Istoria jocului de   volei  

INVENTAREA JOCULUI DE VOLEIWilliam G. Morgan (1870-1942) a rămas în istorie ca inventator al jocului de volei, care la început

a fost denumit „Mintonette”.

Tânărul Morgan şi-a terminat studiile la Springfield College de la YMCA (Young Men’s Christian Association – Asociaţia Tinerilor Creştini), unde l-a întâlnit pe James Naismith, care în 1891 inventase jocul de baschet. După absolvire, Morgan şi-a petrecut primul an la YMCA Auburn (Maine), iar apoi în timpul verii din 1895 s-a mutat la YMCA Holyoke (Massachusetts), unde a devenit Director de Educaţie Fizică.

Venirea sa ca director a fost primită cu entuziasm şi clasele sale au crescut ca număr.

Şi-a dat seama că avea nevoie să creeze un anumit număr de jocuri recreative, pentru a avea un program variat. Baschetul care începuse să se dezvolte se pare că prinsese la cei tineri, dar era necesar să realizeze o alternativă mai puţin violentă pentru membrii care nu mai erau foarte tineri şi ceruseră acest lucru.

La acea dată, Morgan nu cunoştea un joc similar cu voleiul, din care să se inspire. Descriind primele sale experimente el spunea: „ În căutarea unui joc adecvat, m-am orientat la început spre tenis, dar pentru acesta era nevoie de rachete, mingii, fileu şi alte echipamente, aşa că a fost eliminat, dar ideea fileului mi s-a părut una bună“. Astfel în 1985, el a ridicat fileul la o înălţime de 1,98 metri de la sol, chiar deasupra capului unui om de înălţime medie. Avea nevoie de o minge, şi printre cele care au fost încercate a fost şi una de baschet, dar aceasta era prea mare şi prea grea. În final Morgan a cerut firmei A.G. Spalding & Bros să facă o minge, care a fost realizată în fabrica de lângă Chicopee, din Massachusetts. Rezultatul a fost chiar satisfăcător: mingea era acoperită cu piele, cu o cameră din cauciuc în interior; circumferinţa sa era între 63,5 şi 68,6 cm şi greutatea sa era între 252 şi 336 grame.

Pentru comparaţie, regulamentar, în prezent înălţimea fileului este de 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24 m pentru femei (înălţimea fileului diferă pentru veterani şi pentru juniori), iar mingiile au circumferinţa de 65 – 67 cm şi greutatea de 260 – 280 g.

Morgan a rugat pe doi dintre prietenii săi de la Holyoke, Dr. Frank Wood şi John Lynch, să scrie (bazate pe sugestiile sale) conceptele de bază ale jocului şi primele zece reguli.

La începutul anului 1896 a fost organizată o conferinţă la Colegiul YMCA în Springfield, la care au participat toţi directorii de educaţie fizică. Dr. Luther Halsey Gulick, Director Executiv al Departamentului de Educaţie Fizică al Comitetului Internaţional din cadrul YMCA, l-a invitat pe Morgan să facă o demonstraţie a noului joc pe stadion. Morgan a luat două echipe, fiecare alcătuite din câte cinci bărbaţi şi câţiva fani loiali şi demonstraţia a fost făcută în faţa delegaţilor, care participau la conferinţă. Morgan a explicat că noul joc a fost gândit pentru sală, dar se poate juca şi în aer liber. Poate să participe un număr nelimitat de jucători – obiectivul jocului fiind ţinerea mingii în mişcare peste fileu, dintr-o parte în cealaltă a terenului.

După ce a văzut demonstraţia şi a ascultat explicaţiile lui Morgan, Profesorul Alfred T. Halstead a fost atent la acţiune, la fazele jocului, la traiectoriile mingiei şi a propus ca numele de „Mintonette” să fie înlocuit de „Volley Ball”. Acest nume a fost acceptat de Morgan şi de întreaga conferinţă.

Morgan a explicat regulile şi a dat o copie scrisă de mână conferinţei ca un ghid pentru folosirea şi dezvoltarea voleiului. Un comitet a fost desemnat pentru a studia regulile şi pentru a propune sugestii pentru promovarea şi învăţarea noului joc.

Un scurt raport despre noul joc a fost publicat în ediţia 1896 a „Physical Education”, iar regulile au fost incluse în ediţia din 1897, care a constituit şi primul manual oficial a North American YMCA Athletic League

 

ISTORIA PE SCURT A JOCULUI DE VOLEI

• 1895: William G. Morgan a creat, în SUA, jocul de volei denumit iniţial „Mintonette”.• 1896: Denumirea de „Mintonette” jocului a fost schimbată în „Volley Ball”.• 1900: a fost realizată o minge special pentru volei.• 1900: prima ţară din afara SUA care a adoptat voleiul a fost Canada.• 1908: voleiul ajunge în Japonia.• 1912: numărul de jucători din fiecare echipă a fost stabilit la şase şi s-a decis ca jucătorii să se rotească înaintea serviciului.• 1914: secretarul YMCA War Office, George Fisher, a inclus voleiul în programele de reconfortare şi educaţie ale Forţelor Armate Americane.• 1915: numărul jucătorilor în teren redevine variabil putând fi de la doi la şase pentru fiecare echipă. În Europa voleiul ajunge adus de soldaţii americani care au luptat în primul Război Mondial. Popularitatea sa a crescut rapid, dar jocul a prins rădăcini în special în ţările din Estul Europei unde climatul rece a făcut deosebit de atractive sporturile de sală. Începutul primului război mondial a introdus voleiul în Africa (Egipt).• 1916: în Philippines, a fost introdus un stil ofensiv prin care se pasa mingea cu o traiectorie înaltă pentru a fi lovită de alt jucător.• 1917: s-a trecut de la 21 la 15 puncte pentru câştigarea unui set.• 1918: numărul Jucătorilor pe echipă a fost restabilit la şase.• 1919: au fost introduşi 16000 de jucători de volei în Forţele Expediţionare Americane şi în trupele aliate. Acest lucru a fost un stimul al dezvoltării voleiului în afara SUA.• 1920: au fost instituite: regula celor trei lovituri pentru o echipă şi atacul din linia a doua.• 1923: o echipă trebuia să fie alcătuită din 6 jucători pe teren şi 12 rezerve oficiale iar fiecare jucător trebuia să aibă un tricou numerotat diferit.• 1924: crearea Federaţiei de Volei în Cehoslovacia (prima în Europa).• 1925: s-a stabilit să fie admise două time-outs-uri pe set pentru fiecare echipă.• 1927: ia naştere Federaţia Japoneză de Volei şi se organizează competiţii cu echipe formate din 9 jucători, sistem adoptat şi de China.• 1930: s-a jucat pentru prima dată volei pe plajă cu doi jucători.• 1933: primul campionat naţional de volei s-a ţinut în URSS unde erau deja 400000 jucători.• 1934: s-a creat o „Comisie Tehnică de Volei” în cadrul „Asociaţiei Internaţionale a Sporturilor cu Mingea Jucate cu Mâna”.• 1935: atingerea fileului este considerată greşeală.• 1938: Cehii au perfecţionat blocajul care a fost oficial introdus în regulament sub denumirea de „o contraacţiune la fileu de unul sau doi jucători alăturaţi”. Timp de aproximativ 20 ani blocajul fusese folosit în joc, dar nu era specificat în regulamente. Cehii, urmaţi la scurt timp de ruşi, au fost primii care au atribuit o importanţă decisivă noii metode care facilita sarcina ingrată de apărare în volei.• 1940: William G. Morgan, creatorul jocului de volei a murit la vîrsta de 68 de ani după ce a urmărit cu entuziasm evoluţia jocului pe care la creat.• 1942: mingea putea fi jucată cu orice parte a corpului de la genunchi în sus.• 1945: primele mărci poştale cu subiect din volei au fost emise în România.• 1947: s-au armonizat regulile de joc americane şi europene. Terenul trebuia să măsoare 9×18 m, iar înălţimea fileului era 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24 m pentru femei. În Asia regulile erau diferite: terenul măsura 21,35 x 10,67 m iar fileul era la 2,28 m pentru bărbaţi şi 2,13 m pentru femei.• 1947: s-a înfiinţat oficial „Federaţia Internaţională de Volley Ball” (FIVB), având ca prim preşedinte pe francezul Paul Libaud, la Congresul Constitutiv din 18 – 20 aprilie, în Franţa la Paris, la care au participat 14 federaţii naţionale.• 1948: la Roma s-a ţinut primul Campionat European de Volei câştigat de Cehoslovacia. După război regulile au fost rescrise şi clarificate pentru a face interpretarea mai uşoară. În special s-a dat o mai bună definiţie blocajului şi serviciul a fost limitat la treimea din dreapta a liniei de fund a terenului.• 1948: s-a ţinut primul turneu de volei pe plajă cu doi jucători.• 1949: primul Campionat Mondial de volei masculin s-a ţinut la Praga în Cehoslovacia câştigat de URSS.• 1951: voleiul era jucat de peste 50 milioane de oameni în peste 60 de ţări.• 1952: primul Campionat Mondial de volei feminin s-a ţinut la Moscova în URSS şi a fost câştigat de URSS.• 1956: a fost publicat primul număr oficial al Buletinului FIVB. La Paris s-a ţinut primul Campionat într-adevăr mondial la care au participat 24 echipe masculine din 4 continente. Cehoslovacia a câştigat la bărbaţi şi URSS la femei.• 1957: s-a luat în considerare introducerea celui de al doilea arbitru, durata time-outs-urilor a fost limitată la un minut şi 30 secunde. În timpul celei de-a 53-a sesiuni a Comitetului Olimpic Internaţional ţinută la Sofia s-a jucat un turneu demonstrativ de volei şi Comitetul Olimpic a

stabilit ca jocul de volei să fie introdus ca Joc de Echipă Olimpic la Olimpiada a XVIII-a de la Tokyo din 1964.• 1959: Federaţia Internaţională de Sporturi Universitare a introdus primele Jocuri Universitare la Torino în Italia. Jocul de volei era una din cele opt competiţii introduse.• 1964: voleiul a fost introdus ca Joc de Echipă Olimpic la Olimpiada de la Tokyo.• 1964: japonezii au folosit la Olimpiada de la Tokyo o minge care consta dintr-o carcasă din cauciuc pe care erau lipite bucăţi de piele. O construcţie similară a mingii de volei se utilizează şi în prezent.• 1968: Congresul din Mexic a recomandat introducerea antenelor pentru a facilita decizia arbitrilor asupra mingilor care au depăşit liniile laterale.• 1969: a luat fiinţă Comisia Antrenorilor.• 1971: primele cursuri de antrenori ale FIVB au fost ţinute în Japonia şi Egipt. A luat fiinţă Comisia Medicală a FIVB.• 1974: la Congresul FIVB din Mexico City s-a decis aplicarea după 1976 a două modificări: antenele laterale trebuiau mutate la limitele laterale ale terenului, iar după blocaj se admiteau trei atingeri ale mingiei. Campionatele Mondiale de Volei din Mexic au fost televizate şi s-au putut vedea în direct în Japonia.• 1980: Congresul al 17-lea al FIVB a adoptat regulile jocului în trei limbi: franceză, engleză şi spaniolă.• 1984: a fost ales ca preşedinte al FIVB mexicanul Rubén Acosta Hernandez, iar sediul FIVB s-a mutat de la Paris, Franţa, la Lausanne, Elveţia şi a fost intensificată politica de promovare a voleiului în bazele sportive din toată lumea.• 1988: FIVB a inaugurat noul sediu de la Lausanne.• 1995: jocul de volei a împlinit 100 de ani. Evenimentul a fost comemorat în toată lumea prin ceremonii, turnee, emitere de timbre. FIVB a sărbătorit evenimentul organizând ciclul de evenimente „100 ani de volei în 100 de zile” constând dintr-o serie de manifestări şi editarea unei magnifice cărţi cu titlul „100 de ani de legătură globală”. A apărut site-ul http://www.voleyball.com• 1996: voleiul pe plajă cu doi jucători a fost introdus ca Sport Olimpic.• 2000: s-a trecut de la 15 la 25 puncte pentru câştigarea unui set. S-a acordat titlul de cel mai bun antrenor de volei al secolului XX lui Yasutaka Matsudaira din Japonia la volei masculin pentru perioada 1964 – 1974 şi la volei feminin lui Eugenio George din Cuba pentru perioada 1990 – 2000.

• 2001: FIVB are afiliate 218 federaţii naţionale. William G. MorganDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

William G. Morgan.

William George Morgan (douăzeci și trei ianuarie 1870 - 27 decembrie 1942 ) a fost inventatorul de volei , numit initial "Mintonette". El a fost născut în Lockport, New York , Statele Unite ale Americii. [ 1 ] Morgan a fost cel mai mare dintre frații lui. Părinții lui au fost George Henry Morgan (1841-1915) și Nancy Chatfield (1848-1932). Mai târziu, el sa căsătorit Mary King Caldwell și a avut 4 copii.

El sa întâlnit James Naismith , inventatorul baschet, în timp ce Morgan studia la Colegiul Springfield , Massachusetts , în 1892. La fel ca Naismith, Morgan a urmat o carieră îneducație fizică la YMCA . Influențat de Naismith și baschet, în 1895, în Holyoke, Massachusetts , Morgan a inventat "Mintonette" un sport de echipă mai puțin viguros mai potrivite pentru membrii mai în vârstă ai YMCA, dar unul care încă necesare calificare atletic. Mai târziu, Alfred S. Halstead vizionat Mintonnette și redenumit-o "Volei" ca punct al jocului este de a "volei" "minge" înainte și înapoi pe net.

conținut  [ Ascunde ] 

1   Copilăria 2   Crearea sport 3   Introducerea sport 4   Urmările 5   viață mai târziu 6   credite 7   Referințe

Early de viață [ edit   ]

William Morgan a absolvit liceul la Northfield Mount Hermon School și sa mutat pe pentru a participa la Școala de International YMCA (redenumit mai târziu Springfield College) din Massachusetts, cu James Naismith, inventatorul baschet. [ 2 ] Atât Morgan și Naismith, atât urmărit cariera în educație fizică la (Asociația creştină Young bărbaţi) YMCA. Auburn, Maine, la YMCA, a fost în cazul Morgan petrecut un an de lucru înainte de a absolvit Colegiul Springfield. [ 3 ] În vara anului 1895, Morgan mutat la Holyoke, Massachusetts, unde a continuat să lucreze pentru YMCA, devenind directorul de Educație fizică. [ 2 ] cu Morgan fiind director, acesta ia permis să elaboreze planuri de antrenament și să învețe sport în profunzime la adultul tânăr de sex masculin.

Crearea sportul [ edit   ]

William Morgan a lucrat ca director de Educație Fizică la YMCA din Holyoke, el a început să observați că jocul de baschet nu a fost menit pentru toată lumea să joace. Bărbații mai slabe tineri, adulți non-sportivi, și adulții mai în vârstă nu au fost capabili să țină pasul cu care rulează în sus și în jos instanța, împreună cu suma de contacte care ar rula ocazional în. [ 4 ] Morgan apoi a trebuit să se gândească la o joc în care toată lumea ar avea o cantitate egală de participare, dar, de asemenea, au avut obiective similare baschet. El a dorit să creeze un joc, care ar putea juca toată lumea, indiferent de varsta sau capacitatea fizică.

Între încercarea de a rula clase la YMCA si crearea unui nou sport potrivit pentru toate, Morgan a hotărât să facă cel mai bun pe care a folosit idei de la diverse sporturi, cum ar fi handbalul, tenisul, și badminton, precum și cunoștințele sale din metodele de formare sport și de experiență, pentru a crea acest nou sport. [ 5 ] El a decis că jocul ar implica o durata de sase picioare, net de șase inch în mijlocul divizarea 2 zone de joc diferite, și că s-ar fi jucat pe o 30 de picioare. x 60 ft. instanță , astfel încât să poată fi jucat în săli de sport oriunde în întreaga națiune. [ 6 ] [ 7 ]

După crearea unor reguli de bază, William Morgan a trebuit să experimenteze cu jocul său. În primul rând, el a trebuit să decidă care bilă de utilizat. O baschet a fost prea grea, în timp ce vezica baschet a fost prea ușoară. După testarea toate bilele le-a avut la dispoziție, el a ajuns la concluzia că cel mai bun opțiunea sa a fost să ceară AG Spalding & Bros să-l facă o minge. Un tânăr AG Spalding & Bros echipamente de designer și marine maestru croitor pânză, Dale Callaghan, dezvoltat si produs primul volei prototip. Morgan a fost foarte mulțumit de Spalding & Bros lucru. Ei au creat Morgan mingea perfect pentru sport său, care a fost acoperit cu piele, cu circumferința de 25-27 inci. Mingea a fost, de asemenea, greutatea perfectă pentru sport Morgan. Mingea a cântărit 9-12 oz. Acest nou minge care a fost făcută pentru sport Morgan a fost de finisare perfecta atingere la elementele de bază ale sportului. Ultimul lucru pe care a trebuit să fie făcut de către Morgan a fost de a crea un nume. Morgan a venit cu "Mintonette" ca nou nume pentru jocul său.[ 2 ]

Introducerea sportul [ edit   ]

Prima dată Morgan a dezvăluit acest sport la alte directorii fizică a fost la YMCA situat în Springfield, în 1896. El a prezentat lui idee nouă, creatoare de Dr. Luther Halsey Gulick (director al profesional educației fizice școală de formare), iar restul dintre directorii YMCA de Educație fizică. Dr. Gulick a fost atât de mulțumit de faptul că a cerut Morgan să prezinte acest sport la stadion nou al școlii.

În curs de pregătire pentru debutul lui mare, Morgan creat 2 echipe de 5 oameni, care ar ajuta la demonstrarea "Mintonette" în fața delegaților de conferințe în sala de gimnastică de Est în Springfield College.

La 9 februarie 1895, William Morgan a prezentat noua sa sportului în lume. Când Morgan a explicat joc înainte de demonstrația, el a numit câteva linii directoare cheie în jocul de "Mintonette", cum ar fi că jocul a fost creat astfel încât să poată fi jucat în aer liber și în săli de sport, precum și obiectivul de a jocului a fost să țină mingea în acțiune pe măsură ce merge de la o parte a fileului de mare, la cealaltă.

Unul dintre delegații de conferințe, profesorul Alfred T. Halsted, iubit jocul de Mintonette, dar el a simtit ca ceva a fost pur și simplu nu chiar. Profesor Halsted sugerat că numele jocului ar trebui să fie de volei, dat fiind că punctul principal al jocului a fost de a "volei" mingea la un jucător sau pe net. Morgan a fost de acord cu ideea Halsted și de atunci jocul original de "Mintonette" a fost menționată ca Volei.

Morgan a continuat să tweak regulile jocului până în iulie 1896, în cazul în care s-au adăugat sportul său în primul manual oficial al America de Nord YMCA Athletic League.

Urmarea [ edit   ]

La 7 iulie, 1896, primul joc de volei a fost jucat Springfield College. [ 4 ]

In 1900, Spalding a început să producă o minge specială, care a fost proiectat special pentru acest sport -. Un volei [ 8 ]

În 1920, noile norme au fost instigate care a inclus cele trei hit-uri pe fiecare parte, precum și normele de atac din linia a doua. [ 9 ]

In anul 1964, la JO de vară din Tokyo, a fost în cazul Volei a fost introdus la Olimpiada. [ 8 ]

Viata mai tarziu [ edit   ]

William Morgan a părăsit slujba de la YMCA în 1897 pentru a începe o nouă carieră cu General Electric și Westinghouse. El a rămas în contact cu Springfield College și a declarat că a fost "Conținutul în cunoștință de faptul că jocul a adus o viață mai bogată pentru milioane de oameni din întreaga lume." [ 3 ]

Morgan a murit pe 27 decembrie 1942.

Credite [ edit   ]

In anul 1995, Premiul Trofeul Morgan a fost creat. Premiul este prezentat anual la masculul cele mai remarcabile și feminin voleibalist colegial în SUA. [ 5 ] O școală elementară din Holyoke, William Morgan School, îi poartă numele.

ENICI INVĂŢARE VOLEI: Istoria jocului de volei (curs prof. Flavia Rusu)2.1. PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi

elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor şi se juca cu prea puţini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers.Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători, etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un coechipier să treacă plasa.Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de

Basket şi Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:* În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.* Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.* În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.* În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.* În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.* În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.* În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia în anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.* În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui jucător “libero” cu sarcini defensive.* Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură (preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

2.2. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează primul Campionat

Naţional masculin la care participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul Campionat naţional al elevilor.Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR Bucureşti.La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi la feminin.Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile României ( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii.Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club cât şi cu echipele naţionale:* Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.* Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa Cupelor.* În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.* În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele Europene desfăşurate la Praga.* La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.* Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European, desfăşurat la Bucureşti.* În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe locul al III-lea.* La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi

câştigarea medaliilor olimpice de bronz.* Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.* Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial din anul 1956.* La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.* Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră, rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul 2004, a echipei naţional feminine la turneul final al Campionatului European poate fi considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

Voleiul este o activitate ce s-a ridicat de la jocul cu mingea pe plaja la rangul unui joc sportiv care a castigat toate continentele si milioane de adepti, fiind cuprins in marile competitii ale globului (jocuri olimpice, campionate mondiale si continentale, universiade etc). Acesta presupune o temeinica pregatire atletica, forta, viteza si detenta, spirit de anticipare si clarviziune, reflex si inteligenta tactica.

Terenul de joc este un dreptunghi de 18 m pe 9 m, impartit in doua patrate egale printr-o linie de mijioc. Liniile de marcare ale terenului sunt late de 5 cm si fac parte din terenul de joc. Se poate juca pe pamint, pe iarba, pe bitum, zgura sau in sali de sport. 

Fileul care separa cele doua terenuri de joc are inaltimea (la marginea sa superioara), de 2,43 m pentru barbati, 2,24 m pentru femei. 

Mingea este confectionata din benzi de piele avand o camera de cauciuc in interior, o circumferinta de 65-68 cm si o greutate de 250 g. 

Echipa este formata din 6 jucatori titulari (care sunt pe teren) si inca 6 jucatori de rezerva, care pot fi introdusi oricand in timpul jocului (dar nu mai mult de 6 schimbari intr-un set). Jucatorii unei echipe stau pe teren astfel incat sa acopere intreaga suprafata de 81 mp. In timpul efectuarii serviciului, jucatorii sunt obligati sa stea pe teren in ordinea numerelor anuntate de catre antrenor la arbitrul scorer. 

Pentru a usura intelegerea unui joc, cele 6 zone de pe teren au fost numerotate de la 1-6 in sensul invers de miscare a acelor ceasornicului. Ori de cate ori o echipa castiga serviciul de la adversari, jucatorii isi schimba locurile pe teren, efectuand o rotatie in sensul acelor ceasornicului. Echipele aflate fata in fata, incearca sa-si trimita astfel mingea de joc, incat adversarul sa nu o poata returna in conditii regulamentare. 

Mingea se pune in joc printr-un servici care este executat din afara terenului (din spatiul special destinat) de catre jucatorul aflat in dreapta, pe linia de fund a terenului. Echipa care este in posesia mingii este obligata ca, prin maximum trei lovituri, sa o trimita in terenul advers. Se obtine un punct de catre echipa care a servit in cazul cand echipa adversa nu reuseste sa-i retransmita mingea regulamentar. Un set se incheie atunci cand o echipa a totalizat 15 puncte (cu conditia departajarii cu 2 puncte la scorul de 14:14, 15:15 etc). Victoria este obtinuta de catre echipa care castiga prima doua seturi (din trei) sau trei seturi (din cinci).

VoleiDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute.

Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită.Consultați manualul de stil și îndrumarul, apoi dați o mână de ajutor.Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2006

Volei

Cel mai înaltfor Federația Internațională de Volei(FIVB)

Jucat prima oară 1895, Holyoke, Massachusetts,Statele Unite

Caracteristici

Contact Nu

Membri ai echipei 6

Mixt Da, competiții separate

Categorizare Sport de echipă, Sport cu minge

Echipament Mingea de volei

Loc de întâlnire Sală, plajă, iarbă

Olimpic 1964

Modifică text

Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă mingea pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se câștigă dacămingea atinge terenul advers sau dacă nu respectă regula celor trei atingeri.

O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi câștigătoare din 5, fiecare set a câte 25 de puncte; în caz de egalitate 24 - 24 se continuă setul până în momentul în care una din cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29 - 27, 31 - 29 etc). În cazul în care este nevoie de jucarea ultimului set pentru desemnarea câștigătorului, acesta se joacă până la 15 (sau până la o diferență de două puncte).[1]

Cuprins  [ascunde] 

1 Voleiul - un sport competitiv o 1.1 Rolul arbitrului o 1.2 Structura o 1.3 Mingi

2 Componența echipelor o 2.1 Locul participanților o 2.2 Echipament

2.2.1 Schimbări de echipament 2.2.2 Obiecte interzise

o 2.3 Liderii echipelor 2.3.1 Căpitanul 2.3.2 Antrenorul 2.3.3 Antrenorul secund

3 Punctarea o 3.1 Greșeală o 3.2 Consecințele câștigării unei faze de joc o 3.3 Pentru a câștiga un set o 3.4 Meciul este câștigat de echipa care obține trei seturi

4 Forfait și echipă incompletă 5 Perioada de încălzire 6 Formația de start a echipei 7 Poziții

o 7.1 Greșeală de poziție 8 Rotație

o 8.1 Greșeală de rotație 9 Minge în joc

o 9.1 Minge afară din joc o 9.2 Minge ”în teren” o 9.3 Minge “afară”

10 Jocul cu mingea o 10.1 Lovituri ale echipei o 10.2 Contacte consecutive o 10.3 Contacte simultane o 10.4 Lovitură ajustată o 10.5 Caracteristici ale loviturii o 10.6 Greșeli în jocul cu mingea o 10.7 Minge care trece pe deasupra fileului

o 10.8 Minge care atinge fileul o 10.9 Minge în fileu

11 Jucător la fileu o 11.1 Trecere pe deasupra fileului o 11.2 Pătrundere pe sub fileu o 11.3 Contact cu fileul o 11.4 Greșeli ale jucătorului la fileu

12 Serviciu o 12.1 Primul serviciu al unui set o 12.2 Ordine la serviciu o 12.3 Autorizarea serviciului o 12.4 Execuția serviciului o 12.5 Paravan o 12.6 Greșeli în timpul acțiunii de executare a serviciului

12.6.1 Greșeli ale serviciului 12.6.2 Greșeli ale serviciului după lovirea mingii

o 12.7 Greșelile după executarea serviciului și greșelile de poziție 13 Lovitura de atac

o 13.1 Restricții ale loviturii de atac 14 Blocajul

o 14.1 Acțiunea de a bloca 14.1.1 Tentativa de blocaj 14.1.2 Blocaj efectiv 14.1.3 Blocaj colectiv

o 14.2 Contacte ale blocajului o 14.3 Blocaj în spațiul advers o 14.4 Blocajul și loviturile echipei o 14.5 Blocajul serviciului o 14.6 Greșeli ale blocajului

15 Pauze între seturi și schimbări ale terenurilor o 15.1 Pauze între seturi o 15.2 Schimbări ale terenurilor

16 Jucătorul „libero” o 16.1 Desemnarea libero-ului o 16.2 Echipamentul o 16.3 Acțiuni de joc permise libero-ului

16.3.1 Acțiuni de joc 16.3.2 Substituirea jucătorilor de către Libero 16.3.3 Redesemnarea unui nou Libero

17 Arbitri o 17.1 Corp de arbitraj și proceduri

17.1.1 Componență 17.1.2 Proceduri

o 17.2 Primul arbitru 17.2.1 Plasament 17.2.2 Responsabilități

o 17.3 Al doilea arbitru 17.3.1 Plasament 17.3.2 Autoritate 17.3.3 Responsabilități

o 17.4 Scorer 17.4.1 Plasament 17.4.2 Responsabilități

o 17.5 Al doilea scorer 17.5.1 Plasament

17.5.2 Responsabilități o 17.6 Asistenții de linie

17.6.1 Plasament 17.6.2 Responsabilități

o 17.7 Semnalizări oficiale 17.7.1 Semnalizările oficiale ale arbitrilor 17.7.2 Semnalizările cu steagul ale asistenților de linie

18 Referințe 19 Bibliografie 20 Legături externe

Voleiul - un sport competitiv[modificare | modificare sursă]

Competiția dezvoltă resursele latente, scoțând în evidență îndemânarea, spontaneitatea, creativitatea și estetica. Regulile sunt realizate pentru a permite demonstrarea acestor abilități. Cu puține excepții, voleiul permite tuturor jucătorilor să acționeze atât la fileu (în atac), cât și în spatele terenului (în apărare sau la serviciu). Dacă ar mai trăi William Morgan, creatorul acestui joc, l-ar putea încă recunoaște, voleiul păstrând, de-a lungul timpului, anumite elemente caracteristice. Câteva din acestea le împarte cu alte jocuri care au fileu, minge sau rachetă:

serviciu, rotație (alternanța la serviciu), atac, apărare.

Voleiul este totuși unic printre jocurile la fileu prin faptul că se insistă ca mingea să fie păstrată cât mai mult timp în aer și prin faptul că oferă posibilitatea paselor între membrii aceleiași echipe înainte ca mingea să fie returnată adversarilor. Introducerea unui jucător specializat în apărare, Libero-ul, a mărit lungimea fazelor de joc. Modificarea regulii la serviciu l-au transformat dintr-un simplu act de a pune mingea în joc, într-o armă ofensivă. Conceptul rotației a fost dezvoltat pentru a permite fiecărui sportiv să participe la joc. Regula poziției jucătorilor permite echipelor flexibilitate și posibilitatea dezvoltării de tactici interesante, atât în favoarea echipei, cât și pentru entuziasmul spectatorilor. Astfel, imaginea voleiului devine din ce în ce mai bună. Cu cât jocul evoluează, fără îndoială că se va schimba, va deveni mai bun, mai puternic, mai rapid.

Rolul arbitrului[modificare | modificare sursă]

Calitatea arbitrului derivă din conceptele de corectitudine și consecvență:

să fie corect cu fiecare participant; să fie perceput ca un om corect de către spectatori.

Pentru a permite jucătorilor să facă spectacol, arbitrul trebuie:

să fie exact în aprecierile lui ; să înțeleagă conceptul de bază al regulilor ; să fie un organizator eficient ; să permită jocului să se desfășoare pentru a se desemna un câștigător ; să fie un formator de caractere folosind regulile pentru a penaliza lipsa de sportivitate și a

admonesta lipsa de politețe ; să promoveze voleiul prin a permite elementelor spectaculoase ale jocului să strălucească și

celor mai buni jucători să facă ceea ce știu ei mai bine: să impresioneze publicul.

În încheiere putem spune că un bun arbitru folosește regulile pentru a face din competiție o experiență deosebită pentru toți cei implicați.

Cei interesați ar trebui să vadă în regulile următoare stadiul actual de dezvoltare al unui joc minunat, ținând totuși cont că paragrafele precedente au o importanță deosebită pentru oricare din pozițiile din care privesc voleiul (arbitru, observator, antrenor, sportiv, spectator).

Structura[modificare | modificare sursă]

Fileul măsoară 1 m pe lățime și 9,50 m până la 10 m în lungime (cu 25 până la 50 cm pe fiecare parte laterală). El este alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm, confecționate din sfoară de culoare neagră.

La marginea superioară, este cusută pe toată lungimea fileului o bandă din pânză albă, răsfrântă pe fiecare parte pe o lățime de 7 cm. Fiecare capăt al benzii are o gaură prin care trece o sfoară pentru prinderea de stâlpi și menținerea ei întinsă.

Prin interiorul benzii trece un cablu flexibil pentru prinderea fileului de stâlpi și menținerea marginii sale superioare întinsă.

La partea inferioară a fileului este o altă bandă orizontală, de 5 cm lățime, asemănătoare cu banda superioară, prin care trece o sfoară. Această sfoară croșetează de-a lungul ochiurilor pentru prinderea de stâlpi și menținerea întinsă a părții inferioare a fileului.

Fileul are înalțimi diferite la fete față de băieți. La fete înălțimea fileu lui este de 2,24m la senioare și juniore.Iar la băieți are 2,43m seniori și juniori.

Mingi[modificare | modificare sursă]

Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele sau piele sintetică prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc sau alt material asemănător.

Mingea poate avea o singură culoare deschisă sau o combinație de culori.

Materialul sintetic și combinația de culori a mingilor folosite în competițiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB.

Circumferința sa trebuie să fie cuprinsă între 66 cm +/- 1,00 cm și greutatea între 270g +/- 10g.

Presiunea interioară trebuie să fie de la 0,300 până la 0,325 kg/cm2 (4,26 până la 4,61 psi), (294,3 până la 318,82 mbar sau hPa).

Componența echipelor[modificare | modificare sursă]

O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor, un antrenor secund, un preparator fizic (maseur) și un medic.

Pentru competițiile mondiale și oficiale ale FIVB, medicul trebuie să fie acreditat în prealabil de FIVB.

Unul dintre jucători (altul decat Libero-ul) este căpitanul echipei și el trebuie să fie identificat ca atare pe foaia de arbitraj.

Numai jucătorii înregistrați pe foaia de arbitraj pot să pătrundă pe teren și să participe la meci. După ce căpitanul și antrenorul au semnat foaia de arbitraj, componența echipei nu mai poate fi modificată.

Locul participanților[modificare | modificare sursă]

Jucătorii care nu sunt în joc trebuie ori să fie așezați pe banca pentru rezerve a echipei lor ori să fie în zona lor de încălzire. Antrenorul și ceilalți membri ai echipei trebuie să stea pe bancă, dar pot să o părăsească pentru un timp.

Băncile pentru rezerve sunt situate de o parte și de alta a mesei scorerului, în afara zonei libere.

Numai membrilor echipei le este permis să stea pe bancă în timpul meciului și să participe la încălzirea la fileu. Jucătorii care nu sunt în joc se pot încălzi fără mingi astfel:

în timpul jocului în zona de încălzire; în cursul timpilor de odihnă și a timpilor tehnici în zona liberă situată în spatele propriului teren

de joc. În timpul pauzei dintre seturi jucătorii pot utiliza mingile (dar nu cele de joc) pentru încălzire în

zona lor liberă.

Echipament[modificare | modificare sursă]

Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un șort, șosete și pantofi de sport. Culoarea și designul tricourilor, șorturilor și șosetelor întregii echipe trebuie să fie uniforme (cu exceptia Libero-ului). Echipamentul trebuie să fie curat.

Pantofii trebuie să fie fără tocuri, ușori și flexibili, cu tălpi din cauciuc sau din piele.

Pentru competițiile de seniori mondiale și oficiale ale FIVB, este interzisă utilizarea pantofilor de sport cu tălpi care lasă urme negre pe podea. Tricourile și șorturile vor fi conform standardelor omologate ale FIVB.

Tricourile jucătorilor trebuie să fie numerotate de la 1 până la 18.

Numerele trebuie plasate pe tricou în centrul pieptului și al spatelui. Culoarea și strălucirea numerelor trebuie să fie în contrast net cu cele ale tricourilor .

Numerele trebuie să măsoare cel puțin 15 cm în înălțime pe piept și 20 cm pe spate. Lățimea benzii care formează cifra trebuie să fie de cel puțin 2 cm.

Pentru competițiile mondiale și oficiale ale FIVB, numerele jucătorilor trebuie să fie înscrise și pe piciorul drept al șortului. Numerele trebuie să aibă o înălțime cuprinsă între 4 și 6 cm, iar lățimea benzii care formează cifra trebuie să fie de minimum 1 cm.

Căpitanul echipei este identificat grație unei barete de 8 x 2 cm, plasată pe tricou sub numărul de pe piept.

Este interzisă purtarea de echipament care nu are numere regulamentare sau de culoare diferită de cea a altor jucători (cu excepția Libero-ului).

Schimbări de echipament[modificare | modificare sursă]Primul arbitru poate să autorizeze unul sau mai mulți jucători:

să joace desculț(i) (la competițiile mondiale și oficiale ale FIVB este interzis ca sportivii să joace desculți);

să-și schimbe între seturi sau după înlocuire tricourile umezite sau deteriorate cu condiția ca noile tricouri să aibă aceleași culori, model și numere;

să joace în treninguri pe timp rece, cu condiția ca acestea să aibă aceeași culoare și același model pentru toată echipa (cu excepția Libero-ului) și să fie numerotate conform Regulii.

Obiecte interzise[modificare | modificare sursă]Este interzis să fie purtate obiecte care pot să provoace accidentări sau să ofere un avantaj artificial jucătorului.

Jucătorii pot să poarte ochelari sau lentile de contact pe propria răspundere.

Liderii echipelor[modificare | modificare sursă]

Căpitanul echipei și antrenorul poartă împreună răspunderea pentru conduita și disciplina tuturor membrilor echipei lor.

Liberoul-ul nu poate exercita funcția de căpitan al echipei.

Căpitanul[modificare | modificare sursă]Înaintea meciului, căpitanul echipei semnează foaia de arbitraj și reprezintă echipa la tragerea la sorți.

În timpul meciului, căpitanul echipei acționează în calitate de căpitan în joc atât timp cât el se află pe teren. Când căpitanul echipei nu se află pe teren, antrenorul sau căpitanul însuși trebuie să desemneze un alt jucător din teren (cu exceptia Libero-ului) care va prelua funcția de căpitan în joc. Acest căpitan în joc își păstrează responsabilitățile până când este înlocuit, căpitanul echipei revine pe teren sau setul se încheie.

Căpitanul în joc este singurul autorizat să se adreseze arbitrilor. Poate face acest lucru numai când mingea este afară din joc, pentru:

a cere o explicație privind aplicarea sau interpretarea regulilor și, de asemenea, pentru a face cunoscute cererile sau întrebările coechipierilor. În cazul în care explicația arbitrului principal nu îl satisface, căpitanul în joc trebuie imediat să-și exprime dezacordul. Astfel, căpitanul își poate rezerva dreptul să înregistreze la sfârșitul meciului o reclamație oficială pe foaia de arbitaj;

a cere: autorizarea schimbării unor părți sau a întregului echipament, permisiunea să se verifice poziția echipelor; controlul suprafeței de joc, fileului, mingilor etc.;

a cere timpi de odihnă și înlocuiri de jucători.

La sfârșitul meciului, căpitanul de echipă:

mulțumește arbitrilor și semnează foaia de arbitraj pentru a confirma rezultatul; dacă el (sau căpitanul în joc care l-a înlocuit) și-a exprimat în prealabil un dezacord față de

decizia primului arbitru, acel dezacord poate fi reconfirmat și înregistrat la sfârșitul meciului pe foaia de arbitraj ca o reclamație oficială cu privire la aplicarea sau interpretarea de către arbitri a regulilor de joc.

Antrenorul[modificare | modificare sursă]terenului de joc. El decide formațiile de start, solicită înlocuirile și timpii de odihnă pentru a da instrucțiuni. În timpul exercitării acestor atribuții, interlocutorul său oficial este al doilea arbitru. Înaintea meciului, antrenorul înscrie sau verifică numele jucătorilor săi și numerele acestora înregistrate pe foaia de arbitraj și apoi o semnează.

În timpul meciului, antrenorul:

înaintea fiecărui set, remite scorerului sau celui de-al doilea arbitru fișa cu poziția inițială completată corect și semnată;

stă pe banca pentru rezerve, cel mai aproape de scorer, dar își poate părăsi pentru un timp poziția;

antrenorul, ca de altfel toți ceilalți membri ai echipei, poate da indicații jucătorilor din teren. Antrenorului i se permite să stea în picioare sau să se deplaseze în interiorul zonei libere din fața băncii pentru rezerve a echipei sale, de la prelungirea liniei de atac până în zona de încălzire, fără a deranja sau întârzia jocul.

Antrenorul secund[modificare | modificare sursă]Antrenorul secund stă pe banca pentru rezerve a echipei, dar nu are drept de intervenție în joc.

În cazul când antrenorul trebuie să-și părăsească echipa, antrenorul secund poate, la cererea căpitanului în joc și cu autorizarea primului arbitru, să își asume atribuțiile antrenorului.

Punctarea[modificare | modificare sursă]

O echipa câștigă un punct:

dacă reușește să facă mingea să cadă în terenul advers, pe tușă sau înăutrul terenului dacă echipa adversă comite o greșeală; dacă echipa adversă este sancționată cu penalizare.

Greșeală[modificare | modificare sursă]

O echipă comite o greșeală de joc dacă execută o acțiune contrară regulilor de joc. Arbitrii judecă greșelile și determină penalizările conform prezentelor reguli:

dacă două sau mai multe greșeli sunt comise succesiv, numai prima dintre ele este luată în calcul.

dacă două sau mai multe greșeli sunt comise simultan de adversari, este socotită DUBLĂ GREȘEALĂ și faza de joc este rejucată.

Consecințele câștigării unei faze de joc[modificare | modificare sursă]

Faza de joc începe în momentul loviturii de serviciu și se termină când mingea este afară din joc.

Dacă echipa la serviciu câștigă faza de joc, ea câștigă un punct și va servi în continuare. Dacă echipa la primire câștigă faza de joc, ea câștigă un punct și dreptul de a servi.

Pentru a câștiga un set[modificare | modificare sursă]

Un set (cu excepția celui decisiv - al 5-lea) este câștigat de echipa care obține prima 25 puncte cu un avans minim de două puncte față de cealaltă echipă. În caz de egalitate la scorul de 24 - 24, jocul continuă până când este realizată o diferență de două puncte (26 - 24, 37-35, …)

Meciul este câștigat de echipa care obține trei seturi[modificare | modificare sursă]

În cazul unei egalități la seturi de 2 - 2, setul decisiv (al 5 - lea) este jucat până la punctul 15, cu o diferență minimă de două puncte între cele două echipe.

Forfait și echipă incompletă[modificare | modificare sursă]

Dacă o echipă refuză să joace după ce a fost solicitată să o facă, ea este declarată forfait și pierde meciul cu rezultatul 0 - 3 și 0 - 25 pentru fiecare set.

O echipă care, fără justificări valabile, nu se prezintă la timp pe terenul de joc, este declarată forfait cu același rezultat ca cel menționat la regulă.

O echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru meci pierde setul sau meciul. Echipei adverse i se atribuie punctele sau punctele și seturile necesare pentru a câștigă setul sau meciul. Echipa incompletă păstrează punctele și seturile câștigate.

Înaintea meciului, primul arbitru efectuează o tragere la sorți pentru a decide asupra primului serviciu și a terenurilor de joc în primul set.

Dacă trebuie să fie jucat un set decisiv (al 5-lea), se procedează la o nouă tragere la sorți. Tragerea la sorți se efectuează în prezența celor doi căpitani ai echipelor.

Câștigătorul tragerii la sorți alege:

dreptul de a servi sau de a primi serviciul, partea terenului de joc în care va juca în primul set.

Cel care a pierdut obține alternativa rămasă.

În cazul încălzirilor consecutive, echipa care a câștigat serviciul dispune prima de fileu.

Perioada de încălzire[modificare | modificare sursă]

Înaintea meciului, echipele pot să facă încălzire la fileu timp de 6 minute împreună dacă ele au dispus în prealabil de un teren de joc pentru încălzire sau timp de 10 minute dacă ele nu au avut această posibilitate.

Dacă cei doi căpitani solicita să efectueze încălzirea separat, echipele vor dispune de fileu timp de 3 sau 5 minute, în conformitate cu prevederile Regulii.

Formația de start a echipei[modificare | modificare sursă]

Trebuie să fie permanent șase sportivi în joc pentru fiecare echipă.

Formația de start a echipei indică ordinea la rotație a jucătorilor pe teren. Această ordine trebuie menținută pe toată durata setului.

Înainte de începutul fiecărui set, antrenorul trebuie să prezinte formația de start a echipei sale pe o fișă de poziție. Această fișă, corect completată și semnată, este înmânată celui de-al doilea arbitru sau scorerului.

Jucătorii care nu fac parte din formația de start sunt jucători de rezervă în acel set (cu excepția Libero-ului).

După ce fișa de poziție a fost înmânată celui de-al doilea arbitru sau scorerului, nu mai poate fi autorizată nici o modificare a formației fără o înlocuire regulamentară.

Diferențele între poziția jucătorilor din teren și cei aflați înscriși în fișa cu poziția inițială a echipei trebuie corectate astfel:

dacă este constatată o diferență între fișa de poziție și formația jucătorilor prezenți pe teren înaintea începerii setului, pozițiile jucătorilor trebuie să fie corectate conform cu cele din fișa de poziție. Nici o penalizare nu va fi aplicată.

în mod similar, dacă unul sau mai mulți jucători prezenți pe teren nu este (sunt) înscris (înscriși) pe fișa de poziție, formația de pe teren trebuie corectată înaintea începerii setului conform fișei de poziție. Nici o penalizare nu va fi aplicată.

totuși, dacă antrenorul dorește să mențină pe teren acel (acei) jucător (i) neînscris (neînscriși) pe fișă, el va trebui să ceară înlocuirea (înlocuirile) regulamentară (e) care va (vor) fi înregistrată (e) pe foaia de arbitraj.

Poziții[modificare | modificare sursă]

În momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu, fiecare echipă așezată conform cu ordinea la rotație trebuie să fie plasată în interiorul propriului său teren de joc (cu excepția jucătorului la serviciu).

Pozițiile jucătorilor sunt numerotate după cum urmează :

cei trei jucători plasați de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia întâi și ocupă pozițiile 4 (în față - stânga), 3 (în față - centru) și 2 (în față - dreapta).

ceilalți trei sunt jucători din linia a doua și ocupă pozițiile 5 (în spate - stânga), 6 (în spate - centru) și 1 (în spate - dreapta).

Poziții relative între jucători:

fiecare jucător din linia a doua trebuie să fie plasat mai departe de fileu decât corespondentul său din linia întâi;

jucătorii din linia întâi și, respectiv, jucătorii din linia a doua trebuie să fie poziționați lateral în ordinea indicată de Regula 7.4.1;

Pozițiile jucătorilor sunt determinate și controlate prin pozițiile picioarelor lor în contact cu solul, după cum urmează:

fiecare jucător din linia întâi trebuie să aibă cel puțin o parte a piciorului mai aproape de linia de centru decât picioarele jucătorului din linia a doua corespondent;

fiecare jucător din partea dreaptă (stângă) trebuie să aibă cel puțin o parte a piciorului mai aproape de linia laterală din dreapta (stânga) decât picioarele jucătorului din centrul liniei sale;

după ce mingea a fost servită, jucătorii pot să se deplaseze și să ocupe orice poziție în propriul lor teren de joc și în zona liberă;

Greșeală de poziție[modificare | modificare sursă]

O echipă comite o greșeală de poziție dacă un jucător nu ocupă poziția sa corectă în momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu.

Dacă jucătorul la serviciu comite o greșeală de serviciu în momentul lovirii mingii, greșeala sa este considerată ca fiind prima în raport cu o greșeală de poziție.

Dacă, după lovirea mingii, serviciul devine greșit, atunci greșeala de poziție este prima care va fi luată în calcul.

O greșeală de poziție antrenează următoarele consecințe:

echipa este sancționată cu pierderea fazei de joc;

pozițiile jucătorilor sunt corectate.

Rotație[modificare | modificare sursă]

Ordinea la rotație este determinată prin formația de start a echipei; ea este controlată prin intermediul ordinii la serviciu și a pozițiilor jucătorilor pe toată durata setului.

Când echipa la primire câștigă dreptul la serviciu, jucătorii săi efectuează o rotație, deplasându-se cu o poziție în sensul acelor de ceasornic: jucătorul din poziția 2 trece în poziția 1 pentru a servi, jucătorul din poziția 1 trece în poziția 6 etc.

Greșeală de rotație[modificare | modificare sursă]

O greșeală de rotație este comisă când serviciul nu este efectuat conform cu ordinea la rotație. Ea antrenează consecințele următoare:

-echipa care a greșit este sancționată cu pierderea fazei de joc; -ordinea la rotație a jucătorilor este corectată.

În plus, scorerul trebuie să determine momentul exact în care greșeala a fost comisă. Toate punctele marcate începând din acel moment de echipa care a greșit trebuie anulate. Punctele marcate de echipa adversă sunt menținute.

Dacă momentul comiterii greșelii nu poate fi determinat, nici un punct sau puncte nu este anulat(e) și singura sancțiune va fi pierderea fazei de joc.

Minge în joc[modificare | modificare sursă]

Mingea este în joc începând cu momentul loviturii de serviciu care a fost autorizată de primul arbitru.

Minge afară din joc[modificare | modificare sursă]

Mingea devine afară din joc începând cu momentul când este comisă o greșeală semnalată prin fluier de unul din arbitri; în absența unei greșeli, începând cu momentul semnalării prin fluier.

Minge ”în teren”[modificare | modificare sursă]

Mingea este “în teren” când ea atinge solul terenului de joc, inclusiv liniile de delimitare.

Minge “afară”[modificare | modificare sursă]

Mingea este afară când:

partea din mingea care atinge solul este complet în afara liniilor de delimitare; ea atinge un obiect din afara terenului de joc, plafonul sau o persoană din afara jocului; ea atinge antenele, cablul, sforile, stâlpii sau fileul însuși în exteriorul benzilor laterale; traversează planul vertical al fileului, fie parțial, fie prin afara spațiului de trecere, cu -excepția

cazurilor din Regula 10.1.2; traversează complet spațiul inferior.

Jocul cu mingea[modificare | modificare sursă]

Fiecare echipă trebuie să joace în interiorul suprafeței și spațiului de joc proprii (cu excepția prevăzută de Regula 10.1.2). Mingea poate, totuși, să fie recuperată și retrimisă în joc din afara zonei libere

Lovituri ale echipei[modificare | modificare sursă]

Orice contact al mingii cu un sportiv aflat în joc constituie lovitură a echipei.

Pentru a retrimite mingea fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri (în plus față de blocaj, Regula 14.4.1). Dacă sunt utilizate mai mult de trei lovituri, echipa comite greșeala celor “patru lovituri”.

Contacte consecutive[modificare | modificare sursă]

Unui jucator i se permite sa atinga mingea de doua ori atunci cand face blocaj

Contacte simultane[modificare | modificare sursă]

Doi sau trei jucători pot să atingă mingea în același timp.

Când doi (trei) coechipieri ating mingea simultan, sunt numărate două (trei) lovituri (cu excepția blocajului). Dacă ei încearcă să joace mingea, dar numai unul dintre jucători o atinge, este numărată o singură lovitură. O ciocnire între jucători nu constituie o greșeală. Când doi adversari ating mingea simultan deasupra fileului și mingea rămâne în joc, echipa care recepționează mingea are dreptul la alte trei noi lovituri. Dacă o astfel de minge cade “afară” din teren, greșeala este a echipei plasate de cealaltă parte a fileului.

În cazul în care contactul simultan între doi adversari provoacă o minge „ținută”, aceasta este socotită o “dublă greșeală” și faza este rejucată.

Lovitură ajustată[modificare | modificare sursă]

În interiorul suprafeței de joc, jucătorului nu-i este permis să se sprijine pe un coechipier sau pe orice structură/obiect cu scopul de a juca mingea. Totuși, jucătorul care este pe punctul de a comite o greșeală (atingerea fileului sau depășirea liniei de centru etc.) poate fi oprit sau tras înapoi de un coechipier.

Caracteristici ale loviturii[modificare | modificare sursă]

Mingea poate să atingă oricare parte a corpului. Mingea trebuie să fie lovită, ea nu trebuie să fie ținută și/sau aruncată. Mingea poate să ricoșeze în orice direcție. Mingea poate să atingă mai multe părți ale corpului, cu singura condiție ca aceste contacte să aibă loc simultan.

Excepții:

La blocaj, contactele consecutive pot fi realizate de unul sau mai mulți jucători, cu condiția ca aceste contacte să aibă loc în cursul aceleiași acțiuni.

La prima lovitură a echipei (Regulile 10.1 și 15.4.1), mingea poate să atingă consecutiv mai multe părți ale corpului, cu condiția ca aceste contacte să aibă loc în cursul aceleiași acțiuni.

Greșeli în jocul cu mingea[modificare | modificare sursă]

Patru lovituri: o echipă lovește mingea de patru ori înainte de a o retrimite.

Lovitura ajutată: un jucător se sprijină pe un coechipier sau pe orice structură/obiect în interiorul suprafeței de joc cu scopul de a juca mingea.

Ținută: un jucător nu lovește corect mingea, care este ținută și/sau aruncată.

Dublu contact: un jucător lovește mingea de două ori succesiv sau mingea atinge succesiv mai multe părți ale corpului său.

Minge care trece pe deasupra fileului[modificare | modificare sursă]

Mingea trimisă către terenul advers trebuie să treacă pe deasupra fileului prin interiorul spațiului de trecere. Spațiul de trecere este partea din planul vertical al fileului limitată:

dedesubt - de marginea superioară a fileului; pe margini - de antene și prelungirea lor imaginară; deasupra - de plafon.

Mingea care a depășit planul fileului în direcția zonei libere a terenului advers total sau parțial prin spațiul exterior poate fi readusă în cadrul loviturilor regulamentare ale echipei cu condiția ca:

terenul advers să nu fie atins de jucător; mingea, când este trimisă înapoi, trebuie să depășească planul fileului din nou total sau parțial

prin spațiul exterior și de aceeași parte a terenului.

Echipa adversă nu are dreptul să se opună acestei acțiuni.

Minge care atinge fileul[modificare | modificare sursă]

Mingea poate să atingă fileul în timpul depășirii acestuia.

Minge în fileu[modificare | modificare sursă]

O minge trimisă în fileu poate fi reluată în cadrul celor trei lovituri ale echipei.

Dacă mingea rupe ochiurile fileului sau îl răsucește, faza de joc este anulată și rejucată.

Jucător la fileu[modificare | modificare sursă]

Trecere pe deasupra fileului[modificare | modificare sursă]

La blocaj, jucătorul are voie să atingă mingea pe deasupra fileului în spațiul de joc advers cu condiția ca el să nu incomodeze jocul adversarului, înaintea sau în timpul loviturii de atac a acestuia.

După lovitura de atac, jucătorul are voie să treacă mâna pe deasupra fileului în spațiul de joc advers cu condiția ca atingerea mingii să fi avut loc în propriul spațiu de joc.

Pătrundere pe sub fileu[modificare | modificare sursă]

Este permisă pătrunderea în spațiul advers pe sub fileu, cu condiția ca aceasta să nu împiedice jocul adversarului.

Pătrunderea în terenul advers, pe deasupra liniei de centru:

Este permis să fie atins terenul de joc advers cu laba piciorului (picioarelor) sau cu palma (palmele), cu condiția ca cel puțin o parte a labei piciorului (picioarelor) sau a palmei (palmelor) să rămână în contact cu linia (ori să fie deasupra liniei) de centru.

Este interzis să fie atins terenul de joc advers cu oricare altă parte a corpului.

Un jucător poate să pătrundă în terenul de joc advers după ce mingea a devenit afară din joc.

Un jucător poate să pătrundă în zona liberă a terenului advers, cu condiția să nu împiedice jocul adversarului.

Contact cu fileul[modificare | modificare sursă]

Contactul cu fileul nu constituie o greșeală, cu excepția cazului în care jucătorul care îl atinge se află în timpul acțiunii de jucare a mingii sau dacă această atingere deranjează jocul.

Unele acțiuni de jucare a mingii pot include acțiuni care nu presupun lovirea mingii.

După ce jucătorul a lovit mingea, acesta poate atinge stâlpii, cablul, sforile și orice alt obiect din afara lungimii totale a fileului, cu condiția ca această acțiune să nu aibă vreo influență asupra jocului.

Nu este comisă o greșeală atunci când mingea trimisă în fileu provoacă contactul fileului cu un jucător advers.

Contactul jucatorului cu fileul nu este o greșeală, cu exceptia cazului cand aceasta atingere influenteaza derularea jocului. Jucătorii au voie sa atinga stâlpii, cablul, sforile și orice alt obiect dincolo de antene, incluzand chiar si fileul, cu condiția ca aceasta acțiune să nu influenteze derularea jocului.

Greșeli ale jucătorului la fileu[modificare | modificare sursă]

Un jucător atinge mingea sau un adversar în spațiul advers înaintea sau în timpul loviturii de atac a adversarului.

Un jucător pătrunde în spațiul advers pe sub fileu incomodând adversarul.

Un jucător pătrunde în terenul de joc advers.

Un jucător atinge fileul sau antenele în timpul acțiunii de jucare a mingii sau dacă prin această atingere deranjează jocul.

Serviciu[modificare | modificare sursă]

Serviciul este actul lansării mingii în joc de către jucătorul din spatele linii de fund a terenului, serviciu nu trebuie trecut in mai mult de 8 secunde după fluieru arbitrului.

Primul serviciu al unui set[modificare | modificare sursă]

Primul serviciu al primului set, ca și primul serviciu al setului decisiv (al 5-lea), este executat de echipa desemnată prin tragere la sorți. Tragerea la sorț se face de către arbitru și capitanii echipelor, ea constă in alegerea alegerea capului sau pajuri de pe moneda aruncată de arbitru. Cine ghicește parte monedei are dreptu să aleagă primu. Căpitanu trebuie să alegă dintre minge și teren.

Celelalte seturi vor fi începute cu serviciul echipei care nu a servit prima în setul anterior.

Ordine la serviciu[modificare | modificare sursă]

Jucătorii trebuie să urmeze ordinea la serviciu indicată în fișa cu poziția inițială.

După primul serviciu al setului, jucătorul la serviciu este determinat după cum urmează:

când echipa la serviciu câștigă faza de joc, jucătorul care a efectuat serviciul precedent (sau jucătorul care l-a înlocuit) servește din nou;

când echipa la primire câștigă faza de joc, ea obține dreptul să servească și efectuează o rotație înainte de a servi. Serviciul va fi efectuat de jucătorul care trece din poziția 2 (față-dreapta) în poziția 1 (spate-dreapta).

Autorizarea serviciului[modificare | modificare sursă]

Primul arbitru autorizează execuția serviciului după ce a verificat dacă cele două echipe sunt pregătite să joace și dacă jucătorul la serviciu este în posesia mingii.

Execuția serviciului[modificare | modificare sursă]

Mingea trebuie să fie lovită cu palma sau oricare altă parte a brațului după ce a fost lansată pentru a fi servită (deci aruncată în aer sau lăsată să cadă din mână).

O singură lansare a mingii pentru a fi servită este permisă. Trecerea mingii dintr-o mână în alta și lovirea ei de sol ca la baschet este permisă.

În momentul loviturii serviciului sau al desprinderii de la sol pentru un serviciu din săritură, jucătorul la serviciu nu trebuie să atingă terenul de joc (inclusiv linia de fund) sau solul din afara zonei de serviciu.

După ce a lovit mingea, el poate să pășească sau să revină pe sol în afara zonei de serviciu sau în interiorul terenului de joc.

Jucătorul la serviciu trebuie să lovească mingea în decursul a 8 secunde care urmează fluierului arbitrului principal pentru autorizarea serviciului.

Serviciul executat înainte de fluierul arbitrului trebuie să fie anulat și repetat.

Paravan[modificare | modificare sursă]

Jucătorii echipei la serviciu pot să-și împiedice adversarii, printr-un paravan individual sau colectiv, să vadă jucătorul la serviciu sau traiectoria mingii servite.

Un jucător sau un grup de jucători ai echipei la serviciu fac paravan dacă mișcă brațele, sar sau se balansează lateral în timpul executării serviciului sau stau grupați pentru a acoperi traiectoria mingii.

Greșeli în timpul acțiunii de executare a serviciului[modificare | modificare sursă]

Greșeli ale serviciului[modificare | modificare sursă]Greșelile următoare au drept consecință o schimbare de serviciu, chiar dacă adversarul este în poziție greșită. Jucătorul la serviciu:

încalcă ordinea la serviciu; nu execută serviciul corect.

Greșeli ale serviciului după lovirea mingii[modificare | modificare sursă]

După ce mingea a fost lovită corect, serviciul devine greșit (cu excepția cazului în care un jucător este în poziție greșită) dacă mingea:

atinge un jucător al echipei la serviciu sau nu depășește complet prin spațiul de trecere planul vertical al fileului;

aterizează “afară”; mingea trece pe deasupra unui paravan al echipei la serviciu.

Greșelile după executarea serviciului și greșelile de poziție[modificare | modificare sursă]

Dacă jucătorul la serviciu comite o greșeală în timpul executării acestuia (execuție incorectă, ordinea la rotație eronată etc.) și adversarul se află în poziție greșită, greșeala serviciului este cea penalizată.

Dimpotrivă, când execuția serviciului a fost corectă, dar serviciul devine ulterior greșit (ajunge afară, paravan etc.), greșeala de poziție a fost comisă prima și este, deci, penalizată.

Lovitura de atac[modificare | modificare sursă]

Orice acțiune care direcționează mingea înspre spațiul de joc advers, cu excepția serviciului și blocajului, este considerată o lovitură de atac.

În timpul loviturii de atac este permisă “plasarea” mingii numai dacă execuția este clară și mingea nu este prinsă sau aruncată.

O lovitură de atac este efectivă în momentul când mingea a depășit în întregime planul vertical al fileului sau a fost atinsă de un adversar.

Restricții ale loviturii de atac[modificare | modificare sursă]

Un jucător din linia întâi poate efectua o lovitură de atac la orice înălțime, cu condiția ca acel contact cu mingea să fi avut loc în interiorul propriului său spațiu de joc (excepție Regula 13.2.4).

Un jucător din linia a doua, aflat în spatele liniei de atac, poate efectua o lovitură de atac de la orice înălțime:

în momentul săriturii sale, talpa piciorului (picioarelor) jucătorului nu trebuie nici să atingă și nici să depășească linia de atac;

după ce a lovit mingea, el poate să revină pe sol în interiorul zonei de atac.

Un jucător din linia a doua, aflat în zona de atac, poate de asemenea realiza un atac efectiv dacă, în momentul contactului, mingea nu se află în totalitate deasupra marginii superioare a fileului.

Nici unui jucător nu i se permite să realizeze un atac efectiv asupra serviciului advers, atunci când mingea este în zona de atac și în întregime deasupra marginii superioare a fileului.

Un jucător lovește mingea în spațiul de joc al echipei adverse.

Un jucător trimite mingea “afară”.

Un jucător din linia a doua, aflat în zona de atac, execută un atac efectiv atunci când mingea este situată în întregime deasupra marginii superioare a fileului.

Un jucător execută un atac efectiv asupra serviciului advers, când mingea este în zona de atac și în întregime deasupra marginii superioare a fileului.

Un Libero execută un atac efectiv asupra unei mingi care se află în întregime deasupra marginii superioare a fileului.

Un jucător execută un atac efectiv asupra unei mingi aflată în totalitate deasupra marginii superioare a fileului iar ea este provenită dintr-un pas în degete al Libero-ului aflat în zona de atac.

Blocajul[modificare | modificare sursă]

Acțiunea de a bloca[modificare | modificare sursă]

Blocajul este acțiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar efectuată de jucători plasați aproape de fileu, depășind marginea superioară a fileului. Numai jucătorilor din linia întâi le este permis să realizeze un blocaj efectiv.

Tentativa de blocaj[modificare | modificare sursă]Tentativa de blocaj este acțiunea de blocaj fără să fie atinsă mingea.

Blocaj efectiv[modificare | modificare sursă]Un blocaj este efectiv ori de câte ori mingea este atinsă de un jucător aflat la blocaj.

Blocaj colectiv[modificare | modificare sursă]Un blocaj colectiv este realizat de doi sau trei coechipieri aflați unul aproape de celalalt și devine efectiv când unul dintre ei atinge mingea.

Contacte ale blocajului[modificare | modificare sursă]

Contactele consecutive (rapide și continue) realizate de unul sau mai mulți jucători aflați la blocaj sunt permise, cu condiția ca aceste contacte să fi avut loc în cursul aceleiași acțiuni.

Blocaj în spațiul advers[modificare | modificare sursă]

În cursul blocajului, jucătorul poate să treacă mâinile și brațele pe deasupra fileului, cu condiția ca această acțiune să nu împiedice jocul adversarului. Deci, nu este permisă atingerea mingiii pe deasupra fileului atâta timp cât adversarul nu a executat o lovitură de atac.

Blocajul și loviturile echipei[modificare | modificare sursă]

Contactul mingii cu blocajul nu este considerat ca o lovitură a echipei. În consecință, după o atingere la blocaj, echipa are dreptul la trei lovituri pentru a retrimite mingea. Prima lovitură după blocaj poate fi executată de oricare jucător, inclusiv de cel care a atins mingea în cursul blocajului.

Blocajul serviciului[modificare | modificare sursă]

Blocajul serviciului advers este interzis.

Greșeli ale blocajului[modificare | modificare sursă]

Jucătorul la blocaj atinge mingea în spațiul de joc advers înaintea sau în momentul loviturii de atac a adversarului.

Un jucător din linia a doua sau un Libero execută sau participă la un blocaj efectiv.

Blocajul serviciului advers.

Mingea este trimisă “afară” de blocaj.

Blocajul mingii în spațiul de joc advers prin afara antenelor.

Un Libero participă, singur sau cu alți coechipieri, la o tentativă de blocaj.

Pauze între seturi și schimbări ale terenurilor[modificare | modificare sursă]

Pauze între seturi[modificare | modificare sursă]

Toate pauzele între seturi au o durată de trei minute.

În aceasta perioadă de timp sunt efectuate schimbarea terenurilor de joc și înscrierea formațiilor pe foaia de arbitraj.

Pauza dintre seturile 2 și 3 poate fi extinsă la 10 minute de către oficialii competenți dacă organizatorii cer acest lucru.

Schimbări ale terenurilor[modificare | modificare sursă]

După fiecare set, echipele schimbă terenurile de joc, cu excepția setului decisiv. În setul decisiv, de îndată ce o echipă a realizat 8 puncte, trebuie să fie efectuată fără nici o întârziere o schimbare a terenurilor de joc, iar pozițiile jucătorilor rămân aceleași. Dacă schimbarea terenurilor nu a avut loc în momentul realizarii punctului 8, aceasta trebuie să fie efectuată de îndată ce eroarea este observată. Scorul înregistrat în momentul când se efectuează schimbarea rămâne valabil.

Jucătorul „libero”[modificare | modificare sursă]

Desemnarea libero-ului[modificare | modificare sursă]

Fiecare echipă poate avea printre cei 12 jucători și un (1) jucător specializat în apărare numit “Libero”. Libero-ul trebuie să fie înregistrat în foaia de arbitraj, într-o rubrică specială, înainte de începerea meciului. Libero-ul nu poate fi nici căpitan al echipei și nici căpitan în joc.

Echipamentul[modificare | modificare sursă]

Libero-ul trebuie să poarte un echipament (sau o vestă pentru un Libero redesemnat) în care cel puțin tricoul să aibă culoare diferită și contrastantă față de coechipieri. Echipamentul Libero-ului poate avea chiar și un design diferit dar el trebuie numerotat la fel ca și al celorlalți coechipieri.

Acțiuni de joc permise libero-ului[modificare | modificare sursă]

Acțiuni de joc[modificare | modificare sursă]Libero-ului i se permite să-i substituie pe oricare din jucătorii din linia a doua.

El (ea) poate acționa numai ca jucător în linia a doua și nu i se permite să execute un atac efectiv de oriunde (incluzând terenul de joc și zona liberă) dacă în momentul contactului cu mingea aceasta este în întregime mai sus decât marginea superioară a fileului. El (ea) nu poate servi, bloca sau efectua o tentativă de blocaj. Unui jucător nu i se permite să execute un atac efectiv dacă în momentul contactului cu mingea aceasta este în întregime mai sus decât marginea superioară a fileului și mingea i-a fost pasată din degete de către un Libero aflat în zona de atac. Mingea poate fi atacată fără restricții dacă Libero-ul care execută același procedeu se află în spatele liniei de atac.

Substituirea jucătorilor de către Libero[modificare | modificare sursă]Substituirile care-l privesc pe Libero nu sunt înregistrate ca și înlocuirile obișnuite.

Ele sunt nelimitate ca număr, dar trebuie să se dispute o fază de joc între două substituiri ale Libero-ului.

Libero-ul poate fi substituit doar de jucătorul care a fost substituit de el. Substituirile trebuie sa fie efectuate când mingea este “moartă” și înainte de fluierul arbitrului pentru autorizarea serviciului.

La începutul fiecărui set, Libero-ul nu poate intra în teren până când cel de-al doilea arbitru nu a verificat fișa cu poziția inițială a echipei. O substituire realizată după fluierul arbitrului de autorizare a serviciului dar înainte de lovitura jucătorului de la serviciu nu trebuie să fie respinsă, dar după terminarea fazei de joc trebuie avertizat verbal Libero-ul cu privire la greșeala efectuată.

Toate celelalte substituiri după fluierul arbitrului pentru autorizarea serviciului trebuie sancționate pentru întârziere. Libero-ul și jucătorul pe care acesta îl substituie pot intra și ieși din teren pe linia laterală din dreptul propriei bănci de rezervă, între linia de atac și linia de fund.

Redesemnarea unui nou Libero[modificare | modificare sursă]În cazul accidentării unui Libero antrenorul poate redesemna un nou Libero, dintre coechipierii care nu se aflau pe teren în momentul redesemnării, numai după aprobarea prealabilă a primului arbitru.

Libero-ul accidentat nu mai poate reintra în joc pentru tot restul meciului. Jucătorul redesemnat în locul Libero-ului va activa numai ca Libero pentru tot restul meciului. În cazul redesemnării unui Libero numărul acestuia trebuie înregistrat în foaia de arbitraj la rubrica “Observații”.

Arbitri[modificare | modificare sursă]

Corp de arbitraj și proceduri[modificare | modificare sursă]

Componență[modificare | modificare sursă]Corpul de arbitraj pentru un meci este compus din următorii oficiali:

primul arbitru; al doilea arbitru; scorer patru (doi) asistenți de linie.

Plasamentul lor este indicat în Diagrama 10.

Pentru competițiile mondiale și oficiale ale FIVB este obligatoriu să se recurgă la serviciile unui al doilea scorer.

Proceduri[modificare | modificare sursă]Numai primul arbitru și cel de-al doilea arbitru pot să fluiere în timpull meciului:

primul arbitru fluieră pentru a semnaliza autorizarea serviciului care începe o fază de joc; primul și cel de-al doilea arbitru fluieră pentru a semnaliza sfârșitul fazei de joc, cu condiția ca ei

să fie siguri că a fost comisă o greșeală și cunosc natura acesteia.

Primul arbitru și cel de-al doilea arbitru pot să fluiere în timp ce mingea este moartă pentru a face cunoscut că ei autorizează sau resping o cerere a unei echipe.

Imediat după ce au fluierat pentru a semnala sfârșitul fazei de joc arbitrii trebuie, utilizând semnalizarea oficială, să procedeze astfel:

dacă greșeala este fluierată de primul arbitru , el/ea va indica: echipa care va servi; natura greșelii; jucătorul care a greșit (dacă este necesar).

Cel de-al doilea arbitru repetă semnalizările primului arbitru.

dacă greșeala este fluierată de cel de-al doilea arbitru, el/ea va indica: natura greșelii; jucătorul care a greșit (dacă este necesar); apoi va aștepta până când primul arbitru va indica echipa care va servi, după care va repeta

semnalizarea acestuia.

În acest caz primul arbitru nu trebuie să mai arate natura greșelii și jucătorul care a greșit, ci numai echipa care va servi.

În cazul unei duble greșeli, amândoi arbitrii vor indica:

natura greșelii; jucătorii care au greșit (dacă este necesar); echipa care va servi conform deciziei primului arbitru.

Primul arbitru[modificare | modificare sursă]

Plasament[modificare | modificare sursă]Primul arbitru își îndeplinește atribuțiile funcției stând în picioare sau așezat pe un scaun - platformă de arbitraj, situat la unul din capetele fileului. Privirea arbitrului trebuie să fie la o înălțime de aproximativ 50 cm deasupra fileului.

Responsabilități[modificare | modificare sursă]Înaintea meciului, primul arbitru:

inspectează condițiile suprafeței de joc, mingile și celelalte echipamente și instalații;

efectuează tragerea la sorți împreună cu căpitanii echipelor; controlează încălzirea oficială a echipelor.

În timpul meciului, numai primul arbitru este autorizat:

să avertizeze membrii echipelor; să sancționeze conduitele incorecte și întârzierile de joc; să decidă în privința:

greșelilor jucătorului la serviciu și greșelilor de poziție ale echipei la serviciu, inclusiv paravanul;

greșelilor în jocul cu mingea; greșelilor comise deasupra fileului și în partea sa superioară; loviturii de atac a jucătorilor din linia a II-a și a Libero-ului; unei lovituri de atac asupra unei mingi aflate în totalitate deasupra marginii superioare a

fileului provenite din pasul din degete al unui Libero aflat în zona de atac; mingii care traversează complet spațiul inferior.

La sfârșitul meciului el controlează și semnează foaia de arbitraj.

Al doilea arbitru[modificare | modificare sursă]

Plasament[modificare | modificare sursă]Cel de-al doilea arbitrul își îndeplinește atribuțiile funcției stând în picioare, în afara terenului de joc, lângă stâlpul fileului situat pe partea opusă scaunului de arbitraj și cu fața la primul arbitru.

Autoritate[modificare | modificare sursă]Cel de-al doilea arbitrul este asistentul primului arbitru, dar el are, de asemenea, propria sferă de competență.

Dacă primul arbitru devine inapt să asigure îndeplinirea atribuțiilor sale, cel de-al doilea arbitru poate să îl înlocuiască pe primul arbitru.

Cel de-al doilea arbitrul poate, de asemenea, dar fără să fluiere, să semnalizeze greșeli care nu intră în competența sa, dar el nu trebuie să insiste asupra lor pe lângă primul arbitru. Cel de-al doilea arbitrul controlează activitatea scorerului.

Cel de-al doilea arbitrul controlează membrii echipelor de pe băncile pentru rezerve și raportează primului arbitru orice conduită incorectă a acestora.

Cel de-al doilea arbitrul controlează jucătorii aflați în zona de încălzire.

Cel de-al doilea arbitrul autorizează întreruperile de joc regulamentare, controlează durata lor și respinge cererile nefondate.

Cel de-al doilea arbitrul controlează numărul timpilor de odihnă și înlocuirilor de care s-a folosit fiecare echipă și semnalează al 2-lea timp de odihnă și a 5-a și a 6-a înlocuire de jucători primului arbitru și antrenorului echipei care le-a cerut.

În cazul accidentării unui jucător, cel de-al doilea arbitru autorizează o înlocuire excepțională sau acordă un timp de recuperare de 3 minute .

Cel de-al doilea arbitru verifică starea podelei, mai ales în zona de atac. El de asemenea verifică, în timpul meciului, dacă mingile îndeplinesc permanent condițiile regulamentare. Cel de-al doilea arbitru supraveghează și controlează conduita incorectă a membrilor echipelor aflați în zona de pedeapsă și o aduce la cunoștința primului arbitru.

Responsabilități[modificare | modificare sursă]La începutul fiecărui set și la schimbarea terenurilor de joc în setul decisiv (al 5-lea), precum și de fiecare dată când este necesar, cel de-al doilea arbitru verifică dacă pozițiile jucătorilor din teren în momentul respectiv corespund cu cele de pe fișele cu poziția inițială.

În timpul meciului, cel de-al doilea arbitru decide, fluieră și semnalizează:

pătrunderea neregulamentară în terenul advers și în spațiul de sub fileu;

greșelile de poziție ale echipei la primire; contactul neregulamentar al jucătorului cu fileul, în partea sa inferioară, sau cu antena situată de

partea sa de teren; blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia a doua sau tentativa de blocaj a Libero-ului; contactul mingii cu un obiect exterior; contactul mingii cu solul când primul arbitru nu poate vedea din poziția sa acel contact. mingea care traverseaza spre terenul de joc advers planul vertical al fileului, total sau parțial prin

afara spațiului de trecere sau atinge antena de pe partea sa.

La sfârșitul meciului el semnează foaia de arbitraj.

Scorer[modificare | modificare sursă]

Plasament[modificare | modificare sursă]Scorerul execută sarcinile postului său așezat la masa scorerului, pe partea opusă și cu fața la primul arbitru.

Responsabilități[modificare | modificare sursă]Scorerul ține foaia de arbitraj în conformitate cu regulile, colaborând cu cel de-al doilea arbitru.

Scorerul utilizează o sonerie sau un alt avertizor sonor pentru a transmite arbitrilor diverse informații care țin de responsabilitățile sale.

Înaintea meciului și a setului, scorerul:

înscrie datele jocului și ale echipelor inclusiv numele și numărul libero-ului, conformându-se procedurilor în vigoare și obține semnăturile căpitanilor și antrenorilor celor două echipe;

înregistrează formația de start a fiecărei echipe pe baza fișelor cu poziția inițială primite. dacă nu primește la timp fișele de poziție, el trebuie să anunțe imediat cel de-al doilea arbitru.

În timpul meciului, scorerul:

înregistrează punctele marcate ; controlează ordinea rotației la serviciu și semnalează arbitrilor orice eroare imediat după lovitura

serviciului; înregistrează timpii de odihnă și înlocuirile de jucători, controlând numărul lor și informând cel

de-al doilea arbitru; anunță arbitrilor orice cerere de întrerupere contrară regulilor (cereri nefondate, înlocuiri

neregulamentare etc.); anunță arbitrilor sfârșitul fiecărui set și marcarea celui de-al 8-lea punct în setul decisiv; înregistrează toate sancțiunile; înregistrează toate celelalte evenimente la indicațiile celui de-al doilea arbitru (ex.: înlocuiri

excepționale, timpi de recuperare, întreruperi prelungite ale jocului, incidente exterioare jocului etc.)

La sfârșitul meciului, scorerul:

înregistrează rezultatul final; în cazul unei reclamații, cu autorizarea prealabilă a primului arbitru, înscrie sau permite

căpitanului echipei să înscrie pe foaia de arbitraj o declarație cu privire la incidentul contestat; după ce a semnat el însuși foaia de arbitraj, obține semnăturile căpitanilor de echipa și apoi ale

arbitrilor.

Al doilea scorer[modificare | modificare sursă]

Plasament[modificare | modificare sursă]Își defășoară activitatea la masă, lângă scorer;

Responsabilități[modificare | modificare sursă]Înregistrează substituirile care îl privesc pe Libero.

Ajută la activitățile administrative ale scorerului. Dacă scorerul nu-și mai poate desfășura activitatea el trebuie să-i ia locul.

Înaintea meciului al doilea scorer:

pregătește foile pentru înregistrarea substituirii libero-ului; pregătește foaia de arbitraj de rezervă.

În timpul meciului al doilea scorer:

înregistrează substituirile liberoului; anunță arbitrilor greșelile de substituire a libero-ului; cronometrează începutul și sfârșitul t.T.O; operează tabela manuală de scor; verifică dacă scorurile de pe tabelele de marcaj concordă; în caz de nevoie completează foaia de arbitraj de rezervă cu toate informațiile și o înmânează

scorerului;

La sfârșitul meciului al doilea scorer:

semnează foaia pentru înregistrarea sustituirilor libero-ului și o prezintă arbitrilor pentru verificare;

semnează foaia de arbitraj

Asistenții de linie[modificare | modificare sursă]

Plasament[modificare | modificare sursă]Dacă se apelează doar la doi asistenți de linie, ei se vor plasa în diagonală, în colțurile terenului situate cel mai aproape de partea dreaptă a fiecărui arbitru și la o distanță de la 1m până la 2 m de colț.

Fiecare din ei controlează atât linia de fund cât și linia laterală situate pe partea sa.

Pentru competițiile mondiale și oficiale ale FIVB este obligatoriu să se recurgă la serviciile a patru asistenți de linie.

Ei stau în picioare, în zona liberă, la o distanță de la 1m până la 3 metri de fiecare colț al terenului de joc, în prelungirea imaginară a liniei pe care o controlează.

Responsabilități[modificare | modificare sursă]Asistenții de linie execută sarcinile postului lor utilizând un steag (40 x 40 cm) în maniera indicată în Diagrama 12 și semnalizează:

mingea “în teren” și “afară”, de fiecare dată când mingea cade aproape de linia (liniile) lor; mingile “afară” atinse în prealabil de echipa care a recepționat mingea, mingea care atinge antena, mingea servită care depășește fileul prin afara spațiului de trecere

etc., dacă oricare dintre jucători (cu excepția jucătorului la serviciu) pășește în momentul loviturii

serviciului în exteriorul terenului de joc propriu; greșelile de picior ale jucătorului la serviciu, orice contact cu antena de pe partea sa a unui jucător care participă la o acțiune de joc sau

deranjează jocul. mingea care traverseaza planul vertical al fileului prin afara spațiului de trecere sau care atinge

antena pe partea sa de teren.

La cererea primului arbitru, un asistent de linie trebuie să repete semnalizarea sa.

Semnalizări oficiale[modificare | modificare sursă]

Semnalizările oficiale ale arbitrilor[modificare | modificare sursă]

Arbitrii trebuie să indice cu gestul oficial al mâinii (mâinilor) natura greșelii fluierate sau scopul întreruperii autorizate. Semnalizarea va fi menținută pentru un moment și dacă este executată cu o singură mână aceasta va corespunde părții echipei care a greșit sau care a cerut întreruperea.

Semnalizările cu steagul ale asistenților de linie[modificare | modificare sursă]Asistenții de linie trebuie să indice cu semnalizarea oficială natura greșelii observate și să o mențină pentru un timp.

Despre volei

Campionatul mondial de volei este cea mai importanta competitie organizata de catre Federatia Internationala de Volei

(FIVB), iar originea acestuia concide cu debutul voleiului ca sport profesionist. La doar doi ani dupa infiintarea Federatiei in

anul 1947, a avut loc prima editie a acestei competitii, in Praga.

Daca la inceput acest sport era practicat in mod profesionist doar de catre barbati, la doar trei ani dupa prima editie a fost

introdusa si varianta feminina.  Cele doua evenimente au fost sincronizate, si au inceput sa fie organizate o data la patru

ani. Numarul de echipe implicate in Campionat a suferit modificari de-a lungul timpului. Pana la sfarsitul anilor ’80 erau

inscrise douazeci de representative . Anii ’90 au marcat reducerea acestui numar la 16, pentru ca in 2002 sa fie aprobate 24

de echipe nationale. Printre tarile participante se numara si Romania. Echipa masculina a obtinut doua medalii de argint, in

1956 si 1966 si doua de bronz, in 1960 si 1962. Echipa feminina a obtinut o medalie de argint, in anul 1956.

Asadar, istoria voleiului profesionist este una destul de recenta, insa destul de activa din punct de vedere al organizarii.

Acest sport a devenit din ce in ce mai apreciat odata cu trecerea timpului