magdalena iordache drept procesual penal · 2015-04-23 · drept procesual penal. studiul normelor...

1

MAGDALENA IORDACHE

DREPT PROCESUAL PENAL -Manual de studiu individual-

3

MAGDALENA IORDACHE

DREPT PROCESUAL PENAL

-Manual de studiu individual-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................... 8

Unitatea de învăţare 1 .......................................................................................................... 11

Obiectul şi principiile fundamentale ale procesului penal ..................................................... 11

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................... 11

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 12

1.3.1. Obiectul dreptului procesual penal ...................................................................... 12

1.3.2. Normele de drept procesual penal....................................................................... 12

1.3.3. Trăsăturile şi principiile fundamentale ale procesului penal ................................ 13


Participanţii în procesul penal ................................................................................................ 15

2 .2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 16

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 16

2.3.1. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali .............................................. 16

2.3.2. Organele judiciare .............................................................................................. 17

2.3.3. Părţile în procesul penal ..................................................................................... 18

2.3.4. Apărătorul în procesul penal............................................................................... 19


Acţiunile în procesul penal ................................................................................................... 23


3.3.1. Acţiunea în justiţie.............................................................................................. 25

3.3.2. Acţiunea penală – noţiune, obiect, trăsături, momentele desfăşurării................... 25

3.3.3. Acţiunea civilă – noţiune, obiect, trăsături, exercitare ......................................... 26

3.3.4. Rezolvarea acţiunilor penală şi civilă în procesul penal; raportul dintre acestea .. 27


Competenţa în materie penală .............................................................................................. 33


4.3.1. Noţiunea de competenţă; felurile competenţei..................................................... 34

4.3.2. Prorogarea de competenţă................................................................................... 35

4.3.3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea............................................................ 36

4.3.4.Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţiile de competenţă 36

4.3.5. Strămutarea cauzelor penale ............................................................................... 37


Probele şi mijloacele de probă în procesul penal - probele.................................................... 40


5.3.1. Conceptul de probă, mijloc de probă, procedeu de probaţiune............................. 42

5.3.2. Clasificare probelor, importanţa lor .................................................................... 42

5.3.3. Obiectul probaţiunii............................................................................................ 43

5.3.4. Sarcina probaţiunii şi regulile care guvernează activitatea de apreciere a probelor.................................................................................................................................... 44


Mijloacele de probă ............................................................................................................. 48


6.3.1. Importanţa mijloacelor de probă în procesul penal.............................................. 49

6.3.2. Mijloacele de probă în procesul penal român ...................................................... 49

6.3.3. Instituţii legate de probaţiunea în procesul penal................................................. 51

6


Măsurile procesuale ............................................................................................................. 55


7.3.1. Conceptul de măsuri procesuale, importanţa şi clasificarea acestora ................... 56

7.3.2. Măsurile preventive; definiţia, luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea lor ........ 57

7.3.3. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă .................................................................... 58

7.3.4. Măsurile asiguratorii care se pot dispune în procesul penal ................................. 58


Acte procesuale şi procedurale comune................................................................................ 62


8.3.1. Noţiunea de act procesual şi act procedural......................................................... 63

8.3.2. Actele procedurale comune; modificarea lor, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite ................................................................................... 64

8.3.3. Termenele, sancţiunile procedurale în procesul penal ......................................... 65

8.3.4. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară............................................................ 66

PARTEA II – PARTEA SPECIALĂ ................................................................................... 70


Urmărirea penală ................................................................................................................. 70


9.3.1. Consideraţii generale privind urmărirea penală ................................................... 71

9.3.2. Competenţa organelor de urmărire penală........................................................... 71

9.3.3. Rolul procurorului în activitatea de urmărire penală............................................ 72

9.3.4. Sesizarea organelor de urmărire penală............................................................... 73

9.3.5. Desfăşurarea urmăririi penale ............................................................................. 73

9.3.6. Suspendarea urmăririi penale.............................................................................. 74

9.3.7. Terminarea urmăririi penale ............................................................................... 74

9.3.8. Procedura prezentării materialului de urmărire penală ........................................ 75

9.3.9. Trimiterea în judecată......................................................................................... 76

9.3.10. Reluarea urmăririi penale.................................................................................. 76

9.3.11. Procedura plângerii împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi a soluţiilor de netrimitere în judecată .............................................................................. 77

Unitatea de învăţare 10 ........................................................................................................ 82

Judecata – fază a procesului penal........................................................................................ 82

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 83

10.3.1. Principiile specifice fazei de judecată ............................................................... 83

10.3.2. Judecata în primă instanţă – participanţii, obiectul judecăţii .............................. 84

10.3.3. Etapele procesuale ale judecăţii în primă instanţă ............................................. 85

10.3.4. Hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă ...................................... 85


Căile ordinare de atac – apelul ............................................................................................. 89


11.3.1. Apelul – hotărâri supuse apelului, titularii apelului ........................................... 90

11.3.2. Termenul de apel, repunerea în termen, apelul peste termen ............................. 91

11.3.3. Declararea apelului; renunţarea şi retragerea apelului ....................................... 92

11.3.4. Efectele apelului ............................................................................................... 92

11.3.5. Judecarea apelului ............................................................................................ 93


Recursul .............................................................................................................................. 97

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 97

7

12.3.1. Recursul – hotărâri supuse recursului, titularii recursului .................................. 98

12.3.2. Declararea recursului; efectele recursului.......................................................... 99

12.3.3. Motivele de recurs .......................................................................................... 100

12.3.4. Judecarea recursului ....................................................................................... 101

Unitatea de învăţare 13 ...................................................................................................... 104

Căile extraordinare de atac................................................................................................. 104

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 104

13.3.1. Consideraţii introductive................................................................................. 105

13.3.2. Contestaţia în anulare: noţiune, cazuri, titularii acestei căi de atac, judecarea contestaţiei în anulare................................................................................................. 105

13.3.3. Revizuirea – noţiune, caracterizare, cazuri, judecarea revizuirii ...................... 107

13.3.4. Recursul în interesul legii ............................................................................... 108


Punerea în executare a hotărârilor penale ........................................................................... 110


14.3.1. Aspecte de ordin general privind executarea hotărârilor penale....................... 111

14.3.2. Punerea în executare a pedepselor principale .................................................. 112

14.3.3. Punerea în executare a pedepselor complementare.......................................... 112

14.3.4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă................................................. 113

14.3.5. Punerea în executare a amenzii judiciare şia cheltuielilor avansate de stat....... 113

14.3.6. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre.................................... 114


Modificări în executarea unor hotărârii – contestaţia la executare....................................... 117


15.3.1. Modificări în executarea unor hotărâri ............................................................ 118

15.3.2. Contestaţia la executare – concept, caracterizare, cazuri, procedura de rezolvare.................................................................................................................................. 119


Proceduri speciale.............................................................................................................. 121


16.3.1. Consideraţii generale ...................................................................................... 122

16.3.2. Urmărirea şi judecarea infracţiunii flagrante – noţiunea de infracţiune flagrantă, constatarea, judecata în cazul procedurii speciale ....................................................... 122


Alte proceduri speciale – cauzele cu infractori minori, reabilitarea judecătorească, repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept, cooperarea judiciară internaţională în materie penală ........................................................................... 124


17.3.1. Procedura în cauzele cu infractori minori - urmărirea penală, judecarea infractorilor minori, punerea în executare a măsurilor aplicate minorilor .................... 125

17.3.2. Procedura reabilitării judecătoreşti – cererea de reabilitare, titularii acesteia, judecarea.................................................................................................................... 126

17.3.3. Procedura reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept ................................................................................................. 127

17.3.4. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală ..................................... 128

8

INTRODUCERE

Disciplina Drept procesual penal este înscrisă în planul de învăţământ în categoria

disciplinelor cu caracter teoretic, dar şi aplicativ. În afară de sensul de ramură a sistemului de drept, dreptul procesual penal are şi sensul de

ştiinţă juridică, de disciplină ce cuprinde un sistem de cunoştinţe, cu valoare de adevăr despre dreptul procesual penal ca ansamblu de norme juridice.

Aşadar, în timp ce obiectul de reglementare al dreptului procesual penal, ca ramură de drept, îl constituie procesul penal, disciplina de drept procesual penal are drept obiect de studiu normele de drept procesual penal.

Studiul normelor dreptului procesual penal nu se mărgineşte la o acumulare de cunoştinţe despre conţinutul şi sfera de aplicare a fiecărei norme în parte, ci îşi propune reunirea acestor cunoştinţe într-un ansamblu coordonat şi sistematizat de concepte, principii, teorii proprii.

Necesitatea studierii dreptului procesual penal rezidă din aplicarea normelor de drept penal, a dispoziţiilor dreptului pozitiv, într-un cadru instituţionalizat, a desfăşurării unui proces penal care să asigure aplicarea dreptului substanţial. Ştiinţa dreptului procesual penal elaborează, astfel, conceptele fundamentale ale procesului penal – acţiunea, funcţie procesuală, probe, mijloace de probă, acte şi măsuri procesuale şi procedurale – stabilind legături între acestea şi deducând principiile de bază ale întregului drept procesual penal.

Într-o societate în care fenomenul infracţional este tot mai prezent, sub diverse forme de manifestare, cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului procesual penal se conturează ca o necesitate, menită să asigure în mod real instrumente de combatere a infracţionalităţii.

Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind

activitatea specifică procesului penal, pornind de la bazele conceptuale cu care operează organele judiciare în desfăşurarea procedurilor judiciare. Parcurgând această disciplină, studenţii vor dobândi capacitatea de a opera cu noţiunile fundamentale ale procesului penal, de a deduce principiile de bază ce guvernează desfăşurarea unei asemenea activităţi, de a construi teorii ale unor instituţii de drept procesual penal, reuşind în cele din urmă să obţină conceptualizări exacte şi sistematizări după criterii riguros verificate, iar prin aceasta să contribuie în fapt la perfecţionarea interpretării normelor de drept procesual penal.

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei) � identificarea de termeni, concepte, principii, teorii în cadrul disciplinelor penale; � utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul procesual penal; � definirea noţiunilor ce apar în desfăşurarea procesului penal; � capacitatea de înţelegere, în baza metodelor specifice, a normelor de drept procesual penal,

şi a instituţiilor specifice acestei materii. 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor concepte, principii, instituţii,

precum şi a noţiunilor cu conţinut teoretic şi practic al disciplinei) � abstractizarea a ceea ce este esenţial şi determinant în reglementarea procesului penal; � realizarea de conexiuni între instituţiile de drept procesual penal; � argumentarea unor enunţuri; � capacitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor.

9

3. Instrumental-aplicative (dobândirea abilităţii de a coordona, supraveghea derularea procedurii judiciare, din perspectiva fazelor procesului penal)

� capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului; � abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul dreptului procesual penal. 4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

studiul practicii judiciare în aplicarea normelor de drept procesual penal / verificarea justeţei tezelor teoretice în lămurirea conţinutului fiecărei norme / studiul legislaţiei şi al lucrărilor teoretice în domeniul dreptului procesual penal din alte ţări, pentru a cunoaşte şi folosi experienţa dobândită de acestea în domeniul activităţii judiciare)

� reacţia pozitivă la sarcini didactice; � implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina de drept procesual penal..

Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de material publicat pe internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii

de caz necesare dobândirii unor cunoştinţe teoretice şi jurisprudenţiale ce se impun în domeniul studiat.

În timpul convocărilor, în prezentarea cursului, sunt folosite în mod substanţial metode interactive, cu caracter participativ şi antrenant a studenţilor în scopul înţelegerii şi interpretării corespunzătoare a normelor de drept procesual penal, a însuşirii noţiunilor predate şi totodată, se pune accent pe o cunoaştere aprofundată a practicii judiciare în materie.

Structura cursului Cursul este compus din 17 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1.

Obiectul şi principiile fundamentale ale procesului penal (4 ore)


Participanţii în procesul penal (2 ore)


Acţiunile în procesul penal (4 ore)


Competenţa în materie penală (2 ore)


Probele şi mijloacele de probă în procesul penal – probele (4 ore)


Mijloacele de probă (4 ore)

Unitatea de învăţare 7. Măsurile procesuale (4 ore)


Actele procesuale şi procedurale comune (2 ore)


Urmărirea penală (6 ore)


Judecata – fază a procesului penal (6 ore)


Căile ordinare de atac – apelul (2 ore)

10


Recursul (4 ore)


Căile extraordinare de atac (2 ore)


Punerea în executare a hotărârilor penale (2 ore)


Modificări în executarea unor hotărârii – contestaţia la executare (1 oră)


Proceduri speciale – urmărirea şi judecarea infracţiunii flagrante (1 oră)


Alte proceduri speciale – cauzele cu infractori minori, reabilitarea judecătorească, repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept, cooperarea judiciară internaţională în materie penală (4 ore)

Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea

următoarele subiecte: 1. Probele şi mijloacele de probă, procedeele de probaţiune (2 ore) 2. Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei (art. 3201 Cod procedură penală) (2 ore)

Bibliografie obligatorie: Ion Neagu, Mircea Damaschin, Bogdan Micu, Constantin Nedelcu, Drept procesual penal. Mapa

de seminarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

Traian Pop, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte in extenso, ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

11

Unitatea de învăţare 1

Obiectul şi principiile fundamentale ale procesului penal 1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul dreptului procesual penal 1.3.2. Normele dreptului procesual penal 1.3.3. Trăsăturile şi principiile fundamentale ale procesului

penal 1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.1. Introducere

În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile penale ce se pot aplica autorilor acestora. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri reglementate de legea penală se realizează într-un cadru organizat, coordonat, în contextul unei activităţi reglementate de lege, anume în procesul penal, ce constituie obiectul de reglementare a unui ansamblu de norme juridice denumit drept procesual penal.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: - cunoaşterea conceptului de proces penal; - definirea procesului penal în raport cu obiectul de

reglementare al dreptului procesual penal; - cunoaşterea coordonatelor de bază ale procesului penal, a

fazelor acestuia; - identificarea scopului imediat şi mediat al procesului penal; - însuşirea abordării conceptului de proces penal în raport cu

alte forme de proces; - cunoaşterea noţiunii de normă de drept procesual penal şi

interpretarea acesteia, a aplicării lor în spaţiu şi timp; -cunoaşterea şi stăpânirea trăsăturilor caracteristice ale

procesului penal român, a principiilor fundamentale.

Competenţele unităţii de învăţare:

12

– studenţii vor putea să definească termeni precum proces penal, obiectul dreptului procesual penal, cauză penală, organe judiciare, participanţi la procesul penal, principii fundamentale ale procesului penal;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile procesului penal;

– studenţii vor putea să identifice regulile de bază ale procesului penal, scopurile acestuia, subiecţii oficiali, precum şi participanţii la procesul penal;

– studenţii vor cunoaşte şi identifica în practică rolul organelor judiciare în declanşarea şi derularea procedurilor specifice în contextul analizării principiilor fundamentale ce guvernează procesul penal.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Obiectul şi principiile

fundamentale ale procesului penal, timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul dreptului procesual penal Activitatea ce asigură aplicarea legii penale celor care au încălcat normele de drept penal prin săvârşirea de infracţiuni poartă denumirea de proces penal, fiind obiectul de reglementare a unui ansamblu de norme juridice, denumit Drept procesual penal. Procesul penal constituie activitatea reglementată de lege pe care o desfăşoară autorităţile publice anume desemnate, cu participarea activă a persoanelor interesate, ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării al timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Activitatea care constituie procesul penal se efectuează în mod coordonat, organizat, de către anumite autorităţi şi cu participarea anumitor persoane.

1.3.2. Normele de drept procesual penal Normele de drept procesual penal au, în principiu, aceleaşi

trăsături ca şi celelalte norme juridice, constituind reguli generale de conduită, instituite de autorităţile îndrituite prin Constituţie, a

13

căror aplicare este asigurată, în caz de necesitate, prin forţa de constrângere a statului.

Ceea ce face însă distincţia acestor norme faţă de celelalte norme juridice rezidă în relaţiile sociale pe care le reglementează.

Din punct de vedere al puterii juridice prin care se impun şi al sancţiunii sub care sunt prevăzute, se disting norme de drept procesual penal absolut imperative, relativ imperative şi dispozitive sau permisive.

Legea constituie izvorul principal al normelor de drept procesual penal.

Interpretarea normelor de drept procesual penal implică toate regulile general de interpretare admise pentru normele juridice, având astfel de a face cu interpretarea autentică, din partea autorităţii însărcinate în acest scop, jurisprudenţială, din partea instanţelor judecătoreşti, dar şi cu cea doctrinală, din partea celor care efectuează analiza ştiinţifică a conţinutului unor norme juridice.

Aplicarea în spaţiu şi în timp a normelor de drept procesual penal este guvernată de principii bine conturate, dar şi marcată de existenţa unor excepţii în aplicarea acestor principii.

Principiul teritorialităţii normelor de drept procesual penal cu derogările sale – imunitatea de jurisdicţie, comisia rogatorie internaţională activă, extrădarea – guvernează aplicarea legii procesual penale în spaţiu.

Din perspectiva criteriului timp, principiul aplicării imediate a normelor de drept procesual penal – principiul activităţii – alături de excepţiile vizând retroactivitatea şi ultraactivitatea acestor norme – diriguieşte aplicarea legii procesual penale în timp.

1.3.3. Trăsăturile şi principiile fundamentale ale procesului penal

Procesul nostru penal, în care instanţa are un rol activ şi

conduce administrarea probelor în şedinţa de judecată, cu participarea părţilor în contradictoriu, se încadrează în procesul penal de sorginte inchizitorială, având ca izvor legislaţia franceză, dar prezintă şi puternice elemente de contradictorialitate, extinse acum şi la faza urmăririi penale.

Principiile fundamentale ale procesului penal se constituie în tot atâtea reguli de bază ce guvernează desfăşurarea procesului penal, reguli directoare care determină toate instituţiile procesual penale şi în toate fazele procesului penal, care determină de fapt structura şi desfăşurarea procesului penal, contribuind, în aşezarea lor logică şi prin puterea lor de acţiune, la realizarea scopului procesului penal, fiind cuprinse într-un tot organizat datorită interdependenţei dintre ele.

În legislaţia noastră procesual penală sunt consacrate ca reguli de bază: legalitatea şi oficialitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ, garantarea libertăţii, garantarea dreptului la apărare, limba în care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin interpret, respectarea demnităţii umane, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor penale într-un termen rezonabil, egalitatea în

14

faţa legii, accesul liber la justiţie.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Obiectul dreptului procesual penal – ansamblu de norme juridice- il constituie activitatea prin care se asigura aplicarea legii penale celor care au savarsit infractiuni- procesul penal .

� Prin proces penal se intelege activitatea reglementata de lege pe care o desfasoara autoritatile publice anume desemnate, cu participarea activa a persoanelor interesate,ca titulare de drepturi si obligatii, in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel incat orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale si nicio persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala..

� Normele de drept procesul penal prezinta, in principiu, aceleasi trasaturi ca si celelalte norme juridice, fiind reguli generale de conduita, care, insa, reglementeaza relatii sociale ce se stabilesc intre autoritatile publice judiciare si partile din proces in cadrul activitatii de combatere si prevenire a savarsirii infractiunilor..

Legea reprezinta izvorul principal al normelor de drept procesul penal.

Interpretarea normelor de drept procesual penal presupune aplicarea regulilor generale de interpretare admise pentru normele juridice; avem, astfel de a face cu interpretare autentica, din partea autoritatii insarcinate in acest scop, interpretarea jurisprudentiala, efectuata de catre instantele de judecata, precum si cea doctrinala, din partea celor care realizeaza analiza stiintifica a continutului unor norme juridice.

Aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal este marcata de principiul teritorialitatii, derogarile de la acest principiu constand in imunitatea de jurisdictie, comisia rogatorie internationala activa, extradarea.

Aplicarea normelor de drept procesual penal in timp este guvernata de principiul activitatii, potrivit caruia normele se aplica intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul incetarii actiunii lor, in temeiul dictonului latin – tempus regit actum. Cazurile de extraactivitate a normelor procesul penale- retroactivitatea si ultraactivitatea- constituie exceptii de la principiul activitatii legii.

Procesul penal roman este de sorginte inchizitoriala reprezentand in fapt un sistem mixt care implica o prima faza procesuala- urmarirea penala- asezata pe reguli ce amintesc de procesul inchizitorial, dar si o faza de judecata obligatorie, desfasurata in depline conditii de publicitate, oralitate, contradictorialitate si nemijlocire, ce reprezinta reguli ale procesului acuzatorial.

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie reguli generale in temeiul carora sunt reglementate structura si

15

desfasurarea procesului penal, asigurand indeplinirea scopului procesului penal.

Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal reprezinta ansamblul sistematizat al tuturor regulilor cu caracter director care consacra; legalitateasi oficialitatea procesului, aflarea adevarului, rolul activ, garantarea libertatii, garantarea dreptului la aparare, limba in care se desfasoara procesul penal si folosirea limbii oficiale prin interpret, respectarea demnitatii umane, dreptul partilor la un proces echitabil si la solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil, egalitatea armelor, prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea domiciliului si secretul corespondentei.

Concepte şi termeni de reţinut Obiectul dreptului procesual penal Procesul penal Normele de drept procesual penal Interpretarea normelor de drept procesual penal Aplicarea in spatiu si timp a normelor de drept procesual penal Trasaturile procesului penal Principiile fundamentale ale procesului penal

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1 Ce se intelege prin obiect al dreptului procesual penal 2 Cum definim procesul penal 3. Care sunt principiile care guverneaza aplicarea legii

penale in timp 4. Ce se intelege prin principii fundamentale ale procesului

penal


Participanţii în procesul penal 2. 1. Introducere 2. 2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 2. 3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali 2.3. 2. Organele judiciare 2 3 .3. Partile in procesul penal 2.3 .4. Aparatorul in procesul penal


2.1. Introducere

16

Potrivit legii, desfasurarea procesului penal presupune participarea , in primul rand, a partilor- ca subiecti procesuali principali- la activitatile ce trebuie indeplinite, insa, activitatea de infaptuire a justitiei presupune efectuarea unui complex de acte procesuale si procedurale succesive, efectuate de anumite organe si persoane ce au diferite calitati procesuale , in cadrul procesului penal.

In sens larg, participanti in proces sunt toate organele si persoanele care iau parte la procesul penal.

In sens restrans, notiunea de participanti in procesul penal include organele judiciare, partile si aparatorul.

2 .2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare Obiectivele si competentele unităţii de învăţare: - intelegerea conceptului de participanti in procesul penal - insusirea notiunilor de parti in procesul penal, organe

judiciare, succesori, reprezentanti si substituiti procesuali - rolul aparatorului in procesul penal Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să defineasca participantii in procesul

penal, stabilind drepturile si obligatiile lor; – studenţii vor putea face distinctia cuvenita dintre subiectii

oficiali si cei particulari, intre succesori, reprezentanti si substituiti procesuali

- studentii vor identifica participatiunea in procesul penal in mod distinct in raport cu cea din dreptul penal.


Pentru unitatea de învăţare Participanţii în procesul penal timpul alocat este de 2 ore.


2.3.1. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali

17

In situatia in care partile nu pot fi prezente la una sau mai multe activitati sau absenteaza cu totul, drepturile si obligatiile acestora sunt preluate de alti subiecti procesuali. Dupa modul in care acesti subiecti procesuali care inlocuiesc partile intervin in procesul penal si in functie de natura drepturilor si obligatiilor pe care le au , acestia pot fi succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali.

Succesorii pot interveni numai in cadrul laturii civile a cauzei, devenind parti in procesul penal, iar nu reprezentanti sau substituiti, intrucat ei nu valorifica drepturile antecesorilor, ci valorifica drepturile proprii ce decurg din calitatea pe care o au.

Reprezentantii sunt persoanele imputernicite sa indeplineasca in cadrul procesului penal acte procesuale in numele si in interesul unei parti din proces, care nu doreste ori nu poate sa participe la activitatile procesual penale.

Substituitii procesuali intervin in procesul penal in virtutea unui drept al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia, participarea lor fiind in general intamplatoare si limitata de lege la anumite aspecte.

Organele judiciare care participa la cauza penala sunt instantele de judecata, Ministerul Public si organele de cercetare penala. Instantele judecatoresti au un rol esential in infaptuirea justitiei, fiind organizate in mod piramidal, avand in varf I.C.C.J.

Ministerul Public exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete pe langa fiecare instanta si isi desfasoara activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii, controlului ierarhic.

2.3.2. Organele judiciare Constituţia României reglementează ca funcţie distinctă şi

sistem distinct autoritatea judecătorească, iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanţele judecătoreşti, prin prisma sarcinilor ce le revin, se înfăţişează ca subiectul principal al activităţii procesual penale.

Principiul care stă la baza actualei organizări a instanţelor judecătoreşti, în ţara noastră, este acela al unităţii sistemului lor. În actuala structură, instanţele judecătoreşti, în ţara noastră sunt următoarele: judecătoriile, tribunalele specializate, tribunalele, curţile de apel, tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, curtea militară de apel. În vârful piramidei instanţelor judecătoreşti se află Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public, alături de instanţele judecătoreşti, contribuie la desfăşurarea procesului penal.

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţel de judecată, în condiţii de independenţă în relaţiile cu instanţele, precum şi cu celelalte autorităţi publice.

Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea potrivit

18

principiilor: legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Alături de procuror, la instrumentarea urmăririi penale,

participă şi organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale

Poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de

poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Organele de cercetare speciale sunt: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontieră pentru infracţiunile de frontieră şi căpitanii porturilor.

2.3.3. Părţile în procesul penal Părţile pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Deşi nu figurează între părţile din procesul penal, calitatea de învinuit ocupă un loc considerabil în reglementarea Codului de procedură penală. Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului acesta capătă calitatea de învinuit. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Inculpatul, ca parte în proces, are anumite obligaţii şi anumite drepturi. Între obligaţiile inculpatului se numără: suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârşirea infracţiunii, suportarea unor măsuri procesuale, obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat. Inculpatul are şi anumite drepturi, între care: dreptul de apărare, dreptul de a cunoaşte materialele de urmărire penală, dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată, dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva sa. Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată. Organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată prin infracţiune şi să o întrebe dacă se constituie parte vătămată, sau, după caz, parte civilă. Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Se poate constitui parte în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii. Constituirea ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare. Constituirea de parte civilă se poate face atât

19

printr-o cerere scrisă, cât şi printr-o cerere orală, atât de către persoana păgubită, cât şi de alte persoane care au calitate de reprezentanţi legali. Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente. Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de acuzare.

2.3.4. Apărătorul în procesul penal

Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca la eforturile persoanei care luptă pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale să se alăture şi participarea unui apărător, care poate fi o persoană aleasă sau numită în procesul penal în scopul de a ajuta părţile să-şi apere interesele ocrotite de lege.

Constituţia României garantează dreptul la apărare, precizând că în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Apărătorul este persoana care participă în procesul penal pentru a acorda asistenţă juridică uneia din părţi.

Apărătorul este, de regulă, un avocat, deoarece acesta are dreptul de a acorda asistenţă şi reprezentare juridică oricărei persoane care apelează la serviciile sale, inclusiv în procesul penal.

Asistenţa juridică acordată în urma solicitării părţii din proces poartă denumirea de asistenţă juridică facultativă, iar avocatul devine apărător ales.

Asistenţa juridică obligatorie este consacrată în toate legislaţiile moderne, în sensul că, în anumite situaţii, procesul penal nu poate avea loc dacă nu se acordă asistenţă juridică de către un avocat ales sau numit din oficiu.

În tot cursul procesului penal, asistenţa juridică a învinuitului sau a inculpatului este obigatorie atunci când acesta este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cauze prevăzute de lege.

În cursul judecăţii, fie în primă instanţă, fie într-o cale de atac, legea instituie, pe lângă cazurile arătate, încă un caz de asistenţă juridică obligatorie: când legea prevede pentru infracţiunea cu care este sesizată instanţa de judecată pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mi mare.

Apărătorul are dreptul să prezinte cereri scrise şi orale, să depună memorii, să-l asiste pe învinuit sau inculpat la efectuarea actelor procesuale sau procedurale care se efectuează faţă de acesta, iar în cursul judecăţii, are dreptul să participe la activitatea procesuală ca şi părţile pe care le asistă.

20



In situatia in care partile nu pot fi prezente la una sau mai multe activitati sau absenteaza cu totul, drepturile si obligatiile acestora sunt preluate de alti subiecti procesuali. Dupa modul in care acesti subiecti procesuali care inlocuiesc partile intervin in procesul penal si in functie de natura drepturilor si obligatiilor pe care le au , acestia pot fi succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali. Succesorii pot interveni numai in cadrul laturii civile a cauzei, devenind parti in procesul penal, iar nu reprezentanti sau substituiti, intrucat ei nu valorifica drepturile antecesorilor, ci valorifica drepturile proprii ce decurg din calitatea pe care o au.

� Reprezentantii sunt persoanele imputernicite sa indeplineasca in cadrul procesului penal acte procesuale in numele si in interesul unei parti din proces, care nu doreste ori nu poate sa participe la activitatile procesual penale.

� Substituitii procesuali intervin in procesul penal in virtutea unui drept al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia, participarea lor fiind in general intamplatoare si limitata de lege la anumite aspecte. Organele judiciare care participa la cauza penala sunt instantele de judecata, Ministerul Public si organele de cercetare penala. Instantele judecatoresti au un rol esential in infaptuirea justitiei, fiind organizate in mod piramidal, avand in varf I.C.C.J. Ministerul Public exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete pe langa fiecare instanta si isi desfasoara activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii, controlului ierarhic.

Constituţia României reglementează ca funcţie distinctă şi sistem distinct autoritatea judecătorească, iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanţele judecătoreşti, prin prisma sarcinilor ce le revin, se înfăţişează ca subiectul principal al activităţii procesual penale.

Principiul care stă la baza actualei organizări a instanţelor judecătoreşti, în ţara noastră, este acela al unităţii sistemului lor. În actuala structură, instanţele judecătoreşti, în ţara noastră sunt următoarele: judecătoriile, tribunalele specializate, tribunalele, curţile de apel, tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, curtea militară de apel. În vârful piramidei instanţelor judecătoreşti se află Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public, alături de instanţele judecătoreşti, contribuie la desfăşurarea procesului penal.

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum

21

şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori

constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţel de judecată, în condiţii de independenţă în relaţiile cu instanţele, precum şi cu celelalte autorităţi publice.

Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor: legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.

Alături de procuror, la instrumentarea urmăririi penale, participă şi organele de cercetare penală.

Organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale Poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Organele de cercetare speciale sunt: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontieră pentru infracţiunile de frontieră şi căpitanii porturilor. Părţile pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul procesului penal. Deşi nu figurează între părţile din procesul penal, calitatea de învinuit ocupă un loc considerabil în reglementarea Codului de procedură penală. Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului acesta capătă calitatea de învinuit. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Inculpatul, ca parte în proces, are anumite obligaţii şi anumite drepturi. Între obligaţiile inculpatului se numără: suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârşirea infracţiunii, suportarea unor măsuri procesuale, obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat. Inculpatul are şi anumite drepturi, între care: dreptul de apărare, dreptul de a cunoaşte materialele de urmărire penală, dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată, dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva sa. Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată. Organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată prin infracţiune şi să o întrebe dacă se constituie parte vătămată, sau, după caz, parte civilă. Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Se poate constitui parte în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii.

22

Constituirea ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare. Constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă, cât şi printr-o cerere orală, atât de către persoana păgubită, cât şi de alte persoane care au calitate de reprezentanţi legali. Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente. Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de acuzare.

Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca la eforturile persoanei care luptă pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale să se alăture şi participarea unui apărător, care poate fi o persoană aleasă sau numită în procesul penal în scopul de a ajuta părţile să-şi apere interesele ocrotite de lege.

Constituţia României garantează dreptul la apărare, precizând că în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Apărătorul este persoana care participă în procesul penal pentru a acorda asistenţă juridică uneia din părţi.

Apărătorul este, de regulă, un avocat, deoarece acesta are dreptul de a acorda asistenţă şi reprezentare juridică oricărei persoane care apelează la serviciile sale, inclusiv în procesul penal.

Asistenţa juridică acordată în urma solicitării părţii din proces poartă denumirea de asistenţă juridică facultativă, iar avocatul devine apărător ales.

Asistenţa juridică obligatorie este consacrată în toate legislaţiile moderne, în sensul că, în anumite situaţii, procesul penal nu poate avea loc dacă nu se acordă asistenţă juridică de către un avocat ales sau numit din oficiu.

În tot cursul procesului penal, asistenţa juridică a învinuitului sau a inculpatului este obigatorie atunci când acesta este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cauze prevăzute de lege.

În cursul judecăţii, fie în primă instanţă, fie într-o cale de atac, legea instituie, pe lângă cazurile arătate, încă un caz de asistenţă juridică obligatorie: când legea prevede pentru infracţiunea cu care este sesizată instanţa de judecată pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mi mare.

Apărătorul are dreptul să prezinte cereri scrise şi orale, să depună memorii, să-l asiste pe învinuit sau inculpat la efectuarea actelor procesuale sau procedurale care se efectuează faţă de acesta, iar în cursul judecăţii, are dreptul să participe la activitatea procesuală ca şi părţile pe care le asistă.

23

Concepte şi termeni de reţinut

• succesor; • reprezentant; • substiutit procesual; • instanţă de judecată; • inculpat; • parte vătămată; • parte civilă; • parte responsabilă civilmente; • asistenţă juridică obligatorie.


1. Drepturile şi obligaţiile inculpatului în procesul penal. 2. Care este momentul până la care se poate constitui partea

civilă? 3. Cine poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal? 4. Care este momentul până la care poate interveni partea

responsabilă civilmente în procesul penal? 5. Felurile asistenţei juridice

Bibliografie obligatorie

1.Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. 2.Ion Neagu, Mircea Damaschin, Bogdan Micu, Constantin Nedelcu, Drept procesual penal. Mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3.Traian Pop, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.


Acţiunile în procesul penal

3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Acţiunea în justiţie 3.3.2. Acţiunea penală – noţiune, trăsături, momentele

24

desfăşurării 3.3.3. Acţiunea civilă – noţiune, obiect, trăsături, exercitare 3.3.4. Rezolvarea acţiunilor penală şi civilă în procesul

penal; raportul dintre acestea 3.4. Îndrumător pentru autoverificare

3.1. Introducere Normele de drept trebuie respectate, de aceea legea stabileşte

modalitatea prin care se poate acţiona pentru asigurarea aplicării lor, prevăzând o răspundere juridică ce poate fi impusă prin puterea judecătorească, autoritatea publică prin care se realizează justiţia.

Aşadar, în cazul încălcării unei norme de drept substanţial – penal, civil, administrativ, disciplinar – intervine răspunderea juridică a celui care a nesocotit norma, prin aducerea acestuia în faţa instanţei judecătoreşti spre a suferi constrângerea de stat prevăzută pentru fapta săvârşită.

Conflictul de drept provocat prin încălcarea normei de drept este rezolvat de instanţele judecătoreşti prin aplicarea de sancţiuni celor care au săvârşit fapte contrare legii. Tragerea la răspundere juridică înseamnă aducerea conflictului de drept penal, civil, administrativ, disciplinar în faţa instanţelor judecătoreşti şi se obţine prin introducerea unei acţiuni în justiţie, exercitate într-un proces.


Obiectivele unităţii de învăţare: - identificarea diferenţelor dintre acţiunea civilă şi acţiunea

penală; - cunoaşterea cazurilor în care se exercită acţiunea penală; - cunoaşterea cazurilor în care se exercită acţiunea civilă; Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să prezinte cazurile în care se pun în

mişcare şi se exercită acţiunea penală şi acţinea civilă; – studenţii vor înţelege în ce constă diferenţa dintre

exercitarea acţiunii civile în procesul penal şi exerciarea acţiunii civile la instanţa civilă;


25

Pentru unitatea de învăţare acţiunile în procesul penal timpul alocat este de 4 ore.


3.3.1. Acţiunea în justiţie Acţiunea în justiţie a fost definită prin puterea acordată unei

autorităţi, unei instituţii, unei persoane, de a sesiza cu rezolvarea unui conflict de drept o instanţă judecătorească.

Acest drept (putere) la acţiune decurge din norma substanţială, care implică o sancţiune în cazul încălcării ei şi devine concret şi personal în momentul în care norma a fost încălcată; corespunde aşadar aspectului substanţial, anume dreptul la acţiune.

Acţiunea în justiţie are o mare însemnătate pentru desfăşurarea procesului de orice natură ar fi, căci fără exercitarea acţiunii în cadrul procesului, nu se poate ajunge la tragerea la răspundere a unei persoane şi la aplicarea sancţiunii prevăzute de norma încălcată.

Dreptul la acţiune în justiţie decurge din edictarea normei de drept substanţial şi constă din împuternicirea legală a celui prejudiciat de săvârşirea unei fapte ilicite de a trage la răspundere juridică în faţa justiţiei persoana care a încălcat legea.

Acţiunea în justiţie are un obiect, determinat de temeiul juridic din care decurge, constând în tragerea la răspundere juridică a persoanei împotriva căreia este îndreptată. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, acţiunea civilă, tragerea la răspundere civilă a persoanelor care răspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzată prin fapta săvârşită.

Obiectul acţiunii în justiţie este determinat de norma de drept substanţial, care prevede condiţiile în care intervine răspunderea şi sancţiunile care pot fi aplicate.

3.3.2. Acţiunea penală – noţiune, obiect, trăsături, momentele desfăşurării

Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul

căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare penale.

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.

Trăsăturile acţiunii penale: � acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine

26

societăţii şi se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest sens;

� acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune;

� acţiunea penală este indisponibilă, deoarece, odată pusă în mişcare, nu poate fi retrasă, ea trebuind continuată până la epuizarea ei, epuizare care are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală;

� acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii;

� acţiunea penală este personală, urmare a principiului răspunderii penale personale.

Multitudinea activităţilor procesuale ce se întreprind în vederea realizării obiectivului acţiunii penale gravitează în jurul a trei momente principale, şi anume: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă.

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului. Procurorul şi organele care efectuează cercetarea penală au sarcina să exercite acţiunea penală pe tot parcursul urmăririi penale. În faza de judecată, acţiunea penală se exercită, în principal, de către procuror. În cazurile în care participarea procurorului la judecată nu este obligatorie, acţiunea penală va fi exercitată de partea vătămată.

Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori se constată existenţa uneia din cauzele prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală.

Stingerea acţiunii penale are loc însă, frecvent, după punerea ei în mişcare.

Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în urma desfăşurării judecării cauzei sunt: achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal.

Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală sunt: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei penale.

3.3.3. Acţiunea civilă – noţiune, obiect, trăsături, exercitare

Mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau

moral cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a

inculpatului şi a părţii responsabile civilmente pentru paguba cauzată de inculpat prin infracţiunea săvârşită.

27

Trăsăturile acţiunii civile: � exercitarea acţiunii civile este facultativă şi la

cerere, legea încredinţând exerciţiul acţiunii civile titularului ei – persoana vătămată – sau reprezentantului ei, care poate renunţa la dreptul la reparaţii;

� pentru protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, acţiunea civilă pentru repararea pagubelor suferite se exercită obligatoriu şi din oficiu;

� acţiunea civilă este patrimonială, ea putând fi îndreptată nu numai împotriva persoanei care a produs paguba prin fapta sa – inculpatul – ci şi împotriva persoanei responsabile civilmente şi chiar împotriva moştenitorilor şi succesorilor;

� acţiunea civilă este divizibilă, persoana vătămată îndreptându-se împotriva tuturor celor care răspund din punct de vedere civil sau numai împotriva unora dintre ei;

� acţiunea civilă este disponibilă, persoana vătămată având facultatea să renunţe la exercitarea ei.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, şi anume:

– infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

– între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;

– prejudiciul trebuie să fie cert; – prejudiciul să nu fi fost reparat; – în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de

exerciţiu sau persoanelor juridice să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Subiect activ al acţiunii civile în cadrul procesului penal este parte civilă.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente.

Persoana fizică care are capacitate deplină de exerciţiu sau persoana juridică are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarrea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la instanţa civilă.

Pentru buna desfăşurare a procesului penal, dreptul de opţiune este irevocabil, în sensul că persoana fizică sau juridică prejudiciată material ori moral prin infracţiune, alegând una dintre cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi, iar în cazul în care părăseşte calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune.

De la regula irevocabilităţii dreptului de opţiune există şi unele excepţii, justificate prin faptul că, în anumite situaţii, persoana prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile în calea procesuală pentru care a optat iniţial.

3.3.4. Rezolvarea acţiunilor penală şi civilă în procesul penal; raportul dintre acestea

28

Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în urma

desfăşurării judecării cauzei sunt: achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal.


Achitarea şi condamnarea, ca soluţii prin care se stinge acţiunea penală, pot interveni numai în urma desfăşurării integrale a activităţii procesuale de administrare a probelor, ele epuizând primele două faze ale procesului penal.

Condamnarea, ca soluţie în procesul penal, poate fi pronunţată dacă se constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat.

Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea pot fi date numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună, au ajuns în faţa instanţei penale.

În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar acesta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire penală au dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă.

Acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.

Instanţa penală are patru posibilităţi în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, şi anume: nu acordă despăgubiri civile, admite acţiunea civilă în tot sau în parte, respinge acţiuna civilă ca lipsită de temei, nu soluţionează acţiunea civilă.

Problema raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal vizează situaţia în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent în faţa aceleiaşi insanţe sau la două instanţe diferite.

În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal, instanţa are obligaţia să se pronunţe, prin aceaşi sentinţă, şi asupra acţiunii civile.

Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent, dar la instanţe diferite, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, această regulă fiind cunoscută sub denumirea „penalul ţine în loc civilul”.

Acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de-o parte, cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acţiunii civile este condiţionată de rezolvarea acţiunii penale în privinţa

29

existenţei faptei, persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţiei acesteia.



Acţiunea în justiţie a fost definită prin puterea acordată unei autorităţi, unei instituţii, unei persoane, de a sesiza cu rezolvarea unui conflict de drept o instanţă judecătorească.

Acest drept (putere) la acţiune decurge din norma substanţială, care implică o sancţiune în cazul încălcării ei şi devine concret şi personal în momentul în care norma a fost încălcată; corespunde aşadar aspectului substanţial, anume dreptul la acţiune.

Acţiunea în justiţie are o mare însemnătate pentru desfăşurarea procesului de orice natură ar fi, căci fără exercitarea acţiunii în cadrul procesului nu se poate ajunge la tragerea la răspundere a unei persoane şi la aplicarea sancţiunii prevăzute de norma încălcată.

Dreptul la acţiune în justiţie decurge din edictarea normei de drept substanţial şi constă din împuternicirea legală a celui prejudiciat de săvârşirea unei fapte ilicite de a trage la răspundere juridică în faţa justiţiei persoana care a încălcat legea.

Acţiunea în justiţie are un obiect, determinat de temeiul juridic din care decurge, constând în tragerea la răspundere juridică a persoanei împotriva căreia este îndreptată. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, acţiunea civilă, tragerea la răspundere civilă a persoanelor care răspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzată prin fapta săvârşită.

Obiectul acţiunii în justiţie este determinat de norma de drept substanţial, care prevede condiţiile în care intervine răspunderea şi sancţiunile care pot fi aplicate.

Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluţionare organelor judiciare penale.

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.

Trăsăturile acţiunii penale: � acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine

societăţii şi se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest sens;

� acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune;

� acţiunea penală este indisponibilă, deoarece, odată pusă în mişcare, nu poate fi retrasă, ea trebuind continuată până la

30

epuizarea ei, epuizare care are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală;

� acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii;

� acţiunea penală este personală, urmare a principiului răspunderii penale personale.

Multitudinea activităţilor procesuale ce se întreprind în vederea realizării obiectivului acţiunii penale gravitează în jurul a trei momente principale, şi anume: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă.

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului. Procurorul şi organele care efectuează cercetarea penală au sarcina să exercite acţiunea penală pe tot parcursul urmăririi penale. În faza de judecată, acţiunea penală se exercită, în principal, de către procuror. În cazurile în care participarea procurorului la judecată nu este obligatorie, acţiunea penală va fi exercitată de partea vătămată.

Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori se constată existenţa uneia din cauzele prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală.

Stingerea acţiunii penale are loc însă, frecvent, după punerea ei în mişcare.

Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în urma desfăşurării judecării cauzei sunt: achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal.


Mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă.

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente pentru paguba cauzată de inculpat prin infracţiunea săvârşită.

Trăsăturile acţiunii civile: � exercitarea acţiunii civile este facultativă şi la

cerere, legea încredinţând exerciţiul acţiunii civile titularului ei – persoana vătămată – sau reprezentantului ei, care poate renunţa la dreptul la reparaţii;

� pentru protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, acţiunea civilă pentru repararea pagubelor suferite se exercită obligatoriu şi din oficiu;

� acţiunea civilă este patrimonială, ea putând fi îndreptată nu numai împotriva persoanei care a produs paguba prin

31

fapta sa – inculpatul – ci şi împotriva persoanei responsabile civilmente şi chiar împotriva moştenitorilor şi succesorilor;

� acţiunea civilă este divizibilă, persoana vătămată îndreptându-se împotriva tuturor celor care răspund din punct de vedere civil sau numai împotriva unora dintre ei;

� acţiunea civilă este disponibilă, persoana vătămată având facultatea să renunţe la exercitarea ei.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii, şi anume:

– infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

– între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;

– prejudiciul trebuie să fie cert; – prejudiciul să nu fi fost reparat; – în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de

exerciţiu sau persoanelor juridice să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Subiect activ al acţiunii civile în cadrul procesului penal este parte civilă.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente.

Persoana fizică care are capacitate deplină de exerciţiu sau persoana juridică are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarrea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la instanţa civilă.

Pentru buna desfăşurare a procesului penal, dreptul de opţiune este irevocabil, în sensul că persoana fizică sau juridică prejudiciată material ori moral prin infracţiune, alegând una dintre cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi, iar în cazul în care părăseşte calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune.

De la regula irevocabilităţii dreptului de opţiune există şi unele excepţii, justificate prin faptul că, în anumite situaţii, persoana prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile în calea procesuală pentru care a optat iniţial.

Achitarea şi condamnarea, ca soluţii prin care se stinge acţiunea penală, pot interveni numai în urma desfăşurării integrale a activităţii procesuale de administrare a probelor, ele epuizând primele două faze ale procesului penal.

Condamnarea, ca soluţie în procesul penal, poate fi pronunţată dacă se constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat.

Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea pot fi date numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună, au

32

ajuns în faţa instanţei penale. În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată în

procesul penal, dar acesta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire penală au dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă.

Acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.

Instanţa penală are patru posibilităţi în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, şi anume: nu acordă despăgubiri civile, admite acţiunea civilă în tot sau în parte, respinge acţiuna civilă ca lipsită de temei, nu soluţionează acţiunea civilă.

Problema raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal vizează situaţia în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent în faţa aceleiaşi insanţe sau la două instanţe diferite.

În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal, instanţa are obligaţia să se pronunţe, prin aceaşi sentinţă, şi asupra acţiunii civile.

Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent, dar la instanţe diferite, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, această regulă fiind cunoscută sub denumirea „penalul ţine în loc civilul”.

Acţiunea penală are întâietate faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de-o parte, cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acţiunii civile este condiţionată de rezolvarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei, persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţiei acesteia.


• acţiune civilă; • acţiune penală; • despăgubiri materiale; • despăgubiri morale;


1. Ce este acţiunea penală? 2. Ce este acţiunea civilă? 3. Momentele desfăşurării acţiunii penale. 4. Exercitarea acţiunii civile. 5. Prezentaţi raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.


33



Competenţa în materie penală 4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Noţiunea de competenţă; felurile competenţei 4.3.2. Prorogarea de competenţă 4.3.3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea 4.3.4. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă

şi excepţiile de competenţă 4.3.5. Strămutarea cauzelor penale


4.1. Introducere Săvârşirea infracţiunii generează declanşarea unor activităţi

procesuale necesare soluţionării conflictului de drept, desfăşurate în cadrul procesului penal de către organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor persoane.

Criteriul prin intermediul căruia sunt concretizate delimitările şi, totodată, corespondenţa între soluţionarea unei cauze penale şi un anumit organ judiciar este competenţa.

O cauză penală nu poate fi soluţionată la întâmplare, de orice organ judiciar, în înfăptuirea actului de justiţie, pentru o judicioasă soluţionare a cauzei impunându-se existenţa unor criterii cu ajutorul cărora este determinat organul judiciar care trebuie să soluţioneze o anumită cauză penală.

Regulile de competenţă determină organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală ce are ca obiect o faptă săvârşită într-un anumit loc şi de o anumită gravitate, într-o anumită etapă procesuală, cu luarea în considerare, când legea o impune, şi a calităţii autorului faptei.

34


Obiectivele unităţii de învăţare: - definirea noţiunilor de competenţă, incompatibilitate,

abţinere, recuzare, strămutare; - identificarea cazurilor de prorogare de competenţă; - însuşirea regulilor privind soluţionarea conflictelor de

competenţă;

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea recunoaşte cazurile de incompatibilitate; – studenţii vor putea rezolva conflictele de competenţă;

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare competenţa în materie penală

timpul alocat este de 2 ore.


4.3.1. Noţiunea de competenţă; felurile competenţei

Competenţa, ca noţiune generală, reprezintă capacitatea recunoscută de lege unei autorităţi publice, unui organ de stat, unei instituţii de a desfăşura o anumită activitate, sfera de atribuţii pe care i le conferă legea. În acest sens general, instanţele judecătoreşti au capacitatea de a înfăptui justiţia.

În materie penală, competenţa constă în împuternicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscută de lege unui organ de urmărire penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări, respectiv de a judeca şi a soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe de urmărire sau instanţe judecătoreşti.

Formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială.

Formele subsidiare ale competenţei sunt: competenţa personală, competenţa specială, competenţa excepţională.

Competenţa funcţională presupune determinara categoriilor de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ judiciar în cadrul competenţei sale generale.

Competenţa materială constituie criteriul prin care se

35

stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite poate soluţiona anumite categorii de cauze penale.

Competenţa teritorială constituie criteriul prin care se determină organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală dintre organele judiciare de acelaşi grad. Potrivit Codului de procedură penală, competenţa după teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată.

Competenţa personală, care duce la soluţionarea cauzelor de către anumite organe judiciare este determinată de calitatea sau starea făptuitorului, prevăzută de lege la un anumit moment.

Competenţa specială este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii sociale.

Competenţa excepţională sau extraordinară este determinată de unele evenimente, împrejurări cu totul deosebite (ex. stare de război). Aceasta este limitată în timp, are un caracter vremelnic. Constituţia României interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.

4.3.2. Prorogarea de competenţă

Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe judiciare.

Prorogarea este determinată de anumite situaţii, fiind necesară pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie şi permisă atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.

Cazurile de prorogare de competenţă permise de lege sunt: conexitatea, indivizibilitatea, chestiunile prealabile şi situaţiile impuse de schimbarea încadrării juridice sau a calificării juridice a faptei ce face obiectul judecăţii.

Cazurile de conexitate prevăzute de art. 34 Cpp impun soluţionarea reunita a cauzelor, oferind posibilitatea organelor judiciare să examineze toate împrejurările ce au determinat săvârşirea faptelor penale şi în final să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică.

Indivizibilitatea este situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau inculpaţi, formează totuşi, prin natura sa ori prin voinţa legii, o unitate ce impune judecarea întregului complex de fapte şi persoane de către aceeaşi instanţă.

Chestiunile prealabile sunt situaţii cu caracter excepţional, de a căror rezolvare depinde modul soluţionării cauzelor penale. Poate constitui obiect al chestiunilor prealabile orice aspect care vizează soluţionarea fondului cauzei.

Disjungerea constituie o operaţiune necesară înfăptuirii în bune condiţii a actului de justiţie ce constă în separarea uneia sau mai multor cauze din complexul de cauze aflate în stare de conexitate, care privesc unii dintre infractori sau unele dintre infracţiuni.

36

În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a faptei şi schimbarea calificării, prima fiind dispusă de organele judiciare, iar cea de-a doua de legiuitor. Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă să o judece, chiar dacă constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.

4.3.3. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea Există situaţii în care prezumţia de obiectivitate şi

imparţialitate a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea ca organe judiciare este pusă la îndoială. Pentru aceste cazuri legiuitorul a instituit remedii procesuale prin intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale concrete.

Incompatibilitatea este reglementată de art. 46-54 C.p.p. Subiectul oficial declarat incompatibil nu poate desfăşura

activităţi procesuale datorită unor situaţii care fac să planeze asupra lui anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

Abţinerea şi recuzarea sunt mijloace juridice prin care se realizează înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei cauze penale.

În cazul abţinerii iniţiativa în indicarea cazului de incompatibilitate aparţine însăşi persoanei aflate într-o situaţie de incompatibilitate într-o anumită cauză penală.

În cazul recuzării iniţiativa o au numai părţile în cauză, această posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror.

Legea reglementează distinct procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală.

4.3.4.Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţiile de competenţă

Potrivit normelor de competenţă, organele judiciare sunt

abilitate să soluţioneze anumite cauze penale. Pot apărea situaţii când un organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar care, potrivit regulilor de competenţă, nu este cel îndreptăţit. În această situaţie, este obligat să trimită cauza organului judiciar competent, fără să efectueze activităţi procesuale în cauză.

Mijlocul juridic prin intermediul căruia cauza respectivă este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat şi transmisă organului judiciar competent să o soluţioneze este declinarea de competenţă.

Declinarea de competenţă este un act de dezînvestire, reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit.

Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărea situaţii în

37

care mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de dispoziţiile art. 43 C.p.p., din care rezultă că există conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se recunosc competente să judece aceeaşi cauză ori când acestea îşi declină reciproc competenţa.

Excepţiile de necompetenţă invocate în cursul soluţionării cauzelor penale sunt reglementate de dispoziţiile art. 39 C.p.p. Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.

4.3.5. Strămutarea cauzelor penale Strămutarea este instituţia juridică prin intermediul căreia o

cauză penală, pentru motive justificate, prevăzute de lege, este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre judecare unei alte instanţe egale în grad.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.

Strămutarea poate fi cerută, în cursul judecăţii, de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei.

Competenţa exclusivă de soluţionare o are Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cererea se soluţionează prin sentinţă motivată, care nu este supusă niciunei căi de atac.


Sinteza unităţii de învăţare 4 Competenţa, ca noţiune generală, reprezintă capacitatea

recunoscută de lege unei autorităţi publice, unui organ de stat, unei instituţii de a desfăşura o anumită activitate, sfera de atribuţii pe care i le conferă legea. În acest sens general, instanţele judecătoreşti au capacitatea de a înfăptui justiţia.

În materie penală, competenţa constă în împuternicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscută de lege unui organ de urmărire penală sau unei instanţe judecătoreşti de a urmări, respectiv de a judeca şi a soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe de urmărire sau instanţe judecătoreşti.

Formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială.

38

Formele subsidiare ale competenţei sunt: competenţa personală, competenţa specială, competenţa excepţională.

Competenţa funcţională presupune determinara categoriilor de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ judiciar în cadrul competenţei sale generale.

Competenţa materială constituie criteriul prin care se stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite poate soluţiona anumite categorii de cauze penale.

Competenţa teritorială constituie criteriul prin care se determină organul judiciar competent să soluţioneze o cauză penală dintre organele judiciare de acelaşi grad. Potrivit Codului de procedură penală, competenţa după teritoriu, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată.

Competenţa personală, care duce la soluţionarea cauzelor de către anumite organe judiciare este determinată de calitatea sau starea făptuitorului, prevăzută de lege la un anumit moment.

Competenţa specială este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii sociale.

Competenţa excepţională sau extraordinară este determinată de unele evenimente, împrejurări cu totul deosebite (ex. stare de război). Aceasta este limitată în timp, are un caracter vremelnic. Constituţia României interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.

Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei normale a organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe judiciare.

Prorogarea este determinată de anumite situaţii, fiind necesară pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie şi permisă atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.

Cazurile de prorogare de competenţă permise de lege sunt: conexitatea, indivizibilitatea, chestiunile prealabile şi situaţiile impuse de schimbarea încadrării juridice sau a calificării juridice a faptei ce face obiectu judecăţii.

Cazurile de conexitate prevăzute de art. 34 Cpp impun soluţionarea reuşită a cauzelor, oferind posibilitatea organelor judiciare să examineze toate împrejurările ce au determinat săvârşirea faptelor penale şi în final să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică.

Indivizibilitatea este situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau inculpaţi, formează totuşi, prin natura sa ori prin voinţa legii, o unitate ce impune judecarea întregului complex de fapte şi persoane de către aceeaşi instanţă.

Chestiunile prealabile sunt situaţii cu caracter excepţional, de a căror rezolvare depinde modul soluţionării cauzelor penale. Poate constitui obiect al chestiunilor prealabile orice aspect care vizează soluţionarea fondului cauzei.

Disjungerea constituie o operaţiune necesară înfăptuirii în bune condiţii a actului de justiţie ce constă în separarea uneia sau

39

mai multor cauze din complexul de cauze aflate în stare de conexitate, care privesc unii dintre infractori sau unele dintre infracţiuni.

În materia prorogării de competenţă se face deosebire între schimbarea încadrării juridice a faptei şi schimbarea calificării, prima fiind dispusă de organele judiciare, iar cea de-a doua de legiuitor. Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă să o judece, chiar dacă constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare.

Există situaţii în care prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea ca organe judiciare este pusă la îndoială. Pentru aceste cazuri legiuitorul a instituit remedii procesuale prin intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale concrete.

Incompatibilitatea este reglementată de art. 46-54 C.p.p. Subiectul oficial declarat incompatibil nu poate desfăşura

activităţi procesuale datorită unor situaţii care fac să planeze asupra lui anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

Abţinerea şi recuzarea sunt mijloace juridice prin care se realizează înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei cauze penale.

În cazul abţinerii iniţiativa în indicarea cazului de incompatibilitate aparţine însăşi persoanei aflate într-o situaţie de incompatibilitate într-o anumită cauză penală.

În cazul recuzării iniţiativa o au numai părţile în cauză, această posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror.

Legea reglementează distinct procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală.

Potrivit normelor de competenţă, organele judiciare sunt abilitate să soluţioneze anumite cauze penale. Pot apărea situaţii când un organ judiciar este sesizat cu soluţionarea unei cauze penale, dar care, potrivit regulilor de competenţă, nu este cel îndreptăţit. În această situaţie, este obligat să trimită cauza organului judiciar competent, fără să efectueze activităţi procesuale în cauză.

Mijlocul juridic prin intermediul căruia cauza respectivă este luată din competenţa organului judiciar iniţial sesizat şi transmisă organului judiciar competent să o soluţioneze este declinarea de competenţă.

Declinarea de competenţă este un act de dezînvestire, reprezentând totodată şi un act de sesizare pentru organul judiciar nou învestit.

Pe perioada soluţionării unei cauze pot apărea situaţii în care mai multe organe judiciare îşi dispută competenţa soluţionării acesteia. Legiuitorul califică aceste situaţii drept conflicte de competenţă, modul soluţionării fiind dat de dispoziţiile art. 43 C.p.p., din care rezultă că există conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se recunosc competente să judece aceeaşi cauză ori când acestea îşi declină reciproc competenţa.

40

Excepţiile de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cuprinsul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. Excepţiile de necompetenţă teritorială pot fi ridicate numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.

Strămutarea este instituţia juridică prin intermediul căreia o cauză penală, pentru motive justificate, prevăzute de lege, este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre judecare unei alte instanţe egale în grad.


• competenţa materială; • competenţa teritorială; • prorogare de competenţă; • incompatibilitate; • abţinere; • recuzare; • declinare de competenţă; • strămutare


1. Ce reprezintă prorogarea de competenţă? 2. Prezentaţi felurile competenţei. 3. Strămutarea cauzelor penale




Probele şi mijloacele de probă în procesul penal - probele 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Conceptul de probă, mijloc de probă, procedeu de probaţiune

5.3.2. Clasificarea probelor, importanţa lor 5.3.3. Obiectul probaţiunii 5.3.4. Sarcina probaţiunii şi regulile care guvernează

activitatea de apreciere a probelor 5.4. Îndrumar pentru autoverificare

41

5.1. Introducere În momentul în care împotriva unei persoane se formulează

învinuirea că a săvârşit o infracţiune, organele de urmărire penală sunt obligate să constate dacă infracţiunea a fost comisă în realitate şi dacă persoana învinuită este vinovată de săvârşirea infracţiunii în sensul legii penale, fără o astfel de constatare nefiind justificată trimiterea învinuitului în faţa instanţei de judecată, pentru a i se aplica sancţiunea prevăzută de legea penală. Instanţa de judecată trebuie să constate dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizare este întemeiată şi, totodată, trebuie să constate toate împrejurările referitoare la faptă şi la inculpat, care pot contribui la soluţionarea cauzei potrivit legii şi adevărului.

Atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi a instanţei de judecată, părţile pot cere constatarea acelor împrejurări de fapt care sunt de natură, fie să susţină învinuirea, fie apărarea, existenţa sau inexistenţa daunelor materiale şi morale, precum şi întinderea lor.

Constatarea acestor fapte şi împrejurări de fapt se realizează prin activitata de probaţiune, în cursul căreia autorităţile judiciare, dar şi părţile din proces se servesc de probe, obţinute prin mijloace de probă.


Obiectivele unităţii de învăţare: - Identificarea mijloacelor de probă; - stabilirea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce formează

obiectul probaţiunii. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor fi capabili să facă distincţia între probe şi

mijloace de probă; sa defineasca procedeele de probatiune. – studenţii vor putea să identifice regulile care guvernează

activitatea de apreciere a probelor.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare probele şi mijloacele de probă în

procesul penal – probele timpul alocat este de 4 ore.

42


5.3.1. Conceptul de probă, mijloc de probă, procedeu de probaţiune

Noţiunea de „probe” a căpătat cu timpul mai multe

înţelesuri, cuprinzând atât probele şi mijloacele de probă, cât şi rezultatul activităţii de probaţiune.

Codul de procedură penală din 1968 a repus noţiunile de probă şi de mijloc de probă în înţelesul lor ştiinţific.

Prin „probă” se înţeleg elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte prevăzute de legea penală, la identificare persoanei sau persoanelor care au săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Aceste elemente de fapt sunt fapte şi împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor şi a împrejurărilor a căror stabilire se obţine prin activitatea de probaţiune.

Mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce constituie probe.

Mijloacele care conţin probe pot fi obţinute de autorităţile judiciare prin diferite procedee de probaţiune.

Între probe şi mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care poate produce confundarea unora cu celelalte.

Activitatea judiciară prin care se folosesc procedeele probatorii pentru obţinerea mijloacelor de probă, din care rezultă probele ce duc la constatarea faptelor ce constituie infracţiuni şi a împrejurărilor în care au fost săvârşite, a apărărilor pe care şi le fac părţile din proces se numeşte probaţiune şi constă în actele procesuale şi procedurale prevăzute de lege prin care autorităţile judiciare, cu contribuţia părţilor, stabilesc elementele de fapt necesare pentru cunoaşterea faptelor şi împrejurărilor de fapt care formează obiectul unei cauze penale.

5.3.2. Clasificare probelor, importanţa lor În procesul penal probele se clasifică după mai multe

criterii, dintre care cele mai importante sunt: funcţia procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin şi faptul la care se referă (obiectul probei).

În raport de primul criteriu, probele sunt în învinuire şi în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravante se numesc probe în învinuire; probele care infirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele atenuante poartă denumirea de probe în apărare. Această clasificare a probelor prezintă interes practic, deoarece necesitatea probelor în apărare intervine numai după administrarea probelor în învinuire, ca o

43

consecinţă a exercitării dreptului la apărare. După izvorul lor, probele sunt imediate şi mediate.

Elementele de fapt care ajung la cunoştinţa autorităţilor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursă, se numesc probe imediate (primare, nemijlocite). Prin probe mediate (secundare, mijlocite) se înţeleg acele elemente de fapt care provin dintr-o sursă derivată, mai îndepărtată. Clasificarea în probe imediate şi mediate prezintă importanţă practică, deoarece autorităţile judiciarea şi părţile din proces sunt interesate să obţină probe din prima sursă, care sunt mai sigure; cu cât intervin mai multe verigi faţă de prima sursă, cu atât este mai puţină siguranţă cu privire la exactitatea probei.

După obiectul lor, probele pot fi directe şi indirecte. Probele care se referă la faptul principal sunt probe directe. Probele indirecte sunt probele prin care se constată faptele probatorii, din ansamblul cărora se trage concluzia existenţei sau inexistenţei faptului principal.

În literatură, dar şi în legislaţie, se foloseşte şi denumirea de „indicii” care se referă la acele probe indirecte sau la acele deducţii logice din care se poate atrage concluzia existenţei sau nu a unei împrejurări.

Clasificare probelor nu infirmă dispoziţia potrivit căreia probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea lor fiind lăsată la convingerea pe care o produc, în condiţiile legii, organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată.

5.3.3. Obiectul probaţiunii

Prin obiectul probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a fi legal şi temeinic soluţionată. În obiectul probaţiunii se inculd numai faptele şi împrejurările de fapt; normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât ele se consideră cunoscute de participanţii la proces.

Faptele şi împrejurările de fapt ce trebuie dovedite în cauzele penale variază de la o cauză la alta. În cazul în care este vorba de o singură cauză penală, se poate determina obiectul concret al probaţiunii în acea cauză, în sensul faptei pe care a săvârşit-o învinuitul, împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace în care a fost comisă fapta. Când se examinează conceptul de obiect al probaţiunii pentru toate cauzele penale, trebuie luat în considerare un obiect abstract al probaţiunii, prin care se determină generic faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, folosind noţiunile de acţiune şi inacţiune, urmarea produsă, autorul faptei, împrejurările care se referă la faptă sau la persoana făptuitorului.

Cunoaşterea obiectului probaţiunii are o deosebită importanţă pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică tot ce trebuie dovedit, îndrumând autorităţile judiciare să lămurească, prin probe, toate aspectele care interesează cauza, dar, totodată, împiedicându-le să irosească timp şi mijloace cu dovedirea unor fapte şi împrejurări care nu prezintă niciun interes pentru cauză.

44

Deşi obiectul probaţiunii este determinat iniţial de învinuirea formulată împotriva unei persoane, această determinare nu rămâne neschimbată pe parcursul procesului, ea adaptându-se în raport de schimbarea învinuirii, prin restrângerea sau extinderea ei atât cu privire la fapte, cât şi la persoane. Legea admite dovedirea anumitor fapte şi împrejurări noi în cazul revizuirii, ceea ce înseamnă că este posibil ca obiectul probaţiunii să nu fie epuizat nici după pronunţarea unei hotărâri definitive.

5.3.4. Sarcina probaţiunii şi regulile care guvernează activitatea de apreciere a probelor

Prin sarcina probaţiunii (onus probandi) se înţelege

obligaţia procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

O regulă generală în materie de probaţiune cere ca proba să fie efectuată de cel care afirmă existenţa unei fapte sau împrejurări de fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit sau actori incumbit probatio). Dacă împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă o altă împrejurare de fapt (de negaţie sau explicativă) este obligată, la rândul său, să o dovedească (reus in excipiendo fit actor).

Codul nostru de procedură penală a instituit o reglementare simplificată şi principală: în cursul urmăririi penale sarcina probaţiunii revine organului de urmărire penală pentru toate împrejurările ce trebuie dovedite atât în învinuire, cât şi în apărare; în cursul judecăţii această sarcină trece asupra instanţei de judecată.

Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii de probaţiune, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt în concordanţă cu adevărul, în sensul că faptele şi împrejurările de fapt la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă.

Potrivit art. 63 alin. 2 Cod procedură penală „probele nu au valoare dinainte stabilită”, consacrându-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor.

Principiul liberei aprecieri a probelor implică aprecierea probelor în baza convingerii pe care acestea o produc asupra celui care face aprecierea; mijlocul de apreciere constă în „examinarea tuturor probelor administrate”, ceea ce impune o analiză a fiecărei probe şi apoi o sinteză a tuturor probelor administrate; totodată aprecierea probelor se face în scopul aflării adevărului, ceea ce înseamnă că, trebuie să se evite formarea unei convingeri pur subiective, întemeiată în mod arbitrar doar pe o parte din probe sau pe o încredere nejustificată dată unor probe în detrimentul altora, convingere care ar putea fi contrară adevărului.

Pentru a afla adevărul şi a face o corectă aplicare a legii penale, organele de urmărire şi instanţa de judecată au obligaţia de a aprecia complet şi just probele administrate în cauză.

Autorităţile judiciare au, de asemenea, obligaţia de lega operaţiunea de apreciere cu alte operaţiuni ale probaţiunii, cum sunt verificarea probelor şi administrarea de noi probe, prin care să se înlăture constradicţiile ce există între probe, îndoielile ce se pot ivi,

45

pentru a se putea ajunge, în final, la certitudine.


Sinteza unităţii de învăţare 5 Prin „probă” se înţeleg elementele de fapt care servesc la

constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte prevăzute de legea penală, la identificare persoanei sau persoanelor care au săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Aceste elemente de fapt sunt fapte şi împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor şi a împrejurărilor a căror stabilire se obţine prin activitatea de probaţiune.

Mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce constituie probe.

Mijloacele care conţin probe pot fi obţinute de autorităţile judiciare prin diferite procedee de probaţiune.

Între probe şi mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care poate produce confundarea unora cu celelalte.

Activitatea judiciară prin care se folosesc procedeele probatorii pentru obţinerea mijloacelor de probă, din care rezultă probele ce duc la constatarea faptelor ce constituie infracţiuni şi a împrejurărilor în care au fost săvârşite, a apărărilor pe care şi le fac părţile din proces se numeşte probaţiune şi constă în actele procesuale şi procedurale prevăzute de lege prin care autorităţile judiciare, cu contribuţia părţilor, stabilesc elementele de fapt necesare pentru cunoaşterea faptelor şi împrejurărilor de fapt care formează obiectul unei cauze penale.

În procesul penal probele se clasifică după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt: funcţia procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin şi faptul la care se referă (obiectul probei).

În raport de primul criteriu, probele sunt în învinuire şi în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravante se numesc probe în învinuire; probele care infirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele atenuante poartă denumirea de probe în apărare. Această clasificare a probelor prezintă interes practic, deoarece necesitatea probelor în apărare intervine numai după administrarea probelor în învinuire, ca o consecinţă a exercitării dreptului la apărare.

După izvorul lor, probele sunt imediate şi mediate. Elementele de fapt care ajung la cunoştinţa autorităţilor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursă, se numesc probe imediate (primare, nemijlocite). Prin probe mediate (secundare, mijlocite) se înţeleg acele elemente de fapt care provin dintr-o sursă derivată, mai îndepărtată. Clasificarea în probe imediate şi mediate prezintă importanţă practică, deoarece autorităţile judiciarea şi

46

părţile din proces sunt interesate să obţină probe din prima sursă, care sunt mai sigure; cu cât intervin mai multe verigi faţă de prima sursă, cu atât este mai puţină siguranţă cu privire la exactitatea probei.

După obiectul lor, probele pot fi directe şi indirecte. Probele care se referă la faptul principal sunt probe directe. Probele indirecte sunt probele prin care se constată faptele probatorii, din ansamblul cărora se trage concluzia existenţei sau inexistenţei faptului principal.

În literatură, dar şi în legislaţie, se foloseşte şi denumirea de „indicii” care se referă la acele probe indirecte sau la acele deducţii logice din care se poate atrage concluzia existenţei sau nu a unei împrejurări.

Clasificare probelor nu infirmă dispoziţia potrivit căreia probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea lor fiind lăsată la convingerea pe care o produc, în condiţiile legii, organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată.

Prin obiectul probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a fi legal şi temeinic soluţionată. În obiectul probaţiunii se inculd numai faptele şi împrejurările de fapt; normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât ele se consideră cunoscute de participanţii la proces.

Faptele şi împrejurările de fapt ce trebuie dovedite în cauzele penale variază de la o cauză la alta. În cazul în care este vorba de o singură cauză penală, se poate determina obiectul concret al probaţiunii în acea cauză, în sensul faptei pe care a săvârşit-o învinuitul, împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace în care a fost comisă fapta. Când se examinează conceptul de obiect al probaţiunii pentru toate cauzele penale, trebuie luat în considerare un obiect abstract al probaţiunii, prin care se determină generic faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, folosind noţiunile de acţiune şi inacţiune, urmarea produsă, autorul faptei, împrejurările care se referă la faptă sau la persoana făptuitorului.

Cunoaşterea obiectului probaţiunii are o deosebită importanţă pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică tot ce trebuie dovedit, îndrumând autorităţile judiciare să lămurească, prin probe, toate aspectele care interesează cauza, dar, totodată, împiedicându-le să irosească timp şi mijloace cu dovedirea unor fapte şi împrejurări care nu prezintă niciun interes pentru cauză.

Deşi obiectul probaţiunii este determinat iniţial de învinuirea formulată împotriva unei persoane, această determinare nu rămâne neschimbată pe parcursul procesului, ea adaptându-se în raport de schimbarea învinuirii, prin restrângerea sau extinderea ei atât cu privire la fapte, cât şi la persoane. Legea admite dovedirea anumitor fapte şi împrejurări noi în cazul revizuirii, ceea ce înseamnă că este posibil ca obiectul probaţiunii să nu fie epuizat nici după pronunţarea unei hotărâri definitive.

Prin sarcina probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

47

O regulă generală în materie de probaţiune cere ca proba să fie efectuată de cel care afirmă existenţa unei fapte sau împrejurări de fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit sau actori incumbit probatio). Dacă împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă o altă împrejurare de fapt (de negaţie sau explicativă) este obligată, la rândul său, să o dovedească (reus in excipiendo fit actor).

Codul nostru de procedură penală a instituit o reglementare simplificată şi principală: în cursul urmăririi penale sarcina probaţiunii revine organului de urmărire penală pentru toate împrejurările ce trebuie dovedite atât în învinuire, cât şi în apărare; în cursul judecăţii această sarcină trece asupra instanţei de judecată.

Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii de probaţiune, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt în concordanţă cu adevărul, în sensul că faptele şi împrejurările de fapt la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă.

Potrivit art. 63 alin. 2 Cod procedură penală „probele nu au valoare dinainte stabilită”, consacrându-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor.

Principiul liberei aprecieri a probelor implică aprecierea probelor în baza convingerii pe care acestea o produc asupra celui care face aprecierea; mijlocul de apreciere constă în „examinarea tuturor probelor administrate”, ceea ce impune o analiză a fiecărei probe şi apoi o sinteză a tuturor probelor administrate; totodată aprecierea probelor se face în scopul aflării adevărului, ceea ce înseamnă că, trebuie să se evite formarea unei convingeri pur subiective, întemeiată în mod arbitrar doar pe o parte din probe sau pe o încredere nejustificată dată unor probe în detrimentul altora, convingere care ar putea fi contrară adevărului.

Pentru a afla adevărul şi a face o corectă aplicare a legii penale, organele de urmărire şi instanţa de judecată au obligaţia de a aprecia complet şi just probele administrate în cauză.

Autorităţile judiciare au, de asemenea, obligaţia de lega operaţiunea de apreciere cu alte operaţiuni ale probaţiunii, cum sunt verificarea probelor şi administrarea de noi probe, prin care să se înlăture constradicţiile ce există între probe, îndoielile ce se pot ivi, pentru a se putea ajunge, în final, la certitudine.

Concepte şi termeni de reţinut • probe; • mijloace de probă; • procedee de probaţiune; • obiect al probaţiunii; • probe în învinuire; • probe în apărare; • probe directe; • probe indirecte; • probe imediate; • probe mediate.


48

1. Cum se clasifică probele? 2. Care sunt diferenţele între probe şi mijloace de probă? 3. Prezentaţi regulile care guvernează activitatea de apreciere

a probelor.




Mijloacele de probă 6.1. Introducere 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Impotanţa mijloacelor de probă în procesul penal 6.3.2. Mijloacele de probă în procesul penal român 6.3.3. Instituţii legate de probaţiunea în procesul penal


6.1. Introducere Dovedirea faptelor şi împrejurărilor de fapt se obţine prin

probele care provin din mijloacele de probă. Dacă în legătură cu libertatea probelor se aplică principiul admisibilităţii oricărei probe care nu este interzisă de lege, pentru mijloacele de probă se pune problema dacă se poate folosi orice mijloc de probă care ar conţine o probă necesară în procesul penal, ori probele trebuie obţinute numai prin anumite mijloace de probă, reglementate de lege.

Codul de procedură penală român a adoptat în materie de mijloace de probă principiul legalităţii, în sensul că „Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile, ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico legale şi expertizele”.

49


Obiectivele unităţii de învăţare: - însuşirea noţiunilor legate de probaţiunea în procesul

penal; - identificarea mijloacelor de probă. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii fi capabili să prezinte mijloacele de probă

prevăzute de Codul de procedură penală; – studenţii vor putea prezenta importanţa mijloacelor de probă

în procesul penal.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare mijloacele de probă timpul

alocat este de 4 ore.


6.3.1. Importanţa mijloacelor de probă în procesul penal

Mijloacele de probă constituie un element de importanţă

deosebită în procesul penal, prin care se ajunge la cunoaşterea situaţiei de fapt şi, în mod implicit, la soluţionarea cauzei respective.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului prezintă importanţă în procesul penal şi datorită faptului că ele conţin şi apărările pe care acesta înţelege să şi le facă, precum şi indicarea probelor cu care ar putea să le dovedească. Din momentul în care declaraţiile învinuitului sau inculpatului conţin astfel de apărări, organele de urmărire şi instanţa de judecată sunt obligate să le verifice şi să administreze probele indicate pentru a constata temeinicia lor.

6.3.2. Mijloacele de probă în procesul penal român Mijloacele de probă pot fi grupate astfel: declaraţii ale

părţilor şi martorilor, având ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obţinere predominant se foloseşte

50

ascultarea acestora; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, proba fiind reprezentată pe un obiect al cărei conţinut sau schimbări exterioare servesc ca probă, iar procedeele de obţinere comune sunt cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia; înregistrările audio sau video, ca procedee de obţinere a unor convorbiri sau de fixare a unor imagini, folosindu-se mijloace tehnice, constatarea tehnico-ştiinţifică, medico-legală şi expertizele, obţinute în urma unor operaţii de specialitate ştiinţifică sau tehnică.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare şi judiciare. Declaraţia extrajudiciară, dată în afara procesului penal, ajunge la cunoştinţa organelor de urmărire sau a instanţei de judecată prin alte mijloace de probă. Numai declaraţiile judiciare ale învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal au caracterul de mijloc de probă ca declaraţii şi numai în cazul în care sunt obţinute prin procedeele prevăzute de lege.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt obţinute prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa şi confruntarea cu alte persoane. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet şi exact, ele având o valoare probantă condiţionată de existenţa altor probe care să confirme veracitatea lor.

Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente. Legea prevede obligaţia organelor judiciare de a chema, pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă. Fiind părţi în proces, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente acţionează pentru apărarea intereselor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitatea de părţi sunt interesate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Declaraţiile acestor părţi, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Martorul este persoana fizică ce are cunoştinţe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului şi care este chemată de către organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată pentru a fi ascultată ca martor cu privire la cunoştinţele pe care le are. Martorii pot fi ascultaţi atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţele de judecată.

Declaraţiile martorilor se încadrează în regula generală a liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că aprecierea se face potrivit convingerii pe care relatările martorilor le formează poliţiştilor, procurorilor sau judecătorilor că sunt corecte şi pot contribui la aflarea adevărului.

Înscrisurile, mijloacele materiale de probă şi fotografiile. Unele acte scrise cuprind fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii, prin care se confirmă sau se infirmă învinuirea, se stabilesc circumstanţele agravante şi cele atenuante, este caracterizată persoana în proces. Faptele şi împrejurările

51

cuprinse în aceste acte scrise constituie probe, iar înscrisurile care le conţin sunt mijloace de probă.

Înscrisurile care conţin probe necesare cauzei pot fi prezentate de părţi, pot fi descoperite cu ocazia percheziţiilor, a cercetării la faţa locului sau pot fi ridicate de la unităţile sau persoanele la care se află.

Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.

În redactare iniţială a art. 64 Cod procedră penală, fotografiile nu figurau ca mijloace de probă. În reglementarea actuală, fotografiile care există sau sunt efectuate în activitatea operativă a organelor de urmărire penală formează un mijloc distinct de probă.

Interceptările şi înregistrările audio şi video. Noţiunea de interceptări cuprinde intervenţia organelor autorizate în orice fel de convorbiri sau comunicări telefonice sau prin orice mijloc electronic de comunicare, care implică ideea de confidenţialitate între cei care o efectuează. Înregistrările audio cuprind imprimările pe bandă magnetică sau pe orice alt suport ale unor convorbiri sau comunicări, fie că ele sunt interceptate autorizat ori urmează a fi efectuate în viitor, într-un anumit moment şi într-un anumit loc între două sau mai multe persoane (ex. microfoane puse în anumie camere).

Constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. Când pentru lămurirea unei împrejurări este nevoie de cunoştinţe de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot apela la serviciile unui specialist sau ale unui expert. Dacă s-a apelat la cunoştinţele unui expert, lucrarea pe care acesta o efectuează se numeşte expertiză. Dacă s-a apelat la un specialist care nu îndeplineşte condiţiile unui expert, lucrarea capătă denumirea de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.

După chestiunea care trebuie lămurită prin expertiză, se poate dispune efectuarea de expertize criminalistice, medico-legale, contabile, tehnice, de artă, psihologice, etc.

6.3.3. Instituţii legate de probaţiunea în procesul penal

Când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată

nu are posibilitatea să efectueze un act procedural de compenţa sa, se poate adresa pentru efectuarea acestuia unui alt organ sau unei alte instanţe, când are această posibilitate; în acest caz se procedează la efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau delegare. Prin comisie rogatorie sau prin delegare se pot efectua: ascultarea unui martor, o cercetare la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţii sau orice alt act procedural. Nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii sau delegări actele procesuale ale autorităţii judiciare prin care se dispune efectuarea unor probatorii, precum şi cele prin care se exercită o funcţie procesuală, cum ar fi punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, rezolvarea cauzei.

52

Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, având competenţa potrivit legii, cere unui alt organ de urmărire penală sau altei instanţe de judecată, din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, să efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumentează.

Delegarea constă în transmiterea dreptului de a efectua un act procedural unui organ inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală. Comisia rogatorie şi delegare se dispun, după caz, prin rezoluţie sau încheiere.



Mijloacele de probă constituie un element de importanţă deosebită în procesul penal, prin care se ajunge la cunoaşterea situaţiei de fapt şi, în mod implicit, la soluţionarea cauzei respective.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului prezintă importanţă în procesul penal şi datorită faptului că ele conţin şi apărările pe care acesta înţelege să şi le facă, precum şi indicarea probelor cu care ar putea să le dovedească. Din momentul în care declaraţiile învinuitului sau inculpatului conţin astfel de apărări, organele de urmărire şi instanţa de judecată sunt obligate să le verifice şi să administreze probele indicate pentru a constata temeinicia lor.

Mijloacele de probă pot fi grupate astfel: declaraţii ale părţilor şi martorilor, având ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obţinere predominant se foloseşte ascultarea acestora; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, proba fiind reprezentată pe un obiect al cărei conţinut sau schimbări exterioare servesc ca probă, iar procedeele de obţinere comune sunt cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia; înregistrările audio sau video, ca procedee de obţinere a unor convorbiri sau de fixare a unor imagini, folosindu-se mijloace tehnice, constatarea tehnico-ştiinţifică, medico-legală şi expertizele, obţinute în urma unor operaţii de specialitate ştiinţifică sau tehnică.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare şi judiciare. Declaraţia extrajudiciară, dată în afara procesului penal, ajunge la cunoştinţa organelor de urmărire sau a instanţei de judecată prin alte mijloace de probă. Numai declaraţiile judiciare ale învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal au caracterul de mijloc de probă ca declaraţii şi numai în cazul în care sunt obţinute prin procedeele prevăzute de lege.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt obţinute prin trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa şi confruntarea cu alte persoane. Declaraţiile învinuitului sau

53

inculpatului se consemnează în scris, complet şi exact, ele având o valoare probantă condiţionată de existenţa altor probe care să confirme veracitatea lor.

Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente. Legea prevede obligaţia organelor judiciare de a chema, pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă. Fiind părţi în proces, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente acţionează pentru apărarea intereselor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitatea de părţi sunt interesate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Declaraţiile acestor părţi, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Martorul este persoana fizică ce are cunoştinţe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului şi care este chemată de către organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată pentru a fi ascultată ca martor cu privire la cunoştinţele pe care le are. Martorii pot fi ascultaţi atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţele de judecată.

Declaraţiile martorilor se încadrează în regula generală a liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că aprecierea se face potrivit convingerii pe care relatările martorilor le formează poliţiştilor, procurorilor sau judecătorilor că sunt corecte şi pot contribui la aflarea adevărului.

Înscrisurile, mijloacele materiale de probă şi fotografiile. Unele acte scrise cuprind fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii, prin care se confirmă sau se infirmă învinuirea, se stabilesc circumstanţele agravante şi cele atenuante, este caracterizată persoana în proces. Faptele şi împrejurările cuprinse în aceste acte scrise constituie probe, iar înscrisurile care le conţin sunt mijloace de probă.

Înscrisurile care conţin probe necesare cauzei pot fi prezentate de părţi, pot fi descoperite cu ocazia percheziţiilor, a cercetării la faţa locului sau pot fi ridicate de la unităţile sau persoanele la care se află.

Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.

În redactare iniţială a art. 64 Cod procedră penală, fotografiile nu figurau ca mijloace de probă. În reglementarea actuală, fotografiile care există sau sunt efectuate în activitatea operativă a organelor de urmărire penală formează un mijloc distinct de probă.

Interceptările şi înregistrările audio şi video. Noţiunea de interceptări cuprinde intervenţia organelor autorizate în orice fel de convorbiri sau comunicări telefonice sau prin orice mijloc electronic de comunicare, care implică ideea de confidenţialitate între cei care o efectuează. Înregistrările audio cuprind imprimările pe bandă magnetică sau pe orice alt suport ale unor convorbiri sau comunicări, fie că ele sunt interceptate autorizat ori urmează a fi

54

efectuate în viitor, într-un anumit moment şi într-un anumit loc între două sau mai multe persoane (ex. microfoane puse în anumie camere).

Constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. Când pentru lămurirea unei împrejurări este nevoie de cunoştinţe de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot apela la serviciile unui specialist sau ale unui expert. Dacă s-a apelat la cunoştinţele unui expert, lucrarea pe care acesta o efectuează se numeşte expertiză. Dacă s-a apelat la un specialist care nu îndeplineşte condiţiile unui expert, lucrarea capătă denumirea de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.

După chestiunea care trebuie lămurită prin expertiză, se poate dispune efectuarea de expertize criminalistice, medico-legale, contabile, tehnice, de artă, psihologice, etc.

Când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată nu are posibilitatea să efectueze un act procedural de compenţa sa, se poate adresa pentru efectuarea acestuia unui alt organ sau unei alte instanţe, când are această posibilitate; în acest caz se procedează la efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau delegare. Prin comisie rogatorie sau prin delegare se pot efectua: ascultarea unui martor, o cercetare la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţii sau orice alt act procedural. Nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii sau delegări actele procesuale ale autorităţii judiciare prin care se dispune efectuarea unor probatorii, precum şi cele prin care se exercită o funcţie procesuală, cum ar fi punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, rezolvarea cauzei.

Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, având competenţa potrivit legii, cere unui alt organ de urmărire penală sau altei instanţe de judecată, din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, să efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumentează.

Delegarea constă în transmiterea dreptului de a efectua un act procedural unui organ inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală. Comisia rogatorie şi delegare se dispun, după caz, prin rezoluţie sau încheiere.

Concepte şi termeni de reţinut • declaraţia învinuitului sau inculpatului; • înscris; • constatare tehnico-ştiinţifică; • constatare medico-legală; • expertiză; • comisie rogatorie; • delegare.


1. Care este valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului sau

inculpatului? 2. Care sunt actele care pot forma obiectul comisiei rogatorii?

55




Măsurile procesuale 7.1. Introducere 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Conceptul de măsuri procesuale; importanţa şi clasificarea acestora

7.3.2. Măsurile preventive; definiţia, luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea lor

7.3.3. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă 7.3.4. Măsurile asiguratorii care se pot dispune în procesul

penal 7.4. Îndrumar pentru autoverificare

7.1. Introducere În vederea desfăşurării normale a procesului penal şi a

realizării scopului său, se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constrângere împotriva învinuitului sau inculpatului, împotriva părţii responsabile civilmente ori a altor persoane, prin care să fie împiedicată obstrucţionarea de către acestea a urmăririi penale şi a judecăţii sau sustragerea lor de la executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal, ori de la repararea pagubelor cauzate prin infracţiune. Constrângerea poate consta în privarea de libertate a acestor persoane, în restrângerea libertăţii lor sau în restrângerea altor drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie sau legile în vigoare.

Măsurile de constrângere procesuală se pot lua numai în cursul procesului penal şi au ca scop procesual asigurarea normalei desfăşurări a procesului penal, executarea pedepselor aplicate şi repararea pagubei cauzate prin infracţiune.

56

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea conceptului de măsuri procesuale; - identificarea măsurilor preventive, a măsurilor de siguranţă

şi a măsurilor asiguratorii. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea identifica măsurile procesuale; – studenţii vor putea prezenta diferenţele între încetarea şi

revocarea măsurilor preventive.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare măsurile preventive timpul

alocat este de 4 ore.


7.3.1. Conceptul de măsuri procesuale, importanţa şi clasificarea acestora

Măsurile de constrângere procesuală ce aduc atingere unor

drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, cum sunt libertatea, proprietatea, potrivit Codului de procedură penală se numesc măsuri procesuale.

Măsurile de constrângere ce aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se asigura îndeplinirea obligaţiei de a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare ori de a lua parte la şedinţa de judecată se numesc măsuri procedurale.

Prin măsuri procesuale penale se înţeleg mijloacele prevăzute de lege de privare sau restrângere a unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, prin care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată asigură desfăşurarea normală a procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin infracţiune, ori previn săvârşirea de fapte antisociale.

În funcţie de valoarea socială asupra căreia se exercită constrângerea procesuală, măsurile procesuale pot fi personale şi reale.

Codul de procedură penală reglementează măsurile procesuale după importanţa valorii sociale la care se referă în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale. Printre celelalte măsuri procesuale, Codul nominalizează măsurile de ocrotire, măsurile de siguranţă, măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

57

Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Constituţie, măsurile procesuale penale au un caracter de excepţie, de aceea trebuie să se prevadă prin lege măsurile procesuale ce se pot lua, precum şi cazurile şi condiţiile în care pot fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să prevadă posibilitatea revocării lor şi să reglementeze cazurile când acestea încetează de drept.

7.3.2. Măsurile preventive; definiţia, luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea lor

Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere

prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorii şi instanţele de judecată, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Sunt măsuri preventive privative de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.

Sunt măsuri preventive restrictive de libertate: obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Privarea de libertate ca măsură preventivă are un caracter procesual, fiind luată numai în cursul procesului penal, în vederea desfăşurării normale a acestuia. Privarea de libertate este o măsură de excepţie de la regula aflării învinuitului sau inculpatului în stare de liberate.

Condiţiile cerute de lege pentru luarea măsurilor preventive împotriva învinuitului sau inculpatului, fie privative, fie restrictive de libertate sunt:

- infracţiunea pentru care este formulată învinuirea să fie pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea. Atunci când pedeapsa prevăzută de lege este alternativă – închisoare sau amendă – condiţia este îndeplinită pentru măsurile preventive privative de libertate, inclusiv pentru reţinere, dar nu este îndeplinită pentru arestarea preventivă;

- există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, care atrag privarea de libertate, se mai cere şi condiţia care să justifice necesitatea privării de libertate în cursul urmăririi şi al judecăţii şi care constă în existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală.

Măsura reţinerii se poate lua de organul de cercetare penală şi de procuror, măsurile de obligare de a nu părăsi localitatea şi de obligare de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale şi de instanţa de judecată în cursul judecăţii, iar măsura arestării preventive nu poate fi luată decât de judecător.

În cazul în care temeiurile pentru care a fost luată măsura preventivă s-au schimbat, măsura poate fi înlocuită cu alta, fie mai uşoară, fie mai gravă.

Revocarea măsurii preventive se dispune atunci când nu

58

mai există niciun temei care să justifice menţinerea ei; revocare se dispune la cererea învinuitului sau inculpatului sau din oficiu.

O situaţie specială o prezintă măsurile de liberare provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune, deoarece sunt măsuri preventive care înlocuiesc arestarea preventivă, redându-se învinuitului sau inculpatului stare de liberate, dar sub anumite condiţii.

Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive intervine atunci când există un obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată să pună de îndată în liberatea pe cel reţinut sau arestat preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara ori alte obligaţii impuse de controlul judiciar.

7.3.3. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă Învinuitul sau inculpatul asupra căruia urmează a se lua

măsura preventivă privativă de libertate poate avea, în ocrotirea sa, un minor, o persoană pusă sub interdicţie sau căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care are nevoie de ajutor datorită vârstei, bolii sau altor cauze.

Când împotriva învinuitului sau inculpatului s-a luat măsura arestării preventive, se impune ca organele de urmărire sau de judecată să ia măsuri de ocrotire a persoanelor care, prin privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului, rămân lipsite de ocrotire din partea acestuia.

În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia de a încunoştinţa autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.

Codul penal prevede, printre măsurile de siguranţă care se pot lua împotriva persoanelor care au comis fapte penale, obligarea la tratament medical şi internarea într-un institut medical de specialitate.

Măsurile de siguranţă pot fi luate provizoriu doar de instanţa de judecată, după ascultarea învinuitului sau inculpatului şi în prezenţa apărătorului, participarea procurorului fiind obligatorie.

7.3.4. Măsurile asiguratorii care se pot dispune în procesul penal

Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală şi

constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi a veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubei cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare.

Orice înstrăinare a bunurilor indisponibilizate este lovită de nulitate şi atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de sustragere de sub sechestru. Fiind o măsură procesuală, măsura asiguratorie nu constituie, prin ea însăşi, o acoperire a pagubie, ci

59

numai garantează repararea ei. Măsura asiguratorie se ia la cererea părţii civile sau din

oficiu. În faza de urmărire penală, măsura asiguratorie se dispune, prin ordonanţă motivată de procuror, iar în cursul judecăţii, măsura asiguratorie se ia de instanţa de judecată prin încheiere.

Aplicarea măsurii asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile se face prin instituirea unui sechestru.

Pentu bunurile imobile, se cere organului compent luarea unei inscripţii ipotecare, care împiedică orice înstrăinare a acestora. O formă specială este poprirea, care se aplică sumelor de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.


Sinteza unităţii de învăţare 7 Măsurile de constrângere procesuală ce aduc atingere unor

drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, cum sunt libertatea, proprietatea, potrivit Codului de procedură penală se numesc măsuri procesuale.

Măsurile de constrângere ce aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se asigura îndeplinirea obligaţiei de a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare ori de a lua parte la şedinţa de judecată se numesc măsuri procedurale.

Prin măsuri procesuale penale se înţeleg mijloacele prevăzute de lege de privare sau restrângere a unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, prin care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată asigură desfăşurarea normală a procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin infracţiune, ori previn săvârşirea de fapte antisociale.

În funcţie de valoarea socială asupra căreia se exercită constrângerea procesuală, măsurile procesuale pot fi personale şi reale.

Codul de procedură penală reglementează măsurile procesuale după importanţa valorii sociale la care se referă în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale. Printre celelalte măsuri procesuale, Codul nominalizează măsurile de ocrotire, măsurile de siguranţă, măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Constituind o privare sau restrângere de drepturi garantate prin Constituţie, măsurile procesuale penale au un caracter de excepţie, de aceea trebuie să se prevadă prin lege măsurile procesuale ce se pot lua, precum şi cazurile şi condiţiile în care pot fi luate. Totodată, legea trebuie să stabilească durata lor maximă, să prevadă posibilitatea revocării lor şi să reglementeze cazurile când acestea încetează de drept.

Măsurile preventive sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală,

60

judecătorii şi instanţele de judecată, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Sunt măsuri preventive privative de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.

Sunt măsuri preventive restrictive de libertate: obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Privarea de libertate ca măsură preventivă are un caracter procesual, fiind luată numai în cursul procesului penal, în vederea desfăşurării normale a acestuia. Privarea de libertate este o măsură de excepţie de la regula aflării învinuitului sau inculpatului în stare de liberate.

Condiţiile cerute de lege pentru luarea măsurilor preventive împotriva învinuitului sau inculpatului, fie privative, fie restrictive de libertate sunt:

- infracţiunea pentru care este formulată învinuirea să fie pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea. Atunci când pedeapsa prevăzută de lege este alternativă – închisoare sau amendă – condiţia este îndeplinită pentru măsurile preventive privative de libertate, inclusiv pentru reţinere, dar nu este îndeplinită pentru arestarea preventivă;

- există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, care atrag privarea de libertate, se mai cere şi condiţia care să justifice necesitatea privării de libertate în cursul urmăririi şi al judecăţii şi care constă în existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală.

Măsura reţinerii se poate lua de organul de cercetare penală şi de procuror, măsurile de obligare de a nu părăsi localitatea şi de obligare de a nu părăsi ţara se pot lua de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale şi de instanţa de judecată în cursul judecăţii, iar măsura arestării preventive nu poate fi luată decât de judecător.

În cazul în care temeiurile pentru care a fost luată măsura preventivă s-au schimbat, măsura poate fi înlocuită cu alta, fie mai uşoară, fie mai gravă.

Revocarea măsurii preventive se dispune atunci când nu mai există niciun temei care să justifice menţinerea ei; revocare se dispune la cererea învinuitului sau inculpatului sau din oficiu.

O situaţie specială o prezintă măsurile de liberare provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune, deoarece sunt măsuri preventive care înlocuiesc arestarea preventivă, redându-se învinuitului sau inculpatului stare de liberate, dar sub anumite condiţii.

Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive intervine atunci când există un obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată să pună de îndată în liberatea pe cel reţinut sau arestat preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de

61

a nu părăsi localitatea sau ţara ori alte obligaţii impuse de controlul judiciar.

Învinuitul sau inculpatul asupra căruia urmează a se lua măsura preventivă privativă de libertate poate avea, în ocrotirea sa, un minor, o persoană pusă sub interdicţie sau căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care are nevoie de ajutor datorită vârstei, bolii sau altor cauze.

Când împotriva învinuitului sau inculpatului s-a luat măsura arestării preventive, se impune ca organele de urmărire sau de judecată să ia măsuri de ocrotire a persoanelor care, prin privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului, rămân lipsite de ocrotire din partea acestuia.

În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia de a încunoştinţa autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.

Codul penal prevede, printre măsurile de siguranţă care se pot lua împotriva persoanelor care au comis fapte penale, obligarea la tratament medical şi internarea într-un institut medical de specialitate.

Măsurile de siguranţă pot fi luate provizoriu doar de instanţa de judecată, după ascultarea învinuitului sau inculpatului şi în prezenţa apărătorului, participarea procurorului fiind obligatorie.

Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală şi constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi a veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubei cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare.

Orice înstrăinare a bunurilor indisponibilizate este lovită de nulitate şi atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de sustragere de sub sechestru. Fiind o măsură procesuală, măsura asiguratorie nu constituie, prin ea însăşi, o acoperire a pagubie, ci numai garantează repararea ei.

Măsura asiguratorie se ia la cererea părţii civile sau din oficiu. În faza de urmărire penală, măsura asiguratorie se dispune, prin ordonanţă motivată de procuror, iar în cursul judecăţii, măsura asiguratorie se ia de instanţa de judecată prin încheiere.

Aplicarea măsurii asiguratorii asupra bunurilor mobile şi imobile se face prin instituirea unui sechestru.

Pentu bunurile imobile, se cere organului compent luarea unei inscripţii ipotecare, care împiedică orice înstrăinare a acestora.

O formă specială este poprirea, care se aplică sumelor de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.


• reţinere; • arestare preventivă; • obligarea de a nu părăsi ţara; • obligarea de a nu părăsi localitatea; • măsură de ocrotire; • măsură de siguranţă; • măsură asiguratorie;

62

• sechestru; • inscripţie ipotecară; • poprire.


1. Prezentaţi măsurile de siguranţă prevăzute de Codul penal

român. 2. Care sunt organele judiciare care pot dispune măsurile

preventive? 3. Masura arestarii preventive in lumina exigentelor C.E.D.O.




Acte procesuale şi procedurale comune


8.3.1. Noţiunea de act procesual şi act procedural 8.3.2. Actele procedurale comune; modificarea lor,

îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite 8.3.3. Termenele, sancţiunile procedurale în procesul penal 8.3.4. Cheltuielile judiciare şi amenda penală


8.1. Introducere

Dosarele penale sunt alcătuite din acte cu valoare juridică prin care se probează efectuarea actelor procedurale sau actelor procesuale de către organele judiciare şi de către părţi, legate de rezolvarea cauzelor penale.

Codul de procedură penală anterior nu făcea distincţia între actele procesuale penale şi actele procedurale penale, folosindu-se, pentru aceleaşi acte, fie denumirea de acte procesuale, fie cea de acte procedurale. Fără a se folosi denumiri distincte, unele acte erau considerate că au rol activ, dinamic în desfăşurarea procesului penal, ca trimiterea în judecată, condamnarea inculpatului, iar alte

63

acte erau considerate ca acte scrise de constatare, documente procedurale, în care se consemnează constatările făcute de autorităţile judiciare.

Codul de procedură penală din 1968 diferenţiază actele efectuate în cursul procesului penal în acte procedurale şi acte procesuale.


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunilor de act procesual şi act procedural; - identificarea sancţiunilor procedurale şi a cazurilor când

acestea se aplică. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea face distincţia între acte procesuale şi acte

procedurale; – studenţii vor putea identifica termenele şi sancţiunile

aplicabile nerespectării acestora.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Actele procesuale şi

procedurale comune timpul alocat este de 2 ore.


8.3.1. Noţiunea de act procesual şi act procedural Actele denumite procesuale sunt activităţi prin care

autorităţile judiciare şi părţile din proces îşi manifestă voinţa, în condiţiile şi formele prevăzute de lege, de începere şi desfăşurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia.

Actele procesuale sunt acte constitutive ale procesului penal, fără de care, în condiţiile legii, nu se poate realiza scopul procesului penal.

Actul procesual penal poate fi definit ca acea parte constitutivă a procesului penal prevăzută de lege, prin care autoritatea judiciară competentă şi persoana îndrituită dispun, în mod direct, în exerciţiul funcţiilor procesuale, asupra desfăşurării procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.

64

Actele procesuale trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii de fond:

- să fie efectuate de organul judiciar sau de persoane abilitate potrivit legii;

- să cuprindă manifestarea de voinţă aptă să producă efectele juridice pe care legea le prevede pentru acel act procesual.

În ce priveşte actul procedural, o caracteristică este natura lor derivată, prin ele aducându-se la îndeplinire actele şi măsurile procesuale.

Actul procedural poate fi definit ca acea activitate desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată, precum şi de părţi, prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală, ori se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau a unei măsuri procesuale, ori al unui act procedural.

De regulă, actele procesuale şi cele procedurale se consemnează în scris pentru a exista ulterior dovezi privind îndeplinirea lor.

8.3.2. Actele procedurale comune; modificarea lor, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor

omisiuni vădite

Unele acte procesuale sau procedurale pot fi îndeplinite în desfăşurarea întregului proces penal, în legătură cu orice instituţie procesuală importantă, ceea ce le atribuie un caracter comun.

Citarea este actul procedural scris şi individual prin care o persoană este chemată în faţa unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe de judecată, la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz de neprezentare.

Citarea are două elemente: chemarea şi sancţiunea. Chemarea cuprinde menţiuni care asigură cunoaşterea datelor necesare pentru a răspunde chemării şi menţiuni care informează despre motivele chemării. Sancţiunea cuprinde constrângerea procedurală ce urmează a se aplica în caz de neprezentare; pentru părţi sancţiunea constă în judecarea cauzei în absenţa lor, pentru martori, experţi, interpreţi neprezentarea poate atrage o amendă judiciară şi, în caz de repetare, aducerea silită prin organele de poliţie.

În cazul în care o persoană, chemată prin citaţie, nu s-a prezentat în faţa organului judiciar care a emis citaţia, acesta poate dispune aducerea ei silită, emiţând un mandat de aducere.

Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu aceleaşi menţiuni esenţiale ca şi ale citaţiei, cuprinzând un ordin adresat agenţilor de poliţie de a aduce în faţa organului judiciar emitent persoana la care se referă.

Comunicarea actelor procedurale este actul procedural prin care se transmite unui participant la procesul penal un alt act procedural scris, spre a lua la cunoştinţă de curpinsul său.

Modificarea actelor procedurale – orice adăugire, corectură sau suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ţinută în semană numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cei care l-au

65

semnat. Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act

procedural se îndreaptă de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu.

Omisiunile vădite constau în absenţa unor precizări din cuprinsul actului procedural, iar în acest caz, art. 195 Cod procedură penală, privind erorile materiale, se aplică în mod corespunzător.

8.3.3. Termenele, sancţiunile procedurale în procesul penal

Termenul este intervalul de timp în cursul căruia se pot

sau trebuie îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi îndeplinite.

Termenele care asigură disciplina şi sistematizarea desfăşurării procesului penal sunt termene procedurale.

Unele termene care ocrotesc drepturi extra-procesuale, libertăţi fundamentale ale omului, precum şi termenele prevăzute de legea penală privind prescripţia, reabilitarea, durata pedepselor, se numesc termene substanţiale.

Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:

- după factorul care le stabileşte, termenele sunt legale şi judiciare;

- după natura lor, termenele sunt imperative (peremptorii), prohibitive (dilatorii) şi orânduitorii;

- după modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe maxime şi minime;

- după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de regresiune.

Sancţiunile procedurale Garantarea aplicării principiului legalităţii în procesul

penal implică instituirea de sancţiuni penale în cazul încălcării unor norme esenţiale, sancţiuni disciplinare pentru persoanele care abuzează de autoritatea cu care au fost învestite şi amenzi judiciare pentru personalul auxiliar, martori, experţi, interpreţi care nu respectă dispoziţiile procedurale.

Sancţiunea procesual penală constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Codul de procedură penală prevede trei feluri de sancţiuni procesual-penale: nuliatea, inadmisibilitatea şi decăderea.

Un act procedual sau procedural este lovit de nulitate atunci când este efectuat cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Nulităţile sunt absolute şi relative. Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod,

poate fi invocată în orice stadiu al procesului şi poate fi invocată de orice parte din proces, de Ministerul Public şi se ia în considerare

66

din oficiu, de instanţa de judecată. Cazurile de nulitate absolută sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa părţilor, trebuie invocată într-o anumită stare a procesului şi poate fi invocată numai de partea care a suferit o vătămare prin încălcarea legii.

Inadmisibilitatea este sancţiunea procesual penală care împiedică efectuarea unui act exclus de lege; dacă totuşi actul este efectuat, nu are valabilitate şi nu produce efecte juridice, fiind lovit de nulitate.

Când un drept procesual nu este exercitat în termenul imperativ prevăzut de lege, se produce decăderea titularului din acest drept, ceea ce îl împiedică să-l mai exercite după expirarea termenului.

8.3.4. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară Cu ocazia urmăririi penale şi a judecăţii unei cauze penale,

se efectuează cheltuieli cu întocmirea şi transmiterea actelor de procedură, cu administrarea probelor şi conservarea mijloacelor materiale de probă, cu retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli necesare normalei desfăşurări a procesului penal.

Cheltuielile avansate de stat şi cele făcute de părţi în desfăşurarea procesului penal poartă denumirea de cheltuieli judiciare, înţelegându-se, pe de o parte, că ele cuprind toate cheltuielile efectuate într-un proces penal până la finalizarea acestuia – inclusiv cele privind căile de atac ordinare şi extraordinare – iar, pe de altă parte, că, de regulă, au un regim comun în ceea ce priveşte obligaţia de a le suporta.

Codul reglementează diferit obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat în raport de soluţia ce se pronunţă în cauză şi a temeiului juridic.

În cursul procesului penal se pot comite încălcări ale legii de procedură penală care constituie abateri judiciare; aceste abateri pot fi sancţionate cu o amendă judiciară, dacă nu este cazul tragerii la răspundere penală. Constatând abaterea săvârşită, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, şi instanţa de judecată, prin încheiere, aplică amenda judiciară în limitele prevăzute de lege şi în raport de gravitatea abaterii.


Sinteza unităţii de învăţare 8 Actele denumite procesuale sunt activităţi prin care

autorităţile judiciare şi părţile din proces îşi manifestă voinţa, în

67

condiţiile şi formele prevăzute de lege, de începere şi desfăşurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia.

Actele procesuale sunt acte constitutive ale procesului penal, fără de care, în condiţiile legii, nu se poate realiza scopul procesului penal.

Actul procesual penal poate fi definit ca acea parte constitutivă a procesului penal prevăzută de lege, prin care autoritatea judiciară competentă şi persoana îndrituită dispun, în mod direct, în exerciţiul funcţiilor procesuale, asupra desfăşurării procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.

Actele procesuale trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii de fond:

- să fie efectuate de organul judiciar sau de persoane abilitate potrivit legii;

- să cuprindă manifestarea de voinţă aptă să producă efectele juridice pe care legea le prevede pentru acel act procesual.

În ce priveşte actul procedural, o caracteristică este natura lor derivată, prin ele aducându-se la îndeplinire actele şi măsurile procesuale.

Actul procedural poate fi definit ca acea activitate desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată, precum şi de părţi, prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală, ori se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau a unei măsuri procesuale, ori al unui act procedural.

De regulă, actele procesuale şi cele procedurale se consemnează în scris pentru a exista ulterior dovezi privind îndeplinirea lor.

Unele acte procesuale sau procedurale pot fi îndeplinite în desfăşurarea întregului proces penal, în legătură cu orice instituţie procesuală importantă, ceea ce le atribuie un caracter comun.

Citarea este actul procedural scris şi individual prin care o persoană este chemată în faţa unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe de judecată, la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz de neprezentare.

Citarea are două elemente: chemarea şi sancţiunea. Chemarea cuprinde menţiuni care asigură cunoaşterea datelor necesare pentru a răspunde chemării şi menţiuni care informează despre motivele chemării. Sancţiunea cuprinde constrângerea procedurală ce urmează a se aplica în caz de neprezentare; pentru părţi sancţiunea constă în judecarea cauzei în absenţa lor, pentru martori, experţi, interpreţi neprezentarea poate atrage o amendă judiciară şi, în caz de repetare, aducerea silită prin organele de poliţie.

În cazul în care o persoană, chemată prin citaţie, nu s-a prezentat în faţa organului judiciar care a emis citaţia, acesta poate dispune aducerea ei silită, emiţând un mandat de aducere.

Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu aceleaşi menţiuni esenţiale ca şi ale citaţiei, cuprinzând un ordin adresat agenţilor de poliţie de a aduce în faţa organului judiciar emitent persoana la care se referă.

Comunicarea actelor procedurale este actul procedural prin care se transmite unui participant la procesul penal un alt act

68

procedural scris, spre a lua la cunoştinţă de curpinsul său. Modificarea actelor procedurale – orice adăugire, corectură

sau suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este ţinută în semană numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris în cuprinsul sau la sfârşitul actului de către cei care l-au semnat.

Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu.

Omisiunile vădite constau în absenţa unor precizări din cuprinsul actului procedural, iar în acest caz, art. 195 Cod procedură penală, privind erorile materiale, se aplică în mod corespunzător.

Termenul este intervalul de timp în cursul căruia se pot sau trebuie îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi îndeplinite.

Termenele care asigură disciplina şi sistematizarea desfăşurării procesului penal sunt termene procedurale.

Unele termene care ocrotesc drepturi extra-procesuale, libertăţi fundamentale ale omului, precum şi termenele prevăzute de legea penală privind prescripţia, reabilitarea, durata pedepselor, se numesc termene substanţiale.

Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:

- după factorul care le stabileşte, termenele sunt legale şi judiciare;

- după natura lor, termenele sunt imperative (peremptorii), prohibitive (dilatorii) şi orânduitorii;

- după modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe maxime şi minime;

- după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de regresiune.

Sancţiunile procedurale Garantarea aplicării principiului legalităţii în procesul

penal implică instituirea de sancţiuni penale în cazul încălcării unor norme esenţiale, sancţiuni disciplinare pentru persoanele care abuzează de autoritatea cu care au fost învestite şi amenzi judiciare pentru personalul auxiliar, martori, experţi, interpreţi care nu respectă dispoziţiile procedurale.

Sancţiunea procesual penală constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Codul de procedură penală prevede trei feluri de sancţiuni procesual-penale: nuliatea, inadmisibilitatea şi decăderea.

Un act procedual sau procedural este lovit de nulitate atunci când este efectuat cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Nulităţile sunt absolute şi relative. Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod,

poate fi invocată în orice stadiu al procesului şi poate fi invocată de orice parte din proces, de Ministerul Public şi se ia în considerare

69

din oficiu, de instanţa de judecată. Cazurile de nulitate absolută sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa părţilor, trebuie invocată într-o anumită stare a procesului şi poate fi invocată numai de partea care a suferit o vătămare prin încălcarea legii.

Inadmisibilitatea este sancţiunea procesual penală care împiedică efectuarea unui act exclus de lege; dacă totuşi actul este efectuat, nu are valabilitate şi nu produce efecte juridice, fiind lovit de nulitate.

Când un drept procesual nu este exercitat în termenul imperativ prevăzut de lege, se produce decăderea titularului din acest drept, ceea ce îl împiedică să-l mai exercite după expirarea termenului.

Cu ocazia urmăririi penale şi a judecăţii unei cauze penale, se efectuează cheltuieli cu întocmirea şi transmiterea actelor de procedură, cu administrarea probelor şi conservarea mijloacelor materiale de probă, cu retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli necesare normalei desfăşurări a procesului penal.

Cheltuielile avansate de stat şi cele făcute de părţi în desfăşurarea procesului penal poartă denumirea de cheltuieli judiciare, înţelegându-se, pe de o parte, că ele cuprind toate cheltuielile efectuate într-un proces penal până la finalizarea acestuia – inclusiv cele privind căile de atac ordinare şi extraordinare – iar, pe de altă parte, că, de regulă, au un regim comun în ceea ce priveşte obligaţia de a le suporta.


• act procesual; • act procedural; • termen procedural; • termen substanţial; • nulitate; • inadmisibilitate; • decădere; • abatere disciplinară; • amendă judiciară.


1. Cum se calculează termenele substanţiale? 2. Care sunt diferenţele între nulitatea absolută şi nulitatea

relativă?


1.Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. 2.Ion Neagu, Mircea Damaschin, Bogdan Micu, Constantin Nedelcu, Drept procesual penal. Mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3.Traian Pop, Drept procesual penal, Editura Universul

70

Juridic, Bucureşti, 2012.

PARTEA II – PARTEA SPECIALĂ

MODULUL 3


Urmărirea penală


9.3.1. Consideraţii generale privind urmărirea penală 9.3.2. Competenţa organelor de urmărire penală 9.3.3. Rolul procurorului în activitatea de urmărire penală 9.3.4. Sesizarea organelor de urmărire penală 9.3.5. Desfăşurarea urmăririi penale 9.3.6. Suspendarea urmăririi penale 9.3.7. Terminarea urmăririi penale 9.3.8. Procedura prezentării materialului de urmărire penală 9.3.9. Trimiterea în judecată 9.3.10. Reluarea urmăririi penale 9.3.11. Procedura plângerii împotriva actelor şi măsurilor

de urmărire penală şi a soluţiilor de netrimitere în judecată. 9.4. Îndrumar pentru autoverificare

9.1. Introducere Procesul penal cuprinde, ca regulă, trei faze procesuale:

urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii penale definitive. Fazele procesuale se deosebesc între ele, în principal, prin obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care le efectuează, prin actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe care le cuprind.

Urmărirea penală cuprinde întreaga activitate care are ca finalitate sesizarea instanţei de judecată cu judecarea unei cauze penale.


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea urmăririi penale, ca fază a procesului penal; - prezentarea particularităţilor urmăririi penale.

71

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea identifica actele prin care se realizează

urmărirea penală; – studenţii vor putea prezenta etapele urmăririi penale ;

organele care isi desfasoara activitatea in aceasta faza, atributiile lor, rolul procurorului.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Urmărirea penală timpul alocat

este de 6 ore.


9.3.1. Consideraţii generale privind urmărirea penală

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Cu privire la strângerea probelor, Codul de procedură penală prevede că în această fază trebuie să se strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, atât în defavoarea, cât şi în favoarea învinuitului sau inculpatului, în vederea pregătirii cauzei pentru o justă şi legală soluţionare de către instanţa de judecată.

Obiectul urmăririi penale se aduce la îndeplinire prin actele de urmărire penală. Actele prin care se strâng probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele se numesc acte de cercetare penală.

Ca documente procedurale, în cursul urmăririi penale se folosesc rezoluţiile şi ordonanţele.

Urmărirea penală se desfăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă preponderent scrisă. Acestor principii li se adaugă şi lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală şi subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală.

Urmărirea penală este realizată de către procuror şi organele de cercetare penală. Ca organe de cercetare penală sunt organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

9.3.2. Competenţa organelor de urmărire penală

72

Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.

Procurorul are o vocaţie generală în efectuarea urmăririi penale. Dreptul de a efectua urmărirea penală în orice cauză îi conferă poziţia de principal organ de urmărire penală. Acest drept este exerciat atunci când preluarea unei cauze din competenţa organului de cercetare penală se justifică în funcţie de datele concrete: complexitatea cauzei, stabilirea corectă a încadrării juridice a faptelor etc.

Legea prevede însă şi cauze în care efectuarea urmăririi penale de către procuror nu este facultativă, ci ea este obligatorie în cazul infracţiunilor indicate în art. 209 alin. 3 Cod procedură penală.

Este competent să efectueze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

Referitor la competenţa organelor de cercetare penală, Codul de procedură penală precizează că cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi în cazurile în care cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele de cercetare speciale.

9.3.3. Rolul procurorului în activitatea de urmărire penală

Procurorul are vocaţie în a efectua urmărirea penală în

orice cauză penală, fiind principalul organ de urmărire penală. Ministerul Public conduce şi supraveghează activitatea de

cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală.

Supravegherea asupra activităţii organului de cercetare penală se exercită de procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, conform legii, este competentă să judece cauza în primă instanţă. Supravegherea din oficiu se desfăşoară prin două modalităţi: verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului la efectuarea actelor de cercetare penală pentru care consideră necesară prezenţa sa.

Verificarea lucrărilor de cercetare penală se efectuează în tot cursul cercetării şi în mod obligatoriu la terminarea ei.

Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală constituie o a doua modalitate de supraveghere căci, fiind prezent la efectuarea actului, poate asigura respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională, poate da eficienţă mai mare actului efectuat.

Procurorul exercită supravegherea şi cu ocazia rezolvării plângerilor îndreptate împotriva actelor de cercetare.

Mijloacele juridice prin care se exercită supravegherea procurorului în activitatea de urmărire penală sunt: autorizarea

73

(trebuie dată întotdeauna înainte de efectuarea actului), încuviinţarea (trebuie să fie prealabilă, dar atunci când există urgenţă poate interveni şi după efectuarea actului) şi confirmarea (se dă de procuror după efectuarea actului de cercetare penală).

Un alt mijloc de supraveghere constă în trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul.

Când consideră necesar, procurorul poate prelua personal continuarea urmăririi penale de la organul de cercetare penală sau poate efectua orice act de cercetare în locul organului care efectuează cercetarea.

În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează urmărirea penală în alte cauze, se exercită controlul ierarhic.

Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

9.3.4. Sesizarea organelor de urmărire penală

Soluţionarea cauzelor penale presupune, în primul rând, luarea la cunoştinţă a comiterii faptei, organele judiciare având obligaţii exprese în acest domeniu.

Modul se sesizare constituie un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă de comiterea infracţiunii.

În funcţie de persoanele care fac sesizarea, aceasta poate fi externă (din afara organelor judiciare) sau internă (din oficiu).

În raport de efectele pe care le produc, modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt generale şi speciale.

Modurile de sesizare generale: - Plângerea – încunoştinţarea făcută de o persoană fizică

sau de o persoană juridică, căreia i s-a adus o vătămare prin infracţiune;

- Denunţul – încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni făcută de o persoană fizică sau juridică, alta decât cea vătămată prin infracţiune;

- Sesizarea din oficiu – are loc atunci când organul de urmărire penală află, pe orice cale, că s-a săvârşit o infracţiune.

Modurile de sesizare speciale: - Plângerea prealabilă – actul procesual penal prin care

persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicare legii penale şi, ca urmare, nu poate începe şi nici continua urmărirea penală;

- Sesizarea organului prevăzut de lege; - Autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de

lege; - Exprimarea dorinţei guvernului străin.

9.3.5. Desfăşurarea urmăririi penale Efectuarea urmăririi penale cuprinde întreaga activitate

desfăşurată de organele de urmărire penală încadrată între actul de

74

începere a urmăririi penale şi actul prin care aceasta este finalizată prin rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului sau prin ordonanţa de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Primul stadiul procesual al urmăririi penale îl constituie începerea urmăririi penale, care constă în actul de dispoziţie al organului de urmărire penală prin care, constatând că este sesizat legal despre săvârşirea unei infracţiuni, dispune promovarea activităţii pentru identificarea făptuitorului şi tragerea sa la răspundere penală.

Dispoziţia de începere a urmăririi penale se consemnează în scris printr-o rezoluţie, indiferent de modul de sesizare.

Rezoluţia este supusă confirmării procurorului care supraveghează activitatea de urmărire penală.

Procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiuni penale, după examinarea dosarului, în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă motivată.

După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine inculpat şi, totodată, parte în procesul penal.

Extinderea cercetării penale se dispune de procuror, la propunerea organului de cercetaer penală când se constată fapte noi în sarcina inculpatului, împrejurări noi ce pot atrage schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, date cu privire la participarea şi a altor persoane la săvârşirea faptei.

9.3.6. Suspendarea urmăririi penale

Încă de la începerea urmăririi penale, cel cercetat are dreptul să participe sau să fie încunoştinţat de efectuarea unor acte de urmărire penală.

Mijlocul juridic în cazurile în care urmărirea penală nu poate continua fără prezenţa învinuitului sau inculpatului este suspendarea urmăririi penale. Legea prevede o singură cauză de suspendare – boala gravă.

Suspendarea urmăririi penale se dispune dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative:

- boala gravă a învinuitului sau inculpatului, de natură a-l împiedica să fie prezent la actele de urmărire penală;

- boala trebuie să fie constatată printr-o expertiză medico-legală.

Procurorul dispune suspendarea prin ordonanţă, iar reluarea urmăririi penale se dispune tot prin ordonanţă.

Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică, în copie, învinuitului sau inculpatului şi părţii vătămate.

9.3.7. Terminarea urmăririi penale

Primind dosarul cuprinzând referatul cu propunerile organului de cercetare penală, procurorul competent să supravegheze activitatea de cercetare este obligat să verifice lucările de urmărire penală şi să se pronunţe asupra lor.

75

Una dintre măsurile pe care le poate lua procurorul este restituirea cauzei la organul de cercetare penală pentru refacerea sau completarea urmăririi penale.

Pe parcursul urmăririi penale, există posibilitatea constatării unui dintre cazurile prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, situaţie în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată, urmând a se dispune clasarea cauzei, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.

Încetarea urmăririi penale se dispune dacă se constată unul dintre cazurile prevăzute la art. 10 lit. f – h, i1 şi j Cod procedură penală şi când există învinuit sau inculpat în cauză.

Când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 10 lit. a – e Cod procedură penală şi că există învinuit sau inculpat în cauză, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală.

Dacă se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 Cod procedură penală şi nu există învinuit în cauză, procurorul dispune clasarea cauzei.

Terminarea urmăririi penale semnifică terminarea activităţii de cercetare de către organele de cercetare penală, iar epuizare urmăririi penale implică dispoziţa dată de către procuror prin care soluţionează cauza.

Există două proceduri privind terminarea urmăririi penale: cu punerea în mişcare a acţiunii penale şi fără punerea în mişcare a acţiunii penale.

Actul prin care organul de cercetare penală concluzionează asupra cauzei, arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru dispunerea soluţiei de trimitere în judecată, este referatul de terminare a urmăririi penale.

9.3.8. Procedura prezentării materialului de urmărire penală

Procedura prezentării materialului de urmărire penală

este plasată spre finalul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale şi efectuarea actelor de urmărire penală necesare soluţionării cauzei.

Condiţiile care trebuie îndeplinite sunt următoarele: - acţiunea penală trebuie să fie pusă în mişcare; - organul de urmărire penală să considere că au fost

efectuate actele de urmărire penală necesare soluţionării cauzei; - din analiza probelor administrate să rezulte că soluţia

preconizată este trimiterea în judecată. Pentru prezentarea materialului de urmărire penală este

necesară prezenţa personală a inculpatului, deoarece activităţile desfăşurate în acest moment vizează direct persoana lui, fără posibilitatea înlocuirii.

Prezentarea trebuie să aibă loc nemijlocit, inculpatul având acces direct la dosar, pe care poate să-l citească în prezenţa organului de urmărie penală.

Organul de urmărire penală trebuie să întocmească un proces-verbal de prezentarea a materialului de urmărire penală.

76

Dacă se constată că prezentarea materialului de urmărire penală nu a fost efectuată, sancţiunea aplicată este nulitate relativă.

Dacă omisiunea prezentării materialului de urmărire penală este constată în unul din cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, sancţiunea aplicată este nulitatea absolută, ceea ce are drept consecinţă restituirea cauzei procurorului în vederea efectuării prezentării materialului de urmărire penală cu asigurarea asistenţei juridice obligatorii.

Organul de urmărire penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei.

9.3.9. Trimiterea în judecată

Printre soluţiile pe care procurorul le poate da cu ocazia rezolvării cauzelor penale se înscrie şi trimiterea în judecată, unica soluţie care permite trecerea cauzei penale în faza următoare a procesului penal, şi anume judecata.

Soluţia trimiterii în judecată este un act procesual, aflat în atribuţiile exclusive ale procurorului.

Trimiterea în judecată constituie pentru organele de urmărire penală un act de desesizare, deoarece, ulterior nu mai au posibilitatea efectuării altor acte de urmărire penală în cauza respectivă, efectul juridic cel mai important fiind sesizarea instanţei de judecată.

Dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, iar din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde penal:

- dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată;

- dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată.

Rechizitoriul este actul de sesizare a instanţei prin care procurorul solicită condamnarea potrivit încadrării juridice indicate. Rechizitoriul este verificat, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior.

9.3.10. Reluarea urmăririi penale

Urmărirea penală poate fi reluată în caz de: - încetare a cauzei de suspendare; - restituire a cauzei de către instanţă în vederea refacerii

urmării penale; - redeschiderea urmăririi penale.

Reluarea urmării penale constă în reactivarea cursului urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Pentru reluarea urmăririi penale trebuie îndeplinite

77

următoarele condiţii: - să se constate unul din cazurile prevăzute la art. 270 Cod

procedură penală; - să nu intervină unul dintre cazurile de împiedicare a

punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 10 Cod procedură penală;

- să se fi dispus în mod expres reluarea urmării penale de către organul competent.

9.3.11. Procedura plângerii împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi a soluţiilor de netrimitere

în judecată

Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală are o dublă funcţie: constituie o garanţie a respectării principiului legalităţii în procesul penal, cât şi un mod de manifestare a controlului ierarhic realizat cu ocazia soluţionării acesteia.

Se disting următoarele ipoteze: - plângerea în fata procurorului împotriva actelor

efectuate de organele de cercetare penală; - plângerea în fata procurorului împotriva actelor

efectuate de procuror sau în baza dispoziţiilor acestuia; - plângerea în fata instanţei împotriva rezoluţiilor sau a

ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, ori împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Potrivit Codului de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se soluţionează de procurorul care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, iar introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.

Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de către procurorul ierarhic superior.

Plângerea în faţa judecătorului împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată este soluţionată de instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. După soluţionare, judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii:

- respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;

- admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz;

- admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre rejudecare în complet legal constituit. Hotărârea judecătorului prin care soluţionează plângerea împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.

78


Sinteza unităţii de învăţare 9 Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare

cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Cu privire la strângerea probelor, Codul de procedură penală prevede că în această fază trebuie să se strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, atât în defavoarea, cât şi în favoarea învinuitului sau inculpatului, în vederea pregătirii cauzei pentru o justă şi legală soluţionare de către instanţa de judecată.

Obiectul urmăririi penale se aduce la îndeplinire prin actele de urmărire penală. Actele prin care se strâng probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele se numesc acte de cercetare penală.

Ca documente procedurale, în cursul urmăririi penale se folosesc rezoluţiile şi ordonanţele.

Urmărirea penală se desfăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă preponderent scrisă. Acestor principii li se adaugă şi lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală şi subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală.

Urmărirea penală este realizată de către procuror şi organele de cercetare penală. Ca organe de cercetare penală sunt organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

Urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.

Procurorul are o vocaţie generală în efectuarea urmăririi penale. Dreptul de a efectua urmărirea penală în orice cauză îi conferă poziţia de principal organ de urmărire penală. Acest drept este exerciat atunci când preluarea unei cauze din competenţa organului de cercetare penală se justifică în funcţie de datele concrete: complexitatea cauzei, stabilirea corectă a încadrării juridice a faptelor etc.

Legea prevede însă şi cauze în care efectuarea urmăririi penale de către procuror nu este facultativă, ci ea este obligatorie în cazul infracţiunilor indicate în art. 209 alin. 3 Cod procedură penală.

Este competent să efectueze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

Referitor la competenţa organelor de cercetare penală, Codul de procedură penală precizează că cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt

79

competente în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi în cazurile în care cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele de cercetare speciale.

Procurorul are vocaţie în a efectua urmărirea penală în orice cauză penală, fiind principalul organ de urmărire penală.

Ministerul Public conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală.

Supravegherea asupra activităţii organului de cercetare penală se exercită de procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, conform legii, este competentă să judece cauza în primă instanţă. Supravegherea din oficiu se desfăşoară prin două modalităţi: verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului la efectuarea actelor de cercetare penală pentru care consideră necesară prezenţa sa.

Verificarea lucrărilor de cercetare penală se efectuează în tot cursul cercetării şi în mod obligatoriu la terminarea ei.

Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală constituie o a doua modalitate de supraveghere căci, fiind prezent la efectuarea actului, poate asigura respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională, poate da eficienţă mai mare actului efectuat.

Procurorul exercită supravegherea şi cu ocazia rezolvării plângerilor îndreptate împotriva actelor de cercetare.

Mijloacele juridice prin care se exercită supravegherea procurorului în activitatea de urmărire penală sunt: autorizarea (trebuie dată întotdeauna înainte de efectuarea actului), încuviinţarea (trebuie să fie prealabilă, dar atunci când există urgenţă poate interveni şi după efectuarea actului) şi confirmarea (se dă de procuror după efectuarea actului de cercetare penală).

Un alt mijloc de supraveghere constă în trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul.

Când consideră necesar, procurorul poate prelua personal continuarea urmăririi penale de la organul de cercetare penală sau poate efectua orice act de cercetare în locul organului care efectuează cercetarea.

În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează urmărirea penală în alte cauze, se exercită controlul ierarhic.

Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

Soluţionarea cauzelor penale presupune, în primul rând,

luarea la cunoştinţă a comiterii faptei, organele judiciare având obligaţii exprese în acest domeniu.

Modul se sesizare constituie un mijloc prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă de comiterea infracţiunii.

În funcţie de persoanele care fac sesizarea, aceasta poate fi externă (din afara organelor judiciare) sau internă (din oficiu).

În raport de efectele pe care le produc, modurile de

80

sesizare a organelor de urmărire penală sunt generale şi speciale. Modurile de sesizare generale:

- Plângerea – încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, căreia i s-a adus o vătămare prin infracţiune;

- Denunţul – încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni făcută de o persoană fizică sau juridică, alta decât cea vătămată prin infracţiune;

- Sesizarea din oficiu – are loc atunci când organul de urmărire penală află, pe orice cale, că s-a săvârşit o infracţiune.

Modurile de sesizare speciale: - Plângerea prealabilă – actul procesual penal prin care

persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicare legii penale şi, ca urmare, nu poate începe şi nici continua urmărirea penală;

- Sesizarea organului prevăzut de lege; - Autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de

lege; - Exprimarea dorinţei guvernului străin.

Efectuarea urmăririi penale cuprinde întreaga activitate desfăşurată de organele de urmărire penală încadrată între actul de începere a urmăririi penale şi actul prin care aceasta este finalizată prin rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului sau prin ordonanţa de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Primul stadiul procesual al urmăririi penale îl constituie începerea urmăririi penale, care constă în actul de dispoziţie al organului de urmărire penală prin care, constatând că este sesizat legal despre săvârşirea unei infracţiuni, dispune promovarea activităţii pentru identificarea făptuitorului şi tragerea sa la răspundere penală.

Dispoziţia de începere a urmăririi penale se consemnează în scris printr-o rezoluţie, indiferent de modul de sesizare.

Rezoluţia este supusă confirmării procurorului care supraveghează activitatea de urmărire penală.

Procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiuni penale, după examinarea dosarului, în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă motivată.

După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine inculpat şi, totodată, parte în procesul penal.

Extinderea cercetării penale se dispune de procuror, la propunerea organului de cercetaer penală când se constată fapte noi în sarcina inculpatului, împrejurări noi ce pot atrage schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, date cu privire la participarea şi a altor persoane la săvârşirea faptei.

Încă de la începerea urmăririi penale, cel cercetat are dreptul să participe sau să fie încunoştinţat de efectuarea unor acte de urmărire penală.

Mijlocul juridic în cazurile în care urmărirea penală nu poate continua fără prezenţa învinuitului sau inculpatului este suspendarea urmăririi penale. Legea prevede o singură cauză de

81

suspendare – boala gravă. Există două proceduri privind terminarea urmăririi penale:

cu punerea în mişcare a acţiunii penale şi fără punerea în mişcare a acţiunii penale.

Actul prin care organul de cercetare penală concluzionează asupra cauzei, arătând procurorului că sunt întrunite temeiurile pentru dispunerea soluţiei de trimitere în judecată, este referatul de terminare a urmăririi penale.

Procedura prezentării materialului de urmărire penală este plasată spre finalul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale şi efectuarea actelor de urmărire penală necesare soluţionării cauzei.

Urmărirea penală poate fi reluată în caz de: - încetare a cauzei de suspendare; - restituire a cauzei de către instanţă în vederea refacerii

urmării penale; - redeschiderea urmăririi penale.

Reluarea urmării penale constă în reactivarea cursului urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit Codului de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se soluţionează de procurorul care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, iar introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.

Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de către procurorul ierarhic superior.

Plângerea în faţa judecătorului împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată este soluţionată de instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.


• urmărire penală; • rezoluţie; • ordonanţă; • denunţ; • plângere; • sesizare din oficiu; • plângere prealabilă; • scoaterea de sub urmărire penală; • încetarea urmăririi penale; • clasarea cauzei; • rechizitoriu.


1. Care sunt modalităţile de sesizare a organelor de urmărire

penală? 2. Procedura prezentării materialului de urmărire penală. 3. Care sunt cazurile de reluare a urmării penale?

82

4. Ce soluţii poate dispune instanţa învestită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată?




Judecata – fază a procesului penal


10.3.1. Principiile specifice fazei de judecată 10.3.2. Judecata în primă instanţă – participanţii, obiectul

judecăţii 10.3.3. Etapele procesuale ale judecăţii în primă instanţă 10.3.4. Hotărârea judecătorească pronunţată în primă

instanţă 10.4. Îndrumar pentru autoverificare

10.1. Introducere

În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, umărirea penală are un caracter preliminar şi pregătitor, de a crea condiţiile necesare ca instanţa judecătorească, prin activitatea procesual penală de judecată, să aplice sancţiunile prevăzute de legea penală inculpaţilor găsiţi vinovaţi de săvârşirea de infracţiuni.

În cadrul procesului penal, judecata are un caracter necesar, indispensabil pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârşit infracţiuni.

Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de către instanţa de judecată, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor, asistate de apărători, având ca obiect aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate.

83


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea principiilor specifice fazei de judecată; - identificarea etapelor procesuale ale judecăţii în primă

instanţă. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea face distincţia între etapele procesuale ale

judecăţii în primă instanţă ; – studenţii vor putea identifica participanţii la judecata în

primă instanţă.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Judecata – fază a procesului

penal timpul alocat este de 6 ore.


10.3.1. Principiile specifice fazei de judecată Principiile fundamentale ale procesului penal se definesc

prin acţiunea lor de a determina întrega desfăşurare a procesului penal, inclusiv judecata. Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal, judecata este aşezată şi pe principii specifice acesteia, principii care se aplică, în toate cerinţele lor, numai în această fază a procesului penal.

Principiile fundamentale ale judecăţii sunt publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de judecată.

Desfăşurarea judecăţii în şedinţă. Judecata are loc în şedinţă, ceea ce presupune că se desfăşoară într-un loc anume destinat judecăţii, la o anumită dată anunţată din timp, cu asigurarea chemării părţilor pentru data şi locul stabilit.

Publicitatea şedinţei de judecată presupune asigurarea accesului liber la locul de judecată a oricărei persoane care nu are calitate procesuală în cauza ce se judecă.

Codul de procedură penală prevede şi derogări de la publicitatea şedinţei de judecată, în sensul că judecata poate avea loc în cazuri anume determinate, în şedinţă secretă, în şedinţă nepublică sau în şedinţă în camera de consiliu.

84

Oralitatea şedinţei de judecată este asigurată prin modul în care legea prevede desfăşurarea şedinţei de judecată: preşedintele declară deschisă şedinţa, dispune strigarea părţilor, se citeşte actul de sesizare, se pun în discuţie chestiunile prealabile etc.

Principiul nemijlocirii şedinţei de judecată exprimă cerinţa ca instanţa de judecată, care urmează să soluţioneze cauza, să ia cunoştinţă direct, nemijlocit de probele administrate, precum şi de cererile şi concluziile puse de către procuror şi părţile din proces, personal sau prin apărătorii lor.

Principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire să fie despărţită de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, ceea ce implică egalitatea de „arme” între învinuire şi apărare.

10.3.2. Judecata în primă instanţă – participanţii, obiectul judecăţii

Judecata în primă instanţă se mărgineşte la fapta şi persoana

arătate în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu; de asemenea, obiectul judecăţii îl formează faptele şi persoanele pentru care judecătorul a examinat plângerea persoanei interesate împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată a dispus desfiinţarea acesteia şi a reţinut, prin încheiere motivată, spre judecare anumite fapte şi persoane.

Dacă în cursul judecăţii s-a extins obiectul judecăţii şi la alte fapte şi persoane, judecata se va desfăşura şi cu privire la aceste fapte şi persoane.

Poziţia procesuală a participanţilor la judecata în primă instanţă este aceea indicată de normele comune privind judecata, cu unele particularităţi.

Judecata în primă instanţă poate fi efectuată de oricare dintre instanţele judecătoreşti, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală. Judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi instaţele militare corspunzătoare judecă în primă instanţă în complet format dintr-un judecător. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală judecă în primă instanţă într-un complet format din 3 judecători.

Participarea procurorului la judecata în primă instaţă este obligatorie la fiecare termen de judecată la toate instanţele judecătoreşti, prin excepţie, la judecătorii participarea procurorului este obligatorie numai în cazurile prevăzute de art. 315 Cod procedură penală.

La judecata în primă instaţă inculpatul, legal citat, trebuie să se prezinte personal; reprezentarea sa este posibilă afară de cazul în care prezenţa sa este obligatorie.

Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate în tot cursul judecăţii în primă instanţă.

În sens larg sunt participanţi la şedinţa de judecată în primă instanţă şi martorii, experţii, interpreţii.

85

10.3.3. Etapele procesuale ale judecăţii în primă instanţă

Judecata în primă instanţă este compartimentată, ca orice

etapă a judecăţii, în trei stadii procesuale: măsurile de pregătire a şedinţei de judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată, deliberarea şi darea hotărârii.

Măsurile premergătoare pentru şedinţa de judecată constau în fixarea termenului de judecată, în determinarea judecătorului de şedinţă sau a completului de judecată, în citarea părţilor şi a celorlalte persoane chemate să ia parte la judecată, în asigurarea asistenţei juridice obligatorii, în afişarea listei de şedinţă.

Şedinţa de judecată se compune din trei grupuri de activităţi:

- efectuarea verificărilor prealabile – se referă la chestiunile legate de sesizare primei instanţe şi de posibilitatea desfăşurării în continuare a şedinţei de judecată;

- cercetarea judecătorească – cuprinde procedeele prin care se administrează probele;

- dezbaterile judiciare – în care procurorul şi părţile, personal sau prin apărătorii lor, îşi expun concluziile cu privire la modul de soluţionare a laturii penale şi a laturii civile.

Cel de-al treilea stadiu procesual al judecăţii în primă instanţă cuprinde trei grupe de activităţi: deliberarea şi adoptarea hotărârii, care se desfăşoară în secret, pronunţarea hotărârii, care are loc în şedinţă publică şi redactarea şi comunicarea hotărârii, ca activităţi ce se desfăşoară în afara şedinţei de judecată.

10.3.4. Hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă

Sentinţa penală este actul procesual prin care se înfăptuiesc

sarcinile justiţiei în cauzele penale, deoarece aplicarea legii penale împotriva infractorului, prin condamnarea sa penală, se realizează, pentru prima oară, prin acest act. Din momentul în care rămâne definitivă, sentinţa penală capătă puterea obligatorie a legii faţă de autorităţile publice, instituţiile publice, alte unităţi, faţă de persoanele la care se referă.

Sentinţa se pronunţă în numele legii. Sentinţa penală este legală atunci când constituie rezultatul

unei activităţi procesuale desfăşurate potrivit legii de procedură penală şi când aplică în mod corect legea penală şi ce civilă la cazul concret judecat.

Sentinţa penală este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre fapele cauzei, când aplică o sancţiune just individualizată şi când motivează corect şi convingător soluţia adoptată.

Corespunzător situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi a prevederilor legii penale, în acţiunea penală se poate pronunţa condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal.

Sentinţa prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei

86

trebuie să cuprindă: - o parte introductivă, denumită şi practica; - expunerea sau considerentele; - dispozitivul.

Copii după dispozitivul sentinţei penale se comunică părţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare.

Efectele sentiţei penale nedefinitive: - dezînvesteşte prima instaţă de judecarea cauzei; - după pronunţarea sentinţei sau după comunicare începe să

curgă termenul de apel sau de recurs; - unele dispoziţii devin executorii chiar dacă aceasta nu este

definitivă.


Sinteza unităţii de învăţare 10 Principiile fundamentale ale procesului penal se definesc

prin acţiunea lor de a determina întrega desfăşurare a procesului penal, inclusiv judecata. Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal, judecata este aşezată şi pe principii specifice acesteia, principii care se aplică, în toate cerinţele lor, numai în această fază a procesului penal.

Principiile fundamentale ale judecăţii sunt publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de judecată.

Desfăşurarea judecăţii în şedinţă. Judecata are loc în şedinţă, ceea ce presupune că se desfăşoară într-un loc anume destinat judecăţii, la o anumită dată anunţată din timp, cu asigurarea chemării părţilor pentru data şi locul stabilit.

Publicitatea şedinţei de judecată presupune asigurarea accesului liber la locul de judecată a oricărei persoane care nu are calitate procesuală în cauza ce se judecă.

Codul de procedură penală prevede şi derogări de la publicitatea şedinţei de judecată, în sensul că judecata poate avea loc în cazuri anume determinate, în şedinţă secretă, în şedinţă nepublică sau în şedinţă în camera de consiliu.

Oralitatea şedinţei de judecată este asigurată prin modul în care legea prevede desfăşurarea şedinţei de judecată: preşedintele declară deschisă şedinţa, dispune strigarea părţilor, se citeşte actul de sesizare, se pun în discuţie chestiunile prealabile etc.

Principiul nemijlocirii şedinţei de judecată exprimă cerinţa ca instanţa de judecată, care urmează să soluţioneze cauza, să ia cunoştinţă direct, nemijlocit de probele administrate, precum şi de cererile şi concluziile puse de către procuror şi părţile din proces, personal sau prin apărătorii lor.

Principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire să fie despărţită de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, ceea ce implică egalitatea de „arme” între învinuire şi apărare.

Judecata în primă instanţă se mărgineşte la fapta şi persoana

87

arătate în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu; de asemenea, obiectul judecăţii îl formează faptele şi persoanele pentru care judecătorul a examinat plângerea persoanei interesate împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată a dispus desfiinţarea acesteia şi a reţinut, prin încheiere motivată, spre judecare anumite fapte şi persoane.

Dacă în cursul judecăţii s-a extins obiectul judecăţii şi la alte fapte şi persoane, judecata se va desfăşura şi cu privire la aceste fapte şi persoane.

Poziţia procesuală a participanţilor la judecata în primă instanţă este aceea indicată de normele comune privind judecata, cu unele particularităţi.

Judecata în primă instanţă poate fi efectuată de oricare dintre instanţele judecătoreşti, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală. Judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi instaţele militare corspunzătoare judecă în primă instanţă în complet format dintr-un judecător. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală judecă în primă instanţă într-un complet format din 3 judecători.

Participarea procurorului la judecata în primă instaţă este obligatorie la fiecare termen de judecată la toate instanţele judecătoreşti, prin excepţie, la judecătorii participarea procurorului este obligatorie numai în cazurile prevăzute de art. 315 Cod procedură penală.

La judecata în primă instaţă inculpatul, legal citat, trebuie să se prezinte personal; reprezentarea sa este posibilă afară de cazul în care prezenţa sa este obligatorie.

Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate în tot cursul judecăţii în primă instanţă.

În sens larg sunt participanţi la şedinţa de judecată în primă instanţă şi martorii, experţii, interpreţii.

Judecata în primă instanţă este compartimentată, ca orice etapă a judecăţii, în trei stadii procesuale: măsurile de pregătire a şedinţei de judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată, deliberarea şi darea hotărârii.

Măsurile premergătoare pentru şedinţa de judecată constau în fixarea termenului de judecată, în determinarea judecătorului de şedinţă sau a completului de judecată, în citarea părţilor şi a celorlalte persoane chemate să ia parte la judecată, în asigurarea asistenţei juridice obligatorii, în afişarea listei de şedinţă.

Şedinţa de judecată se compune din trei grupuri de activităţi: - efectuarea verificărilor prealabile – se referă la chestiunile

legate de sesizare primei instanţe şi de posibilitatea desfăşurării în continuare a şedinţei de judecată;

- cercetarea judecătorească – cuprinde procedeele prin care se administrează probele;

- dezbaterile judiciare – în care procurorul şi părţile, personal sau prin apărătorii lor, îşi expun concluziile cu privire la modul de soluţionare a laturii penale şi a laturii civile.

Cel de-al treilea stadiu procesual al judecăţii în primă instanţă cuprinde trei grupe de activităţi: deliberarea şi adoptarea hotărârii, care se desfăşoară în secret, pronunţarea hotărârii, care are

88

loc în şedinţă publică şi redactarea şi comunicarea hotărârii, ca activităţi ce se desfăşoară în afara şedinţei de judecată.

Sentinţa penală este actul procesual prin care se înfăptuiesc sarcinile justiţiei în cauzele penale, deoarece aplicarea legii penale împotriva infractorului, prin condamnarea sa penală, se realizează, pentru prima oară, prin acest act. Din momentul în care rămâne definitivă, sentinţa penală capătă puterea obligatorie a legii faţă de autorităţile publice, instituţiile publice, alte unităţi, faţă de persoanele la care se referă.

Sentinţa se pronunţă în numele legii. Sentinţa penală este legală atunci când constituie rezultatul

unei activităţi procesuale desfăşurate potrivit legii de procedură penală şi când aplică în mod corect legea penală şi ce civilă la cazul concret judecat.

Sentinţa penală este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre fapele cauzei, când aplică o sancţiune just individualizată şi când motivează corect şi convingător soluţia adoptată.

Corespunzător situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi a prevederilor legii penale, în acţiunea penală se poate pronunţa condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal.

Sentinţa prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei trebuie să cuprindă:

- o parte introductivă, denumită şi practica; - expunerea sau considerentele; - dispozitivul.

Copii după dispozitivul sentinţei penale se comunică părţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare.

Efectele sentiţei penale nedefinitive: - dezînvesteşte prima instaţă de judecarea cauzei; - după pronunţarea sentinţei sau după comunicare începe să

curgă termenul de apel sau de recurs; - unele dispoziţii devin executorii chiar dacă aceasta nu este

definitivă. Concepte şi termeni de reţinut

• judecata în primă instanţă; • contradictorialitate; • oficialitate; • nemijlocire; • publicitate; • cercetare judecătorească; • dezbateri; • sentinţă; • practica; • considerente; • dispozitiv.


3. Care sunt etapele procesuale ale judecăţii în primă instanţă

89

? 4. Care sunt efectele sentinţei penale nedefinitive?



MODULUI 4


Căile ordinare de atac – apelul


11.3.1. Apelul – hotărâri supuse apelului, titularii apelului 11.3.2. Termenul de apel, repunerea în termen, apelul peste

termen 11.3.3. Declararea apelului; renunţarea şi retragerea

apelului 11.3.4. Efectele apelului 11.3.5. Judecarea apelului


11.1. Introducere

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public şi persoanele îndrituite promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile judecătoreşti penale, în vederea desfiinţării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt şi de drept şi înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul.

Calea de atac nu poate fi îndreptată decât împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Căile ordinare de atac sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitate de judecată în ciclul procesual ordinar, desfăşurat, de regulă, în orice cauză penală.

Sunt căi ordinare de atac apelul şi recursul.

90


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunilor de repunere în termen şi apel peste

termen; - identificarea efectelor apelului. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea identifica hotărârile supuse apelului.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Căile ordinare de atac – apelul



11.3.1. Apelul – hotărâri supuse apelului, titularii apelului

Apelul este calea de atac ordinară care promovează o

examinare a cauzei în fond de către instanţa superioară – instanţa de apel.

Apelul se poate declara împotriva hotărârilor penale pronunţate de prima instanţă de judecată. Pot fi atacate cu apel sentinţele prin care se soluţionează fondul cauzei.

Nu sunt supuse apelului, ci numai recursului: - sentinţele pronunţate de către judecătorii; - sentinţele pronunţate de tribunalele militare; - sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară

de Apel; - sentiţele pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie; - sentinţele de dezînvestire; - sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor

judecătoreşti penale, precum şi cele privind reabilitarea. Sunt supuse apelului sentinţele pronunţate în urma

soluţionării cauzelor potrivit procedurilor speciale privind cauzele cu infractori minori sau procedurii privind infracţiunile fragrante, cât şi sentinţele care rezolvă fondul cauzelor în care este angajată răspunderea penală a persoanelor juridice.

91

Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul.

Titularii apelului sunt: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Procurorul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente pot face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei.

Partea vătămată poate face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel doar la aspectele privitoare la cheltuielile judiciare ce li se cuvin.

11.3.2. Termenul de apel, repunerea în termen, apelul peste termen

Codul de procedură penală stabileşte că termenul general de

apel este de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel. Termenul de apel, ca regulă, începe să curgă de la data

pronunţării, atât pentru procuror, cât şi pentru părţi, dacă aceştia au fost prezenţi la pronunţare.

În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de timitere a dosarului.

Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul minor sau care se află în una din situaţiile prevăzute în art. 171 alin. 2 Cod procedură penală, care a lipsit de la pronuţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Pentru martori,experţi, interpreţi sau apărător, termenul curge de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.

Neexercitarea apelului în termenul prevăzut duce la respingerea ca tardiv introdus, titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel.

Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Până la soluţionare repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Apelul peste termen este un beneficiu pe care legea îl acordă părţii care a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare.

Partea carea a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei ori a dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

92

11.3.3. Declararea apelului; renunţarea şi retragerea apelului

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se

atacă, instanţă care, după expirarea termenului de apel, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare în vederea judecării apelului.

Manifestarea de voinţă a persoanei de a declara apel se consemnează într-o cerere scrisă. Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii poate declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, declaraţia lor fiind consemnată într-un proces – verbal încheiat de instanţă.

Renunţarea la apel poate fi tacită sau expresă. Legea oferă numai părţilor din proces posibilitatea de a

dispune asupra dreptului lor de a face apel. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac.

Asupra renunţării, cu excepţia apelului ce priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat.

După declararea apelului, această cale de atac poate fi retrasă atât de către părţi, cât şi de procuror, cu îndeplinirea unor condiţii speciale.

Apelul poate fi retras până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Retragerea trebuie făcută personal sau prin mandatar special. Declaraţia de retragere se depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată şi care o va timite împreună cu dosarul instanţei superioare, fie la instanţa de apel.

11.3.4. Efectele apelului

Codul de procedură penală a reţinut patru efecte ale apelului: suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.

Datorită efectului suspensiv al apelului hotărârea primei instanţe nu va putea fi executată, nu numai atât timp cât există posibilitatea actuală ca ea să fie atacată, ci şi după ce această posibilitate s-a concretizat într-o atacare efectivă, iar judecarea apelului se află în curs.

Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de control judiciar dobândeşte împuternicirea de a înfăptui o nouă judecată asupra fondului, verificând, cu această ocazie, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.

Efectul neagravant al apelului impune instanţei de apel obligaţia de a nu crea în urma soluţionării cauzei o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Efectul extensiv al apelului este incident numai în cauzele

93

penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual. Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

11.3.5. Judecarea apelului

Apelul constituie o rejudecare în fond a cauzei şi se aplică majoritatea regulilor procedurale care reglementează primul grad de jurisicţie.

Etapa preliminară priveşte măsurile referitoarea la fixarea termenului de judecată şi la fixarea compeltului de judecată. Apelul se judecă de un complet alcătuit din doi judecători.

Judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecata. Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.

Şedinţa de judecată în apel cunoaşte următoarele etape: începutul judecăţii (presupune efectuarea de către instanţă a activităţilor constând în verificări privind realizarea procedurii de citare, a situaţiei inculpatului şi a asigurării dreptului la apărare, a legalităţii sesizării instanţei de apel), cercetarea judecătorească (se compune din administrarea de probe noi supuse discuţiei părţilor), dezbaterile (vizează aspectele criticate privind soluţia dată în primă instanţă, atât în drept, cât şi în fapt) şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor apelurilor introduse.

În urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa sunt: respingerea apelului sau admiterea apelului.

Instanţa respinge apelul şi menţine hotărârea atacată dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori dacă apelul este nefondat.

În cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, instanţa dispune:

- admiterea apelului cu soluţionarea cauze de către instanţa de apel;

- admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată sau de către o altă instanţă competentă. Hotărârea prin care se pronunţă instanţa asupra apelului se numeşte decizie.


Sinteza unităţii de învăţare 11 Apelul este calea de atac ordinară care promovează o

examinare a cauzei în fond de către instanţa superioară – instanţa de apel.

Apelul se poate declara împotriva hotărârilor penale

94

pronunţate de prima instanţă de judecată. Pot fi atacate cu apel sentinţele prin care se soluţionează fondul cauzei.

Nu sunt supuse apelului, ci numai recursului: - sentinţele pronunţate de către judecătorii; - sentinţele pronunţate de tribunalele militare; - sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară


Casaţie şi Justiţie; - sentinţele de dezînvestire; - sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor

judecătoreşti penale, precum şi cele privind reabilitarea. Sunt supuse apelului sentinţele pronunţate în urma

soluţionării cauzelor potrivit procedurilor speciale privind cauzele cu infractori minori sau procedurii privind infracţiunile fragrante, cât şi sentinţele care rezolvă fondul cauzelor în care este angajată răspunderea penală a persoanelor juridice.

Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul.

Titularii apelului sunt: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Procurorul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente pot face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei.

Partea vătămată poate face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel doar la aspectele privitoare la cheltuielile judiciare ce li se cuvin.

Codul de procedură penală stabileşte că termenul general de apel este de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel.

Termenul de apel, ca regulă, începe să curgă de la data pronunţării, atât pentru procuror, cât şi pentru părţi, dacă aceştia au fost prezenţi la pronunţare.

În cauzele în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de timitere a dosarului.

Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul minor sau care se află în una din situaţiile prevăzute în art. 171 alin. 2 Cod procedură penală, care a lipsit de la pronuţare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

Pentru martori,experţi, interpreţi sau apărător, termenul curge de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.

Neexercitarea apelului în termenul prevăzut duce la respingerea ca tardiv introdus, titularul căii de atac fiind astfel decăzut din dreptul de a mai face apel.

Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel

95

constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Până la soluţionare repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Apelul peste termen este un beneficiu pe care legea îl acordă părţii care a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare.

Partea carea a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei ori a dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, instanţă care, după expirarea termenului de apel, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare în vederea judecării apelului.

Manifestarea de voinţă a persoanei de a declara apel se consemnează într-o cerere scrisă. Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii poate declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, declaraţia lor fiind consemnată într-un proces – verbal încheiat de instanţă.

Renunţarea la apel poate fi tacită sau expresă. Legea oferă numai părţilor din proces posibilitatea de a

dispune asupra dreptului lor de a face apel. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac.

Asupra renunţării, cu excepţia apelului ce priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin mandatar special, ea având un caracter expres şi necondiţionat.

După declararea apelului, această cale de atac poate fi retrasă atât de către părţi, cât şi de procuror, cu îndeplinirea unor condiţii speciale.

Apelul poate fi retras până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Retragerea trebuie făcută personal sau prin mandatar special. Declaraţia de retragere se depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată şi care o va timite împreună cu dosarul instanţei superioare, fie la instanţa de apel.

Codul de procedură penală a reţinut patru efecte ale apelului: suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.

Datorită efectului suspensiv al apelului hotărârea primei instanţe nu va putea fi executată, nu numai atât timp cât există posibilitatea actuală ca ea să fie atacată, ci şi după ce această posibilitate s-a concretizat într-o atacare efectivă, iar judecarea apelului se află în curs.

Prin efectul devolutiv al cererii de apel, instanţa de control judiciar dobândeşte împuternicirea de a înfăptui o nouă judecată asupra fondului, verificând, cu această ocazie, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.

96

Efectul neagravant al apelului impune instanţei de apel obligaţia de a nu crea în urma soluţionării cauzei o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Efectul extensiv al apelului este incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual. Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Apelul constituie o rejudecare în fond a cauzei şi se aplică majoritatea regulilor procedurale care reglementează primul grad de jurisicţie.

Etapa preliminară priveşte măsurile referitoarea la fixarea termenului de judecată şi la fixarea compeltului de judecată. Apelul se judecă de un complet alcătuit din doi judecători.

Judecarea apelului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecata. Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.

Şedinţa de judecată în apel cunoaşte următoarele etape: începutul judecăţii (presupune efectuarea de către instanţă a activităţilor constând în verificări privind realizarea procedurii de citare, a situaţiei inculpatului şi a asigurării dreptului la apărare, a legalităţii sesizării instanţei de apel), cercetarea judecătorească (se compune din administrarea de probe noi supuse discuţiei părţilor), dezbaterile (vizează aspectele criticate privind soluţia dată în primă instanţă, atât în drept, cât şi în fapt) şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor apelurilor introduse.

În urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa sunt: respingerea apelului sau admiterea apelului.

Instanţa respinge apelul şi menţine hotărârea atacată dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori dacă apelul este nefondat.

În cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, instanţa dispune:

- admiterea apelului cu soluţionarea cauze de către instanţa de apel;

- admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată sau de către o altă instanţă competentă. Hotărârea prin care se pronunţă instanţa asupra apelului se numeşte decizie.


• apel; • repunere în termen; • apel peste termen; • renunţarea la apel; • retragerea apelului; • efect devolutiv; • efect extensiv; • efect neagravant; • efect suspensiv; • decizie.

97

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt efectele apelului ? 2. Care este momentul de la care curge termenul de apel?




Recursul


12.3.1. Recursul – hotărâri supuse recursului, titularii recursului

12.3.2. Declararea recursului; efectele recursului 12.3.3. Motivele de recurs 12.3.4. Judecarea recursului


12.1. Introducere

Realizarea scopului procesului penal implică, indiferent de gradele de jurisdicţie parcurse, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ofere garanţia că judecata s-a înfăptuit cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale incidente.

Încălcarea unor prevederi legale cu ocazia judecăţii în primă instanţă sau a celei efectuate în apel poate fi remediată prin exercitarea căii de atac a recursului.


98

Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunii de recurs; - identificarea motivelor de recurs. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea prezenta efectele recursului; – studenţii vor putea identifica hotărârile supuse recursului.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Recursul timpul alocat este de 4

ore.


12.3.1. Recursul – hotărâri supuse recursului, titularii recursului

Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un

control în special cu privire la chestiunile de drept care nu au fost soluţionate corect de către instanţa de apel sau, în cazurile în care legea nu prevede dreptul la apel, de către prima instanţă.

Pot fi atacate cu recurs sentinţele, deciziile şi încheierile. În ceea ce priveşte sentinţele, pot fi atacate cu recurs, atât în

ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă: - sentinţele pronunţate de către judecătorii; - sentinţele pronunţate de tribunalele militare; - sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară


Casaţie şi Justiţie; - sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în

mişcare a acţiunii penale se face la plângererea prealabilă a persoanei vătămate;

- sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor judecătoreşti penale, precum şi cele privind reabilitarea.

Nu sunt supuse recursului: - sentinţele care sunt susceptibile de apel, conform art. 361

Cod procedură penală; - sentinţele pentru care legea exclude expres exercitarea

recursului. Pot fi atacte cu recurs şi deciziile pronunţate, ca instanţe de

apel, de curţile de apel şi Curtea militară de apel. Nu sunt supuse recursului deciziile instanţei de recurs, deoarece acestea sunt definitive şi executori.

99

Încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată. De la această regulă există şi excepţii:

- pot fi atacate separat cu recurs, care se judecă imediat, încheierile date în materia măsurilor preventive;

- anumite încheieri pot fi atacate separat cu recurs, solţionat însă după pronunţarea hotărârii (ex. încheirea prin care s-a dispus asupra cheltuielilor de judecată cuvenite martorului).

Titularii recursului sunt: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Procurorul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente pot face recurs în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei.

Partea vătămată poate face recurs în ceea ce priveşte latura penală a cauzei.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face recurs doar la aspectele privitoare la cheltuielile judiciare ce li se cuvin.

Recursul poate fi declarat pentru persoanele arătate, cu excepţia procurorului, şi de către reprezentantul legal şi apărător, iar pentru inculpat şi de soţul acestuia.

12.3.2. Declararea recursului; efectele recursului Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se

atacă, instanţă care, după expirarea termenului de recurs, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare în vederea judecării recursului.

Manifestarea de voinţă a persoanei de a declara recurs se consemnează într-o cerere scrisă. Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii poate declara recurs oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, declaraţia lor fiind consemnată într-un proces – verbal încheiat de instanţă.

Termenul general de recurs este de 10 zile. Renunţarea la recurs poate fi tacită sau expresă. După declararea recursului, această cale de atac poate fi

retrasă atât de către părţi, cât şi de procuror, cu îndeplinirea unor condiţii.

Recursul poate fi retras până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs. Retragerea trebuie făcută personal sau prin mandatar special. Declaraţia de retragere se depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată şi care o va timite împreună cu dosarul instanţei superioare, fie la instanţa de recurs.

Sunt patru efecte ale recursului: suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

Recursul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.

În faţa instanţei de recurs cauza devoluează numai parţial, doar cu privire la chestiunile de drept material sau formal. Limitele impuse efectului devolutiv al recursului de Codul de procedură penală sunt:

- persoana care l-a declarat;

100

- persoana la care se referă declaraţia de recurs; - calitatea pe care o are recurentul în proces; - motivele de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură

penală. Efectul neagravant al recursului impune instanţei obligaţia

de a nu crea, în urma soluţionării cauzei, o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Efectul extensiv al recursului este incident numai în cauzele penale în care există mai multe părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual.

12.3.3. Motivele de recurs

Controlul judecătoresc pe care-l declanşează declararea în codiţii legale a recursului este limitate doar la aspectele de drept, în vederea remedierii eventualelor erori de drept reţinute de prima instanţă sau de instanţa de apel. Calea de atac a recursului nu priveşte fondul cauzei, iar situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond cu respectarea regulilor de drept material sau procesual nu face obiectul judecăţii în recurs.

Chestiunile de drept ce pot fi controlate de către instanţa de recurs de limitează la 21 de cazuri de casare arătate în mod expres de Codul de procedură penală. Acestea sunt:

1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

2. instanţa nu a fost sesizată legal; 3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat

prevederile art. 292 alin. (2) sau a existat un caz de incompatibilitate; 4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile

când legea prevede altfel; 5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a

inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 6. urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa

apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie; 7. judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare

în cauzele cu infractori minori; 8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a

inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. (1) şi (2);

9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;

10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;

11. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv;

12. când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337;

13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

101

14. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul Penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;

15. când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;

16. când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru j udecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;

17. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; 18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept

consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;

20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;

21. când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Motivele de recurs se formulează în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Recusul poate fi motivat şi oral în faţa instanţei în ziua judecăţii.

12.3.4. Judecarea recursului

Specificul judecăţii în recurs face ca şedinţa de judecată, în această etapă procesuală, să prezinte două particularităţi:

- lipsa cercetării judecătoreşti; - exitenţa unui raport scris.

Înainte de a trece la citirea raportului, instanţa trebuie să rezolve în etapa verificărilor prealabile orice excepţii sau cererei formulate de părţi sau de procuror care ar împiedica judecata.

După citirea raportului în şedinţă publică, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în cele din urmă procurorului, pentru a pune concluzii.

Judecând recursul, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentatea la instanţa de recurs.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi, precum şi asupra celor ce trebuie avute în vedere din oficiu.

Deliberarea are loc în secret. În urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa sunt: respingerea recursului şi admiterea recursului.

102

Instanţa respinge recursul şi menţine hotărârea atacată: - dacă recursul este tardiv sau inadmisibil; - dacă recursul este nefondat.

În urma admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, instanţa poate adopta una dintre următoarele soluţii:

- menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;

- achită pe inculpat şi dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de art. 11 Cod procedură penală;

- dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 3-5, pct. 6 teza a doua, pct. 7-10 şi pct. 21 Cod procedură penală;

- dispune rejudecarea de către instanţa competentă; - dispune rejudecarea de către instanţa de recurs.

Hotărârea instanţei de recurs este o decizie. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs.


Sinteza unităţii de învăţare 12 Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un

control în special cu privire la chestiunile de drept care nu au fost soluţionate corect de către instanţa de apel sau, în cazurile în care legea nu prevede dreptul la apel, de către prima instanţă.

Pot fi atacate cu recurs sentinţele, deciziile şi încheierile. Titularii recursului sunt: procurorul, inculpatul, partea

vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei drepturi şi interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Recursul poate fi declarat pentru persoanele arătate, cu excepţia procurorului, şi de către reprezentantul legal şi apărător, iar pentru inculpat şi de soţul acestuia.

Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, instanţă care, după expirarea termenului de recurs, va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei instanţei superioare în vederea judecării recursului.

Manifestarea de voinţă a persoanei de a declara recurs se consemnează într-o cerere scrisă. Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii poate declara recurs oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, declaraţia lor fiind consemnată într-un proces – verbal încheiat de instanţă.

Termenul general de recurs este de 10 zile. Renunţarea la recurs poate fi tacită sau expresă. După declararea recursului, această cale de atac poate fi

retrasă atât de către părţi, cât şi de procuror, cu îndeplinirea unor condiţii.

Recursul poate fi retras până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs. Retragerea trebuie făcută personal sau prin

103

mandatar special. Declaraţia de retragere se depune fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată şi care o va timite împreună cu dosarul instanţei superioare, fie la instanţa de recurs.

Sunt patru efecte ale recursului: suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

Controlul judecătoresc pe care-l declanşează declararea în codiţii legale a recursului este limitate doar la aspectele de drept, în vederea remedierii eventualelor erori de drept reţinute de prima instanţă sau de instanţa de apel. Calea de atac a recursului nu priveşte fondul cauzei, iar situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond cu respectarea regulilor de drept material sau procesual nu face obiectul judecăţii în recurs.

Chestiunile de drept ce pot fi controlate de către instanţa de recurs de limitează la 21 de cazuri de casare arătate în mod expres de Codul de procedură penală.

Motivele de recurs se formulează în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Recusul poate fi motivat şi oral în faţa instanţei în ziua judecăţii.

Specificul judecăţii în recurs face ca şedinţa de judecată, în această etapă procesuală, să prezinte două particularităţi:

- lipsa cercetării judecătoreşti; - exitenţa unui raport scris.

Înainte de a trece la citirea raportului, instanţa trebuie să rezolve în etapa verificărilor prealabile orice excepţii sau cererei formulate de părţi sau de procuror care ar împiedica judecata.

După citirea raportului în şedinţă publică, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în cele din urmă procurorului, pentru a pune concluzii.

Judecând recursul, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentatea la instanţa de recurs.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi, precum şi asupra celor ce trebuie avute în vedere din oficiu.

Deliberarea are loc în secret. În urma deliberării, soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa sunt: respingerea recursului şi admiterea recursului.


• recurs; • motiv de recurs;


1. Cum se calculează termenul de recurs? 2. Care sunt hotărârile supuse recursului?


1.Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura

104

Hamangiu, Bucureşti, 2007. 2.Ion Neagu, Mircea Damaschin, Bogdan Micu, Constantin Nedelcu, Drept procesual penal. Mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3.Traian Pop, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.


Căile extraordinare de atac


13.3.1. Consideraţii introductive 13.3.2. Contestaţia în anulare: noţiune, cazuri, titularii

acestei căi de atac, judecarea contestaţiei în anulare 13.3.3. Revizuirea – noţiune, caracterizare, cazuri,

judecarea revizuirii 13.3.4. Recursul în interesul legii


13.1. Introducere

De principiu, activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, dacă a fost legală şi temeinică, trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect.

Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care au soluţionat cauza penală cu grave erori de fapt şi de drept.

Căile extraordinare de atac se exercită împotriva hotărârilor care au rămas definitive.

Căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală sunt: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunilor de contestaţie în anulare, revizuire şi

recurs în interesul legii; - identificarea cazurilor de revizuire.

105

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea face distincţia între revizuire şi

contestaţie în anulare; – studenţii vor putea identifica căile extraordinare de atac.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Căile extraordinare de atac



13.3.1. Consideraţii introductive

Căile de atac extraordinare, constituind o derogare de la autoritatea hotărârilor penale definitive, au unele caracteristici care le deosebesc de căile ordinare de atac:

- dacă apelul promovează verificarea hotărârii atacate sub toate aspectele de fapt şi de drept, iar recursul o verificare, de regulă, cu privire la erorile de drept şi, în anumite limite, cu privire la erorile de fapt, pentru contestanţia în anulare se prevăd doar 5 cazuri, iar pentru revizuire doar 6 cazuri; recursul în interesul legii neproducând efecte asupra situaţiei părţilor în proces, ci asigurând interpretarea şi aplicarea unitară a legilor.

- căile de atac extraordinare au un regim deosebit în ce priveşte titularii exerciţiului lor şi termenele în care pot fi exercitate;

- exercitarea unei căi de atac extraordinare învesteşte instanţa de apel sau de recurs cu judecarea imediată a acestor căi de atac;

- căile extraordinare de atac, fiind îndreptate împotriva unei hotărâri penale definitive, nu suspendă, prin exercitarea lor, executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărârea atacată;

- căile de atac extraordinare au un regim special în ce priveşte instanţa competentă să le judece – contestaţia în anulare şi revizuirea sunt date în competenţa instanţei care le-a pronunţat (retractare), iar recursul în interesul legii este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Hotărârile pronunţate în căile de atac extraordinare înlătură, de regulă, erorile de fapt şi de drept care au făcut obiectul atacării lor pe cale extraordinară.

13.3.2. Contestaţia în anulare: noţiune, cazuri, titularii acestei căi de atac, judecarea contestaţiei în

anulare

106

Contestaţia în anulare are caracterul unei de atac în anulare,

căci se mărgineşte a anula hotărârea penală definitivă atacată, pe considerente procedurale, dar şi caracterul de cale de atac de retractare, instanţa competentă să o judece revenind asupra propriei sale hotărâri.

Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).

Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi. Pentru primele două cazuri poate face cerere partea care nu

a fost legal citată sau care a fost în imposibilitate de a se prezenta. În ultimul caz inculpatul este cel care justifică un interes. Contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) şi d),

poate fi făcută şi de procuror. Pentru cazul de la lit.c) inculpatul este partea care are interesul de a primi o soluţie de încetare a procesului penal.

Cererea de contestaţie în anulare trebuie formulată în scris. Pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e) trebuie să cuprindă toate cazurile de contestaţie pe care le invocă contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora. Aşadar, cererea trebuie motivată în fapt şi în drept.

Cererea de contestaţie nu are efect suspensiv, hotărârea fiind definitivă şi executorie.

Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, fără citarea părţilor, trebuie să examineze în principiu admisibilitatea cererii.

Dacă instanţa apreciază că cererea este admisibilă în principiu, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

În procedura examinării în principiu se verifică dacă: • hotărârea atacată este definitivă; • cererea se întemeiază pe cel puţin unul dintre cazurile

prevăzute de lege; • cererea este formulată în termenul legal; • dacă există sau sunt invocate dovezile necesare. Şedinţa de judecată a contestaţiei în anulare este publică. Se examinează cazurile de contestaţie invocate, fără de se

judeca fondul cauzei Dacă instanţa găseşte contestaţia întemeiată, se desfiinţează

107

prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi se procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei după casare.

13.3.3. Revizuirea – noţiune, caracterizare, cazuri, judecarea revizuirii

Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea

erorilor de fapt săvârşite de instanţele de judecată ca urmare a necunoaşterii, în momentul soluţionării cauzei, a unor împrejurări esenţiale, în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespundea adevărului; de asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârşit infracţiuni care au influenţat soluţionarea cauzei. Revizuirea este o cale de atac tipică de retractare a propriei soluţii, înlocuind-o cu o soluţie corespunzătoare noilor împrejurări constatate.

În esenţă, revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care sunt îndreptate erorile de judecată.

Revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost

cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit

infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Condiţii cerute pentru introducerea cererii: a. Existenţa unei hotărâri definitive prin care să se fi

soluţionat fondul cauzei. b. Persoanele care pot formula cererea: oricare parte din

proces, în limitele calităţii sale procesuale; soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, procurorul, din oficiu.

c. Termenul de introducere a cererii: termenul este de un an: • în cazul prevăzut în art. 394 lit. a); • în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d); când nu sunt

constatate prin hotărâre definitivă, termenul curge de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea

• dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea.

În favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului.

d. Cererea de revizuire: • se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă

instanţa care a judecat cauza în primă instanţă; • se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se

întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia; • nu are efect suspensiv de executare.

108

Instanţa, dispune: • prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire; • prin sentinţă, respingerea acesteia. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este

întemeiată, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre.

Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

13.3.4. Recursul în interesul legii Recursul în interesul legii vizează eliminarea aspectelor de

practică neunitară sesizate în activitatea instanţelor judecătoreşti. Pot introduce recurs în interesul legii procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului.

Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.

Soluţia este adoptată cu participarea a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor desemnaţi ai completului.

Completul, în urma judecării cauzei, pronunţă o decizie care are efecte numai în interesul legii: nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti definitive care au motivat acest demers şi, de asemenea, cu privire la părţile din cauzele respective. Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial.


Sinteza unităţii de învăţare 13 Căile de atac extraordinare, constituind o derogare de la

autoritatea hotărârilor penale definitive, au unele caracteristici care le deosebesc de căile ordinare de atac:

- dacă apelul promovează verificarea hotărârii atacate sub toate aspectele de fapt şi de drept, iar recursul o verificare, de regulă, cu privire la erorile de drept şi, în anumite limite, cu privire la erorile de fapt, pentru contestanţia în anulare se prevăd doar 5 cazuri, iar pentru revizuire doar 6 cazuri; recursul în interesul legii neproducând efecte asupra situaţiei părţilor în proces, ci asigurând interpretarea şi

109

aplicarea unitară a legilor. - căile de atac extraordinare au un regim deosebit în ce

priveşte titularii exerciţiului lor şi termenele în care pot fi exercitate; - exercitarea unei căi de atac extraordinare învesteşte

instanţa de apel sau de recurs cu judecarea imediată a acestor căi de atac;

- căile extraordinare de atac, fiind îndreptate împotriva unei hotărâri penale definitive, nu suspendă, prin exercitarea lor, executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărârea atacată;

- căile de atac extraordinare au un regim special în ce priveşte instanţa competentă să le judece – contestaţia în anulare şi revizuirea sunt date în competenţa instanţei care le-a pronunţat (retractare), iar recursul în interesul legii este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Hotărârile pronunţate în căile de atac extraordinare înlătură, de regulă, erorile de fapt şi de drept care au făcut obiectul atacării lor pe cale extraordinară.

Contestaţia în anulare are caracterul unei de atac în anulare, căci se mărgineşte a anula hotărârea penală definitivă atacată, pe considerente procedurale, dar şi caracterul de cale de atac de retractare, instanţa competentă să o judece revenind asupra propriei sale hotărâri.

Cererea de contestaţie nu are efect suspensiv, hotărârea fiind definitivă şi executorie.

Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, fără citarea părţilor, trebuie să examineze în principiu admisibilitatea cererii.

Dacă instanţa apreciază că cererea este admisibilă în principiu, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

Dacă instanţa găseşte contestaţia întemeiată, se desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi se procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la rejudecarea cauzei după casare.

Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârşite de instanţele de judecată ca urmare a necunoaşterii, în momentul soluţionării cauzei, a unor împrejurări esenţiale, în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespundea adevărului; de asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârşit infracţiuni care au influenţat soluţionarea cauzei. Revizuirea este o cale de atac tipică de retractare a propriei soluţii, înlocuind-o cu o soluţie corespunzătoare noilor împrejurări constatate.

În esenţă, revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care sunt îndreptate erorile de judecată.

Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre.

Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.

Recursul în interesul legii vizează eliminarea aspectelor de practică neunitară sesizate în activitatea instanţelor judecătoreşti.

Pot introduce recurs în interesul legii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu

110

sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului.


• cale extraordinară de atac; • contestaţie în anulare; • revizuire; • recurs în interesul legii; • admitere în principiu;


3. Care sunt cazurile de contestaţie în anulare? 4. Care sunt diferenţele între contestaţie în anulare şi revizuire?




Punerea în executare a hotărârilor penale


14.3.1. Aspecte de ordin general privind executarea hotărârilor penale

14.3.2. Punerea în executare a pedepselor principale 14.3.3. Punerea în executare a pedepselor complementare 14.3.4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă 14.3.5. Punerea în executare a amenzii judiciare şia

cheltuielilor avansate de stat 14.3.6. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din

hotărâre 14.4. Îndrumar pentru autoverificare

111

14.1. Introducere

Judecata, ca fază a procesului penal, se termină cu pronunţarea unei hotărâri definitive, care a căpătat putere de lucru judecat.

Judecata este urmată de o ultimă fază procesuală – executarea hotărârii penale definitive.

Această ultimă fază cuprinde, în primul rând, reglementarea modalităţilor de punere în executare a dispoziţiilor luate prin hotărârea penală definitivă, aşadar îndeplinirea formalităţilor legale potrivit cărora începe privarea de libertate, se încasează amenda penală, se pun în aplicare măsurile de siguranţă şi ale măsuri procesuale.


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunii de punere în executare a hotărârii

penale; Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea identifica modalităţile de punere în

executare a hotărârilor penale.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Punerea în executare a

hotărârilor penale timpul alocat este de 2 ore.


14.3.1. Aspecte de ordin general privind executarea hotărârilor penale

Procedura executării hotărârii penale definitive, ca ultimă

fază a procesului penal, se limitează numai la normele care reglementează modalităţile de punere în executare a dispoziţiilor din

112

hotărârile penale definitive şi procedurile jurisdicţionale promovate în vederea realizării executării hotărârii penale definitive în conformitate cu legea.

Raportul de drept penal execuţional se stabileşte din momentul în care s-a pus în executare pedeapsa sau măsura penală aplicată, până la încetarea ei prin ajungerea la termenul fixat în hotărârea judecătorească.

Instanţa de executare este instanţa care a judecat în primă instanţă, chiar dacă hotărârea a rămas definitivă la instanţa de apel sau la instanţa de recurs.

Actele de punere în executare a hotărârilor penale definitive sunt aduse la îndeplinire de un judecător delegat cu executarea.

De principiu, hotărârea penală devine executorie din momentul în care a rămas definitivă.

Hotărârea penală rămâne definitivă în faţa primei instanţe, a instanţei de apel sau în faţa instanţei de recurs. Legea stabileşte momentul în care rămâne definitivă hotărârea penală, în diverse variante, stabilind astfel şi data de când poate fi pusă în executare.

14.3.2. Punerea în executare a pedepselor principale

Sunt trei feluri de pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală.

Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se efectuează prin emiterea, de către judecătorul delegat cu executarea, a mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă. Mandatul se emite în trei exemplare.

Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului, dacă este în stare de libertate.

Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta într-un proces verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire.

Pentru executarea pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă se emite un mandat de executare, în patru exemplare.

Legea prevede două modalităţi pentru plata amenzii penale: se acordă, mai întâi, un termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata în întregime a amenzii, condamnatul depunând recipisa corespunzătoare; la cererea condamnatului, aflat în imposibilitatea de achita amenda penală în acest termen, instanţa de executare poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, în cel mult doi ani, cu obligaţia de a prezenta periodic recipisa.

Pentru punerea în executare a amenzii penale, dacă cel condmanat este salariat, instanţa de executare comunică unităţii care face plata salariului cuantumul amenzii şi dispoziţia de a efectua reţinerile în contul amenzii şi de a le vărsa la bugetul de stat.

Dacă cel condamant nu are venituri, se comunică organului financiar al consiliului local al localităţii unde domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte plata amenzii.

14.3.3. Punerea în executare a pedepselor complementare

113

Sunt pedepse complementare interzicerea unor drepturi şi

degradarea militară. Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare prin

trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exerciarea acestor drepturi.

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandatului unităţii din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în a cărui rază domiciliază cel condamnat.

14.3.4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă Măsurile de siguranţă de obligare la tratament medical şi

internare medicală, luate prin hotărâre penală rămasă definitivă, se pun în executare prin comunicarea copiei după dispozitivul hotărârii şi a copiei după raportul medico-legal direcţie sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judecată care a luat această măsură.

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării.

Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau hotărâre se execută după cum urmează:

a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;

b) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă prevăzută în art. 1181 din Codul penal, a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei.

14.3.5. Punerea în executare a amenzii judiciare şia cheltuielilor avansate de stat

Amenda judiciară se pune în executare de către organul

114

judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de

pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

Dispoziţia din hotărârea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare potrivit art. 442 alin. 2 Cod procedură penală.

Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţă, punerea în executare se face de procuror.

Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, execută amenda penală.

14.3.6. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre

Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile.

Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului.

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat.

Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.


Sinteza unităţii de învăţare 14 Procedura executării hotărârii penale definitive, ca ultimă

fază a procesului penal, se limitează numai la normele care reglementează modalităţile de punere în executare a dispoziţiilor din hotărârile penale definitive şi procedurile jurisdicţionale promovate în vederea realizării executării hotărârii penale definitive în conformitate cu legea.

Raportul de drept penal execuţional se stabileşte din momentul în care s-a pus în executare pedeapsa sau măsura penală aplicată, până la încetarea ei prin ajungerea la termenul fixat în hotărârea judecătorească.

Instanţa de executare este instanţa care a judecat în primă

115

instanţă, chiar dacă hotărârea a rămas definitivă la instanţa de apel sau la instanţa de recurs.

Actele de punere în executare a hotărârilor penale definitive sunt aduse la îndeplinire de un judecător delegat cu executarea.

De principiu, hotărârea penală devine executorie din momentul în care a rămas definitivă.

Hotărârea penală rămâne definitivă în faţa primei instanţe, a instanţei de apel sau în faţa instanţei de recurs. Legea stabileşte momentul în care rămâne definitivă hotărârea penală, în diverse variante, stabilind astfel şi data de când poate fi pusă în executare.

Sunt trei feluri de pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală.

Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se efectuează prin emiterea, de către judecătorul delegat cu executarea, a mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă. Mandatul se emite în trei exemplare.

Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului, dacă este în stare de libertate.

Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de executare nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta într-un proces verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire.

Pentru executarea pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă se emite un mandat de executare, în patru exemplare.

Legea prevede două modalităţi pentru plata amenzii penale: se acordă, mai întâi, un termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata în întregime a amenzii, condamnatul depunând recipisa corespunzătoare; la cererea condamnatului, aflat în imposibilitatea de achita amenda penală în acest termen, instanţa de executare poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, în cel mult doi ani, cu obligaţia de a prezenta periodic recipisa.

Pentru punerea în executare a amenzii penale, dacă cel condmanat este salariat, instanţa de executare comunică unităţii care face plata salariului cuantumul amenzii şi dispoziţia de a efectua reţinerile în contul amenzii şi de a le vărsa la bugetul de stat.

Dacă cel condamant nu are venituri, se comunică organului financiar al consiliului local al localităţii unde domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte plata amenzii.

Sunt pedepse complementare interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.

Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exerciarea acestor drepturi.

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandatului unităţii din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în a cărui rază domiciliază cel condamnat.

Măsurile de siguranţă de obligare la tratament medical şi internare medicală, luate prin hotărâre penală rămasă definitivă, se pun în executare prin comunicarea copiei după dispozitivul hotărârii

116

şi a copiei după raportul medico-legal direcţie sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către instanţa de judecată care a luat această măsură.

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării.

Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o.

Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

Dispoziţia din hotărârea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare potrivit art. 442 alin. 2 Cod procedură penală.

Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanţă, punerea în executare se face de procuror.

Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, execută amenda penală.

Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile.

Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului.

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat.

Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile

civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.


• executare a hotărârii penale; • amendă penală;

117

• restituirea lucrurilor;


1.Care este procedura de punere în executare a pedepselor principale?




Modificări în executarea unor hotărârii – contestaţia la executare


15.3.1. Modificări în executarea unor hotărâri 15.3.2. Contestaţia la executare – concept, caracterizare,

cazuri, procedura de rezolvare 15.4. Îndrumar pentru autoverificare

15.1. Introducere

După rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte sau în cursul executării pedespelor aplicate condamnatului, pot interveni împrejurări pe care legea penală le consideră ca modalităţi de schimbare a executării dispoziţiilor penale definitive. În acest caz, în aplicarea corectă a legii penale, este necesar a se promova o procedură jurisdicţională care să aduc schimbările sau modificările corspunzătoare asupra pedepselor ce trebuie executate.

Rezolvarea acestor situaţii este încredinţată numai instanţei judecătoreşti, de regulă instanţei de executare sau instanţei corespunzătoare în grad cu aceasta care, în urma unei proceduri jurisdicţionale, poate rezolva incidentele ivite.

118

15.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunii de contestaţie la executare; Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea prezenta cazurile de modificări în

executarea unor hotărâri.

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Modificări în executarea unor

hotărârii – contestaţia la executare timpul alocat este de 1 oră.


15.3.1. Modificări în executarea unor hotărâri

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pronunţată printr-o hotărâre definitivă, poate fi revocată în cazul săvârşirii unei infracţiuni în perioada de încercare sau în cazul neexecutării obligaţiilor civile.

Asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă se dispune, după caz, de către instanţa de executare sau de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa, ori de către instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva; acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere

119

sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa. Înlocuirea pedepsei amenzii se dispune de instanţa de

executare. Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda.

Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului.

15.3.2. Contestaţia la executare – concept, caracterizare, cazuri, procedura de rezolvare Această cale procesuală poate fi exercitată numai cu privire

la punerea în executare a hotărârilor, fără a se putea pune în discuţie fondul cauzei.

Cazurile în care se poate face contestaţie la executare a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane

decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care

se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice

altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.

În cazurile de contestaţie prevăzute de art. 461 alin.1 lit. a), b) şi d) contestaţia se face, după caz, la instanţa de executare sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa.

În cazul prevăzut la lit. c), se face la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Preşedintele completului dispune citarea contestatorului şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă este prezent unul dintre cazurile prevăzute în art. 171 Cod proc.pen. .

Condamnatul arestat este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie.

Instanţa ascultă concluziile procurorului şi ale părţilor şi se pronunţă prin sentinţă.

În cazul în care cererea este retrasă, instanţa va lua act de retragerea cererii.


Sinteza unităţii de învăţare 15 Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pronunţată

printr-o hotărâre definitivă, poate fi revocată în cazul săvârşirii unei

120

infracţiuni în perioada de încercare sau în cazul neexecutării obligaţiilor civile.

Asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă se dispune, după caz, de către instanţa de executare sau de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde se execută pedeapsa, ori de către instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva; acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

Această cale procesuală poate fi exercitată numai cu privire la punerea în executare a hotărârilor, fără a se putea pune în discuţie fondul cauzei.


• revocarea executării pedepsei la locul de muncă; • revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei • contestaţie la executare.


1. Care este procedura de soluţionare a contestaţiei la

executare?



121

MODULUL 5


Proceduri speciale


16.3.1. Consideraţii generale 16.3.2. Urmărirea şi judecarea infracţiunii flagrante –

noţiunea de infracţiune flagrantă, constatarea, judecata în cazul procedurii speciale 16.4. Îndrumar pentru autoverificare

16.1. Introducere

Normele de drept cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală şi normele de drept care reglementează urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor penale cuprinse în Partea specială a codului sunt prevăzute a fi aplicate în toate cauzele penale, fără deosebire de tipul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de vârsta, profesia şi statutul juridic al celor care le-au săvârşit. Aceste norme juridice, aplicabile oricăror cauze penale, poartă denumirea de procedură de drept comun sau procedură obişnuită.

Când se are în vedere un complex de derogări de la procedura obişnuită, legiuitorul procedează la reglementarea unor proceduri speciale, înscrise în Partea specială a Codului de procedură penală sau în legi speciale cuprinzând norme de procedură penală derogatorii de la procedura obişnuită.


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunii de infracţiune flagrantă; Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea identifica conditiile ce se cer a fi

indeplinite pentru aplicarea acestei proceduri speciale


122

Pentru unitatea de învăţare Proceduri speciale timpul alocat este de 2 ore.


16.3.1. Consideraţii generale

Procedura specială poate fi definită ca un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită.

Un criteriu de reglementare a unor proceduri speciale îl constituie anumite stări şi calităţi ale persoanei trase la răspundere penală.

Un alt criteriu îl poate constitui infracţiunea săvârşită şi condiţiile în care a fost descoperită.

16.3.2. Urmărirea şi judecarea infracţiunii flagrante – noţiunea de infracţiune flagrantă, constatarea, judecata

în cazul procedurii speciale

Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Condiţii ce trebuie îndeplinite ca infracţiuna flagrantă să deschidă procedura specială:

- infracţiunea flagrantă să fie pedepsită prin lege cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele agravate ale acestei infracţiuni;

- infracţiunea flagrantă trebuie să fie săvârşită în în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice alt loc aglomerat;

- introducerea plângerii prealabile în termen de 24 de ore, când infracţiuna flagrantă este supusă plângerii prealabile a persoanei vătămate care se adresează organelor de urmărire penală.

Constatarea infracţiunii - Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe. Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate.

123

Judecata în primă instanţă - Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată dacă este de faţă. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar. Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliţie. Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să depăşească 10 zile. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.


Sinteza unităţii de învăţare 16 Procedura specială poate fi definită ca un complex de norme

de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de porcedura obişnuită.

Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.


• procedură specială; • infracţiune flagrantă; • proces – verbal de constatare a infracţiunii flagrante.


1. Care este procedura de judecare a infracţiunii flagrante?



124


Alte proceduri speciale – cauzele cu infractori minori,

reabilitarea judecătorească, repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept,

cooperarea judiciară internaţională în materie penală


17.3.1. Procedura în cauzele cu infractori minori - urmărirea penală, judecarea infractorilor minori, punerea în executare a măsurilor aplicate minorilor

17.3.2. Procedura reabilitării judecătoreşti – cererea de reabilitare, titularii acesteia, judecarea

17.3.3. Procedura reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept

17.3.4. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală 17.4. Îndrumar pentru autoverificare

17.1. Introducere

Procedura specială, cuprinzând norme speciale faţă de normele generale ale procedurii obişnuite, are faţă de aceasta poziţia normelor speciale faţă de normele generale.

Astfel, procedura specială nu se aplică decât în cauzele în care există o derogare expresă de la procedura obişnuită.


Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea noţiunilor de infractori minori, reabilitare; - identificarea modalităţilor privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea prezenta aspectele procedurale aplicabile

in cazul acestor proceduri speciale. – studenţii vor putea identifica ratiunile avute in vedere de

catre legiuitor in reglementarea procedurilor speciale.

125

Timpul alocat unităţii de învăţare: Pentru unitatea de învăţare Alte proceduri speciale – cauzele

cu infractori minori, reabilitarea judecătorească, repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept, cooperarea judiciară internaţională în materie penală timpul alocat este de 4 ore.


17.3.1. Procedura în cauzele cu infractori minori - urmărirea penală, judecarea infractorilor minori,

punerea în executare a măsurilor aplicate minorilor

Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite.

Completările şi derogările trebuie să fie expres prevăzute de lege.

Prevederi derogatorii în faza de urmărire penală: 1. Dacă învinuitul sau inculpatul este un minor care nu a

împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, se citează Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

2. Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie numai la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. La celelalte activităţi de urmărire penală, citarea se va face numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

3. Potrivit art. 482 Cod proc.pen, în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de probaţiune de la domiciliul minorului, potrivit legii.

Prevederi derogatorii cu privire la judecata în cauzele cu inculpaţi minori:

1. La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de probaţiune de la domiciliul minorului, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă.

2. Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un inculpat minor se face numai în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.

Prezenţa inculpatului minor la judecată este obligatorie în toate gradele de jurisdicţie.

126

3. Compunerea instanţei Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit

regulilor de competenţă obişnuite, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii. Aceştia rămân competenţi să judece cauza, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

4. Şedinţa de judecată în cauzele cu inculpaţi minori nu este publică.

Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe.

La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele citate pentru a fi prezente la judecarea inculpatului minor, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei.

Executarea unor dispoziţii din hotărârea instanţei În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a

mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.

Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă. Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent.

Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 108 din Codul penal, cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.

În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul.

17.3.2. Procedura reabilitării judecătoreşti – cererea de reabilitare, titularii acesteia, judecarea

Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile,

precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat,

iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.

Preşedintele instanţei, fixând termenul pentru soluţionarea cererii de reabilitare, dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră că ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedente penale ale condamnatului.

Cererea de reabilitare poate fi respinsă pentru neîndeplinirea

127

condiţiilor de formă. La termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate,

concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării. Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui condamnat.

Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului.

După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea.

17.3.3. Procedura reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe

nedrept

În codul de procedură penală se prevăd proceduri speciale de reparare a pagubelor produse în caz de condamnare sau deţinere pe nedrept.

Eroarea judiciară se poate referi la o persoană carea a fost condamnată pe nedrept sau la o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, după care s-a constatat că în mod ilegal s-a procedat la privarea sa de libertate ori la restrângerea libertăţii sale.

Cazuri care dau loc la reparaţii: - persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în urma

rejudecării cauzei, în baza exercitării unei căi de atac extraordinare, s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, achitarea sa.

- persoanele împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau achitată.

Acţiunea pentru repararea prejudiciului aparţine personaei îndreptăţite potrivit art. 504 Cod procedură penală, ar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.

Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru. Hotărârea este supusă numai recursului. Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a

fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

128

Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistentă socială şi medicală.

Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.

Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.

17.3.4. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală

În condiţiile săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat

de către persoane aparţinând altui stat sau în cazul organizaţiilor criminale internaţionale care implică săvârşirea de infracţiuni pe teritoriul mai multor state, sunt necesare acţiuni şi reglementări de colaborare internaţională pe plan judiciar.

Formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală reglementate de legea 302/2004 sunt: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală, alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

Extrădarea este procedura care are loc între state suverane, în cadrul căreia un stat, denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau condamnată de autorităţile judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea persoană statului solicitant, la cererea specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată să execute o pedeapsă la care fusese condamnată de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă, livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea efectivă a legii penale.

Mandatul european de arestare este o hotărâre judecătorească emisă de instanţa competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării de către alt stat membru a persoanei solicitante, în vederea efectuării urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. Transferul de proceduri în materie penală – exercitarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare competente pot fi transferate unui alt stat care declară că le primeşte.

129


Sinteza unităţii de învăţare 17 Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori,

precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite.

Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.

Eroarea judiciară se poate referi la o persoană carea a fost condamnată pe nedrept sau la o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, după care s-a constatat că în mod ilegal s-a procedat la privarea sa de libertate ori la restrângerea libertăţii sale.

Formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală reglementate de legea 302/2004 sunt: extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală, alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

Extrădarea este procedura care are loc între state suverane, în cadrul căreia un stat, denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau condamnată de autorităţile judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea persoană statului solicitant, la cererea specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată să execute o pedeapsă la care fusese condamnată de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă, livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea efectivă a legii penale.

Mandatul european de arestare este o hotărâre judecătorească emisă de instanţa competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării de către alt stat membru a persoanei solicitante, în vederea efectuării urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. Transferul de proceduri în materie penală – exercitarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare competente pot fi transferate unui alt stat care declară că le primeşte.


• rebilitare de drept, judecatoreasca • judecarea minorilor infractori; • cooperare judiciara internationala in materie penala; • extradare; • condamnare pe nedrept; • transfer de proceduri; • mandat european de arestare; • principiul increderii reciproce;

130

• reparatia in cazul condamnarii pe nedrept..


1. Care sunt efectele reabilitarii? 2. Care este cadrul procesual al judecarii minorilor infractori? 3. Prezentati formele de cooperare judiciara internationala in materie penala



BIBLIOGRAFIE

1.Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007. 2.Ion Neagu, Mircea Damaschin, Bogdan Micu, Constantin Nedelcu, Drept procesual penal. Mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3.Traian Pop, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012. 4. Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012

magdalena iordache drept procesual penal · 2015-04-23 · drept procesual penal. studiul normelor...

Documents