LISTA DE SUBIECTE EXAMEN IBUSemestrul I, anul II

1. Situaţia bisericească din Răsărit, după schisma de la 1054 2. Reforma gregoriană.3. Cearta pentru investitură – definirea conceptului şi evaluarea evenimentului4. Cearta pentru investitură – desfăşurarea evenimentelor şi rezolvarea controversei5. Captivitatea babilonică a papilor6. Schisma papală: naşterea ei şi cele trei căi de soluţionare propuse7. Sinodul conciliarist de la Pisa8. Sinodul conciliarist Konstanz 9. Sinodul conciliarist Basel10. Cruciadele – definirea conceptului, ideologia şi evaluarea lor istorică11. Cruciada I12. Cruciada a IV-a13. Încercări de unire în secolele XI-XIV: primele încercări 14. Încercări de unire în timpul Imperiului de la Niceea15. Sinodul unionist de la Lyon16. Sinodul unionist de la Ferrara Florenţa17. Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean: parohiile şi episcopiile18. Cistercienii19. Ordinele cavalereşti20. Franciscanii21. Dominicanii22. Cultura în Apus în secolele XI-XIV. Anselm de Canterbury23. Toma din Aquino24. Erezii în Apus. 25. Situaţia politică şi religioasă în Imperiul bizantin înainte de căderea sub turci ( pe

baza lucrării lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, cap. 1: Imperiul care murea, p. 12-34)

26. Căderea Constantinopolului (sau a oricărui alt tratat sau manual de Istorie bisericească universală)

27. Situaţia creştinilor din Constantinopol imediat după cucerire ( pe baza lucrării lui Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, cap. 11: Soarta celor învinşi, p. 155-169).

1

Situaţia bisericească din Răsărit şi Apus după schisma de la 1054

I. În RăsăritAnul 1054 nu a însemnat în nici un caz, la acea vreme, o cotitură în viaţa

Bisericii din Imperiul Bizantin. Marea majoritate a bizantinilor nu a cunoscut schisma care avusese loc între Răsărit şi Apus. Abia pe la mijlocul secolului al XI-lea masele largi ale clerului şi credincioşilor au început să conştientizeze separarea dintre Răsărit şi Apus. Această conştietizare a fost consolidată definitiv de efectele dezastruoase ale cruciadei a patra (1204) asupra relaţiilor dintre Răsărit şi Apus (vezi cursul despre cruciada a patra).

Din punct de vedere politic, Imperiul bizantin a cunoscut la începutul secolului al XI-lea, trecerea de la o dinastie la alta. Dinastia macedonenilor, care a condus Imperiul bizantin între anii 867 - 1081 a fost înlocuită de dinastia comnenilor a cărui prim împărat a fost Alexios I Comnenul (1081-1118). Luptele pentru tron (dinastia macedonenilor s-a menţinut la putere în ultima ei perioadă datorită încheierii unor căsătorii ale femeilor din această dinastie) au fost marcate de ameninţări militare concrete venite mai ales din partea turcilor selgiucizi. Aceştia au cucerit treptat, în decursul secolului al XI-lea, Armenia, Capadocia, Siria şi Mesopotamia.

Suveranitatea bizantină continua linia tradiţională care avea drept model pe Constantin cel Mare. Imperiul bizantin se considera a fi de fapt Imperiul roman cel universal, veşnic şi indivizibil, dar şi indisolubil legat de Ortodoxie.

Teologia bizantină s-a dezvoltat în această perioadă prin autodelimitare faţă de principalele schisme de care era conştientă şi pe care le condamna. Este vorba, pe de pe de o parte, de delimitarea faţă de armenii, sirienii şi egiptenii (copţii) din Răsărit care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă după 451,nerecunoscând sinodul de la Calcedon (451), iar pe de altă parte de delimitarea faţă de faţă de latinitatea din Apus, după schisma de la 1054. Tot în această perioadă, teologia bizantină a început să-şi definească treptat un fel de identitate naţională.

Biserica Ortodoxă din Imperiul bizantin era, precum în secolele anterioare, condusă de către patriarhul ecumenic, sprijinit de sinodul Marii Biserici. Cunoaştem bine viaţa şi activităţile patriarhilor ecumenici din această perioadă, pentru că acestea sunt bine prezentate de izvoarele care ne stau la dispoziţie. În virtutea tradiţiei bizantine, împăratul avea o strânsă legătură cu Patriarhul, nefiind străin de alegerea acestuia. Patriarhul era ales din rândul

2

clerului înalt, dar uneori se întâmpla ca şi un simplu laic să fie ales în această înaltă funcţie. Principalele atribuţii ale împăratului erau:

- hotăra în chestiuni legate de credinţă putând pretinde mărturisiri de credinţă din partea celor suspectaţi de erezie;

- deţinea controlul arhivei şi a bibliotecii patriarhale;- conducea şedinţele sinodului Marii Biserici.

Din această perioadă provine un decret imperial (1094) care a restructurat administraţia patriarhală. Avem informaţii cu privire la principalele funcţii din administraţia patriarhală şi atribuţiile acestora.

Arhivarul (chartophylaxul) a devenit cel mai important funcţionar patriarhal, fiind în acelaşi timp şi purtătorul de cuvânt al Patriarhului; era responsabil cu emiterea actelor; el era păstrătorul ştampilei patriarhale şi juca rolul de mediator oficial între Patriarh şi restul clerului.

Urmau apoi învăţătorii (didaskaloi) care erau împuterniciţi să înveţe credinţa creştină. Mai târziu s-a făcut diferenţa între „învăţătorii psalmilor” şi „învăţătorii Evangheliei”. Această tagmă se pare că a existat doar la Constantinopol unde era nevoie de o mai intensă şi sistematică propovăduire a învăţăturii şi moralei creştine către popor.

Marele iconom, care tradiţional era un preot, era administratorul bunurilor lumeşti ale Patriarhiei. Mai târziu marele iconom al Patriarhiei ecumenice putea fi numit de către împărat şi putea fi şi un laic. Mitropoliţii aveau de asemenea iconomi sau un mare iconom.

Sachelarul (sakellarios) era administratorul financiar, o funcţiune pe care o întâlnim pentru prima dată în secolul XI.

Protekdikos-ul, un fel de „prim acuzator” conducea un aşa-numit tribunal eclesial care judeca litigii interne.

Exita de asemenea un sinod permanent specific doar Patriarhului de Constantinopol fiind o formă concretă de exercitare a puterii patriarhului peste episcopii din provincii, peste Bisericile din afara Împeriului şi chiar în relaţia cu împăratul. De regulă era format din arhontele marii Biserici, mitropolitţii provinciilor şi reprezentanţi ai puterii publice, iar în caz de judecare a unei erezii, de către împăratul însuşi. Acest gen de sinod a devenit permanent doar pe parcursul secolelor X-XI. Sinodul permanent avea atribuţii legate atât de disciplină cât şi de dogmatică sau de alte chestiuni curente ale vieţii bisericeşti.

Sinodul alegea episcopii după următorul procedeu: propunea trei candidaţi, hotărârea finală aparţinând patriarhului. În cazul alegerii patriarhului, hotărârea alegerii dintre cei trei candidaţi aparţinea împăratului. În caz de vacanţă patriarhală, sinodul permanent era convocat de împărat. Această formă de organizare este întâlnită şi la mitropoliţii anumitor provincii.

Rolul împăratului în viaţa Bisericii era hotărâtor. Am arătat deja că modelul oricărui basileu bizantin era Sfântul Împărat Constantin cel Mare , supranumit„al treisprezecelea Apostol”. În epoca sinoadelor ecumenice, rolul

3

împăratului în păstrarea dreptei credinţe a crescut, în special în perioada crizei iconoclaste. În secolul al X-lea, el era numit „învăţătorul tuturor ştiinţelor”. În timpul dinastiei comnenilor, această atribuţie a primit contururi clare. Misiunea sa era aceea de a încerca să convingă pe eretici să renunţe la învăţătura lor greşită înainte de a fi discutaţi în sinod. Unii împăraţi au posedat cunoştinţe teologice solide. Împăratul Justinian (527-565) a scris lucrări de teologie. Cu privire la perioada pe care o abordăm aici, Ana Comnena în lucrarea sa Alexiada, care descrie viaţa şi activitatea lui Alexios I Comnenul (1081-1118) arată cum acesta şi soţia sa se străduiau zi şi noapte să studieze cuvântul lui Dumnezeu.

Monahismul. Din secolul al IX-lea a devenit dominantă viaţa monahală în formă comunitară. Forma cenobitică (solitară) nu dispăruse, fiind prezentă în sudul Italiei şi în Capadocia. De asemenea existau monahi itineranţi (vagabonţi) chiar dacă Biserica condamnase acest gen de monahism. Mănăstirea era determinantă pentru viaţa spirituală atât a monahilor cât şi a clericilor. Intrarea în mănăstire se făcea la diferite vârste. S-a încetăţenit în această perioadă obiceiul călugăririi pe patul de moarte. Astfel, anumiţi nobili care au urmat acest obicei, şi-au transformat caselele lor de locuit într-un fel de mănăstiri. Monahsmul era influent, monahii formând şi din punct de vedere social un grup distinct. Unele mănăstiri erau bogate, posedând multe proprietăţi primite donaţie.

În această perioadă s-a încetăţenit obiceiul punerii la dispoziţie de către stat a unui administrator laic al averilor mănăstireşti, care purta numele de charistikarios. În ciuda unor avantaje imediate pentru viaţa monahală, această instituţie a devenit în multe cazuri coruptă şi a fost aspru criticată de către Patriarhul Ioan al Antiohiei spre sfârşitul secolului X, care dorea o reformare a monahismului bizantin. În anul 1081 şi mai apoi în 1087, împăratul Alexios I Comnenul a confiscat o parte din averile mănăstirilor, dar şi ale unor biserici pentru a putea purta războaiele în care se angajase. Împotriva acestor măsuri s-au ridicat doi ierarhi: patriarhul Ioan al Antiohiei (deja amintit) şi mitropolitul Leon al Calcedonului. Primul a trebuit să demisioneze, trăind restul vieţii într-o mănăstire constantinopolitană aflată în posesia Patriarhatului de Antiohia, iar cel de-al doilea a fost pedepsit cu exilul. Mănăstirea Studion din Constantinopol şi Muntele Athos erau modele monahale influente. Pentru această perioadă, merită amintită reorganizarea monahismului în Sicilia după cucerirea acesteia de către normanzi şi întemeierea mănăstirii Sfântului Ioan pe insula Patmos, de către monahul Hristodulos (în anul 1088).

În această perioadă apar numeroase lucrări haghiografice care prezintă viaţa unor monahi spre a fi modele demne de urmat. Modelul monahal este cel care absolută întâietate în această perioadă, inclusiv pentru credincioşii laici. Merită amintită aici Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog scrisă după anul 1054 de ucenicul său Niketas Stethatos, lucrare ce reprezintă în egală măsură

4

personalitatea Sfântului Simeon, dar şi curentele spirituale din interiorul monahismului grecesc din secolul al XI-lea.

Norme canonice. Pe la mijlocul secolului al XI-lea avem deja o serie întreagă de norme canonice care reglementau viaţa religioasă a laicilor. Astfel, o hotărâre patriarhală luată în jurul anului 1094 fixa Botezul pentru cea de-a patruzecea zi a naşterii, după ce deja de multă vreme se încetăţenise Botezul pruncilor. Se reglementa de asemenea modul alegerii naşilor de botez, călugării fiind excluşi.

Tot în această perioadă s-au stabilit cu mai multă exactitate reglementările cu privire la gradele de rudenie care puteau constitui un impediment la căsătorie şi s-a permis căsătoria a doua şi a treia în cazul celor rămaşi văduvi. De asemenea s-a reglementat divorţul.

Există şi câteva reglementări cu canonice cu privire la cler: bărbaţii laici căsătoriţi puteau să intre în cler doar dacă atât ei cât şi soţiile lor se aflau la primă căsătorie. O a doua căsătorie nu era permisă celor hirotoniţi nici în caz de văduvie.

II. În Apus

Secolul al XI-lea este văzut de către cei mai mulţi istorici apuseni drept o perioadă de profunde transformări pe toate planurile. Sistemul feudal în forma lui. Din perspectiva istoriei bisericeşti, cele mai importante evenimente au fost:

1. Reforma gregoriană. Cearta pentru investitură

Defininea noţiunii de „ceartă pentru investitură”. Noţiunea de „ceartă pentru investitură” apare în secolul al XIX-lea şi defineşte un conflict din sec. al XII- lea din Apus dintre puterea bisericească şi cea politică, cu privire la dreptul de a investi clerul superior, în special episcopi şi abaţi ai marilor mănăstiri.

În secolele anterioare, în Europa occidentală, dar mai ales pe teritoriul Imperiului german, episcopii erau investiţi de către puterea politică, întrucât adesea ei îndeplineau şi rolul de senior local. Episcopul sau abatele primea, în virtutea investirii lui de către puterea politică, o feudă, precum şi alte privilegii lumeşti. Situaţia era departe de a fi ideală pentru Biserică, existând numeroşi clerici interesaţi mai mult de puterea politică decât de interesele spirituale ale Bisericii, şi cu o moralitate îndoielnică.

În sânul Bisericii apusene a apărut o mişcare de reformare iniţiată din cadrul mănăstirii Cluny din Burgundia, pe teritoriul Franţei de astăzi. Programatic, această reformă a fost formulată de către sinodul de la Lateran

5

din anul 1059. Ţinut în timpul papei Nicolae al II-lea, sinodul a luat o serie de hotărâri menite să îmbunătăţească starea Bisericii.

Aceste măsuri au fost: - clericii nu aveau voie să accepte investitura din partea unui laic;- era interzisă cu străjnicie simonia, s-au obţinerea oricărui beneficiu în

urma săvârşirii unei hirotonii;- nerespectarea celibatului trebuia amendată de către credincioşi prin

neparticiparea la Liturghia săvârşită de către cel care a încălcat celibatul;- sinodul a stabilit reguli clare cu privire la alegerea Papei. Dacă până

atunci s-a ţinut seama în alegerea papilor de voinţa poporului din Roma sau de voinţa împăratului, de acum numai cardinalii aveau drept activ în alegerea episcopului Romei. Clerul şi poporul roman puteau doar să îşi exprime consensul pentru alegerea care a avut loc, iar împăratului german doar i se comunica alegerea făcută, din respect pentru el.

Cel care a încercat punerea în practică a acestor principii a fost papa Grigorie al VII-lea (1073-1085) fapt pentru care această reformă mai este cunoscută în istorie şi sub numele de „reforma gregoriană.” Personalitate extrem de controversată, Grigorie al VII-lea (care anterior s-a numit Hildebrand), de origine modestă, educat în spiritul mănăstirii de la Cluny, a luptat cu toate forţele pentru întărirea autorităţii papale. În bogata sa corespondenţă purtată cu arhiepiscopii şi episcopii apuseni, dar şi cu regii şi principii Europei Occidentale, el a pus accent pe drepturile Bisericii şi pe îmbunătăţirea situaţiei acesteia prin combaterea simoniei şi a altor vicii din interiorul Bisericii.

Programul papal de reformare a Bisericii urmat cu stricteţe de Grigorie al VII-lea, s-a lovit de opoziţia lui Henric al IV-lea (1056-1105). În momentul izbucnirii conflictului dintre cei doi, Henric era de 23 de ani, şi este descris de istoricii Bisericii ca fiind de moralitate îndoielnică, cu educaţie greşită, caracter dificil şi extrem de schimbător, în funcţie de circumstanţe. Pe teritorul Imperiului german, episcopii erau de asemenea funcţionari şi principi civili. Programul papal de a numi pe toţi clericii în mod direct sau indirect, s-a lovit aici de interesul împăratului german de a-şi numi el însuşi cei mai importanţi vasali. Problema consta aşadar în faptul că reprezentanţii puterii politice care în mod firesc trebuiau numiţi de către împărat, erau aceiaşi cu reprezentanţii puterii ecclesiale, pe care în mod firesc, papa dorea să îi numească.

Conflictul a fost declanşat în anul 1075 când Henric al IV-lea l-a numit pe episcopul de Milano, fără să îl consulte pe Papă. Arhiepiscopul de Milano nu era un principe imperial, fapt pentru care papa a considerat gestul ca un amestec în treburile Bisericii. Grigorie al VII-lea i-a trimis lui Henric al IV-lea o scrisoare foarte dură în care îl ameninţa cu excomunicarea. Drept răspuns, în ianuarie 1076, împăratul a adunat la Worms 26 de episcopi care l-au depus pe papă. Hotărârea sinodului i-a fost comunicată papei printr-o

6

scrisoare plină de dispreţ, în care destinatarul este numit „pseudo-călugărul Hildebrand”. Drept răspuns la scrisoare, în februarie 1076, Grigorie al VII-lea l-a excomunicat pe Henric al IV-lea şi a dezlegat pe supuşii acestuia de jurământul fidelităţii pe care-l depuseră faţă de împărat, conform tradiţiei feudale.

Spre surprinderea multora, principii germani au trecut de partea Papei. Într-o dietă întrunită în 1076, ei au hotărât că împăratul trebuie să se abţină de la exercitarea publică a funcţiunii sale, iar într-un an trebuia să se împace cu papa, astfel încât să scape de excomunicare. Papa era invitat să vină în Germania.

Grigorie al VII-lea s-a îndreptat spre nordul Italiei, unde era aşteptat de principii germani spre a fi condus spre Munţii Alpi, spre Germania. În aceeaşi direcţie s-a îndreptat şi Henric al IV-lea cu o armată echipată ca pentru război. Aflat în situaţia dificilă de a fi părăsit de principii germani, Henric al IV-lea, a trimis Papei scrisori pline de umilinţă, cerându-i să îi ridice excomunicarea. Aflat în castelul fortificat de la Canossa, la sud de Parma, Grigorie al VII-lea a fost implorat de către împăratul Henric al IV-lea, în haine de pocăinţă, să fie iertat. În cele din urmă papa s-a lăsat înduplecat, Henric al IV-lea promiţând solemn că va îndeplini tot ceea ce-i va cere papa.

Ca semn al împăcării, Grigorie al VII-lea a trimis principilor germani o scrisoare. Aceştia însă nu au ţinut cont de iertarea obţinută de Henric, şi în martie 1077 au ales un nou împărat, pe Rudolf de Şvabia. Henric al IV-lea şi Rudolf de Şvabia au început lupta pentru supremaţie. Papa l-a susţinut pe Rudolf pentru că Henric încălcase jurămintele făcute la Canossa, fapt pentru care s-a ales cu o nouă excomunicare din partea papei. În cadrul conflictului dintre Rudolf şi Henric, Rudolf a fost omorât. Henric al IV-lea a ţinut un sinod în care l-a depus pe Grigorie al VII-lea şi a numit un antipapă, în persoana lui Clement al III-lea, după care în 1083 a pătruns în Italia, a asediat Roma, pe care a cucerit-o în 1084. Antipapa Clement al III-lea l-a încoronat ca împărat. În tot acest timp, Grigorie al VII-lea a fost exilat în castelul Sant Angelo.

Robert Guiscard, conducătorul normanzilor din sudul Italiei şi aliat al papei, a venit şi a eliberat oraşul Roma şi pe papă. Comportamentul brutal al normanzilor a stârnit revolta populaţiei Romei împotriva papei Grigorie al VII-lea, astfel încât Grigorie al VII-lea nu a putut să rămână la Roma, ci a fost nevoit să plece spre sudul Italiei împreună cu normanzii, murind în 1085 la Salermo. Potrivit biografului său, ultimele cuvinte ale lui au fost: „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de aceea mor în exil.” Cuvintele sunt o parafrazare a Psalmului 44, care spune „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de aceea Dumnezeu m-a uns cu undelemnul bucuriei.”

Cearta pentru investitură, şi-a găsit în cele din urmă rezolvarea. În 1098, papa Urban a ajuns la un acord cu Franţa: regele a renunţat la oferirea inelului şi cârjei episcopale, semn al numirii episcopilor, în vreme ce papa recunoştea dreptul de confirmare al alegerii, după ce episcopul era ales

7

conform procedurii canonice. Regele francez şi-a păstrat însă dreptul de a încredinţa feude episcopului.

În ceea ce priveşte relaţia cu împăratul german, conflictele au continuat. Când papa Pascal al II-ea a propus episcopilor germani să renunţe la feudele imperiului condus la aceea vreme de Henric al V-lea, aceştia au protestat zgomotos. În cadrul unui sinod ţinut la San Pietro, Pascal al II-lea, papă provenit din rândul călugărilor, a fost făcut prizonier de către împărat şi forţat să acorde privilegiul de a conferi investituri în mod necondiţionat. Pentru că după plecarea împăratului din Roma, papa Pascal al II-lea a revocat concesiile făcute, împăratul a revenit, asediind oraşul. Pascal al II-ea a murit în timpul asediului. Urmaşul său, Gelasiu al II-lea l-a excomunicat pe Henric al V-lea şi a fugit la Cluny unde a murit la un an după alegere. Urmaşul acestuia, Calist al II-lea, fost arhiepiscop de Vienne, a ajuns la un pact cu împăratul cunoscut în istorie de Concordatul de la Worms. Acesta prevedea: - împăratul va repara, în limita posibilităţilor, daunele materiale aduse

Sfântului Scaun;- împăratul renunţa la investituri, permiţând ca alegerile episcopilor şi

abaţiilor să fie făcute în mod canonic;- papa permitea coroanei regale să participe la alegeri. În cazul unor alegeri

nesigure putea să ia decizia finală împreună cu episcopii regiunii respective;

- împăratul avea dreptul de a da celor aleşi în mod canonic feude şi de a impune taxe legate de acestea;

Evaluarea evenimentului. Cearta pentru investitură, mai ales scena în care împăratul German Henric al IV-lea a cerut iertare în mod umilitor papei Grigorie al VII-lea la Canossa a devenit celebră în istorie, bucurându-se de o popularitate ulterioară excesivă. În vremea lui Luther, episodul a fost prezentat ca o dovadă a ostilităţii papei faţă de germani. În secolul al XIX-lea, în timpul lui Otto von Bismark, istoricii şi publiciştii germani au considerat episodul de la Canossa drept o ruşine naţională. Cearta pentru investitură poate fi considerată ca un moment al înfruntărilor dintre Biserică şi puterea lumească. În termeni moderni putem vorbi de conflict între Biserică şi Stat, rezolvat în spiritul Evului Mediu, când o separare între Biserică şi stat era de neconceput. Cearta pentru investitură marchează sfârşitul Evului Mediu barbar.

2. Capitivitatea babilonică a papilor

Rezultatul la care s-a ajuns în urma certei pentru investitură a conferit papei un mare prestigiu şi o mare putere în Apus. Unii dintre papii ce au urmat

8

lui Grigorie al VII-lea au continuat să urmărească întărirea autorităţii papale. Exemplul clasic de putere este papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216), care afirma: „Am primit de la Roma mitra, semnul puterii religioase, precum şi tiara, semnul puterii pământeşti”.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, papalitatea a avut parte de o nouă confruntare cu puterea lumească, de această dată cu regatul francez, care cunoştea o puternică ascensiune. Deja regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1270), care se bucura de o mare reputaţie, a restrâns autoritatea Romei, prin aşa numitul recursus ad principem adică prin dreptul de apel la suveranul statului, în cazul în care cineva se simţea neîndreptăţit de sentinţa dată de un tribunal ecclesial.

Protagoniştii captivităţii papale au fost: Papa Bonifaciu VIII (1294-1303), şi regele Filip al IV-lea cel Frumos. Bonifaciu era un om energic, savant, canonist, cu aspiraţii spre dominaţie. Regele Filip era fără scrupule şi cu o înaltă concepţie despre autoritatea statală.

Mobilul controversei a fost determinat de conflictul dintre Anglia şi Franţa. Consturile acestui război i-au determinat atât pe Filip cât şi pe Eduard al II-lea al Angliei să pună impozite şi pe cler, care s-au plâns Papei. În anul 1296, prin bula Clerici laicos, papa i-a excomunicat atât pe cei care cereau dări de la cler, cât şi pe cei care plăteau dările fără permisiunea lui. Cei doi regi au cerut arbitrajul papei în conflictul dintre ei. Papa a văzut în această cerere un prilej de a-şi întări autoritatea. Prin bula Una sanctam din 1302, a afirmat că cel care vrea să se mântuiască, trebuie să creadă că papa a primit puterea asupra tuturor făpturilor. Acest document este considerat cea mai mare pretenţie de supremaţie a papei asupra puterii civile. În faţa acestor pretenţii, Filip al IV-lea a aranjat arestarea papei la reşedinţa sa de la Avignon. În cele din urmă papa a fost eliberat datorită sprijinitorilor săi, dar a murit de inimă rea.

Urmaşul acestuia, Benedict al XI-lea a păstorit doar opt luni, după care a murit. Cardinalii s-au împărţit în două tabere: cei francezi au ales ca papă pe Clement al V-lea, arhiepiscop de Bordeaux, şi supus al regelui Angliei (zona Bordeaux de pe teritoriul Franţei de astăzi se afla atunci în stăpânirea regilor englezi). Clement al V-lea, descris de istorici ca fiind slab la trup şi cu voinţă slabă, a cedat cu uşurinţă în faţa puterii ambiţiosului rege Filip, cu care avea relaţii bune. A fost instalat la Lyon şi şi-a manifestat dorinţa de a veni la Roma dar nu a făcut nici un demers în acest sens, întrucât la Roma domina instabilitatea.

În anul 1309, după o scurtă şedere la Poitiers, Clement V s-a mutat la Avignon, unde a căzut sub inflenţa regelui francez. Clement al V-lea, a făcut o serie de concesii regelui Filip:

-membrii familiei Colona care au ajutat la arestarea papei a fost reabilitată;

- a fost anulată bula Una sanctam din 1302,- bula din 1296 a fost reformulată astfel încât să nu lezeze independenţa

Franţei,

9

- nu a recunoscut oficial faptul că Filip al IV-lea a avut vreo legătură cu incidentul arestării lui la Avignon,

- cel mai mare compromis este a fost acceptarea desfiinţării ordinului templierilor (vezi capitolul dedicat acestora).

Toţi papii care au rezidat la Avignon au fost francezi, iar după 70 de ani, se credea că papalitatea a devenit o instituţie franceză. Pentru că ulterior această şedere a papilor la Avignon a fost asociată cu exilul în Babilon al poporului evreu, această realitate istorică a primit numele de „capitivitatea babilonică”

Cel care a adus definitiv scaunul papal înapoi la Roma, a fost papa Grigorie al XI-lea în anul 1377. De acum sediul papei nu va mai fi în palatul Lateran, ci în palatul Vatican din Roma.

Evaluarea evenimentului. Istoricii consideră „captivitatea babilonică a papilor” ca având aspecte pozitive:

- papalitatea era scutită de intrigile de la Roma; - Avignonul se afla într-o zonă mai liniştită. Când rezida la roma, adesea

papa a fost nevoit să se refugieze în afara Romei; - de multă vreme Roma nu se mai afla în centrul creştinătăţii apusene.

Pentru 4/5 din populaţia Europei, o vizită la Avignon era cu mult scurtată decât o vizită la Roma.

Istoricii catolici, mai ales cei simpatizanţi ai primatului papal, subliniază aspectele negative:- Avignonul nu se bucura de prestigiul Romei şi nici de istoria cetăţii

eterne;- adversarii primatului papal folosesc realitatea istorică a captivităţii ca o

dovadă împotriva acesteia: cum anume au putut şapte urmaşi ai lui Petru să rezideze în altă parte decât la Roma?

3. Schisma papală. Sinoadele conciliariste de la Pisa, Konstanz şi Basel

10

După moartea în 1378 a papei Grigorie al XI-lea care a adus scaunul papal înapoi la Roma, populaţia oraşului a hotărât să determine alegerea unui papă italian, deşi cei mai mulţi cardinali erau francezi. Sub influenţa poporului care a intrat în palatul papal, a fost ales papă arhiepiscopul de Bari, italian de origine, care şi-a ales numele de Urban al VI-lea (1378-1389).

Urban al VI-lea, care a încercat să curme anumite practici formate în timpul captivităţii babilonice, precum luxul exagerat şi iubirea de bani, nu a fost tolerat de cardinalii francezi, dar nici de cei italieni. Susţinând că Urban al VI-lea a fost ales necanonic sub presiunea poporului, colegiul cardinalilor a ales un nou papă, pe Clement al VII-lea, care însă nu a reuşit să se stabilească la Roma, ci a plecat din nou la Avignon. Astfel, Biserica Apuseană se vedea în situaţia de a avea doi papi. Existaseră şi înainte în istorie doi sau trei papi (unul legitim şi un antipapă sau chiar doi) însă situaţia era acum fără precedent datorită faptului că ambii papi existenţi au fost aleşi de acelaşi corp de cardinali. Lumea apuseană s-a împărţit în două: papa Urban al VI-lea era recunoscut în Italia de Nord, cea mai mare parte a Germaniei şi în Anglia. Clement al VII-lea era cunoscut în Franţa (care se afla în aşa-numitul război de o sută de ani cu Anglia), Scoţia şi Sicilia. Anatematismele dintre cele două scaune papale se ţineau lanţ.

În această situaţie demnitatea papalităţii a avut mult de suferit. De aceea s-a născut repede ideea revenirii la normal. Universitatea din Pris, cea mai apropiată de Biserică, a venit cu o serie de propuneri de soluţionare a conflictului: s-au propus trei soluţii:

1. via cessionis – ambii papi trebuiau să abdice pentru a putea fi ales un altul recunoscut de către toţi;

2. via compromisis – recurgerea la un albitru care să spună care este adevăratul papă.

3. via concilii – convocarea unui concilui general al Bisericii care să se pronunţe asupra situaţiei create.

Sinodul de la Pisa (1409)

Aşa cum remarcă un autor catolic, pentru prima dată în istoria Bisericii apusene, avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali şi, mai mult, un sinod în opoziţie faţă de papi. Deşi au fost invitaţi ambii papi (Urban al VI-lea şi Clement al VII-lea), aceştia au refuzat să participe, trimiţându-şi reprezentanţi. Bucurându-se de o largă reprezentare din partea călugărilor şi cardinalilor, sinodul deschis la 28 martie 1409. A fost dominat de ideile conciliariste susţinute de Universitatea din Paris. Sinodul a declarat pe ambii papi schismatici, eretici notorii, sperjuri şi un scandal pentru Biserica universală, fapt pentru care au fost depuşi. Sinodul a ales ca papă pe Petru Philargis, arhiepiscop de Milano, care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea (1409-1410), şi care a prezidat ultima şedinţă.

11

Departe de a fi rezolvat problema, Sinodul de la Pisa a complicat-o. Papii de la Roma şi Avignon au declarat nule lucrăriile sinodului şi nu au recunoscut pe Alexandru al V-lea ca papă. Biserica avea de această dată trei papi. În cele din urmă, Biserica l-a recunoscut pe Alexandru ca papă, dar în 1410 acesta a murit. A fost ultimul papă de origine grecească. În locul lui a fost ales papă Ioan al XXIII-lea (1410-1415).

Sinodul de la Konstanz (1414-1418)

Întrucât schisma din Apus continua, s-a iniţiat un nou sinod, de această dată de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, ales împărat al Germaniei. Sigismund a considerat că Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate în situaţia în care din punct de vedere politic Europa era destabilizată de războiul de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, de tensiunile din Boemia cauzate de husiţi şi de presiunea otomană.

Ioan al XXIII-lea şi-a dat acordul pentru convocarea sinodului. El a fost sigur că majoritatea prelaţilor vor fi de partea lui, însă odată ajuns la Konstanz a constatat că lucrurile stüteau altfel. În cadrul sinodului s-a decis să nu se voteze individual ci pe naţiuni după modelul universităţilor apusene. S-au format cinci naţiuni: germană, franceză, engleză, italiană şi colegiul cardinalilor. Astfel a fost anulată majoritatea italiană care era de partea lui Ioan al XXIII-lea. Au participat 18000 de oameni, fapt pentu care sinodul a fost considerat cea mai strălucită adunare din Evul Mediu occidental. Văzând că Sinodul nu-i va da câştig de cauză, Ioan al XXIII-lea a fugit din Konstanz, îmbrăcat în hainele unui vizitiu. Ioan al XXIII-lea a fost depus, el acceptând depunerea cu condiţia ca şi ceilalţi doi papi să se retragă. Grigorie al XII-lea s-a retras, iar Benedict al XIII-lea, după ce a rămas fără susţinerea spaniolilor a acceptat retragerea. A fost ales ca papă Martin al V-lea (1417-1431), recunoscut de toată lumea.

Sinodul a discutat şi alte probleme ale Bisericii, luând o serie de hotărâri în sens conciliarist:

limitarea taxelor papale; convocarea cu regularitate a unui astfel de sinod. S-a hotărât

convocarea peste cinci ani a unui nou sinod la Pavia. Sinodul de la Konstanz a fost considerat ca fiind cel de-al XVI-lea sinod

general al Bisericii Apusene.

Sinodul de la Basel 1431-1437

Deşi la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani, Martin al V-lea ales la Konstanz, nu a fost foarte entuziasmat de ideea unui conciliu întrunit cu regularitate, întrucât trebuia să îi pună în aplicare hotărârile.

12

După planul conciliarist de la Konstanz, cel mai important sinod a fost cel de la Basel, 1431-1437, socotit al XVII-lea sinod general al Bisericii Apusene. Papa Eugeniu al IV-lea (1431-1447), care a urmat lui Martin al V-lea, a confirmat pe cardinalul Giuliano Cesarini ca şi preşedinte al Sinodului.

În prima sesiune care a avut loc în decembrie 1431, s-a stabilit o agendă a sinodului în trei puncte:

1. înlăturarea ereziei husite.2. stabilirea păcii între naţiunile creştine (războiul de o sută de ani nu se

terminae încă).3. reforma Bisericii la toate nivelele – celebra Reformatio ecclesiae in

capite et membris.

S-au luat hotărâri pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii şi în sens conciliarist:

- înlăturarea concubinajului clerului şi a simoniei;- limitarea consecinţelor juridice ale excomunicării;- suprimarea unor taxe;- reducerea numărului cardinalilor la 24;

4. Cruciadele

În 1070, turcii selgiucizi au cucerit Ierusalimul. Pelerinajele spre Ierusalim care au continuat şi în vremea stăpânirii arabe asupra locurilor sfinte au fost întrerupte acum de către turcii care erau intoleranţi faţă de creştini. În anul 1070, papa Grigorie VII a elaborat un plan de mobilizare a întregii creştinătăţi, inclusiv a bizantinilor, împotriva acestora. Cearta pentru investitură însă a împiedicat acest plan. Papa Urban al II-lea, la îndemnul împăratului bizantin Alexius I Comnenul, prin sinodul de la Clermont din 1095, a trezit entuziasmul pentru cruciadă.

Prin cruciadă se înţelege în sens larg, războiul sfânt care a fost purtat pentru redobândirea domeniilor sau drepturilor creştine şi pentru apărarea Bisericii, a creştinilor sau împotriva acelora care erau consideraţi duşmani interni sau externi ai creştinătăţii. În sensul larg al cuvântului, cruciade au fost organizate în Orientul Mijlociu, Spania, Africa de Nord, zona Baltică şi interiorul vestului Europei. Între duşmani au fost consideraţi slavii, mongolii, păgânii, ortodocşii creştini, ereticii precum catarii, bogomilii şi husiţii precum şi adversarii politici ai papalităţii.

În sens strict, denumirea de cruciadă desemnează acţiunile militare pornite din Apus în secolele XI-XIII în vederea redobândirii din mâinile păgânilor a locurilor sfinte, aflate în stăpânirea necredincioşilor. Au avut loc zece astfel de cruciade, cele mai importante fiind însă şapte.

13

S-a format o ideologie a cruciadei sau a războiului sfânt. Se credea că acest război este dorit de către Hristos şi iniţiat de către papă, iar participanţii erau convinşi că îndeplinesc o misiune sfântă asemănătoare pelerinajelor, numai că de această dată drumul spre Ţara Sfântă avea drept scop eliberarea acesteia, de unde şi denumirea dată cruciadelor de „pelerinaje înarmate”. Acestor avantaje spirituale li s-au adăugat privilegii concrete: protecţia propriei persoane, a familiei şi a avutului în timpul participării la cruciadă, valabile şi în timpul pelerinajelor anterioare. Papa Urban al II-lea (1088-1099) a predicat cruciada ca un pelerinaj subliniind că participarea la ea este un act al iubirii creştine. Predica lui pentru cruciadă s-a bucurat de un ecou pe care foarte probabil papa nu l-a aşteptat. Numeroşi creştini din Spania, Italia şi Germania s-au declarat gata să plece în cruciadă. În rândul acestora se aflau şi un mare număr de săraci cărora nu li se putea interzice participarea la un pelerinaj. Ei au iniţiat tradiţia unor cruciade populare care a cunoscut forma cea mai concretă prin cruciada copiilor din 1212.

Unele succese ale cruciaţilor au fost atât de surprinzătoare încât se credea că au fost cauzate de intervenţii divine, de aceea treptat s-a dezvoltat o spiritualitate adiacentă cruciadelor. Tot treptat, cei care mureau în cruciade au început să fie consideraţi martiri. Prezenţa în Ţara Sfântă a numeroşi creştini apuseni a retrezit interesul pentru relicve. Adesea interpretat greşit în epoca modernă, fenomenul venea în întâmpinarea unei societăţi care avea nevoie de lucruri palpabile pentru a crede. Astfel a luat amploare în Apus cultul relicvelor şi adiacent acestuia, negoţul cu ele.

Apelului lui Urban II au răspuns un număr de 90 000 de cruciaţi dintre care doar aproximativ 8% erau nobili şi cavaleri. O primă grupă a ajuns în Orient în primăvara anului 1096, mai devreme decât se aştepta papa. A doua grupă a ajuns în toamna şi iarna aceluiaşi an. Era formată din cavaleri şi nobili. Aceştia au reuşit să cucerească Ierusalimul în anul 1099, înnecând oraşul într-o baie de sânge. S-a format astfel un fel de tradiţie: oraşele cucerite de cruciaţi, creştinii de orice confesiune puteau să rămână, iar necreştinii erau expulzaţi sau masacraţi. Golul de populaţie era umplut de colonişti din Apus. Strategia a fost schimbată începând cu 1110 probabil şi datorită faptului că prea puţini creştini se hotărau să părăsească Occidentul spre a fi colonizaţi în Răsărit. Cruciaţii au întemeiat colonii în Palestina şi Siria care au rezistat peste 200 de ani.

Cruciada a IV-a (1202-1204). La începutul sec. XIII, entuziasmul faţă de cruciade a scăzut, astfel încât o acţiune militară cruciată putea să fie concretizată doar cu oameni angajaţi (mercenari). Cruciada a IV-a a rămas cunoscută în istorie pentru trista realitate că nu a cucerit vreun teritoriu ocupat de musulmai ci Constantinopolul. În legătură cu această cruciadă există două teorii:

1. teoria premeditativă potrivit căreia cruciaţii încă de la început au vrut să meargă la Constantinopol şi să-l cucerească. Ţinta

14

declarată (Egiptul – centru lumii musulmane) a fost doar un pretext.

2. teoria ocazională, potrivit căreia cursul evenimentelor a dus la rezultatul cunoscut, neexistând iniţial planul cuceririi Constantinopolului.

Cruciaţii nu au fost în stare să plătească transportul trupelor, de aceea au acceptat propunerea ducelui veneţiei Enrico Dandolo, de a cuceri oraşul Zara de pe coasta Dalmaţiei aflat în stăpânirea regelui Ungariei, în schimbul transportului gratuit. Asediul cetăţii Zara a fost condamnat de papa Inocenţiu al III-lea. În timpul asediului, cruciaţilor li s-a adresat Alexios IV, fiul împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos, care a fost detronat şi orbit de Alexios III, fratele lui Isaac II. Alexios IV a cerut cruciaţilor ajutorul pentru redobândirea tronului tatălui său în virtutea faptului că era cumnat cu Filip de Şwabia, unul dintre căpeteniile cruciaţilor. Alexios IV a reuşit să îi convingă pe cruciaţi să îl ajute să recucerească tronul bizantin, promiţând în schimb o recompensă considerabilă şi unirea Bisericilor. În anul 1203, cruciaţii s-au achitat de angajament, dar au constatat că Isaac al II-lea nu putea achita suma promisă şi nici nu avea puterea să determine Biserica Ortodoxă să se unească cu Roma.

Cruciaţii se aflau în afara zidurilor Constantinopolului aşteptând recompensa promisă. Pentru că aceasta întârzia să apară, ei au cucerit Constantinopolul, la 13 aprilie 1205, dedându-se la un jaf înfiorător. După cucerirea oraşului, apusenii au instaurat un Imperiu latin cu capitala la Constantinopol, primul rege fiind Balduin de Flandra. Papa Inocenţiu al III-lea, care a condamnat pe cruciaţi pentru că au ocupat o cetate creştină precum Zara, i-a felicitat pentru cucerirea Constantinopolului, iar pe Balduin de Flandra l-a numit „adevăratul soldat al lui Hristos”.

Cucerirea Constantinopolului de către latini nu a însemnat şi cucerirea întregului teritoriu bizantin. Administraţia imperială şi eclesială bizantină s-a retras la Niceea.

A fost instaurat şi un patriarh latin al Constantinopolului în persoana lui Thomaso Morosini. În anul 1215, conciliul IV Lateran a recunoscut scaunul latin al Constantinopolului ca al II-lea după Roma. Imperiul latin a rezistat până în 1261 când Constantinopolul a fost recucerit de către Mihai VIII Paleologul, care a readus capitala Imperiului bizantin la Niceea.

Cruciada copiilor. În anul 1212, a avut loc o încercare de cruciadă iniţiată de copii. După unii istorici, idea unei astfel de cruciade s-a născut din credinţa că doar copii lipsiţi de păcate vor putea să elibereze Locurile Sfinte. Potrivit unei alte ipoteze, la originea acestei cruciade ar sta tendinţa comună a copiilor de a imita pe cei mari. După alţi istorici, o astfel de cruciadă nici nu ar fi avut loc, fiind doar o informaţie nesigură din întunecatul Ev Mediu.

15

Această cruciadă a fost iniţiată de doi copii, unul Ştefan din Franţa şi altul Nicolae din Köln (Germania). Ei au adunat mai mulţi copii, majoritatea sub 12 ani, care au pornit spre Ţara Sfântă. Mulţi au murit de foame şi frig, s-au înnecat în mare s-au au fost vânduţi ca sclavi musulmanilor.

Cruciada a V-a (1228-1229) a fost iniţiată de Andrei II al Ungariei şi ducele Leopold VII al Austriei. După o expediţie în jurul Iordanului ei s-au întors acasă. A doua fază a cruciadei a fost iniţiată de Federic II. În urma unei înţelegeri cu sultanul Egiptului au obţinut Ierusalimul, Betleemul şi Nazaretul.

Cruciada a VI-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic IX cel Sfânt al Franţei şi s-a desfăşurat în Egipt finalizându-se dezastruos. Ludovic IX a fost luat prizonier după care a fost răscumpărat în schimbul unei mari sume de bani.

Cruciada a VII-a. În 1270 Ludovic IX a iniţiat o nouă cruciadă. El a sfârşit prin a fi omorât în asediul cetăţii Tunis. Fiul său, Filip III, a încheiat anumite acorduri cu mahomedanii.

Evaluarea cruciadelor. Cruciadele în sensul strict al termenului au urmărit cucerirea Ţării Sfinte din mâinile musulmanilor. Privite din perspectiva acestui scop, ele au reprezentat un eşec pentru că deşi au stăpânit temporar Ţara Sfântă, această stăpânire a fost de scurtă durată şi s-a realizat cu enorme eforturi materiale şi umane. Eşecul cruciadelor s-a datorat nu numai unor carenţe de strategie militară, ci şi faptului că nu existau informaţii suficiente despre populaţia şi regiunile ce urmau a fi cucerite, turcii având o strategie militară suplă şi greu de cucerit cu ajutorul unei armate compacte. În afara urmărilor negative amintite mai sus, se mai poate adăuga următoarele:

- discreditarea ideii de Biserică luptătoare;- înrăutăţirea relaţilor dintre Răsărit şi Apus;- cruciada a IV-a a iniţiat declinul iremediabil al Imperiului bizantin.

Istoricii vorbesc însă şi de efecte pozitive: - s-a născut ideea unei familii a popoarelor occidentale; - s-a lărgit orizontul cunoaşterii fiind aduse anumite invenţii şi tehnică în

Europa;- Europa a fost eliberată de un surplus de aventurieri;

Încercări de unire dintre Bisericile Răsăriteană şi Apuseană în secolele XI-XIV

16

Prezenţa turcilor în Asia, pe teritoriile cucerite de la bizantini, precum şi continua lor expansiune i-a determinat pe aceştia să încerce o apropiere de Roma sau chiar o unire în schimbul unui ajutor militar împotriva turcilor. Istoria bisericească a înregistrat o serie întreagă de încercări de unire, unele rămase la simple iniţiative de unire, altele concretizate în dialoguri pentru unire sau sinoade unioniste.

Ioan Mihail Ducas (1071-1081) a oferit unirea Bisericilor în schimbul unui ajutor militar. Papa Grigorie al VII-lea nu a putut concretiza ajutorul promis bizantinilor datorită problemelor pe care le avea cu împăratul Henric al IV-lea (vezi cearta oenbtru investitură).

Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a militat şi el pentru o unire politică creştină în vederea alungării turcilor din Europa. La iniţiativa lui, din Apus s-a organizat cruciada I. Mai târziu Papa Pascal II, într-o scrisoare către împăratul bizantin, arăta că condiţia primară pentru unire este recunoaşterea primatului papal înainte de deschiderea oricăror discuţii. În 1112, Pascal II a trimis la Constantinopol o delegaţie din care făcea parte arhiepisciopul de Milano, Petru, care, datorită modului în care s-a comportat cu Bizantinii s-a ales cu supranumele de Grossolanus.

Între 1101-1135 s-au înregistrat 6 acţiuni de încercare de unire. Cea mai interesantă s-a consumat în anul 1135 şi a pornit de la Apus spre Răsărit. Este vorba de călătoria la Constantinopol a lui Anselm de Havelberg care a fost trimis de împăratul german, Lothar III, cu o misiune mai degrabă politică, anume să încheie o alinaţă cu Ioan al II-lea Comnenul, împotriva lui Roger al II-lea al Siciliei. În timpul delegaţiei el a avut timp să cerceteze şi probleme de natură bisericească. Anselm era convins că dreptatea este de partea Apusului, însă spre deosebire de Petrus Grossolanus, a abordat discuţiile într-o manieră conciliantă. El a avut o discuţie privată cu Niceta de Nicomidia, unul din principalii dascăli ai Academiei de la Constantinopol. Discuţia purtată cu aprobarea împăratului şi a patriarhului Leon, a avut loc în aer liber, în faţa bisercii Sfânta Irina.

Anselm şi-a notat impresiile legate de această întâlnire, impresii care ni s-au păstrat până astăzi. Discuţia a avut aspectul unui adevărat duel la care au participat şi traducători căci Anselm nu ştia greacă. Din notele lui Anselm aflăm că Niceta a cerut să i se traducă cuvânt cu cuvânt ceea ce spunea Anselm. În schimb Anselm a cerut să i se traducă doar sensul, întrucât considera că o traducere cuvânt cu cuvânt ar fi luat prea mult timp. Conciliant, Niceta a acceptat propunerea, astfel încât Anselm a comparat dialogul dintre ei cu cel al celor doi ucenici în drum spre Emaus. Cei doi au discutat despre filioque. Niceta a subliniat faptul că Filioque nu poate fi acceptat pentru că nu are temei biblic, patristic sau logic şi pentru că ar distruge monarhia divină şi unitatea dumnezeirii. Dacă s-ar accepta filioque, s-ar accepta poliarhia în interiorul Sfintei Treimi, ceea ce ar echivala cu acceptarea politeismului. Au discutat şi despre folosirea azimei în timpul Liturghiei. Ambii au acceptat că această chestiune este atât de minoră încât nu împiedică mântuirea sufletului. În ceea ce

17

priveşte primatul papal, Anselm susţinea că autoritatea papei este superioară oricărui sinod.

După cucerirea Constantinopolului în 1204 de către cruciada a IV-a, tratativele de unire au fost purtate cu Imperiul Bizantin de la Niceea (1204-1261). În decembrie 1204, cardinalul Petru Capuano aflat la Constantinopol a cerut ortodocşilor să se supună papei în calitate de urmaş al Sfântului Petru. La acea dată patriarhul ortodox nu se afla la Constantinopol, ci era refugiat în Bulgaria. În anul 1206, s-au purtat discuţii între cardinalul Benedict şi monahii ortodocşi din Constantinopol. Purtătorul de cuvânt al monahilor a fost Ioan Metzarides, fost profesor la curtea imperială. Monahilor li s-a cerut să se supună patriarhului latin al Constantinopolului, Thomaso Morossini. Călugării au spus că ei şi-au avut patriarhul lor care a murit şi că se vor supune patriarhului care va fi ales potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe.

Au urmat discuţii despre Sfântul Apostol Petru şi episcopatul lui la Roma. Mesarides a susţinut că Apostolii nu au avut scaune episcopale, tocmai pentru a avea mobilitate. Iacob al Ierusalimului, primul episcop al acestui oraş, nu a fost Apostol, ci doar unul dintre cei 70 de ucenici. La afirmaţia că Roma este capul tuturor Bisericilor, ortodocşii au răspuns că popularitatea de care s-a bucurat Roma se datorează faptului că a fost capitala Imperiului şi nu originii apostolice a scaunului de acolo. Invocându-se de către latini apelul la papă de-a lungul istoriei, călugării ortodocşi au răspuns că acesta s-a făcut când poporul era de aceeaşi credinţă cu cei din Răsărit, lucru care astăzi nu mai este valabil.

În anul 1208 a fost ales primul patriarh ortodox de după cucerirea Constantinopolului de către latini, Mihail al IV-lea (1208-1214). El a rezidat la Niceea, alături de puterea imperială şi a purtat titlul de Patriarh al Constantinopolului deşi rezida la Niceea. El a fost cel care l-a înscăunat pe primul împărat bizantin cu tronul la Niceea, cu numele de Theodor Lascaris. Principalul pericol pentru Imperiul de la Niceea îl reprezentau turcii. Latinii din Constantinopol i-au sprijinit pe turci împotriva bizatinilor. Theodor Lascaris s-a adresat papei rugându-l să mijlocească pe lângă latinii din Constantinopol pentru ajungerea la o înţelegere, oferind în schimb unirea Bisericilor. Papa a trimis în Răsărit pe cardinalul de origine spaniolă, Pelagio Gaitan. El a purtat la Constantinopol o discuţie teologică cu Nicolae Metzaridis care şi-a exprimat nemulţumirea că unii monahi bizantini au fost alungaţi din mănăstiri de către apuseni. Cardinalul a promis că va cerceta cazul. A doua parte a discuţiilor a fost axată pe problema azimilor, fără a se ajunge la vreun rezultat.

A doua rundă de discuţii dintre Pelagiu şi Metzaridis s-a purtat la Niceea, în faţa împăratului Theodor Lascaris. S-au abordat temele filioque şi primatul papal cu argumentele deja cunoscute. Metzaridis a fost dispus să facă latinilor următoarea concesie: conducătorul bisericesc al grecilor să fie numit „arhiepiscop al grecilor”, nu patriarh de Constantinopol. Patriarhului însă nu i-a convenit acestă concesie.

18

Ioan Ducas Vatatses (1222-1254), urmaşul lui Theodor Lascaris, spijinit de Patriarhul Gherman al II-lea, şi-a exprimat atitudinea favorabilă pentru o eventuală unire, cu condiţia retragerii latinilor din Constantinopol. Prin intermediul unor călugări apuseni care au scăpat de la turci, Grigorie s-a adresat împăratului Grigorie al IX-lea. Acesta a trimis o delegaţie care în 1234 a purtat o discuţie cu ortodocşii la Niceea. Delegaţia ortodoxă era condusă de Nicefor Vlemides. S-a discutat despre filioque, diferenţele euharistice (azima şi momentul prefacerii) şi alte probleme mai mărunte. Discuţiile au fost tensionate, fapt care a dus la răcirea relaţiilor dintre Răsărit şi Apus.

Spre sfârşitul domniei lui Ioan Ducas Vatatses, papa Isaac al II-lea s-a arătat dispus să sacrifice Imperiul latin de Răsărit în schimbul unei uniri a Bisericilor. Acest Imperiu era oricum aproape de prăbuşire, iniţiativa papei dovedindu-se a fi mai degrabă o strategie de obţinere a unui avantaj eclesial, oferind în schimb renunţarea la un Imperiu ce îşi avea oricum pecetluită soarta. Tratativele au fost întrerupte în 1254 când au murit atât împăratul cât şi papa.

Theodor II Laskaris (1254-1258) a urmat politica conciliantă faţă de Apus

a tatălui său, însă a renunţat repede la aceasta când şi-a dat seama că poate recuceri Constantinopolul. Theodor II a murit în anul 1258, iar un an mai târziu tronul a fost preluat prin uzurpare de către Mihail al VIII-lea care l-a orbit pe fiul lui Theodor II Laskaris. În 1261, Mihail al VIII-lea a reuşit să recucerească Constantinopolul şi la scurtă vreme a început tratative de unire cu Roma. Aceste tratative s-au dorit a fi mai degrabă o strategie de a zădărnici noi atacuri din partea cruciaţilor.

Sinodul unionist de la Lyon, 1274

Un moment mai important în încercarea de unire dintre Biserici l-a reprezentat sinodul de la Lyon, 1274. Convovat de papa Grigorie al X-lea (1271-1276), la sinod au participat peste 250 de episcopi din Apus precum şi teologi proeminenţi precum Albertus Magnus şi Bonaventura. Toma din Aquino a murit în drum spre sinod.

Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a fost invitat să trimită o delegaţie. Imperiul Bizantin a fost reprezentat de o delegaţie restrânsă de fideli, fapt pentru care Papadakis (istoric grec modern) în lucrarea Criză în Bizanţ a numit-o drept „delegaţie personală a împăratului.” Împăratul a fost reprezentat de Ioannis Bekkos, înaltul demnitar Gheorghe Akropolites, Gherman al II-lea, fost patriarh ecumenic înlăturat de împărat şi Teofan al Niceei.

Sinodul s-a deschis cu o lună înainte de sosirea grecilor acolo. Papa a săvârşit Liturghia în catedrala din Lyon cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. În timpul Liturghiei s-a rostit crezul cu Filioque în latină şi greacă. Delegaţia bizantină a recunoscut filioque şi învăţătura despre purgatoriu.

19

La 6 iulie s-a citit actul de unire, iar Gheorhe Achropolites a rostit jurământul de supunere în numele împăratului şi al grecilor, după care a rostit de două ori crezul cu filioque.

Unirea semnată pe hârtie nu a putut fi impusă grecilor. Patriarhul Iosif a refuzat s-o accepte, fapt pentru care a fost silit să se retragă la mănăstire. În locul lui a fost pus patriarh fostul arhivar al catedralei Sfânta Sofia, Ioan XI Bekkos (1275-1282), care la început s-a opus unirii dar a fost întemniţat şi silit să accepte filioque. După ce s-a convertit la unire, patriarhul a arătat că unii Părinţi răsăriteni au afirmat în operele lor că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul. Papadakis explică însă că această expresie se referă la trimiterea Sfântului Duh în lume după Întruparea Fiului, nu la originea din veci a Duhului Sfânt de la Tatăl, prin Fiul.

Opoziţia faţă de unire nu s-a limitat numai la unii oameni ai Bisericii. Sora Împăratului, Evloghia, a fost o ardentă opozantă a unirii. Ea ar fi afirmat: „Mai bine să piară domnia fratelui meu decât puritatea credinţei.” Ea a plecat în Bulgaria unde fiica ei era soţia ţarului şi a stat acolo până la moartea fratelui său. Unirea de la Lyon a fost proclamată solemn la Constantiopol la 6 ianuarie 1275. Cei care nu doreau să o accepte urmau să fie excomunicaţi. Numărul antiunioniştilor a crescut chiar dacă Mihail al VIII-lea a umplut închisorile cu ei.

Curioasă este lista de deosebiri dintre ortodocşi şi latini făcută publică de către antiunionişti. Pentru popor, nu erau prezentate filioque sau primatul papal ca şi diferenţe, ci alte 40 de deosebiri, precum: Botezul printr-o singură cufundare, semnul Crucii făcut cu cinci degete; lipsa bărbilor la preoţi; celibatul lor etc.

Au apărut lucrări polemice imaginare, purtate între un ortodox şi un latin. Numele protagoniştilor dialogului erau pilduitoare: ortodoxul se numea Panaghiotis, iar latinul Azimites.

Cu toată cruzimea lui Mihail al VIII-lea, papa Martin al IV-lea, ales în 1281, a realizat că implementarea unirii întâmpină rezistenţă. Martin al V-lea era fracez de neam şi a început să se orienteze spre regele Carol de Anjou. După ce l-a excomunicat pe împăratul bizantin, papa Martin IV şi-a dat consimţămntul pentru o nouă cruciadă împotriva Imperiului Bizantin. Carol de Anjou a format o coaliţie antibizantină sprijinită de Veneţia şi chiar de sârbi şi de bulgari. În faţa unui atac iminent, Mihail al VIII-lea a reuşit să pună la cale o răscoală împotriva latinilor, care se aflau cantonaţi în Sicilia. Răscoala a început de la un eveniment aparent banal.

La 30 martie 1282, a doua zi de Paşti, pe când oamenii se pregăteau să meargă la vecernie, câţiva soldaţi, trecând prin mulţime au luat cu ei o femeie. Soţul acesteia a ripostat şi a fost înjunghiat un soldat. Mulţimea s-a revoltat şi a linşat restul soldaţilor, luaţi total prin surprindere. Carol de Anjou abia a scăpat cu viaţă. Întreagul episod este excelent prezentat în lucrarea Vecerniile siciliene de Steven Runciman.

În decembrie 1282 a murit Mihail al VIII-lea. Andronic al II-lea, fiul lui, a luat măsuri pentru înlăturarea politicii religioase a tatălui său. El a numit patriarh

20

pe Gheorghe de Cipru, mare teolog. În 1285, a convocat sinodul ţinut în Biserica Vlaherne pentru a discuta impactul sinodului de la Lyon. Sinodul a emis celebrul Tomos de la Vlaherne al patriarhului Gheorghe considerat de unii drept egal cu un document emis de un sinod ecumenic. Gheorghe şi-a dat seama că la baza învăţăturii despre filioque stă diferenţa de abordare despre Sfânta Treime. El a explicat expresia de la Tatăl prin Duhul Sfânt prezentă la unii Sfinţi Părinţi din Răsărit nu susţine filioque. În cadrul vieţii intratrinitare există un mod de subzistenţă şi un mod de manifestare treimică. Expresia patristică mai sus amintită se referă la modul de manifestare treimică, nu de subzistenţă.

Andronic al II-lea nu a mai avut nici o legătură oficială cu Roma timp de 40 de ani.

Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)

Acest sinod marchează ultima şi poate cea mai importantă încercare de unire a Bisericilor de până la căderea Constantinopolului sub turci. În preajma întrunirii sinodului, Imperiul Bizantin se afla în pragul dezastrului şi avea nevoie urgentă de ajutor extern pentru a se putea salva. Acest ajutor nu putea să vină decât din apus. În anul 1422, turcii au asediat Constantinopolul, care a scăpat de această dată de cucerire. În Apus, papalitatea avea nevoie de un plus de popularitate după ce imaginea acestei instituţii a fost afectată de disputele consiliariste.

Deşi puternic marcaţi de pericolul otoman, dorinţa bizantinilor de a reface unitatea bisericească nu a fost legată numai de interese politice. Acest lucru este scos în evidenţă de istoricii ortodocşi moderni (precum Papadakis, Criză în Bizanţ). Dorinţa grecilor de unire apare cu atât mai surprinzătoare cu cât ei aveau experienţa eşecurilor unioniste anterioare şi a prozelitismului latin manifestat mai ales după cucerirea Constantinopolului din anul 1204.

Când s-a pus problema locului unde urma să aibă loc sinodul, bizantinii au propus Constantinopolul. S-a obiectat de către latini că oraşul nu prezenta suficientă siguranţă datorită apropierii de turci. Un sinod ţinut departe de Apus putea să ia hotărâri neconvenabile atât pentru papă cât şi pentru conciliarişti. După ce s-a stabilit că sinodul va avea loc în Apus, bizantinii au avut de ales între oferta papei de a veni într-un oraş italian sau de a răspunde invitaţiei sinodalilor de la Basel, care credeau că aici ar fi locul potrivit pentru un sinod, sau la Avignon, nu departe de Basel. Până la urmă bizantinii au acceptat propunerea papei. Motivele acestei acceptări erau diverse:

- oraşele propuse de conciliarişti erau prea departe de Constantinopol; - conciliariştii erau divizaţi, bizantinii prevăzând apropiatul sfârşit al

mişcării lor;- bizantiii au prevăzut că papa şi anumiţi principi europeni cu influenţă nu

vor merge la Basel;

21

- papa era sprijinit de casa nobiliară de Medici care era extrem de bogată şi influentă şi din partea căruia putea să vină un ajutor concret pentru bizantini;

- împăratul bizantin care avea de gând să participe el însuşi la lucrările sinodului spera ca sinodul să sfârşească prin iniţierea unei cruciade antiotomane, iar o astfel de acţiune putea să fie cel mai uşor organizată de către papă.

Delegaţia răsăriteană a plecat spre Ferrara la 24 noiembrie 1437 cu o delegaţie de aproximativ 700 de persoane. Cele mai importante pesonalităţi ale delegaţiei bizantine erau:

împăratul Ioan VIII Paleologul; fratele lui, Dimitrie; patriarhul Iosif al II-lea bătrân şi bonav; reprezentanţii vechilor patriarhii răsăritene; douăzeci de mitropoliţi între care se distingeau Marcu Eugenicul al

Efesului, Visarion al Niceei; Isidor al Kievului care a venit cu aproximativ 100 de însoţitori; mitropolitul Gheorghe şi laicul George din Georgia; Mitropolitul Dorotei şi laicul Ioan din Trapezunt; mitropolitul Damaschin, preotul Constantin şi logofătul Neagoe din

Moldova.

Bisericile din Ţara Românească, Bulgaria şi Serbia nu au fost reprezentate la sinod.

La sosirea delegaţiei bizantine, au trebuit rezolvate câteva probleme de protocol: în secolul al XV-lea, primirea la papa prevedea sărutarea papucului acestuia. Patriarhul Iosif al II-lea a refuzat să se supună acestui protocol, spunând că nici un Apostol nu a sărutat încălţămintele lui Petru. Drept urmare, papa a refuzat să-l primească în mod solemn, ci doar într-o audienţă particulară. Aşezarea împăratului bizantin în sală şi poziţia ocupată în raport cu locul unde stătea papa a constituit de asemenea o problemă. S-a găsit în cele din urmă o soluţie în detrimentul răsăritenilor. Împăratul dorea să intre în sala de şedinţă pe cal, aşa cum proceda acasă. Apusenii i-au refuzat acest lucru.

Joseph Gill, autorul unei monografii despre sinodul de la Ferarra-Florenţa, care ne-a oferit aceste detalii pe baza cercetării izvoarelor istorice, descrie şi prestaţia deosebită a traducătorilor care uneori munceau la traducerea unor sesiuni care durau peste opt ore. Ambrosio Traversari, conducător de ordin călugăresc şi interpret la sinod, nota într-o scrisoare trimisă călugărilor săi: „Eu fac toată munca grea. Traduc din greacă în latină sau din latină în greacă tot ceea ce se zice sau se scrie.”

Din partea latinilor, discuţiile au fost purtate de către Ioan de Torquenada, Ioan de Montenigro, Ioan de Raguza şi Giuliano Cesarini. Din partea

22

răsăritenilor s-au remarcat Marcu Eugenicul şi Visarion de Niceea. Delegaţia apuseană a dat dovadă de un formidabil spirit de echipă, lucru care nu se poate spune şi despre răsăriteni, în ciuda prezenţei în delegaţie a unor teologi foarte buni. În tabăra răsăritenilor s-a format foarte repede o grupare unionistă şi o alta antiunionistă.

Prima problemă discutată a fost aceea a purgatoriului. Poziţia latină a fost prezentată de Cesarini. El a susţinut existenţa purgatoriului cu citate din Sfântul Ambrozie, Grigorie Dialogul şi Augustin, dar şi din Părinţi răsăriteni, precum Sfântul Grigorie de Nyssa. Influenţat de apocatastaza lui Origen, Sfântul Grigorie de Nyssa a vorbit într-adevăr de un foc purificator. Răspunsul din partea ortodocşilor a fost dat de către Marcu Eugenicul. El a arătat că ortodocşii nu au găsit în scrierile patristice din Răsărit date despre un foc purificator, ci doar despre rugăciuni pentru ispăşirea celor morţi, fără a se şti cum anume are loc această ispăşire. Ortodocşii au aflat abia în secolul al XIII-lea despre purgatoriu, dovadă în acest sens stând faptul că nu există un termen grecesc pentru acesta, ci pur şi simplu s-a împrumutat cel latin de purgatorium. La Ferrara-Florenţa, din documentul final, lipseşte ideea unui foc purificator şi a unui loc bine definit, deşi se oferă numeroase detalii despre acesta.

În timpul lucrărilor propriu-zise, cea mai mare parte a timpului a fost afectată discuţiilor cu privire la filioque, anume treisprezece sesiuni de lucru. Răsăritenii au deschis discuţiile, arătând că filioque este o modificare nepermisă a Crezului. Gruparea unionistă din Răsărit, care dorea cu orice preţ unirea, a susţinut că purcederea din Tatăl, prin Fiul este acelaşi lucru, pentru că Sfântul Duh a inspirat şi pe unii şi pe alţii. Astfel, filioque s-a dogmatizat şi mai mult, fără a fi impus şi în Răsărit, pentru că nu s-a găsit o soluţie teologică, aşa cum s-a întâmplat cu purgatoriul.

Dialogul purtat pe marginea primatului papal trebuie înţeles în contextul disputelor apusene conciliariste. Recunoaşterea primatului papal a fost foarte dorită de către papă pentru a marca o victorie împotriva conciliarismului. Tema a fost tratată în grabă, iar răsăritenii nu au ştiut să folosească în favoarea lor conflictul apusean dintre papă şi conciliarişti. Se presupune că ei s-ar fi putut folosi de acest conflict pentru a găsi o soluţie teologică mai apropiată de punctul de vedere răsăritean. În actul final al sinodului, cu titlul Laetentur caeli se vorbeşte despre primatul universal al papei care este numit vicarul lui Hristos şi cap al întregii Biserici. Patriarhul Constantinopolului este aşezat al doilea după pontiful roman, lucru însă necuprins în versiunea latină a documentului.

În privinţa azimelor, s-a stabilit că ambele forme de folosire a materiei euharistice sunt legitime.

Decretul final de unire a fost proclamat şi semnat solemn la 6 iulie 1439 în catedrala Sfânta Maria del Fiore din Florenţa, unde sinodul a fost mutat între timp. Decretul a fost citit în latină de către Cesarini şi în greacă de către Visarion al Niceei. Patriarhul Iosif nu a mai ajuns să semneze actul unirii pentru că între timp a murit. A fost în schimb semnat de către împărat, de reprezentanţii patriarhiilor răsăritene şi de către şaisprezece mitropoliţi şi patru diaconi. Câţiva

23

greci, în frunte cu Marcu Eugenicul, devenit şeful grupării antiunioniste, nu au semnat decretul. Între cei care au semnat s-a numărat şi Ghenadie Scholarios, pe atunci secretar imperial şi care mai târziu a devenit primul patriarh al Constantinopolului sub turci şi mare antiunionist.

Pentru Biserica apuseană, acest sinod este considerat drept al şaptesprezecelea sinod general.

După semnarea actului de unire, sinodul a fost mutat la Roma unde s-a încheiat unirea armenilor, iacobiţilor, copţilor, abisinienilor şi nestorienilor cu Biserica Apusului, fără ca aceste uniri să aibă o semnificaţie deosebită.

La Constantinopol, unirea s-a lovit de o opoziţie fără precedent. Partida antiunionistă s-a coagulat în jurul lui Marcu Eugenicul şi apoi a lui Ghenadie Scholarios. Mulţi dintre cei care semnaseră unirea au retractat-o ulterior.

În locul lui Iosif al II-lea a fost ales patriarh Mitrofan de Cizic (1440-1443). Acesta a fost depus din scaun şi declarat eretic de către ceilalţi patriarhi răsăriteni într-un sinod ţinut la Ierusalim în anul 1443. În anul 1445 a fost ales patriarh al Constantinopolului Grigorie Mammas, un susţinător al unirii, care a păstorit până în anbul 1450.

În Rusia, ţarul Vasile al II-lea a considerat unirea drept o trădare şi l-a întemniţat pe Isidor. După eliberare, acesta a fugit la Roma unde a devenit cardinal. În locul lui Isidor, în fruntea Bisericii Ruse a fost ales un oarecare Iona, de origine rusă.

Dintre susţinătorii din Răsărit ai unirii, Visarion al Niceei, Isidor al Kievului şi Grigorie Mammas s-au refugiat în Apus, primii doi fiind făcuţi cardinali.

La 12 decembrie 1452 s-a ţinut o Liturghie solemnă pentru proclamarea unirii cu Roma. Cu această ocazie, logofătul Luca Notaras ar fi spus: „Mai bine să vedem turban turcesc în Constantinopol, decât tiară de cardinal”. Nu a trecut multă vreme şi dorinţa i-a fost îndeplinită.

Elemente de spiritualitate în Evul Mediu apusean

În secolele XI-XII, în cadrul încercărilor de îmbunătăţire a vieţii spirituale, s-au creat centre episcopale. Biserica apuseană număra în această perioadă peste 500 de dieceze. Un număr disproporţionat de mare de episcopii se afla în sudul Italiei. În Evul Mediu apusean, diecezele erau mult mai mari ca întindere decât în Antichitate, dar mai mici decât cele din epoca modernă.

24

Parohiile erau mult mai întinse. Pe tot parcursul Evului Mediu, fiecare oraş avea un singur paroh, care putea să fie ajutat de numeroşi preoţi asistenţi (numiţi vicari). Multe dintre catedralele celebre ale Evului Mediu au fost construite ca şi biserici parohiale orăşeneşti. Până în secolul XIII parohiile erau puţin numeroase şi foarte extinse. Era un lucru excepţional ca un sat să aibă biserică parohială. În secolul XIII, parohiile mai mari au început să fie împărţite. În aceste subdiviziuni, parohia mamă îşi păstra anumite drepturi faţă de cele nou înfiinţate: botezurile erau săvârşite în parohia mamă, iar la sărbătorile mari toţi credincioşii se adunau acolo.

Clerul era numeros, Biserica Apuseană necunoscând lipsa clericilor de astăzi. Educaţia lor era sumară. Când în secolul XIII au apărut Universităţiile, în unele dintre ele s-au ţinut cursuri de teologie, dar se estimează că doar 1% dintre clerici frecventaseră o şcoală superioară. Nu toţi preoţii erau angajaţi în grija sufletelor. Existau preoţi capelani ai seniorilor feudali, care se ocupau doar de celebrarea Liturghiei. În această perioadă, din păcate nu putem vorbi de o pastoraţie efectivă a tuturor sufletelor. Lipsiţi de educaţie şi uneori de moralitate reputaţia preoţilor în rândul poporului lăsa uneori de dorit. În schimb, călugării austeri precum cei de la Cluny şi cistercienii se bucurau de o deosebită stimă.

În secolul al XI-lea s-a simţit nevoia unei reforme a clerului. Iniţiatorii au fost călugării de la Cluny. Ei recomandau ca clericii să fie adunaţi în comunităţi de viaţă comună de tip călugăresc pentru a învăţa unii de la alţii. Sinodul din Lateran din 1059 a sistematizat aceste idei, formând mănăstiri pentru clerici. Astfel a apărut ordinul canonicilor regulari ai Sfântului Augustin. Denumirea şi conceptul erau inspirate din faptul că Fericitul Augustin a iniţiat un tip de viaţă comunitară pentru clerici, fiind recomandat şi de alte concilii ulterioare.

Cistercienii. La sfârşitul secolului al XI-lea, Cluny se afla la apogeul influenţei sale. Cinci papi provenind de la Cluny au ocupat consecutiv scaunul papal. Cu timpul, spiritualitatea propusă de Cluny a devenit unilaterală, fapt pentru care au apărut noi iniţiative de natură spirituală, şi noi dorinţe de a trăi mai profund creştinismul.

Una dintre aceste iniţiative a fost fondarea în 1058 a unei mănăstiri pe teritoriul numit Cistercium (în franceză Citeaux) în apropiere de Dijon, Franţa de astăzi. După un început modest, mănăstirea a devenit renumită, când tânărul cavaler Bernhard, împreună cu treizeci de însoţitori au intrat în 1112 în mănăstire. În 1115, abatele Bernhard, în vârstă de 25 de ani, a înfiinţat un schit al mănăstirii de la Cîteaux, la Clairvaux. Bernhard de Clairvaux, numele prin care a intrat în istorie, a pus bazele unui nou ordin, în aşa numita Carta Caritatis, (constituţia iubirii). Specific ordinului cistercian era severitatea ascezei, sărăcia absolută a vieţii şi a clădirilor ordinului. Călugării trăiau din munca pământului mănăstirii. Buni agricultori, ei au impulsionat şi dezvoltat agricultura în Europa apuseană.

Potrivit regulilor ordinului, abaţii cistercieni ai mănăstirilor trebuiau să se adune anual pentru cosultări, iar abatele de la Cîteaux numea vizitatori speciali

25

cu misiunea de a inspecta mănăstirile ordinului. Cistercienii s-au distins prin pietatea deosebită faţă de Maica Domnului, toate mănăstirile fiind dedicate Sfintei Fecioare. Cistercienii au cunoscut o cinstire deosibită. Până în 1350 au apărut peste 600 de abaţii, mai ales în Franţa, Germania şi Irlanda.

Ordinelele Cavalereşti

Templierii. Date fiind condiţiile Evului Mediu, ordinele cavalereşti s-au bucurat de o mare popularitate. În anul 1119, cruciatul francez Hugo de Payens, a depus împreună cu şapte colegi, votul de ascultare faţă de patriarhul latin al Ierusalimului, promiţând protejarea pelerinilor împotriva necreştinilor. Pentru că regele Balduin al II-lea le-a încredinţat palatul lui de lângă locul unde s-a aflat templul din Ierusalim, au primit numele de templieri. Sfântul Bernhard a scris pentru ei o regulă monahală şi o carte cu titlul Elogiul noilor cavaleri, care a făcut cunoscut ordinul în Europa. Ei au purtat o mantie albă asemeni cistercienilor, iar mai târziu papa Eugeniu al II-lea le-a permis să îşi adauge costumaţiei o cruce roşie. În 1139, papa Inocenţiu al II-lea a aprobat definitiv ordinul.

Templierii erau de trei categorii: cavalerii care nu erau hirotoniţi, din rândul cărora era ales marele

mestru; capelanii hirotoniţi, responsabili cu serviciile liturgice ale

ordinului; fraţii, care aveau obligaţia de a ajuta pe pelerini cu armele şi de a

îngriji pe cei bolnavi.

Popularitatea templierilor, mai ales în Franţa, le-a adus multe bogăţii. Aceasta a fost cauza sfârşitului lor tragic în 1312.

În timp ce papa Clement al V-lea se afla la Avignon, Filip al IV-lea cel Frumos a arestat, cu aprobarea papei, pe generalul ordinului, Jacques de Moley şi pe templierii din Franţa. Proprietăţile lor au fost desfiinţate, ei fiind arşi pe rug ca eretici. În 1311-1312, Clement a ţinut un sinod la Vienne în Franţa, prin care a excomunicat ordinul templierilor. Generalul ordinului s-a lepădat de acesta, însă, în cele din urmă a retractat lepădarea, văzând fidelitatea celor mai mici din ordin. A fost condamnat la moarte deşi era naşul fiicei regelui. Tradiţia spune că în timp ce ardea pe rug el ar fi strigat papei şi regelui: Văd un foc înaintea tribunalui lui Dumnezeu. În decurs de şase luni au murit atât papa de inimă rea, cât şi regele de apoplexie.

Alte ordine au fost: Ordinul fraţilor ospitalieri sau al Sfântului Ioan Botezătorul, Ordinul fraţilor din Rodos sau de la Malta, Cavalerii teutoni.

26

Ordinele Cerşetoare

Franciscanii. Sfântul Francisc s-a născut la Asissi în 1182, ca fiu al unui negustor bogat. După o viaţă dedicată bucuriilor specifice tinerilor din vremea lui, precum petrecerile nocturne cu trubaduri, a renunţat la moştenire şi a început să ducă o viaţă acetică. În calitate de laic a început să predice pocăinţa şi sărăcia. Spre deosebire de Valdo şi alţi idealişti ai timpului său care au părăsit Biserica, el nu s-a revoltat împotriva Bisericii, ci a obţinut de la papa Inocenţiu al III-lea acordul verbal de a predica pocăinţa.

În 1219 la Asissi a formulat primul regulament al ordinului. Puternic orientat misionar, ordinul a trimis misionari în lumea musulmană, unii dintre ei fiind martirizaţi. Sfântul Francisc a primit stigmatele la 14 septembrie 1224, în timp ce se afla retras în singurătate. A murit la vârsta de 44 de ani în mănăstirea Porziuncola lângă Asissi. Considerat de mulţi ca un idealist şi un visător sau un pietist exacerbat, el s-a remarcat prin fidelitatea faţă de Biserică, accentul pus pe asceză şi sărăcie. Glumeţ şi mişcător, a dat semnalul unei mişcări populare de reînnoire spirituală, fără a crea tulburări majore.

Dominicanii – înfiinţaţi de Sfântul Dominic, născut în 1170 în Castilia. Spre deosebire de Sfântul Francisc, el a studiat teologia la Palencia. A devenit canonic al oraşului Osma, transformând catedrala într-o adunare de canonici regulari care urmau regula Fericitului Augustin. Şi-a însoţit episcopul în Franţa unde împăratul lupta împotriva albigenzilor. Văzând că lupta cu armele împotriva ereticilor nu a avut rezultat s-a gândit să întemeieze un ordin de predicatori. A elaborat o regulă a ordinului inspirată din Fericitul Augustin. Dominicanii au format primul ordin religios cu conducere centralizată. Accentul era pus pe ascultare, dominicanii nefiind atât de radicali precum franciscanii în ceea ce priveşte sărăcia şi asprimea vieţii. Pentru ei accentul era pus pe predică, fiind un ordin format din preoţi cu studii.

Dominicanii au început să ocupe tot mai multe posturi la Universitatea din Paris, unde s-au primit un prestigiu datorită lui Albert cel Mare şi Toma din Aquino. Datorită pregătirii lor teologice, papa Grigorie al IX-lea i-a numit judecători în tribunalul inchiziţiei. Activitatea de inchizitori le-a atras numeroşi duşmani.

Carmeliţii – au apărut în Ţara Sfântă primind în 1226 aprobarea de la papa Honoriu al III-lea, când în Palestina situaţia a devenit grea, au plecat în Europa, unde au fost reorganizaţi de englezul Stock.

Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV. Scolastica şi mistica medievală

27

În perioada invaziilor barbare, nu s-a înregistrat un progres teologic deosebit. Oamenii Bisericii s-au limitat în general la citirea şi copiere operelor patristice anterioare. Fără îndoială că cel mai citit şi copiat autor creştin în Apus a fost Fericitul Augustin. În afara unor încercări remarcabile de a scrie teologie, precum cele ale lui Carol cel Pleşuv sau Ioan din Irlanda, teologia nu a cunoscut formulări originale. Animat de spiritul reformei de la Cluny, de apariţia Universităţilor şi de activitatea ordinelor călugăreşti, Apusul îşi va dezvolta viaţa teologică şi spirituală, în prima jumătate a secolului XI, într-un mod diferit de cel din Răsărit.

După bulversările produse de popoarele migratoare, după anul 1000 cu temerile legate de sfârşitul lumii, şi după aşezarea şi încreştinarea lor, Apusul început o epocă de progres pe mai toate planurile. Densitatea populaţiei a crescut. Are loc reurbanizarea Apusului pentru că migraţiile distruseseră civilizaţia urbană. Prosperitatea pe plan religios a însemnat creşterea numărului de catedrale şi mănăstiri, a şcolilor în care se aplicau metodele logicii şi dialecticii. Pentru că această dezvoltare intelectuală a avut loc în şcoală, a purtat numele de scolastică. Astăzi, termenul are şi un sens peiorativ.

În secolul al XII-lea apare ceea ce istoria Bisericii numeşte scolastica. La apariţia scolasticii au contribuit progresul general al culturii şi redescoperirea filosofilor greci, mai ales a lui Aristotel. Dacă precursori ai scolasticii sunt consideraţi Fulbert, episcop de Chartres, sau Berengar de Tours, adevăratul fondator al scolasticii a fost Anselm, arhiepiscop de Canterbury, mort la 1109.

Prima dispută teologică scolastică a fost legată de învăţătura euharistică şi a izbucnit în secolul al XI-lea, ca urmare a afirmaţiilor lui Berengar de Tours că elementele euharistice nu suferă o transformare reală, ci că Hristos este prezent în Euharistie doar în mod intelectual. Dacă culoarea şi gustul vinului se păstrează şi după sfinţire, înseamnă că se păstrează şi esenţa acestora, întrucât accidentele sunt legate de esenţă. Pâinea şi vinul devin doar semne ale Trupului şi Sângelui Domnului. Lui Berergar i-a răspuns Lanfranc, care a apărat prezenţa reală a Mântuitorului Hristos în Euharistie, precum şi prefacerea elementelor euharistice.

Argumentaţia lui va fi folosită mai târziu de către Anselm de Canterbury (1033-1109). Anselm a devenit în 1093 episcop de Canterbury şi primat al Angliei. Bazată pe primatul credinţei, teologia lui Anselm este înrudită cu cea a lui Augustin. Afirmaţia lui de bază era: Dacă nu crezi nu vei înţelege. Formula lui era: Nu e nevoie ca mai întâi să înţeleg ca să pot crede, ci cred mai întâi ca să înţeleg. El plasa, aşadar, credinţa înaintea înţelegerii.

Principalele lui lucrări au fost Prosloghion şi De ce s-a făcut Dumnezeu om. În lucrarea Prosloghion, el foloseşte argumentul ontologic pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. Anselm spunea că atunci când spunem Dumnezeu, concepem o Fiinţă „mai mare decât care o alta nu există”. Această Fiinţă trebuie să existe în realitate pentru că altfel ar trebui să concepem o Fiinţă

28

de un grad şi mai înalt de perfecţiune. Argumentul ontologic al lui Anselm a fost contestat de către călugărul Gaunilo care a spus că existenţa cuiva nu poate fi dovedită prin perfecţiunea aceluia.

În lucrarea De ce s-a făcut Dumnezeu om, Anselm, a dezvoltat teoria sa soteriologică cunoscută sub numele de teoria satisfacţiei. Potrivit lui Anselm, scopul Întrupării nu a fost de a-l elibera pe om de robia diavolului, teorie care circula în Evul Mediu timpuriu, clădind o anumită datorie faţă de diavol. Datoria trebuia plătită faţă de Dumnezeu. Teoria a apărut având în vedere concepţia cavalerească medievală potrivit căreia orice ofensă cerea satisfacţie. Satisfacţia pentru ofensă trebuia să fie direct proporţională cu demnitatea persoanei ofensate. Prin păcat omul a jignit pe Dumnezeu. Demnitatea lui Dumnezeu fiind infinită pentru că Dumnezeu este infinit, rezultă că şi satisfacţia trebuia să fie infinită. Omul nu putea să aducă această satisfacţie pentru că orice face omul este doar o împlinire a datoriei pe care o are faţă de Dumnezeu. Satisfacţia trebuia plătită de către om, pentru că el a fost cel care a rănit onoarea lui Dumnezeu. Satisfacţia cerută fiind infinită, nu putea fi adusă decât de către Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să plătească această datorie a omului pentru că ar fi stricat armonia din lume. În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a găsit soluţia: Întruparea lui Dumnezeu Fiul care a a dus acestă satisfacţie ca Dumnezeu şi ca om, răscumpărând neamul omenesc.

Această teorie a satisfacţiei a lui Anselm a avut parte de numeroase critici fiind considerată extrem de legalistă. Există o deosebire foarte mare între soteriologia răsăriteană formulată, de exemplu, la Sfântul Atanasie cel Mare care afirmă în esenţă că Dumnezeu s-a Întrupat pentru a-l îndumnezei pe om, şi această concepţie legalistă. În vreme ce Anselm pune accent pe aspectul juridic al răscumpărării, în Răsărit, accentul cade pe aspectul ontologic alacesteia.

Toma din Aquino. Poate cel mai cunoscut reprezentant al scolasticii, supranumit doctor angelicus, a fost călugăr dominican. El a combinat speculaţia intelectuală cu o spiritualitate profundă. A stabilit o distincţie între adevărurile care pot fi percepute cu raţiunea şi de care se ocupă filosofia, şi adevărurile de dincolo de raţiune, de care se ocupă teologia. După Toma, în vreme ce filosofia este o ştiinţă care poate atinge limitele raţiunii umane, teologia se ocupă de adevărul revelat care nu poate fi pus la îndoială.

El a respins teza lui Anselm de Cantembury potrivit căreia existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită prin sine. El a iniţiat cinci argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu:

1. din existenţa mişcării (argumentul primum movens)2. din faptul că fiecare lucru îşi are existenţa într-o cauză, de unde

rezultă că trebuie să existe o cauză primă;3. din faptul că fiecare lucru existent îşi are rostul lui, ceea ce înseamnă

că trebuie să existe o inteligenţă absolută, care a gândit şi cret lumea;

29

4. din existenţa diferitelor grade de perfecţiune în univers, care postulează existenţa unei perfecţiuni absolute;

5. din existenţa ordinii din univers care postulează existenţa unei fiinţe perfecte generatoare a ordinii văzute.

Cea mai importantă lucrare a sa este Summa theologiae, un compendiu dogmatic folosit ca manual de teologie sistematică în seminariile teologice catolice până la Sinodul II Vatican.

A fost angrenat şi în polemica cu teologia răsăriteană, redactând o lucrare cu titlul Errorum Graecorum.

Bernard de Clairveaux a avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării mistice apusene. El a afirmat că adevărurile cele mai profunde ale credinţei sunt cele mai evidente numai prin credinţa mistică personală. A acentuat rolul dragostei – caritas. În acest sens a scris un comentariu la Cântarea cântărilor.

Johannes Eckhard cel mai mare mistic al Evului Mediu şi al misticii apusene, supranumit Meister Eckhard. A fost călugăr dominican de la 15 ani. A studiat la Köln având maestru pe Albertrus Magnus (Albert cel Mare) precum şi la Paris unde aajuns profesor. A fost unul dintre cei mai mai mari învăţaţi ai vremii sale. A avut marele merit de a fi încercat sü transpună în limbajul inimii şi al sentimentului tezaurul adevărurilor tradiţionale.

El a aşezat mistica pe baze proprii. În centrul misticii sale de află iubirea şi caracterul trinitar al acesteia. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl sunt manifestări veşnice ale iubirii intratrinitare. Această iubirerevarsă spre întreaga lume creată, care este chemată să se integreze în această iubire intratreimică.

Fiul, poate să se nască mistic în sufletele noastre. Naşterea lui Dumnezeu în sufletul omului este începutul unei experienţe fără de sfârşit, ce-l duce pe om spre dumnezeire într-o linişte veşnică. În plan mistic, el a făcut o diferenţiere între Dumnezeu şi dumnezeire.

Toma de Kempis (1380-1431) Este cunoscut ca autor al lucrării De imitatione Christi, considerată de unii drept cea mai tradusă carte după Scriptură. A promovat retragerea din lume fapt pentru care a fost acuzat de individualism.

Erezii în Apus

Valdenzii cunoscuţi şi sub numele de Săracii din Lyon, au fost iniţial o mişcare în interiorul bisericii promovat de Piere Valdus, de unde şi numele de valdenzi. Î.n vremea foametei din 1176, Valdo şi-a dat banii pentru săraci şi, însoţit de un grup de bărbaţi şi femei, a început să predice întoarcerea la

30

creştinismul primar. Devenind o organizaţie ierarhizată, prefecţii depuneau ordinul de sărăcie, castitate şi ascultare. Mişcarea a devenit repede extrem de crtică la adresa ierarhiei învăţând că datorită imoralităţii, preoţia sacerdotală, şi-a pierdut harul apostolic. După ce mişcarea a fost condamnată de episcopul Lyonului si de papa Lucian al III-lea, Valdus a început să hirotonească el însuşi preoţi.

Gruparea valdenzilor este considerată că fost cea mai veche grupare dizidentă din creştinismul occidental care a supravieţuit până astăzi. Din Franţa s-a răspândit în centrul şi sudul Europei, iar după descoperirea lumii noi şi în America latină şi de nord.

Catarii sau albingenzi. Numele lor provine de la oraşul Albi, situat în Franţa meridională, unde s-a născut erezia. Denumirea de catari adică cei puri, curăţi, provine din caracterul exclusivist al sectei care considera doar pe proprii adepţi ca fiind în stare să atingă starea de curăţie spirituală. Promovau o doctrină dualistă învăţând existenţa unui principiu al binelui şi un altul al răului. Fundamentul dualist al doctrinelor aduce aminte de erezia maniheilor din antichitate, însă nu s-a putut demonstra în mod clar existenţa unei legături istorice între manihei şi catari.

Ei respingeau orice formă vizibilă a Bisericii şi orice autoritate. Admiteau o singură taină, anume botezul spiritului, primit numai de către cei perfecţi, care urmau o asceză riguroasă. Restul primeau botezul numai pe patul de moarte.

Întâlnită prima dată în Italia anilor 1030-1040, în secolele XI – XV, erezia s-a răspândit în Franţa. Germania, Italia, Spania şi Anglia. La începutul secolului XIII, erau atât de răspândiţi în Franţa încât papa Inocenţiu al III-lea a pornit o cruciadă împotriva lor. Numeroşi catari au fost arşi pe rug, alţii au fost supuşi unor cruzimi inutile.

Petrobusenii. Numele lor provine de la întemeietorul ereziei Petro Brusius, şi a fost răspândită mai ales în Franţa. Petrobusienii aveau un discurs extrem de anticlerical, promovând confiscarea averilor bisericeşti spre a fi împărţite săracilor. Petro Brusius a contestat nu numai preoţia şi cultul ci şi botezul copiilor şi mai apoi cultul icoanelor. A fost ars pe rug în 1137.

31