iaşi, 200054. Riley, W. John, Riley, W. Matilda, în R.K. Merton, ed. Sociology Today,

N.Y. Basic Books, 195955. Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom,

Iaşi, 199856. Schramm, Wilbur, Roberts, D.F., The Proces and Effects of Mass Commu-

nications, Urbana, Univ. of Illinois Press, 197157. Schwoebel, Jean, La presse, le pouvoir et l’argent,Ed. du Seuil, Paris, 196858. Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of communication,

University of Illinois Press, Urbana, 194959. Stancu, Valentin, Stoica, Marcela, Stoica, Adrian, Relaţii publice, succes

şi credibilitate, Editura Concept Publishing, 199760. Stanton, Nicki, Comunicarea, S.C. Ştiinţă şi Tehnică S.A., 199561. Stoiciu, Gina, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 198162. Tarde, Gabriel, L’Opinion et la foule, Paris, F. Alcan, 199263. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, 199664. Toffler, Alvin, Powershift/Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 199565. Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în

Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 196266. Wald, Henri, Ideea vine vorbind, Editura Cartea Românească, 198367. Westley şi M.S. MacLean, A conceptual model for communications

research, Journalusm Quarterly, 34, 195768. Wiener, Cybernetics, Wiley, 1948

263

ION HAINEŞ

69. Winkin, Y., (sub direcţia), La nouvelle communication, Le Seuil, Paris, 198170. Wolton, D., Ferry, J.M., în revista Hermes, C.N.R.S., Paris, nr. 4, 198971. Whorf, B.L., Language. Thought and Reality, Cambridge, MIT Press, 195672. Wright, Ch. R., Functional analysis and mass-communication, Public

Opinion Quarterly, 24, 1960.

264


CUPRINS

CAPITOLUL I....................................................................................................................13INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII................................................................131.Conceptul de comunicare ............................................................................................................................ 13 The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. Barnhart, defineşte astfel comunicarea: ................................................................................................................................................... 13 1.furnizarea de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă; ...................................................................... 13 2.scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri; ........................................................................................................ 13 3.un mijloc de a trece de la unul la celălalt; legătură; ................................................................................. 13 4.actul de a transmite; transfer. (The World Book Dictionary,1993, p. 420) ........................................... 14 Acelaşi dicţionar face distincţie între comunicare şi comuni caţii, pe care le defineşte (pe acestea din urmă) drept: .................................................................................................................................................... 14 a)un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune şi altele; .......................................... 14 b)un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor şi a trupelor; 14 c)studiul transmisiei informaţiilor şi divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste şi ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace (Idem). ........................................................... 14 să fim receptaţi (auziţi, citiţi); ....................................................................................................................... 16 să fim înţeleşi; .................................................................................................................................................. 16 să fim acceptaţi; .............................................................................................................................................. 16 să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine). ................................................ 16 2. Paradigma evoluţionistă şi conceptul de societate de masă .................................................................... 17 3. Conceptul de mass-media .......................................................................................................................... 23 CAPITOLUL II...................................................................................................................41PARADIGME, MODELE,..................................................................................................41TEORII ALE COMUNICĂRII...........................................................................................411.Delimitări teoretice ...................................................................................................................................... 41 2. Modelul informaţional ............................................................................................................................... 47 2. Arta ca modalitate specifică de cunoaştere şi trăire a realităţii, prin intermediul emoţiei artistice. . 54 3. Arta ca metaforă epistemologică. .............................................................................................................. 54 „Aportul inedit al artei la continua lărgire a sferei cunoscutului constă tocmai în faptul că ne prilejuieşte intuirea, trăirea unei realităţi spre care n-am avea altfel acces şi ale cărei faţete scapă mijloacelor de investigaţie şi de descriere raţional-conceptuală”, afirmă Victor Ernest Maşek (Victor Ernest Maşek, Mărturia artei. Eseu despre cunoaş terea prin artă, 1972, p.21). Informaţia cuprinsă în opera de artă este inseparabilă de structura sa artistică. Arta sintetizează o informaţie care nu poate fi transmisă decât pe această cale, fiind inaccesibilă demersului logic. Ea comunică incomunicabilul. „Informaţia estetică, precizează autorul, spre deosebire de informaţia semantică a operei (denotativă, univocă, epuizând cunoştinţele nespecifice), este cono ta tivă, intraductibilă în alt limbaj, dar în acelaşi timp transpozabilă, pretându-se la parafrază. Aici ni se pare a sălăşlui izvorul capacităţii de comunicare a operei, potenţa cognitivă a metaforei, a polisemiei expresiei artistice care transformă opera de artă din <obiect opac>, existând în sine şi pentru sine, într-o lentilă transparentă ce ne

265

ION HAINEŞ

permite să desluşim, la diferite grade de mărime şi de claritate şi în funcţie de puterea ei, semnificaţia umană inclusă în actul de creaţie” (Idem, p.70-71). .................................................................................... 54 Opera de artă are un caracter permanent „deschis”, prin valen ţele polisemice ale metaforelor; prin ambiguitatea semnificaţiilor conotate, prin participarea activă a receptorului la procesul comuni că rii. Prin artă, omul îşi regăseşte identitatea, integralitatea, redes co perindu-se pe sine ca fiinţă complexă, unind dimensiunea intelectuală cu cea afectivă, într-o sinteză unică, atotcuprinzătoare. Arta comunică o atitudine emoţională a creatorului faţă de realitate, ceea ce implică, în mod obligatoriu, şi transmiterea unor informaţii, a unor cunoştinţe despre aceasta. .............................................................. 55 Aşa cum consideră Henri Wald, „arta nu comunică emoţii spon tane, ci conotaţia emoţională a unei idei. Ea e cultură, nu natură. Ea nu e limbaj, dar e un mijloc de comunicare subordonat limbajului. Limbajul propriu-zis este, aşadar, unul singur: cel vorbit. Toate celelalte forme neverbale de comunicare sunt, cel mult, <limbaje>”, la plural şi în ghilimele” (Henri Wald,1983, p.242). ................ 55 Trecerea de la limbaj la formele neverbale de comunicare înseamnă trecerea de la convorbire la transmisie: „În vreme ce, prin limbaj, oamenii comunică unii cu alţii, prin artă creatorii nu comunică cu ascultătorii şi spectatorii, ci le comunică mesajul lor. Prin limbaj, emiţătorii şi receptorii comunică între ei prin acelaşi cod şi prin aceleaşi mijloace, în vreme ce, prin artă, ascultătorii unui concert sau vizitatorii unei expoziţii nu pot să comunice cu compozitorii sau cu pictorii prin acelaşi cod şi prin aceleaşi mijloace. Comunicarea verbală este dublu articulată, preponderent cognitivă şi dialogală, în timp ce comunicarea artistică este monoarticulată, precumpănitor afectivă şi monologală.” (Idem, p.227) ............................................................................................................................................................... 56 3. Modelul cibernetic ...................................................................................................................................... 56 4. Modelele lingvistice ..................................................................................................................................... 62 a) Determinismul lingvistic (Modelul Sapir-Whorf) ................................................................................... 62 Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe şi ea a reprezentat în timp obiectul unor numeroase cercetări, fără a se trage, nici astăzi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe această temă au fost cristalizate şi ele se pot grupa în câteva direcţii. Iată o clasificare propusă de Lucia Wald în cartea sa din 1973 - Sisteme de comunicare umană : ......................................................... 63 1) Teoria revelaţiei. Autoarea menţionează despre existenţa, la multe popoare antice, a unor legende privitoare la felul în care un „zeu a dăruit oamenilor graiul sau a dat nume lucrurilor“, ca şi despre legenda biblică potrivit căreia „omul a dat nume animalelor şi păsărilor sub supravegherea Creatorului“, teorii fanteziste, fără nici o bază ştiinţifică, din simplul motiv că era imposibil ca un singur om să fi creat limbajul şi să-l „comunice“ semenilor săi. ................................................................ 63 2) Teorii psihologiste, care explică apariţia vorbirii „prin considerarea ei ca un proces natural, determinat de structura sufletească a fiinţei umane“. Printre psihologişti, autoarea aminteşte pe W. von Humboldt, H. Steinthal, M. Müller, pentru care „vorbirea este o manifestare psihică“. Ei explică originea vorbirii ca pe un fenomen natural, ignorând condiţiile care au dus la apariţia omului şi a limbajului. ....................................................................................................................................................... 64 3) Teoriile sociologice, care pornesc de la rolul fundamental al limbajului în comunicare. „Se consideră că limbajul a apărut în societate ca mijloc de înţelegere între oameni“. Aceste teorii „concep crearea limbii nu ca un act unic, ci ca un proces în două etape : cea a ţipătului natural, moştenit din faza animală, cu funcţie de semnal sau de expresie a afectelor, şi cea a constituirii denumirilor“. ....... 64 4) S-a vorbit, de asemenea, de teoria darwinistă a evoluţiei speciilor, care a văzut problema originii limbajului ca pe o chestiune legată direct de evoluţia omului. Eliberarea mâinii, trecerea la poziţia bipedă, procesul creării uneltelor, munca în comun, nevoia de comunicare - toate au dus la apariţia gândirii şi a limbajului. .................................................................................................................................. 64 5) Teoria priorităţii limbajului gestual consideră că, în faza de în ceput, oamenii foloseau cuvinte- gesturi, „gândind“ cu ajutorul mâinilor. ...................................................................................................... 64 6) A existat, de asemenea, o teorie a onomatopeelor, conform căreia originea limbii se află în imitarea sunetelor din natură. ...................................................................................................................................... 64 7) În sfârşit, teoria originii convenţionale a limbajului, care vede apariţia sa ca pe o creaţie voluntară a omului, fapt demonstrat de forma sonoră arbitrară a cuvintelor în raport cu conţinutul exprimat de ele. .................................................................................................................................................................... 64 Consideraţii extrem de interesante despre originea vorbirii şi despre puterea ei face unul dintre cercetătorii cei mai avizaţi ai teoriei limbajului, Henri Wald. „Vorbirea nu este o consecinţă firească a dezvoltării cerebrale“, spune el. „Vorbirea nu se naşte treptat din comunicarea naturală dintre animale, ci este o creaţie prin care oamenii inaugurează cultura. Făurirea limbajului reprezintă saltul de la natură la cultură, de la inteligenţă la intelect, de la natură la cultură, de la materie la spirit. Nu se poate vorbi despre originea limbajului, ci numai de condiţiile care au făcut posibilă cea mai mare revoluţie din istoria materiei : saltul prin care materia generează contrariul ei - spiritul“ (Ideea vine vorbind, 1983, p. 26-27). ................................................................................................................................. 65

266


Citându-l , la rândul lui, pe F.J.J. Buytendijt, Henri Wald afirmă odată cu acesta : „Vorbirea n-are origine, ea este origine“. ................................................................................................................................. 65 Henri Wald trimite şi el la teoria revelaţiei divine, dar în sens polemic : „În istoria culturii, la început a fost cuvântul; ba, mai mult decât atât, cuvântul a fost însuşi începutul. Dar nu cuvântul lui Dumnezeu, ci cuvântul Omului“ (Idem, p. 31). ................................................................................................................ 65 Ideea vine vorbind, spune Henri Wald. Cu alte cuvinte, „ideile se formează şi se dezvoltă în şi prin comunicare“. Vorbirea nu este doar o haină a ideii, ci însuşi corpul ei. Vorbirea este şi materie şi spirit. „Prin vorbire, inteligenţa antropoidului devine intelect uman, iar strigătele care semnalau împrejurări concrete devin cuvinte care exprimă idei din ce în ce mai abstracte“ (Idem, p. 38). .......... 65 Henri Wald adaugă : „Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte fiinţe, intelect are însă numai omul, deoarece numai el a reuşit să vorbească“. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal, teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală, specifică numai omului : capacitatea de a dialoga: „Animalele reacţionează la semnale, nu răspund la întrebări, pândesc, nu se întreabă, atacă, nu contrazic. Ele comunică între ele, dar nu dialoghează… Omul este însă prin esenţa sa o fiinţă dialogală“ (Idem, p. 12). ................................................................................................................................ 65 Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi, prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie. „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătorului, dialogul, prin intonaţie, accent, debit, mimică şi gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect“. Dialogul realizează cel mai bine feed-back-ul şi, totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop. ................................................................................................................................... 66 Aristotel definea omul ca fiind zoon politikon, adică acel animal social înclinat către sociabilitate şi comunicare. „Comunicarea dintre oameni nu va fi niciodată totală, dar fără comunicare nu poate exista omenire. Comunicarea verbală este principalul mijloc de a ne înţelege între noi, de a ne înţelege pe noi înşine“, afirmă pe bună dreptate Henri Wald. Şi continuă : „Orice slăbire a vorbirii, a comunicării dintre oame ni, pune în primejdie întreaga cultură“ (Henri Wald, 1983, p. 20). ................. 66 b) Modelul structural-lingvistic ..................................................................................................................... 68 Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913) este considerat creatorul lingvisticii moderne. Specialist în gramatica comparată indo-europeană (în tinereţe, la 22 de ani, publică - în 1879 - studiul Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene), el va deveni creatorul şcolii franceze de indo-europenistică, având numeroşi discipoli, dintre care cel mai cunoscut este A. Meillet. ............................................................................................................................................................. 68 Aceste prelegeri au apărut postum, în 1916, sub titlul Cours de linguistique générale, prin îngrijirea unor elevi ai săi. Este, după opinia generală, una din operele fundamentale ale gândirii secolului al XX-lea, revoluţionând nu numai ştiinţa limbii, ci şi un întreg domeniu al ştiinţelor legate de ideea de comunicare. ..................................................................................................................................................... 68 Se poate spune că mai toate curentele noi din lingvistica contemporană pornesc, într-un fel sau altul, de la concepţia lui Saussure despre limbă. Ideile lui valoroase despre distincţia limbă-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind considerat, din acest punct de vedere, părintele structuralismului), teoria sa asupra arbitrarului semnului lingvistic etc. au avut urmări profunde asupra domeniului stilisticii. .......................................................................................................................... 68 Astfel, distincţia pe care o stabileşte Saussure între limbă (Langue) în general, ca sistem de semne convenţionale cu valoare socială, şi vorbire (parole), ca manifestare individuală a limbii, determinată de factori diverşi, între care cei mai importanţi sunt factorii psihologici, este esenţială pentru înţelegerea concepţiei sale asupra limbii. ..................................................................................................... 69 Limba este un sistem lexicologic şi gramatical, care există virtual în conştiinţa indivizilor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice. Ca produs social şi ca mijloc de înţelegere între oameni, limba nu depinde de individul care o vorbeşte. Dimpotrivă, acesta trebuie să-i înveţe sistemul. .......................... 69 Prin vorbire, Saussure înţelege orice act de comunicare individuală. Vorbirea înseamnă actul prin care individul se foloseşte de limbă pentru a-şi exprima ideile. De aceea, studiul ei trebuie să fie psiho-fiziologic. .......................................................................................................................................................... 69 Savantul elveţian formulează teza că limba este constituită dintr-un sistem de semne, adică din unităţi, care se descompun într-un semnificant („cel care semnifică”), ce reprezintă imaginea acustică pe care ne-o dau sunetele limbii, şi un semnificat („cel care este semnificat”), reprezentând latura mentală, conceptuală pe care ne-o trezeşte fiecare din imaginile acustice date. Unitatea dintre semnificat şi semnificant defineşte semnul lingvistic. ........................................................................................................ 69 Semnul lingvistic are un caracter arbitrar, între semnificat şi semnificant nu există nici o legătură necesară. Altfel spus, între o noţiune şi numele ei nu există un raport obligatoriu, ci o relaţie întâmplătoare, care face ca un obiect să se numească într-un fel şi nu într-altul. Aşa se explică deosebirile dintre diversele limbi şi denumirile diferite date aceleiaşi noţiuni: dacă, de exemplu, în

267

ION HAINEŞ

română spunem casă, aceluiaşi concept i se spune în franceză maison, în germană Haus, în rusă dom etc. 69 Semnul lingvistic are, deci, şi un caracter convenţional, în sensul că asociaţia dintre un semnificant şi un semnificat trebuie să fie impusă vorbitorului de o colectivitate. ......................................................... 70 Deşi arbitrar şi convenţional, semnul lingvistic e impus de uzul unei anumite colectivităţi şi e confirmat prin tradiţie. .................................................................................................................................. 70 Semnul lingvistic este, de asemenea, liniar, adică se desfăşoară într-o singură direcţie, fiind perceput vizual (dacă este scris) sau auditiv (dacă este rostit), pe o singură coordonată. ...................................................................................................................................................... 70 Saussure teoretizează distincţia dintre sincronic şi diacronic. Sincronic este orice fapt de limbă care aparţine stării dintr-un anumit moment a unui sistem lingvistic. Diacronic înseamnă succesiunea (evo luţia) limbii de la o etapă la alta în cursul vremii. Pentru savantul gene vez, amândouă sunt îndreptăţite, dar trebuie să dăm preferinţă ling vis ticii statice (sincronice), fiindcă elementul static din limbă este singura realitate pentru vorbitori, iar modificările lingvistice sunt individuale, se produc mai întâi în vorbire şi după aceea sunt acceptate de limbă. ....................................................................... 70 Saussure se ocupă, deci, de lingvistica statică şi de cea evolutivă. Elementele constitutive ele limbajului omenesc se leagă între ele prin raporturi sintagmatice şi asociative. Sintagmele sunt locuţiuni gata formate, pe care vorbitorul nu le poate modifica, dar, în acelaşi timp, vorbirea se caracterizează prin libertatea combinaţiilor de cuvinte, a asociaţiilor, ceea ce contribuie la îmbogăţirea limbajului. ......... 70 În interiorul semnului lingvistic, având ca unitate de bază cuvântul, atât semnificanţii, cât şi semnificaţiile au o mişcare relativ independentă în multiple planuri (fonetic, morfologic, sintactic). La rândul lor, semnificaţiile sunt mai abstracte la nivel fonetic şi morfologic (foneme, morfeme) şi mai concrete cu cât se dezvoltă în plan sintagmatic. Saussure a definit această stratificare în domeniul limbii ca un sistem de semne. ......................................................................................................................... 70 Termenul care s-a impus însă mai târziu a fost acela de structură (de la verbul latin struere - a construi). .......................................................................................................................................................... 70 Doctrina saussuriană a influenţat imens întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Prin teoria limbii văzută ca un sistem, Saussure a devenit părintele structuralismului, cel mai influent curent lingvistic al secolului al XX-lea, iar prin teoria semnului lingvistic a contribuit la fundamentarea unei noi ştiinţe: semiologia, văzută ca ştiinţa mai generală a semnelor (de la gr. sémeion - semn). „Pentru noi, afirma savantul, problema lingvistică este înainte de orice semio logică... Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie să o considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi categorie”. (Curs de lingvistică generală, în Antologie de texte de lingvistică generală, Universitatea din Bucureşti, 1977, p. 23)?? .......................................................................................................................... 71 Doctrina saussuriană a influenţat întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Definind limba ca sistem, Saussure a devenit pă rin tele structuralismului. Termenul de structură (de la verbul latin struere - a construi) s-a impus mai târziu şi a fost folosit în mod programatic la Congresul de lingvistică de la Haga (1938), sub forma de structură a unui sistem. O contribuţie importantă la consacrarea noului termen a avut apoi studiul savantului danez Viggo Bröndal Linguistique structurale, apărut în 1939. Noţiunea de structuralism a cunoscut însă răspândirea ei vertiginoasă abia după cel de-al doilea război mondial. ................................................................................................... 71 1) funcţionalitatea părţilor; ........................................................................................................................... 72 2) integrarea lor în sistem; ............................................................................................................................. 72 3) constanţa acţiunii combinatorii; ............................................................................................................... 72 4) procesul de reductibilitate la unităţi primare. ......................................................................................... 72 În gândirea contemporană, structuralismul nu are un caracter unitar, univoc. Conceput mai întâi ca o metodă de cercetare, el a devenit apoi obiect de dispută între multiple orientări filozofice şi ideologice în ultimul timp. ............................................................................................................................................... 72 În domeniul stilisticii, împrumutată din structuralism este noţi u nea de structură stilistică, împreună cu derivatele ei: structură de su prafaţă şi structură de adâncime. Se mai utilizează, de asemenea, noţiunile de structură stilistică minoră sau închisă şi structură stilistică majoră sau deschisă, care au posibilitatea unor multiple interpretări ale sensurilor profunde, de ordin estetic, filozofic, moral etc. 72 Caracteristică structuralismului este şi utilizarea noţiunilor de stilistică structurală, critică structuralistă, substructură, micro şi macrostructură (stilistică), structură comprehensivă şi explicativă etc. ................................................................................................................................................. 72 Dacă o parte din continuatorii structuralişti ai lui Saussure şi-au concentrat atenţia către studiul limbii ca sistem de semne, elaborând aşa numita Glosematică, ştiinţa pură, matematizată a limbii (Cercul lingvistic de la Copenhaga, cu reprezentantul său principal, Louis Hjelmslev), alţi lingvişti de aceeaşi orientare (Cercul de la Praga, Şcoala descriptivistă americană) au acordat o preocupare mai mare studiului concret al manifestării limbii în vorbire, în cadrul aşa numitei dialectici funcţionale. . 72

268


S-a ajuns astfel să se facă distincţii mai clare între un limbaj intelectual şi unul afectiv, între o limbă scrisă şi una vorbită, între limbaje familiale, sociale (jargoane) şi profesionale (tehnice), între un limbaj standard, al exprimării ştiinţifice, cu funcţie predominant referenţială, de cunoaştere, şi un limbaj poetic (al literaturii artistice), cu funcţie predominant expresivă. ................................................ 73 Aceste cercetări ale diverselor structuri lingvistice au contribuit la precizarea existenţei stilurilor funcţionale ale limbilor literare. .................................................................................................................... 73 Revenind la noţiunea de stil, vom face observaţia că el implică o selecţie şi o combinare originale a elementelor lexicale, o construcţie nouă, personală, a contextelor stilistice, un mod propriu de a realiza comunicarea prin reliefarea tuturor resurselor expresive ale limbii. Personalizarea limbajului presupune restrângeri succesive, selecţie, precizie şi expresivitate, care, toate, vizează armonizarea lor într-un enunţ de maximă eficacitate. În acest sens, concepe şi Ion Coteanu sistemul stilistic al limbii, ca o „ierarhie de restrângeri succesive ale libertăţii de utilizare funcţională a limbii, restrângeri determinate de obligaţii din ce în ce mai puţin generale, impuse exprimării anumitor conţinuturi de idei”. (Structura stilistică a limbii, în volumul colectiv Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, p. 219) ..................................................................................................................................................... 73 c) Modelul psiholingvistic .............................................................................................................................. 73 Orientărilor actuale din domeniul stilisticii, văzute în raport cu psiholingvistica, Tatiana Slama-Cazacu le dedică un amplu capitol în cartea ei Introducere în psiholingvistică, apărută în 1968. Autoarea consideră că diversele curente şi polemici din stilistica sau din critica literară actuală provin din atitudinea deosebită faţă de cele trei elemente ale comunicării (literare) (Emiţătorul, Receptorul şi Mesajul), iar cel mai adesea dintr-o hipertrofiere a rolului unuia dintre ele. Se subliniază fie aspectele de conţinut ale mesajelor, fie aspectele formale, se accentuează hiperbolic fie rolul Emiţătorului (în acest caz fiind vorba despre stilistica genetică, preocupată de geneza psihologică şi social-culturală a operei, văzută prin prisma creatorului ei), fie rolul Receptorului (stilistica fiind definită, din acest punct de vedere, ca „partea lingvisticii care studiază perceperea mesajului”.) ....................................... 74 O altă perspectivă care marchează un curent în stilistica actuală este, precizează autoarea, luarea în considerare „exclusiv a Mesajului, fie pentru a releva unicitatea lui, extraordinarul..., fie pentru a i se aplica procedeele cantitative (statistice etc.), fie spre a se face analize desprinse de orice contingenţe, privitoare la relaţiile de sistem intern, la structura formală (îndeosebi în stilistica provenită din unele curente lingvistice structuraliste, mai ales cele care aplică modele ale gramaticilor generative)”. (Introducere în psiholingvistică, 1968, p.162) .............................................................................................. 74 Această din urmă atitudine se întâlneşte mai ales la stilisticieni care vor ca analiza stilului să se confunde cu lingvistica, ceea ce a dus la o stare de confuzie şi dezorganizare, de dispersare a curentelor şi de lipsă de precizare a metodelor. .......................................................................................... 74 Oricare dintre aceste atitudini are un caracter unilateral şi oferă o vi ziune fragmentară şi, deci, invită, avertizează autoarea, la prudenţă. Astfel, psihologismul (înţeles ca analiză unilaterală a operei de artă ex clu siv prin psihologia scriitorului) sărăceşte stilistica de numeroase as pecte care ţin fie de relaţia cu receptorul, fie de structura internă a mesajului. ......................................................................................... 75 Analiza stilistică făcută doar din punctul de vedere al Emiţă to rului este insuficientă deoarece omite ceilalţi termeni ai triadei comunicării. .......................................................................................................... 75 Acelaşi lucru este valabil şi în cazul sublinierii rolului deosebit al Receptorului în analiza faptului stilistic. ............................................................................................................................................................. 75 De asemenea, se pierde din vedere, în aceste analize unilaterale, posibilitatea feed-back-ului, a reversibilităţii relaţiei E-R, din care rezultă posibilitatea empatiei, a trăirii simpatetice, în situaţia altcuiva, pe care stilistica actuală o neglijează aproape complet. .............................................................. 75 Nici luarea în considerare, în mod unilateral, exclusiv a Mesajului ca fapt stilistic nu se justifică. „Mesajul fie el faptul comun din orice comunicare, fie faptul extraordinar, cu valoare stilistică-artistică - este totuşi produsul cuiva... şi se adresează cuiva”. (Idem, p.166) ............................................ 75 Tatiana Slama-Cazacu demonstrează că psiholingvistica poate realiza o analiză globală a tuturor elementelor comunicării, că ea poate ajuta la stabilirea legăturilor complexe dintre mesaj, scriitor şi receptor „adică nu numai dintre cine selectează, cine receptează şi mesaj, ci dintre toate componentele complexului de factori care determină la emiţător alegerea elementelor din limbă şi combinarea lor în mesajul specific şi care fac ca un mesaj să fie considerat un fapt de stil”. (Idem, p.167) ........................ 75 Autoarea înţelege psiholingvistica drept o analiză cuprinzătoare, care se referă la toate cele trei componente ale comunicării. „Psiholingvistica poate ajuta să se observe mai bine specificul mesajului prin analiza specificităţii autorului; ea poate contribui la o investigaţie adecvată şi ştiinţifică a personalităţii scriitorului, în diverse situaţii şi în continuă legătură cu mesajele realizate” (Idem, p.169). ............................................................................................................................................................... 75 Tatiana Slama-Cazacu atrage atenţia asupra unui fapt care de obicei se uită, şi anume ideea că acelaşi mesaj este interpretat diferit, după epoci sau după indivizi şi că evoluţia însăşi a stilisticii de mons -

269

ION HAINEŞ

trează că receptarea se modifică în funcţie de principiile unei vechi poetici sau ale unui curent lingvistic modern. „Criteriile lingvistice influenţează profund receptarea faptului de stil”, precizează autoarea. .......................................................................................................................................................... 76 Posibilităţile de a înţelege un fapt de stil variază în funcţie de receptori. Mesajul este determinat de situaţia Emiţătorului (afectivitatea, gândirea, concepţia sa, dispoziţia momentană etc.), dar şi de aceea a Receptorului (fiecare Receptor poate recepţiona în mod diferit, receptarea poate varia din diverse cauze contextuale). .......................................................................................................................................... 76 Mesajul ca fapt stilistic trebuie considerat drept un întreg, încadrat în contextul său şi analizat dintr-o perspectivă dinamică. ..................................................................................................................................... 76 Autoarea are în vedere diferite niveluri ale contextului: atâtmacro- cât şi microcontextul. Contextul nu e un fenomen impersonal, nici un fenomen „indiferent” pentru faptul stilistic, el nu trebuie considerat o structură statică, în el se petrec continue mişcări, care trebuie surprinse în analiza stilistică. ........................................................................................................... 76 Lingvistul englez St. Ullmann consideră, la rândul lui, că stilistica actuală cunoaşte două direcţii, două tipuri de studii stilistice: unele care cercetează stilul unei limbi şi altele care au ca obiect stilul scriitorului. Stilistica nu este însă, aşa cum am mai subliniat pe parcursul comentariilor noastre, nici lingvistică, nici literatură, ci numai stilistică, o disciplină autonomă care, studiind faptele de expresivitate ale limbii, ale stilului în toate manifestările lui, oferă importante pre cizări asupra stratului afectiv al limbajului. ....................................................................................................................... 76 În ultimele decenii, lingvişti de prestigiu ca R. Jakobson, St. Ullmann, V. V. Vinogradov, G. Antoine, P. Guiraud, H. A. Hatzfeld ş. a. au adus preţioase contribuţii la definirea stilisticii ca disciplină autonomă, care nu se confundă cu celelalte domenii ale ştiinţei, dar nici nu poate fi total despărţită de ele. Lingvistul german, H. A. Hatzfeld defineşte cu exactitate specificul noii discipline: „Există numai o stilistică, care este totdeauna lingvistică, în privinţa maximului de material utilizat, psihologică, în privinţa motivării, şi, în acelaşi timp, estetică, în ceea ce priveşte forma exterioară a unui enunţ”. (H. A. Hatzfeld, Questions disputables de la stylistique, în volumul Communications et Rapports du Premier Congrès International de Dialectologie générale..., Louvain, 1964, p. 9) ................................... 77 Noţiunea de stil depăşeşte adesea cadrul pe care-l oferă însă faptele de limbă. Stil există şi în jocul actorilor, în muzică, în dans, în artele plastice, în arhitectură. Există, de asemenea, un „stil de viaţă”, „stil de muncă”, „stil de existenţă”, după cum există un „stil de a gândi”, „de a se îmbrăca” etc. În cercetarea americană, studiul stilurilor nonverbale a făcut obiectul unor observaţii speciale, dintr-o perspectivă teoretică mult mai largă. (Vezi în acest sens, G. W. Allport, P. E. Vernon, Studies in Expresive Movement (Studii de mişcare expresivă), New York, 1933; J. Ruusch, W. Kees, Nonverbal Commu ni cation, Berkeley, University of California Press, 1956.) ............................................................ 77 O asemenea perspectivă teoretică oferă o altă idee fundamentală a lui Saussure cu influenţe puternice şi asupra domeniului stilisticii. Este vorba despre înscrierea limbii ca sistem de semne de comunicare, alături de alte sisteme de semne (alfabetul surdo-muţilor, riturile simbolice, gesturile de politeţe, semnalele militare etc.), în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de Saussure semiologie. Termenul de semiotică, impus mai târziu, defineşte ştiinţa generală a semnelor, indiferent de natura lor. ................................................................................................................................................... 77 Definirea stilului din perspectiva structuralistă sau semiotică este mai largă, mai cuprinzătoare şi ea poate cuprinde o multitudine de situaţii concrete în care se manifestă stilul, marea varietate a accepţiilor date acestei noţiuni, inclusiv celor din vorbirea curentă, unde limba modelează în mod subconştient înţelesuri reale, neluate încă în seamă. ................................................................................... 78 Din acest punct de vedere, este de reţinut observaţia lui Roman Jakobson, după care „numeroase elemente poetice ţin nu numai de ştiinţa limbii, ci şi de întreaga teorie a semnelor, fac parte, aşadar, din domeniul semioticii generale”. (Probleme de stilistică, 1964, p. 84.) ................................................... 78 Din această perspectivă semiotică, problemele stilului sub aspectele lor cele mai cuprinzătoare se evidenţiază mai clar. Omul comunică nu numai prin intermediul limbii, ci şi prin alte mijloace (coduri): gestuale, iconice, auditive. .............................................................................................................. 78 Stilurile propriu-zis lingvistice sunt doar o parte, desigur, cea mai importantă, din multitudinea de stiluri umane. .................................................................................................................................................. 78 Expresivitatea şi funcţiile limbajului ............................................................................................................ 78 Conceptul de expresivitate este, desigur, raportat la aceea de stil şi stilistică. Între aceste noţiuni există o legătură profundă, dar nu şi o perfectă suprapunere de planuri. Expresivitatea este o trăsătură particulară a comunicării, stilul este expresia unui mod de a gândi. Expresivitatea nu trebuie confundată nici cu stilul, nici cu stilistica. Expresivitatea este o formă de realizare a stilului, iar stilul nu este numai expresivitate. Stilul se poate defini ca un sistem al vorbirii expresive, el este înţeles ca o abatere de la normă, de la şablon, de la banalul exprimării obişnuite, comune: „Le style c’est un écart” - spunea Valéry. Expresivitatea este o trăsătură fundamentală a stilului. Pentru a înţelege mai

270


bine raportul dintre expresivitate, stil, stilistică, trebuie să facem distincţia între faptele de limbă (care privesc natura referenţială, de comunicare, a limbii) şi faptele de stil (ce vizează natura ei expresivă). Desigur, este posibil ca aceste planuri să coincidă, ceea ce ar reprezenta un plan ideal al comunicării. 78 Cauza confuziei care se naşte în înţelegerea acestor noţiuni este, consideră I. Coteanu, identificarea expresivităţii cu afectivitatea sau cu estetica. ............................................................................................... 79 După părerea lui H. Hatzfeld, ne reaminteşte lingvistul român, conceptul de expresivitate a despărţit stilistica în două mari curente: unul reprezentat de Ch. Bally, Ch. Bruneau şi J. Marouzeau, pentru care expresivitatea este „sensul psihologic şi afectiv al oricărei intonaţii, al oricărui cuvânt, al oricărei forme şi al oricărei sintagme utilizate într-un enunţ datorită emoţiei”; celălalt, reprezentat de K. Vossler, L. Spitzer şi Damaso Alonso, la care - pe lângă Hatzfeld însuşi - ar putea fi adăugat, într-un anume fel, şi Benedetto Croce. ...................................................................................................................... 79 Pentru ei, expresivitatea este „un element înainte de orice estetic, imanent în orice material de limbă, filtrat într-o formă sau, mai exact, transformat într-un enunţ artistic, element inventiv care leagă spiritul unui creator de limbă de forma creaţiei sale”. (I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, 1973, p. 73.) ....................................................................................................................................... 79 Am arătat cu un alt prilej că, pentru Bally şi adepţii săi (la noi, Iorgu Iordan), expresivitatea se datoreşte conţinutului afectiv al co mu nicării, care se manifestă în domeniul limbii vii, naturale, într- un mod spontan, neelaborat, opus limbajului intelectual, care are un caracter neutru, sau celui artistic, al creaţiei literare, care, fiind deliberată, are un caracter artificial. ........................................... 79 Prin aceasta Bally despărţea net noţiunea de stil, înţeles ca aspect individual al artei literare, rezultat din intenţia artistului de a crea efecte de ordin estetic, de stilistică, disciplină lingvistică având ca obiect limba, adică faptele de expresie cu conţinut afectiv. Desigur, nimeni nu mai face astăzi această despărţire, deoarece noţiunile nu numai că nu se exclud, dar sunt complementare şi vizează latura expresivităţii atât la nivelul vorbitorului obişnuit, al limbii comune, cât şi la cel al scriitorului, al limbajului artistic. .......................................................................................................................................... 79 O clasificare a expresivităţii ne propune Jaroslav Zima care, în lucrarea Expresivitatea în ceha contemporană, Praga (1961), consideră că există o expresivitate inerentă (cea redată prin onomatopee, armonie imitativă), aderentă (care provine din modificare semantică încorporată ulterior în cuvânt) şi contextuală (generată de relaţiile cuvintelor într-un anumit context). ...................................................... 80 I. Coteanu avansează propria clasificare: expresivitatea latentă în cuvânt ( existând virtual în limbă) şi expresivitatea dedusă (rezultată din context). Ambele sunt puse de autor în legătură cu cantitatea de informaţie, „invers proporţională cu numărul posibilităţilor de alegere a unui eveniment dintr-o mulţime de evenimente şi direct pro por ţională cu numărul ştirilor dintr-un mesaj şi al sensurilor cuvântului; astfel, termenii polisemantici au o mare cantitate de informaţie, cei cu sensuri puţine, una mai mică, iar cuvintele monosemantice, nici una”. (Idem, p.75.) .............................................................. 80 Într-o concluzie finală, I. Coteanu precizează că „expresivitatea spontană este manifestarea verbală a emoţiei corespunzătoare, în timp ce expresivitatea deliberată este manifestarea verbală a emoţiei contemplative”. (Idem, p.76.) Expresivitatea trebuie, deci, înţeleasă ca având şi o importantă funcţie gnoseologică, specifică, mai ales, expresivităţii poetice, ceea ce ne obligă să o raportăm, ca şi în cazul stilului, la structura comunicării şi la natura relaţiilor dintre emiţător, destinatar, mesaj, canal, context. Adică la funcţiile limbajului. Fiecare din aceşti factori determină o altă funcţie a limbajului. 80 Funcţia fundamentală a limbii este aceea de comunicare. Comunicarea prin limbă este însă un proces complex, care presupune mai mulţi factori, ceea ce determină şi alte funcţii ale limbajului. ................. 80 În cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie, Karl Bühler consideră că limba are trei funcţii: una de exprimare, alta de apel către destinatar şi o a treia de reprezentare, concretizată în enunţuri. .......... 81 Şcoala structuralistă de la Praga, prin J. Mukarovsky, le-a adău gat acestora, în 1938, încă una, funcţia estetică, pe care, în 1958, Roman Jakobson, din aceeaşi Şcoală lingvistică, a numit-o poetică, adăugându-i, la rândul său, încă două: funcţia metalinguală, prin care se explică înţelesul cuvintelor, şi funcţia fatică, prin care vorbitorul controlează dacă destinatarul mesajului urmăreşte ce i se comunică. ........................................................................................................................................................ 81 În esenţă, pornind de la analiza relaţiei de comunicare, Roman Jakobson deduce şase funcţii ale limbajului, între care există o relaţie complexă: „Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură funcţiune. Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni, ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominantă”. (Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică, 1964, p. 88.) .................................................................... 81 Pe scurt, aceste funcţii sunt următoarele: .................................................................................................... 81

271

ION HAINEŞ

1. Funcţia emotivă sau expresivă, concentrată asupra reflectării stării sufleteşti a emiţătorului de mesaj. Ea are tendinţa să producă impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjecţii, precum şi prin sunete cu valori asemănătoare în cuprinsul cuvintelor sau altor unităţi de limbaj (sintagme, propoziţii şi fraze). În cadrul codului ges tual al actorilor, de exemplu, există un întreg arsenal de această na tu ră, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplică şi mai mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson dă exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje diferite din expresia astă-seară, pronunţând cuvintele respective conform fiecărei situaţii emoţionale). ..................................................................................................................................................... 81 O simplă interjecţie (ah!) poate provoca, printr-o variaţie de intonaţie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiraţie, uimire, milă, surpriză, indignare, nerăbdare, oboseală, furie, invidie etc. La fel, prin pronunţarea mai lungă sau mai scurtă a uni vocale, cum ar fi în exemplele: da şi daa...; buuună treabă ai făcut! etc. ........................................................................................................................... 82 2. Funcţia conativă, orientată predominant către receptorul de me saj (destinatar), cu tendinţa de a-l provoca, de a-i impune ceva. Voca tivul şi imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei funcţii. .............................................................................................................................................................. 82 3. Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), orientată predominant către sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul ling vistic prin valoarea pur noţională, referenţială a cuvintelor. Infor mea ză despre ceva sau cineva, despre o a treia persoană. ................................................................ 82 4. Funcţia fatică este preocupată de menţinerea contactului de comunicare prin formule ca : „Alo, mă auzi?”, „Mă înţelegi bine?”, prin dialoguri care repetă mereu aceeaşi idee. Mesajul serveşte la stabilirea comunicării, la prelungirea sau la întreruperea ei, el con tro lează cum funcţionează canalul şi circuitul, atrage atenţia interlocutorului sau confirmă faptul că acesta rămâne în continuare atent. („Ascultaţi?”) .................................................................................................................................................. 82 5. Funcţia metalinguală explică interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu şi control al codului, prin întrebări referitoare la acesta, funcţie predominantă la copii şi cei ce învaţă o limbă străină: „Ce este de spus?”, „Vedeţi ce vreau să spun?” etc. ..................................................................... 82 6. Funcţia poetică este orientată către adâncimea mesajului, privit în toată complexitatea lui. Această funcţie este considerată de Jakobson o funcţie dominantă a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei în general, ci îmbrăţişează întreaga comunicare umană: „Orice încercare de a reduce sfera funcţiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la funcţiunea poetică ar duce la o simplificare excesivă şi înşelătoare. Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei verbale, însă este funcţiunea ei dominantă, determinantă, pe când în toate celelalte activităţi verbale ea se manifestă doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu”. (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson, „studiul lingvistic al funcţiunii poetice trebuie să depăşească limitele poeziei, iar pe de altă parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la funcţiunea poetică”. (Idem, p.94) ................................. 83 Criteriul lingvistic al funcţiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele două moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selecţia şi combinarea: „Selecţia se reali zea ză pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe când combinarea - construirea secvenţei - se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării”. (Idem, p.95) ............................................ 83 Lingvistul american stabileşte mai întâi cei şase factori ai co mu nicării verbale, alcătuind şi o schemă corespunzătoare: ............................................................................................................................................. 83 Relaţia dintre aceşti factori ai comunicării verbale este, conform lui Roman Jakobson, următoarea: „Cel care se adresează (emiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură mai echivocă, de un referent), pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului cât şi destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică între cei doi, care le dă posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea”. (Idem, p.88) ................................................................................. 84 Fiecare dintre aceşti şase factori determină o altă funcţie a limbajului. După ce defineşte aceste funcţii, lingvistul alcătuieşte şi o schemă corespunzătoare a lor: ............................................................................ 84 Cu alte cuvinte, funcţiunea poetică a limbajului se manifestă nu numai în arta versului, ci şi în proza artistică, precum şi în proverbele („apa trece, pietrele rămân”), în expresii idiomatice („fugi cu ursul!”) sau în vorbirea obişnuită. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietică, prin care cei care-l folosesc înţeleg arta poeziei în sine ca un lucru distinct de arta prozei. ................... 85 Dintre multiplele funcţiuni ale limbajului, două ni se par esen ţi ale în transmiterea de mesaje: cea referenţială şi cea poetică. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Funcţia referenţială este conţinută în celelalte funcţii ale limbajului, care tind toate să întregească posibi li tăţile de a realiza mesajul. În

272


acelaşi timp, toate funcţiile îşi găsesc modul ideal, mai bogat şi, în acelaşi timp, mai nuanţat de manifestare în funcţia poetică. Ea este, în ultimă instanţă, funcţia expresivă cea mai deplină a codului de comunicare. ................................................................................................................................................ 85 Prin analiza funcţiilor limbajului, ajungem din nou la relaţia fundamentală dintre mesaj şi cod, dintre ceea ce transmit şi modul cum transmit, altfel spus, la relaţia dintre comunicare şi expresivitate, esenţială în definirea fenomenului stilistic. .................................................................................................. 85 Raportul dintre comunicare şi expresivitate ................................................................................................ 85 Noţiunea de expresivitate nu este identică aceleia de reflexivitate, nu se reduce numai la valorile psihologice cuprinse în limbaj, ci ne spune mult mai mult. Relaţia dintre comunicare şi expresivitate este fundamentală pentru precizarea modului în care se produce asimilarea mesajului în structurile codului. Să examinăm mai îndeaproape specificul celor doi factori ai comunicării verbale: mesajul şi codul. Vom observa, mai întâi, o mare discrepanţă între aceste două elemente. ..................................... 85 Mesajul este întotdeauna foarte concret, bogat în nuanţe, determinat de loc, de timp, de starea psihologică a celui ce transmite etc. Codul, dimpotrivă, e abstract, cu un număr redus de semne (mijloace de transmitere). Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu şi într-o continuă schimbare obiectivă şi subiectivă; codul, spre exemplu, cel lingvistic, cuprinde numai 28 de semne (foneme), în care se îmbină în vreo 50 de mii de cuvinte, dintre care numai vreo câteva mii sunt uzuale, chiar şi-n operele celor mai mari scriitori. .................................................................................................................... 85 Ca o exemplificare a acestei discrepanţe dintre mesaj şi cod, marele dramaturg englez Bernard Shaw făcea următoarea remarcă plină de tâlc: „Există cincizeci de feluri de a spune da şi cinci sute de a spune nu, dar numai un singur mod de a le scrie”. Observăm aici trei categorii distincte: mesaj, cod verbal şi cod scris. Mesajul e mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal e mai bogat decât codul scris, fiindcă dispune de mijloace multiple pe care le combină după nevoi: vorbire, gest, mimică, privire etc. Codul scris dispune, în cazul dat, doar de categoria adverbială şi de unele semne de punctuaţie (da, nu, ?, !, ?!, ..., !!! ). ..................................................................................... 86 Codul scris caută să-l redea cât mai nuanţat, cât mai fidel, pe cel verbal. El rămâne însă departe de a-l egala în ceea ce priveşte con creteţea mesajului, adâncimea şi nuanţele lui. Lupta pentru adecvarea codului la mesaj nu este lipsită de rezultate pozitive. Iată câteva exemple revelatoare: ......................... 86 1. Această zi este frumoasă (enunţ, constatare). .......................................................................................... 86 Ce frumoasă este această zi! (enunţ - uimire). ......................................................................................... 86 2. Prietenului meu îi este sete (enunţ, constatare). ...................................................................................... 86 Prietenului meu îi arde gâtlejul de sete (enunţ - ironie). ......................................................................... 86 3. I-a venit o idee (constatare). ....................................................................................................................... 86 I-a trăsnit o idee! (constatare plastică, uimire, ironie). ........................................................................... 86 Se poate uşor observa că schimbările de expresie sunt foarte mici, în schimb, cele de conţinut, de mesaj, sunt foarte mari. ................................................................................................................................. 86 Toate aceste transmiteri de mesaje ne întâmpină într-un dublu sens. Pe de o parte, avem o comunicare simplă, referenţială, pe de altă parte, o comunicare dublată de o stare psihologică. Despre această posibilitate a limbajului, Tudor Vianu a scris cunoscutul studiu Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, care deschide marea sa carte de cercetare stilistică Arta prozatorilor români, despre care am mai amintit cu un alt prilej. ............................................................................................................ 86 Puterea de a comunica a limbajului era numită de Tudor Vianu tranzitivitate, puterea de a exprima stări sufleteşti - reflexivitate. Ideea lui Tudor Vianu despre dubla intenţie a limbajului este astăzi fecundă, dar termenii în care s-a consacrat în cercetarea actuală sunt aceia de comunicare şi expresivitate. ................................................................................................................................................... 87 Şi, totuşi, Tudor Vianu va reveni asupra acestei idei într-un studiu ulterior, Cercetarea stilului, publicat în volumul Probleme de stil şi artă literară (E.S.P.L.A., 1955), unde precizează: „Se pot observa deci în limbă două tendinţe contrarii, una care duce la predominarea comunicării, alta care dezvoltă expresia. Cea dintâi precizează înţe le sul cuvintelor, fixează accentuările, intonaţiile, formele şi construc ţii le corecte, adică înlesneşte în toate felurile comunicarea; cealaltă îmbogăţeşte zona expresivă a comunicărilor, le face apte nu numai de a transmite ştirile despre anumite stări de lucruri, dar şi despre chipul în care le vede şi le simte acel care vorbeşte, produce adică fapte de stil”. (Studii de stilistică, 1968, p.48) ................................................................................................................................... 87 Termenul de comunicare (echivalent cu acela de tranzitivitate) redă ideea de transmitere exactă, obiectivă a unui mesaj. El s-a impus în stilistica actuală pentru că a intrat în terminologia unui întreg şir de ştiinţe contemporane care se ocupă cu problemele limbajelor (de la lingvistică la cibernetică). . 87 Pentru ideea de reflexivitate, s-a consacrat termenul de expresivitate, larg utilizat în domeniul ştiinţelor psihologice, în critica literară şi artistică. În stilistică, expresivitatea denotă tot ce depăşeşte latura pur referenţială a limbajului. Expresivitatea poate fi constatată fonetic (semitonuri emotive, accent, ritm, eufonie etc.), lexical (neologisme, arhaisme, provincialisme etc.), stilistic (epitete,

273

ION HAINEŞ

comparaţii, metafore), gramatical (dislocări sintactice, modificări de cazuri sau timpuri, scări expresive, simetrii şi simetrii contrastante etc.). .......................................................................................... 87 La fiecare categorie, Tudor Vianu, în studiul amintit, dă şi ex emple revelatoare. La capitolul expresivităţii fonetice, el demons trea ză cum, în cazul banalei formule de întâmpinare bună ziua, prin schimbarea înălţimii vocii şi a duratei sunetelor, a tonalităţii, putem obţine diferite valori expresive, care să comunice fie o atitudine neutră, fie rea-voinţă, răceală sau ostilitate, fie ironie, surpriză pentru apariţia neaşteptată a cuiva, plictiseală, dorinţa de a scurta vorba etc. .................................................... 88 Şi în celelalte cazuri, Tudor Vianu dă numeroase exemple, la care vom apela într-un alt capitol, care îşi propune să discute despre faptele de stil şi categoriile stilistice. ........................................................... 88 Iată cum este transmis, în trei mesaje diferite, evenimentul morţii marelui nostru poet Mihai Eminescu: ........................................................................................................................................................ 88 a) mai întâi, o simplă consemnare, apărută în Registrul stării civile al Primăriei Bucureşti pe 1889: „D-l Mihai Eminescu, poet, necăsătorit, decedat la 15 corent (luna iunie 1889, n.n.) ora trei antemeridiane”. (Vezi G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1964, p. 341 - 342.) .............................. 88 Aici, funcţia codului lingvistic prin care se transmite mesajul este referenţială, pur constatativă, lipsită de orice semnificaţii. Este o consemnare nudă a evenimentului, lipsită de orice vibraţie afectivă. ........ 88 b) Acelaşi mesaj, comunicat de revista Familia lui Iosif Vulcan, pe iunie 1889, sună lapidar: „Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viaţă.” Aici, codul pierde ceva din exactitatea datelor, dar câştigă în semnificaţie prin expresivitatea unui epitet (genialul poet), care ne arată conştiinţa valorii excepţionale a lui Eminescu. .......................................................................................................................... 88 Textul reprezintă structura unui sfârşit de medalion, gen destul de frecvent în presă. În comparaţie cu textele anterioare, încărcătura lui de semnificaţii este deosebită. Recunoaştem şi aici datele mesajului iniţial, pe care le-am întâlnit şi în celelalte două. Dar diferenţele sunt enorme. Ele se datorează elementelor de expresivitate cuprinse în cod. Astfel, verbele se află într-o secretă corespondenţă, participând la realizarea unei sugestii stelare a marelui poet (se stinse, l-a ivit şi-l va ivi, va răsări, o stea va vesteji pe cer). Totodată, aspectul misterios al vieţii lui Eminescu este sugerat de arhaicul lustru (perioadă de timp de cinci ani), care măsoară viaţa poetului nu cu o măsură obişnuită, mărind şi mai mult distanţa existenţei, reproiectând-o spiritual, pe un fundal mitic. ......................................... 89 Ideea de timp este sugerată spaţial şi metaforic (Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele...). Substantivele sunt nearticulate, ceea ce sugerează ideea de generalitate, iar raportările spaţiale trimit la specificitatea unei naturi eminesciene, cosmice şi romantice totodată: pământ, ape, pădure, cetate, stea, cer, depărtări, crin. Toate elementele expresive ale textului culminează în final cu puternica antiteză dintre dimensiunile spaţiale şi temporale infinite ale fenomenelor cosmice şi unicitatea relevării lor în opera eminesciană, văzută ca o sinteză şi ca o esenţă a spiritualităţii româneşti, ca un parfum al pământului românesc, condensat în ţeava subţire a unui crin (metafore) fără pereche. ......................................................................................................................... 89 După cum uşor se poate constata, textul lui G. Călinescu prezintă elemente de o expresivitate deosebită. În acest caz, comunicarea mesajului este mult mai bogată, mai adâncă, mai nuanţată. ....... 89 Din compararea celor trei exemple, putem trage următoarea concluzie: cu cât expresivitatea este mai mare, cu atât comunicarea se deschide, se amplifică, iar mesajul câştigă în adâncime. .......................... 90 a) o relaţie de suprafaţă (sau de întindere) între comunicare şi expresivitate; ......................................... 90 b) o relaţie de adâncime a celor două faţă de mesajul care ni se transmite. ............................................. 90 Explicând procesul structurii stilistice, Pierre Guiraud a sintetizat relaţiile complexe dintre factorii comunicării, reducând problema la trei mari chestiuni: ............................................................................ 90 a) „Natura impresiei sau subiectul. Nu întrebuinţăm aceleaşi cuvinte, aceleaşi forme sintactice pentru a povesti un accident de cale ferată, o experienţă de fizică sau o durere. ................................................. 90 b) Sursa expresiei. Expresia e determinată de natura individului sau a grupului care se exprimă. ...... 90 c) Scopul expresiei. Vorbirea este comunicarea unei experienţe şi această comunicare este făcută cu o intenţie anumită. Limba literară, în special, este totdeauna încărcată de intenţionalitate, căci e vorba nu numai de a comunica lucrurile, ci de mai mult: de a produce o impresie de frumuseţe, de poezie, de pitoresc.” (La stylistique, Paris, 1970, p. 124 - 125) ..................................................................................... 90 Să precizăm, în încheierea acestui capitol, că relaţia dintre comunicare şi expresivitate este în orice mesaj una foarte concretă, iar ea depinde de mai mulţi factori: ............................................................... 90 intenţionalitatea emiţătorului; ....................................................................................................................... 91 situaţia lui (talent, cultură, stare sufletească, voinţă, loc, timp, mediu social, familial, profesional etc.); 91 tipuri de coduri (limbaje): scris, verbal, sonic, gestual etc.; ....................................................................... 91 structura destinatarului, a cerinţelor sale, care se impun emiţătorului de mesaj. ................................... 91 d) Modelul sociolingvistic ............................................................................................................................... 91

274


e) Modelul semiotic ......................................................................................................................................... 97 Într-un capitol anterior, vorbeam despre înscrierea limbii, ca sistem de semne de comunicare, alături de alte sisteme de semne de comunicare, în cadrul unei ştiinţe mai generale a semnelor, denumită de Ferdinand de Saussure semiologie. „Limba este un sistem de semne care exprimă idei şi, prin acesta, este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdo-muţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc. Limba nu este decât cel mai important dintre aceste semne. Se poate deci concepe o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar face parte din psihologia socială şi, deci, din psihologia generală; o vom numi semiologie (de la grecescul sèmeîon, semn). Ea ne-ar învăţa ce sunt semnele, după ce legi se conduc ele. Cum această ştiinţă nu există încă, nu putem spune ce va fi ea; dar ea are drept să existe şi locul ei este dinainte determinat”. (Oswald Ducrot, Jean Marie Schaeffer, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, 1996, p. 141) .................................................... 97 El anunţa, deci, constituirea unei viitoare discipline. „Pentru noi, preciza autorul, problema lingvistică este înainte de orice semiologică... Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie să o considerăm în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeaşi categorie”. (F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, în Antologie de texte de lingvistică structurală, Universitatea din Bucureşti, 1977, p. 23). ................................................................................................................................................................ 98 Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însă acela de semiotică, definită ca ştiinţă generală a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor. ................................................................... 98 Semiotica nu trebuie să fie confundată cu semantica, ştiinţa care se ocupă exclusiv cu semnele verbale. Raportul dintre semantică şi semiotică (semiologie) este acela dintre parte şi întreg, ceea ce nu exclude posibilitatea ca semnele verbale să stea la baza unor formule semiotice. Astfel, un semn de circulaţie indică pentru conducătorii auto faptul că circulaţia auto (de exemplu) este interzisă pe o anumită stradă. Acest semn este transpunerea figurativă convenţională a unei indicaţii concepute iniţial prin semne vorbite. Avem, deci, de-a face cu o semantică transpusă în semiotică. Acest lucru este valabil şi în alte domenii, cum ar fi: artele plastice (sculptura, pictura), muzica etc. ............................................. 98 Într-un studiu dedicat semanticii, Gh. Ivănescu afirmă că „existenţa semnelor, care sunt expresia sensurilor, dă naştere semioticii şi că existenţa sensurilor, care sunt realităţile exprimate prin semne, dă naştere semanticii. Semiotica presupune o semantică, iar semantica presupune o semiotică”. (Gh. Ivănescu, Domeniul şi limitele semanticii, în Semantică şi semiotică - sub redacţia acad. I. Coteanu şi prof. dr. Lucia Wald, 1981, p. 84). Semiotica şi semantica s-au afirmat, iniţial, ca ştiinţe lingvistice, pentru că limbajul este faptul semiotic cel mai important, dar în timp, după 1950, domeniile lor s-au delimitat în sensul definit mai înainte. .......................................................................................................... 98 Lingvistul italian Tullio de Mauro defineşte semantica drept o „teorie a semnificaţiei” (Tullio De Mauro, Introducere în semantică, 1978, p. 39.), după ce încearcă să răspundă la câteva întrebări esen - ţi a le: Ce este semnificaţia? Ce este semnul? Ce este sensul? El consideră că toate cuvintele noastre au un sens şi că oamenii tind spre cu noaş terea a ceea ce acumulează în experienţa lor. Semnificaţia este ceea ce ne comunică un semn, afirmă De Mauro. Semnificaţia este un lucru indicat de un semn lingvistic. Definiţia sensului implică definiţia semnului lingvistic. Sensul a fost definit ca o depunere în memorie, un conţinut expresiv, un punct de referinţă obiectiv (sau legat de obiect) etc. ........................ 99 Concise Oxford Dictionary defineşte astfel cuvântul sign: „thing used as representation of something” (lucru folosit ca reprezentare a ceva). Semn este, deci, ceea ce se leagă de ceva, care-l evocă şi-l reprezintă. Semn este ceea ce are un înţeles. ................................................................................................ 99 Semiotica (sau semiologia) este studiul semnelor şi al proceselor interpretative. Ea se ocupă cu studiul semnelor din natură şi societate. Semiotica studiază sistemul de semne, modul în care unităţi nesemnificative compun unităţi semnificative. „Rădăcinile semioticii merg depar te în istoria cunoaşterii umane; ele pot fi urmărite în antichitatea greacă, dar numele cel mai proeminent, dintre precursorii semioticii, este cel al lui Leibniz, cu care calculul devine o parte a teoriei semnelor”. (Solo - mon Marcus, Semne despre semne, 1979, p. 9.) Stoicii, Sfântul Augus tin, Locke, Leibniz, până la gânditori din epoca noastră au acordat o mare atenţie problematicii semiotice. Termenul însuşi de semiotică apare însă abia la Locke, care îl defineşte ca o „cunoaştere a semnelor”, incluzând aici atât „ideile” spiritului, cât şi semnele de comunicare între oameni (Încercare filozofică asupra intelectului omenesc). ......................................................................................................................................................... 99 Adevăratul întemeietor al semioticii este însă considerat logicianul şi filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914), prin opera căruia semiotica devine o disciplină independentă şi metodă de referinţă pentru orice alt studiu. ................................................................................................................. 100 Peirce consideră că relaţia de semnificare este întotdeauna o relaţie între trei elemente (celebrul triunghi semiotic): semnul ca atare, obiectul pe care îl reprezintă şi interpretantul semnului, adică reflectarea acestuia în mintea celui ce îl interpretează. „Un semn sau representamen este un prim care întreţine cu un secund, numit obiectul său, o relaţie triadică atât de autentică, încât ea poate

275

ION HAINEŞ

determina un terţ, numit interpretantul său, să întreţină cu obiectul său aceeaşi relaţie triadică pe care o întreţine el însuşi cu acelaşi obiect”. (Charles S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990, p. 285.) ........ 100 a) Gramatica pură (sau speculativă), care are rolul de a stabili ce trebuie să fie adevărat despre representamenul folosit de orice inteligenţă ştiinţifică pentru ca el să poată întruchipa o semnificaţie. 100 b) Logica propriu-zisă - ştiinţa a ceea ce este adevărat pentru ca representamentele să poată fi valabile cu privire la orice obiect. .............................................................................................................................. 100 c) Retorica pură, a cărei sarcină este de a descoperi legile prin care în orice inteligenţă ştiinţifică un semn dă naştere altuia şi mai ales un gând produce un alt gând: „Un semn este ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rândul său un semn şi aşa mai departe ad infinitum”. (Idem, p. 274 - 275.) ................................................................................................................................................................ 100 Această concepţie peirciană a fost interpretată ca o teorie a semio zei infinite, care constituie o contribuţie fundamentală la dezvoltarea semioticii. (Semioza = procesul de producere a semnelor - Morris). .......................................................................................................................................................... 100 Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (sub redacţia lui Oswald Ducrot şi Jean-Marie Schaeffer) propune trei orientări principale în privinţa lucrărilor de semiotică: .................................. 101 1. Direcţia Locke - Peirce - Morris, care pleacă de la o teorie generală a semnelor, naturale sau convenţionale, umane sau non-umane, şi al cărei ideal ultim este construirea unei teorii generale a faptelor de comunicare. Această concepţie despre semiotică s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite, datorită grupului condus de T. Sebeok. În câmpul său de studiu intră şi comunicarea umană non-verbală, adică gestualitatea şi mimica (kinezica), ca şi modurile de interacţiune în spaţiu (proxemica). Tot aici se poate integra şi studiul comportamentului simbolic la animale - zoosemiotica. .................. 101 2. Direcţia bazată pe cibernetică şi teoria informaţiei. În Franţa, această direcţie este reprezentată de A. Moles, dar ea s-a dezvoltat mai ales în deceniile 6 şi 7 în fosta Uniune Sovietică. Se pot cita, în acest sens, lucrările lui Lotman asupra literaturii şi asupra filmului sau cele ale lui Uspenski asupra artelor. 101 3. Direcţia lingvistică, dominantă mai ales în Franţa, şi care se identifică mai mult sau mai puţin cu mişcarea structuralistă. Semiologia franceză se inspiră direct din modelul lingvisticii structurale (din teoriile lui Jakobson şi Hjelmslev). ............................................................................................................. 101 Cercetarea semiologică franceză s-a orientat mai ales spre studiul literaturii (Roland Barthes, Todorov, Genette etc.) .................................................................................................................................. 101 Semnul este noţiunea fundamentală a semioticii. Există o mare diversitate de concepţii asupra semnului, ceea ce face dificilă o încercare de definire şi clasificare a claselor de fenomene ce pot fi integrate aces tei noţiuni. S-a vorbit despre semne verbale şi semne neverbale, despre semne naturale şi semne convenţionale, produse ale activităţii conştiente a oamenilor. Omul trăieşte în două lumi paralele şi interdependente: în lumea obiectelor şi în lumea semnelor. Prin descoperirea semnelor şi a semnificaţiilor, el realizează saltul cel mare de la natură la cultură. El devine un homo significans: „Omul este singura fiinţă creatoare de semnificaţii, deoarece numai el a reuşit să diferenţieze materia con su mabilă: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de materia comunicabilă: unelte, gesturi, sunete, figuri”. (Henri Wald, Homo significans, 1970, p.7). ................................................................................................ 101 Semnul este un mijloc de elaborare şi comunicare a informaţiei. El reuneşte materialitatea şi ideea, conceptul şi imaginea acustică, semnificatul şi semnificantul, într-o asociere arbitrară. Aceasta este teoria semnului lingvistic, elaborată de Saussure. ..................................................................................... 102 Lanţul sonor - (semnificantul, cel care semnifică) + amprenta lui psihică, conceptul (semnificatul, cel care este semnificat) exprimă o noţiune. Noţiunea este o unitate a gândirii, iar cuvântul este o unitate a limbii. Complexul sonor este semn al înţelesului, care are la bază o noţiune. Noţiunea este forma logică a reflectării raţionale a esenţei lucrurilor. Ea reflectă raporturile, însuşirile esenţiale, determinante ale fenomenelor şi lucrurilor. Se fixează prin cuvânt, ca rezultat al gândirii, şi astfel devine component al limbii. ......................................................................................................................................................... 102 Semnul este important prin ceea ce reprezintă, nu prin ceea ce prezintă. Cea mai largă definiţie a semnului este dată de Peirce: „Un semn, sau representamen, este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri”. (op.cit., p.269). ..................................... 102 Trebuie făcută deosebirea între semn şi semnal. Prin semnale, animalul se adaptează la natură. În timp ce semnul uneşte trecutul cu prezentul, realul cu posibilul, prezenţa cu absenţa, semnalul este legat nemijlocit de o situaţie prezentă, este invariabil şi nearticulat. ...................................................... 102 Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o realitate inteligibilă. Spre deosebire de semnal, el este mijlocit, variabil în timp şi spaţiu, articulat. ................. 103

276


Cel mai important mod de a fiinţa al semnelor este cuvântul, adică noţiunea (care are şi semnificaţie şi sens). Sens, adică înţeles (intensiune), şi semnificaţie, adică (prin extensiune) sfera, totalitatea determinaţiilor obiectelor, esenţiale şi generale. ....................................................................................... 103 Prin intermediul cuvintelor, al limbajului articulat, omul trece de la aparenţă la esenţă, de la fenomen la lege, de la trecut la viitor, devine capabil de activitate lingvistică. ...................................................... 103 Cel mai stilizat mod de existenţă a semnului este simbolul. Cuvântul poate fi înţeles şi ca semnal şi ca simbol. Cuvântul - semnal implică o reacţie dinamică din partea receptorului, el e inserat nemijlocit în realitate, provoacă acte ce aduc schimbări la nivelul realităţii. ............................................................... 103 Cuvântul - simbol este principalul instrument al cunoaşterii. Cunoaşterea obţinută poate aspira la obiectivitate deplină (limbajul - oglindă), iar obiectivitatea devine criteriul adevărului. ..................... 103 Peirce arată că, din punct de vedere teoretic, sunt posibile mii de clase de semne. Umberto Eco stabileşte nouă principii de clasificare. Reţinem pe cele mai importante: ............................................. 103 a) În funcţie de posibilităţile de a fi reproduse, semnele se pot clasifica în semne pentru care distincţia tip şi ocurenţă funcţionează şi semne pentru care această distincţie nu funcţionează. Tipul, numit de Peirce legi-sign (legisemn), poate fi definit fie ca un universal, fie ca o clasă ale cărei ocurenţe, numite de Peirce sin-signs (sinsemn), sunt chiar membrii ei. ................................................................................ 103 b) După tipul de legătură dintre semne şi referentul lor, Peirce distinge trei categorii: semne iconice, indiciale şi simbolice. Funcţia iconică are în vedere existenţa unor proprietăţi comune semnului şi referentului. Peirce distinge trei specii de semne iconice: imagini, grafuri şi metafore. Fotografia este o imagine, harta este şi ea o imagine, dar reprezentarea grafică poate să meargă până la formula algebrică. Funcţia indicială are în vedere o anumită contiguitate a semnului cu referentul (cum ar fi un raport de la cauză la efect sau de la parte la întreg). Sunt indici simptomele unei boli, coborârea barometrului, girueta care arată direcţia vântului, gestul de a arăta etc. În limbă, cuvinte ca eu, tu, aici, acum etc. ţin de domeniul indicilor, fiind în acelaşi timp simboluri. ............................................... 104 Atât semnele iconice, cât şi cele indiciale sunt semne motivate (printr-o proprietate comună, printr-o analogie) — în cazul funcţiei iconice, printr-un raport de contiguitate în cazul funcţiei indiciale. ...... 104 În cazul semnelor simbolice, legătura cu referentul este convenţională (nemotivată). .......................... 104 Cel mai important exemplu de semn simbolic este semnul verbal. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic este un argument. Toate cuvintele, frazele, cărţile şi alte semne convenţionale sunt simboluri. „Un simbol nu poate indica un lucru anume; el denotă un gen de lucruri. Mai mult, el însuşi este un gen şi nu un lucru individual” (op.cit., p.303.), afirmă Peirce. ................................................................. 104 Orice simbol este un semn care reprezintă altceva decât propria lui substanţă fizică. Simbolul are funcţia de generalizare şi abstractizare a experienţei şi cunoaşterii intuitive. ....................................... 104 „Simbolul este tinereţea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol şi simbolul termină ca semn”. (Henri Wald, Dialectica simbolului, în Semantică şi semiotică, 1981, p. 21) Semnul devine un simbol atunci când se transformă în starea infor maţională optimă. Ivan Evseev, într-o carte care se ocupă în mod special de relaţia cuvânt - simbol - mit, găseşte mai multe valori ale simbolului: ..................................................................................................................................................... 104 b) Simbolul este un semn care tinde să-şi păstreze polivalenţa şi ambiguitatea semantică în orice context. ........................................................................................................................................................... 105 c) Simbolul este un semn cu o vădită marcă reprezentativă. .................................................................... 105 e) Simbolul este un semn ce vizează laturile fundamentale ale existenţei. .............................................. 105 f) Simbolul este un semn profund marcat axiologic. ................................................................................. 105 g) Simbolul este un semn activ şi paradigmatic. ........................................................................................ 105 h) Simbolul este un semn cu o puternică încărcătură afectivă. ................................................................ 105 i) Simbolul este un semn puternic centrat antropologic. .......................................................................... 105 j) Simbolul este un semn ambivalent. ......................................................................................................... 105 k) Simbolul este un semn unificator şi totalizator. (Cuvânt - simbol - mit, 1983, p. 31-45) ................... 105 CAPITOLUL III................................................................................................................107PARADIGMA TEHNOLOGICĂ A LUI MCLUHAN....................................................107(DETERMINISMUL TEHNOLOGIC)............................................................................107Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg apărută la Toronto în 1962 (Bucureşti, 1975), consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape, criteriul său fundamental de clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-economici, care au, după cum bine se ştie, un rol determinant în societate. Aceste etape sunt : ........................................................................... 107 a) era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale) ; .............................................................................. 107 b) era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer ; .......................... 107 c) era tiparului (1500 - 1900) ; ...................................................................................................................... 107 d) era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în plină desfăşurare. ........................................... 107

277

ION HAINEŞ

Unii cercetători sunt de părere că, de fapt, cele patru etape se reduc, în fond, la trei tipuri fundamentale de cultură, în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate. Acestea sunt : ..................... 107 1.„Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază, ca simţ, urechea. Este etapa cores punzătoare „gândirii sălbatice“ a lui L. Strauss şi „mentalităţii primitive“ a lui L. Brühl. De altfel, McLuhan urmează, în descrierea socie tăţii arhaice, ideile acestora. 107 2. Cultura vizuală, Galaxia Gutenberg, care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. Ea este o cultură mecanică, fragmentară, specializată. Ca şi Lévi-Brühl, McLuhan insistă asupra separării nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic în raport cu celelalte simţuri. Consecinţele societăţii alfabetizate sunt indivi dua lis mul, centralismul şi raţionalismul. McLuhan nu explică însă de ce aceste consecinţe au apărut în unele ţări mai lent decât în altele. ...... 108 3. Cultura electronică, audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de arhaism, de tribalism. Este o etapă mitică, globală, o reîntoarcere la instantaneitate, sincronic şi imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de culegătoare de bunuri, de data aceasta sub formă de infor maţii ; «marfa centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor». Simţurile restabilesc între ele o coexistenţă raţio nală, deşi se manifestă o predominanţă a urechii. Această cultură este, în opinia lui McLuhan, o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifestă o distanţare de indi vi dualism şi de cosmopolitism şi o revenire la <tribalism> ; lumea tinde să devină o mare familie, un sat global.” (Gina Stoiciu, Orientări opera ţio - nale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti, 1981, p. 31-32) ........................................................ 108 La rândul său, un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard Voyenne, consideră că există patru moduri de comunicare, în esenţă aceleaşi cu acelea ale profesorului şi teoreticianului canadian : a) comunicarea directă ; b) comunicarea indirectă ; c) comunicarea multiplă şi d) comunicarea colectivă. ......................................................................................................................... 108 Să le analizăm pe rând : ................................................................................................................................ 108 1. Comunicarea directă ............................................................................................................................... 108 În cazul comunicării directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii primare. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe : „O persoană - emiţător - intră în contact direct cu o altă persoană - receptor - sau, eventual, cu un număr dintre aceştia din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” (La presse dans la société contemporaine, în Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p.11). ...................................... 108 Comunicarea are loc imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă (aşa numitul feed-back), prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar receptorul emiţător. Are loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversaţie, fără nici un intermediar. Este comunicarea interpersonală. ............................................................................ 109 Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale acesteia. Ea este însă limitată în spaţiu şi timp, fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între parteneri, fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. Ea este o comunicare directă, orală, interpersonală şi trebuie spus că, de-a lungul mileniilor şi chiar astăzi, forma principală de comunicare între oameni este comunicarea directă. ........................................................................................................................................................... 109 Ca un remediu al discontinuităţii, o serie de societăţi primare sau mai puţin avansate din punct de vedere tehnic au găsit soluţia unor procedee empirice, prin care se încearcă prelungirea comunicării directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. Desigur, acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul, lipsindu-l de orice semnificaţie sau, uneori, modificându-i conţinutul prin adaos sau, dimpotrivă, omisiune, adaptându-l şi traducându-l, în mod voit sau nu, în raport direct cu interesele lor personale, cu dorin ţele sau necesităţile lor. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la apariţia zvonului, adică a deformării mesajului, a dezinformării, ceea ce pentru epoca modernă, prin mijloacele comunicării colective specifice „erei electronice“, a devenit o modalitate esenţială a luptei politice, a bătăliei pentru putere, prin abaterea voită a atenţiei opiniei publice de la marile şi gravele probleme ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional, realizându-se ceea ce se cheamă „manipularea“. ............................................................................................................................................ 109 Comunicarea directă înseamnă comunicarea prin gest, privire (comunicarea umană non-verbală) şi, mai ales, cuvânt (comunicare verbală). ...................................................................................................... 110 La rândul său, profesorul şi teoreticianul canadian Marshall McLuhan defineşte prima fază din istoria civilizaţiilor umane ca faza civilizaţiei arhaice, fără scriere, faza culturii orale. Ea se caracte ri - zea ză printr-o dominantă a expresiei orale şi a percepţiei auditive. McLuhan porneşte de la ideea că

278


omul foloseşte în mod spontan cele cinci simţuri ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde în modul cel mai natural comunicării cu semenii săi prin limbajul vorbit. Astfel, el se integrează direct şi spontan în cadrul său natural şi în grupul său social, în tribul său. Această primă fază a comunicării sociale este denumită şi faza culturii tribale. Ea reprezintă copilăria istoriei umane, zorii comunicării sociale, şi constituie o sursă esenţială pentru studierea gândirii şi limbajului omului primitiv. ......................................................................................................................................................... 110 Marshall McLuhan consideră că putem vorbi despre o condiţie ideală a omului, care presupune o armonie ideală a simţurilor, dar omul se schimbă în funcţie de mijloacele de comunicare, iar acestea determină, la rândul lor, predominanţa unui anume organ de simţ al omului. Mijloacele de comunicare apar, astfel, ca prelungiri ale sim ţu rilor fiinţei umane. Omul primitiv trăia într-un univers acustic, ceea ce a provocat o supralicitare a senzorialităţii, o rupere a echilibrului dintre simţuri, o dilatare a unuia dintre ele : auzul. Saltul din lumea auditivului în lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. În faza culturii orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale. ................................................................................................................................................................. 110 Revenind la predominanţa auzului în faza culturii orale, Marshall McLuhan face o comparaţie între primitivii analfabeţi şi primitivii alfabetizaţi, între analfabet şi occidentalul mediu, ajungând la urmă - toarea concluzie : „În orice mediu occidental, copilul este înconjurat de o tehnologie abstractă, explicit vizuală, în care timpul şi spaţiul sunt explicit uniforme şi continue, «cauzele» eficiente şi consecutive, iar lucrurile există şi se mişcă pe planuri distincte şi într-o succesiune or do nată. Copilul african, în schimb, trăieşte în lumea implicită şi magică a răsunătorului cuvânt oral. El n-are de-a face cu cauze eficiente, ci cu cauzele formale ale unui câmp configurativ care este cel al tuturor societăţilor primitive.” (Galaxia Gutenberg, 1975, p. 49). ............................................................................................ 111 Pentru africanul rural, urechea este principalul organ de recep ţie, nu ochiul, socotit de mulţi africani mai curând o unealtă a voinţei decât un organ de recepţie. ..................................................................... 111 Este vorba despre „mentalitatea primitivă“, analizată de Lucien Lévi - Brühl în La mentalité primitive, Paris, 1925, sau despre „gândirea sălbatică“, descrisă de Claude Lévi - Strauss în Gândirea sălbatică, 1970. .............................................................................................................................................. 111 Cercetătorul francez André Leroi - Gourhan urmăreşte relaţia dintre cele două perechi funcţionale : mână - unealtă şi faţă - limbaj, care au pregătit şi accentuat transformarea fiinţei umane în ceea ce s-a numit mai târziu OM : „Apariţia uneltei printre caracteristicile esen ţi a le delimitează tocmai frontiera specifică umanităţii, la capătul unei îndelungate perioade de tranziţie în cursul căreia sociologia ia treptat locul zoologiei.“ (Gestul şi cuvântul, 1983, p. 139-140). ............................................................... 111 Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Ea se realizează, după cum am spus, prin intermediul privirii, al gestului şi, mai ales, al cuvântului. Comunicarea directă presupune însă o apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită spaţială, ca şi una temporală. ........................ 112 2. Comunicarea indirectă ............................................................................................................................. 113 Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicarea indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor, a provocat, după cum consideră Marshall McLuhan, o adevărată „ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului“ (Galaxia Gutenberg, 1975, p.52), per miţând apariţia omului detribalizat. ................................................................................ 113 În faza de început, este foarte greu de delimitat valoarea exactă a acestor desene, în sensul că ele pot avea o semnificaţie magică, artistică sau una de comunicare. Cert este că primele scrieri sunt în fond desene şi că scrierea se va desprinde din desene, cărora li se modifică scopul : acela al comunicării. . 113 „Scrierea este o grafie care, în scopul comunicării unei idei, a trecut de la reprezentarea obiectului şi a ideii la reprezentarea formei lor sonore, devenind discretă şi lineară ca limbajul însuşi“, afirmă Lucia Wald în cartea sa Sisteme de comunicare umană, de mai multe ori citată de noi. ................................ 114 André Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35.000 de ani î. Hr. şi că ele reprezintă „linii gravate în os sau în piatră, mici incizii echidistante ce aduc mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifestărilor ritmice“.(Gestul şi avântul, vol. I, 1973, p. 259) Aceste mărturii au fost interpretate drept răbojuri ale vânătorilor, ca un fel de numărătoare, o contabilitate, lucru demn de luat în seamă pentru începuturile scrierii. ............................................................................................ 114 Cercetătorul francez crede că „scrisul debutează nu în reprezentarea naivă a realităţii, ci în abstract [ … ] Scrisul nu debutează printr-o exprimare întrucâtva servilă şi fotografică a realităţii, ci constatăm cum se organizează de-a lungul unei perioade de aproximativ zece mii de ani începând cu semne ce par să fi exprimat mai întâi ritmuri şi nu forme“. (Idem, p. 261). ........................................................... 114 Abia acum (30.000 de ani î.Hr.) apar cele dintâi forme, limitate la figuri stereotipe unde doar câteva detalii convenţionale permit identificarea unui animal. Acestea îl conduc pe André Leroi-Gourhan la

279

ION HAINEŞ

concluzia că „arta figurativă este, la origini, direct legată de limbaj şi mult mai aproape de scriere în sensul său cel mai larg decât de opera de artă. Ea este o transpunere simbolică şi nu o calchiere a realităţii, adică între linia şerpuită pe care o interpretăm drept un bizon şi bizonul însuşi se află distanţa existentă între cuvânt şi unealtă“ (Idem). Astfel „cele mai vechi figuri cunoscute nu reprezintă scene de vână toare, animale în agonie sau înduioşătoare scene de familie, ci sunt nişte semne grafice în formă de cuie fără nici un liant descriptiv, ce sprijină un context oral pierdut pe vecie“. (Idem, 262). ....................................................................................................................................... 114 La rândul său, Henri Wald opinează: „Istoria scrierii, de la mito gramele pictografice până la literele alfabetului, este istoria repre zen tării grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte şi mai generale despre realitate. Cele mai vechi desene sunt mai degrabă suporturi grafice ale unui context oral, decât reproduceri ale unor scene de vânătoare. Primele figuri aveau o valoare magică, codificau un limbaj secret, pe care numai iniţiaţii erau capabili să-l descifreze. Trecerea de la gândirea mito-magică la cea tehnico-ştiinţifică s-a făcut treptat şi concomitent cu evoluţia aşezărilor urbane“ (Ideea vine vorbind, 1983, p. 45-46). .............................................................................................................................................. 115 Dacă limbajul sonor e universal (toată lumea ştie să vorbească) şi e o trăsătură specific umană, el apărând odată cu apariţia omului, scrierea este o apariţie târzie, fiind produsul direct al anumitor civi li zaţii, cele urbane. Scrierea apare pe o anumită treaptă a dezvoltării culturii şi civilizaţiei şi nu este universală nici astăzi. ............................................................................................................................ 115 De civilizaţia urbană leagă şi profesoara Barbara Giovanninni apariţia scrierii. Ea aminteşte că cercetătorii civilizaţiilor antice consideră scrierea drept element de diferenţiere între oraş şi sat, definind satul drept „aşezarea în care nu au loc schimburi de informaţii scrise“ şi oraşul „aşezarea în care scrierea se foloseşte pentru a comunica informaţii şi pentru a le înregistra“. (De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, 1989). O asemenea civilizaţie, în întregime urbană, este civilizaţia sumeriană, căreia îi este atribuită inventarea scrierii. ............................................................ 115 Este vorba, spune Leroi-Gourhan, despre nişte mitograme, ceva înrudit mai degrabă cu ideografia decât cu pictografia şi mai mult cu pictografia decât cu arta descriptivă. .............................................. 116 După cum am mai amintit, iniţial, desenele au avut o funcţie multiplă. O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Folosirea pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Ea este un început de scriere, pentru că îşi propune să comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisă, pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor. Popoarele primitive foloseau acest tip de scriere, iar vestigii ale sale găsim şi astăzi în semnalizarea rutieră. ........................................................................................................................................................... 116 Treptat, pictogramele vor începe să fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treaptă fundamentală în transformarea lor în scriere. ........................................................................................................................ 116 De la simboluri cu implicaţii extensibile se ajunge, astfel, la semne, care, în loc să indice obiecte, încep să indice sunete, ceea ce constituie un pas important în apariţia scrierii. ............................................... 116 Linearizarea semnelor pictografice nu este posibilă fără inter venţia fenomenului fonetic. „Scrierile egipteană, chineză şi aztecă sunt cunoscute ca şiruri de mitograme fonetizate şi nu sub forma unor pictograme aliniate“, scrie Andre Leroi-Gourhan. ................................................................................... 117 De la pictografie se trece la ideografie, adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. ............................................................................................................ 117 Grafia semnelor s-a modificat continuu, odată cu evoluţia sensurilor, dar şi în funcţie de materialul pe care se scria. Ideogramele au fost notate pe piatră, pe lemn, pe os, la început cu linii curbe, apoi cu linii drepte, până când semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiformă. Scrierea cuneiformă a fost folosită de sumerieni, care, între 5000 şi 4000 î.Hr., în regiunea cores punzătoare actualului Irak de Sud, între fluviile Tigru şi Eufrat, cunoscuseră o civilizaţie înfloritoare şi cărora le este atribuită inventarea scrierii. Pentru sumerieni, argila a constituit principalul material de scriere, iar ea reprezenta şi o garanţie de păstrare (argila era uscată la soare sau arsă în cuptoare), deci de perenitate în timp. ...................................................................................... 117 Redactarea şi lectura scrierii cuneiforme deveniseră apanajul unui cerc restrâns de specialişti - scribii, categorie socială privilegiată, care deţinea puterea economică, materială, dar şi pe cea spirituală. .... 117 Cuneiforma s-a răspândit în Orientul Apropiat. Ea a continuat să fie scrierea de circulaţie pentru multe secole. Ultimele texte de cuneiformă, din secolul I î.Hr., provin din oraşul Uruk din Mesopotamia, unde, cu peste 3.000 de ani înainte, apăruse scrierea. ...................................................... 117 În Egipt, apariţia scrierii este legată de condiţii social-politice diferite. Egiptenii acordau o atenţie deosebită ceremonialelor funebre. În cadrul ritualului de înmormântare, textele scrise, care deţineau o funcţie magică, aveau un rol fundamental. Monarhii doreau, de asemenea, să-şi consolideze puterea şi

280


să-şi eternizeze memoria prin înregistrarea acţiunilor lor prin scris. Aşa se explică apariţia scrierii hieroglifice, care alătură ideograma (semne-cuvânt) şi semnele fonetice (semne-sunet). ..................... 117 Începuturile scrierii sunt situate în jurul anului 3100 î.Hr. La început, ele sunt nişte pictograme, stilizate, cu valoare artistică, şi apar pe pereţii templelor, pe statui, obeliscuri etc. Scrierea hieroglifică se folosea în primul rând pentru operele cu caracter monumental sau obiecte de uz funerar şi viza o înscriere de durată, adică în eternitate. O trăsătură esenţială a scrierii hieroglifice o constituie, deci, legătura ei cu arta şi, nu întâmplător, valoarea de imagine, de unde îi vine şi numele: hieroglife = imagini sacre. ................................................................................................................................................ 118 Deoarece pentru comunicarea obişnuită, acest tip de scriere era ineficient, greu de aplicat în practică, s-a ajuns la o formă de scriere mai rapidă, mai simplă, prin pierderea caracterului de imagini. Este vorba de scrierea hieratică, folosită doar pentru texte religioase. Materialele folosite pentru scriere erau diverse: piatra, ceramica, calcarul, tăbliţele de lemn acoperite cu ceară, fâşiile de in cu care se înfăşurau mumiile, pieile argăsite, pergamentul, papirusul. ................................................................... 118 Papirusul a fost materialul cel mai valoros pe care scriau egiptenii. Papirusul este un material sub formă de foiţă, prelucrat din tulpina acestei plante erbacee acvatice, care creşte în Delta Nilului şi pe care se scria în antichitate. Toate documentele administrative şi legislative, comerciale, civile sau religioase, lucrările literare, ştiinţifice, ritualurile de înmor mân tare etc. se foloseau de papirusuri. Scribii refoloseau uneori acest ma te ri al, ştergând textele precedente, operaţie care nu reuşea întotdeauna, aşa încât cercetătorii au descoperit o suprapunere de straturi (de texte), pe care le-au numit palimpseste. Faţă de tăbliţele de argilă mesopotamiene, papirusul oferea un material mai uşor şi mai practic, mai abundent, mai uşor de transportat, ceea ce explică răs pân direa sa în toată lumea antică după cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare ( 322 î. Hr. ). .......................................... 118 Preluând toate funcţiile vechilor papirusuri egiptene, hârtia le-a adăugat altele noi, devenind principalul mijloc de înregistrare, răspândire şi transmitere a informaţiei. De inventarea şi perfecţionarea fabricării hârtiei este legată întreaga dezvoltare a civilizaţiei şi culturii moderne. Însuşi numele hârtiei (papier în franceză şi paper în engleză) derivă din papirus. .......................................................................................................................................................... 119 Hârtia apare în secolul al II-lea d. H. în China, se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia, iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa. ......................................................................................... 119 Aşa cum arătam mai sus, atât în Mesopotamia, cât şi în Egipt sau în Grecia, apăruse o nouă profesie - aceea de scrib, care aparţinea clasei privilegiate, profesie destinată atât aparatului administrativ, cât şi categoriei înţelepţilor, care aveau acces la cultură, pentru că a şti să scrii şi să citeşti era o dovadă a superiorităţii. Cultura din antichitate este o cultură de manuscris (unicate, nu serii), iar scribii pot fi consi deraţi primii scriitori din istoria umanităţii. ..................................................................................... 119 Colin Cherry, referindu-se la începuturile scrierii, afirmă: „Tex tele timpurii ale civilizaţiilor mediteraneene erau constituite din imagini, scrierea era logografică: desene simple reprezentau obiecte, precum şi, prin asociaţie, idei, acţiuni, nume şi aşa mai departe. În continuare, ceea ce este mult mai important, s-a dezvoltat scrierea fonetică, în care fiecare sunet era reprezentat de un simbol. Cu trecerea timpului, din cauza dificultăţii de a folosi o daltă sau o trestie, desenele au fost reduse la simboluri mai convenţionale, iar scrierea fonetică a fost simplificată, reducându-se la un set de două sau trei duzini de litere alfabetice, împărţite în consoane şi vocale“. (Apud Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 87). ................................................................. 119 O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană (Fenicia este actualul Liban), care s-a dezvoltat spre sfârşitul secolului al XII-lea î. Hr. Scrierea feniciană este un sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adăugate de greci). ........................................................................................................................... 119 Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci, acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale. .................................................................................................................................................... 120 Mitul lui Cadmus din Theba atribuie acestuia invenţia alfabetului. Se spune că acest rege, care a introdus în Grecia scrierea feniciană sau alfabetul fonetic, a semănat dinţi de balaur, din care au răsărit soldaţi (literele, din care a ieşit inteligenţa omului). ..................................................................... 120 Adoptarea alfabetului fenician în Grecia este consemnată de anul 775 î. Hr. , când au avut loc primele jocuri olimpice şi de când datează începerea redactării anuarelor greceşti. .......................................... 120 Ultima fază a scrierii şi cea mai evoluată o reprezintă scrierea alfabetică. În decursul evoluţiei sale, această scriere a cunoscut o permanentă simplificare, numărul semnelor reducându-se de la zeci de mii la câteva zeci, ceea ce constituie un mare progres şi un câştig imens al umanităţii. Iată ce scrie David Diringer despre această cucerire: „Alfabetul este ultimul sistem de scriere, cel mai evoluat, cel mai comod şi cel mai uşor adaptabil. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de popoarele civilizate în toată lumea; ea se învaţă cu uşurinţă în copilărie. Ea are, în mod evident, enormul avantaj de a folosi litere ce reprezintă sunete izolate, şi nu idei sau silabe, nici un sinolog nu cunoaşte toate cel

281

ION HAINEŞ

aproximativ 80.000 de simboluri ale scrierii chineze. Este greu să stăpâneşti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi. Este infinit mai simplu să foloseşti numai 22, 24 sau 26 de semne!… Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii… Simplicitatea şi adaptabilitatea sa au asigurat victoria alfabetului asupra tuturor celorlalte sisteme de scriere“. (Idem, p.89-90). ......................................................................................................................................................... 120 Marea realizare a acestei invenţii constă în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn. Pentru această invenţie, consideră Diringer, „inventatorul sau inventatorii trebuie aşezaţi printre cei mai mari binefăcători ai neamului omenesc“. (Idem, p.93). ..................................................................... 120 Scrierea este întâlnirea unui limbaj cu un alt limbaj. Pentru înflorirea ei, trebuie schimbat codul, trebuie să se treacă de la canalul auditiv la cel vizual, salt fundamental în evoluţia omenirii, deşi un divorţ esenţial între scris şi oral nu va avea probabil loc niciodată. Dar câştigurile generate de descoperirea scrierii - a scrierii alfabetice - sunt imense. În primul rând, stimularea gândirii abstracte, a creati vi tăţii, a activităţii intelectuale, a disciplinării ei, a capacităţii de aprofundare, prin lectură, a meditaţiei cu privire la rostul lumii şi al omului în univers. Scrierea înseamnă precizie, logică, perenitate, durată. Scrierea înseamnă o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul. Scrierea este un pariu cu eternitatea. ........................................................................................... 121 Odată cu inventarea scrierii, a alfabetului fonetic, începe, consideră Marshall McLuhan, „Galaxia Gutenberg“, care a adus atâtea beneficii lumii. ......................................................................................... 121 Paralel, se vorbeşte despre pericolele pe care le-ar fi prezentat scrisul pentru omenire. Însuşi McLuhan pomeneşte despre scindarea culturii şi civilizaţiei greceşti, despre faptul că schizofrenia este o consecinţă inevitabilă a alfabetizării: „Omul alfabetizat, încă de la apariţia sa în Grecia antică, este un om dedublat, un schizofren, cum au fost, de la apariţia alfabetului fonetic, toţi oamenii alfabe ti za ţi“ (Galaxia Gutenberg, 1975, p.52-53). Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală, între inimă şi minte, între inteligenţă şi pasiune, între raţiune şi sensibilitate - iată cele două tendinţe care caracterizează lumea Greciei antice şi care ar duce, după opinia cercetătorului canadian, la dezvoltarea unilaterală a individualismului, raţionalismului şi naţionalismului. .............................................................................. 121 De altfel, nu întâmplător, paralelismul dintre oralitate şi scriere este explicabil atât în faza sa iniţială, cât şi mai târziu, căci, aşa cum subliniază şi Andrei Cornea, „memoria şi viul grai apăreau primilor creatori ai scrisului, dar şi multor generaţii care i-au urmat pe aceştia, întru totul îndestulătoare spre a reţine astfel de experienţe spirituale, ba chiar ei socoteau nefiresc a le nota degrabă pe o foaie de papirus, pe o tăbliţă de lut, ori pe o piatră. În acele cazuri, o memorizare de tip anamnestic primitiv şi spontan, bazată pe formalizarea exterioară adusă de versificaţie, se dovedea absolut suficientă“.(Scriere şi oralitate în cultura antică, 1988, p. 35-36). .............................................................................. 122 Se poate spune, paradoxal, că textele homerice, ca şi imnurile vedice, circulau pe cale orală, prin memorizare, realizându-se astfel o „comunicare de masă“ şi instaurându-se un regim special între autor şi public. ............................................................................................................................................... 122 Aşa cum subliniază Marshall McLuhan, „timp de secole încă, lectura însemna citire cu glas tare”(op.cit., p.144). Această lectură însemna în toată antichitatea şi în tot evul mediu un fel de incantaţie prin care textele erau mai uşor de memorizat. „Acest aspect oral al culturii manuscrisului nu numai că a influenţat profund modul de redactare şi scrierea, ci a impus, de asemenea, ca scrierea, cititul şi rugăciunea să rămână indisolubil legate între ele multă vreme după inventarea tiparului“ (Idem, p. 156). ............................................................................................................................................... 122 Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă, la retribalizare, la instaurarea unui sat global, dar nu printr-o proiecţie în trecut, ci în viitor, prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibilă prin cuceririle erei electronice, radioul şi televiziunea: „Astăzi însă, când electricitatea creează condiţii de extremă interdependenţă pe scară mondială, noi ne întoarcem rapid într-o lume auditivă, în care evenimentele sunt simultane şi conştiinţa este globală” (Idem, p. 164). ....................................................................................................... 122 3. Comunicarea multiplă .............................................................................................................................. 123 În China, tiparul de lemn era cunoscut de mai multă vreme, încă din secolul al XI-lea. În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în Germania, Johanes Gutenberg (1400 - 1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. Între 1450 - 1455, Gutenberg a editat, în limba latină, în condiţii tehnice excepţionale, Biblia. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al difuzării. ................................ 123 Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală, provocând o schimbare radicală în raporturile dintre emiţător şi receptor, dintre autor şi public. .................................................................................... 123 Practic, cultura scribală (aceea a scrierii manuscriselor) nu crea nici autori, nici public, aşa cum i-a creat tipografia. Noţiunea de paternitate literară în sensul de care vorbim astăzi era necunoscută.

282


Tiparul, ne spune McLuhan, „a făcut inutilă citirea cu glas tare şi a accelerat actul citirii, până ce cititorul s-a putut simţi în mâna autorului“ (op.cit., p.210). ..................................................................... 123 Încă din Renaştere, cartea a impus ideea că adevăratele cunoş tin ţe sunt cele scrise, că marile valori ale culturii sunt indisolubil legate de carte, care, putând fi multiplicată în mii de exemplare, devine un bun de o largă utilitate. „În secolul al XVI-lea, precizează McLuhan, Renaşterea a fost o epocă la hotarul dintre două milenii de cultură alfabetică şi de manuscris, pe de-o parte, şi o nouă tehnică de repetabilitate şi cuantificare, pe de altă parte“ (idem, p.234). ................................................................. 124 Prin omogenitatea şi linearitatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectură accesibilă unui public foarte larg, dar, în acelaşi timp, a provocat o ruptură între spirit şi inimă, între raţiune şi pasiune, favorizând egocentrismul, logocen tris mul, „detribalizarea” individului prin izolarea vizualităţii, impusă de lectura textului. ............................................................ 124 Tiparul va revoluţiona nu numai tehnica editării, ci şi modul de gândire şi de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără margini“(idem, p.258), după cum afirmă McLuhan. Tiparul este „tehnologia individualismului“. .... 124 Tiparul structurează raporturile dintre oameni, el transformă dialogul dintr-un schimb de păreri într-o marfă portabilă. Tiparul a determinat sciziunea dintre ştiinţă şi artă, a transformat limbile naţionale în mass-media, ceea ce va duce la unificarea limbii naţionale prin formarea unei conştiinţe naţionale colective. Tiparul a provocat divorţul dintre poezie şi muzică şi a contribuit într-o măsură enormă la cultul individualismului. Cartea a însemnat o creştere extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit, o gândire mai rapidă şi mai profundă, o posibilitate de adâncire în semnificaţia textului prin revenire şi meditare asupra lui. Dar, cum am mai subliniat, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci şi o formă materială concretă, o marfă prin care oamenii îşi câştigă existenţa; ea are nevoie de pieţe de desfacere, de difuzare, pentru că şi-a creat un public tot mai numeros, care cumpără nu numai hrana zilnică, ci şi cartea, fără de care existenţa omului civilizat, modern nu este de imaginat. ........................................................................................................................ 124 În acest context, se stabileşte o anumită relaţie între receptor şi emiţător, între public şi autor, iar între ei intervine un al treilea personaj, editorul, care facilitează şi finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii. În cazul relaţiei autor - cititor, se poate vorbi despre notorietatea (reală sau falsă) a celui dintâi, autorul fiind cunoscut fie din cărţile sale, fie din imaginea publică impusă de mijloacele moderne de comunicare, mai ales în cazul unor personalităţi politice. .................................................. 125 În acelaşi timp, foamea de informaţie, atât în domeniul cultural, cât şi, mai ales, în acela al cotidianului, al actualităţii, se manifestă în Europa occidentală în ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi în primii ani ai secolului al XVII-lea. Aceasta a dus, inevitabil, la apariţia presei, a primelor periodice. Nu este vorba însă despre o presă propriu-zisă, pentru că nu respectă o anumită periodicitate, ci despre gazete - manuscris, foi volante, reunite apoi în caiete sau în cărţi de ştiri, care vor anunţa diferite evenimente social-politice, militare, economice sau fapte diverse care trezeau curiozitatea cititorilor şi puteau fi cum pă rate la preţuri accesibile. Aceste fogli d’avvisi (foi de anunţuri) se vindeau la Veneţia contra sumei de un bănuţ de argint - gazzetta. De aici denumirea de gazzette dată foilor de manuscris. Ele se imprimau la Praga şi Anvers, la Strassbourg şi Frankfurt, la Londra şi Veneţia, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. Este vorba despre apariţia anuală a unor almanahuri, despre apariţii lunare, săptămânale şi chiar cotidiane. ............................................. 125 Ziarul propriu-zis, în sensul actual al termenului, ceea ce în seamnă periodicitate, continuitate, informaţie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preţuri accesibile, a apărut în Europa la 17 mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos. Este vorba despre publicaţia săp tă mâ nală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers), socotită primul peri o dic din lume. La Strasbourg, în 1609, a apărut săptămânalul Aviso-Rela tion oder Zeitung, apreciat ca primul ziar tipărit în sensul modern al cu vântului. Este primul periodic german care relata evenimente importante petrecute în Germania sau în Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Spania şi alte ţări europene. În această fază de început a presei periodice, a apărut şi primul săptămânal francez, La gazette, fondat la Paris în 1631, de către medicul Thèophraste Renaudot (1586 - 1653), unul dintre ctitorii presei pe plan mondial. ............................... 126 În 1660 a apărut în Germania Leipziger Zeitung, considerat primul cotidian din lume. Primul periodic literar din lume este Le Mercure Galant, apărut la Paris, în 1672. ......................................... 126 Dacă în secolul al XVII-lea, caracterul dominant îl reprezintă presa periodică, în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele. Astfel, înregistrăm apariţia în 1702 a ziarului londonez The Daily Courant, socotit primul cotidian englez, în 1777, a primului cotidian francez, Journal de Paris, în 1784 a primului cotidian american, Pennsylvania Pocket. În 1785 apare la Londra Daily Universal Register, strămoşul lui Times, fondat de către tipograful londonez John Walter. ..... 126 În secolul al XIX-lea, presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, datorată şi dezvoltării societăţii industriale, perfecţionării căilor de difuzare, progresului învăţământului, afirmării spiritului comercial, al concurenţei, apariţiei unui public tot mai avid de noutăţi. Este etapa marilor cotidiane, a

283

ION HAINEŞ

apariţiei presei moderne, a agenţiilor de presă institu ţio na li zate, a comunicării de masă, când presa devine un nou organ colectiv, o modalitate modernă de comunicare, adresându-se unui public larg, care nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică, instaurându-se astfel o nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. Este vorba însă despre o nouă modalitate de comunicare, despre care vom discuta mai târziu. ................................................... 126 4. Comunicarea colectivă ............................................................................................................................. 127 Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă, emiţătorul de mesaje este unul singur, în cazul comunicării colective, prin intermediul ziarului, al radioului şi televiziunii, atât emiţătorul, cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează emisiunea de radio sau televiziune şi cei care-l citesc sau audiază şi/sau văd emisiunea RTV. Cu alte cuvinte, comunicarea se socializează, devine colectivă. Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă, multiplă şi colectivă. .................................................................................... 127 Cercetătorul american H. D. Lasswell, în lucrarea sa Structura şi funcţia comunicării în societate (1948,) a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de la ideea că, în orice acţiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect? .................................................................................................. 127 Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei, având în vedere cele două componente: structura şi funcţia. Astfel, cine? vizează analiza de control, adică studiul emiţătorului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării; ce? vizează analiza de conţinut a comunicării; prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează analiza publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza scopului, a efectelor şi eficacităţii comunicării. ....................... 127 În esenţă, modelul comunicării, în viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva). Există, desigur, şi alte opinii. ........................................................ 128 Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de comunicare) şi cine? (produ că tor + receptor). El afirmă: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin con ţi nutul comunicării“ (The Medium is the Massage, New York, 1967). ................................................................................................................ 128 Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă, deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea etc.), pe o revoluţie industrială, dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale, a unor trusturi, concerne, corporaţii, interesate atât în producţia de masă, cât şi în difuzarea de masă, aducătoare de profit. ..................... 128 Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa. Dar nu în faza ei de început, despre care am vorbit în capitolul anterior, când presa nu capătă caracteristica de masă, pentru că se adresează unui public restrâns: suveranilor şi marilor familii nobiliare, cu scopul de a-i informa cu privire la evenimentele social-politice, diplomatice, militare sau cu caracter de fapt divers ale vremii. .............. 128 Faţă de secolul al XVIII-lea, secolul al XIX-lea a cunoscut o extraordinară creştere a numărului de ziare, ca şi o diversificare a lor, pe categorii de interese, de vârstă, de profesie, de apartenenţă socială şi politică, de pregătire intelectuală, de sex etc. ......................................................................................... 129 în 1843, apare L’Illustration, prima revistă ilustrată; .............................................................................. 129 în 1863, Le Petit Journale, care marchează începuturile presei populare; ............................................. 129 în 1881, apare în Anglia The Evening News; ............................................................................................. 129 în 1895, William Randolph Hearst tipăreşte New York Journal; ............................................................ 129 în 1896, apare la Londra Daily Mail, care îşi câştigă o mare popularitate prin cultivarea senzaţionalului; ............................................................................................................................................. 129 în 1923, apare în SUA revista Time, primul magazin săp tă mânal de informare generală din lume; . . 129 în 1947, apare Die Woche, prima revistă săptămânală europeană de informare generală. .................. 129 În acest context european, îşi face apariţia presa şi în Ţările Române. Astfel, în Ţara Românească, Ion Heliade Rădulescu scoate la Bucureşti, în 1829, Curierul românesc, cu suplimentul literar, din 1837, Curierul de ambe sexe; Gh. Asachi tipăreşte, în Moldova, în acelaşi an, Albina românească, cu suplimentul literar, din 1837, Alăuta românească; George Bariţiu editează la Braşov, în 1838, Gazeta de Transilvania, cu suplimentul literar din acelaşi an Foaie pentru minte, inimă şi literatură. ........... 129 Toate aveau un caracter predominant informativ, exprimând preocupările politice, economice, sociale, culturale şi literare româ neşti din epocă, după cum mărturisesc şi programele lor. ............... 130 În 1840, apare revista Dacia literară, care, prin programul ei, sem nat de Mihail Kogălniceanu, avea să direcţioneze întreaga mişcare cul tu rală şi literară a paşoptismului, dându-i un caracter militant şi patriotic. ......................................................................................................................................................... 130 Presa românească va cunoaşte apoi, în decursul secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea, o dezvoltare vertiginoasă, în consens cu presa europeană (N. Iorga,

284


Istoria presei româneşti, 1922; Constantin Antip, Istoria presei române, 1979; I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, 1987). ................................................................................................................. 130 Tehnica de imprimare se va extinde şi se va perfecţiona. Rotativele vor deveni din ce în ce mai rapide, tipărind 35.000 de exemplare pe oră şi chiar mai mult. ............................................................................ 130 Apar, totodată, instituţii specializate în comunicarea de masă - agenţiile de ştiri - se naşte publicul modern. Astfel, în 1832, Charles Auguste Havas înfiinţează la Paris un birou de ştiri, care în 1835 va deveni agenţia de presă Havas, o agenţie internaţională, care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri de diverse domenii. ........................................................................................................................................... 130 În 1849 ia naştere, la Berlin, agenţia Wolf, iar în 1851, este creată agenţia engleză Reuter. În 1848, se constituie prima agenţie de presă americană - Associated Press. ............................................................ 130 Desigur, secolul al XX-lea va aduce o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei, atât în planul tehnicii de imprimare, cât şi în cel al calităţii ziarelor, al comercializării şi difuzării lor. ................... 130 Numărul ziarelor şi revistelor, chiar şi al celor mai importante, este atât de mare încât este imposibil de amintit fie şi numai titlurile lor. Ne vom mărgini doar la a spune că presa cunoaşte un proces de diversificare şi de specializare care vorbeşte de la sine. Constatăm, astfel, existenţa unei prese politice, care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu au acces decât cititorii avizaţi, ai unor grupuri restrânse, a unei prese specializate (cu caracter sportiv, economic, juridic etc.), a unei prese literar-artistice (revistele de profil, cum ar fi revistele literare, revistele de teatru, de cinema etc.), a unei prese pentru femei, pentru copii şi adolescenţi, de popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar şi locale, a presei de scandal, cu caracter senzaţional etc. 131 O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia electronică. Ea marchează apariţia tele gra fu lui, a telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii. .................................................................................................................... 131 În 1792, fizicianul Claude Chappe inventează, de fapt, tele graful optic, care va permite transmiterea mesajelor la distanţe foarte mari şi va cunoaşte o utilizare deosebită în domeniul militar. Primul telegraf a fost utilizat în Italia, în 1805. De altfel, încă din 1754, P. Ch. Lesage din Geneva inventase telegraful electric, care, practic, va fi utilizat pentru prima oară în 1845. ............................................. 131 Inventatorul american S.F.B.Morse (1791 - 1872) a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie (brevetat în 1840) şi alfabetul care-i poartă numele, constituit din puncte, linii şi spaţii ce corespund literelor alfabetului. Telegraful a deschis o nouă eră în folosirea mijloacelor de comunicare. ................................................................... 131 Cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii vor duce în curând şi la realizarea altor descoperiri. Astfel, în 1876, omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell (1847 - 1922) va inventa telefonul, iar inventatorul american Thomas Edison (1847 - 1931) este autorul unui sistem telegrafic multiplu de transmitere simultană a mesajelor, al microfonului electronic, al fonografului, prin care, pe la sfârşitul anului 1870, reuşise să înregistreze vocea omenească. În 1877, el şi-a patentat fonograful. ............................. 131 Fizicianul şi inventatorul italian Guglielmo Marconi (1874-1937) a realizat, în 1895, o transmisie radiotelegrafică cu un aparat propriu, brevetat în 1896, iar în 1901 a efectuat prima radiocomu ni caţie telegrafică transatlantică. Apăruse, deci, radioul, ca instrument colectiv de comunicare. În 1920 se realizează prima emisiune radiodifuzată în folosul marelui public: transmiterea unui concert al cântă - re ţei Nellie Melba. În 1921, se deschide (la Londra) una din primele staţii de radiodifuziune din Europa. În 1922, îşi începe activitatea reţeaua naţională de radiodifuziune BBC (British Broadcasting Corporation - Societatea britanică de transmisiuni de radio şi televiziune). .......................................... 132 Tot în 1922, începe transmiterea programelor regulate cu un jurnal vorbit şi muzică prin emiţătorul de pe Turnul Eiffel… .................................................................................................................................... 132 În perioada 1940-1944, apare radio-telefonul, iar echipamentele radio se miniaturizează. În 1947, se inventează tranzistorul în SUA, ceea ce va permite folosirea lui pe o scară foarte largă, datorită accesibilităţii preţurilor şi uşurinţei de portabilitate. ............................................................................... 132 Ziaristul român Neagu Udroiu îşi intitulează o carte: „Gutenberg sau Marconi?“, semnul de întrebare sugerând o posibilă opţiune a omului contemporan pentru una din cele două modalităţi fundamentale de comunicare. El se întreabă, îngrijorat, dacă apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, radioul şi, mai ales, televiziunea, vor însemna, inevitabil, şi dispariţia presei scrise. Răspunsul său (şi al nostru) este optimist: „Deprinderea de a citi şi puterea de a raţiona abstract n-au fost niciodată mai înalte“ (Gutenberg sau Marconi?, 1981, p.398). Totuşi, întrebarea, gravă, rămâne: în condiţiile „erei electronice“, în competiţia cu marile cuceriri ale audio-vizualului (radio, TV, film, casete, benzi video etc.), lectura (cartea, în primul rând) mai reprezintă o opţiune? Câţi oameni mai sunt dispuşi să facă efortul lecturii? .......................................................................................................... 132 Paralel, se dezvoltă televiziunea, în anii 1920-1930, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial. Apariţia televiziunii este, desigur, rezultatul unui lung şir de invenţii şi descoperiri în domeniul

285

ION HAINEŞ

electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci al unui proces tehnic complex prin care se va reuşi transmiterea la distanţă a imaginilor şi a sunetelor, deci a unui canal audio-video. ............................. 133 Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii, chiar şi în ţările „lumii a treia”. ......... 133 Ideea satului global al televiziunii, de care vorbea Marshall McLuhan, este totuşi departe de a se înfăptui. Cauza fundamentală: inegalităţile dintre ţările dezvoltate (ţările europene, SUA, Canada, Rusia, Japonia, Israelul, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune, şi ţările în curs de dezvoltare, care deţin doar 5%; inegalităţi economice, ideologice, politice şi culturale, inegalităţi între oraş şi sat etc. ............................................................... 133 În anul 1960, 80% din populaţia SUA avea televizoare, în timp ce în Europa, o astfel de situaţie s-a creat abia la sfârşitul deceniului al şaselea. ................................................................................................ 133 134 CAPITOLUL IV................................................................................................................135NOILE PARADIGME TEHNOLOGICE ........................................................................135ALE COMUNICĂRII. .....................................................................................................135PARADIGMA COMUNICĂRII COMPUTERIZATE. ..................................................135TEHNOLOGIA MULTIMEDIA......................................................................................135CAPITOLUL V.................................................................................................................141MODELE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII..........................................................141CAPITOLUL VI................................................................................................................147MODELE SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII..........................................................1471. Paradigme sociale: organizarea societăţii .............................................................................................. 147 2. Modelul Schramm ................................................................................................................................... 157 3. Modelul Gerbner ...................................................................................................................................... 161 4. Modelul John W. Riley şi Matilda W. Riley ........................................................................................... 162 5. Modelul Berger-Luckmann ..................................................................................................................... 163 6. Modelul socio-cultural al lui Abraham Moles ....................................................................................... 165 CAPITOLUL VII..............................................................................................................170MODELE TEORETICE PREGĂTITOARE PENTRU PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ A MASS-MEDIA..........................................................................1701.Modelul echilibrului şi simetriei în comunicare (modelul ..................................................................... 170 Newcomb) ...................................................................................................................................................... 170 2. Modelul Westley-MacLean ...................................................................................................................... 171 CAPITOLUL VIII.............................................................................................................176PARADIGME ALE INFLUENŢEI SELECTIVE............................................................1761. Paradigma behavioristă a comunicării şi influenţa socială .................................................................. 176 2. Comunicarea ca proces de influenţă ....................................................................................................... 178 3. Teoriile influenţei selective ...................................................................................................................... 184 4. Modelul Lazarsfeld, Berelson, Gaudet, Katz ......................................................................................... 189 CAPITOLUL IX................................................................................................................197PARADIGMA FUNCŢIONALISTĂ...............................................................................197A COMUNICĂRII DE MASĂ.........................................................................................1971. Paradigma funcţionalistă a comunicării de masă. ................................................................................ 197 Trăsături generale ................................................................................................................................... 197 2. Etapele analizei funcţionale a comunicării de masă .............................................................................. 204 CAPITOLUL X.................................................................................................................210MODELUL SISTEMIC AL COMUNICĂRII DE MASĂ...............................................2101. Conceptul de sistem .................................................................................................................................. 210 2. Modelul tranzacţional .............................................................................................................................. 215 3. Modelul orchestrei .................................................................................................................................... 216 CAPITOLUL XI................................................................................................................219ROLUL ŞI FUNCŢIILE MASS-MEDIA ........................................................................219ÎN SOCIETATE................................................................................................................2191. Rolul social al mass-media. Teorii despre presă .................................................................................... 219 2. Funcţiile mass-media în societatea contemporană ................................................................................ 226 CAPITOLUL XII..............................................................................................................239

286


EFECTE ALE MASS-MEDIA.........................................................................................2391. Tipologia efectelor mass-media. .............................................................................................................. 239 2. Teoriile efectelor puternice ...................................................................................................................... 243 a) Modelul “stimul – răspuns” .................................................................................................................... 243 b) Modelul “hegemoniei” mass-media ........................................................................................................ 245 c) Modelul “dependenţei” ............................................................................................................................ 246 d) Modelul “spiralei tăcerii” ........................................................................................................................ 248 3. Teoriile efectelor limitate ......................................................................................................................... 250 a) Modelul “celor doi paşi în comunicare” sau al “fluxului în doi paşi” ................................................. 250 b) Modelul “cultivării” ................................................................................................................................. 251 c) Modelul “agendei” (“agenda-setting”) ................................................................................................... 253 4. Teoriile efectelor slabe .............................................................................................................................. 254 CONCLUZII......................................................................................................................257BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................2611.X X X Dicţionar de sociologie – coord.: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, 1993 ..... 261 2.X X X The World Book Dictionary, World Book, Inc. Chicago, 1993 ................................................. 261 3.X X X Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 .................................. 261 4.X X X Opinia Naţională, nr. 94, 15 mai 1995 .......................................................................................... 261 5.X X X Sociologie de l’information, textes fondamentaux, vol. elaborat de Francis Balle şi Jean G. Padioleau, Librairie Larousse, 1973 ........................................................................................................... 261 6.X X X Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 1/1999 .................................................. 261 7.Balle, Francis, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub conducerea lui Raymond Boudon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 ......................................................................................................................... 261 8.Barnlund, Foundations of Communication Theory, Harper şi Row, 1970 .......................................... 261 9.Berger, Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1999 261 10.Bertalanffy, L, General System Theory, New York, George Braziller, 1968 ..................................... 261 11.Bondrea Aurelian, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1997 ............................................................................................................................... 261 12.Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987 ................................................................................................................................................................ 261 13.Cazeneuve, Jean, La société de l’ubiquité, Denoël/Gonthier, Paris, 1972 .......................................... 261 14.Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999 ........................... 261 15.Cuilenburg, J.J. Van, Scholten, O, Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998 .............................................................................................................................................. 261 16.Clausse, Roger, Brèves considérations sur la terminologie et la méthodo logie de la communication sociale, în Economies et sociétés, tome VI, nr. 4, aprilie 1972 .................................................................. 261 17.Dance, X. ed. Human Communication Theory, Holt, Rinehart şi Winston, 1967 ............................. 261 18.DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999 ................................................................................................................................................................ 261 19.Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996 .............................................................................................................................................. 262 20.Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enci clopedică, Bucureşti, 1982 262 21.Escarpit, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 .................................................................................................................... 262 22.Friedmann, G,, Préface, Dictionnaire des médias, Paris, Mame, 1971, p.V ...................................... 262 23.Gerbner, People, Society and Mass-Communications, ed. Dexter and White, Free Press, NY, 1964 262 24.Ghimpu, Sanda, Ţiclea Alexandru, Retorica, Pagini alese, vol. I, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1993 .................................................................................................................................... 262 25.Guiraud, P., Langage et théorie de la communication, în Le langage, Paris, Gallimard ................. 262 26.Habermas, Jurgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983 ............................ 262 27.Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Chiţoran, Dumitru, Sociolingvistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 .............................................................................................................................................. 262 28.Jakobson, Roman, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă, în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964 ...................................................................... 262 29.Katz, Elihu, Lazarsfeld, Paul, Personal Influence, Free Press of Glencoe, 1955 ............................... 262

287

ION HAINEŞ

30.King, Alexander, Schneider, Bertrand, Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 262 31.Klapper, J.T., The Efects of Mass Communications, Glencoe, Free Press, 1960 .............................. 262 32.Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1962 ................................................................................................................................................................ 262 33.Lazar, I., Sociologie de la communication de masse, A. Colin, 1991 .................................................. 262 34.Lasswel, H.D., The structure and function of communication in society, Harper, New York, 1948 262 35.Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H., The People’s Choice, Columbia University Press, N.Y., 1948 ................................................................................................................................................................ 262 36.Merton, Robert, Mass Persuasion, N.Y., London, 1946 ....................................................................... 262 37.Miège, Bernard, Gândirea comunicaţională, Editura Cartea Românească, 1998 ............................ 262 38.Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000 ............................ 262 39.Moles, Abraham, Sociodinamica culturii, Editura Ştiinţifică, 1974 ................................................... 262 40.Moles, Abraham, Artă şi ordinator, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974 ......................................... 262 41.McCombs şi D.L. Show, The agenda-setting function of the mass-media, Public Opinion Quarterly, 36, 1972 .......................................................................................................................................................... 262 42.McLuhan, Marshall, The Medium is the Massage, New York, 1967 .................................................. 263 43.McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975 ................................... 263 44.McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, 1999 .................................................................. 263 45.Newcomb, An approch to the study of communicative acts, Psichological Review, 60, 1953 .......... 263 46.Neuman, Elisabeth-Noëlle, The spiral of silence: a theory of public opini on, Journal of Communication, 24, 1974 ............................................................................................................................. 263 47.Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987 ................................................................................................................................................................ 263 48.Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1995 ................................................ 263 49.Peirce, Charles Sanders, Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 ................... 263 50.Petcu, Marian, Puterea şi cultura, o istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999 ......................... 263 51.Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1966 ................................ 263 52.Platon, Opere I, Editura Ştiinţifică, 1974 .............................................................................................. 263 53.Pop, Doru, Mass-media şi politica. Teorii, structuri, principii, Editura Institutul European, Iaşi, 2000 ................................................................................................................................................................ 263 54.Riley, W. John, Riley, W. Matilda, în R.K. Merton, ed. Sociology Today, N.Y. Basic Books, 1959 263 55.Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998 ......................... 263 56.Schramm, Wilbur, Roberts, D.F., The Proces and Effects of Mass Commu nications, Urbana, Univ. of Illinois Press, 1971 .................................................................................................................................... 263 57.Schwoebel, Jean, La presse, le pouvoir et l’argent,Ed. du Seuil, Paris, 1968 .................................... 263 58.Shannon, C., Weaver, W., The Mathematical Theory of communication, University of Illinois Press, Urbana, 1949 ...................................................................................................................................... 263 59.Stancu, Valentin, Stoica, Marcela, Stoica, Adrian, Relaţii publice, succes şi credibilitate, Editura Concept Publishing, 1997 ............................................................................................................................. 263 60.Stanton, Nicki, Comunicarea, S.C. Ştiinţă şi Tehnică S.A., 1995 ........................................................ 263 61.Stoiciu, Gina, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 .................................................................................................................... 263 62.Tarde, Gabriel, L’Opinion et la foule, Paris, F. Alcan, 1992 ............................................................... 263 63.Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, 1996 ................................................... 263 64.Toffler, Alvin, Powershift/Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995 ................................ 263 65.Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine, în Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962 .......................................................................................................................................... 263 66.Wald, Henri, Ideea vine vorbind, Editura Cartea Românească, 1983 ............................................... 263 67.Westley şi M.S. MacLean, A conceptual model for communications research, Journalusm Quarterly, 34, 1957 ....................................................................................................................................... 263 68.Wiener, Cybernetics, Wiley, 1948 .......................................................................................................... 263 69.Winkin, Y., (sub direcţia), La nouvelle communication, Le Seuil, Paris, 1981 .................................. 264 70.Wolton, D., Ferry, J.M., în revista Hermes, C.N.R.S., Paris, nr. 4, 1989 ........................................... 264 71.Whorf, B.L., Language. Thought and Reality, Cambridge, MIT Press, 1956 ................................... 264 72.Wright, Ch. R., Functional analysis and mass-communication, Public Opinion Quarterly, 24, 1960. 264

288

42955654 introduce re in teoria comunicarii haines

Documents