Christian Jacq seria Răzbunarea zeilor

Divina Adoratoare

Volumul 2

Traducere din limba franceză MIHAELA STAN

Editura rao Descrierea ţIP a Ţibliotecii Na ionale a României

JACQ, CHRISTIAN Răzbunarea zeilor/ţhristian Jacq; trad.: Mihaela

Stan. — Ţucureşti: RAO Distribu ie, 2012 2 voi. ISBN 978-606-93182-4-9 Vol. 2: Divina Adoratoare. — 2012 – ISBN

978-606-93182-6-3 I. Stan, Mihaela (trad.) 821. 133. 1-31=135. 1

Programul Cultura Acest proiect a fost finan at cu sprijinul ţomisiei

Europene. Această publica ie (comunicare) reflectă numai punctul de vedere al autorului şi ţomisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informa iilor pe care le con ine.

Editura RAO Str. Turda 117-119, Ţucureşti, ROMÂNIA www. Raobooks. Com www. Rao. Ro

CHRISTIAN JACQ La vengeance des dieux La Divine Adoratrice Copyright © XO Editions, 2006 Toate drepturile

rezervate © RAO Distribu ie, 2011 pentru versiunea în limba

română 2012 ISBN 978-606-93182-6-3

1 La ordinul judecătorului Gem, un bătrân autoritar şi

care nu cunoştea oboseala, gărzile se desfăşurară în linişte. Înarmate cu bastoane şi săbii scurte, se pregăteau să aresteze un ucigaş căutat de mai multe săptămâni.

Un monstru acuzat că şi-a omorât colegii din Casa tălmacilor s-a descotorosit de complicii săi şi a pus la cale un complot împotriva faraonului Amasis1.

Părând cu neputin ă de prins, scribul Kel, socotit cândva un tânăr peste măsură de talentat, pe care-l aştepta un viitor strălucit, izbutea mereu să scape din plasa întinsă de trupele de ordine. Niciodată în răstimpul îndelungatei sale cariere, Mai-marele magistraturii egiptene nu întâlnise un asemenea ucigaş.

Viclean şi nemilos, iscusitul scrib se transformase într-o fiară plină de cruzime. De aceea, arcaşii de elită aveau să-l doboare fără şovăire dacă el va amenin a viata oamenilor însărcina i să-l prindă. Fireşte, judecătorul spera că va putea să-l ia la întrebări şi să afle motivele ascunse ale faptelor sale. Oare Kel va vorbi şi va mărturisi adevărul? Un om ca el, care atinsese culmea barbariei, nu mai avea mintea întreagă.

ţurând se va crăpa de ziuă. Năpădit de buruieni, unele cu frunze tăioase, terenul

ce înconjura atelierul părăsit era presărat cu

1 Urcat pe tron în anul 570 î. Hr.

numeroase capcane: mulaje sparte de cărămizi, cioburi, scorpioni… Iar gărzile trebuiau să se apropie încet ca să nu-l trezească pe ucigaşul adormit.

— Eşti sigur că se ascunde aici? îl întrebă judecătorul încă o dată pe bărbatul de alături, îngrijitorul unui depozit din templul lui Ptah, ce slujea şi drept iscoadă a gărzilor.

Ţineîn eles! L-am zărit la marginea sanctuarului şi l-am recunoscut datorită portretelor răspândite aproape peste tot. Și l-am urmărit.

— Iar el n-a băgat de seamă? — Din fericire pentru mine, nu! Cum a intrat în

atelierul ăsta, am şi luat-o la goană spre oraş. ţlipă de clipă m-am temut că vine după mine şi mă căsăpeşte! Ajuns la cazarma cea mare, mi-a trebuit ceva timp ca să-mi trag sufletul şi n-am vorbit prea limpede, atât de tare mă gâtuia spaima. ţând îmi primesc răsplata?

Îndată ce-l arestăm, îi făgădui judecătorul. Ai văzut niscaiva complici prin preajmă?

— L-am văzut doar pe ucigaş, răspunse iscoada, dar n-am îndrăznit să mă apropii. Dacă vreunul ar fi stat la pândă, acum n-aş mai fi pe lumea asta! Primejdiile pe care le-am înfruntat nu merită încă o mică răsplată pe deasupra?

— Vorbim mai târziu. Acum, ine-te departe şi nu te amesteca în niciun fel.

— Jur! Ţărbatul se adăposti după o tufă de mărăcini.

Gândul că va fi de fată la execu ia unui monstru îi ațâța sim urile.

ţât despre judecător, acesta se temea de prezen a

unuia sau a mai mul i luptători din grupul condus de

Kel. Distrugerea ţasei tălmacilor, de care diploma ia egipteană nu se putea lipsi, furtul faimosului coif al generalului Amasis, care îi servise drept coroană atunci când solda ii îl proclamaseră faraon şi uşurin a de a se descotorosi de urmăritori presupuneau existen a unui grup de luptători vajnici şi neîndupleca i.

Dar Henat, căpetenia iscoadelor faraonului, nu credea aşa ceva. Potrivit părerii acestui demnitar care lucra din umbră, cu metode îndoielnice, un om putea, chiar şi de unul singur, să scape multă vreme de cei care-l căutau, oricât de iscusi i ar fi fost ei. Totuşi, până la urmă săvârşea o greşeală ce-l ducea la pierzanie. Iar Kel greşise dând târcoale pe lângă templul lui Ptah.

Încerca să-şi atragă noi alia i, voia să găsească pe cineva care să-l găzduiască, sau pur şi simplu căuta de mâncare? O sumedenie de amănunte legate de această poveste îngrozitoare rămâneau de neîn eles.

Deşi era pe cale să-l aresteze în sfârşit pe Kel, magistratul nu uita dezamăgirile şi nereuşitele ce-l îndemnaseră în trecut să-i spună regelui că renun ă de bunăvoie la slujba sa.

Însă monarhul îşi păstrase încrederea în Gem. Slujitor devotat al statului, cinstit şi iubitor de dreptate, Gem conducea cu înverşunare cercetările pentru descoperirea adevărului. Şi întotdeauna se afla pe urmele prăzii.

Oamenii mei sunt la locurile lor, îl înştiin ă comandantul arcaşilor. Ucigaşul nu poate să ne scape.

— Dacă încearcă să fugă, inti i-i picioarele. — Şi dacă se repede asupra noastră? — Doborâți-l! Aşa poruncise monarhul. Existau deja prea multe

leşuri şi niciun soldat nu trebuia să cadă victimă unei fiare dezlăn uite. O fiară cu care judecătorul Gem se întâlnise în trecut, dar nu aşa cum cerea legea.

Ţineîn eles, scribul sus inuse că e cu desăvârşire nevinovat, în pofida dovezilor strânse împotriva lui. Dar cum să dai crezare unei asemenea născociri? Iste , bun orator, cu o minte ageră, Kel se arătase aproape convingător. Numai că magistratul avea destulă experien ă ca să nu pice într-o astfel de capcană.

Nu se sim ea nicio adiere de vânt, nu se auzea nicio pasăre. Încorda i din cale-afară, oamenii aşteptau ordinul de atac.

— Să mergem, hotărî judecătorul. Atacul se desfăşură fără cusur. Doi bărba i pătrunseră în atelierul părăsit, urma i pe

dată de încă cinci, care se răspândiră înăuntru. — Acolo jos! strigă unul dintre ei. Observând silueta unui om înarmat cu o lance, un

arcaş trase. În ciuda întunericului, nimeri inta, lovind-o drept în

inimă. Presupuşii complici nu se iviră. Kel era singur. Gărzile de elită rămaseră pe loc. Nu-şi închipuiseră

că vor izbuti atât de iute şi cu o aşa uşurin ă. Judecătorul intră la rândul său în atelier. Doar el

avea puterea legală să-l recunoască pe scribul ucigaş şi să pună capăt cercetărilor.

— Ne-a amenin at, îl lămuri comandantul gărzilor. Păşind în spatele a doi arcaşi, magistratul se apropie

de leşul întins pe o grămadă de cărămizi sparte. Deşi penumbra învăluia locul, nu încăpea nicio

îndoială: era o păpuşă!

O păpuşă de cârpe şi paie, inând un baston ascu it. — Peste toate, bodogăni Gem, blestematul de scrib îşi

bate şi joc de noi! La ieşirea din atelier, iscoada se repezi înaintea

judecătorului. — L-a i răpus? Pot să-mi capăt răsplata? — Aresta i-l pe voinicul ăsta, le ordonă Gem gărzilor.

Trebuie să-i pun nişte întrebări ca să mă încredin ez că nu e complicele scribului fugar.

2 Buze-Dulci era o femeie trupeşă şi cu inută

impunătoare, înfloritoare la cei treizeci de ani pe care-i avea, conducea una dintre cele mai de seamă brutării-berării din Memphis, inima nego ului în Egipt. Obişnuia să se trezească înainte de răsăritul soarelui, să-şi adune slujitorii şi să le împartă sarcini precise. La prima abatere îi mustra, la a doua le micşora simbria, iar la a treia îi dădea afară. Şi nimeni nu crâcnea, căci Buze-Dulci se arăta nepărtinitoare şi plătea bine.

Zi de zi era de fa ă când se aduceau grânele şi verifica, de fiecare dată, calitatea lor şi cantită ile. Dacă un negustor căuta s-o înşele, avea de înfruntat din partea ei o furie atât de aprigă, încât se ferea să mai încerce vreodată.

După descărcatul sacilor urmau măcinatul, pisatul, cernutul şi frământatul. Meşteri destoinici se îndeletniceau cu aceste munci, pregătind pâini de diferite forme. Iar Buze-Dulci se îngrijea ea însăşi de o sarcină delicată: adăugarea drojdiei. Apoi îi rămânea doar să supravegheze coacerea în cele mai bune cuptoare ale oraşului.

Vederea pâinilor calde şi crocante, proaspăt ieşite din cuptor umplea inima lui Buze-Dulci de o îndreptă ită mândrie. Muşteriii se înghesuiau să cumpere, nego ul înflorea, aşa că vajnica femeie îşi cumpărase o superbă casă în apropiere de centrul oraşului, locul unde se întâlneau egipteni, greci, sirieni, libieni, nubieni şi alte semin ii.

În vreme ce vânzătorii se zoreau să care pâinile, stăpâna lor trecea să vadă cum mergeau treburile la berărie, unde se prepara o delicioasă bere dulce, la un pre fără pereche de mic. ţheia reuşitei? O muncă îndârjită şi o aten ie ce nu slăbea niciodată. Muncitori voinici frământau aluatul, călcându-l în picioare, iar meşteri iscusi i îl treceau apoi prin sită şi-l strecurau. ţazanele pentru fermenta ie fuseseră îmbunătă ite de curând, iar Buze-Dulci cumpărase numeroase urcioare cu fundul ascu it, bine lipite cu lut, pentru a cură a şi limpezi berea.

Pentru că de-abia mai inea pasul cu cererile ce se înmul eau necontenit, Buze-Dulci nu înceta să-şi sporească numărul de scribi care să se ocupe de socoteli şi de întocmirea actelor. Pentru că nu avea deplină încredere în ei, femeia tocmea bucuroasă tineri pe care să-i formeze după cum socotea ea de cuviin ă.

După o diminea ă obositoare, se întorcea să mănânce acasă. Iar aici o aştepta, de câteva zile, un desert minunat: noul său iubit, un actor ce se vădea a fi un izvor nesecat de energie!

Ţrutăreasa se despăr ise de un so plăpând şi văicăre , hotărându-se să tragă singură foloase de pe urma muncii ei. Pătimaşă în dragoste şi nedorindu-şi copii, gusta plăcerile pe care i le ofereau bărba ii fără a se lega sufleteşte de ei. Iar cel de acum o copleşea cu

desfătări nemaiîntâlnite! — Scumpa mea! exclamă Ţebon, întâmpinându-şi

ibovnica și sărutând-o cu tandre e. Ai avut o diminea ă bună?

Buze-Dulci îşi merita numele. Sărutul fu nesfârşit şi

îmbătător. — Am avut atâta treabă, că nici nu mi-am dat seama

când a trecut timpul! Dar tu, comoara mea? — Potrivit dorin elor tale, am văzut de casă! Am făcut

o cură enie temeinică, m-am îngrijit de fumiga ii, am dat cu parfumuri prin odăi, am aşezat peste tot flori mirositoare, am cumpărat came şi peşte, am adus rufele pe care le-ai încredin at spălătorului şi am pregătit masa… Mul umită?

— Eşti un gospodar desăvârşit! Nici el, nici ea nu se amăgeau: dragostea lor va ine

doar o vreme. Îşi dăruiau unul altuia cât mai multă plăcere cu putin ă până când Ţuze-Dulci se va plictisi. În aşteptarea acelei clipe însă, actorul nu trebuia să stea cu mâinile-n sân.

Bebon se îndeletnicea bucuros cu asemenea munci gospodăreşti pentru a le mul umi zeilor că-i oferiseră un adăpost nesperat, de care aveau parte şi prietenul său Kel, care se prefăcea a-i fi servitor, precum şi măgarul lor Vânt-de-Miazănoapte.

Atent la ce-i spunea instinctul, Ţebon presim ise că vizuina lor, vechiul atelier, nu le mai oferea siguran a necesară. Un curios i-ar fi putut zări şi ar fi înştiin at gărzile care nu ar fi întârziat să apară. Mai bine să se întoarcă la Memphis şi să se piardă printre orăşeni.

Pe când cumpăra pâine, privirea actorului s-a încrucişat cu cea a stăpânei brutăriei. O dragoste

fulgerătoare s-a născut între femeia cu forme generoase şi seducătorul cu zâmbet fermecător. Întâi au flecărit despre una-alta, apoi au stat de vorbă între patru ochi şi s-au dedat cu veselie şi fără re ineri jocurilor iubirii trupeşti.

Poftit să locuiască la noua sa ibovnică, Ţebon şovăise la început. Odată ce mângâierile convingătoare îi biruiseră re inerile, actorul pomenise despre viitoarea sa călătorie în cursul căreia, purtând măştile unor zei ca Horus, Seth, Anubis sau Thot, urma să joace pe esplanada templelor acea parte a misterelor la care le era îngăduit şi oamenilor de rând să asiste.

Devenit o jucărie în mâinile lacomei Ţuze-Dulci, Ţebon se bucura de o locuin ă vastă: hol larg, sală de primire, patru camere, două săli de baie, bucătărie, pivni ă şi terasă, adică o sută cincizeci de metri pătra i aranja i cu gust. Numai că trebuia, după cum sunau poruncile brutăresei, să păstreze mereu o cură enie fără cusur. Nu era aceasta secretul sănătă ii? Și Buze-Dulci ținea la sănătatea ei.

ţând îşi dezbrăcă iubitul, acesta nu-i putu rezista. — Astăzi, mărturisi femeia, mi-e prea foame ca să

aştept desertul. ţu pofta deocamdată astâmpărată, brutăreasa îi ceru

lui Ţebon să umple două cupe cu vin alb din Deltă. — Să bem pentru plăcerea noastră, dragul meu! Actorul nu se lăsă rugat încă o dată. Dar chipul îi era mai grav ca de obicei. — Pari supărat, băgă de seamă ea. — Memphis devine un oraş primejdios. — Dar ce-ai pă it? — Eu, nimic. Ţucătăreasa ta mi-a povestit că o

tânără femeie a fost răpită.

Unde anume? — În port. Greu de crezut! Întreab-o. Oamenii vorbesc fără încetare despre

nenorocirea asta, iar gărzilor nu s-ar zice că le pasă. Îngrijorător, nu? Mie îmi plac locurile tihnite.

— ţasa mea e unul dintre ele, şopti Ţuze-Dulci. — Ai dreptate, dar aş vrea să mă plimb prin port şi să

merg prin micile târguri de la picioarele pasarelelor. Temându-se ca nu cumva iubitul să-i plece în grabă,

brutăreasa socoti că venise clipa să facă neîntârziat ceva.

— Memphis e oraşul meu, grăi ea, şi cunosc tot ce se urzeşte pe aici. Voi afla curând adevărul şi tu î i vei recăpăta liniştea. Gura lumii îndrugă adesea verzi şi uscate! Până atunci, haide să mâncăm.

3 Kel îşi petrecea vremea la grajduri, alături de

Vânt-de- Miazănoapte, măgarul lui vânjos şi iste . Având în vedere statura sa, ceilal i măgari îl respectau pe Vânt-de-Miazănoapte şi îi lăsau locul cel mai bun.

De când preoteasa Nitis, femeia de care se legase pentru vecie, dispăruse, tânărul scrib nu-şi mai găsea somnul. ţine o răpise? Era încă în via ă?

Nebun de grijă, scribul uitase de propriile necazuri. Acuzat pe nedrept că-şi ucisese colegii din ţasa

tălmacilor şi pe aşa-zisul său complice, grecul Demos, bănuit că pusese la cale un complot împotriva regelui Amasis, Kel ar fi trebuit să plece numaidecât spre Theba şi să ceară ajutorul Divinei Adoratoare, singura persoană în stare să-i ia apărarea, dacă ar fi crezut în

nevinovă ia lui. Însă niciodată Kel n-o va părăsi pe Nitis. Şi doar aici, la Memphis, va da de urma ei. Şi nimeni

nu-l va împiedica s-o elibereze. Vânt-de-Miazănoapte linse cu blânde e obrazul lui

Kel. Din strălucitul scrib de odinioară nu rămăsese decât un băiat prost ras, îmbătrânit înainte de vreme.

Această dovadă de prietenie îl îmbărbătă. Gândul îi zbură la papirusul criptat, de la care i se trăseseră toate nenorocirile şi a cărui ultimă parte rămânea de nedesluşit. Numai strămoşii, potrivit unui glas din lumea de dincolo, de ineau cheia. Dar unde se aflau ei?

Poate că Divina Adoratoare cunoştea răspunsul la întrebare… Textul descoperit de Kel într-o capelă datând din epoca piramidelor arăta că uneltitorii respingeau tradi ia, doreau să zdrobească prezenta cârmuire şi să înlesnească pătrunderea în regat a unor noi învă ăminte şi îndeletniciri. O singură piedică le mai stătea în cale: Divina Adoratoare, marea preoteasă care domnea peste Theba şi păstra vechile ritualuri.

Din păcate, îi fusese cu neputin ă să descifreze numele uneltitorilor şi să le cunoască planurile cu precizie. Dar un lucru era sigur: pentru a-şi ascunde cumplitele fărădelegi, această cohortă de ucigaşi alesese drept ap ispăşitor un tânăr scrib primit de pu in timp în apreciata ţasă a tălmacilor. Însă nu prevăzuseră puterea lui de a ine piept vitregiei sor ii şi voin a de a scoate la lumină adevărul.

Dragostea lui Nitis îi dăduse lui Kel şi mai multă for ă, iar prietenia neclintită a lui Ţebon îi îngăduise să scape de urmăritori. Nedreptate, trădare, complot mârşav… Oare ei trei, Nitis, Ţebon şi Kel, chiar vor putea să biruie asemenea grozăvii?

Dispari ia tinerei preotese le risipise slabele speran e. Vânt-de-Miazănoapte îşi ciuli urechile, dar rămase

tăcut. ţel care se apropia nu reprezenta o amenin are. — Haide la masă, strigă Ţebon. — Nu mi-e foame. — Supă de linte, fiertură de ceapă şi praz, dreasă cu

usturoi, mărar şi coriandru. Ia o înghi itură şi o să- i vină pofta.

Măgarul nu se lăsă rugat şi începu să mestece lucerna proaspătă.

— Uită-te la el şi fă la fel, îl sfătui actorul pe Kel. ţa să luptăm până la capăt e nevoie să prindem puteri.

— Nitis nu s-a întors la templul lui Ptah, îi reaminti Kel. ţăpitanul de pe Ibis ne-a min it şi a fugit. Asculta de ordinele uneltitorilor, iar noi am căzut în capcana lor.

— N-are rost să răsucim pe toate păr ile cele întâmplate! Lucrul cel mai important e să descoperim un semn care să ne conducă la temni a lui Nitis.

— Şi dacă au ucis-o? Ţebon îşi apucă prietenul de umeri. — O iubeşti? — ţum po i să te îndoieşti? — Atunci trebuie să-i sim i prezen a. Dacă era

moartă, ai fi ştiut. Kel închise ochii. Nu, nu e moartă. Trăieşte. — Sigur? — Sigur! Atunci încetează cu tânguiala şi să ne continuăm

căutările. Mai întâi mănâncă, bucătăreasa protectoarei noastre e deosebit de pricepută. Ţucură-te de talentul ei înainte de a porni din nou la drum. Mâine va trebui

să ne mul umim fără îndoială cu o plăcintă şi o ceapă. — Vreau să merg iar în port şi să stau de vorbă cu

to i căpitanii! Unul dintre ei îl cunoaşte negreşit pe cel de pe Ibis şi ne va arăta încotro se îndreaptă acesta.

— Nici că există o cale mai potrivită ca să fii arestat! Datorită ajutorului pe care Ţuze-Dulci ni l-a oferit fără să-şi dea seama, gărzile ne-au pierdut urma. Ele presupun că încercăm să ajungem la Theba şi scotocesc, pesemne, fiecare corabie.

— Î i închipui deznădejdea lui Nitis? — Tăria ei sufletească o întrece pe a mea şi a ta la un

loc! Niciodată nu-şi va pierde încrederea în tine. Iar eu voi face rost de informa ii folositoare.

Privirea scribului îşi recăpătă strălucirea. — Cum anume? — Buze-Dulci cunoaşte bine Memphisul, nu-i scapă

nimic. Dar n-a auzit vorbindu-se despre răpirea unei tinere femei, fărădelege rar întâlnită! ţu alte cuvinte, autorită ile încearcă să păstreze tăcerea în privin a acestei probleme supărătoare.

— Buze-Dulci are prieteni printre gărzi? — Are peste tot, dar mai ales printre oamenii de

rând. ţineva a văzut negreşit ceva. ţheiurile nu sunt pustii nici chiar în toiul nop ii. Făcând-o pe speriatul din pricina acestei întâmplări, am înştiin at-o că voi pleca în curând. Buze-Dulci încă îmi pre uieşte farmecul, aşa că se va strădui să mă convingă să mă răzgândesc, descoperind adevărul.

— N-o să reuşească! — Are pu ine şanse, recunosc, dar o să-mi ofere

măcar numele unui martor. Iar noi vom urma acest fir. Vânt-de-Miazănoapte încuviin ă cu o privire plină de

încredere.

Puterea de convingere a actorului era atât de mare, încât scribul voia să-şi pună toată nădejdea în reuşita unui astfel de plan şubred.

— Există niscaiva curioşi prin preajma ta? întrebă cu nelinişte Ţebon.

— ţeilal i îngrijitori de măgari mă cred servitorul tău. Vânt-de-Miazănoapte şi cu mine mergem acolo unde ne trimi i tu şi-n restul timpului dormim. Judecând după înfă işarea mea de acum, nu-i trece nimănui prin minte că sunt scrib.

ţu atât mai bine! Şi-acum iartă-mă că plec, dar Buze-Dulci mă aşteaptă.

Kel se aşeză jos şi, cu ochii pe jumătate închişi, se gândi la timpurile fericite când visa la o frumoasă carieră de scrib lălmaci în slujba faraonului. Via a părea că-i va fi tihnită, plăcută şi atrăgătoare. Apoi, însă, furia zeilor se abătuse asupra lui, distrugându-i viitorul şi aruncându-l în vâltoarea unor probleme ce priveau însuşi statul.

Furia zeilor… Și totuşi, ei îl ocroteau! La început îi îngăduiseră să scape de urmăritorii, cu

atât mai hotărâ i să-i vină de hac, cu cât însuşi judecătorul Gem se îndoia de nevinovă ia lui, apoi zeii i-o scoseseră în cale pe Nitis! Iar dragostea mare pe care o trăia nu făcea prezentul de nepre uit?

ţhiar dacă nenorocirea îl copleşise, această fericire nu se întuneca.

Şi licărul ei, deşi firav, continua să-l călăuzească. 4 Prezen a la Memphis a cur ii regale nu-i stânjenea pe

uneltitori, ba dimpotrivă. Hotărând să petreacă un timp în marele oraş, Ţalan a-celor-Două-Regate, punct de echilibru între Nord şi Sud, faraonul le uşura sarcina.

ţând îi reuni la adăpost de ochii şi urechile oricui, căpetenia lor ştia în ce stare sufletească se aflau cu to ii. Fiecare îşi dădea seama ce muncă îndelungată şi delicată îi aştepta până aveau să dobândească victoria şi tuturor le părea rău pentru groaznica greşeală ce-i for ase să nimicească în întregime ţasa tălmacilor. Niciodată papirusul criptat n-ar fi trebuit să ajungă în mâinile acelor scribi pricepu i, în stare să-l descifreze şi să descopere, prin urmare, numele uneltitorilor şi planul lor. Însă potrivind lucrurile astfel încât tânărul scrib Kel, primit de curând în ţasa tălmacilor, să fie acuzat de omor, uneltitorii ofereau justi iei un vinovat la îndemână şi puneau capăt acestei întâmplări nefericite.

Din păcate, scribul se dovedise mai rezistent decât prevăzuseră ei! în ciuda numărului impunător de gărzi trimise pe urmele sale, izbutise să rămână în libertate şi cuteza chiar să-şi strige nevinovă ia, fără a convinge însă pe nimeni. Dar dovezile şi mărturiile strânse împotriva lui nu lăsau loc de îndoieli. Mai devreme sau mai târziu, Kel va fi arestat, judecat şi osândit la moarte.

Totuşi, căpetenia uneltitorilor sim ea că pe alia ii săi îi încearcă o oarecare teamă. Nu cumva tânărul se bucura de ocrotirea zeilor dat fiind că scăpa mereu de trupele de ordine? Şi asta nu însemna că va ine piept unei sumedenii de atacuri şi că va învinge?

— Să nu devenim acum sclavii unor credin e învechite, îi sfătui căpetenia. Kel a avut mult noroc, dar nu-i decât un om în primejdie, hăituit şi silit să stea tot

timpul cu ochii în patru. — Eu spun că trebuie neapărat să ne descotorosim

de el, propuse unul dintre uneltitori, cuprins de nelinişte. Încearcă să răzbească până la noi ca să-şi dovedească nevinovă ia şi nu i-a mai rămas nimic de pierdut.

— Pe deasupra, are, fireşte, şi complici, adăugă vecinul său. Altminteri nu e de în eles cum ne scapă cu atâta uşurin ă!

— Tocmai de aceea am luat o hotărâre fermă, îi lămuri căpetenia pe uneltitorii ce ascultau cu aten ia încordată. ţu siguran ă, scribul a găsit ajutor în templul lui Neit din Sais, începând cu marele preot Wahibre, care, din fericire, a murit. Acest bătrân cumsecade şi-a ales drept urmaş pe Nitis, Mai-marea cântăre elor şi esătoarelor, care i-a fost discipol. O femeie deşteaptă, cinstită şi dârză. După părerea mea, ea credea în judecata marelui preot, deci şi în nevinovă ia scribului Kel. Aşa că a devenit cel mai de seamă sprijin al său. Prin urmare, am tras sforile ca să nu ajungă mare preoteasă şi în locul ei să fie numit un om de paie care n-o să ne încurce socotelile. Dar am găsit că asta nu-i destul şi am hotărât să punem la cale răpirea ei, dându-i această sarcină unuia dintre noi.

— Misiunea a fost îndeplinită, grăi cel în cauză. Totul a mers ca pe roate.

— Nu există martori? — S-ar părea că nu. Iar cine a văzut ceva o să-şi ină

gura. ţercetările pe care le-ar putea face gărzile, la o adică, nu vor duce nicăieri. În plus, acolo unde se află preoteasa Nitis nimeni nu va merge s-o caute!

— Dar blestematul de scrib nu va încerca s-o elibereze? întrebă cel care mai devreme dăduse glas

neliniştii ce-l stăpânea. Ar trebui să fie îndrăgostit nebuneşte şi să nu

priceapă ce primejdii l-ar pândi! Dar chiar şi-aşa, n-are cum să se apropie de Nitis.

— A i încercat să-i smulge i femeii unele mărturisiri? întrebă căpetenia.

— Preoteasa are o voin ă de neclintit. Nu ne-a dezvăluit încă nici numele complicilor săi şi nici locul în care se adăposteşte Kel. Dar oamenii noştri vor şti s-o convingă să vorbească.

— La nevoie, pune i-o la cazne. Unul dintre conjura i tresări. — O preoteasă a lui Neit! Doar nu ave i de gând să… — N-o face pe neştiutorul. Femeia e osândită să

dispară fără urmă, după ce vom afla tot ce e de aflat de la ea. Lipsindu-l astfel de ajutoarele sale, Kel va rămâne singur şi va deveni o pradă uşoară.

ţruzimea căpeteniei lor le înghe a uneltitorilor sângele în vene. To i în eleseră că nu le stătea în putere să părăsească de-acum corabia şi că trebuia să meargă până la capăt.

— Scribul va încerca să ajungă la Theba şi s-o câştige de partea lui pe Divina Adoratoare, cel mai mare duşman al nostru, socoti bărbatul cel neliniştit. După mine, a părăsit deja Memphisul.

— O atare presupunere nu e deloc îngrijorătoare, i-o reteză căpetenia. ţăile pe apă şi pe uscat sunt aspru supravegheate şi-i vom întinde capcane dacă trebuie.

— Kel şi-a arătat deja dibăcia! N-o să ajungă în veci la Theba. Şi chiar dacă o

asemenea minune s-ar petrece, n-o s-o întâlnească pe Divina Adoratoare. Am luat măsurile cuvenite.

De data asta, unul dintre uneltitori se răzvrăti.

— Am mai discutat cândva despre un plan cumplit privitor la suverana din Theba şi sunt împotriva lui!

ţăpetenia zâmbi. — ţrezi că o să fie cru ată la nesfârşit? Linişteşte-te.

Pesemne că n-o să fim sili i să-i curmăm via a, întrucât scribul Kel nu va avea prilejul să încerce s-o convingă. Dar, orice s-ar întâmpla, nimeni nu ne va împiedica să reuşim. Repet: nimeni.

O lungă tăcere se aşternu după ultimele cuvinte. ţoiful regelui Amasis rămâne de negăsit. Nu cumva

Kel îl păstrează cu aten ie, nădăjduind să se folosească de el şi să se proclame faraon în fruntea oamenilor săi?

— Un plan mărunt, socoti căpetenia. Nu vă zbuciuma i din pricina acestui fleac. Noi inem frâiele în mâini şi lucrurile vor merge în favoarea noastră, dacă ne dăm osteneala în continuare şi păstrăm cu străşnicie secretul.

5 Rânduitorul sărbătorilor din Sais, capitală a unei

dinastii strălucite, Menk murea de îngrijorare. De obicei se dovedea un om plin de farmec şi prietenos, însă acum pe chip i se citea triste ea. Totuşi îşi vedea mai departe de misiunea încredin ată de rege: asigurarea desfăşurării fără cusur a ritualurilor la Memphis, alături de preo ii lui Ptah şi Hathor. Ferindu-se să-i jignească sau să-i umilească, Menk găsea întotdeauna cuvintele potrivite şi-şi atrăgea bunăvoin a lor. Împreună munceau pentru a-i mul umi pe zei şi pe suveran. Unii chiar îi făgăduiau că va căpăta un rang mai înalt cât de curând.

Până mai deunăzi, o asemenea reuşită i-ar fi umplut

lui Menk inima de fericire. Dar dispari ia încântătoarei Nitis, preoteasa de care se îndrăgostise şi pe care plănuia s-o ia de so ie, îi ştirbea bucuria.

E-adevărat, tânăra femeie încă nu-şi dăduse consim ământul. Dar asta era doar o problemă de timp, căci va în elege, până la urmă, că nu putea refuza un so ca Menk. Independen a şi libertatea de alegere a egiptencelor dădeau bătăi de cap uneori. Spre deosebire de egipteni, bărba ii greci ştiau să pună piciorul în prag.

Nitis nu avea o fire domoală. Deşteaptă şi educată, ar fi trebuit să devină mare preoteasă a templului zei ei Neit după moartea învă ătorului ei. Însă regele alesese un curtean oarecare, fără îndoială din pricina nesăbuin elor frumoasei ritualiste. Nu trezise ea bănuieli, crezând în nevinovă ia scribului Kel, monstrul ăla ce săvârşise nenumărate omoruri?

La cererea ei, Menk cutezase, în mod cu totul smintit, să-i vorbească regelui despre un presupus transport de arme, de fapt o născocire menită să-l dezvinovă ească pe ucigaş. Această îndrăzneală i-ar fi putut distruge cariera, dar curteanul nu sim ea nici pic de ranchiună fa ă de prea naiva Nitis. Pricepând de-acum că fusese păcălită, n-o să-l mai revadă niciodată pe acel ucigaş de temut şi n-o să-i mai ia apărarea.

Din păcate, ca urmare a greşelii cu pricina, tânăra femeie căzuse de la o vreme în dizgra ie. ţăsătorindu-se cu Menk, îşi va salva onoarea şi va spera iarăşi să dobândească ranguri înalte.

Însă Menk trebuia mai întâi s-o găsească! Unde oare se ascundea? Menk se duse la templul lui Ptah şi discutase cu mai

mul i ritualişti. Niciunul n-o întâlnise pe Nitis de câteva

zile. Preo ii îl rugară să verifice calitatea tămâiei aduse de curând şi cantitatea uleiurilor sacre. Menk se apucă de treabă cu gândurile rătăcindu-i aiurea.

— A i primit o scrisoare, îl înştiin ă mesagerul templului, înmânându-i o misivă venită de la Sais.

Menk rupse nervos pecetea ce închidea micul papirus. Textul îl lăsă fără grai.

După spusele marelui preot, Nitis nu se întorsese la templul din Sais. Şi nici urmă de ea în capitală.

Speriat la culme, Menk puse capăt verificărilor sub motiv că era obosit peste măsură şi porni într-un suflet spre clădirea unde se afla odaia de lucru a vizirului. Judecătorul Gem, cel însărcinat să conducă cercetările şi să-l aresteze pe Kel, lucra pentru un timp aici.

Înaltul magistrat nu-l lăsă pe demnitar să aştepte. — Păre i tulburat, Menk! — Preoteasa Nitis a dispărut. — Ei, nu mai spune i! — Nu e nici la Memphis, nici la Sais, şi nimeni n-a

mai văzut-o de mult! Judecătorul bodogăni nemul umit. E ciudat, recunosc… Să fi plecat în vreo călătorie? — Nitis trebuia să îndeplinească o sarcină precisă, îl

lămuri Menk, să mă ajute să pregătesc viitoarele sărbători ale lui Ptah şi Hathor. ţunoştin ele sale despre vechile ritualuri ar fi fost pre ioase. N-avea niciun motiv să lipsească, mai ales dacă dorea să recâştige încrederea regelui.

Vă gândi i că… a fugit? — Să fugă? ţu siguran ă că nu. Mă tem că a fost

răpită. Judecătorul făcu ochii mari de uimire. ţine ar săvârşi o asemenea nelegiuire?

Nu ştiu. Mă tem… Ţănui i pe cineva? De ce nu pe scribul Kel? Poate că a vrut să se

răzbune pe Nitis. Acuzând-o pentru ce? ţă nu l-a ajutat! Hm! Merită să ne gândim la asta… Ave i dovezi? — Doar simple presupuneri! Însă găsesc că lucrurile

stau cum nu se poate mai rău. — Să nu ne pripim, Menk. Închipuirea ne joacă

adesea renghiuri. — Nitis a dispărut cu adevărat! Vă rog, nu trece i cu

uşurin ă peste ceea ce s-a întâmplat. — Nu am acest obicei. — ţe plănui i să face i? — Să-mi trimit oamenii să stea de vorbă cu preo ii şi

slujitorii din temple, cu căpitanii de corăbii şi cu cei care supraveghează drumurile.

— O să dureze mult prea mult! — Am să făgăduiesc o răsplată generoasă celui care

va oferi informa ii despre tânăra preoteasă, iar mesagerii regatului îi vor pune în gardă pe colegii mei din toate provinciile. Apoi trebuie să sperăm şi să aşteptăm.

— Să sperăm, da… Dar să aşteptăm! — inând seama de gravitatea celor petrecute, voi

folosi toate mijloacele care-mi stau la îndemână. — Mul umesc, judecătorule Gem. — Să nu săvârşi i vreo nesăbuin ă, Menk. Dacă Nitis

chiar a fost răpită şi făptaşul este scribul Kel, păşim pe un teren primejdios. Să porni i în căutarea ei de unul singur o să vă ducă la dezastru. Lăsa i gărzile să-şi facă datoria.

— Vă făgăduiesc. ţu umerii căzu i, Menk ieşi din odaia de lucru a

judecătorului. Gem era nedumerit și mâhnit totodată. Necazurilor pricinuite de Kel, pe care nu reuşea să-l

prindă, li se adăuga în prezent dispari ia unei preotese a lui Neit, o întâmplare de necrezut ce ar putea stârni mânia zeilor! Până acum, în ciuda greută ilor pe care trebuise să le biruie uneori ca să împartă dreptatea, cariera magistratului se desfăşurase netulburat. În pragul bătrâne ii şi al unei odihne bine-meritate, un înspăimântător ucigaş şi răzvrătit, hotărât să-l detroneze pe Amasis, sfida statul şi legea! Şi era de datoria judecătorului Gem să-i vină de hac.

Având în vedere noile împrejurări, trebuia să-i pună câteva întrebări unuia dintre cei mai importan i demnitari ai regatului care, poate, ştia mai multe.

6 De ani buni, cancelarul regal Udja uitase ce

înseamnă cuvântul „odihnă”. Mai-marele doctorilor de la renumita şcoală din Sais şi însărcinat de-acum să vegheze asupra sănătă ii faraonului Amasis, Udja era totodată şi guvernator al capitalei, supraveghetor al scribilor tribunalului, Mai-mare peste administratorii închisorilor şi răspunzător de buna stare a flotei de război, o armă fără pereche, menită să-i descurajeze pe duşmani şi la care monarhul inea foarte mult.

Lat în umeri, autoritar şi viguros, Udja impunea respect prin simpla prezen ă şi se îngrijea de sarcinile sale fără să se plângă niciodată. Înzestrat cu o sănătate

de fier, dormea pu in, îi sleia de puteri pe cei care lucrau împreună cu el şi nu suferea lenea şi stângăcia.

ţălătoria la Memphis a cur ii regale îi dăduse încă şi mai mult de muncă, întrucât cancelarul voia să verifice el însuşi tot şi să-i pună la treabă pe slujbaşii care se lăsaseră pe tânjeală. În orice clipă, monarhul trebuia să poată poposi în oricare dintre palatele sale, unde să nu-i lipsească nimic.

Deşi capitala dinastică Sais devenea pe zi ce trece mai înfloritoare, străvechea cetate a Memphisului întemeiată de Djeser rămânea cheia prosperită ii ţelor Două Regate. De aceea, în tovărăşia Marelui vistiernic Pefy, Udja se bucura de această şedere la Memphis care îi îngăduia să ia anumite hotărâri pentru a înlesni nego ul, meşteşugurile şi agricultura.

Grijuliu cu siguran a regelui, cancelarul dăduse porunci aspre: vizitatorii erau controla i la intrarea în palat, gărzile, care se schimbau din trei în trei ore, erau alese pe sprânceană, se verifica temeinicia oricărei cereri de audien ă şi fiecare supus care dorea să pătrundă în odaia de lucru a faraonului stătea mai întâi de vorbă cu unul dintre secretarii lui Amasis. ţâtă vreme Kel se afla în libertate, se impuneau o grămadă de măsuri de prevedere.

Judecătorul Gem doreşte să vă vadă, îl înştiin ă un ofi er.

— Să între. Udja se ridică pentru a-l întâmpina pe Mai-marele

magistraturii. — Trag nădejde că-mi aduce i veşti bune. Îmi pare rău că vă dezamăgesc. Kel a mai săvârşit un omor? N-aş putea spune asta, dar pare să fie răspunzător

de răpirea preotesei Nitis. Cea care i-a fost discipol răposatului mare preot de la

templul din Sais? Chiar ea. Supărătoare treabă! Nu ştia i despre această nenorocire? — Acum aflu. În Egipt nu sunt răpi i oameni, cu atât

mai pu in o preoteasă! Ave i dovezi? Deocamdată doar presupuneri. Dar cercetările au

început. Ah! … Aşadar, încă rămâne loc de îndoială. Speram să capăt nişte lămuriri de la domnia voastră. Udja se încordă. — Nu în eleg. — Regele doreşte ca Henat, căpetenia iscoadelor, şi

cu mine să lucrăm împreună şi să ne sprijinim unul pe altul. Însă, la vârsta mea, nu mai cred în jurăminte pioase. Niciodată Henat n-o să-mi împărtăşească toate informa iile pe care le descoperă şi, dacă mă gândesc bine, nu-l învinuiesc pentru asta. El se îngrijeşte de siguran a regatului, eu – de respectarea cu sfin enie a legilor. Însă când vine vorba despre Kel, sarcinile noastre se bat cap în cap. Dacă acest scrib smintit a răpit-o într-adevăr pe Nitis, trebuie să adaug şi această fărădelege la dosarul său, şi mai ales s-o găsesc pe tânăra femeie. ţăpetenia iscoadelor are oare ştiin ă despre anumite lucruri fără de care n-am cum să reuşesc?

— Nu ştiu. — Vă rog să-l întreba i. — De ce n-o face i singur? — Pentru că n-o să-mi spună adevărul. — Judecătorule Gem, măsura i-vă cuvintele!

— Mi le măsor, cancelare. Dacă ne-am fi unit puterile, scribul Kel s-ar găsi acum în temni ă.

— Îl acuza i pe Henat că vă pune piedici? — Nicidecum! Amândoi slujim statul, ordinea şi

justi ia. Totuşi, folosim căi diferite, iar lipsa de armonie face ca munca noastră să nu dea roade. ţel mai rău dintre ucigaşi e încă liber şi mă tem că vor avea loc și alte omoruri. De aceea socot că e nevoie să discuta i cu Henat.

— La ce v-ar folosi? — Să-l convinge i să-mi dezvăluie amănunte pe care

altminteri nu le-ar oferi unui judecător. Nu contează cum le-a căpătat, deşi conştiin a şi cinstea mea de magistrat nu se împacă uşor cu acest gând. Dar Kel e un ucigaş periculos, foarte periculos. Nu cunoaştem încă de poruncile cui ascultă şi nici ce urmăreşte de fapt. Dacă-i numai un nebun dezlăn uit, tronul regelui nu e amenin at. În schimb, dacă acest scrib care ne scapă printre degete comandă un grup de răzvrăti i, suveranul nostru devine inta lui. Şi-mi vine greu a crede că Henat nu ştie mai multe.

— Îi aduce i grave învinuiri, judecătorule Gem! — Ţa deloc. Îmi fac doar griji pentru siguran a

regatului şi vă rog să mă ajuta i s-o apăr. Solemnitatea acestor cuvinte îl mişcă pe cancelar. — Potrivit dorin elor Majestă ii Sale, grăi Udja, am

să-i cer căpeteniei iscoadelor să vă ajute fără re ineri. Mi-e frică, şopti bătrânul magistrat. Să răpeşti o

preoteasă… Nicicând nu s-a săvârşit o faptă atât de mârşavă. Zeii n-o să ne-o ierte.

— Încerca i să nu mai vede i totul în negru. Şi prea-l crede i puternic pe ucigaşul ăsta.

— Nu a dovedit până acum cât rău e în stare să facă? ţancelarul îşi umflă pieptul. — Nu uit asta nicio clipă. Dar temeliile regatului

nostru sunt trainice și au rezistat la atacuri mult mai înverşunate. Să nu ne slăbim aten ia şi vom pune capăt josniciilor acestui scrib.

Zeii să vă audă, cancelare! 7 Mai-mare al tuturor secretelor regelui, intendent al

palatului şi preot al lui Thot, zeul scribilor şi al învă a ilor, Henat era un bărbat cu părul foarte negru şi privire sfredelitoare. ţăpetenia iscoadelor avea darul de a-i pune în încurcătură pe cei cu care stătea de vorbă, căci se sim eau numaidecât inta unor bănuieli.

Şederea silită la Memphis îi îngăduise să descopere doi tălmaci care cunoşteau cinci limbi străine, printre care greaca şi persana. Refacerea ţasei tălmacilor, distrusă de scribul Kel, cerea timp şi pruden ă. Aşa că Henat nu lua nicio hotărâre fără încuviin area clară a regelui Amasis. Pu in câte pu in, sufletul diploma iei egiptene îşi recăpăta for a şi energia. Noii scribi tălmăceau misivele sosite de peste hotare şi trimiteau monarhilor alia i faraonului scrisori în propria lor limbă, căci hieroglifele, încarnări ale cuvintelor divine, nu trebuiau să părăsească regatul.

Ţineîn eles, ţasa tălmacilor nu putea încă să lucreze la fel de mult ca înainte. Totuşi lucrurile mergeau pe zi ce trece mai bine şi Egiptul nu mai era surd şi mut. Încercarea scribului Kel, care dorise să-l rupă de lume şi să-l reducă la tăcere, dăduse greş.

Atent şi ordonat, Henat nu lăsa dosarele să se

strângă în neştire. Pe masa lui de lucru documentele poposeau unul câte unul. Henat îl cerceta pe fiecare cu mare băgare de seamă şi-l învă a pe de rost. ţel mai mic amănunt putea să aibă importan ă, iar slujirea statului cerea o rigoare desăvârşită.

Pe când se îndrepta spre locuin a unde urma să ia parte, alături de al i demnitari, la prânzul oferit de cancelarul Udja, căpetenia iscoadelor se întâlni cu Menk, rânduitorul sărbătorilor.

Păre i supărat, scumpe prietene. — N-a i aflat de ultima nenorocire petrecută?

Preoteasa Nitis a dispărut! — A dispărut… Nu cumva e prea mult spus? Mă gândesc chiar la o răpire! — Ave i dovezi? — Nu, doar o presim ire. ţam pu in, scumpe Menk. I-am împărtăşit judecătorului Gem temerile mele. Minunată idee. E omul cel mai potrivit. Şi domnia voastră la fel, Henat! Astfel de probleme nu cad în sarcina mea. — Dar domnia voastră le şti i pe toate. Nu vă scapă

nimic! Să nu înflorim lucrurile. Mi-a i încredin at sarcina de a-i iscodi pe demnitarii

din templul lui Neit de la Sais, mai ales pe marele preot şi pe Mai-marea cântăre elor şi esătoarelor. Wahibre e mort, Nitis a fost răpită. Trebuie s-o găsim.

În rapoartele pe care mi le-a i trimis nu există nicio dovadă cum că ei ar pune în primejdie siguran a regatului. Aşa că lăsa i-l pe judecătorul Gem să-şi facă datoria. Are oameni foarte pricepu i.

Părăsindu-l pe Menk, care rămase locului

descumpănit, Henat îşi văzu de drum şi intră în sala de primire, unde îl aşteptau cancelarul Udja, câ iva scribi regali şi judecătorul Gem.

Servitorii aduseră tăvi cu doar câteva feluri de mâncare uşoare şi simple. Henat bău numai o cupă cu bere slabă şi de-abia gustă din bucate. Se discută despre diferite dosare a căror rezolvare depindea de cancelar şi de intendentul palatului, apoi scribii se retraseră.

— Am fost la un pas de a-l aresta pe Kel, grăi magistratul.

— Mă îndoiesc, îl contrazise Henat. — ţe vre i să spune i? Lămuri i-ne, îi ceru Gem. — ţineva se ascundea în atelierul părăsit, ce-i drept,

dar oare era ucigaşul căutat de noi? — Numai el putea să sfideze trupele de ordine, lăsând

în loc o momeală, zise judecătorul. — Atunci înseamnă că cineva l-a prevenit de sosirea

gărzilor. O lungă tăcere se lăsă după aceste vorbe. — Să recunoaştem adevărul, îi sfătui Udja. Dacă

Henat nu se înşală, scribul Kel are alia i şi iscoade chiar printre gărzi. Iată de ce ne scapă mereu.

— Deci avem de-a face cu un complot în toată regula, cu rădăcini nebănuite, fu de părere judecătorul. Acest Kel năzuieşte să distrugă statul şi să-l răstoarne pe suveran de pe tron. Iar intendentul palatului e cel care trebuie să se asigure că fiecare dintre solda ii care-l păzesc pe rege îi este devotat întru totul lui Amasis.

Henat zâmbi strâmb. — Fără să aştept ordinele voastre, judecătorule Gem,

am cercetat toate registrele. Doi solda i care nu mi s-au părut vrednici de încredere au fost deja da i afară. Fi i

convins că n-o să dau dovadă de nesăbuin ă. Mă socot direct răspunzător de paza regelui în orice împrejurare şi am să veghez ca în preajma lui să se găsească doar oameni gata să-şi jertfească via a ca să-l apere.

Magistratul, al cărui chip se înnegurase, goli o cupă cu vin roşu din oaze.

— Ai aflat de dispari ia preotesei Nitis? îl întrebă cancelarul pe Henat.

— Una dintre iscoadele mele tocmai m-a înştiin at, mărturisi Henat.

Menk, bănuiesc. Am dreptate? întrebă Gem. — Îngădui i-mi să nu-mi dau în vileag oamenii. — Faraonul ne-a cerut să lucrăm împreună fără

re ineri! Şi îi respect poruncile. — Ţine. Atunci ce şti i despre această nouă

nenorocire? Nimic. Chiar nimic. ţu neputin ă, Henat! Nu sunt atoateştiutor, judecătorule Gem. Dacă

preoteasa a fost răpită, pregătirile s-au făcut în mare taină şi oamenii mei n-au prins de veste. Ţineîn eles, am să încep cercetările şi am să vă împărtăşesc tot ce aflu. Totuşi…

Henat şovăi. — Spune i, vă rog, îl îndemnă cancelarul. — Să ne mai gândim la un lucru. Dacă e vorba de

fuga unei complice a scribului? Nitis i-a sus inut nevinovă ia. Poate că face parte din grupul condus de Kel.

— Vă bizui i pe ceva? Ave i dovezi? îl întrebă judecătorul.

— Nu, e doar o simplă presupunere, recunoscu

Henat. — Problema e mult mai gravă decât bănuiam, zise

cancelarul. Un vrăjmaş dinăuntrul ării amenin ă unitatea regatului şi trebuie să luptăm cu el din toate puterile. Să dăm uitării certurile mărunte şi invidiile fără rost dintre înal ii demnitari ai statului. Grija noastră de căpătâi este să-i venim de hac lui Kel şi alia ilor săi.

Intrarea furtunoasă a reginei îl întrerupse pe Udja. Tanit părea tulburată. — Am nevoie de ajutorul vostru chiar acum! — Ce s-a întâmplat, Majestate? — Faraonul a dispărut. 8 Prezen a lui Ţebon o încântă pe Buze-Dulci. Se

dovedea mereu atent cu ea, nu crâcnea niciodată, era gata oricând să Iacă dragoste şi să-i împlinească cele mai mărunte dorin e. Aproape că n-avea cusur. Ţineîn eles, pe brutăreasă n-o bătea gândul să-l ia de bărbat, dar despăr irea avea să fie dureroasă. Însă măcar va păstra amintirea dulce a unui iubit devotat şi curtenitor.

După ce se întinseră goi pe perne, Ţebon îi aruncă o privire plină de nelinişte.

Nu mai îndrăznesc să mă plimb prin Memphis, îi mărturisi el. Povestea asta cu răpirea mă umple de groază. Ai aflat ceva?

Nimic îmbucurător, recunoscu Ţuze-Dulci. Nenorocirea cu pricina chiar s-a petrecut? După cum sus ine un zvon stăruitor, nu încape

îndoială.

Şi gărzile au început cercetările? — Tocmai că nu. Au refuzat şi să asculte mărturiile,

pe motiv că nu erau vrednice de crezare. ţu alte cuvinte, nimeni n-a dispărut.

— Dar tu cu siguran ă că ştii mai multe! La ce bun să ne batem capul cu asemenea grozăvii?

De-acum înainte to i îşi vor ine gura şi lumea va uita această întâmplare.

— Eu nu! Mâine, ucigaşul o va lua de la capăt, iar tu sau eu vom fi, poate, următoarea lui victimă.

ţuvintele o tulburară pe Ţuze-Dulci. — Am un prieten printre gărzi, îi destăinui Ţebon. O

să-şi plece urechea la spusele mele. Dar trebuie să-i duc dovezi sigure. S-ar învoi cineva să depună mărturie?

— ţunosc o negustoreasă care ine o dugheană chiar pe chei şi care va consim i negreşit să- i vorbească. Dar nu stărui dacă dai greş.

— Î i făgăduiesc, zise actorul strângând-o în bra e.

* Ţebon se sim ea întru câtva stânjenit pentru că avea

parte de un trai aşa dulce, în vreme ce prietenul său trebuia să se mul umească doar cu un grajd. Ţarem scribul se afla în siguran ă acolo, datorită aten iei lui Vânt-de-Miazănoapte.

— Am prins un fir! îl înştiin ă Ţebon pe Kel. Să mergem în port.

Cuvintele lui Buze-Dulci nu lăsau loc de îndoieli: gărzile se supuneau unor ordine venite de sus. Nu exista nicio răpire, deci nu se desfăşurau nici cercetări. Puterea uneltitorilor creştea din ce în ce. ţum să lupte

împotriva ei doi oameni singuri? Preferând să nu se mai gândească la asta, Ţebon îi urmă pe Vânt-de-Miazănoapte şi pe Kel, care nu-şi găsea liniştea.

— O s-o facem pe negustorii ambulan i, hotărî actorul. Tu stai în spatele meu şi păstrează- i cumpătul.

— Buze-Dulci i-a spus cum arată negustoreasa? — Mărun ică, roşcată şi cu pieptul mare. — Ce vinde? — Lăptuci de Memphis, ceapă şi vase cu grăsime. Pe chei, târgul era în toi. În afara dughenelor

obişnuite, întâlneai o sumedenie de vânzători cărora le era îngăduit să-şi aşeze tarabele aici câtă vreme se descărcau corăbiile pline de provizii.

Vânt-de-Miazănoapte se opri. Două gărzi îşi croiau drum prin mul ime. Una dintre

ele ducea de zgardă un babuin dresat să-i dibuiască pe ho i şi să-i dea în vileag muşcându-i de pulpa piciorului.

Măgarul şi cei doi prieteni făcură cale întoarsă. — Un babuin dresat ar putea să ne aducă necazuri,

şopti Ţebon. Să intrăm numaidecât în vorbă cu cineva şi să ne prefacem că ne tocmim.

O doamnă bătrână îl ocăra pe un gravor. Apoi, furioasă, se îndepărtă.

Pot să vă ajut? o întrebă Ţebon. Vreau o inscrip ie pe acest bol de alabastru, în

amintirea so ului meu. Ticălosul ăla îmi cerea o plată uriaşă!

ţolegul meu ştie să deseneze cu cerneală neagră, îi zise actorul. Hotărâ i singură ce plată i se cuvine.

Două perechi frumoase de sandale e bine?

Grozav. Kel scoase cele trebuincioase dintr-o traistă de piele

cărată de Vânt-de-Miazănoapte şi, la dictarea văduvei, trasă câteva hieroglife frumoase.

Minunat! rosti bătrâna doamnă, peste măsură de încântată.

— Babuinul s-a îndepărtat, şopti Ţebon la urechea lui Kel. Dar o să se întoarcă, aşa că să nu mai pierdem vremea.

Voioşia ce domnea într-un târg egiptean risipea orice triste e. Oamenii stăteau la taifas, sporovăind de una, de alta, cumpărau de plăcere, îşi împărtăşeau poveşti de familie, bodogăneau din pricina unor slujbaşi ai statului care încercau să-i înşele şi căutau să câştige cât mai mult… Aşezate pe scăunele joase cu trei picioare, numeroase femei făceau nego sub un acoperiş de ale cărui grinzi agă aseră esături, cingători, tunici şi fâşii de pânză pentru prins în jurul şoldurilor. După ce isprăveau cumpărăturile, muşteriii se grăbeau mul umi i spre taverna unde tinere încântătoare, purtând veşminte ce de-abia le acopereau goliciunea, serveau bere rece.

Kel şi Ţebon o găsiră pe micu a roşcată cu piept mare chiar în fa a locului unde poposise cândva Ibisul şi unde acum se vedea o altă corabie.

— Lăptuci frumoase de Memphis, lăptuci frumoase de Memphis! striga femeia ca să-i atragă pe trecători, care găseau îndată pe placul lor această minună ie cu gust delicios.

— Tare bine arată lăptucile astea, susură Ţebon, iar tu eşti fermecătoare.

Vorbele măgulitoare o surprinseră pe negustoreasă. — Vre i să… cumpăra i?

— Ţineîn eles! Uite două perechi de sandale noi. Dă-mi pe ele, în schimb, cât socoti de cuviin ă.

Zăpăcită, roşcata alese mai multe lăptuci arătoase. — Sunt un prieten apropiat al lui Buze-Dulci,

brutăreasa, îi destăinui actorul. Te învoieşti să mă aju i?

— În ce privin ă? S-a petrecut de curând o faptă de o mare gravitate. O

rubedenie de-a mea, o femeie tânără şi frumoasă, a dispărut. Lumea zice că a fost răpită.

Vânzătoarea de lăptuci lăsă fruntea în pământ. — Nu ştiu nimic. — Te cred, dar în elege-mă cât sufăr. Gărzile refuză

s-o caute, iar eu mor de îngrijorare. Tânăra e sora mea. Am avut parte amândoi de o copilărie fericită şi eram de nedespăr it. O boală necru ătoare a doborât-o la pat pe mama noastră, osândind-o la o moarte apropiată, iar sora mea a venit la Memphis ca s-o îngrijească. Şi dintr-odată a dispărut! Via a nu-i deloc uşoară!

Roşcata îşi şterse o lacrimă. — ţineva a văzut tot, mărturisi ea. Un cunoscut de-al tău? Nu, cel de la care cumpăr vasele cu grăsime. — Nu cumva se laudă? — Obişnuieşte să bea mult, iar noaptea rătăceşte pe

chei ca să alunge aburii berii. Dar chiar şi beat îşi păstrează întru câtva judecata. Mi-a povestit nişte lucruri înspăimântătoare. Eu una prefer să le uit.

Vreau să o găsesc pe biata mea soră! Unde pot să dau de vânzătorul ăsta?

Seara târziu, bea la Hanul Norocului. Dar vă străduiți degeaba: n-o să sufle o vorbă.

De ce se teme?

— Iscoadele gărzilor au răspândit un mesaj: tăcere deplină. ţei care nu-şi in gura o să aibă mari necazuri.

Ţebon o îmbră işă drăgăstos pe roşcată. — Î i mul umesc pentru ajutor. 9 În ciuda firii sale neînduplecate şi hotărâte, aprige

chiar, marele general Fanes din Halicarnas era pre uit în aceeaşi măsură de ofi eri şi de solda i. Îşi petrecea vremea călătorind din garnizoană în garnizoană ca să se încredin eze că mercenarii greci, cărora li se mărise de curând solda, o duceau bine, erau gata oricând de luptă şi aveau arme dintre cele mai bune.

Dar inspec iile pe care le făcea nu însemnau doar o simplă treabă administrativă. După ce se încheiau manevrele în timpul cărora nevolnicii piereau, generalul se întrecea în luptă cu cei mai iscusi i pedestraşi şi ieşea învingător de fiecare dată. În ciuda sfaturilor date de ofi erii săi, care-l îndemnau la pruden ă, Fanes din Halicarnas inea cu tot dinadinsul să-i pună el însuşi la încercare pe solda i. Nici nu încăpea vorbă ca oamenii afla i sub comanda sa să trândăvească, uitându-şi îndatoririle militare.

Ştiind cât de pu in erau apleca i egiptenii spre îndeletniciri războinice, regele Amasis lăsase în grija mercenarilor greci apărarea ţelor Două Regate. ţei care, la o adică, le-ar fi atacat, de pildă perşii, cunoşteau dârzenia generalului şi priceperea solda ilor săi. Pedestrimii şi călărimii i se adăuga acum, gra ie strădaniilor neîntrerupte ale cancelarului Udja, o impresionantă flotă de război.

Fanes din Halicarnas pre uia puterea acestor for e

menite să-i descurajeze pe vrăjmaşi, dar socotea că ele trebuie să fie îmbunătă ite şi să se afle mereu gata de luptă. Primul semn de slăbiciune putea să ducă la dezastru. Distrugerea ţasei tălmacilor şi fuga ucigaşului, scribul Kel, bănuit de complot, nu reprezentau oare amenin ări în toată regula? Şi încă nu fusese găsit coiful lui Amasis, simbolul puterii sale. După părerea generalului, niciun ofi er nu plănuia şi nici n-ar fi putut să-l răstoarne pe faraon de pe tron şi să stârnească un război în interiorul ării. Totuşi, Fanes rămânea cu ochii în patru, gata să-i taie gâtul oricărui răzvrătit.

Şederea la Memphis îi îngăduise să cerceteze de la un capăt la altul uriaşa cazarmă din oraş, să verifice respectarea disciplinei şi să îndrepte lipsurile. Totodată, Fanes din Halicarnas punea la punct, împreună cu amiralii, un plan de apărare a oraşului.

Pe când asista la antrenamentul arcaşilor, un scrib îl rugă să se ducă numaidecât la palat. Ajuns aici, fu primit de cancelarul Udja, din cale-afară de abătut:

— Faraonul a dispărut. Alerta i trupele. — A dispărut… în ce împrejurări? — Se pare că şi-a părăsit camera în timpul nop ii.

Regina nu l-a găsit diminea ă acolo. — Şi străjile? — Niciuna nu l-a zărit. — Greu de crezut! Lăsa i-mă să le iau eu la întrebări. — Ave i îngăduin a mea, generale. — Solda ii mei de elită o să răscolească Memphisul

de la un capăt la altul. Să nu pierdem o clipă. Udja merse s-o vadă pe regina Tanit, care aştepta,

descumpănită. — Ave i vreo veste?

— Nu încă, Majestate. Gărzile şi armata s-au împrăştiat în tot oraşul.

— A i scotocit palatul? — ţăutăm pretutindeni, până în cele mai ferite

cotloane. Henat îi întrerupse. — În sfârşit, avem o mărturie vrednică de aten ie. Un

grădinar l-a văzut pe rege străbătând aleea cu tamarini şi îndreptându-se de unul singur spre canal.

Udja, Henat, regina şi o mul ime de oameni înarma i porniră numaidecât într-acolo.

Paznicul debarcaderului mo ăia. ţancelarul îl trezi, scuturându-l zdravăn.

— Majestatea Sa a venit aici? — Nu ştiu, eu… Trebuie să-l întreba i pe Mai-marele

meu. Ţărbatul cu pricina cură a una dintre corăbiile folosite de curteni pentru plimbări.

— Regele? Da, s-a urcat pe o corabie dis-de-diminea ă.

— ţâ i oameni l-au silit? — Nu era însoțit decât de nişte fetişcane tare vioaie. Și i-am făcut rost Majestă ii Sale de vreo zece urcioare

cu vin roşu. Uita i-vă, corabia se întoarce! Neaşteptat de priceput, echipajul alcătuit doar din

femei trase la mal fără greutate. Udja sui pasarela. — Regele se găseşte la bord? — În cabină, răspunse o tânără oacheşă şi foarte

frumoasă. ţancelarul for ă uşa. — Ai şi apărut! exclamă Amasis. — Majestate, eram peste măsură de îngrijora i! — N-am dreptul să mă veselesc şi eu pu in? Ah, ce

grozăvie!

Monarhul îşi cuprinse capul între palme. — ţe durere de cap înspăimântătoare… Am băut

mult şi vinul a fost tare! Ţarem fetele erau mul umite și nu m-au sâcâit cu trăncăneala lor.

ţancelarul se văzu nevoit să-l sprijine pe rege, care nu se putea ine pe picioare.

— Dori i să vă întoarce i la palat? — I-ai adunat, cu siguran ă, pe to i înal ii demnitari,

nu-i aşa? — Fanes din Halicarnas aşteaptă ca Majestatea

Voastră să încuviin eze noul plan de apărare a Memphisului.

Amasis se îndreptă de spate şi-şi umflă pieptul. — Siguran a regatului n-ar trebui lăsată deoparte. Să

mergem. La capătul de jos al pasarelei, regina îşi întâmpină cu

dragoste so ul. — Eram nebună de îngrijorare. — A fost o simplă plimbare cu barca. Un faraon care

nu petrece devine îmbufnat şi pierde legătura cu lumea din jur.

— ţum vă sim i i? — În afara durerii de cap, foarte bine. Aveam nevoie

să scap de atmosfera înăbuşitoare a odăilor regale. — A i vrea să ne înapoiem la Sais? — Nu încă, dulcea mea Tanit. Vreau să vizitez

cazarma cea mare, să-i văd pe mercenarii greci, să le ascult plângerile şi să le împlinesc cererile. Tu pregăteşte câteva banchete frumoase ca să uităm de adunările astea la care nu e vorba decât de muncă şi de nenumăratele sarcini administrative. Iar paharnicul meu să aleagă cele mai bune vinuri!

10 Grataragiul de la Hanul Norocului nu stătea degeaba.

Fără milă, sucea gâtul ra elor şi al gâştelor grase, le jumulea şi le punea în frigare deasupra jarului pe care unul dintre ajutoarele sale îl înte ea cu un evantai. Apoi, grataragiul săra păsările şi adăuga verde uri.

Ţucatele gustoase atrăgeau sumedenie de muşterii care găseau pe placul lor şi bucă ile de carne de vită fragedă, fierte într-o oală uriaşă. Pre urile nu erau mari, aşa că oamenii se îmbulzeau să prindă o măsu ă joasă şi un scaun cioplit grosolan.

Muşteriu statornic al hanului, vânzătorul de vase cu grăsime nu se mai sătura de aceste mâncăruri grozave şi savura fiecare înghi itură. Prânzul reprezenta pentru el cea mai plăcută parte a zilei. Aici uita de griji, de ar agul nevestei şi de toanele copiilor.

— Putem să ne aşezăm în fa a ta? îl întrebă Ţebon, care se apropiase de masă împreună cu Kel.

— Locul e liber. — Ne lasă gura apă de la mirosurile astea, spuse

actorul. ţe ne povă uieşti să luăm: gâscă, ra ă sau vită?

— Gâscă friptă n-are pereche. Data viitoare când veni i, încerca i ra a. Iar vita la un al treilea prânz.

— Mul umim pentru sfaturi. Îngăduie-ne, în schimb, să- i oferim o cupă cu vin roşu.

— Nu zic nu. ţu ce vă îndeletnici i? — Suntem negustori ambulan i. Vindem esături,

sandale şi rogojini. — Grea muncă! — N-ai de ce te plânge dacă- i place să călătoreşti. — Eu vând vase cu grăsime de taur, de capră şi de

gâscă şi două feluri de unt: unul ce trebuie mâncat cât mai repede şi altul care poate fi păstrat. Vasele mele au trecute pe ele ziua când au fost umplute, iar muşteriii cu dare de mână se bat pe ele. Şi tot de la mine cumpără şi cele mai bune hamuri din Memphis.

— Frumoasă reuşită, recunoscu Ţebon cu admira ie. ţred că pierzi adesea şirul orelor de muncă!

— Un lucru bine făcut cere multă trudă. — Vorbeşti ca Ţuze-Dulci, brutăreasa. După ce guşti

din pâinea ei, celelalte i se par serbede. Din fericire, via a ne dăruieşte şi astfel de bucurii! Însă din cauza nesiguran ei crescânde, ți-e frică uneori să mai ba i drumurile, chiar şi cheiurile din Memphis.

Ţărbatul se opri din mestecat. — A i avut necazuri? — Eu nu, dar sora mea mai mică a dispărut de

curând. Kel îl privi intă pe vânzătorul de oale: cumsecădenia i se şterse de pe chipul cu trăsături grosolane.

— Gărzile îi vor da de urmă. — Numai că ele refuză să se amestece în povestea

asta. Ciudat, nu? — Fiecare cu meseria şi cu socotelile lui. — Î i place să te plimbi pe cheiuri seara, grăi scribul. — Asta mă priveşte doar pe mine. — N-ai văzut nişte bărba i răpind o tânără femeie? — Ţate i câmpii! — Judecând după purtarea ta, sunt convins că ai

fost martor la tot ce s-a petrecut. — ţe tot îndruga i verzi şi uscate? — Suntem bine informa i, pretinse Ţebon. Vreau

să-mi găsesc surioara, iar tu o să ne aju i. Vânzătorul făcu ochii roată.

— Să mergem afară. Aici sunt prea multe urechi curioase.

Îi conduse sub un acoperiş de paie, la adăpostul căruia fierbea o oală cu osânză.

— Nu cumva sunte i, din întâmplare, gărzi? — Stai fără grijă, îi răspunse Kel. — V-am priceput jocul: dacă nu-mi in gura, mă

arunca i în temni ă! — Greşeşti, nu apar inem trupelor de ordine. Dorim

numai să dăm de urma unei făpturi dragi. — Mincinosule! Apucând oala, vânzătorul aruncă lichidul din ea spre

fa a scribului. Ţebon abia avu timp să-l împingă într-o parte pe Kel. Doar câ iva stropi fierbin i îl atinseră pe scrib, iar

vânzătorul o rupse la fugă. Dar tocmai când se credea scăpat,

Vânt-de-Miazănoapte îl izbi cu putere. Până să se dezmeticească şi să se ridice în picioare, căzu în mâinile lui Ţebon şi ale lui Kel, hotărâ i să nu-i mai dea drumul.

— Nu cumva oi fi complice la răpire? îl întrebă actorul furios.

— Eşti nebun! — Iar tu ai vrut să ne opăreşti! — Mi-e teamă de închisoare! — De câte ori să- i repet? Nu suntem gărzi! Ai văzut

tot, nu-i aşa? Haide, vorbeşte! — Şi dacă refuz? — Î i crăp capul cu piatra şi apoi o să căutăm un alt

martor. Vorbeşte şi te lăsăm să pleci. Înspăimântat, bărbatul înghi i cu greu. ţu gura

uscată, tremurând din toate mădularele, se dădu bătut.

— Eram cam beat şi nu sunt sigur că… — Grăbeşte-te, prietene! Răbdarea noastră a ajuns la

capăt. — S-a întâmplat pe Isis, o corabie de nego . Tânăra

dădea să urce pasarela, când patru vlăjgani au înşfăcat-o. Nefericita n-a avut nicio şansă de scăpare.

— Îi cunoşti pe zdrahonii ăia? Vânzătorul şovăi. Kel sim i că bărbatul ascundea ceva important şi

culese de jos o piatră. Nu, nu, aştepta i! îl cunosc pe unul dintre ei. ţum îl cheamă? — Palios. — Un grec? — Da, un… un… — Un soldat? Vânzătorul de oale cu grăsime încuviin ă printr-o

mişcare a capului. — Deci au fost patru mercenari greci, spuse Kel. Aşa

e? Ţărbatul încuviin ă din nou. — Unde-l găsim pe Palios ăsta al tău? întrebă Ţebon,

cu glas amenin ător. — Stă la cazarma cea mare din Memphis, dar în

timpul învoirilor obişnuieşte să se ducă la lupanarul din apropierea cartierului olarilor.

— ţunoaşte vreo fată pe-acolo? — Guigua, o fată mărun ică şi drăgu ă. — O vizitezi şi tu? — Rar, foarte rar! Sunt însurat şi… — N-o să-i spunem nimic nevestei tale. Iar tu uită că

ne-am întâlnit. Dacă- i trece prin minte nefericita idee să-l previi pe Palios sau să dai de ştire gărzilor, n-o să

mai trăieşti mult. 11 Faraonul Amasis nu înceta să se gândească la acea

clipă hotărâtoare când, fiind un simplu general, primise să-i fie aşezat pe cap coiful care, prin voin a armatei egiptene, se transformase în coroană regală.

Nu dorise să cârmuiască, ci doar să câştige cât mai repede războiul ce-l punea fa ă în fa ă cu faraonul Apries, pe care oamenii îl vorbeau de rău şi-l urau. Apoi Amasis se împăcase cu destinul şi luase în mâini soarta ţelor Două Regate, muncit mereu de acelaşi gând: să nu aibă parte de un sfârşit ca al înaintaşului său.

Prin urmare, se înconjurase de oameni de nădejde, slujitori fideli ai statului, răsplăti i pe măsura strădaniilor lor. Totuşi, rămânând neîncrezător, nu înceta să-i observe și să le cântărească faptele. Până acum însă, ei îi respectaseră poruncile întocmai.

Dar ce se alesese de faimosul coif? Un uzurpator ar fi încercat deja o lovitură în for ă. Afară numai dacă nu era vorba, aşa cum dădeau de în eles cercetările, chiar de scribul Kel, ucigaş şi ho , prea slăbit în prezent ca să reuşească.

Monarhului îi plăcea să locuiască la Memphis. Deşi prefera capitala, Sais, regele aprecia această mare cetate în care se amestecau diverse semin ii și se vorbeau tot soiul de limbi şi care era oricând în stare să ia felurite înfă işări, după cum o cereau împrejurările.

Să în eleagă mersul înainte al lumii şi să-l urmeze, acesta era talentul lui Amasis. Iar cheia viitorului era Grecia. Ţătrânului Egipt îi lipsea spiritul înnoitor şi se

mul umea doar să respecte pilda strămoşilor. Încredin ând siguran a ării unei armate de mercenari greci bine antrena i şi bine plăti i, suveranul îi descuraja pe cei doritori să atace ţele Două Regate, a căror bogă ie stârnea lăcomia multora. Legile nu scăpaseră nici ele de ochiul vigilent al faraonului, care hotărâse, printre altele, ca fiecare egiptean să plătească noi dări. Între inerea unei armate menite să-i descurajeze pe vrăjmaşi costa scump, iar s-o reducă ar fi fost o gravă greşeală.

Amasis continua să nu se încreadă în Mitetis, fiica răposatului faraon Apries, căsătorită cu bogatul Cresus, devenit Mai-marele diploma iei persane. Prieten al Egiptului, acesta din urmă ridica în slăvi pacea, dar oare so ia sa nu resim ea o ură înverşunată fa ă de Amasis, pe care-l acuza că-i ucisese tatăl? ţând se întâlniseră ultima oară, la Sais, Mitetis îi făgăduise faraonului că va da uitării trecutul. Sinceritate tulburătoare sau minciună dibace?

Pe la jumătatea dimine ii, Henat îi aduse regelui un vraf de registre ca să le citească.

— Ceva important? — Doar o scrisoare de la Cresus. — Liniştitoare? — Ne propune să micşorăm anumite dări care se

plătesc la trecerea hotarului, pentru a înlesni schimburile de mărfuri între Asia şi Egipt. O propunere demnă de aten ie şi de cercetat pe-ndelete. Dar să nu renun ăm la privilegiile şi câştigurile noastre. ţu încuviin area Majestă ii Voastre, am putea să-i aruncăm câteva firimituri, să vedem rezultatele şi apoi să discutăm din nou.

— Aşa facem, răspunse regele, aruncându-şi ochii

peste rapoarte. În stare să se concentreze doar scurtă vreme, însă cu

mare intensitate, Amasis voia să aibă cunoştin ă despre tot ce se întâmplă, dar mai cu seamă despre orice plan, cât de mic, al demnitarilor săi. Obişnuit să citească repede şi să descopere lucrurile care contau cu adevărat, monarhul părea doar că lasă în seama altora treburile importante, chiar dacă uneori trecea cu vederea anumite amănunte.

— Refacerea ţasei tălmacilor înaintează? — Am găsit încă doi scribi pe care vreau să-i supun

aten iei Majestă ii Voastre. Amândoi cunosc mai multe limbi asiatice şi au locuit în inuturi aflate sub oblăduirea Egiptului. Le-am cercetat cu grijă dosarele şi n-am descoperit nimic îndoielnic.

— Ai stat de vorbă cu ei? — Îndelung. — Prezintă-mi-i mâine şi am să- i spun ce hotărăsc.

ţeva veşti de la iscoadele noastre din Persia? — Obişnuitele mesaje criptate. — Informa ii liniştitoare? — Da, şi care întăresc spusele marelui nostru prieten

ţresus, împăratul ţambyses pare să fi dat uitării orice dorin ă de război sau de cucerire pentru a se apleca asupra problemelor țării şi a nego ului.

— Nu pari convins! — Asta mi-e meseria, Majestate. — ţe te face să te îndoieşti? — Sincer vorbind, nimic. Dar asta nu înseamnă că

nu stau mereu cu ochii în patru. Schimburile de mărfuri între noi şi perşi s-au înmul it, iar legăturile noastre diplomatice sunt tot mai puternice.

— Şi sper că ăsta e doar începutul.

Întovărăşit de solii greci, încărca i de daruri, marele general Fanes din Halicarnas ceru o audien ă.

Regele îi primi în impunătoarea sală cu tavanul sprijinit de coloane a palatului din Memphis şi îl salută călduros pe fiecare.

Niciodată legăturile dintre Egipt şi alia ii săi greci nu fuseseră mai bune. Regina oferi emisarilor un banchet somptuos şi, până la miezul nop ii, se purtară discu ii despre poezie şi muzică, comparându-se tradi iile artistice ale celor două popoare. Grecii erau be i de mult când Amasis porunci să se aducă un urcior datând din anul întâi al domniei sale.

— Îngădui i-mi să gust primul din acest vin, îi propuse Fanes din Halicarnas cu glas scăzut.

Suveranul rămase uimit. — De ce te temi? — Petrecerea e reuşită, mesenii se simt în largul lor,

prietenia domneşte. Pe un războinic, astfel de clipe trebuie să-l pună pe gânduri.

— ţrezi că… — Prefer să mă asigur. — Nu tu. Amasis se întoarse spre cel mai bătrân dintre solii

greci. — Îmi face i plăcerea să judeca i virtu ile acestei

licori fără pereche? ” Eo uriaşă onoare, Majestate. După ce gustă, diplomatul se minună îndelung. — Mă pricep la vinuri… într-adevăr, acesta n-are

pereche! Oaspe ii lui Amasis apreciară şi ei nectarul din care

faraonul bău ultimul. La sfârşitul banchetului, Amasis îi înştiin ă pe to i că

hotărâse trei lucruri: să tocmească încă vreo câteva sute de mercenari pentru garnizoanele din Deltă şi din Memphis, să scutească de plata dărilor trupele de elită greceşti şi să mărească iar solda.

ţuvintele monarhului stârniră bucuria. Iar regele porunci să se destupe încă un urcior

pentru a sărbători statornicirea legăturilor dintre Egipt şi alia ii săi.

Puterea militară care lua astfel naştere va descuraja orice presupus atacator, începând cu perşii.

12 Împreună cu Vânt-de-Miazănoapte, încărcat cu

legume cumpărate dintr-o pia ă a străvechiului oraş, Kel descoperi lupanarul unde venea adesea mercenarul grec care luase parte la răpirea lui Nitis.

Locul clocotea de viată. Numeroşi muşterii, mai cu seamă greci, treceau pragul casei cu pricina, unde puteau să bea bere tare, să râdă şi să glumească după pofta inimii, dar mai ales să se bucure de farmecele libiencelor, siriencelor şi nubiencelor, care-şi împodobeau de bunăvoie trupurile cu tatuaje, aşa cum obişnuiau prostituatele.

În scurtă vreme, scribul observă trecând două ronduri ale gărzilor. Dacă izbucnea chiar şi cea mai măruntă ceartă, trupele de ordine săreau şi potoleau zarva.

Tocmai când Kel se îndepărta, vreo douăzeci de gărzi înarmate cu bastoane şi întovărăşite de o trupă de arcaşi năvăliră în cartier.

Speriate, gospodinele care stăteau la taifas în mijlocul strădu elor amu iră, îşi băgară copiii în case şi

închiseră uşile şi obloanele. Însă vânzătorii ambulan i și o sumedenie de gură-cască fură prinşi în capcană, la fel ca şi muşteriii hanurilor, ai tavernelor şi lupanarelor.

Niciun cartier din Memphis nu avea să scape de controlul amănun it ordonat de judecătorul Gem.

Sim indu-i pe arcaşi gata să tragă, scribul nu schi ă, niciun gest de fugă. Vânt-de-Miazănoapte încremenise şi el, cu urechile lăsate, lucru ce-l îndemna pe Kel să nu se mişte, chiar dacă nervii îi erau întinşi peste măsură.

În curând, va ajunge în mâinile acuzatorilor săi şi-şi va pierde pentru totdeauna libertatea. Nitis – răpită, el – osândit la moarte… Fericirea lor nu fusese decât un vis de o clipă.

Un ofi er cu privire fioroasă se apropie de Kel. — ţum te cheamă? — Bak. — Pentru cine lucrezi? — Pentru Buze-Dulci, brutăreasa. Târguiesc de-ale

gurii şi le duc bucătarului ei. — ţumpăr pâine de la brutăreasa aceasta, dar nu

te-am văzut niciodată în prăvălie. — Fireşte, nu merg decât acasă la ea. — Și unde locuieşte? Kel îi dădu lămuririle de cuviin ă. — Te întorci de la pia ă? îl întrebă ofi erul, la fel de

bănuitor. — ţhiar aşa. — Atunci înseamnă că măgarul tău cară merinde. — Adevărat. — Desfă coşurile. Kel se supuse.

La vederea legumelor, ofi erul păru dezamăgit. — Unul dintre oamenii mei o să te înso ească până

acasă la brutăreasă ca să se încredin eze că ai spus adevărul.

Ce nenorocire. Kel era slujitorul lui Bebon, nu al lui Buze-Dulci. Ea va tăgădui că-l cunoaşte, va pomeni de iubitul ei, iar gărzile îi vor aresta pe cei doi prieteni.

— Haide, s-o luăm din loc, îi porunci vlăjganul însărcinat să-l supravegheze.

Scribul n-avea cum să se descotorosească de el. Înarmat cu un baston greu şi cu o sabie scurtă, soldatul l-ar fi doborât cu uşurin ă.

În elegând cât de rău stăteau lucrurile, Vânt-de-Miazănoapte de-abia îşi târa picioarele. ţei trei se încrucişau neîncetat pe drum cu solda i şi gărzi care împânziseră tot oraşul ca să ia la întrebări cât mai mul i oameni bănui i de felurite nelegiuiri.

Oare măgarul va apuca într-o direc ie greşită, încercând să-l păcălească pe păzitorul lor? Ţărbatul şi-ar da numaidecât seama şi ar trece la măsuri aspre.

Pe când scribul căuta cu disperare o cale de ieşire, la câ iva paşi de ei izbucniră ipete.

Doi solda i strigară către înso itorul lui Kel: — Un fugar! Vino cu noi să-l prindem! — Am ordinele mele, trebuie să… — S-au schimbat ordinele! Nu mai pierde vremea! Vlăjganul îi ascultă şi se îndepărtă în grabă. Elibera i pe neaşteptate, Kel şi Vânt-de-Miazănoapte

porniră fără întârziere spre locuin a lui Ţuze-Dulci. Trebuia să-l prevină pe Ţebon cât mai iute şi să părăsească acest adăpost devenit de-acum o capcană.

Judecătorul Gem lovise cu putere. Întrucât nu mai îndura să vadă cum un ucigaş viclean batjocorea

justi ia, se înverşunase să trimită gărzile să răscolească întregul oraş, sperând că cercetările vor da mult-aşteptatele roade.

Dacă scribul Kel şi presupuşii săi complici se aflau în Memphis, nu vor avea unde să se ascundă de gărzi sau vor fi da i în vileag de către locuitorii îngrozi i de asemenea desfăşurare de for e. În sfârşit, limbile se vor dezlega şi nimeni nu va îndrăzni să adăpostească un ucigaş căutat cu atâta îndârjire.

La capătul acestei zile zbuciumate, comandan ii trupelor se înfă işară judecătorului Gem. Încredin aseră unui general de pedestraşi sarcina de a vorbi în numele lor.

— Vă aducem numai veşti bune. Totul a mers de minune şi s-au făcut numeroase arestări: douăzeci de ho i, dintre care cinci au mai fost osândi i și în alte rânduri, câ iva străini amesteca i în treburi necurate, nişte bărba i care voiau să scape de corvoadă, câ iva ta i nevrednici care refuzau să se îngrijească de copiii lor şi vânzători ambulan i care nu plăteau dările. Unii dintre aceşti netrebnici au încercat în zadar să fugă.

— Grozavă treabă, spuse judecătorul morocănos. Dar pe scribul Kel I-a i prins?

— Din păcate, nu. — Ave i vreo informa ie despre el? — Nici cea mai neînsemnată. — Dar despre Nitis, preoteasa? — Nici despre ea. Însă planul vostru, judecătorule

Gem, a dus la o strălucită izbândă. Nelegiui ii din Memphis nu se mai simt în siguran ă şi ştiu că putem pune mâna pe ei în orice clipă. Datorită vouă, lor le-a pierit curajul, iar trupele noastre parcă au prins aripi.

— Felicita i-i pe solda i şi pe gărzi, generale.

Ofi erii se retraseră. Rămas singur, Gem se întrebă cum să-i prezinte

această usturătoare înfrângere cancelarului Udja. N-avea decât o cale: să mărturisească adevărul şi să-şi părăsească slujba. După o astfel de nereuşită, bătrânul judecător nu putea să-şi păstreze rangul.

Atâtea probleme descâlcite, atâtea procese duse cu bine la sfârşit, atâ ia vinova i azvârli i în temni ă… Iar acest scrib ucigaş îl sfida punându-i capăt în mod ruşinos carierei! Dar nu, Gem nu se va lăsa doborât astfel.

În loc să se umilească, va sublinia partea bună a lucrurilor. Din cercetările făcute la porunca lui de către gărzi şi solda i, se desprindeau două învă ăminte: fie Kel părăsise Memphisul, fie era ajutat de nenumăra i complici, în stare să pună regatul în primejdie.

Papirusul criptat descoperit în capela lui Kheops rămânea de nedesluşit. Și nici urmă de coiful lui Amasis. Existența acestui text părea să sus ină, într-o oarecare măsură, nevinovă ia scribului… Sau mai degrabă era vorba doar despre o momeală!

Prea multe necunoscute se aflau la mijloc. Bizuindu-se pe experien a şi pe răbdarea sa, bătrânul

judecător va continua această luptă. Avea să fie ultima, fără îndoială, dar o să-l doboare până la urmă pe monstrul care amenin a regatul.

13 Din fericire, Ţebon se găsea acasă la Ţuze-Dulci.

Trezindu-se dintr-un somn prelungit de după-amiază, nu se îndoi câtuşi de pu in că uriaşa desfăşurare de for e din oraş era menită să-l prindă pe prietenul său.

Kel duse legumele bucătarului. — Am un mesaj pentru oaspetele stăpânei. — O să-i dau de ştire numaidecât. Actorul nu întârzie să apară. Kel îi povesti ce se

întâmplase. Ai descoperit lupanarul cu pricina? — Da, dar e cu neputin ă de ajuns acolo! — Nu te speria, gărzile şi solda ii se vor întoarce

curând în cazărmile lor. În toiul nop ii o să facem o încercare.

— Nu mai pot rămâne aici! — Dimpotrivă, nimeni n-o să te caute la grajduri. Eu

o aştept pe Ţuze-Dulci să se întoarcă, mâncăm împreună, îmi onorez îndatoririle de ibovnic, apoi mă întorc în odaia mea, mă strecor prin acoperiş şi trec să te iau.

— Şi dacă oraşul e plin de gărzi? — O să fim cu băgare de seamă. Vânt-de-Miazănoapte nu dădea niciun semn de

nelinişte, uşa că Kel se întinse pe un maldăr de paie şi aşteptă. La cea mai mică primejdie, măgarul o să-l prevină.

Scribul era sigur că Nitis încă trăia. Îi sim ea spaima şi-i auzea chemarea, iar timpul curgea împotriva lor. În sfârşit, Ţebon se ivi.

— Haide! Buze-Dulci crede că dorm, iar cartierul îmi pare liniştit. Dacă zărim prea multe gărzi, batem în retragere.

— ţa să mergem unde? — Vom vedea. Grija noastră de căpătâi e s-o eliberăm

pe Nitis, nu? Jignit, Kel sări afară din staul. — Încetişor! îl sfătui Ţebon.

Vânt-de-Miazănoapte o apucase deja spre lupanar, alegând drumul cel mai scurt.

Judecând după mersul său, nu-i păştea nicio primejdie. Gărzile şi solda ii se retrăseseră, într-adevăr, redând oraşului liniştea şi bucuria de a trăi. Răsuflând uşura i, locuitorii ieşeau din case şi se apucau să discute despre această zi ciudată. Fiecare îşi dădea cu părerea şi rostea cuvinte aspre de nemul umire.

ţând se apropiară de lupanar, măgarul încetini pasul.

ţu toate sim urile încordate, Kel și Ţebon cercetară împrejurimile.

Niciun soldat nu stătea la pândă. — Aştepta i-mă la col ul strădu ei, îi spuse actorul

lui Kel. Eu mă duc să aflu cum stau lucrurile înăuntru. Ţebon ciocăni la uşa lupanarului. Uşa se deschise fără grabă, lăsând să se ivească un

cap de nubian. — Ce vrei? — Să beau și să mă veselesc. — Eşti singur? — Prea singur. — Po i să plăteşti? — Ştiu pre urile. Nubianul scrută bănuitor strădu a. — Intră. Sala cea mare gemea de petrecăre i, cei mai mul i

dintre ei be i. — Guigua e liberă? îl întrebă Ţebon pe nubian. — N-ai noroc, voinice! Micu a e pe mâini bune. — ţele ale prietenului meu Palios, pun rămăşag! — Ah, îl cunoşti? — Un blestemat de chefliu grecul ăsta! Dă-mi să

beau, îl aştept. Şi el o să plătească şi pentru mine. — Nu doreşti o fată? — Vedem mai târziu. Aşezat comod, Ţebon începu să soarbă din bere. După o jumătate de oră, apăru o pereche alcătuită

dintr-o frumoasă oacheşă şi un zdrahon an oş, cu mers apăsat. Ţărbatul o sărută pe prostituată, goli o cupă cu alcool de curmale şi se îndreptă spre uşă.

Bebon îl ajunse cu sprinteneală din urmă şi cu vârful cu itului său îl în epă în coaste.

— O să ieşim împreună, Palios. Dacă te împotriveşti, î i fac de petrecanie.

Obosit, cu mintea tulbure, grecul se supuse. Kel sări şi-l înşfacă de gât, iar Vânt-de-Miazănoapte îl

împinse cu putere, lipindu-l de zidul lupanarului. — Vorbeşte, scârnăvie! Unde ai dus-o pe Nitis

preoteasa? — Să plecăm de aici, hotărî Ţebon. ţei trei îl împinseră pe prizonier spre o strădu ă

întunecoasă. — Vă înşela i, îi înfruntă fără vlagă Palios. — Nu eşti mercenar? — Ţa da, dar… — Şi n-ai răpit o femeie cu ajutorul altor mercenari

greci? — Nicidecum, sunt nevinovat! Grecul încercă să fugă. ţu o zvârlitură din copite, Vânt-de-Miazănoapte îl

trânti cu fa a la pământ. Ţebon îl intui locului şi îi puse lama cu itului la ceafă.

— Dacă min i, te tai în bucă i! Şi n-am vreme de pierdut!

— Am primit ordin, am fost silit!

— Cine a dat ordinul? — Nu ştiu. Eu doar am ascultat de comandantul

trupei. — ţum îl cheamă? — Nici asta nu ştiu. — Î i ba i joc de mine, Palios! — Vă jur că nu! Iar pe colegii care m-au înso it nu-i

văzusem niciodată până atunci. — ţum a i făcut? îl întrebă Kel. — Am prins-o pe fată când a pus piciorul pe pasarela

Isisului. — Nitis nu-i o fată, se răsti Kel, ci Mai-marea

cântăre elor și esătoarelor lui Neit! — Bine, bine! Eu unul habar n-aveam de nimic. La

mercenari, ordinele se îndeplinesc fără să stai la discu ii.

— Unde a i dus-o? — Într-o vilă din partea de sud a oraşului. — Haide, să mergem acolo! îi porunci Ţebon. — Nu pot, trebuie să mă întorc la cazarmă! Vârful

cu itului grecesc îi pătrunse uşor în ceafă. Am zis: Haide să mergem acolo!

14 Sub lumina lunii pline, cei patru înaintau cu paşi

repezi. Brusc, Vânt-de-Miazănoapte se opri. Kel pricepu numaidecât. — ţau i să ne îndrep i pe un drum greşit, Palios!

încă o încercare ca asta şi n-o să mai vezi zorii răsărind.

— În elege bine un lucru, zise Ţebon: pentru noi, un mort mai mult sau mai pu in nu contează. Dacă ne

duci la casa cu pricina, ai şanse să scapi cu via ă. Învins, cu fruntea în pământ, grecul apucă pe

drumul cel bun. Nu se zărea nici urmă de gărzi. La capătul unei strădu e cufundate în tăcere, se afla

un domeniu somptuos, protejat de ziduri înalte. Palmieri bătrâni umbreau o clădire cu două etaje, construită în mijlocul unei grădini întinse.

Cu urechile ciulite, Vânt-de-Miazănoapte se opri. — ţine locuieşte aici? îl întrebă Kel pe mercenar. — Nu ştiu. Nişte tovarăşi de-ai noştri ne-au aşteptat

la intrare. Le-am dat fata, vreau să zic… preoteasa, iar noi am plecat care-ncotro.

— Întrucât nu ştii nimic, observă Ţebon, nu ne mai eşti de niciun folos.

— A i făgăduit că… Dintr-un sac de pe spinarea măgarului, actorul

scoase o cârpă pe care o îndesă în gura mercenarului, apoi o frânghie de corabie cu care îl legă strâns. ţând isprăvi, îl târî ajutat de Kel, în fundul unei magazii pline cu urcioare.

— O să te găsească cineva până la urmă, îi zise actorul.

Dar ai grijă să- i ii gura. Altminteri, oamenii noştri î i vor veni de hac. Ai priceput?

Grecul clipi în semn de răspuns. — Şi-acum, fu de părere scribul, să dăm buzna

înăuntru! — Nu te-aş sfătui, se împotrivi prietenul său. După

mine e vorba de-o capcană. Să cercetăm mai întâi cu aten ie locurile. Apoi să ne facem un plan.

Deşi ardea de nerăbdare, Kel îi dădu dreptate. Nu voia să irosească nici cea mai mică şansă de a o elibera

pe Nitis. ţonvins la început că mercenarii păzeau casa, Ţebon

trebui totuşi să-şi recunoască greşeala. În preajma ei nu se vedeau nici solda i, nici gărzi, ci doar un portar la adăpostul unui umbrar din lemn, acoperit cu o pânză grosolană. În felul acesta, bietul om scăpa de razele fierbin i ale soarelui.

— Prea frumos ca să fie adevărat, socoti actorul. Să mai dăm o dată ocol zidurilor.

Locul era cum nu se poate mai liniştit, ferit de larma străjilor umblate şi a cartierelor ticsite de oameni.

— O temni ă desăvârşită, grăi cu amărăciune Kel. — Asta înseamnă că mercenarii se găsesc înăuntru.

ţâ i să fie? — Să scăpăm de portar şi să intrăm! — Voinicul ăsta serveşte drept momeală. Un pas

greşit şi o haită de greci se va năpusti asupra noastră. — Atunci să încercăm să ne că ărăm pe zid! — Tot aia e. Fără îndoială, există ronduri şi solda i ce

stau la pândă. Şi nici n-am şti încotro s-o luăm. Avem nevoie de informa ii precise.

— O să mi le dea portarul. — ţu siguran ă că nu! — Nitis a aşteptat deja prea mult. — Dacă suntem ucişi, nu-i mai rămâne nicio

speran ă. Încă o dată scribul îşi înfrână dorin a de a se năpusti

înăuntrul acestei vile blestemate. Oare Nitis îi sim ea prezen a, credea încă în

eliberarea ei? — ţhiar şi mercenarii greci trebuie să mănânce şi să

bea, îl lămuri Ţebon. ţu alte cuvinte, vânzătorii o să se prezinte la poartă. Poate că ei cunosc niscaiva

amănunte care ne-ar prinde bine. — Și dacă nici ei nu ştiu nimic? — Arată-te mai încrezător! Răbdarea lui Kel fu pusă la grea încercare. În sfârşit, se ivi un sacagiu! Ţărbatul schimbă câteva vorbe cu portarul, care îi

îngădui să între în curte. Peste doar câteva clipe sacagiul ieşi.

Kel şi Ţebon îi tăiară calea pe o strădu ă alăturată, în vreme ce Vânt-de-Miazănoapte stătea de pază.

— Ne e sete, zise actorul. — Îmi pare rău, am vândut tot. — ţelor din vila aia arătoasă? — Întocmai. — Sunt greci, nu? — Habar n-am. Azi îl înlocuiesc pe stăpânul meu,

care e bolnav, şi nu cunosc prea bine cartierul. Scribul şi prietenul său se aşezară iar la pândă. ţurând sosi un vânzător de plăcinte calde, umplute

cu năut. Şi el fu lăsat să treacă pragul. După ce părăsi curtea, Kel îl opri departe de ochii

portarului. Ţebon stătea mai în spate, ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni.

— Tare mi-ar plăcea o plăcintă. — Nu mi-a mai rămas niciuna. Însă, la doar câteva

străzi de aici, vei găsi destui vânzători. — ţe noroc au grecii ăştia! Vânzătorul îl privi mirat. — ţum adică… — Le-ai vândut toate vestitele tale plăcinte! Şi trebuie

că unt foarte boga i dacă locuiesc într-o vilă aşa frumoasă.

ţhipul negu ătorului se lumină.

— Ah, te înşeli întru totul! Stăpânul casei nu-i grec. — Dar cum îl cheamă? — E vorba de Marele vistiernic Pefy. Oamenii lui mă

plătesc bine. Şi judecând după numărul plăcintelor pe care le aduc, are cel pu in zece slujitori. O zi bună, prietene!

15 Elegantă ca întotdeauna, fardată cu multă măiestrie

şi împodobită doar cu un colier de lapislazuli şi bră ări din aur, regina Tanit avea să ofere un banchet chiar în prima seară după ce curtea se înapoiase la Sais, oraşul din Deltă devenit capitala celei de-a XXVI-a dinastii. Faraonul pre uia aceste clipe de răgaz care îl făceau să uite de povara cârmuirii. Ce-i drept, faraonul bea prea mult şi se lăsa uneori în voia unor pofte neîngăduite, totuşi continua să ină frâiele statului cu o mână sigură şi să-şi urmeze elurile: bunăstarea ării, încheierea de alian e cu regatele şi principatele greceşti, întărirea puterii militare a Egiptului.

— Eşti răpitoare, îi spuse Amasis so iei sale. Pe mine mă chinuie iar o cumplită durere de cap.

— Nu cumva a i uitat să lua i leacurile date de Udja? — Se poate… Prefer în locul lor un vin alb uşor şi

parfumat, în stare să alunge toate suferin ele. — ţurtea e încântată de întoarcerea la Sais.

Memphis rămâne un oraş frumos, dar capitala noastră are un farmec fără pereche, nu-i aşa?

— ţare nu va înceta să sporească, te asigur! De-acum înainte aici se va hotărî soarta lumii. Memphis va fi mai departe inima nego ului, iar Theba - păstrătoarea unor tradi ii învechite.

— Dar Divina Adoratoare nu se bucură de un nemaipomenit respect?

Poporul nostru pre uieşte gloriosul trecut al cetă ii zeului Amon și-și aminteşte de vremurile măre e ale unor faraoni precum Tutmosis, Amenhotep şi Ramses. Însă viitorul e în altă parte, scumpa mea Tanit. De-acum trebuie să ne întoarcem fa a spre Mediterană şi spre Grecia. Mul umită unor invă a i precum Pitagora, vom statornici legăturile Greciei cu Egiptul, care nu va mai fi inut departe de noile descoperiri făcute de alte popoare.

— Diseară, la masa voastră sunt pofti i mai mul i emisari greci.

— Minunat! mai-marele bucătarilor să se arate la înăl imea aşteptărilor.

— Ţizui i-vă pe aten ia şi pe grija mea. Deşi o admirau, slujitorii de la curte cunoşteau

severitatea reginei. Tanit nu suferea greşelile şi inea la respectarea cu străşnicie a ceremonialului. Era în joc faima Egiptului. Iar regele Amasis se felicita în fiecare zi că avea alături o astfel de femeie. Nu reuşise Tanit s-o îmbuneze pe Mitetis, so ia lui ţresus, căpetenia diploma iei persane, şi fiica nefericitului său potrivnic Apries, detronat de către Amasis?

Domolind pornirile duşmănoase ale acestei leoaice, Tanit se dovedise o mijlocitoare iscusită.

— Înaintea banchetului, se plânse regele, am o puzderie de sarcini plictisitoare de îndeplinit.

Tanit zâmbi. — Ţunăstarea ţelor Două Regate atârnă de ele. So ii se despăr iră, iar Amasis îl primi pe judecătorul

Gem. — Deşi desfăşurarea de trupe din Memphis a dat

oarece roade, socoti înaltul magistrat, totuşi nu ne-a îngăduit să-l arestăm pe scribul Kel. Fireşte, siguran a oraşului a avut de câştigat, iar fărădelegile se vor împu ina. I-am întemni at pe răufăcătorii periculoşi şi am convingerea neclintită că Kel a părăsit oraşul, încercând să ajungă în sud. Dacă izbuteşte să treacă hotarul la Elefantina, se va adăposti în Nubia şi se va strădui să ridice un trib împotriva voastră.

— Ai luat măsurile cuvenite? — Le-am cerut generalului Fanes din Halicarnas şi

căpeteniei iscoadelor, Henat, să-şi pună oamenii în gardă. În ceea ce mă priveşte, am ordonat tuturor gărzilor din regat să stea cu ochii în patru mai mult ca oricând. Niciodată drumurile pe apă şi pe uscat n-au fost supravegheate cu atâta străşnicie. Majestate, nu văd cum ar putea lua naştere o răzmeri ă.

— Totuşi, blestematul ăsta de scrib ne scapă mereu printre degete şi coiful meu rămâne de negăsit!

— Dat fiind că îmi acorda i întreaga voastră încredere, mă voi dovedi vrednic de ea şi am să vi-l aduc pe ucigaşul ăsta mort sau viu. Iste imea lui nu va birui răbdarea mea.

— Gra ie numirii unui nou mare preot al lui Neit, mai pu in îndărătnic decât cel dinaintea sa, templul zei ei ne este acum larg deschis, grăi Amasis, şi nu va mai sluji drept adăpost pentru răzvrăti i. ţercetează-l încă o dată cât mai temeinic, judecătorule Gem. Poate vom avea surprize plăcute.

— Să-l cercetez… cât de temeinic? — Nu ocoli niciun edificiu. — Nici chiar mormintele regale? — Am zis: niciunul. Magistratul părea stânjenit.

— Cea care i-a fost discipol răposatului mare preot a dispărut, Majestate. Nu există nicio urmă şi niciun martor.

— A dispărut sau… a fugit? — În ciuda lipsei unor dovezi sigure, purtarea acestei

Nitis, o tânără deosebită, menită unui viitor strălucit, mi-a dat mereu de gândit. Dacă presupunem că învă ătorul ei l-a ocrotit pe Kel într-un fel sau altul, atunci Nitis i-a urmat pilda.

— Şi, devenind complicea ucigaşului, i s-a alăturat? — Aceasta e convingerea mea, Majestate. — ţiudată purtare! Nu era Mai-marea cântăre elor şi

esătoarelor zei ei Neit? — Ţa da, însă numirea unui nou mare preot a

împins-o să creadă că-şi va pierde rangurile şi va ajunge să primească sarcini mărunte. Eu aş zice că această curioasă dispari ie are o pricină clară.

— ţare anume, judecătorule Gem? — O poveste de dragoste dătătoare de fiori reci,

Majestate. Nitis s-a îndrăgostit de scribul Kel? — Şi el de ea, dacă nu cumva o foloseşte drept aliată

ca să poată să călătorească şi să se ascundă. Noi căutăm un bărbat singur, nu o pereche.

— Spusele tale mi se par întemeiate! socoti regele. Împarte noi ordine.

Am făcut-o deja, Majestate. Reuşitele lui Kel nu se datorează norocului, ci unui ajutor oferit cu pricepere şi fereală.

Fără îndoială, acesta-i unul dintre secretele sale. Dacă există şi altele, am să le descopăr.

— Ai în continuare toată încrederea mea, judecătorule Gem.

Ţătrânul magistrat sim i că întinereşte. Redevenea un vânător nemilos, răbdător şi ager, căruia nu-i scăpau nici cei mai şire i tâlhari. Uitând de onoruri, ranguri şi de răsfă ul unui trai căldu , îşi regăsise for a şi neînduplecarea unui proaspăt judecător dornic să impună legea şi să lupte împotriva răului. Plăcut surprins, Amasis în elese că zilele celor doi fugari erau numărate.

16 Kel și Ţebon rămaseră năuci i. Vasăzică, aflaseră numele căpeteniei uneltitorilor, cel

care poruncise distrugerea ţasei tălmacilor şi nu şovăise să se dedea la omoruri ca să-şi împlinească ambi iile: Pefy, Marele vistiernic!

ţârmuitor al Dublei ţase a Aurului şi Argintului, Mai-mare al ogoarelor şi al malurilor inundate, înaltul demnitar veghea la bunăstarea Egiptului, spre mul umirea deplină a regelui Amasis.

Pefy l-a slujit pe Apries, fostul faraon, reaminti Ţebon. Poate că i-a rămas devotat şi doreşte să se răzbune, luând la rândul lui puterea. Vârsta şi bogă ia nu potolesc, neapărat, ambi ia.

După spusele lui Nitis, adăugă Kel, Pefy îi cunoştea pe părin ii ei şi i-a înlesnit intrarea în templul lui Neit. Nitis îl vedea ca pe un protector al său şi, prin urmare, nu şi-a dat seama de capcana pe care el i-o întindea! Şi tot Pefy m-a poftit la acel banchet în timpul căruia mi s-au pus prafuri în băutură ca să dorm prea mult, să ajung târziu la ţasa tălmacilor şi astfel să devin un ucigaş în ochii justi iei.

Să nu uităm un lucru: Pefy se duce adesea la

Abydos, unde se află o garnizoană a mercenarilor greci! Şi dintre aceştia i-a ales pe cei care au răpit-o pe Nitis.

Tânărul scrib fierbea de furie şi nerăbdare. — Monstrul ăsta a săvârşit o greşeală cumplită

atingându-se de Nitis, grăi el. Acum ştiu cum s-o eliberez.

Temându-se de tot ce putea fi mai rău, Ţebon îşi muşcă buzele.

— Mai întâi să-l găsim pe Pefy, sperând că n-a părăsit încă Memphisul, apoi îl răpim şi-l eliberăm în schimbul lui Nitis. După aceea, o să chibzuim ce facem mai departe.

— ţu tot respectul, planul îmi pare fără noimă şi greu de înfăptuit.

— Să mergem degrabă la palat. Potrivit obiceiului său, Vânt-de-Miazănoapte alese

drumul cel mai scurt şi, având în vedere împrejurările, grăbi pasul.

Kel se prezentă la primul post de strajă. — Vin de la Abydos, rosti cu glas atât de stăpânit,

încât până şi el rămase surprins. Aduc un mesaj pe care trebuie să-l depun chiar în mâinile Marelui vistiernic Pefy.

Impresionat de inuta şi de gravitatea scribului, santinela se purtă cu toată aten ia cuvenită.

Nu departe, Ţebon aştepta ros de îngrijorare. Această încercare temerară n-o să-l ducă pe Kel la

pierzanie? Dacă un soldat îl recunoştea, se vor năpusti cu to ii asupra lui.

Mestecând nişte lucernă, Vânt-de-Miazănoapte părea liniştit.

Actorul văzu un ofi er care se apropia de Kel, mergând foarte an oş. După ce discutară îndelung,

paşnic, scribul se îndepărtă agale. Nimeni nu-l opri. O să mergem în port, îi zise el actorului. ţorabia

Marelui vistiernic Pefy se pregăteşte să părăsească Memphisul. Mai avem o şansă să-l prindem din urmă.

— ţu neputin ă! O puzderie de gărzi îi asigură paza. — Vom vedea. Măgarul se opri de bunăvoie din mâncat şi alese un

drum mai pu in umblat. Ţebon nu se înşelase. N-aveai cum să răzbeşti până la debarcader. Doar

demnitarii şi slujitorii acestora treceau de şirurile de solda i.

Pe puntea unui vas magnific, corăbierii se pregăteau să înceapă manevrele de plecare. În mijlocul pun ii se vedea o cabină foarte mare, împodobită cu flori şi modele în pătrate de două culori ce încântau privirea.

Corabia lui Pefy, spuse Ţebon. Din păcate, de neatins pentru noi.

Dă-mi cu itul grecesc. Ce idee ți-a mai venit? Prea mul i solda i pe chei, într-adevăr. Dar ne

rămâne fluviul. Iar eu sunt un înotător fără pereche. Sau o să te îneci, sau arcaşii o să te doboare când te

vor vedea urcând la bord! Niciunul nu supraveghează cabina pe latura din

stânga. Dă-mi cu itul. Renun ă, Kel, e o nebunie! Dar privirea scribului era atât de poruncitoare, încât

Ţebon fu nevoit să se supună. Nu te mişca de-aici. O să-l ducem pe Pefy la vilă şi-o

s-o eliberăm pe Nitis. Înmărmurit, actorul se uita cum prietenul său se

depărtează, gândindu-se că n-o să-l mai revadă în

via ă. Să înoate mult timp pe sub apă nu avea să fie uşor, să ajungă la corabia Marelui vistiernic fără a fi zărit însemna o ispravă pe cinste, să se ca ere la bord reprezenta o minune. Cât despre ceea ce ar urma, depăşea orice închipuire!

Pefy nu se va învoi niciodată să-l înso ească pe Kel. Va chema solda ii, iar scribul, nefiind în stare să ucidă un om, va fi răpus.

Vânt-de-Miazănoapte şi Ţebon rămaseră cu ochii a inti i asupra corăbiei. Echipajul începea să ridice pânzele, se îmbarcau proviziile de hrană şi bere, iar căpitanul împăr ea ordine vâslaşilor.

Actorul se căia pentru că nu-l oprise pe prietenul său. Dar cum să-l convingă să asculte de glasul în elepciunii? Iubirea lui nebunească fa ă de Nitis îl făcea să nu simtă primejdia, iar Kel prefera să moară încercând s-o elibereze decât să se împace cu despăr irea de ea.

Kel şi Ţebon nu erau în măsură să lupte împotriva mercenarilor greci şi a unui demnitar cu puteri ca ale lui Pefy.

O clipă, Ţebon se gândi să stârnească agita ie, strigând cuvinte de neîn eles. Ar atrage câteva gărzi, ar fi arestat, iar Kel şi-ar continua încercarea lui nesăbuită. ţiudat om, scribul ăsta! La prima vedere, stăpân pe el, cumpătat, croit pentru cele mai înalte ranguri în administra ie, şi totuşi în stare de o dragoste nemărginită care îl preschimba într-un vântură-lume.

Ţrusc, îl văzu! ţu sprinteneala unui atlet, Kel se agă ă de parapetul

vasului, se că ără până sus şi cu ajutorul unei parâme izbuti să pună piciorul pe punte.

To i cei de la bord şi de pe chei îşi vedeau mai

departe de treburile lor. Nimeni nu-l observase pe oaspetele nepoftit! Ghemuit, tânărul şovăi o clipă. Trebuia acum să

străbată o por iune descoperită şi să se repeadă spre uşa cabinei, sperând că aceasta nu e încuiată pe dinăuntru.

— Renun ă, şopti Ţebon. Renun ă şi întoarce-te! Kel âşni, luându-i pe to i prin surprindere. ţorăbierii şi solda ii zăriră un soi de sălbăticiune,

mai iute decât un şacal, năpustindu-se ca o nălucă în cabina Marelui vistiernic.

Până să se dezmeticească ei, uşa se închisese deja. Aşezat pe un scaun şi adâncit în citirea unui papirus

cu socoteli, Pefy tresări. Scribul îşi vântură amenin ător cu itul. — ţine… cine sunte i? — Numele meu nu are cum să vă fie necunoscut: Kel,

așa-zisul ucigaş al tălmacilor. În uşă răsunară bătăi puternice. — Spuneți-le să nu între, Pefy. Altminteri, vă tai

numaidecât beregata. — Sta i linişti i! ordonă înaltul demnitar cu glas tare.

Nu s-a întâmplat nimic. — Sunte i sigur? se îngrijoră căpitanul. — Da i-mi ascultare şi aştepta i-mi poruncile. Larma de afară se potoli. — ţe dori i? întrebă Pefy, în a cărui privire nu se

desluşea nici pic de teamă. — Nu bănui i? — Vorbi i limpede. — Ştiu ce ascunde i, Pefy, şi vă cunosc bine

planurile. O să mă ajuta i s-o eliberez pe preoteasa Nitis. Dacă refuza i, vă ucid.

17 Netulburat, Marele vistiernic îşi privi intă atacatorul. — Aşadar, chiar sunte i un ucigaş. — N-am săvârşit încă niciun omor. Domnia voastră,

în schimb, a i ordonat un măcel. — ţe dovezi ave i? — A i răpit-o şi a i ascuns-o pe preoteasa Nitis. — Mai-marea cântăre elor şi esătoarelor lui Neit? — Chiar ea. — Ţa i câmpii, băiete! — Degeaba tăgădui i, Pefy. Am dat de urma

mercenarilor greci care au răpit-o şi ştiu că e închisă în somptuoasa voastră vilă din Memphis.

Marele vistiernic părea adânc tulburat. — ţeea ce spune i n-are nicio noimă! O pre uiesc pe

această femeie deosebită şi sunt mândru că am ajutat-o să-şi trăiască via a potrivit harului său. Răposatul mare preot spera că ea o să-l înlocuiască, dar faraonul a hotărât altfel. O mare greşeală, după părerea mea. Însă mai devreme sau mai târziu o să fie îndreptată.

— Ajunge cu vorbele frumoase, Pefy! Nu vă gândi i decât să-l detrona i pe Amasis şi să-i lua i locul. De aceea a i urzit un plan viclean şi plin de cruzime, alegându-mă pe mine drept ap ispăşitor! Trebuia să fiu arestat, judecat şi osândit la moarte. Dar iată-mă liber aici, în fa a voastră. A fost o prostie să vă atinge i de Nitis. M-a i transformat într-un vânător nemilos.

— Sunte i… îndrăgostit de ea? — Ne-am căsătorit. — Nitis – so ia unui ucigaş! Asta dacă… asta dacă nu

cumva sunte i nevinovat, iar ea se înverşunează s-o dovedească!

— Nu încerca i să mă duce i de nas. O să mergem amândoi la vila voastră şi o să le porunci i mercenarilor greci s-o elibereze pe Nitis. Vă spun încă o dată, dacă vă împotrivi i, am să vă ucid.

— Vă înşela i, Kel. Nici n-am urzit vreun complot împotriva faraonului, nici n-am pus la cale răpirea lui Nitis.

— Mă aşteptam să aud această minciună. Nu vă bizui i pe naivitatea mea, Pefy. Poftindu-mă la banchet pe mine, un tânăr scrib începător, şi poruncindu-i unui doctor să mă adoarmă, vă închipuia i că o să vă atinge i lesne inta, fără să bănui i că voi scăpa de judecătorul Gem, complicele vostru.

— Nu-l cunoaşte i deloc! Și-a dedicat viata căutării adevărului şi pedepsirii vinova ilor. Nimeni, nici chiar regele n-ar putea să aibă o înrâurire asupra lui.

— Văd că mă socoti i în continuare sărac cu duhul. — Dimpotrivă, mă tot întreb: oare a i căzut victimă

unor uneltiri îngrozitoare? — Iscusită mişcare, Pefy! îndoielile şi mila voastră mă

mişcă. — ţhibzui i pu in, Kel. Sunt bătrân, bogat şi

respectat şi l-am slujit cu credin ă pe faraon ani îndelunga i. ţurând o să numească pe altcineva în locul meu. Iar singura mea grijă, astăzi, e să repar templul din Abydos şi să celebrez cultul lui Osiris. ţasa mor ii, locaşul de veci, nu apar ine vie ii? Nu încuviin ez felul de a cârmui al lui Amasis, prea binevoitor cu grecii, şi nu-mi ascund părerile. Puterea şi urzelile de la curte nu mă mai interesează, Egiptul apucă pe un drum greşit, dar eu n-am for a să mă pun

de-a curmezişul. Mul umită rangului şi averii mele, îi încurajez pe meşterii care se inspiră din vremurile de aur ale piramidelor şi păstrează tradi ia. ţhiar dacă regele nu-mi va cere să-mi părăsesc slujba, eu tot am s-o lac şi am să mă retrag la Abydos, în preajma lui Osiris. Iată adevărata mea ambi ie.

Zăpăcit, Kel strânse cu itul. Încerca i să mă vrăji i asemenea unui mag! Abydos

adăposteşte o cazarmă a mercenarilor greci pe care i-a i tocmit ca s-o răpească pe Nitis.

Amasis cere ca mercenarii să fie prezen i în cât mai multe aşezări, mici sau mari. După el, acesta e pre ul plătit pentru siguran a ţelor Două Regate.

Să în eleg că domnia voastră nu sunte i convins de asta?

Eu mă îngrijesc de cultivarea ogoarelor şi de vistieria țării, nu de apărarea ei. Marele vistiernic se ridică în picioare. ţa să vă dovedesc nevinovă ia mea, haide i să

pornim spre vilă. În sfârşit, recunoaşte i! La cel mai mic gest nepotrivit,

la cel mai firav strigăt de ajutor, am să vă înjunghii. Lua i această paletă de scrib şi merge i la doi paşi în

spatele meu. Jur pe numele Faraonului că n-am să vă dau pe mâna gărzilor.

Jurământul îl tulbură pe tânăr. Pefy ştia ce se întâmpla dacă- i încălcai cuvântul dat: sufletul î i era sfâşiat de demoni şi osândit să rătăcească veşnic în neant. Oare înaltul demnitar se înrăise şi decăzuse într-atât, încât să nu-i pese de asta?

Pefy îi înmână o paletă. Kel o primi fără să spună nimic. — ţâtă vreme curtea a poposit la Memphis, îl lămuri

Pefy, nu m-am dus la vilă, rămânând să locuiesc la palat. Dacă în casa mea s-au petrecut lucruri necurate, le vom descoperi împreună.

Marele vistiernic părea sincer. Oare îi întindea o nouă capcană?

— Haide i s-o luăm din loc, hotărî Kel. Pefy deschise uşa. În fa a lui – căpitanul, corăbieri şi solda i. Un cuvânt,

un semn al lui Pefy şi Kel ar fi fost doborât. — Totul e în regulă, grăi înaltul demnitar. — Dar omul ăsta… De ce a dat buzna în cabina

voastră? întrebă căpitanul. — E un emisar venit de la Abydos, pradă unor

amenin ări grave din partea unei cete de răufăcători. Voia să mă prevină şi se temea să nu fie oprit. Îl duc la vila mea ca să cercetăm nişte documente. Aşa că vom amâna plecarea corăbiei.

— ţând socoti i să vă întoarce i? — ţât mai repede cu putin ă. — Să vă dau câ iva solda i să vă înso ească? — Nu-i nevoie. Uluit, Ţebon îl văzu pe Marele vistiernic coborând

agale pasarela, urmat de un scrib ce inea o paletă în mână.

Kel părea să se mişte nestingherit. — De necrezut, murmură actorul. Nici măcar nu-l

amenin ă pe ostatic! ţe i-o fi povestit? ţhinuit încă de îndoieli, actorul se aştepta ca solda ii

şi gărzile să se năpustească asupra scribului din clipă în clipă.

Însă Marele vistiernic şi Kel trecură la câ iva paşi de locul unde se aflau Ţebon şi Vânt-de-Miazănoapte, care se prefăcură a nu-i cunoaşte.

Gărzile şi solda ii nu se clintiră. Actorul şi măgarul se luară după cei doi, urmărindu-i

de la depărtare. Dacă trupele de ordine ar fi încercat să-l aresteze pe Kel, Bebon i-ar fi sărit numaidecât în ajutor.

Dar nu se întâmplă nimic. Iar Marele vistiernic, întovărăşit de scrib, ajunse la

frumoasa lui vilă, unde Nitis era inută prizonieră. 18 Pefy îl zgâl âi cu putere pe portarul a ipit. — Stăpâne! Domnia voastră era i? Vă credeam plecat. — Şi ce te-ai gândit tu? Să trândăveşti, lăsându-mi

casa nesupravegheată. — Nu spune i asta! M-a doborât doar o clipă

oboseala. — S-a petrecut de curând vreo întâmplare de care ar

trebui să aflu? — Nu, nu, nici cea mai mică! — A fost adusă o tânără femeie, sări Kel, nerăbdător,

pe care mercenarii greci o in prizonieră aici. Portarul se holbă la el. — ţe îndruga i acolo? — Nu min i, ştiu tot! Slujitorul se uită la Marele vistiernic. — Stăpâne, omul ăsta şi-a pierdut min ile! — Aşadar, după tine, nimeni n-a pătruns în casa

mea cât am lipsit. — Nimeni, în afară de slujitorii care se îngrijesc de

cură enie, după cum a i poruncit, şi de intendentul domniei voastre, însărcinat să verifice dacă totul e în bună stare.

— Să intrăm, propuse Pefy, şi să stăm de vorbă cu el. Intendentul, un slăbănog cu ochi negri, alergă să-i

întâmpine pe nou-sosi i şi se plecă adânc înaintea stăpânului său.

Temându-se de o capcană, Kel privea necontenit de jur împrejur.

— Sunt fericit că v-a i întors, stăpâne. Lua i masa singur sau ave i oaspe i?

— Vom vedea mai târziu. O tânără femeie şi nişte mercenari greci au poposit aici?

Intendentul rămase cu gura căscată. — Nu în eleg… — Mărturiseşte dacă te-au amenin at. — Amenin at… Nu, nici pomeneală! Mi-am văzut de

treabă, ca de obicei, fără a uita să-i in din scurt pe grădinari şi să întregesc provizia de urcioare cu bere.

— Ai primit vreo vizită neobişnuită? — Niciuna, stăpâne! Sim ind supărarea şi neîncrederea lui Kel, Pefy îl

pofti să viziteze locuin a, începând cu pivni a şi terminând cu terasa, Scribul cercetă el însuşi odăile şi sălile de baie.

Dar nici urmă de Nitis. — A i fost înşelat, Kel. — ţu neputin ă! Mercenarul grec era prea speriat ca

să născocească vreo poveste. — Recunoaşte i adevărul: căuta să vă zăpăcească

înşirându-vă lucruri fără noimă. — Ţa nu, eu îl cred. Slujitorii voştri sunt părtaşi la

această nelegiuire, iar domnia voastră min i i. Scribul îşi vântură iar cu itul. — Îmi pierd răbdarea, Pefy. Unde a i ascuns-o pe

Nitis?

— Nu am răpit-o eu. Încordat din cale-afară, Kel devenea amenin ător. Răgetul unui măgar îl făcu să încremenească. — Vasăzică, e o capcană! — N-am înştiin at gărzile, îl asigură Pefy. De la fereastră, Kel aruncă o privire în grădină. Măgarul păşea înaintea lui Ţebon, care îi târa după el

de gulerul tunicii pe portar şi pe intendent. Nenoroci ii nici nu mai ştiau pe ce lume se află.

— Încercau să fugă, zise actorul. A trebuit să-i împiedicăm.

Mirat, Marele vistiernic ieşi din casă înso it de scrib. O mândre e de cucui împodobea fruntea portarului,

iar intendentului îi curgea sânge din nas şi din gură. — Două lovituri de copită pe cinste, îi lămuri Ţebon.

Slujitorii ăştia par să aibă ceva pe suflet. Kel îi puse portarului cu itul la gât. — Vorbeşte, lepădătură! A fost adusă o femeie aici,

nu-i aşa? — Da, da… Dar eu nu sunt vinovat! Am ascultat de

ordinele intendentului. ţu ochii înce oşa i, acesta din urmă părea pe

jumătate leşinat. Ţebon îl pălmui şi-l înhă ă de păr, trăgându-i capul pe spate.

— Trezeşte-te, băiete, şi răspunde la întrebări! Altminteri, măgarul meu o să te slu ească de tot.

Intendentul tresări. — Mercenarii greci m-au amenin at, mărturisi el.

Unor oameni ca ei n-ai cum să le refuzi ceva. — Amenin at… Şi plătit? — Pu in. — Stăpânul tău avea cunoştin ă despre toate

acestea? întrebă Kel privindu-l pe Marele vistiernic.

— Nu, mercenarii s-au folosit de lipsa lui ca să aducă aici o prizonieră şi să-i tot pună întrebări o noapte întreagă.

— Au lovit-o? — Nu ştiu. — ţum ai îndrăznit să-mi înşeli încrederea pe care

i-am arătat-o? se răsti Pefy, ai cărui ochi vădeau o furie rece.

— Stăpâne, grecii nu mi-au dat de ales! — ţum îi cheamă pe mercenari? — Nu ştiu! — Unde au dus-o pe prizonieră? — Nici asta nu ştiu! — ţhiar că n-ai habar de nimic. Dar copitele

măgarului o să- i împrospăteze amintirile. Intendentul căzu în genunchi. — Spun adevărul, stăpâne! — Când mercenarii au adus-o pe femeie, scânci

portarul, unul dintre ei a pomenit de tabăra lor de la Saqqara.

— Şi de mai ce? Portarul îngenunche la rândul său. — V-am spus tot, stăpâne! — Tu şi complicele tău, dispăre i de-aici! — Putem… putem pleca? — Dispăre i! Intendentul şi portarul îşi luară numaidecât

tălpăşi a. — N-ar fi trebuit să-i predăm gărzilor? întrebă Kel. — O să-şi ină gura. Iar eu nu vreau să fiu amestecat

în răpirea unei preotese. Întrucât a i aflat ce căuta i, trece i la fapte.

— Dacă vă lăsăm în libertate, socoti Ţebon, o să

pune i să ne aresteze. Acum şti i prea multe. — De aceea am să tac, stând departe de toate astea.

Mă îndoiesc de vinovă ia lui Kel, dar n-am de gând să încep cercetări de capul meu şi să mă amestec într-o problemă care priveşte statul şi care e mai presus de puterile mele. E de datoria judecătorului Gem să scoată la lumină adevărul. Eu trebuie să mă întorc la Sais şi să mă îngrijesc cât mai bine de bunăstarea Egiptului. De altfel, nu ne-am întâlnit niciodată, da?

Kel şi Ţebon se sfătuiră din priviri. — Aşa să fie, zise scribul. Înaltul demnitar se îndepărtă fără grabă. — Tocmai ai săvârşit o mare greşeală, îşi dete cu

părerea Ţebon. ţăpetenie a uneltitorilor sau nu, trebuia să scăpăm de el.

19 Noul mare preot al templului zei ei Neit, numit de

către faraonul Amasis, le deschise larg por ile judecătorului Gem şi oamenilor săi. Magistratul verifică până în cele mai mici unghere diferitele edificii care alcătuiau vastul sanctuar, inima sacră a oraşului Sais, aflat în plină înflorire.

De astă-dată, pătrunse lesne în locaşurile tainice, în cripte și în ţasa Vie ii şi presim irea i se adeveri: răposatul mare preot și cu Nitis îl ajutaseră pe scribul Kel să se ascundă. Vasăzică, era vorba de un complot în care fusese amestecat un demnitar religios de vază. Era el căpetenia uneltitorilor? Avea complici la palat? Kel îi luase locul? O mul ime de întrebări nu şi aflaseră încă răspunsul.

Descoperise însă şi un lucru bun: templul nu mai

adăpostea un cuib de uneltitori, iar preo ii se mărgineau la îndeplinirea sarcinilor rituale.

Gem cercetă „ţasa Dimine ii”, loc al purificărilor, sala silexului unde se păstrau obiectele de cult, „palatul esăturilor de în”, capelele lui Neit, Ra şi Atum şi

sanctuarul Albinei. Aici se celebrau misterele învierii lui Osiris. În mijlocul naosului, se găsea sipetul tainic în care era aşezată mumia divină.

— Deschide-l, îi porunci Gem marelui preot. În ciuda supunerii arătate până atunci, acesta se

împotrivi. — Trebuie să aşteptăm următoarea sărbătoare,

căci… — Regele mi-a dat puteri depline. ţu mâinile tremurânde, marele preot îi făcu pe plac,

apoi se dădu câ iva paşi îndărăt. O asemenea pângărire a secretului marilor mistere va stârni mânia zeilor. Iar răzbunarea lor avea să fie cumplită.

Gem văzu ceea ce nu s-ar fi cuvenit să vadă, un sarcofag din aur, lung de-un cot, în care odihnea făptura de lumină a lui Osiris, învelit într-o pânză esută de Isis şi Nephtys. Dar nici urmă de vreun document folositor pentru

Gem. ţu chipul descompus, marele preot ceru îngăduin a

să se retragă. Deşi nu se sim ea în largul său, judecătorul îşi continuă căutările. Erau în joc siguran a şi viitorul regatului.

Ultimul popas: mormintele faraonilor care făcuseră din Sais capitala lor. Odihnindu-se înăuntrul incintei lui Neit, se bucurau de ocrotirea zei ei. Portice, coloane cu capitelul în forma unui mănunchi de frunze de palmier, o sală vastă precedată de o capelă, mormânt

boltit: locaşurilor de veci ale monarhilor nu le lipsea măre ia. Terminat de curând, cel al lui Amasis era splendid. Judecătorul Gem intră cu pas uşor, străbătu curtea şi merse până la capelă.

Înzestrată cu o via ă intensă, statuia ce reprezenta Ka-ul monarhului îl privea intă.

Inspirându-se din lucrările Vechiului Regat, sculptorul ştiuse să înfă işeze puterea şi severitatea monarhilor vârstei de aur.

Judecătorul se apropie. La moartea lui Amasis, capela va fi umplută cu

ofrande. Zi de zi, un preot al lui Ka va cinsti amintirea răposatului, întrupat în această statuie, sufletul lui îşi va lua zborul ca să se primenească aici, apoi se va întoarce pentru a sălăşlui în nepieritorul trup de piatră.

Magistratul vru să citească textele înscrise pe stâlpul din spate.

Dar rămase înmărmurit. Rulat cu grijă şi aşezat după statuie, se afla un

papirus. Nedumerit, Gem îl luă. Papirusul nu era sigilat, ci

legat cu o simplă sforicică, pe care judecătorul o dezlegă uşor.

Şi astfel ieşi la iveală un text de neîn eles! Nişte hieroglife trasate fără îndoială de o mână dibace, dar care luate laolaltă nu aveau nicio noimă.

Magistratul se gândi la ultimele cuvinte rostite de Mai-marele ţasei tălmacilor, pe când trăgea să moară: „Să descifrezi documentul criptat”. Oare Gem tocmai găsise documentul cu pricina? Din cauza acestui papirus se săvârşise măcelul? Un lucru sărea însă în ochi: textul era aidoma celui pe care judecătorul îl avea deja şi care îi apar inuse scribului Kel! Dar cine

ascunsese aici originalul? Fie răposatul mare preot, fie Nitis, discipolul său. Amândoi fuseseră convinşi că nimeni nu va îndrăzni să scotocească prin acest locaş. Aşadar, iată dovada vinovă iei şi a complicită ii lor!

Negreşit, uneltitorii plănuiau să se folosească de document, poate chiar atunci când luau puterea. Dar ce cuprindea el atât de însemnat?

— A i descoperit ceva, judecătorule Gem? întrebă o voce neprietenoasă.

Magistratul se întoarse. — Nu ştiam de existen a acestui papirus, adăugă

Henat. Vede i să nu fie vorba despre vreo ofrandă. — ţe face i aici? — Veghez la terminarea locaşului de veci al

faraonului. Unele detalii nu-l mul umesc, aşa că muncim până când totul va fi fără cusur.

— Majestatea Sa mi-a poruncit să cercetez toate păr ile templului cu speran a de a găsi o urmă, îl lămuri judecătorul.

— Frumoasă reuşită, recunoscu numaidecât căpetenia iscoadelor, arătând spre papirus.

— Da și nu. Textul e de necitit. — Îmi îngădui i să încerc a-l descifra? Judecătorul stătea în cumpănă. — Scumpe Gem, regele ne-a poruncit să ne sprijinim

unul pe altul. În schimbul bunăvoin ei voastre, am să vă ofer informa ii demne de aten ie.

Magistratul îi întinse documentul. După ce-l studie îndelung, Henat se dădu bătut. — E de nedesluşit la prima vedere, într-adevăr. Un

text criptat care ar trebui lăsat în seama scribilor din ţasa tălmacilor. ţu încuviin area voastră, fireşte…

— După ce-l voi arăta regelui, am să-l trimit acolo

chiar eu. ţe informa ii ave i? — Mi se pare că a i discutat cu Marele vistiernic Pefy

şi vă îndoi i de cinstea lui. O presim ire vrednică de laudă, judecătorule Gem. Acest slujbaş din cale-afară de priceput nu vede cu ochi buni felul de a cârmui al regelui nostru, prea binevoitor fa ă de greci. De aceea le-am cerut oamenilor mei să-l supravegheze în taină.

Gem se îmbufnă. — Ar fi trebuit să-mi vorbi i despre asta. — Nu spun c-am respectat chiar întru totul legea.

Dar căutăm un ucigaş aflat în slujba unor uneltitori de temut, aşa e?

— Nu încuviin ez mijloacele pe care le folosi i, Henat. Încălcarea legilor poate duce la samavolnicie.

— Doar şti i cât sunt de cumpătat, de prevăzător şi de credincios statului. Din punctul meu de vedere, când avem de-a face cu lucruri grave, doar rezultatele contează. Or, Pefy era prieten cu răposatul mare preot al lui Neit, complice, pesemne, la rândul său cu scribul ucigaş. Ajunge o astfel de bănuială ca să presupunem că el e căpetenia unui grup de uneltitori.

— A i găsit vreo dovadă? Henat şovăi. — E prea mult spus. Totuşi, purtarea Marelui

Vistiernic Pefy continuă să mă nedumerească. ţhiar înainte de a se întoarce la Sais, a întârziat plecarea corăbiei lui şi s-a dus la vila sa împreună cu un emisar venit de la Abydos. Apoi, casa a fost închisă.

— Eu socot că Pefy îşi îndeplineşte cu cea mai mare grijă sarcinile.

— Tocmai. Nu cumva caută să ne înşele? Deşi trece drept un înalt demnitar fără pată şi un vistiernic desăvârşit, urzeşte oare din umbră un complot?

— N-am nicio dovadă împotriva lui. — Ne aflăm în fa a fie a unui slujitor devotat al

Majestă ii Sale, fie a unui om viclean şi crud, în stare să meargă până la omoruri pentru a-şi potoli ambi ia. Domnia voastră nu ave i mijloacele să-l opri i, însă eu pot să-l urmăresc pas cu pas şi să-l împiedic să facă rău. Dar am nevoie de sprijinul vostru.

— Să cerem o audien ă la rege, hotărî judecătorul. 20 În ciuda unei dureri cumplite de cap, faraonul

Amasis ascultă atent raportul judecătorului Gem şi pe cel al căpeteniei iscoadelor, Henat. La acest sfat de taină luau parte regina Tanit, cancelarul Udja şi marele general Fanes din Halicarnas.

— La cererea lui Henat, îi lămuri monarhul, nu l-am chemat pe Marele vistiernic Pefy. În elege i acum de ce lipseşte.

— E datoria lui Henat să se îndoiască de tot și de toate, observă cancelarul, şi l-am încurajat să stea mereu cu ochii în patru. Totuşi, deşi Pefy nu-i are la inimă pe greci, n-am auzit aici niciun argument hotărâtor care să arate că e amestecat în vreun complot. Îşi îndeplineşte sarcinile fără greşeală, nego ul şi agricultura înfloresc. De ce-ar fi complicele unui ucigaş?

— Din pricina duşmăniei sale recunoscute fa ă de greci, socoti căpetenia iscoadelor, poate că a urzit nişte planuri îngrozitoare.

— Oare coiful faraonului să se afle tot la Pefy? întrebă regina.

— Nu ştiu, Majestate. E treaba judecătorului Gem

să-l aresteze şi să-l facă să vorbească. — Dar n-am destule dovezi, îl contrazise magistratul.

Arestarea lui ar pricinui grave tulburări printre înal ii demnitari ai statului, mai ales dacă e nevinovat. Vreau să trec la fapte doar atunci când nu mai e loc de îndoieli.

— Î i încuviin ez spusele, grăi Amasis. — Majestate, îngădui i-mi să vă pun totuşi în gardă,

stărui Henat. Lăsa i-mă să continui a-l supraveghea pe Marele Vistiernic.

— Ţine, ai încuviin area mea. — Pefy tocmai a plecat spre scumpul lui Abydos, iar

la Memphis a părut tare tulburat de venirea unui mesager din acest oraş. Abydos nu riscă să devină un sălaş al răzvrăti ilor?

— M-ar mira, sări marele general Fanes din Halicarnas. Abydos nu-i decât un târguşor adormit, unde nişte preo i bătrâni îşi dedică zilele celebrării misterelor lui Osiris, departe de lume, şi o cazarmă întreagă de mercenari veghează la păstrarea ordinii.

— Dublează numărul mercenarilor, porunci Amasis, şi înăspreşte măsurile de siguran ă. La cel mai firav cuvânt de răzvrătire rostit de preo ii lui Osiris, la cel mai mic gest care trezeşte bănuieli, vreau să fiu prevenit.

— La ordinele voastre, Majestate. — ţasa tălmacilor a reuşit să dezlege codul

papirusului ascuns în spatele statuii lui Ka? îl întrebă regele pe Gem.

— Din păcate, nu, Majestate. L-am arătat mai multor scribi regali şi, cu toată învă ătura lor, au dat şi ei greş. La fel s-a întâmplat şi cu documentul asemănător găsit în capela lui Kheops. După părerea mea, un singur om

are cheia: scribul Kel. Se slujea pesemne de aceste texte pentru a ine legătura cu oamenii din grupul său şi, întrucât vorbeşte mai multe limbi, a născocit un cod de neîn eles sub aparen a înşelătoare a hieroglifelor.

— Când l-am întâlnit, mărturisi regina, mişcată de amintirea acelor clipe, a spus că are un papirus criptat, din pricina căruia a fost distrusă ţasa tălmacilor şi care arată că există un complot, dovedind astfel nevinovă ia lui.

— Şi eu l-am văzut pe acest Kel, când a încercat să scape cu fa a curată aducându-mi un coif fals! Fără îndoială, mereu ajungem la el. ţăpetenie şi totodată bra înarmat, el rămâne un duşman de temut şi se va strădui să-i unească împotriva mea pe cei care-mi sunt vrăjmaşi. Iată ce hotărăsc pentru a împiedica o asemenea nenorocire: tu, judecătorule Gem, continuă să-l vânezi pe acest monstru. Ia cu tine cât de multe gărzi. Un decret regal te va împuternici să cercetezi templele şi să-i azvârli în temni ă pe cei care nu vor să i se supună. Acum sunt convins că Kel caută să

răzbată până în sud. Aşa că î i pun la dispozi ie o mică flotă de corăbii de război. Străbate provinciile în lung şi-n lat, Gem, şi hăituieşte această fiară.

— Voi pleca chiar mâine, Majestate. — Tu, generale Fanes, urmă monarhul, te vei duce la

Elefantina, a cărei garnizoană mă îngrijorează. Prea mul i nubieni şi prea pu ini greci. Lui Kel şi alia ilor lui n-o să le scape asta. Numeşte un nou comandant al fortăre ei, înstăpâneşte acolo o disciplină de fier, înlătură nemul umirile şi tocmeşte mercenari de elită. Elefantina trebuie să rămână un hotar de netrecut. Apoi, verifică toate garnizoanele noastre din sud şi nu-i ierta pe cei delăsători.

— Ţizui i-vă pe mine, Majestate. Suveranul se întoarse spre Henat. — De multă vreme ar fi trebuit să rezolvăm problema

tebană. Divina Adoratoare nu încuviin ează felul meu de a cârmui, şi chiar simpla ei existen ă îmi slăbeşte puterea.

— Să nu plănui i ceva rău în privin a ei, îl sfătui regina Tanit neliniştită. Marea preoteasă a lui Amon se bucură de un bun renume. Oamenii o pre uiesc pentru cinstea ei şi pentru respectul pe care-l arată vechilor ritualuri.

Amasis îşi luă cu tandre e so ia de mână. — Îmi dau seama şi, cu toată supărarea mea, cred că

e nevoie să păstrăm această datină prăfuită. Totuşi, trebuie s-o împiedicăm pe Divina Adoratoare să ne facă rău. Tu, Henat, o să te duci la Theba și o să-i ară i cum stau lucrurile.

— Anevoioasă sarcină, Majestate! — Vorbeşte-i despre existen a unui complot şi despre

căpetenia lui, scribul Kel, care e hotărât să ia legătura cu ea pentru a o îndemna să se ridice împotriva cârmuirii. Să nu se lase păcălită de acest ucigaş şi să rămână credincioasă coroanei. În felul acesta îşi va păstra micul ei regat teban şi va putea să celebreze mai departe ritualurile strămoşeşti.

Henat se înclină. — ie, cancelare Udja, adăugă Amasis, î i încredin ez

grija statului. Vei rămâne alături de mine, aici, la Sais, şi în i continua să sporeşti for a armatei noastre, dar mai cu seamă flota de război. O să primeşti rapoarte de la membrii acestui sfat restrâns și o să-mi aduci la cunoştin ă orice întâmplare neplăcută.

— N-am să dau greş, Majestate.

Demnitarii se retraseră. Obosit, Amasis goli o cupă cu vin roşu. — Să cârmuiesc mă istoveşte peste măsură, i se

destăinui so iei sale, dar n-am dreptul să-mi las ara de izbelişte.

— Fi i pe pace, zise Tanit surâzătoare. Adineauri tocmai v-a i întărit autoritatea.

— Un înalt demnitar sfârşeşte întotdeauna prin a se crede conducătorul statului. Era timpul să le reamintesc cine domneşte! Tot îmi pun întrebări în privin a lui Pefy.

— Un om bogat, bătrân, interesat de bunăstarea poporului, dornic să se retragă la Abydos şi să se dedice misterelor lui Osiris… Nu mi-l închipui în fruntea unui grup de uneltitori.

— Nu-i vorba oare de o mare viclenie? Scribul Kel are nevoie de sprijin, iar Marele meu Vistiernic i-ar putea oferi un ajutor de nădejde, prefacându-se că mă slujeşte cu devotament.

Regina părea descumpănită. — Un om care pune atâta pre pe tradi ie nu-l

respectă pe faraon? — Ambi ia şterge orice re ineri, scumpa mea so ie.

Pefy l-a cunoscut pe înaintaşul meu şi poate că nu-i place că eu i-am luat locul. Iar faptul că nu vede cu ochi buni grija pe care o arăt străinilor nu e o mărturie în favoarea lui. Pe de altă parte, sinceritatea lui dovedeşte că e un om răspunzător, cinstit şi curajos.

— ţum te descurci în această încurcătură? — Henat o să descopere adevărul. 21

Ţebon nu se amăgea: dacă împreună cu Kel şi Vânt-de-Miazănoapte s-ar fi apropiat de tabăra mercenarilor greci de la Saqqara, ar fi fost aresta i numaidecât. Ţineîn eles că Marele vistiernic Pefy îi prevenise pe mercenari, bucuros să se laude că-l prinsese pe ucigaşul urmărit de prea multă vreme.

— Am încredere în el, spuse Kel. — Dragostea te orbeşte! Acest demnitar cumsecade

ne trimite drept în capcană. Şi, de astă-dată, copitele lui Vânt-de-Miazănoapte n-o să ne scoată din ea.

— Pefy mi-ar fi putut închide gura pe corabie. Nu se numără printre uneltitori.

— ţulmea şireteniei! Marele vistiernic nu-şi murdăreşte mâinile.

— Saqqara este singura informa ie pe care-o avem, Bebon.

— Ia nu-mi ine lec ii! Nu trăgeam deloc nădejde să te opresc, ci voiam doar să ne luăm câteva măsuri de prevedere înainte de a muri prosteşte.

— Linişteşte-te, nu plănuiesc să atacăm noi trei o garnizoană întreagă.

— ţe uşurare! Şi ce propui? — Să cercetăm împrejurimile şi să punem mâna pe

mercenarul însărcinat să care gunoiul. — Şi dacă-s mai mul i? — Fii şi tu mai încrezător! — Ţine, bine. Şi după aceea? Presupunând că

voinicul o să ne spună că Nitis se află în tabără, va trebui să ne batem unul împotriva a douăzeci!

— Zeii ne vor ajuta. Ţebon preferă să tacă. Arătând ca nişte adevăra i negustori ambulan i, cei

doi prieteni se îndreptară spre tabăra de la Saqqara

înso i i de măgarul lor care purta burdufurile cu apă. Pe drum se încrucişară cu al i vânzători, le dădură

bine e, apoi se opriră în fa a unei santinele. — Ziua bună, soldat! Garnizoana are nevoie de apă

proaspătă şi ieftină? întrebă cu glas voios Ţebon. — Îmi pare rău, băiete, dar Mai-marii noştri ne silesc

să cumpărăm doar de la anumi i negustori. — Având în vedere numărul vostru, câteva por ii în

plus v-ar prinde bine! — Nu suntem decât vreo cincizeci și avem tot ce ne

trebuie. — ţred că nu-i o plăcere să stai zi de zi aici. ţe

plictiseală să supraveghezi necropola! Fără îndoială că ai prefera să trăieşti la Memphis. Acolo nu duci lipsă de distrac ii, petreceri şi veselie.

— Pleacă, prietene. ţomandantul interzice santinelelor să discute cu străinii.

— Apa mea… — Du-te s-o vinzi în altă parte. ţei trei descoperiră magazia de gunoi a mercenarilor.

O parte era arsă, cealaltă năruită. Kel, Ţebon şi Vânt-de-Miazănoapte se ascunseră într-o grădină de palmieri unde măgarul găsi ce să mănânce.

Tinerii se mul umiră cu câteva curmale. Pe înserat, apăru un soldat cărând nişte coşuri grele. Era santinela ce îndeplinea corvezile. Singur, mercenarul bodogănea împotriva acestei

munci anevoioase. ţând sim i în șale vârful cu itului mânuit de Bebon,

scăpă coşurile. — Mergi înainte spre palmierii aceia, îi porunci

actorul. Dacă ipi, te spintec. Furios, Kel îl sili pe grec să se întindă pe spate.

Vânt-de-Miazănoapte îi puse o copită pe piept. — Măgarul nostru e peste măsură de sălbatic, îl

lămuri Ţebon. N-ai fi primul pe care-l rupe-n bucă i. Răspunde-ne la întrebări şi o să te cru ăm.

Mercenarul se holbă la el, îngrozit. — Nu sunt vinovat pentru că n-am cumpărat apă de

la voi! Eu ascult ordinele şi… — Pu in îmi pasă de apă. În tabără s-a petrecut de

curând ceva neobişnuit, nu-i aşa? — N-am băgat de seamă, eu… Apăsarea copitei crescu brusc şi-i smulse soldatului

un geamăt de durere. — N-o să te salvezi min ind, sări Kel. Eşti gata să

mori ca să-i protejezi pe mai-marii tăi? După ce chibzui mai bine, mercenarul nu se sim i

răspunzător pentru ordinele primite. Iar ultimele nu-i fuseseră deloc pe plac.

— Deşi regulamentul ne interzice cu tărie, nişte colegi de-ai mei au adus o femeie în tabără. Tânără, foarte frumoasă, legată şi având căluş. Au zăbovit îndelung la comandant.

— Era rănită? se îngrijoră Kel. — Nu cred. — Ai mai văzut-o după aceea? — Da, când au scos-o din cortul comandantului.

Vorbeau tare și am tras cu urechea. Mă întrista să văd cum îmbrâncesc şi ocărăsc o fată aşa frumoasă. Eu m-aş fi purtat altfel cu ea!

Ţebon se temu pentru Kel să nu aibă o izbucnire de furie. Dar scribul reuşi să se stăpânească.

— Şi ce-ai auzit? — N-au izbutit să afle nimic de la ea, iar colegii mei

voiau un adăpost sigur ca s-o ină acolo şi să mai

încerce să-i smulgă nişte răspunsuri. ţomandantul i-a îndrumat spre o galerie care tocmai a fost săpată în partea sudică a piramidei în trepte. Acolo nimeni n-o să-i deranjeze.

— ţâ i temniceri sunt? — Trei. Nişte bărba i de temut, după părerea mea. — Li se duce de mâncat şi de băut? — La răsăritul şi la apusul soarelui. Socotind că întrebările s-au terminat,

Vânt-de-Miazănoapte se îndepărtă. — Dezbracă-te, porunci Kel. Avem nevoie de

uniforma ta. — Vre i să… să mă ucideți? — Doar să te împiedicăm să te mişti şi să vorbeşti.

Aici o să Iii la umbră şi până la urmă cineva o să te găsească. Şi- i dau un sfat: uită de noi.

Mercenarului i se păru că noaptea nu se mai sfârşeşte. Legat zdravăn şi mul umindu-le zeilor că scăpase cu via ă, adormi într-un târziu.

Kel nu se gândea decât să pornească mai departe, însă Ţebon îl convinse să se odihnească pu in. Eliberarea lui Nitis nu avea să se dovedească o treabă uşoară. De astă-dată, scribul se va vedea silit să ucidă.

22 Sosirea căpeteniei nu-i linişti pe uneltitori, pradă cu

to ii unei vii agita ii. Văzându-le tulburarea, Mai-marele lor îi privi pe

rând, păstrându-şi calmul. Uneltitorii tăcură şi se aşezară. — Iată-ne aduna i aici după o despăr ire îndelungată,

grăi căpetenia. Va trebui să punem la cale un plan

precis, pe care fiecare să-l respecte. — Papirusul criptat a căzut în mâinile gărzilor!

reaminti cel mai tulburat dintre uneltitori. Şi nu vorbesc de cel de la Gizeh! Acum trupele de ordine au la dispozi ie două documente fără pereche de importante.

ţăpetenia zâmbi. — Numai că trebuie să le şi descifreze. Iar singurul

om în stare s-o facă era răposatul conducător al ţasei tălmacilor, pe care am fost sili i s-o distrugem. În clipa de fa ă nu ne mai paşte nicio primejdie. Papirusurile vor rămâne mute.

— Dar scribul Kel? întrebă un alt uneltitor. — Poate să fi găsit prima cheie şi să fi citit câteva

rânduri. O izbândă măruntă, lipsită de urmări grave. — Şi dacă ajunge la Theba, unde e ascunsă a doua

cheie? Atunci o să în eleagă tot! — O presupunere fără rost, socoti căpetenia. Însă

vom continua să inem seama de ea şi să ridicăm atâtea piedici între Kel şi Divina Adoratoare, încât întâlnirea lor să devină cu neputin ă.

— Zeii par să-l ocrotească pe acest scrib! — Dispari ia iubitei sale Nitis îl va zdruncina şi-l va

scoate din min i. Uitând de pruden ă, va cădea în mâinile celor ce-l urmăresc.

— Şi dacă totuşi… — Vom face orice e nevoie, hotărî căpetenia.

Niciodată Divina Adoratoare n-o să asculte aiurelile unui ucigaş.

Sângele rece şi dârzenia Mai-marelui lor îi liniştiră pe uneltitori. Şi apoi, nici n-aveau de ales. De-acum nu mai puteau să dea înapoi.

* De când se întorsese la Sais, Menk, rânduitorul

sărbătorilor, fusese copleşit de muncă. Noul mare preot, un nepriceput, se bizuia pe el ca să asigure desfăşurarea fără cusur a marilor ritualuri în onoarea lui Neit.

La vederea Mai-marii cântăre elor şi esătoarelor, numită Iu locul lui Nitis, Menk, care era totuşi un om de lume şi se purta cu multă curtoazie, aproape că-şi ieşi din fire. O bătrână ar ăgoasă şi cicălitoare, cu voce ascu ită şi gesturi repezi i. Din pricina acestei femei urâte foc, corul cânta fals şi atelierele decăzuseră.

Dezgustat, Menk se feri să-i dea porunci de care ea oricum n-ar fi ascultat. El, care crezuse întotdeauna că pe calea discu iilor po i ajunge la o bună în elegere, ar fi trebuit să-i aducă la cunoştin ă marelui preot nemul umirea sa. Dar, vai! Greşelile care vor apărea de-aici înainte îi vor fi puse în cârcă lui Menk şi-i vor distruge renumele. Oare cineva încerca să-l înlăture?

În culmea supărării, Menk porni spre tribunalul unde lucra judecătorul Gem. Nemaiputând îndura absen a lui Neit, voia să-i ceară magistratului lămuriri clare şi sigure.

Dar un alt judecător conducea procesele. — Doresc să-l văd pe Gem, îi zise Menk scribului

secretar. — Pleacă în călătorie. ţorabia sa o să părăsească în

curând portul. Rânduitorul sărbătorilor alergă într-un suflet la

debarcader. Aici îşi spuse numele şi rangul ofi erului supraveghetor. Acesta merse să-l înştiin eze pe judecător şi Menk fu lăsat să urce la bord.

Aşezat la pupă, magistratul bea bere uşoară şi contempla capitala Egiptului.

— Judecătorule Gem, am venit să vă cer noută i despre cercetările privind dispari ia preotesei Nitis.

— Legea mă opreşte să vă răspund. — Era cel mai de seamă ajutor al meu. Lipsa ei îmi

pricinuieşte o mare îngrijorare! — Uita i-o, Menk! — Vre i să spune i că… — Nitis n-a fost răpită. A fugit. — A fugit! Din ce cauză? — Preoteasa nu-i o victimă, ci părtaşa unui ucigaş.

Iar eu am să-i arestez pe amândoi. Vă dau încă o dată acelaşi sfat: uita i-o!

Palid, Menk sim i că-l cuprinde ame eala. ţând coborî pasarela, fu cât pe ce să cadă.

Vasăzică, scribul Kel o silise pe Nitis să-l urmeze. Ea, îndrăgostită de un ucigaş… Nu, era cu neputin ă! În fa a unei nenorociri atât de cumplite, Menk nu putea sta cu bra ele încrucişate. Şi, de vreme ce bătrânul judecător, care nu vedea altceva în afară de legile sale, nu izbutea să prindă monstrul, trebuia găsită o altă cale.

Menk se duse la palat şi ceru să fie primit de Henat, şi el pe punctul de a părăsi Saisul.

— Timpul meu e măsurat, îl preveni căpetenia iscoadelor. Arăta i necăjit, scumpe prietene! O duce i rău cu sănătatea?

— Aud că Nitis ar fi fugit cu Kel. Henat păru stânjenit. — Într-adevăr, asta e părerea judecătorului Gem. — Monstrul ăla a silit-o să-l urmeze. — Se poate.

— ţu siguran ă! Judecătorul se înşală şi planul lui nu va da neapărat roadele aşteptate. Nitis ar putea fi rănită, ucisă chiar! Trebuie să fac ceva.

— Cum anume? — Am lucrat deja pentru domnia voastră, reaminti

Menk, luând seama la uneltirile răposatului mare preot al lui Neit. Încredin a i-mi o nouă misiune: s-o găsesc pe Nitis şi s-o eliberez. Am nevoie doar de câ iva mercenari pricepu i, de o corabie iute şi de o mică informa ie, ca să încep de undeva.

Apoi am să mă descurc singur. În ochii tuturor, voi fi plecat să-mi îngrijesc de sănătate. Ajutoarele mele mă vor înlocui, iar noii cârmuitori ai templului vor răspunde de desfăşurarea viitoarelor sărbători.

— Să vă preschimba i aşa, dintr-odată, într-o iscoadă în toată regula… Mi se pare o treabă delicată.

— Nitis trebuia să devină so ia mea, mărturisi Menk. Îmi în elege i acum hotărârea?

Henat încuviin ă din cap. — Vă admir curajul, Menk. Dacă primesc propunerea

voastră, îmi făgădui i să nu vă pune i via a în primejdie? Scribul Kel e un ucigaş de temut.

— Vă făgăduiesc. — Ucigaşul a părăsit Memphisul, luând-o spre sud, îi

destăinui căpetenia iscoadelor. Va încerca să ajungă la Theba, s-o atragă de partea sa pe Divina Adoratoare, apoi să stârnească o răzvrătire în Nubia. Găsirea lui nu se anun ă uşoară, dar poate că norocul o să vă surâdă. Dacă se întâmplă asta, mărgini i-vă să ne dați de ştire.

— Am în eles. — Secretarul meu se va îngriji de cele trebuincioase.

Până diseară, ve i avea tot ce-a i cerut. — Mul umesc, Henat. Mă voi arăta vrednic de

această misiune. — V-o doresc din toată inima. Menk se ferise să adauge că nu urmărea decât un el:

să-l ucidă pe scribul Kel şi s-o elibereze pe Nitis ca s-o ia de so ie numaidecât.

La rândul său, căpetenia iscoadelor bănuia adevăratele planuri ale noii sale iscoade. Dar, câteodată, un începător reuşea.

23 Ţebon nu se sim ea în largul său. După unele

zvonuri stăruitoare, duhuri războinice păzeau Saqqara şi împrejurimile sale, veghind la odihna sufletului faraonului Djeser, a cărui piramidă în trepte, scară unind cerul cu pământul, domina necropola. Nimeni nu se aventura până aici.

— Un scrib atât de învă at ca tine, îi spuse el prietenului său, ar trebui să ină seama de primejdie. Magia tărâmului de dincolo ne împresoară, iar noi suntem nişte bie i oameni care nu se pot lupta cu o astfel de for ă.

— i-e frică? — Fireşte că nu! Vorbeam doar despre respect şi

pruden ă. — Eliberarea lui Nitis n-o să-i nemul umească pe zei.

Fără ajutorul lor, n-am fi aflat adevărul. De ce ne-ar părăsi acum?

Actorul renun ă să-l contrazică. Încăpă ânarea lui Kel îi zădărnicea dinainte orice argument.

Cu pas solemn, Vânt-de-Miazănoapte străbătu inutul sacru al lui Djeser. Liniştit, măgarul călca pe

urmele ritualiştilor care celebraseră sărbătoarea

reînnoirii lui Ka şi a unirii ţelor Două Regate, oferind astfel Egiptului o temelie nepieritoare.

Kel îşi amintea de clipele intense trăite în cripta din templul lui Neit, de la Sais. În mijlocul tăcerii şi al întunericului, înconjurat de puterile divine, se lepădase de pielea profană.

Dobândind un nou mod de a privi lumea, se sim ea gata să dea piept cu demonii dornici să-l distrugă.

Pe Ţebon însă îl treceau fiori de groază, şi ar fi bătut bucuros, în retragere. Desluşea prezen a unor spirite care se învârteau în jurul oaspe ilor nepofti i, şovăind să-i lovească. inându-şi urechile lăsate, Vânt-de-Miazănoapte mergea cu o uşurin ă de necrezut, de parcă nu cântărea mai mult decât o pasăre. Actorul lua parte la o procesiune ciudată, în care muritorii atingeau o lume nevăzută.

În sfârşit, ajunseră la intrarea în galeria saită. O uşă din lemn oprea trecerea.

Răsăritul începea să capete sclipiri roşiatice. Ţebon respira mai bine. Demonii nop ii se întorceau

în grotele lor, lăsându-i să-i înfrunte doar pe cei trei mercenari greci.

Kel păru dintr-odată abătut. — Şi dacă au schingiuit-o şi au siluit-o… Niciodată

Nitis n-o să-şi mai vină în fire! Va prefera să moară. — Vrei să afli sau nu? încă mai putem s-o lăsăm în

mâinile lor. Privirea lui Kel scăpără. — Ţate la această uşă, Ţebon, şi pregăteşte-te să

împlineşti prima parte a planului nostru. Actorul lovi zdravăn cu pumnul. — Cine-i acolo? întrebă în greacă o voce groasă. — Am adus apă şi plăcinte calde.

Uşa se întredeschise. Mercenarul care se ivi era lat în spate şi bărbos.

Mai întâi, văzându-l pe Kel în uniformă, alături de un măgar încărcat cu de-ale gurii, se linişti. Apoi îl încol i bănuiala.

— Eşti nou. — Da, am intrat de curând în slujbă. — De mirare. Nu se încredin ează unui începător

treburi ca acestea. — Am multă experien ă, iar tu n-o să-mi scapi. — ţe înseamnă asta? Bastonul din lemn de palmier al lui Bebon zdrobi

easta mercenarului. — Unul mai pu in, rosti sec actorul, dar arma mi s-a

rupt în două. Kel aşeză jos jăraticul luat de la depozitul de gunoaie

al taberei militare. Cu ajutorul unei ramuri de palmier a â ă flacăra.

Fumul umplu galeria. — Foc! strigă el în greacă. Să ieşim de aici, prieteni!

Altminteri o să murim sufoca i! Potrivindu-şi de minune mişcările, măgarul şi actorul

îl izbiră pe cel de-al doilea mercenar, care se rostogoli peste cap. Apoi, cu o lovitură de copită în ceafă, Vânt-de-Miazănoapte îi veni de hac.

Al treilea mercenar o târa după el pe Nitis, care se împotrivea din toate puterile.

Nebun de furie, Kel sări la gâtul lui, îl sili să dea drumul prăzii şi începu să-i care la pumni cu nemiluita. Soldatul se prăbuşi leşinat.

Nicicând scribul nu se crezuse în stare de o asemenea violen ă.

— Nitis…

Plângând de bucurie, tânăra îl strânse în bra e, mai-mai să-l înăbuşe.

— S-a sfârşit, eşti liberă! — A fost cumplit, mărturisi ea. — Te-au lovit? — Nu, m-au speriat doar. Însă au distrus tot ce

aveam şi în fiecare clipă m-am temut de ce e mai rău. ţăpitanul de pe Ibis m-a dat pe mâinile a trei mercenari greci care m-au dus într-o vilă frumoasă unde m-au luat la întrebări.

— L-ai întâlnit acolo pe Marele vistiernic Pefy? Întrebarea o miră pe tânăra femeie. — Nu… A avut vreun amestec în răpirea şi

întemni area mea? — Nu cred. Ce voiau de la tine? — Să afle ce legături există între noi, unde te ascunzi

şi cine- i sunt alia ii. Le-am oferit răspunsuri neclare şi care se băteau cap în cap. Scoşi din răbdări, au hotărât să mă lase în seama unor călăi mai pricepu i.

— Să nu mai pierdem vremea pe aici, se amestecă în vorbă Ţebon. Locul ăsta mă îngrijorează.

— Haide i să mergem până în capătul galeriei, îi sfătui preoteasa. Adăposteşte o comoară.

— Eu stau la pândă, hotărî actorul. Dacă strig, veni i în fuga mare.

Lung de şaizeci de metri, vastul coridor orizontal era sus inut în mijloc de un rând de coloane puternice. Iar dulgherii îi sporiseră siguran a prin mai multe grinzi.

— Suntem în mijlocul piramidei, socoti Nitis. Sim i energia pe care o răspândeşte?

Tulburat, Kel încercă un intens sentiment de venera ie. Departe de a părea o întemni are, o astfel de călătorie în inima pietrei semăna cu o eliberare.

— Priveşte aceste minună ii! Scribul admiră un grup de Răspunzători2, figurine

din ceramică smăl uită, albastră, aşeza i în morminte pentru a îndeplini anumite munci în locul celor învia i. Purtând peruci, înveşmânta i în tunici scurte cu mâneci largi, Răspunzătorii ineau în bra ele încrucişate la piept două săpăligi. Potrivit textului, ai cărui executan i magici erau, ei se însărcinau să semene ogoarele, să irige taluzurile, să care îngrăşământul rămas din descompunerea mâlului de la apus la răsărit şi de la răsărit la apus.

— Sunt dedica i faraonului Amasis! observă scribul. — Fără îndoială e vorba despre un furt, îşi dădu Nitis

cu părerea. — Mai degrabă despre o plată către aceşti mercenari

care pot vinde foarte scump astfel de obiecte. Aceste minună ii nu dovedesc, oare, că faraonul este întâiul nostru vrăjmaş?

— Să nu ne pripim cu judecă ile. Să luăm cu noi unul dintre Răspunzători şi această amuletă: două degete de obsidian, pe care îmbălsămătorul le strecoară în timpul mumificării în tăietura făcută pe trupul osirian. Despăr ind cerul de pământ, amuleta îngăduie sufletului să ajungă, străpungând norii, în paradisuri şi îl fereşte de deochi.

Stăpânirea de sine pe care o dovedea tânăra femeie îl ului pe Kel. După atâtea ore de spaimă, îşi regăsise bucuria de a trăi şi energia cu o iu eală de necrezut!

— Şi tu, şi eu am pierdut copiile după papirusul criptat, rosti el cu amărăciune.

Nitis îi zâmbi.

2 Ushebtis sau shauabtis

— ţopiile, dar nu inerea de minte. Ştiu pe de rost adunătura aceea misterioasă de hieroglife. Şi tu la fel, bănuiesc.

Într-o traistă de piele cărată de Vânt-de-Miazănoapte se găseau o paletă şi cele trebuincioase scrisului.

ţu toată împotrivirea lui Ţebon, nerăbdător să părăsească locurile, Kel şi Nitis se apucară separat să scrie textul, aşa cum şi-l amintea fiecare. ţele două copii se potriveau perfect.

— Să plecăm de-aici, stărui actorul. — Doar Divina Adoratoare ne poate salva, le reaminti

Nitis. 24 Omul care adusese apă şi plăcinte bătu de mai multe

ori în uşa galeriei saite. Mirat că nu capătă niciun răspuns, o împinse binişor.

Uşa se deschise scâr âind. Un fum usturător îi intră în nas şi-n ochi. — Sunte i acolo? strigă el cu nelinişte în glas. Înaintă temător şi se împiedică de trupul unui

mercenar. Puțin mai încolo zăceau al i doi. Speriat de-a binelea, omul lepădă urcioarele şi

coşurile şi o rupse la fugă pentru a-l înştiin a pe comandantul taberei. Acesta sosi numaidecât la fața locului, întovărăşit de doi solda i.

Unul dintre răni i tocmai îşi revenea în sim iri. — Ce s-a întâmplat? — Am fost ataca i prin surprindere. — ţâ i erau? — Nu ştiu… Fumul ne-a împiedicat să vedem şi să ne

apărăm. Totul s-a desfăşurat foarte repede.

ţomandantul cercetă galeria. ţomoara părea neatinsă, dar fata dispăruse. Nu ştia cine e ea şi nici nu dorea să afle, într-atât îi displăcea această misiune secretă. Ofi erul se mărginea să execute întocmai ordinele fără a căuta să descopere de unde veneau și care era ținta lor. Mercenarii nu stăteau la discu ii.

ţei trei răni i vor fi îngriji i şi apoi vor fi muta i într-o garnizoană îndepărtată, unde vor uita această întâmplare, ferindu-se să-şi dea drumul la gură. ţât despre comandant, se va grăbi să întocmească un raport amănun it şi să-l trimită Mai-marilor săi.

Restul nu-l privea.

* ţând căpetenia uneltitorilor află de eliberarea lui

Nitis, nu se putu împiedica să nu încerce un sentiment de admira ie față de scribul Kel. Într-adevăr, nu era un om obişnuit și făcea dovada unei iubiri nebuneşti, care-l împingea să mişte şi mun ii din loc.

Totuşi, potrivit dosarului său, ar fi trebuit să se poarte ca un slujbaş mărunt, care să tremure de frica Mai-marilor lui şi să nu fie în stare să ia o hotărâre de unul singur, devenind astfel o pradă uşoară. Numai că soarta cea vitregă îl preschimbase într-o fiară sălbatică mereu la pândă şi biruitoare de fiecare dată. Să scape de trupele de ordine şi s-o elibereze pe preoteasă fuseseră două isprăvi pe cinste. În slujba uneltitorilor, acest tânăr ar fi săvârşit minuni.

Dar acum era prea târziu. Având în vedere împrejurările, uneltitorii trebuiau să se descotorosească de Kel şi de Nitis într-un fel sau altul. Iar unul dintre ucigaşii porni i în căutarea lor va sfârşi prin a le veni

de hac. Existau nişte complici… Nu încăpea nicio îndoială. În

primul rând, fostul mare preot al lui Neit, din fericire dispărut, care negreşit o ajutase pe Nitis, discipolul său, să cunoască ritualişti de vază. Aşadar, fugarii vor folosi adesea templele drept adăpost, prin urmare se impunea ca acestea să fie supravegheate cu străşnicie.

Theba şi Divina Adoratoare erau inte de neatins! ţăpetenia uneltitorilor ura acest oraş în esat de sanctuare şi pe această preoteasă bătrână, aproape egala faraonului, ce-şi dedicase via a slujirii zeilor. Iar poporul, mărginit cum era, o venera crezând în puterile ei magice şi în for a ei de a-l apăra de urgii! Atâtea credin e învechite deveneau nesuferite şi o mişcare fermă le va înlătura.

Egiptul merita mai mult. Iar scribul Kel, în ciuda curajului şi a norocului său, nu va putea opri schimbarea.

*

Drum Ţun, marele port din Memphis, semăna cu un

furnicar. ţorăbii trăgeau la mal, căutând cel mai bun loc, sau plecau. Oamenii încărcau şi descărcau mărfuri, vedeau de starea vaselor, făceau nego , crâcneau împotriva măsurilor de pază prea aspre, se târguiau asupra pre ului călătoriilor. Din ce în ce mai numeroşi, grecii se dovedeau negustori aprigi.

Ţebon se amestecă în mul imea de gură-cască şi zări gărzile care patrulau înso ite de babuini dresa i să-i dea în vileag pe ho i muşcându-i de pulpa piciorului. Răufăcătorii erau duşi în temni ă şi osândi i fără milă.

Prost ras, aidoma unui bărbat în doliu, îmbrăcat cu o

tunică siriană grosolană, purtând sandale ieftine, Ţebon părea un locuitor de rând al Memphisului, nici bogat, nici sărac, pornit în căutarea unui câştig frumuşel.

De când trupele de ordine răscoliseră tot oraşul din porunca judecătorului Gem, ho ii se făcuseră nevăzu i de teama unor controale neaşteptate. ţei care aveau prăvălii, precum şi negustorii ambulan i nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie văzând cât de bine le merg treburile acum.

Lângă pasarela unei corăbii de nego impunătoare stăteau cinci solda i şi comandantul lor.

Ţebon se apropie agale, cu fruntea în pământ. — Aş dori să discut cu un ofi er răspunzător, îi zise el

comandantului. — Răspunzător cu ce? — ţu apărarea statului. — Pleacă, prietene. Avem de lucru. — Vorbesc foarte serios. Asculta i-mă şi n-o să vă

căi i. ţomandantul oftă. — Te-a părăsit nevasta? i-ai pierdut slujba? Nu

deznădăjdui, totul o să se aranjeze. — Am o informa ie care-l priveşte pe însuşi faraonul. Comandantul zâmbi: — Îmi pari cam obosit, omule, dar curând o să vină

vremea odihnei de după masă. — Kel, ucigaşul, vă interesează? Comandantului îi pieri zâmbetul. — Urăsc glumele proaste! — Vreau să ştiu ce răsplată capăt. — Nu mişca de-aici, mă întorc îndată. Ga şi ceilal i colegi ai săi, comandantul primise ordin

să strângă toate informa iile, chiar şi cele care puteau trece uşor drept născociri.

Nu peste mult timp se întoarse, înso it de un ofi er cu bărbia despicată.

— Ţăiete, in să te previn că nu-i sufăr cu niciun chip pe cei care scornesc tot soiul de minciuni.

— Care-i răsplata? — O vilă, doi servitori, cinci măgari şi o mare

cantitate de provizii, fără a mai pune la socoteală recunoştin a cârmuitorilor.

— A i putea adăuga şi nişte pământuri mănoase. O să mai discutăm despre asta dacă te dovedeşti

serios! — Dacă sunt serios? ţând e vorba să fac avere nu-mi

arde de glume. — Ai rostit numele scribului Kel? — Se pregăteşte să părăsească Memphisul ca să

ajungă la Theba, iar eu ştiu prin ce mijloace. Ţărbie-Despicată îşi inu răsuflarea. — Vreau un zălog, continuă Ţebon. Statul împarte

lesne făgăduieli, dar rareori le respectă. — Şi ce anume ceri? — Un săcule cu pietre scumpe. — Nu- i lua nasul la purtare, omule! — E doar o simplă arvună, îl lămuri Ţebon. Apoi o să

capăt şi restul cuvenit. Şi hotărâ i-vă iute. N-o să aştept prea mult. Alte gărzi vor pleca urechea, negreşit, la spusele mele.

— Aşează-te şi ai răbdare. O să i se dea de băut. Ţărbie-Despicată se întoarse cu un săcule de pietre

scumpe. — Îți convine? Actorul îi cercetă îndelung con inutul.

— Merge, la o adică. — Aşadar, spune-ne ce ştii. — Scribul Kel a lăsat să-i crească o musta ă sub ire

şi poartă o perucă aidoma celor de odinioară. Poimâine-diminea ă o să urce la bordul unei corăbii de nego , Viguroasa, care se va îndrepta spre Theba. ţorabia transportă esături, urcioare cu vin şi vase de alabastru pentru Divina Adoratoare. Nu cunosc numele şi numărul membrilor echipajului cărora le-a cumpărat tăcerea, însă se va da drept scrib public care întocmeşte registre pentru administra ie şi-şi va plăti astfel călătoria.

Ţărbie-Despicată se strădui să-şi stăpânească bucuria.

— Ţineîn eles, prietene, tu ai să rămâi lângă noi. — Dacă nu mă întorc, Kel n-o să se suie pe corabie.

ţrede că eu acum verific ultimele amănunte şi aşteaptă să-i spun cum stau lucrurile. Să nu încerca i să mă urmări i. Iscoadele o să vă zărească şi îi vor da de ştire. Mâine, după ce-l aresta i, am să vin să capăt ce mi-a mai rămas din răsplata făgăduită.

25 Ţebon nu se îndoia: era urmărit de una dintre gărzi.

Ţărbatul cu pricina îşi închipuia că, dacă-i surprindea pe Kel şi pe complicii săi în vizuina lor, isprava lui ar fi cu atât mai apreciată. Şi înaintarea în grad îi va fi oferită pe tavă!

Actorul apucă pe o strădu ă întortocheată, la mijlocul căreia fusese construită o galerie îngustă care-o lega de o stradă largă. La capătul galeriei, Ţebon o rupse la fugă spre dugheana unui vânzător de coşuri, o străbătu

şi ieşi prin uşa din dos. Scăpase de urmăritor. Ţebon pipăi săcule ul cu nestemate. O avere

frumuşică! Iar restul plă ii cuvenite ar fi făcut din el un om bogat, a cărui singură îndeletnicire ar fi fost să se bucure din plin de plăcerile vie ii. Trădarea i-ar aduce foloase mari…

ţu pas domol, ajunse în port şi se îndreptă spre o corabie somptuoasă, gata de plecare, Scarabeul.

Un corăbier îl opri să urce pasarela. — N-ai voie să treci, băiete. Echipajul nu duce lipsă

de oameni, aşa că nu mai tocmim pe nimeni. — Sunt purtătorul de sandale al stăpânei domeniului

Neferet. Păzitorul se duse să-i dea de ştire doamnei cu pricina

şi, după ce primi încuviin area ei, îl lăsă pe slujitor să urce la bord.

Ţebon se înclină în fa a lui Nitis. — Am câştigat rămăşagul, îi spuse el, şi iată aici

roadele culese: cu aceste pietre scumpe o să ne descurcăm o bună bucată de vreme!

— Kel şi cu mine muream de spaimă! mărturisi tânăra. Te pândeau primejdii mari.

— Am cunoscut eu altele şi mai rele, şi încă nu s-au terminat! Trupele de ordine doresc atât de tare să prindă un fir, încât sunt gata să creadă orice.

ţăpitanul dădu ordin să se ridice ancora. Un vânt prielnic dinspre miazănoapte ajută vasul să părăsească iute Memphisul, în vreme ce gărzile întindeau capcana în jurul Viguroasei, o corabie ce transporta mărfuri, şi nicidecum călători urmări i de gărzi.

La porunca stăpânei sale, intendentul Kel îl plăti pe căpitanul Scarabeului, un vas doar pentru muşterii

înstări i. Judecătorul Gem căuta o pereche nevoită să se poarte cu fereală, nu o femeie bogată, liniştită şi de o frumuse e răpitoare, înso ită de doi slujitori. Pentru cine întreba, doamna pornise spre Khemenu, oraşul lui Thot din Egiptul de Mijloc, unde stăpânea numeroase pământuri. Fireşte, ar fi putut să folosească propria corabie, dar să călătorească în tovărăşia unor persoane de rangul ei o înveselea.

Cinci cabine confortabile fuseseră puse la dispozi ia a patru doamne de vază şi a unui inspector al digurilor. Aduna i la proră, aceştia sporovăiau, bând bere slabă şi gustând smochine cărnoase, înainte de a se desfăta cu un ospă îmbelşugat. Ţucatele – gâscă friptă, came de vită, uscată, sărată, afumată şi unsă cu miere, peşte pregătit la bord – fură servite pe frunze de măzăriche, late, adânci şi groase.

Mai pu in răsfă a i, slujitorii se mul umiră cu nişte carne uscată de pasăre, peşte uscat, lăptuci de Memphis şi curmale. Vânt-de-Miazănoapte, alături de al i doi măgari, se înfrupta din lucernă proaspătă.

— Tare mi-ar mai plăcea ca din când în când să mă joc de-a boga ii! Una peste alta, mâncarea nu-i tocmai rea, iar berea merge, în lipsă de altceva.

— Marele vistiernic Pefy nu ne-a trădat, observă Kel. Altminteri eram deja aresta i. Aşa că nu se numără printre uneltitori.

— La prima vedere, ai dreptate. Totuşi, mă tem de o viclenie. Poate vrea să ne prindă chiar el, fără ajutorul gărzilor sau al armatei, astfel încât să apară drept salvatorul regatului. Frumos început pentru un viitor faraon, nu?

— Atunci înseamnă că judecătorul Gem e dus de nas şi cunoaşte prost lucrurile, dar e cinstit.

— ţu neputin ă! Ne hăituieşte la adăpostul mantiei groase a legilor şi se supune poruncilor cârmuirii.

— Adică faraonului Amasis, îi reaminti scribul. ţare ce este? Viitoare victimă sau căpetenie a uneltitorilor?

Ţebon îşi scărpină obrazul. — Regele pune la cale un complot ca să se detroneze

pe el însuşi… Hm… ţeva îmi scapă. — Dar dacă încearcă să se descotorosească de unii

demnitari, deveni i stânjenitori pentru el, întinzându-le o capcană? Un lucru e sigur: Amasis vinde ara, pu in câte pu in, grecilor, iar anumi i dregători puternici, precum Pefy, nu încuviin ează asta. Născocind un aşa-zis complot în care, chipurile, ar fi amesteca i potrivnicii săi, monarhul îi va defăima şi se va descotorosi de ei.

— ţhiar că nu-i nimic mai rău decât hă işurile astea ale cârmuirii!

— Ba da, nedreptatea. — Tot aia. Şi-acum eu am să dorm ni el, aşa ca după

masă. Josniciile sufletului omenesc mă sleiesc de puteri.

Bebon adormea oriunde într-o clipă. Kel însă nu privea cu ochi buni purtarea inspectorului digurilor, care o curta pe Nitis. La cel mai mic gest nelalocul lui, scribul va trece la fapte.

Din fericire, ospă ul se încheie şi tânăra femeie se retrase, sus inând că are de lucru cu intendentul.

— Îl urăsc pe omul ăla. Nitis zâmbi. — Eşti gelos? Te îndoiai? Din păcate, nu pot să te sărut, deşi mor de poftă. Pentru Kel, faptul că n-o putea cuprinde în bra e era

de-a dreptul un chin. Trebui să se mul umească doar cu un schimb de priviri complice, mărturie a unei iubiri atât de mari şi profunde încât timpul, în loc s-o şubrezească, o întărea.

Împreună se aplecară iar asupra textului criptat, încercând tot soiul de îmbinări, chiar şi cele mai nefireşti.

Trudă zadarnică. — Fără îndoială, cheia ne va fi oferită de simboluri

precum amuletele din capela lui Kheops, îşi dădu cu părerea scribul. Iar aceste simboluri se află negreşit la Theba, la Divina Adoratoare. Prin urmare, duşmanii noştri vor încerca să ne împiedice să răzbim până acolo. Să văd cum î i pui via a în primejdie e peste puterile mele, Nitis.

— Acum e vorba despre via a noastră. Şi singura şansă de a o salva e să descoperim adevărul. Iar zeii n-o să ne părăsească.

— O șansă atât de slabă! — Armele nu ne lipsesc, socoti tânăra femeie. Mai

întâi, prietenii pe care-i are Bebon în Egiptul de Sus, apoi locurile de putere ale zei ei Neit, pe care mi le-a dezvăluit răposatul meu învă ător. Acolo vom găsi un ajutor pre ios. ţurând vom ajunge la primul dintre ele.

Nitis părăsi cabina pentru a se alătura prietenilor săi de ocazie, iar Ţebon dormea adânc. Kel se rezemă în coate de parapet şi contemplă Nilul, oglindire pământească a fluviului ceresc, care transporta energia în sânul universului. Udând malurile, el dăruia oamenilor cele de trebuin ă ca să trăiască ferici i şi în bună pace. Dar dacă regele se arăta nedrept, nicio fericire nu era cu putin ă.

*

Când corabia poposi la Fayyum3, călătorii prânziră pe uscat, iar echipajul cură i temeinic, de la un capăt la altul, somptuosul vas. ţăpitanul supraveghea încărcarea proviziilor de bere, vin, carne uscată şi merinde proaspete. Peştele era prins zilnic chiar de corăbieri. Oaspe ii nu trebuiau să ducă lipsă de nimic, ci să fie mul umi i în toate privin ele de călătorie.

Spre marea mirare a căpitanului, slujitorul frumoasei doamne lega pe spinarea măgarului sacii din piele de parcă s-ar fi pregătit de plecare. Iar intendentul, cu traista aruncată pe umăr, inea în mână un toiag de drume .

Tânăra femeie ieşi din cabină. Îşi schimbase rochia elegantă cu o tunică simplă.

— Doamnă Neferet, ne părăsi i deja? Socoti i că n-a i fost servită cum se cuvine?

— Dimpotrivă, căpitane, totul a fost fără cusur. Numai că intendentul meu mi-a adus la cunoştin ă anumite nereguli săvârşite de unul dintre administratorii mei care locuieşte în apropiere. Vreau să văd numaidecât cum stau lucrurile, apoi vom porni spre Memphis după un scurt popas într-un sat învecinat, unde stăpânesc nişte pământuri. Data viitoare când voi avea treburi la Khemenu, am să aleg tot Scarabeul, într-atât mi s-a părut de plăcută corabia voastră.

— Trebuie să vă înapoiez o parte din… — Nici vorbă, căpitane. Merita i din plin această mică

răsplată.

3 Situat la o sută de kilometri la sud de ţairo.

Oh, zei, ce femeie minunată! Posomorât, corăbierul începu să se gândească la manevrele de plecare.

26 Înştiin at de către ofi erul răspunzător cu paza

portului din Memphis, Fanes din Halicarnas îl preveni numaidecât pe cancelarul Udja, după cum cerea calea ierarhică. Acesta din urmă îl chemă pe Henat, căpetenia iscoadelor, şi puse să fie întors din drum judecătorul Gem, care de-abia părăsise capitala.

ţei patru demnitari nici nu îndrăzneau să-şi închipuie ce va urma: oare îl vor aresta, în sfârşit, pe scribul Kel din cauza unei informa ii demne de crezare? Niciodată lucrurile nu se vădiseră mai limpezi.

— Ar trebui să-l vestim pe rege? întrebă marele general.

— Dacă dăm greş, o să-l dezamăgim, se împotrivi judecătorul. Am pierdut socoteala zvonurilor mincinoase şi a cercetărilor zadarnice legate de Kel.

— De data asta, pare ceva serios, stărui Henat. — Să luăm măsurile de cuviin ă, hotărî judecătorul,

fără a ne lăuda dinainte cu rezultatele. — Potrivit rapoartelor ofi erului însărcinat cu paza,

începu Fanes din Halicarnas, Viguroasa este o corabie veche, bine îngrijită, în stare să care poveri grele. Dar viitoarea sa încărcătură pare mai degrabă uşoară: esături, urcioare cu vin şi metale pre ioase. — Unde trebuie să ajungă? — La Theba, pe domeniul Divinei Adoratoare. Demnitarilor li se tăie răsuflarea. — Asta dovedeşte multe, grăi cancelarul. ţe ştim

despre căpitan?

— Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu multă experien ă. E tată a cinci copii şi-i place să petreacă.

Dar vreun nărav are? — Jocul de zaruri. — Prin urmare, a strâns niscaiva datorii. Lui Kel nu

i-a fost greu să-l convingă să primească o plată frumuşică pentru a-l duce, fără ştirea nimănui, la Theba. Acum să vorbim despre cel care l-a trădat pe scrib.

— Din păcate, n-am aflat prea multe despre el, spuse cu amărăciune marele general. Nu-i cunoaştem numele, descrierile sunt neclare şi, lucrul cel mai neplăcut, a scăpat de garda însărcinată să se tină după el. După ce-a pus mâna pe un săcule cu pietre scumpe, drept arvună la răsplata ce i se cuvenea, voinicul s-a descotorosit de omul nostru trimis să-l urmărească pas cu pas.

— Firesc, într-un fel, socoti judecătorul Gem. Nu voia să-l conducă pe omul nostru până la Kel de teamă să nu fie arestat împreună cu acesta şi să piardă tot. Purtarea lui mă face să cred că avem de-a face cu un luptător priceput, poate chiar un mercenar rătăcit, aflat în slujba scribului Kel. Sătul să se tot ascundă, s-a hotărât să-şi vândă stăpânul ca să se îmbogă ească.

— ţât sunte i de încrezător, rosti batjocoritor Henat. Întâmplările trecute nu v-au trezit îndoieli.

— Trădătorii şi vânzătorii au existat întotdeauna, i-o întoarse Gem.

— Nu-i o vreme nimerită pentru discu ii, ci pentru fapte, rosti apăsat cancelarul Udja. Ţineîn eles, Viguroasa se află sub o supraveghere atentă, da?

— Adevărat, răspunse marele general. — Scribul Kel e un ucigaş neobişnuit de viclean, care

precis s-a gândit la o cale de salvare în caz de atac. Să întindem în jurul corabiei o capcană din care nimeni să nu poată scăpa.

— Să înlocuim corăbierii cu gărzi, propuse Henat. — E o măsură nesigură, spuse judecătorul. Kel îi va

observa înainte să urce la bord şi, dacă nu recunoaşte echipajul, o să se îndepărteze. Să nu-l prevenim nici pe căpitan, să-l lăsăm să se simtă în largul său. În schimb, să închidem toate ieşirile, chiar şi cele de pe apă. Şi să încercăm să-l prindem pe ucigaş viu. Am putea scoate de la el nişte răspunsuri pre ioase.

— A i dat ordin să fie doborât dacă amenin ă via a oamenilor noştri, îi reaminti Fanes din Halicarnas.

— Şi întăresc acest ordin.

* Zorii răsăriseră deasupra portului din Memphis, iar

cărăuşii se apucaseră de treabă! Răcoarea nu inea mult şi era mai bine să se folosească de aceste ore ale dimine ii ca să încarce şi să descarce corăbiile. Douăzeci de vase erau gata pe plecare, tot atâtea sosiseră şi restul zilei se anun a agitat. Primii negustori îşi rânduiau fructele şi legumele şi primii cumpărători cercetau mărfurile înainte de a începe tocmeala.

Vreo sută de gărzi îmbrăcate aidoma orăşenilor de rând intuiau cu privirea pasarela Viguroasei. Mul i dintre ei abia dacă-şi mai puteau stăpâni încordarea, mai ales cei din trupa însărcinată să-l prindă pe ucigaş. Dacă scribul va refuza să-şi lepede armele, arcaşii piti i în dosul unei stive de coşuri vor trage fără şovăire. Iar dacă el se arunca în apă, mai multe bărci pline de solda i vor porni îndată spre el.

— N-o să vină, îi spuse Henat judecătorului Gem. E o momeală.

— Știți mai multe decât mine? — Din păcate, nu! — Kel trebuie s-o întâlnească pe Divina Adoratoare,

aminti magistratul, iar corabia aceasta duce o încărcătură la Theba.

— Dar preoteasa Nitis? Scribul o va lăsa în voia unei sor i nefericite?

— Kel a în eles că noi căutăm o pereche, aşa că s-au despăr it. Nu-mi fac speran e deşarte. Având în vedere freamătul neîncetat din portul Memphisului, n-avem cum să controlăm toate corăbiile.

La capătul cheiului se ivi un tânăr de talie mijlocie. Purta o perucă aidoma celor de odinioară și o musta ă mică şi sub ire, tăiată cu fine e. ţu pas măsurat se îndreptă spre Viguroasa.

— Cel care ne-a vândut informa ia n-a min it, şopti judecătorul Gem.

Gărzile strânseră numaidecât rândurile. Părând foarte liniştit, tânărul dădu să urce pasarela. ţinci gărzi, mai înalte cu un cap decât el, se

aruncară asupra lui, înhă ându-l în acelaşi timp de umeri, de bra e şi de picioare.

— L-am prins! răcni comandantul trupei, mirat de o împotrivire atât de slabă.

ţăpitanul Viguroasei şi echipajul urmăriseră înmărmuri i totul.

— Nu mişca! ordonă un arcaş. Eşti arestat! ţând judecătorul Gem sosi, gărzile i-l înfă işară pe

ucigaş, legat zdravăn de mâini şi de glezne. — ţine eşti? Tremurând de spaimă, tânărul îşi găsi cu greu

cuvintele. — Sunt unul dintre scribii care in registrele cu

socoteli ale unui mare atelier din Memphis. Am venit să verific numărul urcioarelor încărcate pe corabie, ca să văd cât pre uieşte marfa, aşa cum se obişnuieşte la fiecare călătorie.

ţăpitanul îi adeveri spusele. — Plec la Theba, zise Henat. Am pierdut destulă

vreme aici. Lăsându-l în pace pe bietul scrib, judecătorul Gem

vru neapărat să stea de vorbă cu solda ii care-l întâlniseră pe cel care vânduse informa ia despre Kel.

— Straşnic actor, socoti unul dintre ei. ţhiar ne-a convins atunci că nu minte.

„Actor” – cuvântul îi sună ciudat judecătorului, atrăgându-i aten ia. Nu arestase el cândva un actor bănuit a fi complicele scribului Kel, apoi îl eliberase din lipsă de dovezi?

Ajuns în odaia sa de lucru, Gem căută prin dosare şi găsi numele acelui tinerel plin de haz: Bebon.

Plin de haz, dar şiret. Potrivit unui raport al gărzilor, le scăpase odată printre degete. Însă Gem nu băgase în seamă acest raport, asupra căruia se apleca prea târziu.

Totuşi, magistratul făcuse un pas important: ştia acum numele unuia dintre complicii lui Kel, poate omul său de legătură, ba chiar unul dintre aghiotan ii lui.

Un actor ambulant avea o sumedenie de cunoştin e. Aşa că Ţebon putea să-i pună pretutindeni la dispozi ie ucigaşului ajutoare! În sfârşit, Gem descoperise de ce Kel părea să se bucure de fiecare dată de un noroc fără pereche. De fapt, la mijloc erau nişte planuri bine puse la punct ce-i îngăduiau să scape de gărzi.

Oare cercetând cu luare-aminte dosarul lui Bebon, Gem va găsi un mijloc de-a ajunge la Kel?

Oricum, de aici înainte va urmări doi bărba i şi o femeie.

27 Irigat de un lac întins, un soi de mare interioară,

Fayyum era un meleag înverzit, un inut al vânătorii şi pescuitului. Uriaşele lucrări desfăşurate în vremea Regatului de Mijloc preschimbaseră regiunea într-un paradis încărcat de bogă ii.

La intrarea în Fayyum, piramida faraonului Amenemhat III 4 stătea de strajă pentru a alunga duhurile rele şi a chezăşui bunăstarea acestei mănoase provincii. Dominând canalul prin care treceau apele Nilului, ea amintea de gloria unei epoci înfloritoare, a cărei mărturie era şi imensul templu închinat Ka-ului faraonului şi lui Sobek, zeul-crocodil. Inspirat de ansamblul arhitectural al lui Djeser de la Saqqara, edificiul cuprindea numeroase cur i înconjurate de capele cu acoperiş boltit, fel şi fel de odăi retrase, galerii ascunse în zidărie, şi semăna cu un adevărat labirint5, unde doar sufletul cel drept al faraonului putea găsi drumul cel bun.

— Iată primul loc de putere, grăi Nitis. Odinioară, min ile luminate din toate provinciile se adunau aici ca să refacă trupul lui Osiris şi să-i îngăduie astfel regelui să reînvie.

— Lăudabilă dorin ă, îşi dădu cu părerea Ţebon, dar locul mi se pare părăsit şi deloc liniştitor.

4 1842-1797 î. Hr. (a Xll-a dinastie). 5 Acesta este numele pe care i-l vor da grecii.

Kel intră pe sub primul portal, trecând brusc de la lumina zilei la penumbră. Se lovi de un zid şi fu nevoit să străbată o galerie îngustă la capătul căreia descoperi prima curte mărginită de colonade.

O tăcere apăsătoare domnea împrejur. Nitis îl ajunse din urmă pe scrib. — Sanctuarul pare pustiu. — Uita i-vă acolo! strigă Ţebon. La picioarele unei coloane se zărea o cobră neagră

precum cerneala, cu un cap mic şi lucios şi cu o gură înspăimântătoare, larg deschisă.

— Muşcătura ei ucide, lămuri preoteasa, şi nu există descântec s-o intuiască la pământ. ţu niciun chip să nu facem mişcări repezite.

Şarpele nu-şi scăpa din ochi cele trei prăzi. — Nu-i o târâtoare obişnuită, socoti scribul. Într-adevăr, ochii animalului sclipeau cu o licărire

roşiatică nefirească. Îi privi rând pe rând pe oaspe ii nepofti i, de parcă nu se hotăra să-şi aleagă victima.

— Ar trebui să plecăm, propuse Ţebon. — Asta aşteaptă şi ea: să fugim. Te rog, rămâi

nemişcat. Limba cobrei începuse un dans furios. Pătrunzând în

sufletul oamenilor, sim indu-le frica, se unduia spre ei. Nitis îl imploră pe răposatul său învă ător să-i apere.

Zeii nu puteau să-i părăsească tocmai aici, în mijlocul templului, şi să-i oprească din căutarea adevărului!

âşnind dintre coloane, o mangustă se aşeză între cei trei prieteni şi şarpe. Şobolanul Faraonului, căruia îi plăceau nespus ouăle de cobră, se tăvălise în noroi şi-l lăsase să se usuce ca să se protejeze sub această crustă groasă.

Recunoscându-şi cel mai înverşunat duşman, cobra

încremeni. În ciuda taliei sale mici, mangusta dovedea un curaj fără pereche şi se bizuia pe iu eala sa.

— În ea se întrupează zeul Atum, zise Nitis. El se naşte clipă de clipă din oceanul începuturilor, Fiin ă şi Nefiin ă în acelaşi timp.

Mangusta îi dădu roată cobrei, căutând un unghi de atac. Fiecare animal va avea dreptul doar la o singură muşcătură, precisă şi mortală.

Cobra se repezi, iar Nitis închise ochii. Dacă ucidea mangusta, zeii îi vor părăsi şi minciuna

va triumfa. — Mangusta a scăpat, o linişti Ţebon. Iar micul mamifer porni atacul, folosindu-se de o

clipă în care şarpele părea că şovăie. Dintr-o săritură năucitoare, îl înhă ă de după cap

şi-şi înfipse col ii. ţâteva zvârcoliri, o ultimă tresărire şi cobra muri. Mangusta biruise. — Zeii vă ocrotesc, grăi un preot bătrân, cu easta

rasă, înveşmântat într-o tunică de un alb cum se purta în vechime.

Ţebon nu în elegea de unde ieşise. Îngrijorat, se întoarse scrutând împrejurimile, dar nu mai văzu pe nimeni.

— Sunte i păzitorul templului? întrebă Nitis. — Am această onoare. — Mă numesc Nitis, sunt Mai-marea cântăre elor şi

esătoarelor zei ei Neit din Sais. Învă ător mi-a fost răposatul mare preot Wahibre.

Păzitorul părea adânc mâhnit. — Vasăzică, Wahibre ne-a părăsit! ţe pierdere

uriaşă! Era un om în elept şi cinstit, cu adevărat „drept în vorbele sale”. ţunoştea toate scrierile sacre şi

stăpânea o ştiin ă demnă de Imhotep. De ce v-a trimis aici?

— Am nevoie de ajutorul lui Neit, legat de puterea crocodilului Sobek.

ţhipul bătrânului preot se înnegură. — În acest templu se arată Ka-ul, doar el. Iar

treburile omeneşti nu-l privesc. Atum a învins şarpele tenebrelor, îi aminti Nitis. A i

trece cu vederea un astfel de semn al cerului? Păzitorul labirintului chibzui îndelung. — Nu obişnuiesc să primesc oaspe i. Locurile acestea

sunt menite tăcerii, medita iei și aducerii aminte. Înso itorii mei şi cu mine ne aflăm în căutarea

adevărului. Fără sprijinul vostru, vom da greş. — Întrucât zeii vă veghează, n-am să vi-l refuz. Ceea

ce căuta i se găseşte, poate, în apropiere de Shedit, capitala Fayyumului. Nu ştiu dacă Sobek sălăşluieşte încă în lacul său. Dar dacă-i aşa, călătoria voastră se va încheia acolo. ţăci nimeni nu scapă de fălcile crocodilului. Ridicându-se la suprafa ă din apele subpământene, el modelează noul soare şi devorează tot ce-i pieritor. Adio, preoteasă a lui Neit!

28 Înso it de cinci mercenari de elită, pricepu i la toate

felurile de luptă, Menk îi luă la întrebări pe to i slujbaşii din portul Memphisului însărcina i să ină socoteala corăbiilor care veneau şi plecau. Rânduitorul sărbătorilor din Sais nu avea decât o idee în minte: s-o găsească pe frumoasa Nitis şi să-l ucidă pe Kel. ţei de la curte îl vor ridica în slăvi, faraonul îi va oferi un rang de seamă şi Menk va lua de so ie o femeie splendidă

care va învă a să-l iubească. Scribii egipteni nu-şi dezmin eau faima. Dosarele

administra iei erau întocmite cu mare grijă. Din ele se puteau afla numaidecât numele fiecărei corăbii, încotro se îndrepta ea, ora de plecare, numele membrilor echipajului, ale călătorilor şi cel al ofi erului însărcinat să-i controleze, o listă amănun ită cu mărfurile încărcate la bord şi locurile unde corabia avea să poposească pe drum.

Însă o abatere de la aceste rânduieli îi atrase aten ia lui Menk.

O corabie, Scarabeul, părea să se fi bucurat de anumite favoruri.

— Lipseşte numele ofi erului care trebuia să-i verifice pe călători, îi zise Menk Mai-marelui scribilor.

— Într-adevăr, recunoscu slujbaşul. — O simplă scăpare? — Nu chiar. — Lămuri i-mă. — E pu in mai delicat… — Fac aceste cercetări din ordinul intendentului

palatului, îi reaminti Menk, şi vă cer să mă ajuta i fără re ineri.

Era mai bine să nu stârneşti nemul umirea emisarilor lui Henat.

— Scarabeul nu ia la bord decât persoane de vază, iar căpitanul, un om cu desăvârşire cinstit, se pune chezaş pentru ei. Nu se impunea cu orice pre un control. Totuşi, ave i aici lista călătorilor. Un inspector al digurilor şi patru doamne de rang înalt, printre care o stăpână de pământuri, înso ită de intendentul ei şi de un purtător de sandale. La prima vedere nu există ceva care să dea de gândit. Pe deasupra, corabia nici nu

mergea până la Theba. ţu toate acestea, Menk vru să-i pună câteva întrebări

şi căpitanului de pe Scarabeul.

* Capitala Fayyumului, Shedit6, era o aşezare agricolă

întinsă, care trăia în tihnă, anotimp după anotimp şi recoltă după recoltă. Aici se mânca bine şi se bea o bere grozavă. Acest popas îl mai întremă pe Ţebon, care nu prea apreciase întâlnirea cu şarpele şi cu păzitorul labirintului. Prefera atmosfera unui han primitor în locul celei ce domnea într-un templu rupt de lume. Totuşi, îi venea greu să se bucure de aceste clipe de răgaz când ştia că judecătorul Gem îi urmărea neîncetat.

— Aş dori să văd lacul lui Sobek, îi zise actorul hangiului.

— Nu-i departe de aici, băiete, dar fii cu băgare de seamă! Zeului nu-i place să fie deranjat. Nu-i pre uieşte nici pe oaspe ii nepofti i, nici pe necunoscu i. Noi, la Shedit, ne mul umim cu ocrotirea pe care ne-o oferă el şi nu inem să-l vedem de-aproape.

— Vă suntem recunoscători pentru sfat. Înarma i cu informa iile necesare, Nitis, Kel şi Ţebon

găsiră uşor drumul spre lacul cu pricina. ţhiar când zăriră luciul apei, înconjurată de sicomori, salcâmi şi jujubieri, un preot le tăie calea.

— ţine sunte i și ce vre i? — Sunt o preoteasă a zei ei Neit din Sais, înso ită de

doi ritualişti. Am venit să-l cinstim pe Sobek pe care

6 Numit de greci Crocodilopolis.

zei a l-a alăptat pentru ca el să dobândească puterea începuturilor.

Neîncrezător, preotul îi puse tinerei femei o seamă de întrebări legate de ritualuri. Iscusin a răspunsurilor ei îl linişti.

— Va trebui să aştepta i. Zeul se odihneşte şi-l hrănim abia la a opta oră din zi.

Vizitatorii se aşezară pe malul lacului. Vânt-de-Miazănoapte păştea încântat iarba proaspătă.

Preotul se alătură colegilor săi. Discu ia se încinse numaidecât.

— O preoteasă a lui Neit şi doi bărba i… Poate unul dintre ei e scribul Kel!

— După cum ne-au prevenit, gărzile caută o tânără pereche, îi reaminti cel mai vârstnic dintre preo i.

— Au un complice! Tustrei sunt ucigaşi de temut. Ne aflăm în primejdie!

— Trebuie să le dăm de ştire Mai-marilor oraşului. — Dacă văd pe vreunul dintre noi fugind, o să-l

omoare! — Şi ce propui? — Zeul Sobek o să ne-ajute. — Te gândeşti că… — O să ne scape de cel pu in unul dintre ei. ţeilal i,

îngrozi i, vor deveni o pradă uşoară. Iar noi îi vom doborî cu lovituri de baston.

ţolegii săi încuviin ară. — Rămâne i ascunşi, am eu grijă de oaspe ii noştri. Preotul aduse carne, prăjituri, pâine şi vin. — Zeul nu va întârzia să apară, îi spuse el lui Nitis.

Dori i să-l hrăni i pe ţel-cu-Chip-Frumos şi să-l cinsti i în numele zei ei Neit?

Tânăra femeie luă tava cu ofrande şi se aşeză în locul

arătat de slujitorul lui Sobek, care începuse să recite o litanie.

După ultima invocare a numelui său, din apă se ivi un crocodil uriaş. Mărimea sa îl lăsă cu gura căscată pe Ţebon, însă frumuse ea capului său hâd, cu ochi plini de cruzime, nu-l orbi defel.

Ţrusc, fălcile se desfăcură, amenin ătoare. — Apropia i-vă fără teamă, o povă ui preotul pe Nitis.

Vorbi i-i şi arunca i-i hrana în gură. Omul uitase să pomenească un amănunt:

recunoscându-şi binefăcătorii după glas, monstrul nu-i ataca. În schimb, oaspe ii nepofti i deveneau prăzi minunate.

Încordarea preotului îi atrase aten ia lui Kel. Nerăbdător, bărbatul părea că zoreşte să termine. — Aşteaptă, Nitis! Prea târziu. Preoteasa ajunsese aproape de Sobek. — Am venit să- i cer ajutorul, îi spuse ea cu o

stăpânire de sine uimitoare. Tu, pe care Neit l-a alăptat, dă-mi arma de trebuin ă pentru a-mi continua drumul.

Ţotul crocodilului se deschise şi mai mult, iar fălcile aveau să cuprindă picioarele necunoscutei.

Dar cu un gest elegant şi sigur, Nitis îl hrăni pe zeu. Năucit, preotul se trase îndărăt şi se lovi de Ţebon. — Stai pe loc, îi porunci acesta. ţăutai să ne întinzi o

capcană, neisprăvitule? Sătul, crocodilul se scufundă în lac. — ţe unelteşti? îl întrebă actorul pe prizonier, care

parcă-şi ieşise din min i. — ţu neputin ă… ţrocodilul… ar fi trebuit… — S-o devoreze pe preoteasă, nu? Am să- i crăp

capul, ticălosule! ţeilal i preo i apărură şi ei, înarma i cu bastoane. — Iată şi restul cetei! — Preda i-vă, strigă preotul cel bătrân, sau ve i pieri,

întrucât noi suntem mult mai mul i. Într-o jerbă de apă, crocodilul urcă la suprafa ă, veni

spre Nitis, deschise botul şi depuse pe mal un arc din lemn de salcâm şi două săge i, simboluri ale zei ei Neit.

Preoteasa încordă arcul şi inti spre preo i. Înspăimânta i, aceştia o rupseră la fugă. 29 — Sunt Menk, împuternicit de intendentul palatului,

Henat. Am câteva întrebări să vă pun. Tonul aspru şi vorbele răstite ale acestui bărbat

elegant, la prima vedere un om tare plăcut, îl surprinse pe căpitanul Scarabeului. Făcând un popas la două zile de naviga ie de Memphis, nu se aşteptase la un astfel de control. După ce lăsase trei călători în Egiptul de Mijloc şi luase la bord trei slujbaşi de rang înalt, grăbi i să se întoarcă în Memphis, căpitanul se gândea deja la următorul drum.

— Vă ascult. — În ultima voastră călătorie, a i avut la bord mai

multe persoane de vază. — Adevărat. Un inspector al digurilor şi patru

doamne, printre care şi o bogată stăpână de pământuri înso ită de intendentul ei şi de un purtător de sandale.

— Cum o chema? — Doamna Neferet. — O cunoaşteți? — Nu, acum am văzut-o pentru prima oară. Are

propria ei corabie, dar voia să se bucure de farmecul unei tovărăşii plăcute.

— S-a întâmplat ceva neprevăzut pe drum? — Oarecum… — Vorbi i mai limpede! — Doamna Neferet şi slujitorii ei au părăsit corabia

când am poposit la Fayyum, deşi prevăzuse să-şi încheie călătoria în alt loc.

— V-a spus de ce s-a răzgândit? — Din pricina unor probleme la Memphis, legate de

administra ie. Neferet dorea să vadă cum merg treburile pe nişte domenii de-ale sale din inutul Fayyumului.

Menk era încredin at că Nitis călătorea sub un nume fals.

Iar scribul Kel şi un complice o înso eau. — Pe viitor, căpitane, supune i-vă controalelor

impuse de lege. Altminteri ve i avea mari necazuri. La Shedit, capitala provinciei Fayyum, Menk spera să

dea de urma fugarilor. Şi nu fu dezamăgit. Locuitorii nu vorbeau decât despre o faptă gravă, petrecută lângă lacul lui Sobek.

Menk se duse la templu, unde marele preot, al cărui chip ciudat te ducea cu gândul la cel al unei reptile, îl primi curtenitor.

— Mă aflu în slujba intendentului palatului regal şi vreau să vă ajut. ţe s-a întâmplat?

— Ritualiştii însărcina i să vegheze la bunăstarea crocodilului sacru au fost ataca i cu sălbăticie de o ceată de tâlhari. Doar curajul lor şi pavăza zeului le-au îngăduit să scape cu via ă.

— Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu ei. — Încă sunt tulbura i și…

— De mărturia lor atârnă multe. Răufăcătorii trebuie aresta i cât mai iute ca să nu mai vătămeze şi al i nevinova i.

Menk ascultă un potop de văicăreli şi gemete. Din fericire, preotul care avusese de-a face cu tâlharii îşi venise în fire şi discută cu Menk.

— Femeia, foarte frumoasă, pretindea că e preoteasă a lui Neit. Voia să ceară sprijinul lui Sobek.

— Şi i-a i îngăduit? — Nu se poate una ca asta! Doar noi hrănim marele

peşte 7 , şi nu se cuvine ca oamenii de rând să se apropie de el.

— O preoteasă a lui Neit nu-i un om de rând. — Fireşte, fireşte… Totuşi, nu se poate. Văzând că

refuz şi că sunt de neclintit în hotărârea mea, această femeie crudă le-a poruncit celor doi slujitori ai ei să mă rupă în bătaie cu bastoanele!

— Spune i-mi cum arătau. — Doi uriaşi, nişte demoni răsări i din tenebre! Chiar

dacă noi eram douăzeci, n-am izbutit să-i răpunem. — ţurios, nu păre i rănit. — Zeul i-a împiedicat să ne facă rău! ţând crocodilul

ne-a venit în ajutor, atacatorii s-au îndepărtat. — Dar preo ii ceilal i n-au încercat să-i oprească? — Zadarnică strădanie! În ciuda cutezan ei lor, cei

doi uriaşi i-au pus la pământ. Vom cere la palat să fim despăgubi i. Domeniul nostru a fost prădat şi destui preo i vor suferi încă multă vreme de pe urma rănilor. Marele preot de la Shedit va întocmi un raport amănun it.

— Va fi citit cu toată aten ia, îi făgădui Menk.

7 Pentru egipteni, crocodilul apar ine acestei specii.

Mincinosul continuă să bată câmpii, stăruind asupra vitejiei sale fără pereche şi a răsplatei însemnate ce i se cuvenea.

Menk nu-l mai asculta, convins că această preoteasă a lui Neit era chiar Nitis, care se supunea ordinelor scribului Kel.

Oare se adăpostiseră în Fayyum? Greu de crezut, întrucât trebuiau să ajungă la Theba cât mai repede şi să ia legătura cu Divina Adoratoare.

Menk se duse în port ca să afle câte ceva de la cărăuşi, corăbieri şi negustori. Numai că aceştia nu se arătară prea vorbăre i şi Menk nu descoperi nicio informa ie demnă de aten ie. Iar obrăznicia căpitanului unei corăbii de mărfuri îl scoase din sărite.

— Tu, voinicule, ştii mai multe. Pune i mâna pe el, le ordonă Menk mercenarilor.

— Încălca i legea! N-ave i dreptul să… — Am toate drepturile. ţăpitanul fu numaidecât înhă at, legat şi intuit la

pământ. — Vreau adevărul, grăi Menk cu o răceală dătătoare

de fiori. Dacă refuzi să mărturiseşti, o să sfârşeşti pe fundul Nilului.

ţăpitanul luă amenin area în serios. — Într-adevăr, am văzut o femeie, doi bărba i şi un

măgar. — Au vorbit cu tine? — Nu prea mult. — ţe i-au cerut? — Doreau să meargă spre sud. Eu însă nu iau

niciodată călători pe corabie. Discu ia s-a încheiat aici. Furios, Menk îl apucă de gât pe prizonier şi strânse

cu for ă.

— Min i! I-ai ajutat, nu-i aşa? — Mi-au… mi-au oferit un lapislazuli! ţum să-l

refuz? Le-am vândut o barcă mare, cu pânză. Mare, dar putredă. N-o să ajungă prea departe. Acum şti i tot.

Speriat, căpitanul asuda din greu. Oare nebunul ăsta o să-şi ducă amenin area până la

capăt? — Dacă i-ai bătut joc de mine, îi spuse Menk

răspicat, o să ne întoarcem aici. Şi n-o să mai ai prilejul să min i.

30 Vigoarea judecătorului Gem, care părea că întinerise,

îi uimi pe cei care lucrau sub conducerea sa. Uitase de povara anilor, de încheieturile în epenite, de picioarele care deveneau tot mai grele şi de dorin a care-l încercase odinioară de a se retrage din slujbă şi de a se bucura de odihna meritată. Degeaba i se vorbea despre oboseală şi despre faptul că ar trebui să muncească mai pu in. Pentru el nu conta decât să-i urmărească pe scrib şi pe complicii lui.

Înarmat cu un decret regal ce-i îngăduia să aresteze pe oricine îi dădea de bănuit, fie el chiar şi căpetenie de provincie, înaltul magistrat puse în mişcare un număr uriaş de gărzi care patrulau peste tot, ţurând, întregul Egipt de Sus avea să se găsească sub control neîntrerupt.

ţele două cabine de la bordul corăbiei judecătorului fuseseră transformate în odăi de lucru, unde sumedenie de scribi trebăluiau. La fiecare popas, strângeau informa ii pe care le aduceau la cunoştin a lui Gem şi primeau de la acesta noi porunci.

ţitind încă o dată dosarul lui Ţebon, magistratul îşi întărise părerile: actorul era un luptător de frunte al grupului condus de Kel. ţălătorind mult, jucând rolul zeilor prin diferite temple, atunci când se celebra acea parte din mistere la care puteau privi şi oamenii de rând, Ţebon îşi făcuse negreşit o grămadă de prieteni pe care îi folosea acum în slujba răului.

Din păcate, nu se cunoştea nimic sigur în privin a legăturii sale cu scribul ucigaş. Neavând o casă a sa, Ţebon locuia când la o iubită, când la alta şi uneori, dacă meseria nu-l împingea să călătorească, se descurca prin tot soiul de mijloace. Pesemne că ideea de a face parte dintr-o trupă de răzvrăti i, în stare să zdruncine tronul regal, îl atrăsese numaidecât.

Iar preoteasa lui Neit, Nitis, pusese şi ea o piatră la temelia acestui edificiu. Răposatul ei părinte spiritual îi destăinuise, Iară îndoială, numele ritualiştilor amesteca i în complot şi gata oricând s-o ajute. Iată de ce Kel izbutea de atâta vreme să scape de trupele de ordine.

Judecătorului îi trecu prin minte un gând înspăimântător: Divina Adoratoare să fi fost sufletul şi căpetenia uneltitorilor? Neputând face nimic pe fa ă, ea le încuraja spiritual şi material planurile. Oare Amasis nu greşea închipuindu-şi că, la Theba, ea e ruptă de lume şi lipsită de o înrâurire adevărată? Poate că Divina Adoratoare reuşise să strângă o armată secretă de sus inători, hotărâ i să-i ofere bătrânei preotese deplina putere a unui faraon.

ţhibzuind mai bine la toate acestea, judecătorul le socoti, în cele din urmă, greu de crezut. Amasis controla armata, gărzile şi toate aşezămintele statului. Iar Divina Adoratoare celebra ritualuri în cinstea lui

Amon şi nu domnea decât peste un număr mic de ritualişti şi de slujitori, folosindu-se de bogă iile provinciei tebane.

ţăutându-i ajutorul, Kel se amăgea. Divina Adoratoare va fi nevoită să-l respingă şi-l va da poate pe mâna autorită ilor.

Doar dacă… doar dacă nu cumva papirusurile criptate aveau legătură strânsă cu această nenorocire, iar suverana de la Theba, a cărei ştiin ă era fără de margini, cunoştea cheia pentru a le descifra!

Nimeni nu izbutise să le citească. O atare strădanie de a le ascunde con inutul nu dovedea cât de importante erau?

Unul dintre secretari îi întrerupse lui Gem firul gândurilor.

— Tocmai am primit o grămadă de rapoarte din mai toate marile oraşe ale Egiptului de Sus.

— Şi de ce ară i aşa mohorât? Ai aflat să se fi petrecut vreun dezastru?

— Cuvântul mi se pare nimerit. — Vorbeşte mai limpede! — Mai-marii provinciilor şi primarii din Egiptul de

Sus nu se grăbesc să vă asculte poruncile. Fireşte, se supun faraonului, dar nu văd cu ochi buni dragostea sa pentru greci. Saisul le apare atât de îndepărtat şi întors în bună măsură cu fa a spre Mediterană, încât au uitat de Sud şi de tradi iile lui pe care le apără Divina Adoratoare.

— Un început de răzvrătire? — Nici chiar aşa! Autorită ile se mul umesc să

tărăgăneze lucrurile şi nu se omoară cu munca. — Altfel spus, controalele nu sunt atât de aspre pe

cât ar trebui, iar ucigaşul poate trece cu uşurin ă de

ele. — Mă tem că da, judecătorule Gem. În temple e şi

mai rău. Ritualiştii nu încuviin ează faptul că statul a pus stăpânire pe pământul şi pe avu iile lor şi sunt nemul umi i că Saisul îi numeşte pe marii preo i fără a cere părerea preo ilor din lăcaşurile cu pricina. Întrucât se simt dispre ui i şi lega i de mâini şi de picioare, preo ii din Sud n-o să ne ofere sprijin.

— Ţa chiar o să-i ascundă pe fugari! — Nu-i cu neputin ă. Din fericire, avem câteva

iscoade. Vasăzică lucrurile stăteau mult mai prost decât

prevăzuse Gem, iar scribul Kel o să tragă foloase din asta. Judecătorul întocmi un raport către regele Amasis în care-i dezvăluia acest adevăr ascuns şi neliniştitor. În împrejurările de acum, misiunea generalului Fanes din Halicarnas la Elefantina se vădea hotărâtoare. Dacă acolo garnizoana se răzvrătea şi se alia cu nubienii, echilibrul țării era amenin at.

Îndată ce corabia înaltului magistrat acostă la cheiul celui mai mare port din Fayyum, un ofi er urcă la bord şi ceru să fie primit fără întârziere.

— Au avut loc fapte grave lângă lacul lui Sobek, îl înştiin ă el pe Gem. Trei necunoscu i, doi bărba i şi o femeie, au atacat cu sălbăticie nişte preo i. ţrocodilul sacru a fost cru at.

— Adu-i la mine pe martori. — Şi pe marele preot al lui Sobek? — Pe toţi martorii. Şi repede. Judecătorul trebui să rabde un şir nesfârşit de

gemete şi jelanii, presărate cu vorbe pline de indignare. Preo ii voiau o plată serioasă din partea statului, ca urmare a suferin elor îndurate. ţât despre descrierea

vinova ilor, aceasta părea rodul unor pure născociri. Un singur amănunt îi atrase aten ia: femeia era o preoteasă a lui Neit, venită să caute ajutorul lui Sobek. Iar el îi oferise un arc imens şi nişte săge i uriaşe!

Gem îl re inu pe preotul care îi văzuse de aproape pe cei trei. Negreşit, ascundea o parte din, adevăr.

— Femeia i-a vorbit crocodilului? — Nu… în sfârşit, pu in. — Şi cum s-a purtat acesta? — Ca de obicei. — După cum mi-a mărturisit marele preot,

încarnarea lui Sobek îi recunoaşte după glas pe slujitorii săi. Iar preoteasa lui Neit nu se număra printre ei. Dacă se apropia de zeu, se găsea în primejdie de moarte. Nu cumva ai încercat să scapi de ea?

— Soarta noastră se află în mâinile zeilor şi… — Încercarea de a ucide pe cineva costă scump! — Mi s-a promis că n-o să am necazuri şi că o să

capăt despăgubirea meritată! De ce mă chinui i? Ochii judecătorului sclipiră. — ţine i-a promis? — Am făgăduit să păstrez tăcerea. — Sau vorbeşti, sau te arunc în temni ă. Preotul nu stătu prea mult în cumpănă. — Un trimis de la palat mi-a pus o puzderie de

întrebări şi mi-a poruncit să nu pomenesc de discu ia noastră, amenin ându-mă cu o pedeapsă aspră.

— Care-i numele lui? — Nu l-a rostit. Îl înso eau mai mul i complici care

n-aveau deloc un aer prietenos! Le-ai oferit informa ii pe care mie ai uitat să mi le

dezvălui? Nicidecum! O să mă proteja i?

— Voi lăsa aici solda i ca să supravegheze inutul. Preotul se înclină. Uluit peste măsură, judecătorul nu vedea decât două

posibilită i: fie Henat, căpetenia iscoadelor, desfăşura propriile cercetări folosind o trupă anume pregătită; fie membri ai grupului condus de scribul Kel băgau groaza în oameni ca să-i îndemne să-şi ină gura.

Şi într-un caz, şi în celălalt era mai bine să nu aibă de-a face cu Henat. Magistratul o să se descurce singur.

31 Mul umită unui vânt puternic, barca înainta cu

iu eală. Aşezat comod, Vânt-de-Miazănoapte îşi oferise câteva ore bune de somn. Scânteind în soare, apele Nilului căpătaseră o culoare albastră aidoma cu cea a cerului. Navigator priceput, Ţebon inea cârma şi supraveghea pânza. Kel şi Nitis, îmbră işa i, gustau aceste clipe de pace, admirând malurile înverzite ale Egiptului de Mijloc.

— Nu mi-am închipuit niciodată o asemenea fericire, şopti el. Dragostea ta risipeşte întunericul.

— Să trăim împreună aceeaşi via ă nu-i un dar al zeilor?

Un trosnet înfiorător îi sperie pe călători. — O spărtură, observă Ţebon. Trebuie să scoatem

apa din barcă. Kel se apucă îndată de treabă. Dar, în ciuda

strădaniilor sale, deschizătura se lărgea, iar barca devenea anevoie de manevrat.

— Ticălosul ăla ne-a vândut o barcă putredă! răcni actorul. Trebuie să tragem la mal.

ţei doi bărba i strânseră pânza, apoi începură să vâslească din greu.

Vânt-de-Miazănoapte coborî pe pământ în silă şi fornăi. Să care bagaje îl distra mai pu in decât o călătorie pe Nil.

În zare nu se vedea nimeni. — Ştiu unde ne aflăm, spuse Ţebon. Vom străbate

câmpurile cultivate şi vom apuca pe drumul de la marginea deşertului. Am destui prieteni în fiecare sat şi vom găsi uşor un adăpost ca să dormim şi ceva de mâncare.

— Întâmplarea asta e bine-venită, socoti Kel. Vânzătorul ne-a pârât gărzilor fluviului, care au şi pornit pe urmele noastre.

— Primul popas îl vom face la Hermopolis. Am jucat acolo numeroase mistere şi Mai-marele ritualiştilor mă pre uieşte. O să ne arate unde stau gărzile la pândă şi o să ne ajute să scăpăm de ele.

Vânt-de-Miazănoapte luă conducerea. inând seama de drumul lung care îi aştepta, nu aveau vreme de pierdut.

*

Menk bătea nerăbdător din picioare. ţorabia sa ar fi trebuit să ajungă de mult din urmă

barca lui Nitis. Dar nu întâlniseră decât pescari şi oameni care transportau mărfuri.

— Dacă fugarii şi-au ascuns sau şi-au scufundat barca? îi zise lui Menk unul dintre mercenari. Atunci va fi cu neputin ă să dăm de urma ei.

— Să fi ales un drum pe uscat? se întrebă Menk. Dar pe care mal? Nitis va găsi sprijin printre preo ii care-l

pre uiau pe răposatul ei învă ător. N-a studiat el la Hermopolis, marele sanctuar al lui Thot? Sanctuarul păstrează ritualuri străvechi şi formează scribi de prim rang. Da, Nitis se va îndrepta spre Hermopolis. Iar noi o vom aştepta acolo.

Mercenarului i se păru cam nesănătoasă înflăcărarea lui Menk. Obişnuit să se supună, va îndeplini totuşi ordinele.

*

ţomandantul fortăre ei din Herakleopolis era,

totodată, şi Mai-marele corăbiilor, însărcinat să asigure buna desfăşurare a naviga iei în Egiptul de Sus şi de Mijloc. Apropiată de Fayyum, bătrâna cetate dormita, iar comandantul se îngrijea mai mult cu strânsul noilor dări impuse celor scuti i odinioară de ele. De-acum, un preot putea fi arestat chiar şi pe teritoriul templului dacă refuza să plătească birul, la fel ca to i ceilal i locuitori. Această nouă rânduială, inspirată de greci, stârnea mânia preo ilor locali, dar ultimul cuvânt îl aveau slujbaşii statului, sprijini i de armată.

Deşi nu încuviin ă câtuşi de pu in mijloacele folosite de Amasis, ofi erul trebuia să se supună. Dar lovind astfel templele, temelia străveche a ării nu se şubrezea? înrâurirea grecilor, care sporea necontenit, îi va îndepărta pe oameni de zei, împingându-i să se intereseze pe zi ce trece mai mult de via a pământească decât de cea spirituală. Din fericire, la Theba, Divina Adoratoare celebra ritualurile strămoşeşti, unind pământul cu cerul.

Sosirea judecătorului Gem tulbură liniştea fortăre ei. Privirea şi tonul înaltului magistrat îi trădau

nemul umirea. — ţomandante, a i primit de la capitală noile ordine

privind siguran a? — Da. — Şti i aşadar că sunt în căutarea unui fugar, un

ucigaş primejdios, hotărât să ajungă în Sud. — Faptele mi-au fost aduse la cunoştin ă. — Atunci, de ce arăta i atâta îngăduin ă? Tocmai am

văzut trecând o barcă de pescari care n-a fost supusă nici unui control!

— Trebuie să în elege i cum stau lucrurile pe aici, judecătorule Gem. Nu putem opri bărcile mici şi să le otrăvim oamenilor viata. Plătesc multe dări și biruri, iar munca lor e grea. Dacă armata i-ar necăji fără încetare, i-ar cuprinde deznădejdea şi mai tare.

— Pu in îmi pasă de părerile voastre, comandante! ţâte bărci a i lăsat să treacă în ultimele zile fără să le verifica i?

— Greu de spus. — Vă da i seama că încălca i ordinele? — Vă repet, e cu neputin ă să facem mai mult

de-atât. I-am mărturisit asta şi emisarului trimis de intendentul palatului. Era înso it de cinci solda i. La bordul unei corăbii iuți au pornit în urmărirea fugarului. Dacă acesta n-are decât o barcă, o să-l înha e cât de curând.

Gem rămase nedumerit. Să fi trimis Henat o trupă pe urmele scribului Kel?

Posibil, dar greu de crezut, căci iscusita căpetenie a iscoadelor nu le-ar îngădui oamenilor săi să se poarte într-un mod aşa bătător la ochi.

Adevărul era altul. Iar cei şase bărba i, care pomeneau numele lui Henat

ca să depăşească orice piedică, îl ajutau de fapt pe scribul Kel, culegeau informa ii despre numărul solda ilor şi al gărzilor trimise în căutarea lui şi-l protejau cu multă râvnă.

Kel, Nitis, Ţebon şi încă şase oameni devota i… Mărimea duşmanului prindea contur.

Judecătorul Gem îl privi intă pe comandantul fortăre ei din Herakleopolis.

— Am de gând să vă înlătur din slujbă. Purtarea voastră pune în primejdie siguran a regatului. Ve i fi judecat şi osândit.

Ofi erul sim i că ame eşte. — Nu pricep, eu… — Există o singură cale pentru a scăpa de pedeapsa

cuvenită: începând din această clipă, ve i controla tot ce străbate Nilul, chiar şi plutele de trestie. Şi o să-mi trimite i zilnic un raport.

— Am în eles, încuviin ă ofi erul, plecându-şi fruntea.

32 După ce străbătuseră mai multe sate unde fuseseră

primi i călduros de către prietenii lui Ţebon, actorul, Nitis, Kel şi Vânt-de-Miazănoapte se apropiau de un târg mare numit ţei Trei Palmieri. Încă două zile de mers sus inut şi vor intra în Hermopolis, unde nu se putea ajunge pe calea apei, într-atât se înmul iseră controalele gărzilor fluviului.

Pe drum trecură pe lângă un tânăr ăran care mâna doi măgari ce cărau nişte coşuri pline cu că ei de usturoi.

Ţrusc, tânărul se întoarse.

— Ţebon! Tu eşti? ţhiar tu? Actorul se uită cu luare-aminte la băiatul înalt, cu

zâmbet neghiob. — Cap-în-Nori! Nu te-am recunoscut… S-ar zice că ai

devenit bărbat în toată firea! Tânărul părea stânjenit. — Nu chiar, dar am mari speran e. Îmi place de fata

brutarului şi ei îi place de mine. — Grozavă veste! — Ai venit să-l vezi pe prietenul tău, meşterul de

sandale rituale? — Într-adevăr. — Sărmanul… Gărzile i-au pus întrebări ore în şir

înainte de a-l lua cu ele. Sunt peste tot şi n-au un aer prietenos! Duceam un trai aşa liniştit aici, la Trei Palmieri. Şi în satele de lângă Hermopolis lucrurile stau la fel. Gărzile îi iscodesc pe oameni şi le scotocesc prin case.

— Te-au necăjit şi pe tine? — Eu l-am ascultat pe unchiul meu şi le-am spus că

nu te cunosc. Atunci m-au lăsat în pace. Şi apoi, le vând usturoi la un pre bun!

— Nu ne-am întâlnit niciodată, da? Cap-în-Nori încuviin ă printr-o clipire, iar cei patru

prieteni făcură cale întoarsă. — Să ne despăr im, propuse Ţebon. Nitis, înso ită de

Vânt-de-Miazănoapte, se va da drept ărancă, şi va apuca pe cărarea de la marginea deşertului, departe de săteni. Kel şi cu mine vom folosi Nilul… înotând. O să ne întâlnim la nord de Hermopolis, la capătul canalului ce duce în valea tamarinilor.

— N-am s-o părăsesc pe Nitis, grăi răspicat scribul. — Trebuie, îl încurajă ea. Împreună, am fi aresta i.

Arcul şi săge ile lui Neit mă vor apăra. Iar tu nu pierde amuleta.

— Nitis… Preoteasa îl îmbră işă atât de drăgăstos, încât Kel se

văzu nevoit să se supună. Vino, îi ordonă Ţebon. E singura noastră şansă de a

reuşi. ţu sufletul sfâşiat, Kel o privi pe Nitis

îndepărtându-se. — Vânt-de-Miazănoapte va alege drumul cel mai

scurt şi cel mai sigur, zise actorul. Haide, la treabă! Doar eşti cel mai rezistent înotător! Fii fără grijă, nu există crocodili prin preajmă.

Nu le place să fie deranja i, iar corăbiile sunt prea numeroase în vecinătatea Hermopolisului.

— Dar curen ii? — Îi cunosc pe to i mul umită unei tinere persoane

drăgu e cu care m-am scăldat cândva împreună. O să înotăm de-a lungul malului şi numai într-un loc va trebui să ne îndepărtăm de el.

Apa era plăcută, iar înotul îl mai linişti pe scrib, risipindu-i temerile. Îl urmă pe Ţebon, hotărât şi încântat. Cei doi tineri despicau apa, folosindu-se viguros de mişcările bra elor, după care se odihneau, lăsându-se purta i de valuri8.

Kel se gândea neîncetat la Nitis. Despăr it de ea, îşi dădea seama că nu se putea lipsi de lumina ei. Dincolo de dragostea omenească şi de dorin a trupească, exista între ei o armonie dintr-o altă lume.

8 Autorul se referă la stilul crawl, despre care spune că nu e o tehnică apărută recent, contrar unei idei preconcepute. O hieroglifa din Textele Piramidelor dovedeşte că ea era deja practicată de către egiptenii din Regatul Vechi (n. tr.).

Ţebon se îndreptă spre mijlocul fluviului. ţurentul îi ajuta pe înotători, iar un biban uriaş îi atinse uşor. Pe sub apă înaintau cu şi mai mare iu eală.

Ieşind la suprafa ă ca să ia aer, Kel văzu o corabie a gărzilor. La proră stătea un arcaş gata să tragă.

Aici se sfârşea călătoria lui, departe de Nitis, atât de departe de ea…

Kel zâmbi şi-şi flutură mâna, în semn de prietenie. Arcaşul îi răspunse în acelaşi fel, iar corabia îşi

continuă drumul. Ţebon scoase capul din apă lângă scrib. — Pe to i zeii, ce cald mi-a fost! — Eşti prea obosit? — Glumeşti! Actorul începu iar să înoate voiniceşte.

* În zare se contura valea tamarinilor. Încărca i de

flori, arborii roz alcătuiau o privelişte magică în mijlocul căreia se înăl a imensul templu al lui Thot9. Vânt-de-Miazănoapte se opri şi adulmecă aerul înmiresmat ce domnea în acest loc fermecător. Nitis îl vedea pe Kel înotând şi trecând cu bine peste primejdiile fluviului. ţurând aveau să fie din nou împreună.

Vreo zece gărzi răsăriră din pădure. — Încotro mergi, tânără femeie? întrebă

comandantul. Nitis îl privi drept în ochi. — Duc legume proaspete la temple.

9 Adesea comparat cu Karnak, templul a fost în întregime distrus de către felahi, care i-au ars pietrele, folosind resturile drept îngrăşământ.

— Ţărbatul tău nu te înso eşte? — Mă îngrijesc singură de gospodărie. — O femeie liberă, Vasăzică… — Sper că asta nu vă supără. — Eu respect legea. ţum te cheamă? — Neferet. — Am să cercetez poverile măgarului. — Ţăga i de seamă, are o fire sperioasă. — Dacă animalul ăsta mă loveşte, tu o să fii

răspunzătoare! — Atunci îngădui i-mi să desfac eu însămi coşurile. Gărzile se apropiară de Nitis, de parcă s-ar fi temut

că ea va da la iveală o armă înspăimântătoare. — Praz, salată şi ceapă… Mul umit? — Dar în sacul ăla atârnat la şoldul măgarului ce

cari? O biată ărancă să aibă un arc… ţomandantul o va

aresta pe Nitis şi o va duce la postul gărzilor. — Nişte lucruri de-ale mele. — Am ordin să controlez tot. Arată-mi ce-ai acolo sau

î i căsăpim măgarul. inându-şi capul plecat şi urechile lăsate, Vânt-de-

Miazănoapte avea grijă să nu dea vreun semn de duşmănie. În temni ă, preoteasa va încerca să se apere. Iar Kel şi Ţebon vor continua să caute adevărul.

Din sacul din pânză de în, Nitis scoase încet arcul. ţu ochii pironi i asupra ciudatului obiect, gărzile

rămaseră năucite. intuite locului, cu bra ele atârnându-le fără vlagă pe lângă trup, păreau că nu pot face nicio mişcare.

Din lemnul de salcâm se răspândea o lumină la fel de puternică precum cea a soarelui. Doar Nitis nu căzu victimă strălucirii ei orbitoare.

— Treci, îi ordonă comandantul. 33 — Ai obosit? întrebă Kel. — ţâtuşi de pu in, îi răspunse Ţebon, la capătul

puterilor. Străduindu-se să-şi recapete răsuflarea, actorul se întreba cum putuse să înoate atât de mult timp. Malul i se părea de neatins, iar trupul îi atârna greu. O sfor are, o ultimă sfor are, o energie izvorâtă din străfundul fiin ei sale şi, în sfârşit, sim i sub el pământul tare!

— Vezi, îi zise scribului, a fost doar o plimbare de plăcere. Kel îşi ajută prietenul să se ridice în picioare.

— Să ne grăbim la întâlnirea cu Nitis. — Sunt sigur că şi ea a reuşit, ca şi noi. Pasul zorit al lui Kel îl supuse pe Ţebon la adevărate

cazne. Umbra primilor tamarini fu o mare alinare. Picioarele îi deveniseră dintr-odată mai uşoare şi Ţebon îşi redobândi semeția.

Lângă o fântână stăteau Nitis şi Vânt-de-Miazănoapte. ţei doi iubi i se îmbră işară îndelung, îşi povestiră încercările pe care le înfruntaseră şi se bucurară iarăşi văzând că zeii îi ocrotesc.

— Încă n-am ajuns la templu, le reaminti Ţebon. Să ne arătăm împreună ar fi primejdios. Mă duc să-l caut pe Mai-marele ritualiştilor, apoi o să mă întorc după voi.

— Î i mul umesc pentru curajul tău, îi spuse Nitis. Mişcat, actorul nu izbuti să rostească niciun cuvânt.

*

Omul avea un chip respingător. — Mi-e sete, mormăi el. — Fântâna nu-i a mea, îl repezi Kel. Ţea pe săturate.

Însetatul trăgea cu coada ochiului spre Kel. Nitis şi Vânt-de-Miazănoapte se odihneau la umbra unui tamarin.

— Eşti de pe-aici? Scribul încuviin ă din cap. — Atunci cunoşti satul ţelor Trei Palmieri? — De-acolo vin. — Prin urmare îl cunoşti pe meşterul de sandale

rituale? — Am luat parte la arestarea lui. — Asta înseamnă că… eşti una dintre gărzi? Ţărbatul se îndepărtă de fântână. — Mi-ar plăcea să aflu de ce pui atâtea întrebări?

N-oi fi, din întâmplare, un prieten al acelor fugari nelegiui i?

— Nu, oh, nu! Mă număr printre grădinarii ce se îngrijesc de valea tamarinilor, iar gărzile mi-au cerut să le dau de veste dacă văd chipuri noi sau persoane care-mi par îndoielnice.

— Arată-te în continuare la fel de atent şi o să fii răsplătit. Ţizuie-te pe mine.

Omul porni mai departe. — Ar trebui să părăsim locurile astea, îi zise Kel lui

Nitis. Dar dacă Ţebon nu ne găseşte, o să creadă că ne-au prins. Pe deasupra, alte iscoade ar putea să ne descopere. Iar prefăcătoria mea n-o să dea mereu roade.

— Să aşteptăm e singura noastră scăpare, hotărî tânăra femeie.

— Dar dacă Ţebon însuşi a fost arestat? — Fie ca zeii să ne ocrotească și de-aici înainte. Deocamdată, Vânt-de-Miazănoapte nu dădea semne

de nelinişte. Insă, la căderea nop ii, se ridică în picioare şi îşi ciuli urechile, prevenindu-şi înso itorii.

ţineva se apropia cu pas grăbit. — Bebon! — Suntem salvarți. M-am întâlnit cu Mai-marele

ritualiștilor şi i-am povestit tot. — Te-ai pus în mare primejdie! socoti Kel. Ar fi putut

să te trimită în temni ă. — Omul ăsta cumsecade e prea iste ca să înghită

baliverne. To i patru se îndreptară spre marele templu al lui

Thot, stăpânul cunoaşterii şi zeul scribilor. Kel visa să viziteze locaşul într-o bună zi şi, chiar să lucreze acolo, dar în cu totul alte împrejurări!

Bebon îi conduse într-o clădire lăturalnică unde se găseau o bibliotecă, o sală de mese, un depozit cu vase sacre, un atelier şi un grajd.

Cu țeasta rasă, înveșmântat într-o tunică de un alb fără pată, trupeş, Mai-marele ritualiştilor îi întâmpină în pragul unei mici locuin e.

— Aşadar, iat-o pe Nitis despre care scumpul meu prieten, răposatul mare preot al lui Neit, mi-a vorbit atât!

Tânăra femeie se înclină. — În scrisorile sale îmi povestea adesea despre Nitis.

Vă socotea fiica lui spirituală şi dorea să-i lua i locul după moartea sa. Totuşi, din pricina unor întâmplări grave, se temea ca al ii să nu vă pună piedici şi mi-a cerut ca, la nevoie, să vă ajut. Astăzi sunt fericit să-mi in făgăduiala.

Mai-marele ritualiştilor privi scrutător chipul lui Kel. — Şi iată-l şi pe înspăimântătorul ucigaş căutat de

toate gărzile din regat! — E nevinovat, rosti Nitis. — Lămuririle oferite de Ţebon m-au convins, iar

mărturia voastră îmi întăreşte părerea. Sunte i amesteca i într-o problemă de stat şi adevărul n-o să fie lesne de scos la lumină. Numai Divina Adoratoare are puterea trebuincioasă. Această casă intră în repara ii săptămâna viitoare, prin urmare vă ve i putea odihni aici câteva zile. Bebon se va da drept îngrijitor la grajd, iar Kel şi Nitis drept preo i puri afla i vremelnic în slujba mea. Am să încerc să vă găsesc o corabie ce pleacă spre Theba.

— Recunoştin a noastră e fără de margini, îi spuse Nitis, îmi îngădui i să vă cer încă o favoare?

— Vă ascult. — Ne lăsa i să lucrăm în bibliotecă? Poate

descoperim ceva folositor pentru a dezlega misterul textului criptat, de la care a pornit întreaga nenorocire.

— Ave i încuviin area mea. Dar căuta i să vorbi i cât mai pu in cu colegii voştri şi nu vă plimba i în afara zidurilor din jurul templului. Preo ii au primit ordin să înştiin eze gărzile dacă-i zăresc pe fugari şi mai multe iscoade dau necontenit târcoale prin preajmă.

— Ajutându-ne, vă pune i în mare primejdie, observă Nitis.

— Îi datorez totul părintelui vostru spiritual şi resping felul în care conduce regele Amasis. Impunându-ne legi inspirate de scumpa lui Grecie, duce ara la ruină. Strivindu-i pe oameni sub atâtea biruri şi dări, îi aruncă în bra ele deznădejdii. Distrugând templele spre folosul mercenarilor şi al

negustorilor greci, slăbeşte însuşi sufletul ţelor Două Regate. Dacă mânia zeilor se dezlăn uie, răzbunarea lor va fi crâncenă.

Lui Kel şi Nitis prorocirea le înghe ă sângele în vine. Mai-marele ritualiştilor îl luă pe după umeri pe

Bebon. — Îmi pare rău, prietene, dar vei dormi la grajduri.

Locuin a aceasta este doar pentru preo ii temporari. Însă nu- i face griji: paiele n-o să te dezamăgească.

La început morocănos, actorul se gândi apoi la tânăra pereche: merita cu prisosin ă o noapte de dragoste.

34 — Scârbos! zise regele Amasis vărsând cupa cu vin

alb pe care tocmai i-o adusese paharnicul său. De unde provine spălătura asta?

— E unul dintre cele mai alese vinuri din oaze, rezervat pentru palat, Majestate!

— Să spargi toate urcioarele pline cu mizeria asta! Şi află-mi numele celui ce răspunde de podgoria cu pricina. Cariera lui de nepriceput s-a încheiat.

Paharnicul se făcu nevăzut. Regina îşi aşeză drăgăstos mâna pe bra ul so ului ei. — Aş zice că vinul acesta nu merită atâta furie. — Ai dreptate, Tanit. Dar simt o mare greutate pe

suflet! ţâteodată mă bate gândul, anevoie de îndurat, că pierd controlul asupra statului.

— Ave i dovezi serioase? — Nu, doar o simplă presim ire, un soi de nelinişte. — ţăpetenia iscoadelor, Henat, are unul dintre cele

mai înalte ranguri din regat. Se aud fel de fel de vorbe de nemul umire împotriva lui, mai mult sau mai pu in înverşunate. N-ar trebui să ine i seama de ambi iile lui şi să nu vă încrede i prea tare în el?

— Henat doar mă înştiin ează, nu hotărăşte. E un om cumpătat, disciplinat, muncitor şi viclean. Slujba pe care-o are îi convine de minune şi ştie până unde se cuvine să meargă.

— A i spune acelaşi lucru şi despre cancelarul Udja? — Un vizir fără pereche, de-o rară cinste şi pricepere.

Totuşi… — Totuşi? — Visează oare să-mi ia locul? Nu cred deloc. La fel şi

Marele vistiernic Pefy. Aceşti demnitari şi-au petrecut via a slujind statul şi cunosc povara pe care-o poartă faraonul.

— Nu fi i prea încrezător, îl povă ui regina. După cum stă scris într-un vechi text al înţelepciunii, faraonul n-are nici prieten, nici frate.

Amasis o sărută pe frunte. — Linişteşte-te, scumpa mea, după ce-i ascult pe

sfetnicii mei, le verific spusele. Şi doar eu cârmuiesc. Fu anun ată sosirea cancelarului Udja. — Vă las, zise suverana. — Ţa nu, rămâi. Poate o să avem nevoie de sfaturile

tale. Statura lui Udja era impresionantă ca întotdeauna.

El singur părea că umple sala de audien e. ţancelarul se înclină cu respect înaintea perechii regale.

— Majestate, am plăcerea să vă înştiin ez că o nouă corabie de război, cea mai mare din flota noastră, e gata să-şi croiască drum pe ape. Am cercetat-o eu însumi până în cele mai mici amănunte şi pot să vă

asigur că nu există potrivnic pe măsura ei. Mai rămâne să-l numi i pe căpitanul în stare s-o manevreze şi să scoată ce e mai bun din ea.

— Ai vreun nume să-mi propui? întrebă Amasis. — Iată o listă cu ofi eri destoinici, Majestate. ţei doi

pe care-i prefer eu sunt însemna i cu un punct roşu, iar cel pe care-l preferă Fanes din Halicarnas cu un punct negru. Am adăugat şi registrele lor amănun ite.

Amasis studie repede lista şi registrele şi alese un căpitan de vreo patruzeci de ani, lângă al cărui nume nu se vedea niciun punct.

— Să-şi ia în primire slujba numaidecât. — ţhiar azi am să-i aduc la cunoştin ă numirea sa,

făgădui Udja. Peste o lună, încă două vase vor părăsi şantierul. ţonstruirea de corăbii trebuie să continue la fel de sus inut?

— Ţa încă şi mai şi. Tocmeşte noi dulgheri. ţu bra ele încrucişate la spate, Amasis se plimba cu

paşi mari încoace şi-n colo prin sala de audien e. — ţâtă vreme ţasa tălmacilor nu e pe deplin

refăcută, nu pot să mă încred în perşi. Poporul ăsta are în sânge războiul şi uneltirile. Să ne înarmăm necontenit astfel încât să-i descurajăm să ne atace.

Regina încuviin ă cu o mişcare uşoară din cap. — Avem veşti de la ţresus? întrebă ea. — Obişnuitele scrisori diplomatice, Majestate. V-am

adus ultima lui misivă. Vă urează multă sănătate din partea împăratului ţambyses, care este peste măsură de ocupat cu administrarea vastelor sale teritorii.

— Trimite-i un răspuns cuviincios, porunci Amasis. Oare Mitetis, so ia lui ţresus, chiar m-a iertat că l-am răsturnat pe tatăl ei de pe tron ca să-i iau locul?

— Greu de spus, socoti regina. Odată cu vârsta, va

privi cu al i ochi acele clipe dureroase, dacă nu cumva o ură ascunsă şi de nepotolit îi macină sufletul. Însă, oricum ar fi, are ea o înrâurire adevărată asupra treburilor imperiului persan?

— Doar ţresus contează, încheie faraonul. — Am primit de curând un raport îngrijorător din

partea judecătorului Gem, rosti cancelarul cu voce gravă. ţercetările sale înaintează şi e convins că scribul Kel conduce un grup de răzvrăti i, care se mişcă iute şi sunt foarte hotărâ i! Aşadar, nu e vorba doar despre nişte omoruri, ci de un complot împotriva statului şi a Majestă ii Voastre, în care e amestecată preoteasa Nitis. Din raport răzbate o mare dezamăgire: mai multe autorită i din Egiptul de Sus se codesc să respecte poruncile judecătorului. Prin urmare, ochiurile năvodului se dovedesc prea largi, îngăduindu-le răzvrăti ilor să ne scape.

— Asta-i înrâurirea Divinei Adoratoare! tună monarhul. Ea se împotriveşte învă ăturii şi noută ilor venite din Grecia şi vrea ca Egiptul de Sus să respecte nişte tradi ii învechite. Judecătorul a apucat pe drumul cel bun?

— Da, Majestate, căci scribul Kel a lăsat urme ale trecerii sale mai ales în Fayyum. Gra ie mijloacelor pe care le are la îndemână, judecătorul Gem speră să dea de ucigaş. Însă se loveşte de lipsa unui sprijin din partea templelor, nemul umite de hotărârile voastre în ceea ce le priveşte.

— Templele… Ar trebui să le nimicesc în număr mare!

— Ar fi o greşeală, socoti regina. În ochii poporului, căruia nu-i este totuşi îngăduit să pătrundă înlăuntrul lor, sanctuarele sunt locaşurile zeilor şi chezaş al

supravie uirii ţelor Două Regate. Important era să-i face i pe preo i să priceapă cum stau lucrurile, şi a i reuşit.

— La prima vedere, doar la prima vedere! Nitis se bucură negreşit de complicitatea unor temple, care-i adăpostesc şi le vor oferi mijloace să ajungă până la Theba.

— Dar suntem pe urmele fugarilor, Majestate, îi reaminti cancelarul, şi putem să ne bizuim pe dârzenia judecătorului Gem. Şi apoi, Henat o va preveni solemn pe Divina Adoratoare, care va ine seama de spusele lui.

— Preoteasa asta bătrână e la fel de îndărătnică precum un munte! Nu va fi uşor s-o convingem.

ţancelarul se arătă indignat. — Niciodată Divina Adoratoare nu va cuteza să ajute

un ucigaş fugar şi pe ceata lui de răzvrăti i! Oricâtă duşmănie ar sim i fa ă de direc ia în care se îndreaptă Egiptul, nu va încălca legea. Altminteri, îşi va distruge renumele.

— Vreun raport de la marele general Fanes din Halicarnas?

— Nu încă, Majestate. Marele vistiernic Pefy a ajuns şi el la Abydos, unde verifică lucrările de repara ie şi pregăteşte celebrarea misterelor lui Osiris. Mi-a lăsat registrele în bună rânduială, iar secretarii săi muncesc fără cusur şi cu multă seriozitate. Gra ie sârguin ei strângătorilor de dări, vistieria e plină.

Po i să te retragi, Udja. Amasis se aşeză greoi pe tron. — Puterea mă oboseşte, îi mărturisi so iei sale. — Dar schimbările pe care le-a i hotărât nu sunt o

reuşită? Făcând ca ele să fie respectate cu severitate,

spori i bogă ia ţelor Două Regate. — Destul cu munca, scumpa mea! mai bine să ne

plimbăm cu barca şi să ne desfătăm în tovărăşia cântăre elor cu un vin rece şi bucate alese.

35 Cuprins de uimire, Kel o privea pe Nitis. Avea cei mai

frumoşi ochi din lume, un trup demn de o zei ă şi farmecul unei magiciene.

Ţineîn eles, era doar un vis. Ea nu putea fi aici atât de aproape de el, îndrăgostită, lăsându-se cu totul în voia lui. ţu riscul de a risipi visul, îndrăzni s-o sărute.

Ea se trezi plină de voioşie şi răspândind parcă lumină în jurul ei.

— Nitis… Tu eşti? ţhiar tu? Zâmbetul şi privirea tinerei femei îl tulburară adânc

şi scribul o strânse în bra e mai-mai s-o înăbuşe. — Încetişor, îl rugă ea. — Iartă-mă, dar atâta fericire… — Zeii ne ocrotesc, Kel, dacă ne ducem la bun sfârşit

misiunea. Ţrusc, adevărul cel crud îl izbi cu putere pe tânărul

scrib. Nu alcătuiau o familie obişnuită, care se trezea în propria casă, aflată în mijlocul unui sat liniştit. Kel nu va pleca la lucru, iar Nitis nu-şi va îndeplini sarcinile de stăpână a gospodăriei şi nu vor discuta despre viitorii lor copii.

Casa de acum nu era decât un adăpost vremelnic, poate ultima lor clipă de bucurie şi mul umire.

— Nu- i pierde nădejdea, îl sfătui ea. Alia ii noştri ne vor ajuta s-o întâlnim pe Divina Adoratoare şi s-o convingem că luptăm pentru o cauză dreaptă. Astăzi,

facem parte dintre slujitorii templului. Kel încercă să uite că armata şi gărzile faraonului

Amasis îl căutau. Alături de Nitis şi de al i preo i temporari, se purifică în lacul sacru, apoi primi porunci de la Mai-marele ritualiştilor. Tăcerea şi smerenia lui nu mirară pe nimeni. Când îi slujeai pe zei nu trebuia să ridici vocea. Iar Thot nu-i suferea pe guralivi.

Descoperirea bibliotecii îl adusese în culmea încântării pe Kel. Mii de manuscrise fuseseră strânse aici din cele mai vechi timpuri şi rânduite cu grijă. Aici se clădise paradisul scribilor! Kel se opri asupra scrierilor matematice, dar ar fi avut nevoie de luni întregi, chiar ani, ca să le cerceteze pe-ndelete şi să găsească o cheie pentru descifrarea papirusului criptat. Nitis studie vechiul ritual de zămislire a lumii modelate de către Ogdoadă 10 , alcătuită din patru puteri masculine şi patru puteri feminine.

*

După ce mâncară de diminea ă laolaltă cu ceilal i

îngrijitori de măgari afla i în slujba templului, Ţebon şi Vânt-de-Miazănoapte primiră porunci de la intendent, prieten cu Mai-marele ritualiştilor. Aveau de făcut mai multe drumuri între berărie şi o corabie ce urma să pornească spre sud. ţăpitanul dorea un număr însemnat de urcioare cu bere ca să lupte împotriva setei. În plus, o să se învoiască să ia la bord călători, fără ştirea gărzilor, în schimbul unei plă i mul umitoare.

Prima discu ie fu destul de aprigă, întrucât pre ul

10 Grup primordial de opt zei.

cerut de căpitan întrecea cu mult neruşinarea obişnuită. Dar pe măsură ce Ţebon căra urcioarele cu bere la corabie, târguiala intră pe un făgaş mai bun, actorul şi căpitanul ajungând în cele din urmă la o în elegere. Datorită săcule ului cu pietre scumpe, Ţebon putea face fa ă cheltuielilor viitoare.

Încă două zile de aşteptare, două zile nesuferit de lungi.

Actorul petrecu clipe plăcute în tovărăşia colegilor săi, în vreme ce Vânt-de-Miazănoapte îi silea pe măgarii îndărătnici să stea la fel de linişti i ca el. Oamenii beau bere tare, ron ăind ceapă proaspătă şi bucurându-se că muncesc pentru un templu atât de darnic.

Ţebon îşi juca de minune rolul. De fapt, stătea mereu la pândă, de teamă să nu vadă gărzile ivindu-se.

ţând se întoarse la corabie în toiul nop ii, nu observă nimic nefiresc. Totuşi, cu îndoiala în suflet, se plimbă încolo şi-ncoace pe chei.

— ţau i pe cineva? îl întrebă o voce aspră. Un vlăjgan inând în mână o bâtă grea apăru ca din

pământ. Actorul nu se pierdu cu firea. — O fată. Mi s-a spus că se-nvârte pe-aici. — i s-a spus greşit. — ţu atât mai rău. O să-mi încerc norocul în altă

parte. — Dar de unde vii? — ţulcă-te la loc, prietene, îl sfătui Ţebon. — Eu supraveghez corăbiile. Şi-i pedepsesc pe

curioşi. — Noapte bună, prietene. Aşadar, gărzile aveau oameni peste tot. Înainte de

plecare, Ţebon o să se întoarcă pe chei ca să verifice

dacă nu întindeau o capcană.

* ţa să-şi continue căutările pe domeniul templului

din Hermopolis, Menk se folosea cât mai bine de cele două titluri ale sale, prezentându-se când drept rânduitorul sărbătorilor din Sais, când drept trimisul lui Henat, intendentul palatului regal. Întrebuin a blânde ea sau amenin area, după cum i se părea că e mai potrivit pentru persoana cu care stătea de vorbă. În ciuda acestei iscusite strategii, nu descoperi nicio urmă care să-l facă să creadă că Kel şi Nitis se ascundeau pe pământul zeului Thot. Ghici doar pornirea duşmănoasă a mai multor preo i fa ă de cârmuirea lui Amasis, preo i care la o adică ar fi putut deveni complici cu fugarii.

Pe când se odihnea lângă o fântână, în mijlocul Văii Tamarinilor, Menk zări un om ciudat care se ascundea după un copac şi de-acolo îl privea pe furiş.

— Duce i-vă după el, porunci Menk către doi mercenari.

Solda ii îl înhă ară numaidecât. — Sunt un grădinar cinstit, ipă curiosul, iar voi

n-ave i dreptul să mă aresta i! — Palatul mi-a dat puteri depline, îl înştiin ă Menk,

tăios. Dacă-mi spui vreo minciună, dacă refuzi să-mi răspunzi măcar o dată, ai să dispari fără urmă. De ce mă pândeai?

Vocea grădinarului începu să tremure. — Din pricina celuilalt, a gărzii… Mă întrebam dacă

sunte i colegul lui… Eu le ajut pe gărzi! Dacă văd vreun străin care-mi dă de bănuit, le vestesc neîntârziat, iar ele mă răsplătesc.

— Şi le-ai pomenit şi de bărbatul ăsta? — Nu, pentru că şi el se numără printre gărzi. — Era singur? — Nu, în sfârşit, nu cred. Lângă fântână stăteau o

femeie foarte frumoasă şi un măgar. Fără îndoială, ea îl înso ea pe străin.

„Kel şi Nitis”, se gândi Menk. Vasăzică, templul lui Thot le oferea adăpost! — ţolegul meu i-a pus vreo întrebare? rosti Menk,

binevoitor. — Nu. Mi-a mărturisit doar că venea din satul ţelor

Trei Palmieri, unde luase parte la arestarea unui tâlhar. Şi nici eu n-am stăruit să aflu mai multe.

— Ţine ai făcut, prietene. Treburile astea nu te privesc. ine- i gura şi n-o să i se întâmple nimic rău.

Sub privirile amenin ătoare ale mercenarilor, grădinarul se îndepărtă cu iu eală.

Menk ar fi trebuit să-l prevină pe Henat şi să aştepte ca de-aici încolo gărzile să se îngrijească de tot. Însă nu voia să lase în seama nimănui misiunea de a-l ucide pe scribul Kel şi de a o salva pe Nitis. Tânăra femeie o să-i în eleagă gestul şi îi va fi recunoscătoare.

Trebuia, prin urmare, să pună la cale un plan iscusit ca să-şi atragă potrivnicul într-o capcană mortală.

36 Fiind foarte bătrân, marele preot din templul lui Thot

ieşea arar din modesta sa locuin ă de lângă lacul sacru. Totuşi, continua să rânduiască via a religioasă a imensului sanctuar şi să-i supravegheze îndeaproape pe administratorii puşi să asigure bunăstarea vastului domeniu. În fiecare diminea ă se bucura să vadă cum

soarele scaldă în lumina sa edificiile şi îi mul umea zeului cunoaşterii pentru că-i dăruise o via ă aşa frumoasă şi îndelungată în slujba sacrului.

ţel mai apropiat ajutor al său, Mai-marele ritualiştilor, îndeplinea fără greşeală o sumedenie de sarcini. Apar inea acelei tagme alese de slujitori ai zeului, lipsi i de ambi ii şi care nu se gândeau decât la celebrarea în chip desăvârşit a ritualurilor. Ultima sa ispravă era surprinzătoare, însă argumentele sale îl convinseseră pe marele preot, care inea mult la dreptul templului de a oferi adăpost, sfidând astfel cârmuirea. Iar justi ia oamenilor trebuia să ină seama de legea lui Maat. Dacă cele două se îndepărtau una de alta, lumea devenea de nesuportat.

Să-l primească pe judecătorul Gem îl plictisea. Dar căpetenia magistraturii egiptene stărui, aşa că, în cele din urmă, marele preot se învoi să-l întâlnească pentru a nu-l stârni pe regele Amasis împotriva Hermopolisului.

— Vă mul umesc pentru că m-a i primit, mare preot, zise judecătorul, supărat că aşteptase atât.

— Mobila mea e sărăcăcioasă. Scăunelul acesta cu trei picioare vă convine?

— Întru totul. — ţe vânt bun vă aduce aici, judecătorule Gem? — Faraonul mi-a dat puteri depline ca să arestez, ba

chiar să-i curm via a unui ucigaş de cel mai rău soi, scribul Kel. El se află în fruntea unei cohorte de uneltitori primejdioşi, din care fac parte, o preoteasă a lui Neit, Nitis, şi un actor pe nume Ţebon. Acesta a jucat adesea aici în curtea templului diferite roluri atunci când se reprezentau drame sacre.

— Ţebon… Un băiat de ispravă, pu in cam ciudat,

dar pre uit de to i. — Vă reamintesc, mare preot, că el ajută un ucigaş

nemilos, acuzat de multe de omoruri. — De ce a săvârşit scribul fapte atât de înfiorătoare? — E o taină ce nu poate fi dezvăluită. — Ah! … Vasăzică, n-a fost pe placul regelui. Judecătorul se strădui să nu-şi iasă din fire. — Să nu crede i aşa ceva, mare preot. Regatul fiind

amenin at, a trebuit să luăm măsuri şi să împiedicăm un grup de răzvrăti i să clatine tronul.

— Nu-i faraonul întâiul dintre slujitorii lui Maat? ţlădind temple, el oferă zeilor locaşuri pământeşti şi, prin asemenea ofrandă, îşi atrage bunăvoin a lor. Să te atingi de sanctuare şi să le soco i pământuri obişnuite nu-i o greşeală gravă? Spune i-i suveranului că respectarea tradi iei păstrează armonia şi că anumite schimbări lipsite de măsură şi ridicarea lor în slăvi duc la nenorocire.

— Mare preot, n-am venit să discutăm despre nişte hotărâri ale cârmuirii de care nu sunt răspunzător.

— Totuşi, veghea i ca ele să fie respectate, întrucât justi ia templelor nu mai e recunoscută.

Gem clocotea de furie. — În clipa de fa ă, o singură întrebare contează:

scribul ucigaş şi complicii săi se ascund în acest sanctuar?

Ţătrânul cugetă îndelung. — Mai întâi ar trebui aduse dovezi de netăgăduit ale

vinovă iei lor; cunoscându-l pe Bebon, nu-l văd luând parte la un complot împotriva regelui. Apoi, cum să-i controlezi pe to i cei care vin sau pleacă de la templu? Eu părăsesc rar căsu a aceasta şi trebuie să mă încred în spusele oamenilor mei. La vârsta mea, atât de

aproape de frumosul Apus, mă îngrijesc din ce în ce mai pu in de treburile lumeşti şi încerc să pătrund cuvintele zeilor.

— Cine-i controlează pe slujitori? — Vreo douăzeci de administratori şi preo i. — Aş dori să văd listele lor. — ţum pofti i. Dar purta i-vă cu aten ie, întrucât o

astfel de cerere n-o să le fie pe plac. — Un ordin clar din partea voastră mi-ar uşura

sarcina. — N-am să-l rostesc, căci nu încuviin ez ceea ce

face i. Sfătui i-l pe regele vostru să redea templelor drepturile ce li se cuvin. Supunându-le cu for a legilor obişnuite şi socotindu-i pe preo i deopotrivă cu oamenii de rând, va stârni mânia zeilor. Și-acum, trebuie să mă odihnesc. Vă urez să vă întoarce i cu bine la Sais, judecătorule Gem.

În fa a acestui bătrân autoritar, încăpă ânat şi venerat, magistratul se sim ea lipsit de orice arme. Să le poruncească administratorilor să-i arate documentele necesare n-ar duce, pesemne, la nimic. Ori nu i-ar găsi pe cei răspunzători, ori listele s-ar dovedi întocmite prost, ori unele papirusuri ar dispărea în chip misterios… Slujitorii marelui preot ar folosi sute de şiretlicuri ca să-l împiedice pe Gem să-şi ducă cercetările la bun sfârşit.

Amasis nu redusese la tăcere templele decât la prima vedere, iar supunerea pe care o arătau ele era doar un vicleşug. Silite de-acum să plătească dări grele, templele se împotriveau cercetărilor făcute de stat. Dar rezolvarea acestei probleme anevoioase cădea în sarcina cancelarului Udja şi a Marelui vistiernic Pefy.

El, judecătorul Gem, trebuia doar să-i aresteze pe

scribul ucigaş şi pe complicii lui. Din vorbele încurcate ale marelui preot în elese un lucru de care nu se mai îndoia: fugarii se ascundeau la Hermopolis, unde preoteasa Nitis şi actorul Ţebon aveau protectori puternici.

Şi mai era sigur de încă ceva: templul reprezenta doar un popas, şi nu inta lor, Theba. Temându-se că vor fi zări i şi da i în vileag, fugarii nu vor rămâne aici prea mult timp. Şi cu ce mijloc ar putea călători mai uşor? ţu una dintre corăbiile preo ilor.

Să trimită armata şi gărzile pe chei, să-i ia la întrebări pe căpitani şi pe membrii echipajelor? ţurată neghiobie! Aceştia vor min i cu to ii şi-i vor preveni pe fugari.

Mai bine să facă rost de lista corăbiilor care se pregăteau să pornească spre sud. Apoi, să le supravegheze cu străşnicie şi să aştepte venirea lui Kel, Nitis, Ţebon şi a restului cetei.

Şi n-o să-i aresteze chiar la Hermopolis, ci la mare depărtare de oraş, ca să nu a â e furia marelui preot şi să nu-l amestece în procesul lui Kel. Poate că, bucurându-se de îngăduin a justi iei, marele preot nu va mai privi cu ochi răi legile noi.

Judecătorul Gem chemă la el vreo zece ofi eri şi le împărtăşi planul său. Se hotărâră să folosească doar iscoade de prin partea locului şi muncitori din port în stare să ofere informa ii demne de crezare. Ţine plăti i, aceştia îşi vor da toată silin a.

To i în elegeau importan a misiunii lor. De astă-dată, vânătoarea de oameni era pe punctul

de a reuşi. 37

Poposind pentru întâia dată la Elefantina, capitala

primei provincii a Egiptului de Sus, marele general Fanes din Halicarnas descoperi o privelişte încântătoare. Insuli e în mijlocul Nilului, încărcate de flori, străvechiul templu al zeului berbec Khnum, ărmuri abrupte ce adăposteau locaşurile de veci ale

demnitarilor din Vechiul Regat şi un oraş negustoresc unde se vindeau mărfuri din Nubia, precum fildeşul şi pieile de feline.

Frumuse ea locurilor nu-i re inu militarului prea multă vreme aten ia. Pe el nu-l interesa decât falnica fortărea ă care chezăşuia paza inutului şi oprea pătrunderea în Egipt a temutelor triburi negre, gata oricând să se răzvrătească, ispitite de bogă iile pământului faraonilor.

Ani la rând se iscaseră doar răzmeri e neînsemnate. Şi deocamdată niciun semn îngrijorător nu punea cârmuirea pe jar.

La intrarea în fortărea ă picoteau două străji. ţu tăişul palmei, Fanes o izbi în gât pe una din ele.

Soldatul se prăbuşi, dar tovarăşul său sări din somn şi îndreptă lancea spre general.

Acesta i-o smulse din mână, o rupse în două şi-i zdrobi easta cu o lovitură de pumn.

— Apăra i-vă, adunătură de laşi! urlă grecul. ţând apărură vreo zece bărba i, Fanes din

Halicarnas începu să-şi agite spada grea. Speria i, solda ii încremeniră, neîndrăznind să-l atace

pe uriaş. — Lepădăturilor! Ar trebui să vă tai beregata. Generalul scuipă cu dispre , iar solda ii se retraseră

înăuntrul clădirii.

Urmat de garda sa personală, alcătuită din oameni devota i şi pe care nu-i tulbura nimic, colosul pătrunse în prima curte.

În sfârşit, se ivi un ofi er. Era prost ras şi de-abia se trezise dintr-un somn de

după-amiază prelungit. — ţine sunte i? — Fanes din Halicarnas. — Marele… marele… — Marele general al armatelor egiptene. — N-am… n-am fost înştiin a i de vizita voastră! — Fortăre ele din Egipt, cu tot cu cea de aici, sunt

domeniul meu. Şi n-am câtuşi de pu in nevoie să-mi anun venirea. În orice clipă, garnizoana întreagă trebuie să fie gata să respingă un atac al vrăjmaşului. Însă, judecând după cum arăta i tu şi oamenii tăi, n-ar avea sor i de izbândă.

— Dar nimeni nu ne amenin ă! Î — Du-te de-l caută pe comandant. Ofi erul urcă scara care ducea spre odaia

Mai-marelui său, sărind câte patru trepte deodată. Pântecos, chinuit de bărbia triplă, cu răsuflarea

tăiată, comandantul coborî agale din culcuşul său. — Cine face pe grozavul aici? Singurul care

porunceşte sunt eu! Palma lui Fanes îl trânti la pământ. — Te izgonesc din slujbă, netrebnicule! Eşti ruşinea

armatei mele şi o să- i sfârşeşti cariera în fundul unei oaze, păzindu-i pe osândirii la muncă silnică. Dispari de îndată.

ţu obrajii în flăcări, comandantul se târî departe de ochii uriaşului.

— To i solda ii să se adune numaidecât! tună generalul.

Ordinul fu îndeplinit fără întârziere. — De azi numesc drept comandant al fortăre ei un

grec. El o să vă înve e mai întâi disciplina, apoi arta războiului. De trei ori pe zi o să face i exerci ii. ţei care se mişcă încet şi leneşii vor fi condamna i la carceră. Să începem prin a scoate mizeria din cote ul ăsta. Diseară vreau să văd o fortărea ă curată, solda i spăla i şi raşi proaspăt. Executarea!

Fanes îl chemă la el pe ofi erul însărcinat să-i trimită rapoarte despre starea lucrurilor din garnizoană. Textele acestuia fuseseră liniştitoare şi nu se deosebiseră prea mult între ele.

— De ce nu m-ai înştiin at despre prăpădul de aici? — Generale, mie totul mi se părea firesc. ţăldura de

la Elefantina nu îndeamnă la o muncă peste măsură, pacea domneşte în inut şi…

Uriaşul îl dobori pe guraliv cu o lovitură de cap în coşul pieptului.

— Scăpa i-mă de ăsta, se răsti apoi către doi solda i egipteni înspăimânta i.

ţu pas apăsat, Fanes cercetă toate sălile fortăre ei şi întârzie în odaia de lucru a fostului comandant, unde se păstrau scrisorile militare.

La prima vedere, obişnuitele treburi ale administra iei. Însă privirea îi căzu pe o tăbli ă de lemn acoperită cu două feluri de scrieri, una egipteană, cealaltă străină.

Numaidecât fu adus Mai-marele tălmacilor din Elefantina.

— E în limba nubienilor, observă el. — Atunci, tălmăceşte-mi!

Bâlbâindu-se, omul dădu citire cererii unei căpetenii de trib care dorea nişte hatâruri, cerea micşorarea dărilor şi făgăduia, în schimb, să păstreze pacea.

Iar comandantul se-nvoise. O a doua misivă pomenea de furtul unor alimente,

arcuri, săge i şi scuturi de către vameşi. — Tăcere deplină, porunci Fanes din Halicarnas.

Doar o vorbă dacă sufli, vei fi osândit pentru înaltă trădare.

Tălmaciul jură pe numele Faraonului şi pe-al tuturor zeilor.

Vasăzică, adevărul era mult mai îngrijorător decât bănuia generalul! Şubrezirea fortăre ei, starea jalnică a trupei, oameni gata de orice pentru un câştig frumuşel, în elegeri tainice cu duşmanul… Dacă ar fi fost atacată, Elefantina n-ar fi rezistat deloc.

— Aduce i-mi-l pe ticălosul care pretindea a cârmui această garnizoană.

Mercenarii greci îl căutară zadarnic. Fostul comandant fugise. — O să-i luăm la întrebări pe ofi eri, hotărî Fanes din

Halicarnas. O să-i luăm la întrebări cu adevărat. Vreau să ştiu ce fel de complot s-a urzit aici şi până unde se întinde el.

Caznele începură chiar în aceeaşi seară. Deşi tortura era interzisă prin legea lui Maat, generalul nu se sinchisi de asta. Siguran a regatului era mai presus de orice.

Iar ceea ce află îi întrecu cele mai negre temeri. Fostul comandant al fortăre ei din Elefantina, preo i

din templul lui Khnum şi căpeteniile unor triburi nubiene voiau să întemeieze o regiune de sine stătătoare, potrivnică noilor legi impuse de regele

Amasis. Numele scribului Kel nu fusese rostit, dar el era amestecat, fără îndoială, în acest complot cu rădăcini atât de adânci.

38 — La sfârşitul zilei, corabia voastră va fi gata de

plecare, o înştiin ă Mai-marele ritualiştilor pe Nitis. De obicei, noaptea sunt oprite călătoriile pe Nil. Dar, din pricina căldurilor foarte mari, l-am convins pe comandantul străjilor să îngăduie o abatere de la reguli.

— ţăpitanul n-o să ne trădeze? — E lacom, dar corect. Nerespectarea unei în elegeri

i-ar distruge bunul renume. Pute i avea încredere în el, o să vă poarte pe drumul cel bun.

— Dar gărzile? — Ştim la ce ore trec rondurile. Iar pândarul din port

o să cadă într-un somn adânc. În laboratorul templului se găsesc anumite licori care să-l ajute. În clipa potrivită, un corăbier va veni să vă caute.

— ţum să vă mul umim? — Făcând adevărul să triumfe, Nitis, şi rugând-o pe

Divina Adoratoare să-şi întărească puterea. Altminteri, Amasis o să ducă ara la ruină. Lupta la care lua i parte e mai presus de persoana voastră, a scribului Kel şi a actorului Ţebon. De încheierea ei atârnă soarta întregului regat.

Tânăra femeie se întoarse la bibliotecă, unde Kel continua să citească scrieri matematice. Din păcate, nu descoperise nicio cheie pentru papirusul criptat.

— Vom părăsi Hermopolisul la noapte, îi şopti ea, apoi îi povesti ce discutase cu Mai-marele ritualiştilor.

— Mă duc să-l previn pe Bebon. Deşi numărul lor sporise, trupele de ordine se purtau

cu fereală. Marele preot refuzase să-şi vadă domeniul în esat de gărzi. Şi având în vedere autoritatea sa, poruncile îi erau respectate.

ţu băgare de seamă, Kel făcu un ocol mare şi se opri de câteva ori înainte de a se apropia de grajduri.

Vânt-de-Miazănoapte se odihnea întins pe paie, iar Ţebon picotea alături.

Scribul îl mângâie pe măgar, care stătea liniştit. — Ai vreo veste? întrebă actorul cu îngrijorare. — Plecăm la noapte spre Theba. Un marinar o să ne

conducă la corabie. — Am să vă urmez de la depărtare. În caz de

primejdie, Vânt-de-Miazănoapte o să ne prevină. Până atunci, o să mai hoinăresc pu in pe chei.

— Te pune ceva pe gânduri? — Nu chiar. În afară de pândarul acela care

supraveghează portul toată noaptea. — O să scăpăm şi de el. — Parcă-i prea frumos totul! — Nu mai ai încredere în Mai-marele ritualiştilor? Ţebon clătină din cap. — Nu-i mincinos, nici ho , şi se conduce după nişte

învă ături aspre… Nu-l văd întinzându-ne o capcană. Şi apoi nu mai putem zăbovi mult timp la Hermopolis. Gărzile şi armata vor răscoli templul, mai devreme sau mai târziu.

— ţurând o să ajungem la Theba şi o să vorbim cu Divina Adoratoare.

— ţâtă încredere! — Tocmai tu, prietene, te îndoieşti? Ţebon păru stânjenit.

— Nu-mi stă în fire! Şi nici n-avem de ales. Aşa că hai să ne aruncăm în apă! Dar să nu te apuci să-mi ii cuvântări pilduitoare despre primejdiile care mă pasc. Aş fi în stare să sar la bătaie.

Kel se aşeză lângă Vânt-de-Miazănoapte. — ţe ciudată mi se pare soarta mea! Iubesc o femeie

minunată care-mi oferă toată dragostea ei, am un prieten pe care nicio piedică nu-l descurajează, şi totuşi, nedreptatea şi nenorocirea mă pot lovi în orice clipă.

— Încetează să- i mai pui atâtea întrebări fără rost şi mergi înainte. ţând te frămân i atâta şi te gândeşti numai la necazurile tale, sfârşeşti prin… a te plictisi de moarte! Adevărata via ă începe mâine.

Vânt-de-Miazănoapte ciuli urechile. Cu pas domol, Kel se îndepărtă. Un conducător de măgari îl privi pe Ţebon cu ochi

iscoditori. — ţe voia de la tine preotul ăla? — M-a întrebat de ce nu sunt la muncă. Pe o aşa

căldură am dreptul la ore de odihnă în plus! I-am spus să nu mă mai bată la cap.

— Negreşit era una dintre gărzile care acum mişună peste tot.

— Din ce pricină? — N-ai auzit vorbindu-se despre scribul ucigaş care

le-a făcut de petrecanie sutelor de neferici i? Un monstru însetat de sânge, în stare să atace o armată întreagă!

— ţu siguran ă nu se ascunde în templul din Hermopolis.

— Fireşte, dar gărzile îl caută pretutindeni. Dar mai bine ascultă-mă. Nişte urcioare trebuie duse în port. Ai

putea să te îngrijeşti de ele? Ţebon se ridică încet. I se ivise un prilej grozav ca să cerceteze locurile încă

o dată. — Dacă- i convine… — Am să- i întorc hatârul, prietene. Actorul şi Vânt-de-Miazănoapte trecură să ia

urcioarele de la berărie şi se îndreptară apoi spre chei. O corabie pleca, alta sosea. ţărăuşii se pregăteau să

o descarce, iar solda ii patrulau de colo-colo. La depozit, paza nu fusese întărită. Supraveghetorul îşi însemnă numărul urcioarelor cu

bere. Aici te sim i în siguran ă, îi zise Ţebon. — Am primit chiar şi vizita judecătorului Gem,

căpetenia magistraturii, înso it de o cohortă de gărzi! ţăuta nişte ucigaşi, se pare.

— Şi i-a găsit? — Nu, a plecat cam abătut. După cum se zvoneşte,

marele preot nu i-a îngăduit să tulbure pacea templului. În ciuda vârstei sale înaintate, nu se teme de nimeni! Aşa că ne-am întors cu to ii la treburile noastre de zi cu zi. Patrulele se străduiesc să-i descopere pe ho ii mărun i care încearcă să şterpelească mărfuri. ţând îi înha ă, nemernicii se aleg cu atâtea lovituri de baston cât să le piară pofta de a mai fura! ţe căldură… Vrei o înghi itură de bere?

— Bucuros. După ce-şi potoli setea, Ţebon o porni încetişor la

drum, scrutând împrejurimile. Însă nu observă nimic neobişnuit. 39

Se înnoptase de mult când corăbierul bătu la uşa

căsu ei unde locuiau Kel şi Nitis. Scribul sări să-i deschidă. — Urma i-mă. Kel şi Nitis se priviră. Dacă li se întindea o capcană? Tânăra femeie trecu pragul prima. Kel ducea sacul în

care se aflau arcul şi săge ile zei ei Neit, oferite de către crocodilul lui Sobek.

Domeniul zeului Thot părea adormit. ţăldura apăsătoare încă stăruia, iar luna nouă răspândea doar o lumină palidă.

Mărunt şi îndesat, cu fruntea îngustă şi pulpa picioarelor groasă, călăuza lor iu i pasul. Fără să şovăie, apucă spre port.

Kel se aştepta în orice clipă să vadă apărând gărzi şi solda i, bucuroşi peste măsură să-şi înha e atât de uşor prada.

Ţebon şi Vânt-de-Miazănoapte n-ar fi avut timp să le sară în ajutor şi ar fi fost copleşi i de numărul trupelor de ordine. Oare atacatorii ar cru a-o măcar pe Nitis? Scribul şi-ar fi dat şi via a ca s-o apere, dar cum să scapi de o haită pornită să ucidă?

În sfârşit, zăriră cheiul. Locul cel mai primejdios. ţu siguran ă aici îi aşteptau.

ţorăbierul se opri. Kel o cuprinse în bra e pe Nitis. ţlipe lungi se scurseră, nesfârşite. ţu un semn din mână, călăuza le porunci să înainteze spre impunătoarea corabie de mărfuri cu două cabine.

ţheiul părea pustiu. La capătul de jos al pasarelei scribul se întoarse. — Îi aşteptăm pe Ţebon şi pe Vânt-de-Miazănoapte,

hotărî el.

— ţu neputin ă, îi spuse tăios corăbierul. ţăpitanul vrea să părăsească îndată Hermopolisul.

— Să plece. — ţum pofteşti! Eu mi-am încheiat misiunea. Ţărbatul sui pasarela. Aşeza i la locurile lor, vâslaşii erau gata să treacă la

treabă. — Urca i la bord! se răsti căpitanul. — Suntem patru, îi răspunse scribul. — ţu atât mai rău pentru voi. Am să dau ordinul de

plecare chiar acum. — Suntem patru, repetă Kel. Scrutând întunericul, Nitis spera să-i vadă sosind pe

cei doi prieteni ai lor şi se temea totodată de apari ia trupelor de ordine.

Întârzierea aceasta dovedea un adevăr cumplit: gărzile îi prinseseră pe actor şi pe măgar.

Ţrusc se auzi un soi de geamăt: — Haide, neisprăvitule, mişcă! Aproape am ajuns! Era limpede că Vânt-de-Miazănoapte n-avea deloc

poftă să urce pe corabie. Nitis îi mângâie fruntea. — Trebuie să ne grăbim. Măgarul se uită la ea cu ochi mari şi trişti. Şi cu toate

că inima nu-i dădea ghes, primi s-o urmeze pe tânăra preoteasă.

Pasarela fu ridicată, iar vâslele se cufundară în apă. Manevra se desfăşură fără greşeală şi corabia cea grea se îndepărtă cu repeziciune de cheiul Hermopolisului.

— Intra i aici, le porunci căpitanul călătorilor, deschizând uşa uneia dintre cele două cabine. Măgarul o să fie legat de catarg. Şi-acum, culca i-vă. Am să vă trezesc în zori.

ţăpitanul închise uşa în spatele lor. — Nu-mi place, zise Ţebon. Parcă-i o temni ă. — ţare ne poartă spre libertate, îi aminti Kel. Ai

observat pe cineva care ne urmărea? — Nu, pe nimeni. Să ne odihnim cu rândul. Mie unul

nu mi-e somn. — Purtarea lui Vânt-de-Miazănoapte mă îngrijorează,

mărturisi Nitis. De ce şovăia? Îi place să petreacă nop i lungi şi liniştite, o lămuri

actorul. Iar plimbarea asta pe timp de noapte nu l-a bucurat defel.

— ţăpitanul nu ne-a vândut gărzilor, socoti Kel. Dacă ar fi făcut-o, gărzile ne-ar fi împiedicat să urcăm pe corabie.

Bebon se întinse. După toate astea, să visăm la ceva frumos. Să ne

închipuim că ne aflăm la Theba, într-un palat splendid, în fa a Divinei Adoratoare, care e încântată să ne asculte şi ne asigură de sprijinul său deplin. Minunat viitor!

Nitis zâmbi. Dacă aceasta era voin a zeilor, se va îndeplini.

Uşa se deschise ca smulsă din â âni. Mercenarii greci îi intuiră la podea pe Kel şi pe

Ţebon, amenin ându-i că le taie gâtul. Un bărbat elegant, cu voce blândă, o luă drăgăstos de

mână pe tânăra femeie. — Nitis, vă eliberez. — Menk! ţe face i aici? — Îndeplinesc o misiune pe care mi-a încredin at-o

căpetenia iscoadelor. Am primit ordin să vă găsesc şi să vă smulg din ghearele acestui monstru, scribul Kel.

— Vă înşela i. Nu-i nici ucigaş, nici monstru.

— V-a dus de nas, scumpă şi naivă Nitis. Dovezile vinovă iei lui sunt zdrobitoare.

— Au fost măsluite. De fapt, Kel este victima unui complot urzit de înal i demnitari.

— Prea scumpă Nitis, nu da i crezare unei atari născociri!

— Acesta-i adevărul şi o să-l dovedim. 7 — În veci Divina Adoratoare nu v-ar fi primit. Deşi nu

vede cu ochi buni cârmuirea lui Amasis, trebuie să se supună legilor. Iar voi sunte i nişte nelegiui i fugari. Veni i, să ieşim de aici. Prizonierii să fie aspru supraveghea i.

Fără tragere de inimă, preoteasa îl urmă. — Pot să vă scap de orice acuza ie, Nitis. Ţineîn eles,

nu sunte i complice cu acest cumplit ucigaş, ci prizoniera lui. Mărturia mea va atârna greu, judecătorul Gem vă va socoti nevinovată şi o să ne căsătorim.

— Nu doresc să vă iau de bărbat, Menk. Îl iubesc pe Kel.

— Amăgire trecătoare, scumpă şi delicată Nitis, o simplă rătăcire pricinuită de împrejurări! O să cunoaştem o fericire fără pată şi o să uita i aceste întâmplări neplăcute.

— Niciodată nu-l voi părăsi pe Kel şi am să lupt din toate puterile ca să-i dovedesc nevinovă ia.

— O luptă zadarnică, pierdută dinainte! Vă iert greşelile şi vă făgăduiesc să vă fac una dintre cele mai de vază femei din Sais. Pentru vitejia de a-l fi prins pe Kel, regele mă va răsplăti oferindu-mi un rang înalt şi, prin grija mea, ve i fi numită mare preoteasă a lui Neit.

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc, Menk. Aceste

planuri frumoase nu se vor înfăptui. — E singura voastră şansă de a scăpa de la dezastru,

Nitis. — Moartea nu mă înspăimântă. Doar adevărul

contează. — O să vă apăr împotriva propriei nesăbuin e şi o să

vă împiedic să vorbi i! Pu in câte pu in o să vă recăpăta i judecata în eleaptă.

— Kel însă o să vorbească! Tonul lui Menk se înăspri. — Nicidecum, viitoarea mea so ie. ţăci am să-l ucid. 40 Nitis se cutremură. Menk, un om de lume, se preschimbase brusc într-o

fiară nemiloasă şi nu rostea vorbe-n vânt. — Vă implor, cru a i-l! — ţu neputin ă, scumpa mea. Nemernicul trebuie să

dispară. Izbânda mea şi fericirea noastră depind de asta.

Atunci ucide i-mă şi pe mine! Menk o privi uluit. — Nu vă vreau câtuşi de pu in răul, Nitis.

Dimpotrivă, am să vă eliberez de o vrajă. Preoteasa se uită la el cu ochi sfredelitori. — Ve i săvârşi un omor. — Sunt în misiune. Iar autorită ile mă vor felicita

pentru că i-am venit de hac ucigaşului pe care ele încearcă să pună mâna de atâta vreme. ţa să vă găsesc, a fost nevoie de o adâncă chibzuin ă şi de noroc. Întrucât marele preot din Hermopolis vă oferise adăpost, trebuia să vă facă rost de un mijloc de a

ajunge la Theba. ţând am aflat că, în mod cu totul neobişnuit, o corabie primise încuviin area de a călători noaptea, am priceput că ve i fi la bordul ei. ţăpitanul n-a trădat cu adevărat, ci s-a înclinat în fa a unui interes mai presus de orice, adică interesul regatului.

— De ce sunte i aşa crud? — Trebuia să-mi ating inta pe orice căi. — ţum să vă conving că greşi i? Kel n-a săvârşit

nicio fărădelege. Redeveni i omul pe care-l cunosc eu, Menk, şi ajuta i-ne să învingem nedreptatea!

— Pu in îmi pasă de dreptate şi de adevăr. Kel o să dispară, apoi ve i fi numai a mea.

— Într-atât vi s-a împietrit inima? — Unul dintre oamenii mei o să vă ină deoparte. Nu

încerca i să vă zbate i ca să-l sili i să vă lege şi să vă pună căluş.

Lăsând-o pe tânăra femeie în mâinile unui mercenar grec, Menk se îndreptă spre cabină.

— Aduce i-i aici pe cei doi prizonieri, ordonă el. Menk îl măsură cu privirea din cap până-n picioare

pe scrib. — Trist sfârşit pentru un răufăcător faimos! O să

crăpi precum o lighioană vătămătoare şi nimeni n-o să te jelească.

Kel rămase neaşteptat de liniştit. — Degeaba i-aş povesti cum s-au petrecut lucrurile,

bănuiesc. — Degeaba. Osânda a fost hotărâtă, iar eu o

îndeplinesc. — De ce te înverşunezi împotriva noastră? strigă

Bebon. Noi n-am greşit cu nimic. Ochii lui Menk sclipiră de furie. — Ţlestematul ăsta de scrib a încercat să-mi

răpească femeia care-mi este sortită. Restul contează prea pu in. O să te sugrum cu mâinile mele, iar leşul tău va folosi drept hrană peştilor.

Menk dădu la iveală un cu it şi începu să-l agite. Doi mercenari îl ineau strâns pe Kel, al i doi pe

Ţebon şi al cincilea pe Nitis. Lama atinse gâtul scribului. — Opri i-vă, Menk! ipă Nitis. Nu deveni i cel mai rău

dintre ucigaşi. — Eliberarea, Nitis, eliberarea! Şi o via ă îndelungată

şi fericită care se deschide înaintea noastră îndată ce netrebnicul ăsta de scrib va dispărea!

Privirile lui Kel şi Nitis se întâlniră pentru ultima oară.

— ţorabie la tribord! urlă căpitanul. Suntem ataca i! Mercenarul care o inea pe Nitis o împinse spre

parapet, îşi înşfăcă arcul şi trase. Săgeata îl atinse pe omul de la prora corăbiei aflate

sub comanda judecătorului Gem, care dăduse semnalul de atac.

Văzând aceasta, arcaşii de elită răspunseră pe măsură. Şi, în ciuda luminii slabe, dovediră o mare îndemânare.

Menk, un mercenar, căpitanul şi doi corăbieri se prăbuşiră. O săgeată atinse uşor umărul lui Ţebon, lăsând o urmă sângerie.

Socotind că are în fa ă întregul grup de uneltitori, judecătorul ordonă asaltul. De astă-dată îi va prinde pe Kel şi pe complicii lui, mor i sau vii. Dar era limpede că aceştia nu se vor preda fără să se bată cu îndârjire.

Vânt-de-Miazănoapte rupse funia ce-l lega de catarg şi-l izbi pe unul dintre greci care încerca să-l sugrume pe Ţebon. Actorul reuşi să se desprindă din strânsoare

şi două săge i se înfipseră în spatele atacatorului său. Nitis alergă la cabină şi scoase din sac arcul lui Neit.

De-abia îl încordă, că o dâră de foc brăzdă întunericul nop ii. Mercenarii dădură drumul prizonierilor.

Kel şi Ţebon se pomeniră liberi, dar pentru cât timp? O ploaie de săge i se abătu asupra pun ii, făcând victime în stânga şi-n dreapta, iar corabia de război se apropia. Dacă scăpau cu via ă, vor cădea în mâinile judecătorului Gem.

— Să sărim peste bord, hotărî Nitis. E singura noastră şansă.

Vânt-de-Miazănoapte urmă pilda preotesei. — Fluviul e plin de crocodili! se împotrivi Bebon. Kel îşi îmbrânci prietenul. Nu era vreme de stat pe

gânduri. — Nemernicii fug! urlă omul care stătea de veghe pe

corabia de război. Vreo zece solda i se aruncară în apa unde mişunau

zeci de prădători. Smulşi din toropeala lor, mai mul i monştri se

repeziră numaidecât spre o aşa pradă bogată şi neaşteptată.

Salturi furioase tulburară apele Nilului în vreme ce solda ii puneau stăpânire pe corabia de mărfuri, unde orice rezistentă încetase.

La licărirea tor elor, judecătorul Gem străbătu cu paşi mari puntea de la un capăt la altul. Unul dintre leşuri îi stârni mirarea: cel al lui Menk, rânduitorul sărbătorilor din Sais! Vasăzică, elegantul demnitar făcea parte din trupa înarmată a scribului Kel, care număra de asemeni câ iva mercenari şi un căpitan de corabie.

Pierise o sumedenie de nelegiui i! Totuşi, lipseau

principalul vinovat, scribul Kel, şi complicii săi apropia i, preoteasa Nitis și actorul Bebon.

Dintre înotătorii porni i să-i urmărească, doar trei supravie uiseră.

— Fugarii n-au putut să scape de crocodili, îşi dădu cu părerea un ofi er.

Judecătorul aşteptă cu nerăbdare diminea a pentru a cerceta Nilul şi malurile.

Dar căutările îndelungate nu scoaseră la iveală nimic.

— Din ii marilor peşti i-au sfâşiat pe răufăcători, devorându-i până la ultima bucată, adeveri ofi erul. ţând sunt înfometa i, se arată neînchipuit de lacomi. Ucigaşul şi complicii săi le-au căzut primii victime.

Însă judecătorul Gem nu părea convins. — O corabie de-a gărzilor să înainteze încet spre sud,

poate descoperă rămăşi e omeneşti. Noi o să cercetăm din nou malurile şi o să stăm de vorbă cu pescarii şi cu ăranii din împrejurimi. Şi o să scotocim casele din

satele vecine. — Pierdere de vreme, socoti ofi erul. Fugarii n-au

cum să mai fie în via ă. — Eu hotărăsc aici, îi reaminti magistratul. Gem se gândea la fulgerul ciudat apărut în clipa în

care cele două corăbii se lipiseră una de alta. Totuşi, nici vorbă de furtună! Aşadar, fusese un semn al zeilor. Dar ce trebuia să în eleagă din el? Fără îndoială, dreapta lor mânie îl lovise pe ucigaş, curmându-i jalnica existen ă.

O ultimă verificare va pune capăt acestui complot înfiorător, iar regatul va putea să respire din nou liber.

41

Muncind zi şi noapte, generalul Fanes din Halicarnas

culese, în timp scurt, roadele strădaniilor sale. Temându-se de violen a lui, garnizoana fortăre ei din Elefantina se schimbase sim itor. Respectarea disciplinei, inută îngrijită, arme mereu pregătite, încăperi de o cură enie desăvârşită, exerci ii desfăşurate fără greşeală… Iar sosirea instructorilor greci va sfârşi prin a-i transforma pe aceşti solda i slabi, deprinşi cu trândăveala în luptători sălbatici, în stare să respingă atacul triburilor nubiene şi să le oprească să pătrundă pe pământul egiptean.

Farmecul încântătorului oraş din sud şi frumuse ea priveliştilor nu-l cuceriseră pe general. Nu-l interesau decât dârzenia trupei şi priceperea ei de a-i tăia pe duşmani în bucă i. Dar până acolo mai era cale lungă!

— Adunarea! strigă generalul. Numaidecât! Solda ii răsăriră de pretutindeni şi se aliniară în

mijlocul cur ii celei mari. Fanes aşteptă să se facă linişte mormântală. Unii

merseră până la a-şi ine răsuflarea. — Solda i, răcni generalul, sunt nemul umit de voi.

După spusele ofi erului care vă înva ă lupta corp la corp, mai mul i laşi s-au prefăcut doar că se bat. N-am să îngădui asemenea purtare. Pierderile fac parte din antrenament şi nimeni nu trebuie să încalce regulamentul.

Uriaşul arătă cu mâna spre un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fruntea plină de zbârcituri.

— Tu, ieşi din rând! Omul se supuse. — Luptă cu pumnii goi! — Generale…

— Sunt vrăjmaşul tău, distruge-mă! Dacă nu, te distrug eu pe tine.

Fanes îl lovi cu pumnul în pântece. Supărat că a fost luat pe nepregătite, soldatul se năpusti cu capul înainte.

Uriaşul se feri şi, cu tăişul palmei, îi frânse grumazul. — Stângaci şi nepriceput, socoti Fanes din

Halicarnas, scuipând peste trupul prăbuşit. Mâine, dacă rapoartele instructorilor voştri sunt proaste, o să-mi măsor iar puterile cu unul dintre voi. Rupe i rândurile!

Generalul primi apoi nişte mercenari greci, zece la număr, veni i din nord. Ei se vor amesteca printre egipteni şi le vor face acestora via a grea.

Mai rămânea de pus la punct vama din Elefantina, prea îngăduitoare şi pusă pe căpătuială. ţitind rapoartele şi registrele cu socoteli, generalul descoperi repede dările de seamă false, informa iile care lipseau cu bună-ştiin ă şi documentele măsluite, uneori în mod grosolan.

Un înalt demnitar ar fi cântărit lucrurile cu multă pruden ă, şi-ar fi luat măsuri de prevedere şi ar fi cerut sfatul Mai-marilor săi ca să se ferească a săvârşi vreo greşeală. Dar generalul nu era dintre aceştia.

În fruntea unei trupe de treizeci de pedestraşi, dădu buzna în încăperile vămii unde lucrau vreo douăzeci de slujbaşi.

— Sunte i aresta i cu to ii! tună generalul. ţine va încerca să se împotrivească va fi doborât.

Uluit, Mai-marele slujbaşilor se ridică încet. — Nu în eleg, eu… — Furt din bunurile statului şi punerea în primejdie

a siguran ei regatului. Tribunalul o să vă osândească la

ani grei de muncă silnică. — Vă înşela i, noi… Fanes din Halicarnas îl înhă ă de gât. — Vreau să aud numaidecât adevărul. Altminteri, î i

frâng gâtul. Slujbaşul vorbi din belşug şi dezvălui toate

amănuntele care-i lipseau generalului ca să întocmească un raport complet pentru regele Amasis.

În aceeaşi zi, slujbaşii fură înlocui i cu militari care aveau să asculte de ordinele unui inspector care se pricepea bine la mărfurile venite din Nubia. La rândul său, acesta îi va da zilnic socoteală guvernatorului fortăre ei.

Fanes din Halicarnas vru să cerceteze prima cataractă, alcătuită din stânci pe care le acopereau în parte apele atunci când se revărsau, şi apucă pe canalul folosit de corăbiile de război şi cele de mărfuri.

Lipsa posturilor de supraveghere îl miră din cale-afară. Aşa că ordonă construirea de forturi mici care să domine inutul pentru a întări hotarul natural şi a-l face de netrecut. Peste pu in timp, primejdia unui atac nubian va fi îndepărtată.

Mai trebuia acum să pună ordine în înalta administra ie a Elefantinei, vinovată de a fi lăsat lucrurile să se înrăută ească într-atât. Iar inta era primăria oraşului, ultimul pas al acestei recuceriri înfăptuit în numele regelui Amasis.

Potrivit obiceiurilor sale, Fanes din Halicarnas lovi cu putere. Ţănuit că o sus ine în secret pe Divina Adoratoare, primarul nu se pregătea, oare, să treacă de partea lui Kel şi a răzvrăti ilor?

Odată acest fă arnic înlăturat, Elefantina ar deveni o cetate sigură, credincioasă regelui ei.

Un mercenar grec îi oferi comandantului dovezi ale vinovă iei primarului, acuzat de asemeni şi de furtul unora dintre armele menite fortăre ei.

ţlocotind de furie, Fanes din Halicarnas pătrunse cu paşi mari în vasta clădire cu două etaje.

În spatele lui se auzi un strigăt de durere. Fusese înjunghiat un membru al gărzii sale

personale, de care îl despăr iră brusc vreo douăzeci de atacatori. În fruntea lor – fostul comandant al fortăre ei!

Nebun de furie, generalul apucă două dintre lăncile îndreptate spre el, le smulse din mâinile vrăjmaşilor şi le întoarse spre ei, străpungându-le pieptul. Mu i de uimire, ceilal i dădură înapoi. ţu spada sa grea, cu două tăişuri, Fanes din Halicarnas porni un adevărat măcel, retezând capete şi bra e.

Mercenarii din garda sa isprăviră treaba. Singurul supravie uitor era fostul comandant. Însă,

grav rănit, trăgea să moară. — ţine i-a ordonat să mă ucizi? îl întrebă Fanes. — Pri… primarul. — Arunca i mizeria asta la gunoi, porunci generalul

oamenilor săi. Primăria se golise, slujbaşii fugind îngrozi i.

Mai-marele lor se ascunsese în eleganta sa odaie de lucru, sperând că grecul fusese ucis.

ţând uriaşul general apăru, primarul Elefantinei se pierdu într-un şir nesfârşit de rugămin i.

— Înalta trădare merită moartea, rosti apăsat generalul. Î i rămâne totuşi o cale de a- i salva viața.

— Fac tot ce-mi cere i! — Vreau adevărul. Tu şi fostul comandant al

fortăre ei făcea i pe ascuns nego cu arme şi lua i parte

la un complot, nu-i aşa? — El mai ales! Eu mă mul umeam doar să-i uşurez

sarcina. — elul vostru era să-l ucide i pe faraon. — Oh, nu! Voiam doar să ne îmbogă im şi… Fanes din Halicarnas îşi agită spada. — Repet: elul vostru era să-l ucide i pe faraon. — Da, dar eu mă împotriveam şi… — Iar căpetenia voastră era scribul Kel. Primarul şovăi doar o clipă. — Da, scribul Kel! El a plănuit şi a rânduit tot.

Ţăgase spaima în noi şi ne amenin a cu moartea dacă nu-i dădeam ascultare.

— Scrie toate astea clar, iscăleşte şi pune sigiliul tău. Cu mâna tremurându-i, primarul se supuse. Fanes verifică. — Minunat. Şi-acum, trebuie să termin cură enia în

acest oraş. Şi cu o lovitură de spadă, generalul îi tăie gâtul

primarului. Potrivit raportului pe care îl va întocmi mai târziu, primarul se făcea vinovat de atac asupra Mai-marelui armatelor.

Fanes din Halicarnas rulă papirusul pe care urma să-l trimită judecătorului Gem. Magistratul va căpăta astfel o nouă dovadă, iar grecul, după ce cură ase Elefantina şi făcuse hotarul de sud de netrecut, se va întoarce la Sais ca să ia din nou în mâini conducerea trupelor. În ciuda talentelor sale, cancelarul Udja rămânea totuşi un egiptean şi un om din afara armatei. Şi numai un militar grec, obişnuit cu asprimea războiului putea să comande o armată în stare să biruie orice atacator, şi mai cu seamă pe perşi.

42 Vânt-de-Miazănoapte nu-şi pierdea răbdarea. Lingea

şi iar lingea fruntea lui Kel, întins în mijlocul trestiilor. În mai multe rânduri, măgarul trebuise să îndepărteze cu o lovitură de copită şerpii de apă deveni i prea curioşi. Egretele şi ibişii nu reprezentau nicio primejdie.

În sfârşit, ochii scribului se deschiseră. Vederea unui bot prietenos îl îmbărbătă. — Vânt-de-Miazănoapte! Şi tu ai scăpat? Două bra e, două picioare, puterea de a se ridica,

nicio durere… Kel părea nevătămat, la fel ca şi măgarul!

— ţu neputin ă, şopti scribul. Am văzut fălcile acelea uriaşe deschizându-se, gata să ne zdrobească… Nitis, Bebon, unde v-a i ascuns?

Nimeni nu răspunse chemării sale, aşa că scribul îşi croi drum printre trestiile înalte de şase metri.

Dacă nu-i găsea, faptul că scăpase de la o moarte cumplită avea să fie o pedeapsă greu de îndurat. Lipsit de femeia iubită şi de prietenul credincios, la ce bun să mai trăiască?

La ieşirea din stufărişul des, malul urca în pantă abruptă spre o potecă. Ridicându-şi urechile drept în sus, Vânt-de-Miazănoapte îl îndemnă pe Kel să-l urmeze.

Măgarul merse cu paşi mărun i şi iu i până lângă o tufă de tamarini tineri, ce creşteau departe de potecă.

— Răbdare, se auzi o voce uşor de recunoscut, am să reuşesc!

— Ţebon! exclamă scribul. Nitis răsări prima din adăpostul de ierburi. — Dragostea mea, eşti viu!

Se îmbră işară strâns, aproape să se înăbuşe unul pe altul, iar sărutul lor i se păru actorului că nu se mai termină.

— Mie mi-e foame şi mi-ar plăcea să mănânc un biban fript. Haide i, veni i să m-ajuta i!

Se aşezară cu to ii în jurul unei grămezi de crengi. După ce făcuse o scobitură într-un lemn moale, Bebon vârâse înăuntru o bucată dintr-o creangă de salcâm, mai groasă la capătul de jos. Acum se apucă iarăşi s-o învârtească.

Şi flacăra țâșni. — Am câştigat! Vom avea o masă caldă şi îmbietoare. — ţum de am scăpat de crocodili? întrebă Kel. — Sunt fiii lui Neit, îl lămuri Nitis. Eu am înotat în

frunte, cu mâinile încleştate pe. Arcul zei ei. Arcul strălucea în apă, iar marii peşti au recunoscut lumina care ne învăluia pe to i patru. Nu eram nici duşmani, nici prăzi. Aşa că doar ne-au atins în treacăt şi i-au atacat pe cei care ne urmăreau.

— Am povestit sumedenie de istorioare greu de crezut, mărturisi actorul, dar asta le întrece pe toate.

— Şi totuşi eşti bine sănătos… în afară de bandajul ăla de la umărul stâng!

— În sfârşit, binevoieşti să-mi dai şi mie aten ie! Săgeata unui soldat m-a zgâriat.

— E o rană uşoară? — Uşoară, uşoară, ție î i dă mâna să vorbeşti! Tu n-ai

nimic. — Am găsit ierburi de leac, zise Nitis zâmbind. Rana

n-o să se umfle şi socot că Ţebon e în stare să continue călătoria.

— Numai dacă mănâncă bine! Ia gusta i din minună ia asta. La drept vorbind, ce e mai plăcut decât

să petreci câteva zile departe de oraş? Trebuie să- i găseşti de-ale gurii şi să i le pregăteşti singur folosindu-te de ce- i oferă natura. E lesne să tragi la han. Traiul la oraş te înmoaie şi duce la decădere, întoarcerea la via a în sălbăticie, ăsta-i viitorul!

— Totuşi, va trebui să mergem la Theba, arătă Kel. Pe puntea corăbiei de război stătea judecătorul Gem. Niciodată n-o să renun e să ne prindă.

— Poate ne crede mor i, sări Ţebon. ţu greu îşi închipuie cineva că am scăpat de crocodili.

— Fără o rămăşi ă dintr-un leş, nu va fi convins de moartea noastră şi va continua căutările.

— Împărtăşesc părerea lui Kel, zise Nitis. ţăpetenia magistraturii cunoaşte puterea zeilor şi ine seama de ea. Ştie că răposatul mare preot Wahibre m-a învă at formulele magice şi în ce fel să lupt împotriva vrăjmaşilor.

— Ai idee unde ne aflăm? îl întrebă scribul pe actor. — ţorabia a străbătut o bună bucată de drum şi noi

am înotat multă vreme. Fără îndoială, nu suntem prea departe de Lycopolis11. După ce trecem de primul sat o să fiu sigur.

— Ai prieteni în acest inut? — Templul nu e aşa primitor precum cel din

Hermopolis, dar o să ne descurcăm. Poftă bună! Bibanul fript era grozav. Dar lui Kel îi lipsea pofta de mâncare. — Prezenta lui Menk, dorin a lui de a mă ucide… — Voia să mă ia de so ie, îi destăinui tânăra femeie.

Nu-i păsa de adevăr. Nimicindu-te, săvârşea o vitejie vrednică de o răsplată generoasă. Devenind un înalt

11 Vechiul oraş al zeului şacal Up-uaut, „Deschizătorul drumurilor", legat de simbolistica lui Anubis. Astăzi oraşul se numeşte Assiut.

demnitar, ar fi făcut în aşa fel încât să fiu numită mare preoteasă a templului din Sais şi am fi dus împreună un trai îmbelşugat.

— Şi a i renun at la un asemenea paradis pentru un scrib fugar şi învinuit de omor? În locul vostru, aş fi chibzuit mai adânc.

Kel preferă să nu audă nimic. — Menk era ca nebun, adăugă preoteasa. Nimic nu-i

clintea hotărârea. — Nebun e pu in spus! o contrazise Ţebon. Mai mul i

mercenari slujeau sub ordinele sale şi i se încredin ase o misiune anume: să ne vină de hac.

— Cine l-a pus să joace un aşa trist rol? întrebă Kel. Henat, căpetenia iscoadelor? Udja cancelarul? Judecătorul Gem? Regele însuşi?

— Răspunsul se găseşte, poate, în papirusul criptat, socoti Nitis. Cineva s-a folosit de Menk, iar el a fost cât pe ce să reuşească.

Ţebon se uită la arcul lui Neit, fără a îndrăzni să-l atingă.

— Păream condamna i să pierim, îşi aminti el, când am văzut o dâră de foc străbătând cerul. Uimi i, mercenarii ne-au dat drumul.

— Arcul a tras singur cele două săge i ale zei ei, mărturisi Nitis. Acum trebuie să le găsim. Altminteri vom deveni prăzi uşoare.

— Încă mai am amuleta din obsidian ce înfă işează două degete, spuse Kel. Ea o să ne ferească de deochi. Şi să nu uităm de Răspunzător!

— La ce ne-ar putea sluji această statuetă? O corabie uşoară ne-ar prinde mai bine!

— Poate că nu departe de aici există un sanctuar al lui Neit unde se păstrează săge i ivite din flacăra lui

Sekhmet, zei a leoaică, grăi Nitis. Să-i întrebăm pe preo ii din Lycopolis, sperând că ei ne vor oferi un răspuns încurajator.

— Lycopolis… Oare o să ajungem acolo? — i-ai pierdut încrederea? Tocmai tu? se miră Kel.

Ocrotirea zeilor nu i-e de ajuns? — Mănâncă nişte peşte fript, schimbă vorba actorul.

Apoi o să ne odihnim înainte de a porni la drum. E primejdios să rămânem aici prea multă vreme, mai ales dacă încăpă ânatul ăla de judecător continuă să ne urmărească.

Mul umit de iarbă şi de trestiile dulci la gust, Vânt-de-Miazănoapte picotea.

— Zeii înseamnă totuşi ceva, încheie Ţebon. Purtând măştile lor, nu-mi închipuiam cât sunt de puternici. ţrocodili prietenoşi, săge i de foc, libertatea… Via a îmi apare din ce în ce mai misterioasă.

43 Erau trei, înfricoşători, murdari şi răi. Alunga i din satul lor de către sfatul bătrânilor,

trăiau din jafuri, pândind călători ca să-i prade. Iar fumul ce se înăl a din tufişul de tamarini tineri, în

apropiere de fluviu, dovedea prezen a unor naivi care habar n-aveau de primejdiile locului.

Nimeni nu cuteza să se abată vreodată pe-acolo. — Să fie niscaiva gărzi? întrebă cu nelinişte

Gură-Strâmbă. — M-ar mira, răspunse Nas-Spart. Le-am fi zărit

corabia. Iar ăştia se ascund. — Dacă se ascund, socoti Fa ă-ţiupită-de-Vărsat, nu

sunt oameni cinsti i. Iar eu îi urăsc pe tâlhari.

— Pe de altă parte, să furi de la ho i nu-i o nelegiuire, fu de părere Gură-Strâmbă, mai ales dacă n-au arme asupra lor. Pentru că ho ii înarma i sunt prea primejdioşi.

După o adâncă chibzuin ă, Nas-Spart încuviin ă. — Du-te să vezi şi întoarce-te să ne spui. — De ce nu te duci tu? Începu o târguială îndelungată care nu duse nicăieri.

Aşa că traseră la sor i. Iar cel ales, spre marea lui dezamăgire, fu Gură-Strâmbă. Dacă pă ea ceva, tovarăşii săi n-aveau de gând să-i sară în ajutor.

— Mai bine ne-am lăsa păgubaşi, propuse el. — Sor ii te-au ales, îi reaminti Fa ă-ţiupită. Negreşit,

călătorii ăştia au la ei tot ce le trebuie pentru a-şi plăti cumpărăturile. Îi ucidem, îi jefuim şi ne luăm tălpăşi a.

Simplitatea planului şi câştigul îmbietor îl cuceriră pe Gură-Strâmbă, care se-nvoi să facă pe iscoada.

La întoarcere, aproape că-i curgeau balele. — Sunt trei și dorm duși. — Trei bărba i voinici? întrebă Nas-Spart. Gură-Strâmbă salivă şi mai tare. Doi bărba i nu prea voinici… Şi o femeie! Frumoasă,

tânără, ce să vă mai spun! Pe ea n-o omorâm repede. Şi întrucât eu am văzut-o primul, eu am să fiu primul!

Fa ă-ţiupită căzu pe gânduri. — Siluirea se pedepseşte cu moartea. — Şi omorul la fel, îi tăie vorba Gură-Strâmbă. O s-o

ucidem după aia, ca să nu ne dea în vileag. Argumentul le risipi temerile. — Au şi un măgar, adăugă iscoada. Pe el îl păstrăm

ca să ne care prada. — Ar putea să dea alarma, fu de părere Nas-Spart. — Nu şi dacă ne apropiem dinspre mal, cu vântul în

fa ă. — E legat? — Nu, stă culcat lângă unul dintre bărba i. — Atunci, o să-i punem piedică la picioare cu

frânghia asta. Fu am să-i amenin că o sugrum pe fată, iar Fa ă-ţiupită că-i taie beregata unuia dintre bărba i.

— Şi celălalt? — O să ai tu grijă de el după ce termini cu măgarul. Prezen a femeii alungă neliniştea lui Gură-Strâmbă.

Niciodată cei trei tovarăşi nu avuseseră parte de un asemenea noroc.

Arzând de nerăbdare, porniră să-şi ducă planul la bun sfârşit.

Vânt-de-Miazănoapte se ridică în picioare chiar înaintea atacului. Zbierând cu putere ca să dea alarma, începu să azvârle din picioare atât de sălbatic, încât copitele sale îi despicară fruntea lui Gură-Strâmbă. Dar Nas-Spart, cu mâinile lui soioase, strângea deja gâtul lui Nitis, iar Fa ă-ţiupită se pregătea să-i taie beregata lui Ţebon cu un cu it de silex.

— Opri i-vă! urlă Kel. Altminteri n-am să vă dezvălui locul unde ne-am ascuns sacul cu pietre pre ioase.

ţei doi ho i încremeniră. O comoară şi o femeie! — Haide, zoreşte, îi ceru Nas-Spart. Suntem grăbi i.

Luăm sacul şi plecăm. ţu ochii a inti i asupra lui Nitis, Fa ă-ţiupită râdea

înfundat. O să se distreze toată noaptea. Neputincios, Vânt-de-Miazănoapte zgâria pământul

cu copitele din spate. Dacă se năpustea, ar fi pricinuit un măcel.

Kel se apropie încet de jăratic. — Eliberează femeia şi am să- i dau sacul, îi zise lui

Nas-Spart. — Nici nu mă gândesc. — Dacă ne omori, n-ai să pui mâna pe comoară. O atare posibilitate tulbură judecata ho ului. Însă îi veni o idee. — Aruncă-mi frânghia pe care o mai ine încă între

degete sărmanul Gură-Strâmbă. Ferindu-se să facă vreo mişcare bruscă, Kel se

supuse. Nas-Spart o sili pe Nitis să se întindă cu fa a la

pământ şi o legă de încheieturile mâinilor şi de glezne. Femeia asta superbă nu pierdea nimic dacă mai aştepta.

Agitându-şi cu itul din silex, Nas-Spart se îndreptă spre scrib.

— Şi-acum, scoate sacul cu pietre pre ioase! Luând doi pumni de jăratic, Kel îl aruncă în fa a lui

Nas-Spart care scoase un urlet de durere, scăpă arma şi se trase înapoi.

Vânt-de-Miazănoapte sări şi-i frânse şira spinării. Năucit, Fa ă-ţiupită uită de Ţebon şi vru să-l

lovească pe Kel. Însă actorul îl apucă de picioare, îl trânti şi-i cără la lovituri cu piciorul până când ho ul îşi pierdu cunoştin a.

Scribul o dezlega deja pe Nitis. — Mâinile tale sunt arse, observă ea. Trebuie să te

îngrijim cât mai repede, ca rănile să nu se agraveze. — Eşti vie şi nevătămată. Asta contează. — Am scăpat ca prin urechile acului, oftă Ţebon. Să

părăsim de îndată locul. — Ştiu să oblojesc rănile lui Kel, zise Nitis, dacă am

la îndemână anumite leacuri. O să le găsim la templul din Lycopolis.

— Având în vedere că trebuie să ne mişcăm repede, ne-ar prinde bine o corabie… Dar primejdia e mare! Şi ne vezi tu înfa işându-ne la templu în tovărăşia ucigaşului căutat de judecătorul Gem, ai cărui oameni pesemne că răscolesc tot Lycopolisul?

— Voi domoli arsura cu ajutorul câtorva ierburi şi o voi invoca pe zei a Sekhmet cea fierbinte, cerându-i ajutorul, făgădui preoteasa. Însă nu-i de ajuns.

Ţebon trebui să recunoască în sinea sa că un scrib nu-şi putea pierde mâinile. Şi încercând să i le salveze, tustrei mergeau la pierzanie.

Privirea tinerei femei îl tulbură. — Există totuşi o cale, nu-i aşa? — Am o idee nebunească, întru totul nebunească! — Vom face precum spui, hotărî Kel. 44 ţitind lungul şi amănun itul raport al lui Fanes din

Halicarnas, trimis anume printr-un curier, judecătorul Gem îşi dădu seama de amploarea complotului. Scribul Kel chiar că nu era un ucigaş oarecare. Hotărât să ajungă la putere, avea sus inători de nădejde în Egiptul de Sus, mai ales pe fostul primar al Elefantinei şi pe fostul comandant al fortăre ei. În sfârşit, planul său ieşea la iveală: să adune răzvrăti i, să pună mâna pe faimosul coif al lui Amasis, să-şi ucidă colegii din ţasa tălmacilor ca să lase Egiptul surd şi orb, să pornească o răscoală din sud, pesemne cu ajutorul triburilor nubiene, să cucerească nordul şi să devină faraon la capătul unui sângeros război.

O adevărată nebunie ce ar fi putut pârjoli ţele Două Regate! Iar amenin area nu dispăruse cu totul.

Judecând după atitudinea templelor, Kel şi alia ii săi erau încă primejdioşi. ţâtă vreme se va afla în viată, scribul nu va renun a la planurile sale distrugătoare.

Amasis avea să fie curând înştiin at despre mersul cercetărilor şi despre schimbările făcute de marele general. Luând controlul din nou asupra Elefantinei şi a hotarului meridional al ării, Fanes ruinase strategia uneltitorilor.

Ultima lor speran ă rămânea Divina Adoratoare. Deşi nu dispunea de o armată, bătrâna preoteasă era în stare să ridice una. Numeroase temple ar răspunde la chemarea ei, iar ăranii s-ar transforma în solda i. Ţineîn eles, mercenarii greci le-ar veni repede de hac, dar câte măceluri şi suferin e!

Kel, presupunând că supravie uise atacului crocodililor, trebuia încă să răzbată până la Theba, s-o întâlnească pe Divina Adoratoare şi să o convingă. Însă Henat va ajunge acolo înaintea lui şi-i va da ilustrei preotese sfaturile cuvenite.

— V-am adus ultimele rapoarte ale gărzilor, îl anun ă pe judecător secretarul său, înmânându-i tăbli ele din lemn acoperite cu scrisul comandan ilor de la posturile de strajă.

Gem le citi cu aten ie. Nici urmă de trupurile scribului Kel, al preotesei Nitis

şi al actorului Ţebon. ţomandan ii împărtăşeau cu to ii aceeaşi părere:

crocodilii îi devoraseră pe fugari. Judecătorul aşeză teanc rapoartele, se înfundă în

jil ul său şi contemplă Nilul. Liniştitoare presupunere, atât de liniştitoare! Dar

gărzile scăpau din vedere un lucru hotărâtor: Nitis era discipol al marelui preot din Sais, unul dintre cei mai

de seamă în elep i ai Egiptului, demn de „spiritele luminate” ale epocii piramidelor, în ciuda tinere ii sale, Nitis primise o învă ătură desăvârşită şi ştia, neîndoielnic, prin ce formule să-i domolească pe crocodili, fiii zei ei Neit. Aşa că se aruncase în apă, împreună cu Kel şi Ţebon, sigură că va scăpa de monştri şi de urmăritori.

Erau în via ă, to i trei. Şi îşi continuau drumul spre Theba.

Şi viitorul popas îl vor face poate la templul din Lycopolis.

După câte se zvonea, marele preot de acolo avea o fire îngrozitoare. Autoritar şi neînduplecat, respecta la sânge rânduielile templului şi nu îngăduia nici lenea, nici abaterile de la disciplină. Sanctuarul său adăpostea pre ioase texte despre geografia celuilalt tărâm, întrucât zeul Up-Uaut, Deschizătorul drumurilor, călăuzea sufletele celor drep i spre paradis.

Se va arăta împotriva sau de partea fugarilor, dacă aceştia i-ar cere sprijinul? întrucât se dovedea cu neputin ă ca trupele de ordine să răscolească sanctuarul, judecătorul va folosi noua strategie care dăduse deja roade: va supraveghea portul, corăbiile şi împrejurimile domeniului sacru.

*

ţăpitanul uneia dintre numeroasele corăbii ale

gărzilor Nilului fu primul care zări un om făcând semne disperate. Stătea pe mal, la babord şi părea foarte agitat.

— Opri i! ordonă ofi erul echipajului. Manevra se desfăşură fără greşeală, iar arcaşii luară

pozi ie de tragere. — Ce vrei? — Să vă vorbesc. — Despre ce? — O misiune secretă. În afară de domnia voastră,

nimeni nu trebuie să audă. Nedumerit, căpitanul îi îngădui omului să urce la

bord. Îşi trase spada din teacă şi-l conduse la pupă, sub supravegherea arcaşilor.

— Lămureşte-mă şi să nu faci vreo mişcare bruscă. — Mă aflu în slujba lui Henat, intendentul palatului

regal şi căpetenia iscoadelor, zise Ţebon. Fac parte dintr-o trupă de cinci mercenari, trimişi în urmărirea unui ucigaş, scribul Kel. Am căzut într-o capcană. Trei dintre noi au murit, iar comandantul nostru e grav rănit. Dacă nu primeşte cât mai repede îngrijiri, o să moară şi el.

— Ai asupra ta documente care să- i adeverească spusele?

Bebon zâmbi zeflemitor. — Nu se obişnuieşte când e vorba de o astfel de

misiune. Apoi actorul îşi plecă fruntea. — În cea mai deplină taină, şopti el, vă mărturisesc

că nici măcar judecătorul Gem nu ştie de ea. Speram să fim primii care să-l găsească pe ucigaş şi am săvârşit o mare greşeală.

— Unde e rănitul? — În mijlocul stufărişului. — Trebuie să verific. — ţum dori i, căpitane. Dacă aş trimite un mesager

la Sais, până s-ar întoarce acesta de acolo, comandantul meu va fi mort de mult. Am să întocmesc

un raport şi o să vă lămuri i cu Henat. Templul din Lycopolis este foarte aproape. Doctorii săi îl vor salva pe rănit şi domnia voastră o să fi i înaintat în grad. Comandantul meu e un militar de elită, foarte pre uit de căpetenia iscoadelor.

După ce cugetă pu in, căpitanul îşi zise că nu exista nicio primejdie. Să transporte un rănit grav şi să ină prizonier un mercenar n-avea cum să-i aducă necazuri. Îndată ce va sosi la Lycopolis, îşi va înştiin a Mai-marii şi va aştepta noi ordine.

— Du-te după comandantul tău. — Am nevoie de o targă şi de trei oameni. Înfăşurat în pansamente vegetale, Kel semăna cu o

mumie. De-abia i se zăreau ochii. — Fi i cu băgare de seamă, îi sfătui Bebon pe

înso itorii săi. ţea mai mică zdruncinătură i-ar putea pricinui moartea.

Nemişcat, părând a-şi fi pierdut cunoştin a, scribul îşi juca de minune rolul. Dar gândul îi zbura la Nitis, care plecase alături de Vânt-de-Miazănoapte. Nu putuse s-o facă părtaşă la această încercare nesăbuită de a ajunge la Lycopolis folosind o corabie a gărzilor! Dându-se drept o biată femeie de la ară ce cară legume la templu, Nitis va sui pe una dintre corăbiile ce legau satele de oraş. Judecătorul Gem căuta trei persoane, nu o femeie singură.

Impresionat de starea rănitului, căpitanul porni spre Lycopolis.

45 Incinta sanctuarului din Lycopolis reprezenta hotarul

dintre lumea obişnuită şi domeniul sacru al

zeului-şacal. La poarta cea mare, mai mul i paznici îi controlau pe preo ii puri şi pe meşterii cărora le era îngăduit să lucreze în atelierele templului.

— Aş vrea să-l înso esc pe comandantul meu, îi zise Ţebon căpitanului.

— Nici să nu te gândeşti. O să-l lăsăm în mâinile doctorilor, care ştiu ce au de făcut. Iar tu vii cu noi.

— Sunt prizonierul vostru? — Hai să nu folosim vorbe mari! — Aşadar rămân lângă rănit. — Te întorci pe corabie şi n-am să te scap din ochi. — N-ave i încredere în mine? — Regulamentul îmi cere să- i verific spusele. N-o să

ne ia mult timp! O să te odihneşti, o să mănânci bine, apoi o să îndeplineşti o nouă misiune.

Să mai stăruie dădea de bănuit. Aşa că Ţebon se înclină și privi cum targa trece de postul de pază.

Ce nenorocire! Primul doctor care va sosi îşi va da seama de

adevărata stare a rănitului şi va înştiin a trupele de ordine.

Scribul o să-şi piardă în acelaşi timp mâinile, libertatea şi via a. Iar cea a lui Ţebon nu va pre ui nici ea mai mult decât o pereche de sandale din papirus.

Paznicii chemară patru preo i puri. Aceştia duseră targa în acea parte a templului unde lucrau doctori pricepu i.

Kel se întreba ce să facă. Să caute să fugă, să spună adevărul sau să născocească o poveste? Mâinile începeau deja să-l doară cumplit şi avea nevoie grabnică de îngrijire. Dar niciun doctor n-o să-l creadă şi o să-l arunce de-a dreptul în ghearele judecătorului Gem.

Preo ii puri lăsară targa într-o odăi ă răcoroasă, apoi se retraseră. Kel încă mai cugeta cum să se poarte de-aici înainte, când două persoane pătrunseră în încăpere.

— Un caz ce nu suferă amânare, zise o voce supărată. Iar eu am de muncă până peste cap! A i putea să vede i de el?

— Sper. — Da i-mi de ştire dacă întâmpina i greută i. În

cuferele din lemn găsi i tot ce vă trebuie. — Am să mă străduiesc. Glasul acesta blând şi serios era… era al lui Nitis! Tânăra femeie îi scoase bandajele vegetale, iar Kel

deschise ochii. — Nitis, cum de… — Nu i se refuză găzduire unei femei doctor din

renumita şcoală de la Sais, aflată în drum spre capitală, după un popas la Dendera. Acum e timpul să ne îngrijim cum se cuvine de mâinile tale.

Nitis unse rănile lui Kel cu o pomadă alcătuită din sare de mare, grăsime de taur, ceară, piele de animal fiartă, papirus tânăr, orz şi căprişor.

— O să se vindece repede, îi făgădui ea. Gra ie formulelor de domolire a flăcării mistuitoare, n-o să rămână cicatrice. Mai-marele doctorilor n-o să se întoarcă până diseară, iar noi o să plecăm de-aici numaidecât. Şi am să iau cu mine o cantitate îndestulătoare de pomadă. Unde-i Bebon?

— Nu i s-a îngăduit să mă înso ească. Trag nădejde să fi scăpat de gărzi. Dar Vânt-de-Miazănoapte?

— În grajdul templului. Întrucât cară desagii cu leacuri, se bucură de anumite favoruri.

* — Urâtă istorie, îi zise Ţebon căpitanului care,

împreună cu vreo zece arcaşi, îl conducea spre corabie. Urmăream un ucigaş fugar şi am dat piept cu o întreagă armată! Acest Kel e o căpetenie războinică de temut.

— Oare nu înfloreşti lucrurile? — ţârmuirea o să aibă de furcă pe viitor! Mie mi-ar

plăcea să mă întorc la Sais și să nu mai am de-a face cu toate astea.

O slujbă la arhive mi-ar conveni de minune. Când ai trecut atât de-aproape pe lângă moarte, nu te gândeşti decât să trăieşti liniştit.

— Ai îndeplinit multe misiuni primejdioase din ordinul lui Henat?

— Niciuna care să se compare cu asta. Rămâne i cu ochii-n patru, căpitane. Kel poate să atace de oriunde.

— Fii pe pace, din porunca judecătorului Gem numărul de corăbii ale gărzilor a sporit de trei ori. Tâlharul n-o să ne scape.

ţând să suie pasarela, Ţebon se opri. — A i văzut? — Ce-ar fi trebuit să văd? îl întrebă căpitanul,

nedumerit. — ţoca… Uita i-vă la cocă, în dreptul prorei. — Mie mi se pare că arată bine. — Nu şi mie! Tata era dulgher şi mă pricep la

construirea de corăbii. Privi i mai cu aten ie: lemnul s-a închis uşor la culoare.

— Şi asta te îngrijorează? — Ar putea crăpa, iar corabia s-ar scufunda în câteva

clipe. Mă duc să cercetez coca.

Fără să aştepte răspunsul căpitanului, Ţebon se aruncă în apă.

ţăpitanul nu auzise niciodată vorbindu-se despre o astfel de problemă, dar el nu era dulgher de corăbii.

Diferen a de culoare părea foarte mică. Doar un ochi priceput ar fi putut s-o observe.

Se scurseră secunde, apoi minute întregi. Ţebon nu mai ieşea la suprafa ă. Oare pă ise ceva? ţăpitanul alese doi corăbieri şi le porunci să sară în apă după el.

Dar nici urmă de Ţebon. — Omul ăsta m-a tras pe sfoară! exclamă căpitanul.

Închide i portul, prinde i-l pe nemernic şi aduce i-mi-l! Eu mă întorc la templu.

ţăpitanul trebui să se târguiască îndelung, căci paznicii respectau poruncile marelui preot: în ciuda noii legi date de Amasis, gărzile nu erau lăsate să pătrundă pe domeniul sacru.

Dar căpitanul stărui şi amenin ă că va intra cu for a, aşa că unul dintre paznici se duse să-l caute pe ajutorul marelui preot.

— Vreau să-i pun câteva întrebări rănitului care v-a fost adus azi. E vorba, fără îndoială, despre un răufăcător primejdios.

— Doar Mai-marele doctorilor vă poate da voie. ţăpitanul aşteptă iarăşi până când apăru un bărbat cu o înfă işare nu tocmai plăcută. ţăpitanul îl lămuri ce dorea.

— L-am lăsat pe acest bărbat pe mâinile unei tinere tămăduitoare din Sais, cea mai bună şcoală din regat.

— O femeie, murmură ofi erul. — Ei bine da, căpitane! Nu şti i că ele sunt doctori

foarte pricepu i? Un fals mercenar, un fals rănit, o preoteasă din Sais

care se dă drept doctor… Adică cei trei nelegiui i căuta i de toate gărzile din Egipt!

— Vreau să-l văd numaidecât pe aşa-zisul bolnav. — Judecând după starea în care se află, n-o să

scoate i prea multe de la el. Nu poate să vorbească. — Duce i-mă la el. — Poruncile marelui preot… — ţererea mea nu suferă amânare, aşa că arcaşii vor

intra cu de-a sila, iar judecătorul Gem o să-mi dea dreptate.

ţăpitanul nu avea aerul că glumeşte. Mai-marele doctorilor nu se mai împotrivi şi-l conduse spre o odăi ă unde tânăra tămăduitoare îngrijea de rănit. Încăperea era goală.

46 Lui Bebon nu-i părea rău după orele lungi petrecute

în tovărăşia lui Kel, înotând pe sub apă până ajungeau la capătul puterilor. ţa nişte peşti, cei doi băie i ieşeau rar la suprafa ă şi învă aseră să străbată distan e mari.

Astăzi, acest antrenament aspru îi salvă via a. Ţebon scoase capul din apă la marginea cheiului,

trase o gură zdravănă de aer şi se îndepărtă şi mai mult de corabia gărzilor.

După ce mai înotă un timp, se că ără pe mal. Un hohot de râs îl făcu să tresară. Aşezat pe o movili ă de pământ, un băie andru îl

privea. — ţe găseşti de râs la mine, micu ule? — Eşti roşu de sus până jos! Mâl! Mâlul adus din marele sud de Nil. Cu alte cuvinte,

fluviul începea să se umfle. Vreme de mai multe zile, din pricina puterii şuvoaielor, călătoriile pe Nil încetau. Iar apa, încărcată cu noroiul roditor, ce asigura prosperitatea ţelor Două Regate, nu mai putea fi băută.

Toate acestea îngreunau sarcina călătorilor şi o uşurau pe cea a gărzilor, cărora nu le mai rămânea decât să supravegheze drumurile pe uscat.

Oare Nitis şi Kel reuşiseră să părăsească templul? Ştiind ce primejdii îl pândesc, Ţebon o porni spre incinta sacră.

La principalul post de strajă, solda ii discutau cu însufle ire.

Actorul se apropie de o santinelă. — Aş vrea să-i arăt celui ce se îngrijeşte de

cumpărarea merindelor pentru templu prazul pe care-l am de vânzare.

— Nu-i ziua potrivită, băiete! — Am bătut un drum lung. — Templul e închis nu se ştie până când. — Dar ce s-a întâmplat? — Se pare că nişte tâlhari au fugit. Nu sta aici,

întoarce-te acasă. Minunată veste! Însă tânăra pereche, văzând că se porneşte

inunda ia, nu va şti încotro s-o apuce. Aveau o singură cale: să găsească o caravană ce străbătea deşertul şi să între în rândurile ei ca negustori. Prezen a lui Vânt-de-Miazănoapte îi va ajuta. Oare preoteasa şi scribul se vor gândi la asta?

Ţebon se îndreptă spre centrul oraşului. Mereu cu ochii în patru, se temea să nu fie recunoscut şi oprit. Furios şi Socotindu-se batjocorit, căpitanul trimisese,

negreşit, o droaie de gărzi pe urmele lui. Actorul află lesne informa ia pe care-o căuta, şi

anume locul unde poposeau conducătorii de caravană.

* eapăn, încordat peste măsură în fa a judecătorului

Gem, căpitanul de pe corabia gărzilor fluviului îşi pierdea curajul văzând cu ochii.

— O întâmplare de necrezut la templu, o femeie doctor şi un rănit grav pe care I-a i adus la Lycopolis şi care dispar amândoi… Mi-ar plăcea să în eleg.

— E simplu şi… încurcat. — Încerca i totuşi să descâlci i i ele, căpitane. — E simplu şi… — Încurcat, mi-a i mai spus. Atunci istorisi i-mi pe

scurt. ţăpitanul îşi luă inima în din i. — Va trebui să mărturisesc lucruri neplăcute. — Nu vă sfii i! — Un mercenar, aflat la ordinele căpeteniei

iscoadelor Henat, mi-a cerut să-l conduc la Lycopolis, pe el şi pe comandantul său, care fusese grav rănit după ce căzuseră într-o capcană întinsă de Kel şi de complicii acestuia.

— Henat… ţhiar i-a rostit numele? — Da. — De fapt, omul acesta v-a păcălit. ţăpitanul îşi lăsă ochii în pământ. — Mă tem că aşa e. — Şi nu i-a i verificat spusele? — Am trimis un mesager la Sais, dar între timp

mincinosul ăla a fugit.

Judecătorul Gem bodogăni ceva, nemul umit. — Jalnic. — Jalnic, recunoscu şi căpitanul. Totuşi, n-am

socotit că fac vreo greşeală salvând un mercenar aflat în primejdie de moarte.

— În împrejurările de acum, naivitatea voastră este o greşeală. Pe viitor fi i mai cu băgare de seamă.

— Nu mă alunga i? — Ţa da, înapoi la postul vostru. Şi să nu mai

săvârşi i greşeli. Prostia căpitanului nu conta. Kel, Nitis şi Ţebon erau

teferi şi se dovedeau de-o iscusin ă fără pereche. Un gând ciudat îi trecu prin minte judecătorului.

Iste ul actor – Ţebon, negreşit – născocise o poveste, sau chiar era în slujba lui Henat? Poate că din ordinul căpeteniei iscoadelor se strecurase printre oamenii lui Kel şi rămăsese alături de scrib pentru a-i descoperi pe to i complicii acestuia şi legăturile dintre ei.

Acest soi de misiuni tainice i se potriveau lui Henat, care obişnuia să facă totul de capul său şi nu era în stare să lucreze împreună cu justi ia.

Poate că magistratul va putea să tragă anumite foloase de pe urma celor aflate. Oricum, n-o să-i dezvăluie nimic lui Henat şi o să-şi continue cercetările după cum socotea singur de cuviin ă.

*

Kel şi Vânt-de-Miazănoapte rămaseră în urmă, iar

Nitis o luă înainte pe chei. Spera să descopere corăbiile gărzilor şi să încerce să afle dacă Bebon era prizonier la bordul vreuneia dintre ele. Agita i, zeci de solda i forfoteau de colo-colo.

Nitis intră în vorbă cu un ofi er cu inută mândră. — Trebuia să aduc aici legume, dar mi s-a spus că

tocmai ce-a evadat un prizonier şi că nimeni nu poate urca pe corăbii cât timp se desfăşoară căutările.

— Adevărat, tânără doamnă. Întoarce-te acasă și nu mişca de-acolo până la noi ordine. Altminteri o să ai necazuri.

Supusă, Nitis se îndepărtă şi se alătură lui Kel. — Ţebon a scăpat, îl înştiin ă ea. Şi am zărit multe

insecte sărind la suprafa a apei şi sco ând un zgomot anume: mesagere ale zei ei Neit, ele vestesc sosirea apropiată a inunda iei.

— Aşadar, nu se va mai putea călători pe Nil! Ne rămân doar drumurile pe uscat.

— Armata şi gărzile ne vor tăia orice cale de-a intra în Theba, îl contrazise Nitis. Nu putem folosi un drum obişnuit.

Doar Vânt-de-Miazănoapte nu părea abătut. ţu urechile ciulite, arăta nerăbdător să părăsească locurile.

— Să ne luăm după el, hotărî preoteasa. Măgarul ocoli oraşul, apucând pe cărările de la

marginea ogoarelor, apoi se întoarse spre cartierul mărginaş din est.

Într-o grădină de palmieri, se vedeau vreo sută de măgari şi numeroşi negustori în tunici colorate.

— O caravană! se minună Kel. Singurul mijloc de a scăpa de controale. Dar oare merge spre sud?

ţei trei se apropiară. Un paznic le ieşi înainte. — Am vrea să-l vedem pe conducătorul caravanei,

ceru scribul. Îl chema Hassad, avea înjur de patruzeci de ani, era

sirian şi purta o musta ă sub ire.

— Ne-a i putea spune încotro vă îndrepta i? — Spre ţoptos, trecând prin deşert. Iar de-acolo,

spre Marea Roşie. Coptos, la nord de Theba, nu departe de cetatea lui

Amon! — Ne primi i printre voi? Hassad nu părea deloc încântat.. — ţaravana mea numără doar negustori de meserie,

care îşi împart câştigurile şi… cheltuielile. Nitis dădu la iveală un magnific lapislazuli. — Piatra asta e de-ajuns? ţonducătorul se holbă uimit la ea. — Ar trebui. Plecăm îndată ce isprăvim de mâncat.

Ve i merge împreună cu măgarul vostru la coada caravanei, chiar în fa a supraveghetorului.

— Am în eles. Kel şi Nitis se aşezară deoparte. Li se aduseră

plăcinte umplute cu bob şi salată. — Ţebon va avea timp să ni se alăture? se întrebă cu

nelinişte scribul. — Dacă n-o să reuşească acum, o să ne ajungă din

urmă pe drum, făgădui Nitis.

* De ore întregi, Bebon se strecura dintr-o

ascunzătoare în alta ca să scape de ochii solda ilor. Judecătorul Gem poruncise ca Lycopolisul să fie răscolit de la un capăt la celălalt, fără a cru a nici măcar templul. La lăsarea întunericului, căutările încetară şi actorul putu, în sfârşit, să ajungă la oaza unde poposeau caravanele.

Oaza era pustie.

Rezemat de o fântână, un bătrân mânca o ceapă. — A plecat vreo caravană azi? îl întrebă Ţebon. — Da, spre Coptos. — Ai văzut o tânără pereche şi un măgar? Ţătrânul zâmbi într-un fel ciudat. — O fată frumoasă de pică! În locul ei, aş fi ocolit

caravana aia. ţonducătorul, Hassad, e un nemernic. Şi urăşte femeile.

47 Impresionant. Foarte impresionant. Sais era un oraş cu adevărat frumos, dar nu suferea

compara ie cu Theba cea Puternică12, cetatea sfântă a zeului Amon.

Henat nu se aştepta la atâta măre ie. De-a lungul călătoriei sale, se întâlnise cu multe

dintre iscoadele sale şi le ceruse să-i spună care era starea de spirit a locuitorilor şi atitudinea templelor. Impuse cu for a, hotărârile lui Amasis nu se bucurau de sprijinul egiptenilor. Ţineîn eles, oamenii apreciau siguran a în care îşi duceau traiul, dar prezen a pretutindeni a mercenarilor greci, noile dări pe care fiecare locuitor trebuia să le plătească pentru câştigurile de orice fel şi înlăturarea privilegiilor tradi ionale ale sanctuarelor stârneau vii nemul umiri.

Din fericire, Divina Adoratoare păstra valorile strămoşeşti, împiedicând decăderea spirituală şi celebrând ritualuri care ajutau regatul să resimtă încă prezen a divină.

12 În egipteană Uaset, „ţea a sceptrului Putere".

Iar Theba nu era o mică aşezare care zăcea în amor ire departe de capitală. Vastul domeniu al lui Amon trona în mijlocul celei mai bogate dintre provinciile Egiptului. De la prora corăbiei sale, Henat descoperi, de-o parte şi de alta a Nilului, ogoare întinse şi cultivate cu grijă. Tebanii se bucurau de legume şi fructe din belşug, numeroase cirezi de vite se înşirau pe păşunile mănoase, iar pescarii nu se întorceau niciodată acasă cu mâna goală.

Sate frumos rânduite la umbra grădinilor de palmieri, diguri trainice, bazine pentru păstrarea apei bine cură ate, canale care irigau câmpia, sute de măgari care cărau merinde la templu şi la oraş… Administrarea provinciei părea vrednică de laudă.

Fără îndoială, Divina Adoratoare nu se adâncise într-o credin ă oarbă, uitând de via a de zi cu zi a oamenilor şi de nevoile lor. Iar amploarea bogă iilor sale nu era o poveste.

Apropiindu-se de Karnak, templul templelor, lui Henat nu-i venea a-şi crede ochilor. De la debarcader, zări o pădure de monumente ale căror acoperişuri se înăl au deasupra zidurilor înconjurătoare din cărămizi şi obeliscuri ce păreau că străpung cerul. Aici se vedeau operele unor faraoni purtând nume ca Sesotris, Montuhotep, Amenhotep, Thutmosis, Seth I şi Ramses II. Şi fiecare dintre ei adăugase noi podoabe la domeniul lui Amon, zeul victoriilor şi chezaş al puterii ţelor Două Regate.

Moştenitoare şi păzitoare a acestei comori neasemuite, Divina Adoratoare îşi primea rangul potrivit ritualurilor regale. După numirea sa, un ritualist venea s-o caute în „locaşul dimine ii” unde ea se purificase. Nouă preo i puri o găteau cu veşminte,

bijuterii şi amulete cuvenite noii demnită i, iar scribul căr ii divine îi dezvăluia tainele. Proclamată suverană a întregii căi cereşti străbătute de discul solar, ea veghea asupra tuturor făpturilor. Aidoma faraonilor, Divina Adoratoare primea nume de încoronare înscrise într-un cartuş 13 şi îndeplinea ritualuri rezervate odinioară monarhilor.

Descoperind Karnakul, Henat îşi dădu seama de adevărata for ă a Divinei Adoratoare. ţârmuitoare a giganticului domeniu sacru, stăpână peste mii de ărani şi meşteri, înconjurată de o faimă uriaşă,

bătrâna preoteasă dispunea de o putere de care trebuia să se ină cont. Oare câte căpetenii ale provinciilor i-ar da ascultare dacă ea ar hotărî să nu mai recunoască autoritatea lui Amasis?

Fireşte, nimic nu îndreptă ea o atare bănuială, iar iscoadele lui Henat nu prinseseră de veste că administra ia tebană ar plănui vreo răzvrătire. Dar te puteai oare bizui pe rapoartele lor? Divinele Adoratoare alcătuiau un soi de dinastie pur religioasă, mărginită la provincia Thebei şi la templul lui Amon, şi devotate întru totul faraonului aflat pe tron. Până-n ziua de azi, ele se mul umiseră să-şi împlinească vechile îndatoriri.

O dovadă liniştitoare. Poate prea liniştitoare. ţorabia acostă. Henat nu reuşea să-şi dezlipească

privirea de Karnak unde, cu siguran ă, se aduna un număr impunător de forte divine. Sub oblăduirea lui Amon, toate divinită ile cerului şi pământului erau adăpostite aici. Dincolo de zidul înconjurător, vremelnicia şi treburile lumeşti nu-şi aflau loc. ţât de

13 Un oval mai mult sau mai pu in alungit, în func ie de numărul hieroglifelor ce compuneau numele regal. ţartuşul simbolizează în acelaşi timp sfoara magică ce leagă între ele diversele elemente ale vie ii şi ordinea universului.

îndepărtată părea această lume de cea a Deltei, şi mai ales de cetatea greacă Naukratis! întors spre trecut şi tradi ie, Karnakul refuza viitorul şi noile descoperiri.

Henat se aşteptase la o glorie apusă, la edificii roase de vreme, la obiceiuri învechite şi fără importan ă.

Se înşelase amarnic. În fa a lui se înăl a o imensă corabie magică, lipsită

de cusururi. ţăpetenia iscoadelor se grăbea să afle mai multe

despre aceasta şi s-o întâlnească pe bătrâna ritualistă însărcinată să conducă echipajul. Oare anii lăsaseră urme asupra ei, se încovoiase ea sub povara lor, sau hrănită de ritualurile celebrate îşi păstrase tăria, precum aceste pietre milenare?

În acest caz, înfruntarea avea să fie grea. Totuşi Divina Adoratoare trebuia să se supună şi să

asculte de poruncile Faraonului. Altminteri, Henat se va gândi să rezolve problema prin mijloace mai aspre, cu încuviin area suveranului, bineîn eles.

Speran a îl îndemna să creadă că o singură discu ie cu Divina Adoratoare se va dovedi de ajuns. Henat o să-i arate cum stăteau lucrurile, o să-i ofere ilustrei sale gazde lămuririle necesare şi o să-i spună ce are de făcut de-acum înainte. Niciodată ea nu-i va primi pe scribul Kel şi pe complicii lui. Iar dacă din întâmplare aceştia răzbeau până la Theba, vor fi aresta i şi duşi la Sais.

Un preot cu easta rasă ceru îngăduin a să urce la bord.

— Ţine a i venit la Karnak. Pot să vă cunosc numele, titlurile şi motivul vizitei voastre?

— Sunt Henat, intendentul palatului din Sais şi trimis al faraonului Amasis. N-a i primit scrisoarea

trimisă de la palat, ce-mi anun a sosirea? — Ierta i-mă, eu sunt însărcinat doar să supraveghez

canalul ce duce la templu şi corăbiile care-l folosesc. Din pricina inunda iei, trebuie să luăm măsuri deosebite.

— Conduceți-mă la locuin a mea. Preotul părea din cale-afară de stânjenit. — După cum v-am spus, eu văd de corăbii şi… — Mi-a i auzit numele și titlurile? — Îmi pare rău, dar sarcinile mele sunt cu totul

altele. — Ţine, duce i-vă să căuta i pe cineva potrivit cu

care să vorbesc. Preotul cugetă îndelung. — Voi încerca să vă fac pe plac, dar după ce termin

lucrul. Altminteri aș fi mustrat. Cu un gest al mâinii, Henat îl pofti pe nesuferitul

slujbaş să plece. O scrisoare trimisă de la palat să se fi pierdut… ţu

neputin ă! îşi băteau joc de el. Henat ieşi din cabina sa, coborî pasarela şi dădu nas în nas cu doi bărba i înarma i cu spade şi bastoane.

— Nu vi s-a îngăduit să părăsi i corabia, zise unul dintre ei. Întâi trebuie făcute anumite verificări.

— Mă numesc Henat, intendent al palatului regal, şi vă ordon să mă lăsa i să trec!

— Îmi pare rău, poruncile marelui intendent Sheshonq sunt clare.

Deşi în culmea furiei, căpetenia iscoadelor nu încercă să treacă for at.

— Sfătui i-l să vină repede, foarte repede! 48

ţaravana era adăpostul cel mai nimerit. În ciuda

căldurii, înainta cu iu eală, făcând destule popasuri şi respectând orele de odihnă pentru ca oamenii şi animalele să nu-şi piardă puterile. Hassad avusese grijă să ia multe burdufuri cu apă nouă14, talismane împotriva setei. În plus, ştia unde se aflau fântâni de-a lungul drumului.

ţălătorii se hrăneau cu ridichi, usturoi, ceapă, brânză, peşte uscat, pâine şi bere.

— Nu-mi place acest sirian, îi mărturisi Nitis lui Kel în timp ce-i ungea mâinile cu pomada tămăduitoare. Are o privire vicleană.

— L-am plătit gras şi pare mul umit. — ţurând o să ceară mai mult. — Avem cu ce să-i închidem gura. Iar la Coptos vom

părăsi caravana. — Îmi fac griji, Kel. Ţrusc, măgarii se opriră. Nervos, Vânt-de-Miazănoapte bătea cu copita în

pământ. — Sta i linişti i, le porunci supraveghetorul din coada

caravanei. Aşteptăm ordinele stăpânului. Hassad veni lângă tânăra pereche. — Un control al gărzilor. Trebuie să vă despăr i i. — Nici nu încape vorbă, îi răspunse scribul cu glas

tăios. — Dacă rămâne i împreună, o să vă aresteze. Pe tine,

tânără doamnă, am să te prezint drept nevasta vărului meu, iar despre tine, băiete, o să spun că te îndeletniceşti cu pregătirea mâncării. Măgarul vostru o

14 Apă din Nil redevenită potabilă după prima săptămână a inunda iei.

să se amestece printre semenii săi. Nitis şi Kel nu avură timp nici măcar să se

îmbră işeze. Iar preoteasa trebui să-l convingă pe Vânt-de-Miazănoapte să se supună.

Hassad se întoarse în fruntea caravanei, unde fratele său încerca să răspundă întrebărilor ofi erului ce comanda patrula deşertului. Înarma i cu arcuri şi prăştii, solda ii nu aveau deloc o înfă işare prietenoasă.

— Totul e în regulă, grăi Hassad. Pute i să controla i sacii și coşurile.

— ţăutăm o femeie doctor și un rănit. i-au cerut să-i ascunzi?

— Ofi ere! De ani buni străbat deşertul, iar gărzile n-au avut vreodată prilejul de a mă învinui de ceva. N-am nici cea mai mică dorin ă să-mi pătez renumele şi să-mi pierd caravana! Dacă oamenii ăia ar fi luat legătura cu mine, aş fi refuzat să-i ajut. ţălătoresc doar împreună cu slujitorii mei şi familiile lor.

— O să verificăm. — ţum pofti i. Ofi erul se uită cu luare-aminte la to i bărba ii și la

toate femeile. Hassad îi spuse numele şi îndeletnicirea fiecăruia. Frumuse ea lui Nitis îl făcu pe ofi er să zăbovească în dreptul ei clipe nesfârşite, dar până la urmă dădu crezare lămuririlor sirianului.

Şi caravana porni mai departe. În scurt timp, patrula de-abia dacă se mai zărea. Kel

voi să se alăture lui Nitis. Patru bărba i îl înhă ară şi-l legară strâns. Hassad

privi batjocoritor la prizonierul său. — i-ai mai pierdut din mândrie, băiete! — So ia mea… Nu-i face i rău! — Fii pe pace, o să mă îngrijesc eu însumi de ea. Dar

mai înainte, vreau să ştiu cine sunte i. — Simpli negustori. — Dorea i să părăsi i oraşul pentru a scăpa de

trupele de ordine! Iar gărzile caută o tânără pereche. O femeie doctor şi un rănit.

— Eu sunt pe deplin sănătos, iar so ia mea nu-i doctor!

Hassad îşi pipăi vârfurile mustă ii. — Am auzit vorbindu-se despre un ucigaş de temut,

scribul Kel, întovărăşit de o preoteasă frumoasă şi un actor. La Hermopolis i-au scăpat judecătorului Gem, care a sosit de curând la Lycopolis. Iar eu, un biet conducător de caravană, am norocul de a-mi fi căzut în mână doi dintre aceşti fugari.

— Ţate i câmpii! — O să vorbeşti, crede-mă! Am pus deja stăpânire pe

săcule ul cu pietre pre ioase şi sunt încântat că v-am primit în caravană pe tine şi pe această femeie atât de frumoasă.

— A i îndrăznit să… — Linişteşte-te, nici n-am atins-o. I-am spus că ori

îmi dă săcule ul, ori vă ucid măgarul. Are inimă milostivă, aşa că n-a stat pe gânduri. O comoară grozavă, recunosc, dar sper la mai mult, la mult mai mult! Dacă-l predau gărzilor pe scribul Kel o să câştig o avere. Prin urmare, vei avea bunătatea să mărturiseşti.

Kel îl privi sfidător pe sirian. — Oh! Nici nu trăgeam nădejde că o să te-nvoieşti

prea repede! Din fericire, soarele arde cumplit. ţâtă vreme noi o să mâncăm şi o să bem la umbra corturilor, tu ai să fii lăsat în voia lui, întins pe spate, cu mâinile şi picioarele prinse de ăruşi. Ai să vezi, n-o să po i răbda timp îndelungat. Mărturiseşte şi chinul

va lua sfârşit.

* Ţebon dăduse de urma caravanei. ţând gărzile

deşertului se apropiară, abia avusese răgaz să se ascundă în dosul unei îngrămădiri de stânci. ţurioşii ăştia care-şi bagă nasul peste tot o să-i ia la întrebări pe negustori şi o să-i descopere pe Kel şi pe Nitis!

Totuşi Ţebon nu-i zări nici pe unul, nici pe celălalt. Exista o singură explica ie: stăpânul caravanei îi

apăra, prezentându-i, fără îndoială, drept membri ai familiei lui. Dar ce plată va cere în schimbul protec iei oferite?

Mul umindu-se cu înghi ituri mici şi rare de apă, actorul grăbi pasul. ţurând, burduful său va fi gol, iar el – la capătul puterilor.

Refuzând să se lase biruit de oboseală, Ţebon îşi văzu răsplătite strădaniile două ore mai târziu, când îi răsăriră înaintea ochilor corturile ridicate de caravanieri lângă o fântână.

Istovit, cu răsuflarea tăiată, actorul se înfioră de groază când descoperi caznele pe care le îndura scribul.

Nu avea cum să-i vină în ajutor. De unul singur, Ţebon nu putea să răpună douăzeci de bărba i.

Dar unde era Nitis? Târându-se, Ţebon dădu ocol taberei. Preoteasa se afla pu in mai departe de ceilal i, legată

de un stâlp şi vegheată de două sirience cu tunici pestri e. Aşezate pe jos, păzitoarele mo ăiau.

De obicei, Bebon nu lovea femeile. Dar acum era silit de împrejurări! ţulese o piatră rotundă, se apropie tiptil, se săltă în ultima clipă şi le izbi scurt în ceafa.

Niciuna, nici alta nu apucară să ipe. Ţebon rupse tunicile şi, cu fâşiile, puse căluş siriencelor, legându-le după aceea mâinile şi picioarele.

Apoi o eliberă pe Nitis, care se prăbuşi lipsită de vlagă.

Leşinase! — Te rog, trezeşte-te! Ţebon sim i o prezen ă în spatele său. ţăzuse în capcană! Şi n-avea cale de scăpare. Dar întrucât nimeni nu-l atacă, îndrăzni să se

întoarcă. — Vânt-de-Miazănoapte! Puternicul măgar începu să lângă fruntea lui Nitis cu

blânde e, iar tânăra îşi veni în fire. — Trebuie să părăsim tabăra, o imploră actorul. — Bebon! L-ai eliberat pe Kel? — E cu neputin ă. — Nu plec fără el. Actorul se temuse că va auzi aceste vorbe. — Membrii caravanei sunt prea numeroşi. Să ne

punem întâi la adăpost, apoi să ne facem un plan. Vânt-de-Miazănoapte atinse uşor cu piciorul bra ul

lui Nitis. — Are el unul. 49 Hassad număra şi iar număra nestematele.

Preferatele lui erau pietrele de lapislazuli aduse din Afganistan. Până acolo era un drum lung şi primejdios, în răstimpul căruia mul i negustori piereau, victime ale căldurii şi triburilor de prin partea locului. Dintotdeauna, această ară îndepărtată se deda la

jafuri şi omoruri. Dar adăpostea o piatră pre ioasă minunată aidoma cerului înstelat.

Adăugând la comoara din săcule uriaşa răsplată pe care-o va primi când îi va preda gărzilor pe cei doi răufăcători, Hassad va deveni stăpânul unei averi imense. O să-şi cumpere la ţoptos o vilă somptuoasă, înconjurată de o grădină, şi va împăr i porunci unei armate de slujitori. Ajungând să aibă vreo zece caravane, va domni ca un rege al nego ului peste deşertul de est şi-şi va cumpăra chiar şi una sau două corăbii care să străbată Marea Roşie.

În mai multe rânduri luase în caravana sa, în schimbul unei plă i generoase, oameni care călătoreau pe ascuns. Niciunul nu ajunsese la capătul călătoriei. Hassad îi prăda, apoi îi strângea de gât, iar vulturii, hienele, şacalii şi insectele aveau grijă să facă leşurile să dispară. De altfel, nimeni nu le căuta.

Însă prada de acum îi întrecea chiar şi cele mai nebuneşti speran e! ţurând, o să aibă la dispozi ie un harem alcătuit din femei superbe. Întru totul supuse, ele îi vor îndeplini orice dorin ă. ţând se va sătura de câte una, o va lăsa în seama slujitorilor.

Un lucru totuşi îl nedumerea: arcul scos dintr-o traistă de-a prizonierilor, cărată de măgar. O armă straşnică, din lemn de acacia.

ţând o atinsese, vărul său scosese un ipăt de durere, iar mâinile i se acoperiseră de băşici. Şi fratele său pă ise la fel!

Acum arcul zăcea în apropierea focului la care se coceau plăcintele.

— Obiectul ăsta e blestemat, îi destăinui lui Hassad fratele său. O să ne poarte ghinion. Eliberează-i pe cei doi tineri şi să ne vedem apoi de drum.

— i-ai pierdut min ile? Datorită lor o să ne îmbogă im.

— Lăcomia te orbeşte, Hassad. Arcul e dovada că cei doi au puteri magice înspăimântătoare.

— Prostii! — Dacă- i ba i joc de magie şi de zei, le stârneşti

mânia. — Poveşti pentru neghiobi! — Atunci apucă arcul. Hassad şovăia. Se gândea mai degrabă s-o siluiască

pe tânăra și frumoasa femeie, dar se temea să n-o rănească și să trebuiască apoi s-o vândă la un pre mai mic. Pe viitor o să aibă la picioare femei cu zecile! Şi nu putea să se arate laş şi să-şi piardă respectul oamenilor.

Aşa că puse mâna pe arc cu un gest hotărât. Numaidecât, carnea i se zbârci şi o duhoare cumplită

se răspândi în toată tabăra. Aruncând arcul zei ei Neit, Hassad începu să urle. — Ia uite, îi strigă fratele său, măgarii ne amenin ă! Spre uluirea stăpânului caravanei, patrupedele îi

încercuiseră şi răscoleau nisipul cu copitele, vădit înfuria i.

— Animale nenorocite! O să vă învă eu minte cu biciul! Vărul lui Hassad încercă să-l lovească pe unul dintre măgari.

Dar Vânt-de-Miazănoapte se desprinse de semenii săi şi-l izbi în partea de jos a spatelui.

Sirianul se prăbuşi cu şira spinării frântă, îngrozi i, caravanierii se strânseră în jurul stăpânului. Nitis apăru, senină şi hotărâtă.

— Nu mişca i, porunci ea. Altminteri, măgarii vor asculta de cel mai puternic dintre ei şi vă vor ucide.

Furia ce însufle ea privirea lui Vânt-de-Miazănoapte îi convinse pe cei câ iva îndrăzne i să dea înapoi.

Nitis se apropie de Hassad, care se strâmbase de durere. Palmele îi sângerau.

Preoteasa luă arcul. — Vede i, zei a Neit îmi îngăduie să mânuiesc

simbolul ei! Oricine huleşte divinită ile şi nu cunoaşte formulele de domolire a focului este pe drept pedepsit. Stăpânul vostru v-a înşelat. Nu-i decât un ho şi-un ucigaş. Elibera i-l îndată pe omul pus la cazne și aduce i-l aici.

Doi caravanieri se repeziră să-i împlinească porunca. Deşi trecuse prin mari suferin e, Kel reuşi totuşi să

meargă. Iar când o văzu pe Nitis, sim i că prinde puteri nebănuite.

Ţebon răsări în spatele lui Hassad şi-i lipi lama cu itului grecesc de gât.

— Adună nestematele şi pune-le în săcule . — Mi-e rău, eu… — Grăbeşte-te. În ciuda durerilor, sirianul făcu întocmai. — Şi-acum, eu şi prietenii mei o să plecăm.

Încărca i-l pe măgarul nostru cu burdufuri cu apă şi coşuri cu merinde. Da i zor!

Nitis îi umezi buzele lui Kel. În ochii ei se citea atâta dragoste, încât scribul îşi uită chinul de mai-nainte.

— Să mergem, îi zise Ţebon lui Hassad. — Dar trebuie… trebuie să-mi dai drumul! Sunt

conducătorul acestei caravane și familia mea are nevoie de mine!

— O să te întorci la ea mai târziu, oamenii tăi te vor aştepta. Haide, ia-o înainte.

Vânt-de-Miazănoapte porni primul, urmat de Nitis,

Kel şi Ţebon, care, cu vârful cu itului, în epa şalele sirianului.

ţeilal i măgari nu se clintiseră din loc, rămânând la fel de amenin ători. Nu vor slăbi strânsoarea decât în clipa în care Vânt-de-Miazănoapte va socoti că proteja ii săi se află în siguran ă.

Pomada îi alină scribului arsurile, iar tunicile pestri e îi apărau pe călători de razele soarelui.

— Arată-ne drumul spre Coptos, ceru Bebon. — Pe aici este, răspunse Hassad, arătând o potecă

dintre două dune de nisip. Vânt-de-Miazănoapte o luă în partea opusă. — Lepădătură, tot mai min i! Sirianul îngenunche. — Nu mă omorâ i, vă implor! — O să mai vedem după ce ajungem la următoarea

fântână. Apusul aduse un pic de răcoare. Ţăură, mâncară

cumpătat, iar actorul îl legă zdravăn pe Hassad. După ce se odihniră peste noapte, în zori îşi

continuară călătoria. Brusc, Vânt-de-Miazănoapte se opri şi-l intui cu

privirea pe sirian. — Împiedica i-l pe monstrul ăsta să mă atace! — Po i să pleci, îi spuse Nitis. — Sunt… sunt liber? — Un ucigaş de teapa ta poate fi cu adevărat liber

vreodată? La început şovăitor, sirianul merse de-a-ndăratelea

câ iva paşi, apoi se întoarse şi o rupse la fugă. — Bine c-am scăpat de el, zise Ţebon. După părerea

mea, ar trebui s-o luăm de-a curmezişul spre vale şi să încercăm să ajungem la Abydos.

— Abydos, domeniul Marelui vistiernic Pefy, le reaminti Nitis.

— Prietenul sau duşmanul nostru? — Nu peste mult timp vom afla, socoti Kel. Un şir de urlete îi întrerupse. ţurând se aşternu o tăcere adâncă. Deşertul întreg

amu ise. Apoi răsunară răgete puternice şi, în vârful unei

movile, se ivi o leoaică, al cărei bot era plin de sânge. Nitis ridică arcul lui Neit în semn de ofrandă. Liniştită, fiara se îndepărtă. Hassad n-o să se mai

înapoieze niciodată la caravana sa. 50 Henat umbla cu paşi mari încolo şi-ncoace pe puntea

corăbiei sale. El, care se stăpânea întotdeauna atât de bine, nu-şi găsea acum locul. Umilin a la care era supus ar fi trebuit să-i stârnească mânia, dar prefera să chibzuiască în continuare la această situa ie neobişnuită.

Arătându-si fă iş duşmănia, Divina Adoratoare îşi atrăgea mari necazuri. Amasis nu va aprecia deloc purtarea sa şi va lua, cu siguran ă, măsuri aspre. La Sais, Henat l-ar fi încurajat. Dar azi, după ce cunoscuse mai bine Egiptul de Sus şi descoperise Karnakul, chiar dacă numai la suprafa ă, socotea că e mai nimerit să dea dovadă de pruden ă.

Divina Adoratoare, urmărea doar să-i insufle teamă şi respect, sau se împotrivea cu adevărat dorin elor unuia dintre cei mai înal i demnitari ai statului? Era prea devreme ca să răspundă.

Soarele asfin ea şi pietrele templului căpătau culori

aurii. Deasupra lacului sacru rândunelele dansau. Pacea locurilor se hrănea din secole de în elepciune.

Aici, timpul n-avea nicio putere, iar treburile omeneşti păreau lipsite de însemnătate. Refuzând să se lase învăluit de această magie, Henat se gândea la misiunea sa. Şi hotărî să coboare de pe vas. Niciun soldat n-o să-l oprească.

Tocmai când să pună piciorul pe pasarelă, un cortegiu purtând făclii apăru pe chei. Preo ii înconjurau un bărbat cu statură impunătoare şi mers greoi.

Străjile se înclinară adânc şi eliberară trecerea. Ţărbatul urcă anevoie cele câteva trepte ale pasarelei. — Mă ierta i pentru această întâmplare groaznic de

neplăcută, intendente Henat? Sunt marele intendent15 Sheshonq, aflat în slujba Divinei Adoratoare şi însărcinat să administreze domeniul ei pământean. ţa purtător al acestui titlu, ar fi trebuit să rânduiesc o mare recep ie pentru a vă întâmpina cum se cuvine, dar…

— Dar? — N-am fost înştiin at de sosirea voastră! — Vi s-a trimis o scrisoare. — Vai! N-am primit-o. Astfel s-a ajuns la această

încurcătură de care-mi pare sincer rău. Îndată ce mi s-a adus la cunoştin ă că sunte i aici, am lăsat toate treburile baltă şi iată-mă!

— O scrisoare de-o asemenea importan ă s-a rătăcit? ţu neputin ă!

— În ultima vreme, curierii au străbătut greu drumurile dintre nord şi sud. ţhiar voiam să previn Saisul despre toate acestea. O cercetare atentă a

15 Titlul egiptean este tradus, de asemenea, prin „şambelan, majordom".

greşelilor şi lipsurilor ne-ar ajuta la îndreptarea lor, cu atât mai mult cu cât domnia voastră înşivă i-a i căzut victimă! Am să vă pun la dispozi ie un registru amănun it.

Tot numai rotunjimi, marele intendent era un bărbat cu o fire tare plăcută. Voios, plin de căldură şi curtenitor, părea sincer şi-şi sus inea cauza cu multă convingere.

— Întrucât nu aşteptam sosirea corăbiei voastre, străjile au respectat ordinele. Acum, la începutul inunda iei, manevrele se desfăşoară anevoie. Unele vase au avut deja mari necazuri.

— De ce am fost împiedicat să părăsesc corabia? — Din motive de siguran ă. Vizitatorii necunoscu i

sunt re inu i la debarcader până se încheie verificarea documentelor. Vă repet, nefericita pierdere a scrisorii e răspunzătoare de răceala cu care a i fost întâmpinat. În numele Divinei Adoratoare vă cer de mii de ori iertare.

Sheshonq lămurise neîn elegerea. Iar argumentele sale nu erau lipsite de greutate, căci şi Henat observase cât de proaste erau legăturile între Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus.

— Theba se bucură şi e onorată de prezen a intendentului palatului regal, adăugă Sheshonq. Avem prea rar prilejul de a primi vizita unor înal i demnitari şi inem neapărat să le oferim toate cele cuvenite rangului lor. Frumoasa noastră provincie îl slujeşte cu credin ă pe regele Amasis.

— Nu mă îndoiam de asta. Sheshonq părea stânjenit. — Din păcate, părerile mele de rău sunt legate de

altceva. ţhipul lui Henat se înnegură. După atâtea vorbe

curtenitoare, venise rândul unor probleme spinoase. — Date fiind împrejurările, rosti cu amărăciune

marele intendent, locuin a voastră nu va fi gata decât mâine. Aşa că în această noapte vă rog să primi i a-mi fi oaspete.

Henat fu luat pe nepregătite. — ţorabia mea e destul de încăpătoare şi… — Văd că nu-mi ierta i greşeala! Vă în eleg. Ştiu că

ave i tot dreptul să fi i supărat. Îngădui i-mi totuşi să stărui şi să capăt iertarea voastră.

— Bine. Primesc. Un zâmbet larg însufle i fa a prietenoasă a lui

Sheshonq. — Zeii fie lăuda i! Vă făgăduiesc o cină minunată,

stropită cu un vin dintre cele mai alese. Marele intendent nu se lăuda. Locuin a sa, situată în apropierea templului din

Karnak, era un palat în toată legea. Număra douăzeci de încăperi, două săli de primire, mai multe camere legate de săli de baie, o bibliotecă vastă, dependin e pentru slujitori, o bucătărie unde lucra un bucătar neîntrecut şi o pivni ă ce adăpostea adevărate minună ii.

— Înainte de a cina, dori i un masaj? îi propuse marele intendent. Nu cunosc leac mai bun care să alunge oboseala după o zi îndelungată de muncă. Lăsa i-vă convins, n-o să vă pară rău!

ţu oarecari re ineri, Henat se învoi până la urmă. Maseurul reuşi să şteargă încordarea din trupul

căpeteniei iscoadelor. O baie caldă, un săpun parfumat, o tunică din în regal, sandale noi… Marele intendent Sheshonq ştia să se bucure de via ă şi pre uia confortul.

ţina se dovedi somptuoasă. Henat nu gustase niciodată prepeli e în vin aşa delicioase, iar carnea bibanului de Nil servit pe pat de ceapă şi praz n-avea pereche. ţât despre vinul roşu de Imau, l-ar fi încântat până şi pe regele Amasis în persoană.

Îndoielile lui Henat se risipiseră: administra ia tebană nu căutase câtuşi de pu in să-l umilească, iar Mai-marele ei îi făcuse o primire ce întrecea orice aşteptări.

— Am vizitat Saisul acum mai bine de treizeci de ani, se destăinui Sheshonq, şi am apreciat nespus farmecul capitalei noastre. Vă mărturisesc însă că-l prefer pe cel al provinciei tebane, atât de bogată în amintiri. Atâ ia faraoni de seamă se odihnesc pe malul apusean, atâtea temple magnifice s-au ridicat pentru a le păstra Ka-ul veşnic viu! Vă aşteaptă descoperiri uimitoare. Nu mai vorbesc de Karnak, el singur o lume în sine. Am siguran a că Theba va şti să vă cucerească.

— Nu sunt un vizitator obişnuit, îi aminti Henat. Faraonul mi-a încredin at o misiune și vreau s-o duc la bun sfârşit cât mai curând.

— În ce fel v-aş putea ajuta? — Înlesnindu-mi o discu ie între patru ochi cu Divina

Adoratoare. — Am să cer o audien ă îndată ce se va putea. Mâine,

trebuie să-i primesc pe cei care răspund de diguri şi să mă asigur că mi-au respectat poruncile. Învă a ii spun că inunda ia va fi bună, nici prea puternică, nici prea slabă. Dar, în ciuda priceperii lor, încerc să mă arăt prevăzător. O încredere nemăsurată poate duce la delăsare. Îmi fac griji pentru bazinele de păstrare a apei. Anotimpul cald este aici mai greu de îndurat decât la Sais şi bunăstarea noastră depinde de o

muncă neîntreruptă şi precisă. Dori i nişte dulciuri? — Nu, mul umesc. — Pu in alcool de curmale pentru ca stomacul să

mistuie mâncarea mai uşor? — Am băut deja mult, mare intendent. Îngădui i-mi

să mă retrag. Un slujitor îl conduse pe Henat în camera sa. Obosit, acesta aprecie fine ea aşternuturilor şi

moliciunea pernelor. Şederea lui la Theba promitea să fie pe cât de scurtă, pe atât de plăcută.

51 — Am arestat zece persoane care ne-au trezit

bănuieli, îl înştiin ă pe judecătorul Gem ofi erul însărcinat să comande gărzile ce controlau întregul Lycopolis. Opt bărba i şi două femei.

— Aduceți-mi-i numaidecât. Însă dezamăgirea lui Gem fu cruntă. Erau nişte oameni obişnui i, vinova i de fărădelegi

mărunte. Vasăzică Kel, Nitis şi Ţebon reuşiseră să părăsească

oraşul. Nu pe calea apei, din pricina violen ei primelor zile de inunda ie care făcea cu neputin ă călătoriile pe Nil. Iar puzderie de solda i supravegheau drumurile pe uscat spre sud. ţomandan ii trupelor îi trimiteau zilnic rapoarte judecătorului şi-i înfă işau pe cei aresta i. Zadarnic însă.

Rămânea o singură posibilitate: deşertul. Dar cum să scape fugarii de primejdiile ce-i pândeau

acolo? Setea, fiarele sălbatice, şerpii şi scorpionii nu le-ar fi îngăduit să ajungă prea departe. Doar nişte oameni cu experien ă, precum membrii patrulelor şi

caravanierii, supravie uiau acelui infern. O caravană… Poate că asta era cheia misterului! Judecătorul îl chemă la el pe scribul însărcinat să

treacă în registre zilele sosirii şi plecării nomazilor şi să socotească după durata şederii lor la Lycopolis dările pe care trebuiau să le plătească.

— Câte caravane au plecat spre sud în ultimele zile? — Una singură, răspunse slujbaşul: cea a sirianului

Hassad. — Încotro se îndreaptă? — Spre Coptos. — Acest Hassad… E cinstit şi de încredere? — ţunoaşte bine drumurile şi locurile unde se

găseşte apă. În schimb, cinstea lui… — S-ar învoi să ia nişte călători căuta i de trupele de

ordine? Slujbaşul stătu pu in în cumpănă. — În privin a asta umblă fel de fel de zvonuri. Dar

n-am nicio dovadă. — Patrula care supraveghează partea dinspre

Lycopolis a desertului s-a întors? — Abia mâine va ajunge aici. Magistratul aşteptă, răbdător. Dar patrula întârzia să

sosească. La sfârşitul celei de-a patra zile, convins că s-a

întâmplat ceva grav, judecătorul hotărî să trimită o trupă în ajutorul ei. ţhiar când aceasta se pregătea să plece, patrula apăru la poarta de răsărit a oraşului.

ţomandantul fu condus degrabă în fa a lui Gem. — S-au petrecut nişte lucruri de necrezut! spuse

ofi erul. Şi totuşi, controlasem caravana lui Hassad fără să băgăm de seamă că ceva nu e în ordine. Apoi am fost ajunşi din urmă de membrii familiei lui, afla i

în culmea deznădejdii. După spusele lor, măgarii s-au răzvrătit ca să elibereze un bărbat şi o femeie pe care Hassad avea de gând să-i predea gărzilor la Coptos în schimbul unei plă i însemnate. Un al doilea bărbat l-a luat prizonier pe Hassad şi to i patru au dispărut. Doi dintre oamenii mei conduc acum caravana la Coptos. Iar noi n-am dat nici de Hassad, nici de răpitorii săi.

„Kel, Nitis şi Ţebon!” socoti judecătorul. Prizonierul o să-i călăuzească prin deşert şi, odată

ce-şi vor atinge inta călătoriei, se vor descotorosi de el. Iar inta să fie oare ţoptos? Greu de crezut! Acolo îi

aşteptau gărzile. Judecătorul Gem cercetă o hartă, încercând să se

pună în locul ucigaşilor. Şi numaidecât un nume îi sări în ochi: Abydos. Abydos, oraşul preferat al Marelui vistiernic Pefy.

ţiudată potriveală, dar Pefy se afla la Abydos tocmai când scribul Kel şi alia ii săi se străduiau să ajungă la Theba.

Negreşit, fugarii vor poposi la Abydos. Ucigaşul îşi va regăsi complicele, unul dintre înal ii demnitari ai regatului, care-i va oferi adăpost sigur şi-l va ajuta să ia legătura cu Divina Adoratoare.

Pefy, prieten apropiat al răposatului mare preot din Sais, părintele spiritual al preotesei Nitis. Pefy, căpetenia complotului. Îl folosise pe scribul Kel drept bra înarmat şi îl sprijinise în orice împrejurare.

Abydos va fi mormântul uneltitorilor.

* Vânt-de-Miazănoapte, care nu apreciase deloc arşi a

din deşert, se bucura că se îndreaptă spre valea

Nilului. Lovind solul cu toiegele, călătorii stârneau vibra ii care descurajau şerpii să-i atace. Noaptea, focul îndepărta animalele de pradă.

Deodată, aerul se schimbă parcă, iar căldura deveni mai uşor de îndurat.

— Fluviul nu-i foarte departe, socoti Kel. — Să fim cu atât mai prevăzători, îi povă ui Ţebon.

Dacă dăm nas în nas cu patrulele deşertului, suntem pierdu i.

Fiecare colină de nisip presărată cu bucă i de piatră le servea drept post de observa ie. De la o movilă la alta alergau, iar Vânt-de-Miazănoapte galopa.

După o noapte petrecută în vârful unei dune, Nitis zări monumentele.

— Abydos, regatul lui Osiris, arătă Ţebon. Am jucat aici de nenumărate ori rolul lui Seth când se celebrau dramele rituale pe esplanada templului. Era impresionant, pute i să mă crede i! Masca î i dădea fiori de groază, iar victoria de la sfârşit a lui Osiris nu părea dobândită dinainte. ţe amintiri grozave… Unul dintre cele mai bune roluri ale mele!

— Focul lui Seth ne-a îngăduit să străbatem deşertul, zise Nitis.

— Am scăpat uşor, recunoscu actorul. Şi n-am nici cea mai firavă dorin ă să mă întorc acolo! Totuşi, să nu ne închipuim că am câştigat încă. O cazarmă plină de mercenari greci, de fel din Milet, asigură paza Abydosului. Presupunând că ei ascultă de ordinele Marelui vistiernic Pefy, nimerim drept în gura şacalului.

— Pefy era prietenul învă ătorului meu, îl contrazise Nitis. Îi asculta sfaturile şi inea seama de părerile lui. Ştie că suntem pe nedrept amesteca i într-o problemă

gravă ce priveşte însuşi statul şi a încercat în van să ne apere. Lovindu-se de încăpă ânarea regelui, a ales să se retragă la Abydos şi să se dedice cultului zeului Osiris.

— ţâtă încredere! exclamă Ţebon. Eu mă gândesc mai degrabă la o capcană pusă cu grijă la cale. Pefy e un curtean bătrân şi ine la privilegiile sale. De teamă să nu trezească bănuieli, e gata de orice mârşăvie ca să ne distrugă. N-o să ieşim vii din Abydos.

ţum să hotărăşti care-i adevărul? — Nu mai avem apă, observă Kel, şi trebuie să şi

mâncăm. Argumentul atârnă greu. — Ştiu o gospodărie unde vom fi bine primi i,

mărturisi Ţebon. — Stăpâna gospodăriei să fie una dintre cuceririle

tale? întrebă scribul. — Nu ea, ci fata ei. Nu-i prea istea ă şi nici nu prea

se pricepe la vorbe, dar are un piept de vis. — V-a i despăr it prieteni? — Ei… Am pă it-o şi mai rău. Lihnit de foame, Vânt-de-Miazănoapte avea poftă de

lucernă şi de vlăstari de scaie i. Aşa că puse capăt discu iilor, luând-o spre terenurile cultivate.

Părăsirea deşertului însemna o imensă uşurare. În sfârşit, arbori, verdea ă şi dulcele clipocit al apei în şan urile de iriga ii.

— Sta i pe loc! le porunci o voce aspră. ţinci mercenari greci le tăiară calea. Vânt-de-Miazănoapte se opri, iar tovarăşii săi făcură

la fel. — Cine sunte i? — Negustori ambulan i. — De unde veni i?

— Din nord. — ţu un singur măgar? Nu-i lucru curat! Pe

negustorii din partea locului îi cunoaştem. Dar pe voi nu v-am mai văzut niciodată pe-aici. Urma i-ne, o să ne răspunde i la întrebări în cazarmă.

„N-o să ieşim vii din Abydos”, îşi repetă Ţebon. Părea cu neputin ă să răpui cinci astfel de vlăjgani.

— ţonduce i-ne în fa a Marelui vistiernic Pefy, le ceru Nitis.

Mercenarul se holbă la ea. — Nu primeşte negustori! — Sunt fiica celui mai bun prieten al său, marele

preot din Sais, iar Marele vistiernic mă aşteaptă. 52 Henat petrecuse o zi minunată. Locuia într-o vilă

spa ioasă, aflată la jumătate de oră de mers pe jos de palatul marelui intendent Sheshonq. O cohortă de slujitori răspundea la cele mai mici dorin e ale sale, bucătarul îi pregătea mâncărurile preferate, un bărbier, un slujitor ce-i îngrijea unghiile şi un maseur îi stăteau mereu la dispozi ie.

Avu prilejul să înoate într-un bazin purificat de lotuşi, apoi dormise sub un umbrar. ţând se trezise, îi fusese adusă bere uşoară şi rece.

— Înăl imea Voastră doreşte și altceva? îl întrebă o tânără frumuşică, purtând doar o fâşie îngustă de pânză în jurul soldurilor.

— Nu acum. Fata se îndepărtă cu pas vioi. Un dar din partea marelui intendent, fără îndoială! Aceste clipe nesperate de odihnă îi arătau căpeteniei

iscoadelor cât de adâncă îi era oboseala. De ani întregi nu-şi îngăduise niciun răgaz, oricât de scurt, într-atât îl copleşeau sarcinile şi grijile. Schimbarea bruscă de acum îl descumpănea, dezvăluindu-i unele înfă işări ale vie ii la care nu se gândise.

Theba cea ispititoare… Nu, n-o să se lase pradă farmecelor ei! Şiretul Sheshonq, el însuşi om vesel şi chefliu, n-o să-l facă să-şi uite misiunea pentru care venise aici.

Pe înserat, un emisar al marelui intendent îl pofti la ospă ul din palatul cârmuitorului administra iei tebane.

Scăldată în lumină şi parfumuri, sala de primire găzduia vreo zece meseni. ţu to ii se ridicară când intră Henat.

— Fi i bine-venit, intendent al palatului regal, zise Sheshonq, pe al cărui chip se citea bucuria. Vă prezint pe cei mai destoinici oameni ai mei şi pe so iile lor. Suntem încânta i să-l primim pe trimisul faraonului Amasis şi să-l cinstim cum se cuvine.

Pe lângă acest ospă , cina din ajun părea încropită la repezeală. Trei feluri de gustări, patru feluri principale şi două deserturi fură înso ite de dansuri de o fină voluptate. Trei tinere dansatoare, împodobite doar cu o centură de ametiste, îşi dovediră măiestria prin figuri gra ioase în sunetele unei harpe, a unei lăute şi a unui flaut mânuite tot de femei.

„Amasis ar fi apreciat acest banchet demn de un rege”, gândi Henat.

Sheshonq îl rugă pe scribul vistieriei să-i arate lui Henat cum se îngrijea de socotelile provinciei tebane. Apoi veni rândul scribului ogoarelor să-i vorbească despre agricultură, stăruind asupra rezervelor de grâne

păstrate pentru anii în care inunda ia era slabă. ţât despre Mai-marele meşterilor, acesta lăuda iscusin a şi munca neobosită a acestora, precum şi devotamentul fa ă de domeniul lui Amon. ţel care răspundea de nego se mândri cu numărul mare de corăbii ce călătoreau pe Nil între nord şi sud, ducând mărfurile de colo-colo fără întârzieri.

Pe scurt, totul mergea cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre lumi, iar Theba trăia fericită sub domnia lui Amasis.

În ciuda vinurilor alese, Henat se feri să bea mult. La sfârşitul acestei petreceri însufle ite, demnitarii

administra iei tebane îşi luară rămas-bun de la intendentul palatului regal şi-i mul umiră pentru prezen a sa.

— ţasa vă e pe plac? îl întrebă grijuliu Sheshonq. — O găsesc fără cusur, îi răspunse Henat. — ţhiar aşa? — ţhiar aşa. — Slujitorii vă supără cu ceva? — Nu. Nici lor nu le găsesc vreun cusur. — Să nu şovăi i să-mi da i de ştire despre orice

problemă întâmpina i. Am s-o rezolv numaidecât. — Vă mul umesc, Sheshonq. Şederea la Theba e o

încântare, dar am o misiune de îndeplinit: să discut cu Divina Adoratoare.

— N-am uitat, scumpe Henat. — Pe mâine, mare intendent.

* Henat se trezi devreme. Îndată i se aduseră lapte cald

şi plăcinte fine cu miere, un aliment rar şi scump.

Prima oră a dimine ii era foarte plăcută. Apoi însă, căldura apăsătoare silea oamenii şi animalele să se adăpostească de arşi a soarelui.

— ţe dori i pentru prânz? îl întrebă bucătarul. — ţoaste de vită și salată. Spălătorul îi aduse o tunică nouă, bărbierul îl rase cu

delicate e, iar slujitorul ce avea în grijă parfumurile îl pofti să-şi aleagă unul.

ţăpetenia iscoadelor se aşeză la marginea bazinului în aşteptarea lui Sheshonq. La sfârşitul dimine ii sau poate chiar după-amiază, Henat o să stea de vorbă cu Divina Adoratoare şi o s-o înştiin eze despre ordinele lui Amasis. Dacă bătrâna preoteasă îl primea cu aceeaşi căldură ca şi marele intendent, discu ia va fi prietenoasă şi rodnică.

Orele treceau. La prânz, Henat mâncă fără poftă, apoi se plimbă cu

paşi mari prin grădină. În sfârşit, apăru şi Sheshonq! — Vă invit la un banchet unde vor fi de fa ă scribii

care răspund de ofrande, îl vesti marele intendent. Or să vă povestească pe-ndelete cum merg treburile în Karnak şi în templele de pe malul apusean.

— Interesant. Dar când aş putea s-o văd pe Divina Adoratoare?

— Să luăm loc la umbră. Sheshonq părea încurcat. Un slujitor se grăbi să le servească bere. — Divina Adoratoare refuză să mă primească? se

nelinişti Henat. — Nicidecum! Doar că nu-i clipa potrivită. Şi sunt

dator să vă spun adevărul: astăzi, nici eu n-am reuşit s-o întâlnesc. Şi totuşi, prevăzusem să punem la punct

numeroase probleme legate de administrarea domeniului său.

— S-a mai întâmplat şi altă dată aşa ceva? — Foarte rar. — Dar care-i pricina? Stinghereala marelui intendent spori. — Divina Adoratoare dă mai multă aten ie sarcinilor

rituale decât grijilor lumeşti. De altfel, datoria mea e s-o scap de povara acestora din urmă, numai că trebuie să am încuviin area sa în privin a hotărârilor importante.

Henat nu-şi ascunse îndoiala. — Îmi spune i tot adevărul, Sheshonq? Marele intendent lăsă ochii în pământ. — Trebuia să în elege i cum stau lucrurile, Henat.

Divina Adoratoare e o doamnă foarte bătrână, cu o sănătate şubredă, îi vine tot mai greu să-şi îndeplinească sarcinile, iar eu nu îndrăznesc s-o for ez.

— În eleg. — Am depus în scris cererea voastră de audien ă.

ţând o să capăt un răspuns am să vă dau de veste neîntârziat. Până atunci, vă pun la dispozi ie o lectică. Theba adăposteşte atâtea minună ii, încât o să vă umple timpul în următoarele zile! Pe diseară, scumpe prietene. Oamenii mei sunt nerăbdători să vă cunoască.

Henat rămase ciudat de liniştit. Fie Sheshonq min ea şi Divina Adoratoare refuza să-l

vadă pe trimisul Faraonului, fie mărturisirile sale oglindeau adevărul şi bătrâna doamnă era suferindă, poate chiar pe moarte. În acest caz, nu i-ar mai fi de niciun ajutor scribului Kel.

ţăpetenia iscoadelor va continua s-o facă pe oaspetele mul umit, astfel încât să nu trezească

neîncrederea marelui intendent. Dar o sarcină grabnică se impunea: să ia legătura cu

iscoadele sale din Theba şi să verifice spusele lui Sheshonq.

53 Locuin a Marelui vistiernic Pefy se găsea lângă

marele templu al lui Osiris, înăl at de Seth I, tatăl lui Ramses II. Din vremea primei dinastii faraonii construiau la Abydos, iar unii dintre ei îşi clădiseră aici locaşul de veci al Ka-ului, ce urma să învie în preajma zeului biruitor al mor ii.

Comandantul micii trupe de mercenari îi vorbi paznicului.

— O tânără doreşte să-l vadă pe Marele vistiernic. Zice că o aşteaptă.

— ţum o cheamă? — Nu vrea să spună. ţică ar fi fata marelui preot din

Sais, cel mai bun prieten al Marelui vistiernic. — Mă duc să-i dau de veste stăpânului. Ţebon nu se sim ea în largul său, dar Kel îşi păstra

cumpătul. Mercenarii stăteau cu ochii în patru, nelăsându-le nicio porti ă de scăpare.

Dacă Pefy refuza să-i primească, vor fi lua i la întrebări şi preda i gărzilor. Iar dacă îi socotea vinova i, o să-l prevină pe judecătorul Gem.

ţhibzuind mai bine, planul lui Nitis părea sortit să dea greş.

Paznicul se întoarse. — Să vină tânăra. Un mercenar o apucă de bra pe preoteasă. — Las-o, am eu grijă de ea.

Nitis trecu printr-o sală mică de aşteptare, unde se afla un altar închinat strămoşilor, străbătu o galerie unde lumina pătrundea printr-o fereastră înaltă şi ajunse într-o odaie de lucru în esată de papirusuri şi tăbli e.

— Am adus-o, stăpâne. Pefy, care stătea aşezat în pozi ie de scrib, ridică

ochii. — Nitis! Aşadar, chiar tu erai. — N-am venit singură, Kel mă înso eşte. Mă iubeşte

şi-l iubesc. Iar prietenul lui, Bebon, ne-a scăpat din multe primejdii. Şi să nu-l uit pe măgarul nostru, Vânt-de-Miazănoapte, iste şi curajos.

— Şi o să-mi mai spui că scribul pe care-l caută toate gărzile regatului e nevinovat! Dovezile sunt zdrobitoare, nimeni nu se îndoieşte de vinovă ia lui Kel. Iată-te acum acuzată că-i eşti complice! Judecătorul Gem vă socoate nişte uneltitori de temut, al căror drum e presărat cu leşuri.

— Totul e o minciună, rosti sigură pe sine tânăra femeie, iar adevăra ii răzvrăti i continuă să lucreze din umbră.

— Dar cine sunt ei şi ce vor? — Nu ştim încă, dar un text criptat cuprinde

pesemne numele lor şi ce anume urmăresc. — ţum să crezi o asemenea născocire? — Recunoscând adevărul. Un tânăr scrib, o

preoteasă şi un actor amenin ă tronul lui Amasis… O astfel de născocire vi se pare demnă de crezare?

— Kel şi-a ucis colegii şi a fugit. Ajutându-l, devii părtaşă la aceste omoruri.

— Divina Adoratoare ne va da cheia textului criptat, îngăduindu-ne să ne dovedim nevinovă ia. Sprijini i-ne

să ajungem la Theba şi să fim primi i de Divina Adoratoare.

Ţătrânul demnitar îşi întoarse privirea de la Nitis. Preoteasa îi aştepta hotărârea. Un cuvânt de-al lui

Pefy putea duce la arestarea şi, negreşit, la condamnarea lor la moarte.

— I-am trimis regelui Amasis o scrisoare prin care-i aduc la cunoştin ă că-mi părăsesc slujba de Mare vistiernic. Nu mă mai interesează să veghez la bunăstarea ării şi nu încuviin ez o cârmuire prielnică grecilor. Aşa că am hotărât să mă retrag la Abydos şi să mă dedic cultului zeului Osiris.

Preoteasa îşi recăpăta speran ele. — Primi i să ne ajuta i? — N-am cine ştie ce putere asupra garnizoanei

mercenarilor. ţomandantul o să-i dea de ştire Mai-marelui său că vă afla i aici, iar acesta o să-l prevină pe judecătorul Gem. Am să sus in că v-am oprit la mine ca să vă iau la întrebări, şi astfel am să vă adăpostesc şi am să vă fac rost de merinde. Dar nu-mi cere i mai mult.

— Asta înseamnă că mă crede i? — Du-te să-i cau i pe Kel şi pe Ţebon. Doar Vânt-de-Miazănoapte rămase afară. Un slujitor

îi duse apă şi nutre , iar măgarul nu se lăsă prea mult îmbiat.

Pefy îl privi îndelung pe scribul care nimerise drept în mijlocul unei probleme ce privea însuşi statul. Încercările prin care trecuse îl întăriseră, iar chipul său devenise cel al unui bărbat hotărât să lupte până la capăt. Nu părea nici descurajat, nici sleit de puteri. Iar întrebarea lui îl uimi pe Marele vistiernic.

— Domnia voastră a i scris papirusul criptat?

— Nu… Ţineîn eles că nu! — Dar îl cunoaşte i pe cel care-a făcut-o? — Nu-l cunosc. Acum o să vă las în grija

intendentului meu. Eu trebuie să discut cu patrula de mercenari.

Dovedind o poftă de mâncare greu de potolit şi o sete de nestins, Ţebon îşi făgădui să nu mai străbată în veci deşertul. Nitis şi Kel nu reuşiră să ia nicio înghi itură înainte de întoarcerea lui Pefy.

— Mercenarii s-au dus la cazarmă, zise Marele vistiernic, dar îmi cer un raport despre voi şi s-au mirat că m-am amestecat în aşa ceva. Având în vedere rangul meu, au fost totuşi sili i să se supună. Însă comandantul lor nu va întârzia să-şi arate nemul umirea, deoarece n-ar trebui să-mi bag nasul în treburile gărzilor şi ale armatei.

— ţât timp putem să rămânem? vru să ştie Kel. — ţel mult două zile. Mă tem ca mercenarii să nu

dea buzna aici. Până una-alta, mânca i și odihniți-vă. — ţorabia voastră se găseşte în portul din Abydos? — Într-adevăr. — Ne îngădui i s-o furăm ca să mergem la Theba? — Divina Adoratoare n-o să vă primească. În pofida

puterii ei spirituale, trebuie să asculte de rege. Iar Henat, căpetenia iscoadelor, o să vă descrie ca pe cei mai răi dintre ucigaşi şi o s-o convingă să se ină departe de toate acestea.

— Rămâne de văzut. Ne da i încuviin area pentru corabie?

— Nu mai am de gând să mă slujesc de ea. Odată observat furtul, am să depun plângere.

*

Lăsându-i pe cei doi îndrăgosti i să se bucure în

tihnă unul de altul, Ţebon ieşi din locuin a Marelui vistiernic trecând prin terasă. Sim ea o dorin ă nestăvilită să revadă atelierul unde se făceau măşti ale zeilor, folosite la celebrarea misterelor. Situat nu departe, atelierul îi oferea prilejul să cugete la trecutul său de actor ambulant şi la orele fericite petrecute în tovărăşia frumoasei tinere ce se îndeletnicea cu pictarea măştilor.

Abydosul dormea deja. Străvechea cetate, unde nego ul nu-şi avea loc, se consacra în întregime lui Osiris, deşi numărul locuitorilor săi, şi aşa mic, scădea cu fiecare an.

Uşa cea mare a atelierului era ferecată, dar Ţebon ştia să deschidă o fereastră aflată în dosul clădirii.

Ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi curând desluşi chipurile şoimului Horus şi al înfricoşătorului animal al lui Seth, un soi de okapi cu urechi mari, ciulite.

Deodată, un zgomot îi atrase aten ia. Încumetându-se să arunce o privire pe fereastră,

văzu o trupă de mercenari desfăşurându-se. Aşadar, Marele vistiernic Pefy îşi trădase oaspe ii. 54 Fanes din Halicarnas se înclină în fa a regelui

Amasis. — Misiune îndeplinită, Majestate. Elefantina e acum

o fortărea ă adevărată, iar hotarul nostru de miazăzi e bine întărit. Ofi eri de nădejde conduc o cazarmă bine antrenată şi gata să respingă orice atac. Noul

comandant şi noul primar sunt slujitori devota i ai regatului şi ascultă de ordinele voastre.

— Nubienii au fost înştiin a i despre aceste schimbări?

— Am trimis mesageri la marile căpetenii de trib. Dacă aveau vreo dorin ă de răzvrătire, o să le piară pofta.

— Te-ai gândit foarte bine, Fanes. — Nu sunt pe de-a-ntregul mul umit, Majestate.

Unele provincii au porniri potrivnice cârmuirii şi nu respectă cu severitate legile. Mi se pare c-ar trebui să luăm măsuri şi mai severe.

— Şi ce propui? — Să sporim numărul de cazărmi din preajma

marilor oraşe. Prezen a mercenarilor i-ar potoli pe cei care crâcnesc.

— Voi chibzui la asta, Fanes. Acum însă am o misiune importantă să- i încredin ez.

Grecul stătea bă os, cu mâinile întinse pe lângă corp. — La ordinele voastre, Majestate. — Îl cunoşti pe fiul meu, Psammetic? — L-am zărit pe prin în timpul ceremoniilor de la

curte. — Ce crezi despre el? — Majestate, nu îndrăznesc să… — Ţa îndrăzneşte. — E un tânăr elegant şi serios. — Prea elegant şi prea serios! La vârsta lui eu

mânuiam spada şi lancea. El însă se întâlneşte cu tot felul de scribi şi demnitari şi uită de armată. E vremea să-i oferim o pregătire militară temeinică. Mâine o să se afle în fruntea trupelor şi va trebui să apere ţele Două Regate.

— Majestate, mijloacele pe care le folosesc eu… — Îmi sunt pe plac. Nu-l omorî pe băiat, dar nici nu-l

cru a. Trebuie să devină cât mai curând un războinic de prim rang. i-l trimit chiar azi.

— Am să-l pregătesc pe fiul vostru, Majestate, ca să se arate demn de părintele său. Întrucât plănuiesc să desfăşor câteva manevre mari ca să păstrez armata din nord în cea mai bună formă, am să-l iau cu mine.

— La muncă, Fanes. Generalul se retrase cu pas hotărât. După el intră la

rege cancelarul Udja, impunător ca întotdeauna. — V-au dispărut durerile de cap, Majestate? — Leacul pe care mi l-ai dat a fost grozav! Nu mai

simt nicio durere, cât de mică, şi mi-am recăpătat vigoarea. Flota de război ia parte la marile manevre, sper.

— Fireşte. E lucru de căpetenie ca flota, pedestrimea şi călărimea să ştie să lupte împreună şi să se ajute între ele. Tocmai am primit o scrisoare diplomatică de la ţresus. Ne asigură de prietenia împăratului perşilor şi doreşte să ne viziteze împreună cu so ia sa Mitetis. Aceasta din urmă îi trimite toate urările sale de sănătate reginei Tanit.

— Îmbucurătoare veste, cancelare! Perşii par să se fi potolit cu adevărat şi să fi renun at la gândul unor noi cuceriri. Totuşi, să nu ne slăbim aten ia. ţasa tălmacilor se reface?

— În lipsa lui Henat batem pasul pe loc. Mai bine să nu ne pripim şi să alegem scribi cât mai iscusi i şi plini de râvnă. Deocamdată avem destui tălmaci ca să se ocupe de cele mai importante scrisori diplomatice.

— Henat s-a întâlnit cu Divina Adoratoare? — Nu încă, Majestate.

— Ar cuteza ea să nu-l primească pe intendentul palatului?

— De neînchipuit, socoti cancelarul. De altfel, în ultima sa scrisoare, Henat nici nu-i aduce o atare învinuire. Fără îndoială, căpetenia iscoadelor vrea să ia legătura cu oamenii săi din Theba şi să culeagă informa ii înainte de a sta de vorbă cu bătrâna preoteasă.

Amasis încuviin ă printr-o mişcare a capului. ţe bine i se potriveau toate acestea lui Henat!

— Au sosit rapoarte de la judecătorul Gem? — E pe urmele prăzii, Majestate. La Lycopolis, a fost

cât pe ce să pună mâna pe scribul ucigaş şi pe complicii lui.

— Lycopolis… Fugarul se apropie de Theba. — Kel şi-a pierdut alia ii lui de la Elefantina şi acum

e doar un animal hăituit. Amasis întrezări însă o posibilitate sumbră. — Şi dacă Kel nu se duce la Theba, ci la Abydos,

domeniul lui Pefy, Marele meu vistiernic? — Fost Mare vistiernic, Majestate. Tocmai ce-am

primit o misivă de la el prin care mă înştiin ează că-şi părăseşte slujba.

— Pefy îşi părăseşte slujba ca să lupte mai cu spor împotriva mea! Pefy, sufletul complotului… Să-l previi numaidecât pe judecătorul Gem!

— Linişti i-vă. Şi el a gândit la fel ca Majestatea Voastră şi vrea să cerceteze Abydosul în speran a că o să-i aresteze acolo pe uneltitori.

— Să fie Pefy căpetenia lor, iar Kel cel care se îndeletniceşte doar cu treburile murdare?

— Să aşteptăm ca judecătorul să-şi încheie cercetările.

— Te mai îndoieşti? — N-a fost Pefy un vistiernic aşa cum rar găseşti?

Vistieria e plină, ara e bogată, agricultura înfloreşte. — Un slujbaş desăvârşit, cinstit şi muncitor…

Nemaipomenitul Pefy! De ce a vrut să ia tronul? La vârsta lui, e curată nebunie! În vremurile de acum, oamenii nu mai visează să dobândească în elepciunea, aşa cum făceau odinioară, cancelare. Dar destul cu munca pentru azi.

Amasis ieşi din palat şi se îndreptă spre so ia sa, care se odihnea la umbra unui bătrân sicomor.

— i-ar plăcea o plimbare cu barca, Tanit? — ţhiar aveam nevoie să vă vorbesc. Patru vâslaşi, un bărbat la proră, unul la bara

cârmei, un vin alb rece, o umbrelă. Amasis se întinse pe perne şi privi cerul.

— Câteodată, scumpa mea, oamenii mă plictisesc. Ar trebui să mă gândesc mai mult la zei şi să-mi fac mai pu ine griji pentru fericirea supuşilor mei. Dar po i să scapi de soartă? Aşa că îndur mai departe datoriile cârmuirii şi doar tu singură cunoşti cât de împovărătoare sunt. ţerul îmi pare atât de frumos, de pur şi de… misterios! Egiptul nu trebuie să se îndoiască de regele său, iar eu nu trebuie să mă îndoiesc de calea pe care o urmez.

— Sunt neliniştită, mărturisi regina. Amasis se ridică. — ţe te frământă, Tanit? — E vorba despre fiul vostru, Psammetic. Tocmai a

părăsit palatul împreună cu Fanes din Halicarnas. — Adevărat, scumpa mea. A sosit vremea să se

deprindă cu greul. — Severitatea lui Fanes, delicate ea fiului nostru…

— O să-mi urmeze la tron, Tanit, şi trebuie să înve e să cunoască asprimile vie ii. Să-l inem închis în palat ar fi o gravă greşeală.

— N-a i putea să mai aştepta i? — Anii se scurg repede, iar Psammetic nu mai e un

băie andru. Mâine o să dea ordine mercenarilor. Nu m-am îngrijit de instruirea lui şi l-am lăsat în seama învă a ilor, cărora nu le stă mintea decât la cum să te por i şi cum să vorbeşti. Pe un câmp de bătălie învă ătura lor n-o să-i slujească la nimic!

— Dar nu ne amenin ă niciun război, stărui regina. — ţurând o să-i avem oaspe i pe ţresus şi pe so ia

sa, îi destăinui Amasis, şi o să le facem o primire călduroasă. Prin mijlocirea lui ţresus, Persia va lua cunoştin ă de puterea armatelor noastre şi se va feri să ne atace. Totuşi, n-am deplină încredere în acest popor războinic. Poate că într-o zi Psammetic va trebui să-l înfrunte.

55 ţincizeci de mercenari se apropiau de locuin a

Marelui vistiernic Pefy. Înaintau tăcu i şi aveau să se întâlnească în curând cu oamenii judecătorului Gem care conducea întreaga desfăşurare de for e. Sosind chiar în ziua aceea la Abydos şi aflând că cei trei nelegiui i se găseau în casa Marelui Vistiernic, Gem hotărâse să încerce numaidecât să-i prindă.

De astă-dată, uneltitorii n-o să-i mai scape. Luna plină îşi răspândea razele peste oraşul adormit. Unul dintre mercenari se întoarse. Şi ceea ce văzu îl

înspăimântă în aşa măsură, că îi smulse un urlet de groază. Tovarăşii săi încremeniră când descoperiră la

rândul lor cumplita privelişte: ivit din beznă, zeul Seth îi amenin a!

Cei care se temeau de zei o rupseră la fugă, împiedicându-se de al i mercenari care nu ştiau ce să creadă și trântindu-i la pământ pe câ iva dintre ei. Praful se alesese de minunatul lor plan de încercuire.

Mul umit de rezultat, Ţebon se retrase, îşi scoase masca și o luă la goană spre port. Era prea târziu ca să-i prevină pe Kel şi pe Nitis, şi oricum Vânt-de-Miazănoapte o să ia asupra lui această sarcină. Actorul n-avea cum să înfrunte singur această armată. Îi rămânea doar o cale de scăpare: să urce pe corabia Marelui vistiernic şi s-o pregătească de drum, sperând că tânăra pereche va putea să i se alăture.

ţunoscând pe dinafară Abydosul, Ţebon străbătu strădu ă după strădu ă până ajunse în port. Aici, sub paza solda ilor, odihneau trase la mal mai multe corăbii ale gărzilor, printre care şi cea a judecătorului Gem.

La capătul cheiului, se vedea o corabie impunătoare. Pu in câte pu in, norii acoperiră luna. La adăpostul întunericului, Ţebon se că ără la pupă şi dădu peste un corăbier adormit, pe care-l trezi în epându-l în şale cu vârful cu itului.

— Ori mă aju i, ori te omor.

* Kel tresări. Vocea puternică a lui Vânt-de-Miazănoapte sparse

liniştea nop ii. — Nitis, îmbracă-te repede! ţu chipul obosit, Pefy ieşi din odaia lui. — Sunte i în primejdie, le zise oaspe ilor săi. Să ieşim

prin dosul casei şi să mergem în templu. Mercenarii nu vor îndrăzni să pătrundă în el.

— Vânt-de-Miazănoapte… — Îmi pare rău, îi tăie vorba Pefy. Socotit animalul lui

Seth, măgarul nu e primit în sanctuarul lui Osiris. — O să ne aştepte, îl asigură Nitis pe Kel. — Să ne grăbim, îi îndemnă Pefy. Paznicul meu n-o

să-i poată re ine prea mult pe atacatori. Marele vistiernic nu se înşela. Iar paznicul, de teamă

să nu fie lovit, le destăinui solda ilor că înaltul demnitar și tânăra pereche se adăpostiseră cu to ii în templul lui Seth I.

Reuşind în sfârşit să se adune, mercenarii se repeziră să-şi urmeze comandantul.

Din templu se ivi un preot. — Nu tulbura i pacea acestui lăcaş sacru. — Oferi i adăpost unor ucigaşi, îi răspunse tăios

comandantul. Predați-i! — Nici nu încape vorbă. — Încălca i legea! — Nu cunosc altă lege decât cea a zeilor. Înăuntrul sanctuarului, Pefy le arătă celor doi tineri

locul de trecere spre Osireion, templul în parte subteran rezervat celebrării marilor mistere. O galerie boltită avea să-i ducă spre marginea domeniului divin, nu departe de port.

— ţorabia mea se află la capătul cheiului. Dacă prietenul vostru a reuşit să ajungă la ea, poate ve i izbuti să părăsi i Abydosul.

— Şi domnia voastră? întrebă cu îngrijorare Kel. — Pe mine nu mă pândeşte nicio primejdie, răspunse

Pefy. Pleca i şi fie ca zeii să vă apere. Un fulger brăzdă cerul, tunetul vui şi stropii grei ai

unei ploi calde începură să cadă. Preo ii se strânseră ca să-i convingă pe solda ii greci

să nu dea buzna în templu. Pefy li se alătură, facându-şi auzită vocea gravă.

— Împrăştia i-vă, le porunci el solda ilor. Sunt Marele vistiernic şi vorbesc în numele Faraonului.

3 — Nu-l asculta i, strigă judecătorul Gem, croindu-şi

drum printre rândurile de mercenari. Omul ăsta e un trădător şi ascunde nişte ucigaşi.

— Greşeşti, Gem. Urmăreşti oameni nevinova i! — Niciun templu nu e în afara legii. Solda ii lui

Amasis vor pătrunde înăuntru şi vor pune mâna pe ucigaşii care uneltesc împotriva regelui.

— Le interzic să pângărească sanctuarul lui Osiris! — Dă-te la o parte, Pefy! — Niciodată! — Moarte trădătorului! răcni comandantul

mercenarilor, a cărui lance, aruncată cu toată for a, străpunse pieptul lui Pefy.

Fostul Mare vistiernic se prăbuşi, preo ii fugiră şi solda ii năvăliră în sanctuar.

„Aş fi preferat un proces”, gândi Gem, deplângând această tragedie. Dar una peste alta, căpetenia uneltitorilor fusese răpusă.

*

Furia ploii şi a vântului le îngreuna mersul lui Kel şi

lui Nitis. Totuşi, răzbiră până în port, unde îi aştepta, răbdător, Vânt-de-Miazănoapte. Uitând o clipă de zbuciumul naturii, îl mângâiară, apoi se îndreptară tustrei spre capătul cheiului.

În această zi cumplită a marii înfruntări dintre Horus şi Seth16, trebuia să stai în casă, să nu te scalzi, să nu te urci pe corabie şi să nu călătoreşti. Nilul se dezlăn uise, valuri uriaşe izbeau vasele, amenin ând să le scufunde. Părăsindu-şi locurile unde stăteau de veghe, solda ii căutau să se adăpostească.

— Repede, urlă Ţebon, desfac ultima parâmă şi plecăm!

— E o nebunie, socoti Kel. Corabia se va duce la fund, iar noi o să pierim îneca i.

— Măgarul zeului Seth ne va ocroti, zise Nitis. El cunoaşte taina furtunii şi nu se teme de ea.

To i trei reuşiră să se suie la bord. — ţorăbierul care făcea de strajă a fugit, observă

Ţebon, ud leoarcă, şi n-o să reuşim să manevrăm corabia.

— Să plecăm totuşi, hotărî Nitis. Noi fulgere sfâşiară cerul negru precum cerneala. Kel

strânse cu putere amuleta pe care-o purta şi o cuprinse în bra e pe Nitis.

Împinsă de curent, scuturată de rafalele de vânt, corabia Marelui vistiernic ucis dispăru în noapte.

56 Soarele risipi ultimii nori. ţumplita furtună, care se

stinsese abia în zori, pricinuise pagube însemnate, iar vântul sufla şi-acum dinspre răsărit cu o for ă rar întâlnită.

Ieşind din templul lui Osiris unde mercenarii dădură doar peste preo i, judecătorul Gem se opri în fa a

16 Cea de-a 26-a zi din prima lună a anotimpului akhet, aproximativ 14 august.

trupului neînsufle it al lui Pefy. Oare cum un demnitar desăvârşit ca el căzuse în greşeală?

— Îngropa i-l, le ordonă magistratul solda ilor. ţomandantul garnizoanei avea să fie pedepsit câteva

zile pentru încălcarea regulamentului, iar Gem va întocmi un raport amănun it pe care-l va trimite regelui Amasis.

O bucată din chei fusese distrusă şi toate corăbiile suferiseră mari stricăciuni.

— Două s-au scufundat, zise un corăbier, iar cea a Marelui vistiernic a dispărut.

— A văzut-o cineva plecând? întrebă judecătorul. Până la urmă fu găsit un martor, încă răvăşit de cele

întâmplate. — Din pricina ploii puternice, nu vedeam prea bine.

Dar sunt sigur că am zărit un bărbat şi o femeie urcând la bord cu un măgar. Apoi vasul s-a desprins brusc de chei, iar curentul l-a purtat cu o iu eală de necrezut.

— S-a făcut fărâme, îşi dădu cu părerea corăbierul, şi călătorii au pierit îneca i.

— O să începem căutările, hotărî judecătorul. — Repara iile ne vor lua mult timp! — ţât de curând vor sosi alte corăbii de-ale gărzilor

ca să ne ajute. — ţu tot respectul, aceste cercetări nu-şi au rostul.

Nici măcar un corăbier încercat n-ar fi supravie uit unei asemenea furtuni. Iar crocodilii şi peştii nu vor lăsa nicio fărâmă din trupurile îneca ilor.

*

Henat vizită mai multe temple străvechi, aşezate pe

malul apusean, îndeosebi pe cele ale lui Ramses II17 şi Ramses III18, edificii gigantice cu multe dependin e în jur. Magaziile, atelierele şi bibliotecile erau folosite şi acum.

Patru slujitori îndeplineau şi cele mai mărunte dorin e ale intendentului palatului regal, având grijă să nu-i lipsească nimic. Henat stătu de vorbă cu meşterii, vrând să afle cum lucrau aceştia şi cum se descurcau atunci când întâmpinau greută i.

La Ramesseum, îl descusu îndelung pe meşterul care pregătea papirusuri de cea mai bună calitate, singurele folosite la scrierea ritualurilor. Meşterul ducea o bună parte din ele Divinei Adoratoare şi astfel poposea adesea la Karnak. El era, totodată, comandantul iscoadelor lui Henat din acest oraş.

— ţe onoare să vă primim la Theba! — Să lăsăm deoparte vorbele curtenitoare. Am nevoie

de informa ii sigure. — Pe-aici nu se întâmplă mai nimic. Provincia e

liniştită, templele veghează la bunul mers al treburilor, spre mul umirea tuturor, iar oamenii se îndeletnicesc mai ales cu venerarea zeilor.

— Spune-mi câte ceva despre marele intendent Sheshonq.

— Preot şi în acelaşi timp conducător destoinic al administra iei, se bucură atât de pre uirea demnitarilor, cât şi de cea a poporului. Deşi pare un om greoi şi căruia îi place să mănânce bine, e un muncitor sârguincios şi grijuliu. Dă dovadă de multă severitate şi nu-i suferă pe cei leneşi şi nepricepu i. Divina Adoratoare n-a greşit când l-a numit mare

17 Ramesseum. 18 Medinet Habu.

intendent. — Te-ai întâlnit de curând cu ea? — N-a mai primit pe nimeni de vreo două luni

încoace. Slujitorii apropia i sus in că sănătatea i se şubrezeşte văzând cu ochii. Totuşi, continuă să celebreze anumite ritualuri, dar nu trece de zidurile Karnakului, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în palatul său.

— Sheshonq o vizitează? — De cel pu in trei ori pe săptămână. Trebuie să-i

ceară sfatul înainte de a lua hotărâri importante privind cârmuirea provinciei. Dar, în ultimele zile, a refuzat să-l vadă şi pe el. Unii cred că este pe moarte.

Vasăzică, Sheshonq nu min ea. Însă Henat, prevăzător din fire, voia să fie întru totul sigur.

— Îl cunoşti pe doctorul Divinei Adoratoare? — M-a îngrijit cândva. Un om binevoitor şi iscusit din

cale-afară. — Dă-i de ştire că sunt bolnav şi trimite-l la locuin a

mea. ţumva marele intendent strânge şi pregăteşte în secret o armată?

— Fi i liniştit! Trupele de ordine de aici, pu in numeroase, sunt departe de a alcătui o armată. Gărzile din Karnak se mărginesc să păzească intrările în temple. Strălucirea spirituală a Divinei Adoratoare rămâne neştirbită, dar bătrâna preoteasă nu aduce câtuşi de pu in a căpetenie războinică.

*

Din corabia Marelui vistiernic Pefy se mai vedeau

doar nişte biete resturi. Furia Nilului zdrobise vasul, altminteri foarte solid.

— S-au găsit rămăşi e omeneşti? le întrebă judecătorul Gem pe gărzile însărcinate să cerceteze epava descoperită lângă Dendera, între Abydos şi Theba.

— Fluviul şi făpturile sale n-au cru at nimic. Kel, Nitis şi Ţebon – îneca i… Poate că, într-adevăr,

aşa era. Neîncrezător, judecătorul îşi continuă cercetările

mult spre sud. Zadarnic. Având în vedere tăria furtunii care inuse ore întregi,

fugarii nu avuseseră nicio şansă de scăpare. Oare magistratul n-ar trebui să se plece în fa a adevărului, să recunoască dispari ia lor și să înceteze cercetările?

Însă cei trei scăpaseră deja din atâtea primejdii… O umbră de îndoială stăruia.

Judecătorul Gem chemă un mic grup de mercenari şi le împăr i ordine.

*

ţărând o traistă grea de piele plină, cu leacuri,

doctorul intră în odaia lui Henat, care stătea aplecat asupra raportului uneia dintre iscoadele sale.

— Am venit cât am putut de repede. ţe vă doare? — Mă simt minunat. Doctorul ridică din sprâncene a mirare. — Nu în eleg! Mi s-a spus că… — Doream să vă văd, doctore. To i vor crede că a i

îngrijit un bolnav. De fapt, am nevoie de ajutorul vostru.

— Ţineîn eles. — Sunte i doctorul personal al Divinei Adoratoare?

— Într-adevăr. — Vreau să ştiu tot despre starea ei de sănătate. — Îmi pare rău, dar e cu neputin ă. Datoria îmi

impune să fiu mut în astfel de privin e. — Uita i de ea! — ţu neputin ă, vă repet. — Nu ne în elegem deloc, doctore. Vă cer un răspuns

sigur. Altminteri… — Mă amenin a i? — Pe doamna voastră şi pe familia domniei voastre.

Regele mi-a încredin at o misiune şi am s-o îndeplinesc.

— Ați îndrăzni să… — Dispun de puteri depline, şi pentru mine contează

doar să slujesc statul. Vă sfătuiesc din toată inima să-mi răspunde i.

— Să trădez încrederea bolnavei mele mă mâhneşte nespus şi…

— Împrejurările ne silesc să facem asta. Doctorul înghi i în sec. — Îmi cere i mult. — Ceea ce-mi ve i mărturisi rămâne între noi doi.

Domnia voastră ve i păstra tăcerea şi eu la fel. Doctorul trase adânc aer în piept. — Divina Adoratoare suferă de mai multe boli care

nu pot fi tămăduite. Are inima slăbită, plămânii obosi i şi canalele de energie îngustate. Având în vedere vârsta sa înaintată, leacurile n-o ajută. Pot doar să-i uşurez într-o oarecare măsură chinul.

— Mai primeşte vizite? — N-are destulă for ă şi refuză să-l vadă până şi pe

marele intendent Sheshonq, cel mai de seamă sprijin al ei.

— Socoti i că Divina Adoratoare e… pe moarte? — Din păcate, da. Rezisten a sa neobişnuită îi va

îngădui să mai trăiască, poate, câteva săptămâni. Însă, dacă durerile vor deveni greu de îndurat, am să mă văd nevoit să-i dau leacuri puternice care o vor face să-şi piardă cunoştin a şi să cadă într-un somn adânc. Mă gândesc, totodată, că o criză de inimă i-ar grăbi sfârşitul. Apropiata ei dispari ie va însemna o uriaşă pierdere.

— Pe care o deplângem cu to ii, zise Henat, încântat să afle astfel de veşti bune.

Sheshonq spusese adevărul, iar Divina Adoratoare nu mai reprezenta câtuşi de pu in o primejdie.

*

După ce ieşi din locuin a căpeteniei iscoadelor,

doctorul sim i o imensă uşurare. ţu palmele jilave şi spatele asudat, se purtase ca un acrobat pe care Henat, cu răceala lui, îl băgase în to i sperie ii. Dar izbutise să se stăpânească şi să respecte poruncile pe care i le dăduse slăvită preoteasă: să-l convingă pe acest temut demnitar că ea se afla în pragul mor ii, iar puterile o părăsiseră cu totul. Astfel doctorul întărea spusele marelui intendent şi alunga pentru totdeauna îndoielile căpeteniei iscoadelor.

57 O clipă, doar o clipă, căpetenia uneltitorilor se îndoi

de reuşita planului său. Zeii păreau să ocrotească un tânăr scrib menit să fie ap ispăşitor, o preoteasă sortită templului şi un actor ambulant, iubitor de

plăceri. O adunătură ciudată care n-ar fi trebuit să scape trupelor de ordine! Şi totuşi, ei îşi continuau călătoria nebunească, bătându-şi joc de gărzi şi de loviturile sorții.

Dar asemenea noroc uimitor nu avea să dureze la nesfârşit. Kel, Nitis şi Ţebon erau osândi i, amăgitoarele lor izbânzi nu-i vor duce nicăieri. În veci nu vor descifra papirusul criptat, iar când vor cunoaşte adevărul va fi prea târziu, mult prea târziu.

Să renun e? Nici vorbă, întrucât nu mai avea de ales. Sfârşitul se apropia şi unele dintre urmările sale se

vor dovedi crude. Dar nu puteau fi ocolite. ţăpeteniei uneltitorilor nu-i părea rău de nimic. ţa să-şi înfăptuiască hotărârea, luată acum multă vreme, avusese nevoie de răbdare şi iscusin ă. Şi să-şi câştige, pe rând, alia i fusese lucru primejdios.

Astăzi îi mai rămânea un drum scurt de străbătut, deşi nu avea cum să controleze desfăşurarea ultimelor întâmplări. Totuşi, nu sim ea pic de nelinişte. Odată totul bine rânduit, nu va întâlni piedici în cale.

Şi ce dacă vor muri câ iva nevinova i? Din păcate, asta era. Zadarnic se străduia Kel, o să se lovească de ziduri de netrecut şi-şi va pierde via a.

*

Kel vomită litri întregi de apă. Minunându-se că încă

e viu, îşi pipăi bra ele, picioarele şi capul. Întregi! Ridicându-se în picioare, descoperi malul râpos al

Nilului, acoperit cu stuf. ţoco at pe o umbrelă19, un

19 Inflorescen ă în care pedunculii fiecărei floricele pornesc din acelaşi punct şi se ridică la aceeaşi înă ime ca pânza unei umbrele (n. tr.).

abumarkub20 îl privea. — Corabia s-a scufundat! Nitis, Kel, unde sunte i? Pasărea îşi luă zborul. ţlătinându-se, actorul îşi croi drum prin hă işul des.

Retrăia cumplita furtună, sim ea din nou suflarea furioasă a vântului, încerca să se aga e de parapet. Corabia înainta din cale-afară de repede, săltând din val în val. Oare din pricina acestei iu eli vor trece pe lângă Theba, fără să se poată opri acolo?

Lipit de catarg, reuşind să-şi păstreze echilibrul, Vânt-de-Miazănoapte sfida cerul! El era căpitanul acestui vas purtat de curent la voia întâmplării, doar el putea să întârzie dezastrul!

Kel şi Nitis se adăposteau în cabină. ţu disperare, Kel încerca s-o protejeze pe tânăra preoteasă şi s-o ferească de orice lovitură.

Noaptea părea veşnică, orele de-abia se scurgeau. Un val monstruos înăl ă corabia şi o aruncă spre

mal. Bebon închise ochii, convins că n-o să-i mai deschidă niciodată.

Şi acum păşea iarăşi pe pământ, pornind în căutarea tovarăşilor săi pe care-i striga în van.

ţuprins de ame eală, se aşeză jos. Doar el singur să fi scăpat? Era groaznic! Via a, această via ă pe care-o iubea atât, îi apărea lipsită de rost şi crudă. Nici nu putea să îndure gândul că va trebui să se întoarcă la obiceiurile şi la via a sa obişnuită.

Învingându-şi oboseala, Ţebon se ridică şi o luă spre fluviu. Hapy, duhul inunda iei, o să-i mai domolească zbuciumul sufletesc.

— Unde te duci, Ţebon? şopti o voce deloc străină.

20 Pasăre înaltă asemănătoare cu stru ul, cu gât scurt şi gros, cu cap mare şi cioc enorm (n. tr.).

Nu te-ai săturat de apă? — Kel! Eşti teafăr? Plin de noroi, scribul era de nerecunoscut. — Am doar nişte zgârieturi. — Şi Nitis? — Se spală. Tunica i s-a rupt fâşii-fâşii. — Dar Vânt-de-Miazănoapte? — S-a ales cu câteva răni şi cucuie. Doarme acum. — O să ajung să cred că zeii chiar ne ocrotesc! Am

scăpat cu via ă dintr-o asemenea catastrofă, suntem iarăşi împreună, respirăm… Visez.

ţei doi prieteni se îmbră işară. Apoi se apropiară de Nitis, care îl mângâia cu

blânde e pe Vânt-de-Miazănoapte. — Furtuna lui Seth ne-a cru at datorită prezen ei

tale, îi mul umi ea. Fără tine am fi pierit. — Judecătorul Gem ar trebui să ne creadă mor i, zise

cu speran ă în glas Kel, şi să înceteze să ne mai caute. — O să încerc să aflu unde suntem, îi înştiin ă

Ţebon. Să nu vă mişca i de aici. Stuful vă fereşte de privirile oricui.

Nilul înghi ise arcul lui Neit, amuleta din obsidian reprezentând cele două degete care despăr eau cerul de pământ, săcule ul cu pietre pre ioase şi cu itul grecesc. La picioarele lui Nitis zăceau cioburile statuetei Răspunzătorului. Ducându-i teferi şi nevătăma i pe malul răsăritean al fluviului, Răspunzătorul îşi îndeplinise menirea. Kel şi Nitis desenară pe nisipul umed, fiecare în dreptul său, semnele de pe papirusul criptat. Memoria nu-i înşela, iar textul rămânea de nedesluşit.

Vânt-de-Miazănoapte ciuli urechile. Se apropia o barcă.

— Nişte pescari, observă Kel. Iar Ţebon e printre ei! Scribul dădu la o parte stuful şi barca trase la mal. — Aceşti oameni cumsecade ne oferă găzduire, spuse

actorul. — Dar n-avem cu ce să le plătim. — Au avut noroc azi la pescuit şi sunt ferici i să

poftească nişte bie i călători să împartă cina cu ei. Le-am mărturisit că am pierdut tot întrucât corabia noastră încărcată cu mărfuri a naufragiat.

— Aici, lângă Theba, furtuna n-a avut atâta for ă, îi lămuri unul dintre pescari, de care ceilal i păreau să asculte. Să mergem la coliba noastră. Acolo o să facem focul şi o să frigem peştii.

Chinuit de dureri, Vânt-de-Miazănoapte abia se ridică de jos.

— N-ave i o bucată de pânză pentru so ia mea? întrebă scribul. Tunica i s-a rupt.

Pescarul tăie o fâşie din esătura grosolană pe care-o păstra ca să cârpească pânza bărcii. În ciuda veşmântului sărăcăcios, pescarii fură vrăji i de frumuse ea lui Nitis.

— ţe transporta i? întrebă unul. — Urcioare cu vin, răspunse Ţebon. — Cerute de marele intendent al Divinei Adoratoare,

bănuiesc. — Nu, noi ne îndreptam spre Elefantina şi nu

plănuiam să ne oprim la Theba. ţoliba se afla pe o colină de unde se vedea Nilul,

acum liniştit. Pescarii îşi rânduiră harpoanele şi coşurile, apoi aprinseră focul şi aduseră de băut bere ărănească. — V-a i întors din mor i, băgă de seamă căpetenia

pescarilor. De obicei, când se înfurie, fluviul nu dă

drumul prăzii. — Norocul nostru, zise Ţebon. ţând mă uit la peştii

ăştia, mă apucă o foame straşnică! Pescarii fripseră un chefal, un oxirinc şi un lates21.

Lung de un metru, acesta din urmă avea burta şi păr ile laterale alb-argintii, iar spinarea brun-verzuie.

Lipindu-se de Kel, Nitis îi şopti câteva cuvinte la ureche. ţând se împăr iră por iile, scribul, fără să observe ceilal i, îl împiedică pe Ţebon să se atingă de lates. Pescarii apreciară carnea acestuia, tare şi gustoasă.

— Va trebui să le povesti i gărzilor cele întâmplate, zise căpetenia. Asta ca să nu vă caute zadarnic. Am putea să vă conducem la cea mai apropiată cazarmă.

— Nu-i nevoie, se împotrivi Ţebon. Arăta i-ne drumul şi ne descurcăm singuri.

ţăpetenia pescarilor apucă un harpon. — Drumul va fi scurt, prietene. Noi suntem gărzile. 58 Mercenarii trimişi de judecătorul Gem să-i aresteze

pe cei care le-ar fi trezit bănuieli îi înconjurară pe prizonieri, amenin ându-i cu harpoanele.

Lipsi i de arme, Kel şi Ţebon erau neputincioşi. Istovit, chinuit de dureri, Vânt-de-Miazănoapte nu se sim ea în stare să lupte.

— ţine sunte i? întrebă comandantul solda ilor. — Nişte negustori, răspunse scribul. — Judecătorul caută un ucigaş a cărui descriere i se

potriveşte, o tânără femeie foarte frumoasă ce apar ine

21 Lates niloticus, biban de Nil (n. tr. ).

preo imii din Sais şi pe complicele lor, un actor ambulant. Un martor i-a văzut dispărând la bordul corăbiei trădătorului Pefy. Acesta din urmă a terminat cu uneltirile.

— Ce i s-a întâmplat? vru să afle Kel. — Comandantul garnizoanei din Abydos l-a ucis pe

Mai-marele vostru pentru că refuza să se predea. — Dar Pefy era credincios regelui, sări numaidecât

Nitis. Mercenarul zâmbi. — S-ar zice că- i pasă de soarta lui. Din câte ştim,

acest demnitar necinstit î i cunoştea bine familia şi nu i-a fost greu să te atragă de partea sa. Fuga voastră se încheie aici, mieluşeii mei.

O să vă ducem judecătorului, ve i fi osândi i la moarte, iar noi o să primim o răsplată pe cinste!

— Nu cred, rosti Nitis cu seninătate. Falsa căpetenie a pescarilor îşi încleştă degetele pe

mânerul harponului. Se spunea că cei trei erau din cale-afară de primejdioşi şi aproape de neînfrânt. Un zvon prostesc, fără îndoială! De astă-dată, ucigaşii nu vor scăpa. Neputând să se bată, trebuiau să se recunoască învinşi.

— Sunt preoteasă a lui Nitis, adeveri tânăra femeie, şi învă ătorul meu mi-a arătat cum să tălmăcesc semnele şi simbolurile. Nimeni n-are cum să se ridice împotriva cuvântului zeilor, iar ei au hotărât ca voi să da i greş.

— Speri să ne răpui prin formule magice? — Nu voi avea nevoie de ele. Mercenarii se priviră cu nelinişte, gata să folosească

harpoanele. — Fi i cumin i şi urma i-ne, le porunci ofi erul. — A i săvârşit o greşeală care vă va atrage moartea, îi

lămuri Nitis, şi nici cel mai bun doctor n-ar izbuti să vă salveze.

— Doctor… ţe vrei să zici? — Să mănânci dintr-un peşte lates, întrupare a zei ei

Neit, de fa ă cu o preoteasă de-a sa, e o greşeală de neiertat. Încălcând această rânduială, v-a i otrăvit. Sângele se înnegreşte, astupă plămânii şi în epeneşte bra ele şi picioarele. Nu sim i i că vă lasă puterile?

ţuprins de rău, un mercenar scăpă harponul şi căzu în genunchi.

— Ridică-te! îi ordonă ofi erul. Vrăjitoarea asta încearcă doar să ne sperie.

Un al doilea grec îşi dădu ochii peste cap. — Isprăvi i cu purtările astea de femeiuşti! ţând şi al treilea mercenar se prăbuşi, ofi erul sim i

cum trupul i se acoperă de o sudoare nefirească, iar privirea i se tulbură. Agitându-şi harponul, vru să-l arunce spre Nitis. Dintr-o săritură, Kel îl apucă de încheietura mâinii şi-l dezarma cu uşurin ă.

Lui Bebon nu-i mai rămase nimic de făcut. To i solda ii zăceau fără suflare.

— Dacă mâncam din peştele ăla… începu actorul. — Nu te-am lăsat, îi reaminti Kel. — Ţa încă m-am şi supărat, într-atât de gustoasă

părea carnea lui! — Să plecăm, îi îndemnă Nitis. — Folosindu-ne chiar de barca acestor netrebnici, îşi

dădu cu părerea Ţebon. Având în vedere înfă işarea noastră, gărzile fluviului n-o să ne deranjeze. O biată familie de pescari nu amenin ă siguran a regatului.

— Negreşit, intrările în Theba sunt păzite cu străşnicie! încercă Kel să-i mai domolească elanul.

— O să coborâm din barcă în nordul oraşului, la

adăpost de orice priviri. — Şi apoi? — Ne descurcăm noi. Vrei să renun i tocmai acum,

când ne aflăm aşa aproape de inta călătoriei? Tuspatru părăsiră locul acela înfiorător şi se

îndreptară spre malul Nilului. ţu pas şovăielnic, Vânt-de-Miazănoapte se învoi până la urmă să urce în barcă. Ţebon mânuia vâslele şi, după un drum lung sub razele fierbin i ale soarelui, le lăsă în grija lui Kel.

În zare se ivise o corabie a trupelor de ordine. La proră stăteau doi arcaşi.

ţând trecură pe lângă ea, solda ii îi cercetară cu ochi bănuitori pe cei trei oameni din barcă, atât de mizer îmbrăca i.

— A i avut noroc la pescuit? îi întrebă unul dintre solda i.

— Nu prea, de-aia ne şi întoarcem! le strigă Ţebon. Kel începu să vâslească mai repede. O mul ime de

bărci alunecau pe apele Nilului, iar corăbii grele de mărfuri pluteau pe mijlocul fluviului.

— Opreşte, îl sfătui Ţebon. Barca trase lin la mal. Vânt-de-Miazănoapte se bucură să calce iar pe

pământ, iar Nitis contemplă îndelung un salcâm înalt, aidoma celui mai bătrân dintre arborii sacri din templul de la Sais, ale cărui flori se deschideau în cea de-a douăzeci şi treia zi din prima lună a inunda iei.

— Să ne reculegem, îi rugă Nitis, suntem în fa a unui sanctuar al lui Neit.

Actorul n-o contrazise pe tânăra preoteasă, care rostea cuvintele de slavă. Soarele însufle ea frunzele delicate de salcâm, care sclipeau de parcă razele lui le înzestraseră cu o nouă via ă. Un ibis comata, întrupare

a spiritului luminos, îşi luă zborul către cer. — Ştiu un drum care duce spre cartierele mărginaşe

ale Thebei, mărturisi Ţebon, dar pesemne că e supravegheat. Şi n-avem cu ce ne cumpăra nişte veşminte cuviincioase şi ceva de mâncare!

— Să urcăm malul, propuse Nitis. La marginea potecii se vedeau două coşuri pline cu

peşte şi o chingă. — Zei a ne ajută în continuare, observă preoteasa.

Ţebon, foloseşte-te de o cracă uscată ca de un toiag şi prefă-te că suferi de dureri cumplite de spate. Eu am să te urmez la mare depărtare, împreună cu Vânt-de-Miazănoapte. El o să care coşurile, iar eu am să mă dau drept nevastă de pescar. Gărzile ne vor lăsa să trecem. Am să vând peştele în târg şi am să cumpăr veşminte şi sandale. Tu, Kel, amestecă-te într-un grup de ărani care merg spre un han în aer liber. Vorbeşte cu ei, râzi, fără să dai vreun semn de nelinişte. Ne vom întâlni la ieşirea dinspre oraş a târgului.

Ţebon rămase cu gura căscată. — ţunoaşte i… cunoaşte i locurile? — Le descopăr acum. ţuvintele arborelui zei ei Neit

au fost clare şi precise. Să ascultăm de ele. Însă actorul nu le auzise. Lui Kel nu-i venea să se despartă de Nitis. — Să respectăm pove ele zei ei, stărui preoteasa, şi

vom trece peste această nouă piedică. Planul întocmit de copacul vorbitor, la care Bebon se

uita cu coada ochiului, presupunea mari primejdii. Dar actorul nu avea altul mai bun.

59

Marele intendent Sheshonq, iubitor al textelor vechi, îşi inspecta vastul locaş de veci de pe malul apusean al Thebei22. Coloanele de hieroglife inspirate din Textele piramidelor aminteau de neîncetatele schimbări ale sufletului în spa iile cereşti şi de călătoria veşnică a spiritului luminos. În răstimpul îndelungatei sale cariere, Sheshonq primise învă ătură de la Divina Adoratoare. Ini iat în misterele divine, conducea o adunare de preo i însărcina i să cerceteze Tradi ia şi să le ofere desenatorilor, pictorilor şi sculptorilor motive de care să se folosească atunci când decorau mormintele.

Locaşul mor ii era, de fapt, locaşul vie ii. Simplă şi grabnică trecere, existen a omenească nu avea rost decât legată de lumea cealaltă. Lui Sheshonq îi plăcea să vină să mediteze aici. În inima tăcerii părelnice a pere ilor acoperi i cu scene rituale, zeii îi vorbeau. Şi nimic nu era mai important decât să le asculte glasul.

— Sunte i chemat cât mai iute, mare intendent, îl vesti secretarul său, stânjenit că tulbură gândurile Mai-marelui său.

— Pentru ceva care chiar nu suferă amânare? — Mă tem că da. ţu părere de rău, Sheshonq se smulse din pacea

locaşului său de veci. Vădit supărat, scribul vistieriei îl aştepta la intrarea

mormântului. — Mare intendent, lucrurile nu mai pot merge aşa!

Vă rog să lua i fără întârziere măsuri hotărâte. — Aş putea primi, mai întâi, câteva lămuriri? — Scribul cirezilor trebuia să-mi trimită în diminea a

asta trei boi graşi şi cinci gâşte. Dar am primit doar un

22 Mormântul teban 27.

bou şi două gâşte, fără o lămurire sau o părere de rău. ţât despre scribul hambarelor, a micşorat de capul lui tainul brutăriei din Karnak. ţu alte cuvinte, nu se va mai pregăti destulă pâine pentru to i slujitorii templului. Şi oamenii ăştia pretind că-şi fac treaba! Merită o ciomăgeală zdravănă. Dacă aş avea puterea voastră, i-aş înlocui numaidecât cu administratori pricepu i.

— Am să îndrept aceste neajunsuri, făgădui Sheshonq.

— Arăta i-vă neînduplecat, mare intendent! Altminteri, o să se ajungă la o adevărată harababură.

Sheshonq auzea adesea astfel de cuvântări. Peste măsură de cicălitor şi preten ios, scribul vistieriei nu contenea să tune şi să fulgere împotriva colegilor săi, învinuindu-i de greşeli grave înainte chiar ca aceştia să le săvârşească. Scribul ogoarelor bea prea mult, cel al hambarelor îşi pierdea vremea cu certuri în familie, cel al turmelor stătea ore întregi la taifas, iar cel al corăbiilor nu deosebea lucrurile importante de restul.

Sheshonq îşi petrecea o bună parte din timp îndreptându-le greşelile şi potolind certurile. Totuşi, oamenii săi îşi iubeau munca şi nu încercau niciodată să scape cât mai iute de sarcinile lor. La adunarea din fiecare săptămână, marele intendent reuşea să le domolească pornirile duşmănoase, spre binele tuturor. Îi asculta răbdător pe to i şi nu privilegia pe nimeni. Iar scribii, ştiindu-l cinstit şi nepărtinitor, îl respectau şi aveau încredere în judecata lui.

La fel ca şi cele din urmă, ziua de azi se anun a lungă şi încărcată. Trecând dintr-o odaie de lucru în alta, Sheshonq stingea vrajba şi reînstăpânea armonia. În ciuda slăbiciunilor omeneşti, templul continua să

existe şi zeii erau sluji i cum se cuvine. La munca obişnuită se adăuga acum şi delicata misiune de a-l împinge pe Henat să creadă anumite lucruri. După spusele doctorului Divinei Adoratoare, Henat mușcase momeala.

Dar înaltul demnitar, şiret şi bănuitor, va mai şovăi poate o vreme, până să pună temei cu totul pe mărturia doctorului.

Sheshonq porni spre vila căpeteniei iscoadelor, a cărei intrare era aspru păzită. Marele intendent îi felicită pe slujitori pentru aten ia lor şi porunci ca Henat să fie înştiin at despre sosirea sa.

Locuin a nu era lipsită de farmec. Picturile de pe ziduri înfă işau ciocârlii zburând peste straturi de albăstrele. Aceste culmi de măiestrie şi gra ie îl făceau pe privitor să uite lesne de greută ile lumii de afară.

Henat apăru. — Divina Adoratoare a răspuns cererii mele, mare

intendent? — Din păcate, nu. Nici de ale mele nu ine seama.

Lipsindu-mi sfaturile ei precise, trebuie să potolesc certurile dintre scribii însărcina i să conducă diferite păr i ale administra iei. O uriaşă bătaie de cap!

Henat se feri să zâmbească. Mărturisirea lui Sheshonq se potrivea cu raportul întocmit de unul dintre oamenii săi.

Descumpănit, marele intendent se mul umea să îndeplinească treburile zilnice în aşteptarea mor ii bătrânei preotese, care nu mai primea pe nimeni, nici măcar pe Sheshonq.

— Îmi pare rău că pomenesc de ceva atât de trist, dar… cum se hotărăşte cine îi va urma?

— Divina Adoratoare îşi alege o fiică spirituală pe

care o asociază la tron ca s-o pregătească. La moartea Mamei sale, fiica ia asupra ei toate datoriile rituale.

— Şi această alegere a fost făcută? — Nu în mod clar. Totuşi, Majestatea Sa nu şi-a

tăinuit gândurile. Vrea s-o adopte pe Nitocris, o preoteasă tânără, iubitoare, a învă ăturilor sacre.

„ţu siguran ă, îşi spuse în sinea sa Henat, acest intendent cumsecade nu-mi ascunde nimic”.

Într-adevăr, căpetenia iscoadelor aflase deja de la oamenii săi ceea ce-i destăinuise Sheshonq. Sfielnică şi re inută, tânăra Nitocris va trăi retrasă la Karnak şi nu va avea o strălucire spirituală asemănătoare cu cea a Divinei Adoratoare de acum.

Gândindu-se la scribul Kel, lui Henat îi venea să râdă. Să se străduiască atât şi să treacă prin sumedenie de primejdii degeaba! ţhiar dacă ar ajunge până la Divina Adoratoare, ar vedea doar o bătrână ce trage să moară şi care n-ar fi în stare să-l ajute.

— Am pus la cale un banchet în onoarea voastră, rosti Sheshonq cu însufle ire. Vor veni scribii care răspund de templele de pe malul apusean şi care sunt ferici i să vă întâlnească.

— Îmi pare rău că-i dezamăgesc. N-o să iau parte la petrecere.

ţhipul marelui intendent se întunecă. — V-am jignit cu ceva, am săvârşit vreo greşeală

cumplită, am… — Nu vă face i griji, mare intendent! Nu-i vina

voastră şi vă mul umesc pentru primirea fără cusur de care m-am bucurat la Theba. De altfel, am să-i vorbesc despre asta regelui şi vă doresc să vă păstra i rangul şi slujba. Noua Divină Adoratoare va avea nevoie de experien a voastră. Să veghea i în continuare cât mai

bine asupra frumoasei provincii tebane. — Mă voi strădui, îl asigură Sheshonq, dar refuzul

vostru… — Are o pricină simplă: mă întorc la Sais. M-a

încântat şederea aici şi v-am pre uit mult ospitalitatea. Dar nu vreau să intru cu de-a sila peste o muribundă şi prefer să mă întorc la palatul din capitală unde mă aşteaptă vrafuri de registre.

— Poate dacă aş mai face o încercare să fi i primit şi…

— N-are rost, zise răspicat Henat. Să-mi da i de veste când e înmormântarea. Un trimis al regelui va veni ca să fie de fa ă.

— Nu îndrăznesc să vă cer o favoare… — Îndrăzni i, mare intendent. — A i vrea să-l asigura i pe rege de credin a mea

deplină? — N-am să uit. Adevărat cârmuitor al provinciei tebane, Sheshonq îşi

încovoia spinarea, mlădios ca o trestie. O purtare atât de mul umitoare şi liniştitoare! Exista un singur neajuns: iscusitul demnitar trăgea zadarnic nădejde că i se vor încredin a slujbe mult mai înalte. La curtea din Sais n-ar fi de niciun folos. Pe când aici, controla totul în folosul lui Amasis.

— Theba va avea plăcerea să vă revadă? — Zeii vor hotărî, răspunse Henat. Marele intendent se îngriji el însuşi ca pregătirile de

plecare a căpeteniei iscoadelor să se termine cât mai repede. Şi când îl văzu pe Henat părăsind cheiul din Karnak, se felicită în sinea sa că dusese cu bine la capăt planul întocmit de Divina Adoratoare.

60 La ieşirea din canalul care ducea la debarcaderul

templului din Karnak, corabia lui Henat se încrucişă cu o alta, încărcată de gărzi şi solda i. La pupă, stătea aşezat sub o umbrelă judecătorul Gem. În clipa în care cele două vase se atinseră uşor, căpetenia iscoadelor îl strigă pe magistrat.

O manevră iscusită lipi corăbiile una de alta şi cei doi bărba i se retraseră în cabina lui Gem.

— Părăsi i Theba, Henat? — Într-adevăr. — Divina Adoratoare v-a asigurat de sprijinul său

deplin? — N-am văzut-o. — Vă bate i joc de mine. — Nu am îndoieli că e grav bolnavă şi că-şi trăieşte

ultimele zile. Nu-l mai primeşte nici măcar pe marele ei intendent şi n-o să ajute pe nimeni. De aceea mă întorc la Sais. Și ar fi bine să face i la fel.

— Nu trebuie să-mi spune i ce să fac, Henat. ţontinui cercetările după cum cred eu de cuviin ă.

— Nişte cercetări care se cam lungesc! — ţrede i? Privirea zeflemitoare a judecătorului trezi curiozitatea

căpeteniei iscoadelor. — Nu uita i, Gem, că ave i datoria să-mi dezvălui i

tot ce afla i. — Dar domnia voastră n-ave i aceeaşi datorie? Şi

părerea mea e că nu o respecta i. — Părerile voastre nu mă interesează. — Pe de altă parte însă, una dintre faptele importante

petrecute în răstimpul căutărilor mele ar trebui să vă

atragă aten ia. Henat îşi dădea seama că de data asta îi scăpa ceva.

Şi întrucât judecătorul dorea să se bucure de un crâmpei de triumf, căpetenia iscoadelor îi lăsă această plăcere.

— Vre i să-mi povesti i? — Dacă-mi oferi i ceva în schimb. ţe-a i descoperit la

Theba privitor la scribul Kel şi la complicii săi? — Nimic, chiar nimic. — Şi vă închipui i c-o să vă cred? — Dacă ucigaşul ar fi fost zărit, oamenii mei mi-ar fi

dat de ştire. Magistratul se arătă convins. — Am decapitat trupa uneltitorilor, mărturisi el. — L-a i arestat pe Kel? — Mai-marele său a fost ucis. — Mai-marele său… — Trădătorul Pefy. Îşi adăpostea complicii în locuin a

din Abydos şi le-a îngăduit să fugă. ţomandantul mercenarilor greci l-a străpuns cu lancea. Dat fiind că nu primise un astfel de ordin, va fi pedepsit.

Tonul sec pe care fuseseră rostite aceste vorbe îl uimi pe Henat.

— I-am trimis deja veste Majestă ii Sale, care ştie acum că mă apropii cu paşi hotărâ i de inta căutărilor mele. Pefy voia să pună mâna pe putere folosindu-se de o cohortă de ucigaşi condusă de scribul Kel.

— Oare el e încă viu? — Pesemne că nu. A pierit în timpul unei furtuni

laolaltă cu cei mai apropia i complici ai lui, preoteasa Nitis şi actorul Ţebon. După spusele corăbierilor cu care am discutat, tustrei s-au înecat. Dar nu le-am găsit leşurile.

— Le-au devorat crocodilii şi peştii! — Se poate. — Vă îndoi i? — Preferam să le văd. — Încăpă ânarea nu-i neapărat o virtute,

judecătorule Gem. — Acum mă învă a i meserie? — În loc să vă pierde i vremea căutând mor i,

întoarce i-vă la Sais. — Încă nu mi-am încheiat cercetările. Doar eu voi

hotărî când e timpul să le pun capăt. — Theba e un oraş tare plăcut, iar marele intendent o

gazdă fără pereche. Negreşit o să pre ui i minunatele clipe tihnite petrecute aici.

— Am de gând să lucrez, nu să lâncezesc. Şi doresc să capăt sprijinul oamenilor voştri.

— Numai regele hotărăşte asta. — Oricum o să încuviin eze cererea mea scrisă, socoti

magistratul. Lăsa i-mă să câştig timp. ţăpetenia iscoadelor chibzui pu in. — ţăuta i-l din partea mea pe meşterul care

pregăteşte papirusurile de primă calitate la Ramesseum. El e conducătorul oamenilor mei din Theba.

Judecătorul va fi dezamăgit, întrucât meşterul n-avea nicio informa ie importantă pe care să i-o ofere.

— Vă mul umesc pentru ajutor. — Toate problemele astea pricinuite de Kel se

termină cum nu se poate mai bine, aşa e? Iată-ne scăpa i de ucigaş şi de alia ii săi! A i ocolit un proces care ar fi dus oricum la pedeapsa cu moartea. Frumoasă reuşită, judecătorule Gem. Regele va fi încântat de felul în care v-a i descurcat şi merita i cu

prisosin ă câteva zile de odihnă la Theba. — N-am câtuşi de pu in nevoie de odihnă şi vă repet

că plănuiesc să-mi sfârşesc aici cercetările. — Arestând nişte năluci? Ţucura i-vă un pic de via ă! — Dar mi se pare că nu vă stătea în obicei aşa ceva. — Farmecul Thebei o să vă surprindă. Şi nu uita i să

vă întoarce i la Sais. — Drum bun, Henat. ţele două corăbii se îndepărtară, cea a magistratului

apucând spre cheiul din Karnak. Ofi erul care răspundea de paza templului îl întâmpină cu mult respect pe Gem.

— Locuin a voastră e gata, zise el. Marele intendent vă roagă să-l ierta i că, din pricina unor treburi administrative care nu suferă amânare, n-o să vă poată vedea decât mâine.

Vila în care stătuse până de curând Henat fusese cură ată şi o armată de slujitori se pregătea să-i împlinească judecătorului cele mai mărunte dorin e.

— Locul ăsta nu-mi convine. Găsiți-mi o clădire în oraș.

Am nevoie de vreo zece odăi de lucru pentru slujbaşii mei, de o sală pentru adunări şi de o cazarmă. Încă două corăbii de-ale gărzilor nu vor întârzia să sosească şi o să-mi desfăşor oamenii pe cele două maluri.

— Trebuie să mă sfătuiesc cu marele intendent şi… — E un ordin, îi tăie vorba Gem. Părerea lui nu

schimbă cu nimic lucrurile. Am să rămân în casa asta doar o noapte.

Un bucătar cu obraji umfla i se prezentă înaintea judecătorului.

— ţina e alcătuită din două gustări, adică… — Renun a i la ea. Îmi ajunge o fiertură de bob.

— ţa vin, vă propun… — Aduce i-mi apă. Ornamenta ia plină de fine e a vilei nu-l mişcă pe

Gem, care se aşeză la umbra unui sicomor şi citi, încă o dată, dosarul scribului Kel. Trebuia oare să-l închidă pentru totdeauna?

Un ofi er al gărzilor veni să-i dea raportul. — Avem veşti despre mercenarii care se dădeau drept

pescari. Veşti proaste. — Au fost ataca i? — La prima vedere, nu. I-am găsit fără suflare în

tabăra lor. — Din ce pricină au murit? — Doctorul zice că s-au otrăvit pentru că au mâncat

dintr-un anumit peşte. ţiudată întâmplare… Nu cumva preoteasa Nitis a

folosit vreo otravă? Şi scribul Kel îşi ucisese tot aşa colegii din ţasa tălmacilor!

Prin urmare, judecătorul n-o să închidă încă dosarul. 61 Favorit, câinele Divinei Adoratoare, se apropie de

stăpâna sa cerşindu-i o mângâiere. Numaidecât, Acrobat, maimu ica verde, îl muşcă de coadă, chemându-l la joacă. ţei doi tovarăşi credincioşi îi bucurau inima Divinei Adoratoare23 . Dedicată întru totul lui Amon, divinul său so , ea nu avea copii.

23 Ea se numea Ankh-nes-nefer-Râ, „Regele trăieşte pentru ea (sau: via a îi apar ine), inima luminii divine (Râ) este desăvârşită”, Heqat-neferu-merit-Mut, „Stăpână a perfec iunii, iubită de Mut (so ia divină a lui Amon, al cărui nume înseamnă în acelaşi timp «mamă» şi «moarte»)”. ţa şi în cazul faraonilor, numele ei erau înscrise într-un cartuş. Această femeie excep ională a ocupat cea mai înaltă func ie sacerdotală din Theba vreme de şaizeci de ani.

ţăsătoria ei simbolică chezăşuia statornicia crea iei şi îndepărta haosul. Reprezentantă pe pământ a principiului feminin primordial, Mamă a tuturor făpturilor, Divina Adoratoare împărtăşise taina lui Amon când fusese încoronată, şi datorită îndeplinirii zilnice a ritualurilor, unirea lor rămânea la fel de puternică.

„Mult preaiubita”, „Stăpână a farmecului”, „Ţogată în favoruri”, „ţonducătoare a tuturor femeilor”, suverana cârmuia universul şi pământul întreg, umplând sălile templului cu mireasma răspândită de roua sa, ea avea o voce care vrăjea şi cânta o muzică cerească.

ţa în fiecare diminea ă, se purifică şi îmbrăcă o tunică lungă strânsă în talie cu o centură. Un preot îi încinse fruntea cu o fâşie de pânză roşie legată la spate cu un nod, care lăsa cele două capete să atârne pe umeri.

În pofida vârstei înaintate, Divina Adoratoare se bucura de o sănătate desăvârşită, hrănită de o energie care nu seca niciodată. Apropierea de divinită i ştergea urma timpului, inuta maiestuoasă şi frumuse ea preotesei rămânând neatinse. Nu jinduia după anii tinere ii şi-i mul umea lui Amon că-i dăruise atâta fericire.

— Vreun curios prin preajmă? îl întrebă ea pe Mai-marele ritualiştilor.

— Majestate, templul e bine închis. Divina Adoratoare se îndreptă spre „ţel mai

strălucitor dintre monumente”, sanctuarul clădit de Thutmosis III şi menit ini ierii marilor preo i din Karnak. Aici îi fuseseră dezvăluite marile mistere ale mor ii, renaşterii şi iluminării.

Preoteasa se opri înaintea statuii-cub ce-l înfă işa pe

marele în elept Amenhotep, fiul lui Hapu, citind un papirus desfăşurat pe genunchi. Înzestrată cu o via ă mai presus de cea omenească, statuia trebuia purificată astfel încât nicio murdărie să nu spurce granitul. De aceea, Divina Adoratoare turnă peste ea apă din lacul sacru, imagine pământească a oceanului începuturilor lumii.

Apoi, un preot îi întinse o tor ă şi o conduse până la locul unde mocnea un jăratic. Un alt ritualist îi dădu o epuşă în care era înfiptă o figură din ceară care

reprezenta un răzvrătit cu capul tăiat şi mâinile legate la spate.

Divina Adoratoare o aruncă în foc. Trosnetele semănau cu gemetele unui om supus la

cazne. Odată vrăjmaşul ars, preoteasa îşi încordă arcul şi se

prefăcu a trimite câte o săgeată în cele patru zări. Ritualul nimicea for ele răului, oprindu-le să întunece cerul şi strălucirea zeilor.

Calea celor pe care-i aştepta se elibera, în sfârşit. După ce trecuseră prin atâtea încercări, atingeau pământul teban. Totuşi, rămâneau de înfruntat multe primejdii şi reuşita misiunii lor nu era sigură.

Flacăra se stinse. Cu pas domol, Divina Adoratoare porni spre cele

două capele închinate lui Osiris, construite din porunca ei de-a lungul drumului ce ducea la templul lui Ptah. Apucând pe o mică alee pietruită, pătrunse în cea a lui Osiris, „stăpânul ofrandelor24”.

Luând parte la sărbătoarea înnoirii sufletului regal, zeul îi dăruia hrană spirituală şi trupească. Pe zidurile

24 Neb djefau.

capelei se vedea înfă işat faraonul Amasis, urmat de al său Ka, puterea de crea ie, păşind în pavilioanele ridicate cu prilejul acestei ceremonii. Regele îi oferea vin lui Amon-Râ, înso it de Maat, iar Divina Adoratoare primea din mâinile zeului sistrele ale căror vibra ii împrăştiau for ele vătămătoare. Scuipând foc, şerpii ascundeau aceste mistere de ochii neini ia ilor, pe care îi tăiau în bucă i paznicii cumpli i, cu capete de crocodil sau pasăre răpitoare şi purtând cu ite asupra lor.

În mijlocul sanctuarului se săvârşea încoronarea lui Osiris, după ritualurile de la Abydos. Divina Adoratoare venea adesea aici ca să le trăiască în spirit, pregătindu-se să treacă de por ile lumii nevăzute.

Marele său intendent, prieten şi sfătuitor Sheshonq lua şi el parte la toate acestea, fiind înfă işat pe unul dintre pere ii capelei.

În acest loc, la adăpost de orice privire, Sheshonq îşi aştepta suverana.

— Majestate, căpetenia iscoadelor a părăsit Theba, convins că vi se apropie sfârşitul. Nu vă mai socoate o primejdie, aşa că a hotărât să se întoarcă la Sais.

— Dar oamenii lui au rămas aici. — Asta nu mă îngrijorează deloc, întrucât îi cunosc

pe to i. ţonducătorul lor, un om destul de liniştit, n-ar trebui să ne dea prea multă bătaie de cap. În schimb, sosirea judecătorului Gem împreună cu o sumedenie de gărzi mă pune pe gânduri. ţând mă voi întâlni cu el, am să încerc să-i aflu planurile.

— Fii cu mare băgare de seamă. Încăpă ânat şi muncitor, acest înalt magistrat n-o să-şi slăbească strădaniile. Iar călătorii pe care-i aşteptăm se apropie de noi.

— Aşadar, sunt în viață! — Zeii i-au ocrotit. Ultima parte a drumului lor va fi

grea şi plină de pericole şi cel mai mărunt pas greşit îi va osândi la pieire.

— Dacă vă crede pe moarte, judecătorul Gem n-o să renun e la cercetările sale?

— E călăuzit de o singură dorin ă: să-l aresteze pe scribul Kel. Și nimic nu-l va face să renun e.

— Speram la un mic răgaz după plecarea lui Henat, zise cu amărăciune marele intendent. Şi-acum poate că trebuie să ne pregătim pentru tot ce-i mai rău! Să luăm legătura cu scribul şi cu prietenii săi va fi din cale-afară de anevoios.

— Ai rezolvat deja o mul ime de probleme care păreau fără ieşire, Sheshonq.

— Încrederea pe care mi-o arată Majestatea Voastră îmi umple inima de bucurie, dar nu m-am lovit niciodată de gărzi şi de judecătorii regelui Amasis!

— Însă tu ai la îndemână o comoară nepre uită: experien a. În fata for ei sălbatice vei folosi viclenia.

— Oare judecătorul Gem o să-mi lase timpul necesar? N-o să scape niciun prilej să întindă capcane, iar scribul Kel ar putea cădea în ele.

— ţaută să le zădărniceşti şi să eliberezi drumul spre Karnak, încă mai avem cum să salvăm Egiptul.

— Am să fac tot ce trebuie, chiar dacă e mai presus de puterile mele, Majestate.

Zâmbetul uşor al Divinei Adoratoare îl tulbură pe marele intendent, care îi admira noble ea înnăscută, demnitatea pilduitoare şi strălucirea fără pereche. ţa s-o slujească şi să se ridice la înăl imea aşteptărilor ei, şi-ar fi dat şi via a.

62 Tot făcând pe bolnavul, Ţebon sfârşi prin a avea

dureri de spate. Aşa cum mergea, sprijinindu-se apăsat în toiag, nu aducea deloc a răufăcător primejdios, urmărit de trupele de ordine. Totuşi gărzile îl opriră la intrarea în Theba.

— Unde te duci, voinice? — La tămăduitorul de oase din cartierul de

miazănoapte. — Eşti ăran? — Plugar. Am în epenit de şale şi nu mai pot să

muncesc. — Tămăduitorul are mâini bune, o să te vindece. Dându-şi silin a să şchiopăteze cât mai tare, Ţebon o

luă spre pia a de peşte, care se întindea pe o mare parte din chei. ţurând o zări pe Nitis, care isprăvea de vândut, la un pre bun, peştii aceia frumoşi, aprecia i de cunoscători.

Schimbul aduse un câştig pe cinste: tunici, sandale, merinde felurite, mici vase uşor de vândut mai târziu.

— L-ai văzut pe Kel? îl întrebă preoteasa pe actor. — Din păcate, nu. Sunt sigur însă că a trecut de

gărzi, care-i opresc mai cu seamă pe scribi şi pe tinerele perechi.

Nitis puse tot ce căpătase în coşuri. Vânt-de-Miazănoapte se ridică şi primi să le care. Ţebon îi urmă până la ieşirea dinspre oraş a pie ei. Pe drum se încrucişară cu o patrulă care nici nu-i băgă în seamă.

— O să rămân aici, hotărî actorul. Încerca i să închiria i o cameră unde să ne putem schimba veşmintele.

În cartierul de nord al cetă ii lui Amon domnea o mare zarvă, din pricina numeroaselor magazii unde se strângeau mărfuri. Oamenii vorbeau tare, se tocmeau, schimbau măgari, cădeau la învoială asupra zilei când să transporte mărfurile.

Timpul trecea şi Ţebon începea să se îngrijoreze. O ceată de ărani se apropia. În frunte păşeau doi

bărba i care discutau în gura mare, mul umi i că se vedeau la oraş. În spatele lor, Kel!

Actorul îi făcu semn şi scribul se desprinse de grup. Amândoi se opriră la col ul unei strădu e şi se puseră pe aşteptat, sprijini i cu spatele de un zid.

După pu in timp, Nitis veni după ei şi-i conduse la parterul unei case cu trei etaje. Aflată în repara ii, clădirea servea drept adăpost.

— Nu seamănă a palat, observă Ţebon, dar una peste alta, iată-ne la Theba! Nici nu-mi vine a crede.

— Oraşul acesta ar putea să fie mormântul nostru, zise Kel. ţum vom reuşi s-o întâlnim pe Divina Adoratoare?

— Mi se pare mai uşor de ajuns la marele intendent Sheshonq, mâna ei dreaptă. El e cel mai puternic om din Theba. ţârmuieşte administra ia şi veghează la bunăstarea provinciei.

— Și dacă se arată duşmănos? Actorul se posomorî. — Atunci va trebui să ne luăm tălpăşi a. — N-am ajuns încă acolo, se amestecă Nitis. Şi

deocamdată avem nevoie de un somn bun.

* Judecătorul Gem îşi luă în stăpânire noua locuin ă.

Vizită fiecare odaie de lucru şi împăr i camerele clădirii oferite de administra ie oamenilor lui. Secretarul magistratului rândui papirusurile şi tăbli ele de lemn pe rafturi şi aranjă mobila după placul stăpânului său. ţărăuşii aduseră cele de trebuin ă: cerneală, stilete, calamusuri, gume, palete, cârpe şi o sumedenie de coşuri împletite.

În câteva ore, to i vor fi gata să se apuce de treabă. Pentru a adăposti solda ii şi gărzile sosite de curând la Theba, mai multe case de peste drum fuseseră golite, iar cei care locuiau în ele – trimişi să stea o vreme prin alte păr i.

Gem sim ea că soarta cercetărilor sale se va juca aici. Kel şi complicii săi scăpaseră de aşa-zişii pescari, se feriseră de gărzile care păzeau cu străşnicie drumurile şi ajunseseră la capătul călătoriei lor. Numai că trebuiau să treacă şi de por ile Karnakului. Şi toată această osteneală doar pentru ca să întâlnească o muribundă ce nu era în stare să-i ajute!

Oare Divina Adoratoare chiar trăgea să moară? De obicei, căpetenia iscoadelor nu putea fi dusă de nas. Întorcându-se la Sais, Henat îşi arăta clar convingerea. Dar dacă actorul Ţebon lucra pentru el şi o să-l predea curând pe „prietenul” său Kel justi iei?

Venirea marelui intendent îi întrerupse şirul gândurilor. De la bun început, acest om impunător, rotofei şi cu purtări plăcute îl scoase din sărite pe judecător.

— Nu speram să vă mai văd, îi spuse pe un ton sec Gem.

— Anumite sarcini legate de administra ie m-au împiedicat să vă întâmpin şi vă rog să mă ierta i. Provincia aceasta mare nu-i uşor de condus,

crede i-mă! — Fiecare cu greută ile lui. — Sunte i mul umit de locuin ă? — Da, n-am nevoie de mai mult. — N-a i dori o vilă liniştită, înconjurată de grădină,

ca să vă odihni i mai bine? — N-am de gând să mă odihnesc, ci să arestez un

ucigaş de temut și şleahta sa. — Dar am auzit că ar fi pierit îneca i, se miră

Sheshonq. — Nu mai lua i de bun orice zvon. — Tebanii sunt în primejdie? — Le voi asigura paza, dar mă bizui pe ajutorul lor,

începând cu al vostru, mare intendent. — L-a i dobândit deja pe deplin, judecătorule Gem! — Pune i-mi la dispozi ie un plan amănun it al

oraşului şi al provinciei şi porunci i trupelor de ordine să fie oricând gata de luptă.

— Oh! Trupele de ordine sunt pu in numeroase şi se mărginesc să protejeze templul din Karnak!

— Începând din această clipă, se supun ordinelor mele.

— Ar trebui s-o înştiin ez pe Divina Adoratoare despre toate acestea, dar…

— ţine vă opreşte? ţuvintele ieşiră cu greu din gura lui Sheshonq. — E vorba de o mare taină şi… — Îl reprezint pe faraon şi vreau să ştiu tot. De altfel,

doream s-o văd pe Divina Adoratoare şi să-i împărtăşesc planurile mele.

— Din păcate, n-o să fie cu putin ă, şopti Sheshonq, mâhnit. Sănătatea-i şubredă o sileşte să nu primească pe nimeni, nici măcar pe mine. Popula ia nu are habar

despre această nenorocire, iar eu sunt întru totul descumpănit.

— Păstra i în continuare tăcerea și vedeți-vă de îndatoririle care vă revin.

— Diseară vă poftesc la un banchet dat în onoarea voastră. Ţucătarii noştri…

— Diseară va avea loc adunarea ofi erilor armatei şi gărzilor. Şi socot că neapărat trebuie să fi i de fa ă.

*

O hartă mare fusese desfăşurată pe mai multe mese

joase alăturate. Gra ie priceperii scribilor care o întocmiseră, judecătorul Gem îşi făcu o idee precisă despre cetatea lui Amon şi împrejurimile sale.

Teritoriul care trebuia supravegheat şi cercetat era atât de întins, încât descuraja pe oricine. Kel putea să se ascundă chiar în mijlocul oraşului, la ară sau într-un templu potrivnic cârmuirii lui Amasis.

Primul lucru care se cerea făcut era ca o parte din trupele de ordine să controleze malul apusean, iar cealaltă, malul răsăritean. Intrarea în Valea Regilor va fi închisă, iar în sanctuare nu vor pătrunde decât ritualiştii.

În orice clipă, gărzile îi puteau controla pe trecători şi negustori. Iar în apropierea clădirilor administra iei vor exista noi posturi de strajă, fără a mai pune la socoteală înmul irea pe apă şi pe uscat a patrulelor. În sfârşit, cel care îi va oferi judecătorului informa ii demne de aten ie va primi o răsplată generoasă.

Înmărmurit, Sheshonq nu scoase niciun cuvânt. Scribul şi prietenii săi nu aveau să iasă din această

capcană şi n-o vor întâlni în veci pe Divina Adoratoare.

63 Purtând o tunică asiatică pestri ă, cu părul strâns de

o legătură multicoloră, încăl at cu sandale fine, Ţebon arăta ca un desăvârşit negustor sirian aflat în căutare de câştiguri. Străbătând în lung şi-n lat marile pie e ale oraşului, intra în discu ii cu toată lumea, folosindu-se de farmecul său.

— Mă miră numărul mare de gărzi, îi mărturisi el unui negustor de esături. ţând am fost ultima oară la Theba n-am văzut atâtea!

— În împrejurări neobişnuite se cer măsuri neobişnuite. N-a i auzit vorbindu-se despre o ceată de ucigaşi condusă de un scrib?

— Mi-au ajuns la ureche unele zvonuri nelămurite, recunosc.

— Ucigaşii ăştia de temut se ascund aici, la Theba! De aceea judecătorul Gem însuşi a desfăşurat aşa multe trupe. ţele două maluri sunt păzite cu străşnicie şi lepădăturile n-or să scape. Ţarem dreptatea şi ordinea sunt respectate în Egipt.

— Aşa e, aşa e, încuviin ă Ţebon. ţu cât se termină mai repede toată povestea asta, cu atât o să fie mai bine pentru nego .

— Foarte adevărat! Iar marele intendent Sheshonq, un om deosebit şi un administrator de prim rang, trebuie că nu vede cu ochi buni amestecul puterii din capitală în treburile de pe-aici. Tebanii se bucură de o oarecare libertate şi cârtesc numaidecât, pe ascuns ce-i drept, împotriva felului în care conduce Amasis regatul. Singurul lor faraon e Divina Adoratoare.

— Mi-ar plăcea să-i propun marelui intendent nişte

parfumuri dintre cele mai alese pentru templul din Karnak.

— Ave i noroc, astăzi vine la primăria din Theba şi-i primeşte acolo pe negustorii străini. Grăbi i-vă să cere i audien ă.

— Mul umesc pentru sfat. Ţebon trecu să-l ia pe Kel, îmbrăcat iar precum

ăranii şi înso it de măgarul său care căra hrană pentru vite. Tustrei aveau grijă să păşească apăsat, de parcă duceau pe umeri toată povara ţelor Două Regate.

Solda ii păzeau intrarea în primărie şi-i controlau pe vizitatori.

Sosirea marelui intendent, înaintea căruia păşeau vreo zece scribi cu veşminte elegante, nu trecu nebăgată în seamă.

— ţând o să ne descotorosim de această armată? îl întrebă un slujbaş. Theba e un oraş paşnic şi liber!

Deocamdată n-avem încotro, i-o reteză Sheshonq. Însă, curând, lucrurile se vor lămuri.

Marele intendent schimbă câteva cuvinte cu administratorii săi, apoi intră în primărie urmat de negustorii împuternici i. Lipsindu-i documentele necesare, Bebon nu-şi făcuse cunoscută dorin a de a vorbi cu Sheshonq.

— Să ne inem scai de el, îl povă ui pe prietenul său. Într-o clipă sau alta, în jurul lui Sheshonq se vor afla mai pu ini oameni şi ai să-i po i vorbi. Spune- i necazul pe scurt şi cât mai convingător. Dacă- i cere mai multe lămuriri, ai câştigat. Dacă nu…

Începu o lungă aşteptare. La sfârşitul după-amiezii, Sheshonq ieşi din primărie.

Refuză lectica şi porni către port, înso it îndeaproape

de scribi şi de solda i. Sui la bordul mai multor corăbii, cercetă încărcătura

şi verifică mărfurile propuse de negustori. Ţebon se felicită că nu încercase vreun şiretlic!

Urmară discu ii cu stăpânii corăbiilor, vânzătorii şi scribul vistieriei. Se tocmiră în privin a cantită ilor, a pre urilor şi a zilelor de transport. Odată în elegerile pecetluite, se felicitară călduros, şi marele intendent se îndreptă spre centrul oraşului.

Rămase o oră încheiată la scribul vistieriei ca să revadă socotelile de peste zi. La plecare primi să urce în lectică.

„Se întoarce acasă să cineze”, gândi cu ciudă Ţebon. ţa să pătrundă pe vastul domeniu al lui Sheshonq,

cei doi prieteni s-ar fi lovit de multe piedici. Dar, cercetând atent împrejurimile, poate vor găsi o cale.

Lectica se opri în dreptul unei taverne în aer liber. Marele intendent coborî şi se aşeză, singur, sub un umbrar din lemn. Fără îndoială, sim ea nevoia să prindă puteri înaintea vreunui banchet dat de un înalt demnitar.

Respectându-i clipele de odihnă, gărzile, scribii şi purtătorii lecticii se ineau deoparte.

Iată prilejul mult visat! Ţebon îi aruncă o privire cu subîn eles lui Kel, care

se apropia cu pas măsurat, urmându-l pe Vânt-de-Miazănoapte.

ţântărind situa ia, scribul se hotărî să treacă la fapte.

O să apuce pe cărarea ce se întindea pe lângă umbrar, apoi o să se întoarcă brusc la dreapta, o să străbată cu toată iu eala distan a ce-l despăr ea de intendent şi o să-şi spună păsul.

Oare va găsi cuvintele potrivite? Îşi frământase mintea şi răsucise pe toate păr ile zeci

de formulări pe care le socotise într-un sfârşit jalnice. Aşa că alese vorbele cele mai simple: „Sunt scribul Kel, nevinovat de omorurile puse în seama mea. Dacă dori i să salva i ara de la dezastru, prezenta i-mă Divinei Adoratoare şi am să-i dovedesc adevărul spuselor mele”.

Avea o şansă la un milion. Ultima şansă. Dar, înainte de orice, Kel şi-ar fi dorit tare mult să-i

spună lui Ţebon cât îi pre uia curajul şi prietenia. O să i-o mărturisească, pesemne, într-o altă lume.

Privirea actorului îl încuraja: nimic nu era pierdut! Uneori o aruncare de zaruri î i aducea o avere. Iar zeii nu-l vor părăsi în clipa aceea de grea cumpănă.

Kel înaintă. Încă trei paşi şi soarta lui va fi hotărâtă. — Ia ascultă, ărane, zbieră Ţebon, ai putea măcar

să- i ceri iertare! Uluit, Kel încremeni. Gărzile se treziră din toropeală,

iar marele intendent, care a ipise şi el, deschise ochii. — De necrezut, răcnea actorul, ărănoiul ăsta m-a

îmbrâncit şi mi-a pătat tunica cea nouă! Uita i-vă şi voi! Vreau să-mi dea în schimb măgarul lui.

Fluturând poalele veşmântului murdar, luă gărzile drept martori.

— Pleacă de-aici, îi ordonă un ofi er. Ne-ai spart urechile.

— Cer dreptate! — Vrei să sim i bastonul ăsta pe spinare? Bebon se trase un pas înapoi. — Nu, oh, nu!

— Atunci dispari! Lectica îşi reluă drumul. Ţebon şi Kel o luară în partea opusă şi se întâlniră

departe de orice privire. — De ce-ai făcut asta? se miră scribul. — Era o capcană! Razele soarelui care asfin ea au dat

naştere unor sclipiri ciudate, chiar în spatele umbrarului. Sclipirile unor lame de spadă! Unul dintre solda ii ce stăteau la pândă s-a ridicat prea devreme. N-ai fi avut timp nici să deschizi gura.

Mâhnit, Kel socoti că adevărul sărea în ochi. — Marele intendent e aliatul judecătorului Gem! Voia

să mă atragă lângă el şi să-i ofere fiara pe tavă vânătorului.

— Să nu ne bizuim pe Sheshonq pentru a ajunge la Divina Adoratoare, întări Ţebon.

64 — Îngădui i-mi să-mi arăt adânca nemul umire, îi

zise marele intendent judecătorului Gem, atent să citească primele rapoarte ale gărzilor.

— În ce privin ă? — M-a i folosit drept momeală fără să mă preveni i! Magistratul se uită drept în ochii marelui intendent. — ţonduc aceste cercetări cum cred eu de cuviin ă şi

n-am de ce să vă dau socoteală, Sheshonq. — Sunt marele intendent al Divinei Adoratoare şi… — Sunte i un supus al regelui Amasis şi trebuie să

mă asculta i cum se cuvine. Sheshonq înfruntă fără sfială privirea magistratului. — Purtarea voastră e de neîngăduit. — Nu mă supăra i, îl sfătui judecătorul. Am dus o

luptă îndelungată şi grea şi iată-mă în pragul izbânzii la Theba, un oraş aşa de plăcut şi de primitor. Datoria mea e să-l găsesc pe cel mai rău dintre ucigaşi şi să-l arestez. Mijloacele de care mă slujesc nu contează.

— Uita i de legi? Ochii lui Gem scăpărară. — Mărgini i-vă să-mi urma i poruncile, mare

intendent, şi nu face i nimic de capul vostru. Astfel vom păstra o amintire frumoasă despre timpul petrecut împreună.

Sheshonq se retrase. Atacându-l şi dispre uindu-l, judecătorul săvârşise o

mare greşeală. Marele intendent va povesti în stânga şi-n dreapta despre cele întâmplate şi nici măcar un singur teban n-o să le mai ofere sprijin gărzilor.

*

Gem puse stăpânire pe unul dintre numeroasele

bacuri care făceau neîncetat legătura între cele două maluri. Farmecul priveliştilor nu-l mişca deloc, aşa că-i porunci luntraşului să grăbească manevrele. La debarcader verifică trupele de pază, apoi urcă într-o lectică care-l conduse la Ramesseum, templul străvechi al lui Ramses II.

Prefacându-se că cercetează locurile şi că se asigură de bunul mers al treburilor administra iei, îi chemă la el pe meşterii ce răspundeau de diferite sarcini, printre ei numărându-se şi omul lui Henat, meşterul care pregătea papirusurile de primă calitate.

— Î i cunosc îndeletnicirile secrete, spuse judecătorul.

— Nu în eleg, eu…

— Degeaba min i. Mai-marele tău î i îngăduie să-mi vorbeşti.

— Aş vrea să văd un ordin scris de el. — Dacă nu i-e de ajuns cuvântul meu, temni a o

să- i dezlege limba. Meşterul preferă să nu-l înfrunte pe magistrat. — Sunt gata să vă fac pe plac. — Ce l-a convins pe Henat că Divina Adoratoare e

grav bolnavă? — Mărturisirea doctorului ei. Ţătrâna doamnă nu-l

mai primeşte nici măcar pe marele intendent. — Ar avea Sheshonq curajul şi putin a de a se

împotrivi justi iei? — ţu siguran ă că nu! Se mul umeşte să conducă

treburile provinciei, să dea banchete somptuoase şi să-şi pregătească bogatul său mormânt. N-ave i a vă teme de nimic din partea lui. Fără sfaturile Divinei Adoratoare se simte pierdut. Linişti i-l făgăduindu-i că-şi va păstra rangurile şi n-o să vă iasă din cuvânt.

— Nu strânge trupe fără ştirea nimănui? — ţâtuşi de pu in! Iar străjile din Karnak nu sunt

alcătuite din mari războinici. — Să- i previi oamenii ca să fie cu ochii în patru.

Scribul Kel, preoteasa Nitis şi actorul Ţebon se ascund la Theba. Ia aminte chiar şi la zvonuri şi dă-mi de veste numaidecât.

— Am în eles. Dar meşterul n-avea de gând să-şi atragă cine ştie ce

necazuri, aşa că-i va trimite lui Gem numai rapoarte lipsite de importan ă. Ucigaşii cu pricina păreau mult prea primejdioşi. Iar dacă va da de urma lor, meşterul n-o să-l înştiin eze decât pe Henat.

* Nitis, Kel şi Ţebon nu se amăgeau: pentru ei alian a

dintre marele intendent şi judecătorul Gem era un dezastru.

— Ne poticnim tocmai acum când am ajuns aşa aproape de intă! se amărî actorul.

— Să nu renun ăm, îi sfătui Nitis. — Gem şi Sheshonq închid toate drumurile care

leagă Theba de restul regatului. Să plecăm cât mai avem timp.

— ţa să mergem unde? întrebă Kel. Doar Divina Adoratoare ne poate ajuta să scoatem la lumină adevărul.

— Iar ea locuieşte în Karnak. Şi din pricina pazei straşnice n-avem cum să răzbim până acolo.

— Preo ii şi meşterii intră şi ies în fiecare zi, îi aminti Nitis.

— Sunt controla i cu severitate, o contrazise Bebon. Iar dacă scăpăm de primele gărzi, nu înseamnă că gata, am şi reuşit. Fără îndoială, în locuin a Divinei Adoratoare nu se poate pătrunde.

— N-ai jucat în anumite mistere la Karnak? îl întrebă Kel.

Actorul părea stânjenit. — Suverana templului nu gustă astfel de distrac ii

şi-i preferă pe ritualiştii ei obişnui i în locul unor oaspe i afla i în trecere.

— Dar ai cunoscut oameni de prin partea locului şi cu siguran ă ai legat prietenii.

— Prea pu ine. Theba e mai pu in primitoare decât pare şi nu cunosc pe nimeni important.

— Nici măcar un singur slujbaş de la templu? stărui

Nitis. — Prin mijlocirea altcuiva. — Iată o cale pe care s-o urmăm la o adică! — Ţa deloc. Singura cale e să părăsim provincia şi să

ne găsim un adăpost sigur, departe de judecătorul Gem.

— Trebuie să ne încercăm norocul separat, socoti preoteasa. Unul dintre noi va reuşi s-o vadă pe Divina Adoratoare.

— ţu neputin ă, vru să pună capăt discu iei Ţebon. — Una peste alta, cine-i omul pe care-l cunoşti? — Un bărbat cumsecade, fără nicio putere. — Ce meserie are? — Portar. — Pe cine slujeşte? — Pe scribul Vistieriei. — Îl ştii pe portarul scribului Vistieriei şi n-ai spus

nimic! — Uitasem. — Iar el pe cine cunoaşte la Karnak? — Pe Mai-marele grădinarilor. — Grozav! ţaută-l pe acest portar şi cere-i ajutorul. — E prea primejdios. Refuz. — Tu, Ţebon, refuzi? se minună Nitis. Mă

dezamăgeşti.

* Întinsă pe o suprafa ă de patru sute cincizeci de

metri pătra i, vila scribului Vistieriei era înconjurată de un zid în care se deschidea o singură poartă păzită întreaga zi de un slujitor neînduplecat, mândru de sarcina sa. Înarmat cu o mătură din fibre de palmier,

păstra o cură enie desăvârşită în pragul por ii, socotind că onoarea lui atârnă de asta.

În fiecare diminea ă, înaltul demnitar îi înmâna lista cu vizitatorii şi cu cei care aduceau provizii. Portarul îi controla pe to i, îi ruga să aştepte şi-l înştiin a pe intendent de prezen a lor. Pe oaspe ii nepofti i şi pe cerşetori îi alunga fără milă.

Tocmai când se pregătea să se apuce de măturat, crezu că are vedenii.

— Ţebon! Tu eşti? ţhiar tu? — Ei bine, da, m-am întors! Şi am nevoie de un mic

ajutor din partea ta. Portarul rămase nemişcat câteva clipe, apoi ridică

furios mătura. — Nemernicule, am să- i crăp easta! 65 Acoperindu-şi capul cu bra ele, Ţebon încercă în van

să se ferească de loviturile de mătură. — Vă rog, opri i-vă! strigă Nitis. Surprins de vorbele tinerei femei, portarul lăsă

mătura. — Sunte i noua lui ibovnică? — Nu, doar o prietenă. — M-ar mira! Dezmă atul ăsta îşi duce prietenele în

pat. — Am scăpat de o aşa tristă soartă. — Dacă e precum spune i, mul umi i-le zeilor şi

lua i-o la goană! — De ce da i în Ţebon? — Pentru că i-a sucit min ile şi apoi a părăsit-o pe

mica mea Aurora, o fată neprihănită şi neştiutoare.

— Să nu înflorim lucrurile, îl contrazise actorul. Mai întâi de toate, n-am fost primul ei iubit, şi-apoi n-am silit-o în niciun fel.

Portarul ridică din nou mătura. — Şi te pomeneşti că nici n-ai părăsit-o în chip

ruşinos. Ţebon se apără. — I-am spus de la bun început: ne vom distra o

vreme, apoi o să plec. N-a murit de durere, bănuiesc. Mătura coborî. — Nu, deloc. Templul i-a dat în grijă stupii de la

marginea deşertului. — Ca doctor, folosesc adesea mierea pentru

tămăduirea bolnavilor, îl lămuri Nitis. Mi-aş dori s-o întâlnesc pe fiica voastră şi să discut cu ea despre diferite leacuri.

Plăcut impresionat, portarul se linişti şi-i arătă preotesei pe unde s-o ia ca să ajungă la stupină.

Apoi se întoarse spre Ţebon, răstindu-se la el: — Despre ce ajutor vorbeai? — Am un prieten care caută de lucru şi m-am gândit

că i-ai putea fi de folos. Vrei să-l vezi? — Tot un dezmă at ca tine? — Deloc! sări ca ars Ţebon. E mai degrabă serios şi

cumpătat. — Adu-l la mine. Actorul plecă să-l caute pe Kel. Portarul îl măsură din

creştet până-n tălpi. — Arătos băiat, îşi dădu el cu părerea. Dar la

grădinărit te pricepi? — Am lucrat din greu acasă la părin ii mei. — Prietenul meu, Mai-marele grădinarilor de la

Karnak, are nevoie de muncitori cu ziua. Du-te la

poarta de miazănoapte, pe înserat, şi spune-i că vii din partea mea.

*

Judecătorul Gem îi înmână rapoartele secretarului

său. — Aşază-le lângă celelalte. — A i găsit ceva demn de luat în seamă? — Doar nimicuri legate de administra ie. În timpul zilei, două mărturii îi atrăseseră aten ia

magistratului. Un brutar îl văzuse pe scribul Kel într-o căsu ă din cartierul de nord înso it de zece bărba i înarma i. Iar un ăran era sigur că-l zărise în mijlocul unei grădini de palmieri, gata să scoată nişte arme dintr-un sac mare.

După ce făcuseră cercetările cuvenite, solda ii veniră să-i dea raportul.

— Ce-a i aflat? îl întrebă judecătorul pe ofi erul răspunzător.

— Simple născociri. Oamenii ăia şi-au bătut joc de noi.

— Au luat în derâdere justi ia! Să fie pedepsi i. — ţu tot respectul, eu socot că e mai bine să uităm

această întâmplare. Altminteri, nimeni nu va mai îndrăzni să vorbească.

— Legea e lege. În culmea furiei, Gem trânti uşa odăii sale de lucru.

* La poarta de miazănoapte a Karnakului, scăldată în

lumina asfin itului, câ iva bărba i îl aşteptau pe

Mai-marele grădinarilor. — Se zice că e un om dezgustător, încercă să lege

discu ia un roşcovan. — Şi greu de mul umit, adăugă un tânăr. Niciodată

nu po i să-i intri în voie. — Eu, se amestecă un slăbănog, nu mă las călcat în

picioare! — Nici eu, sări prietenul său. Un bărbat scund şi îndesat, cu cap pătră os, ieşi din

rând. — Voi patru, lua i-vă tălpăşi a de aici! strigă el cu

voce puternică. Roşcovanul se împotrivi. — Ia ascultă! De ce să facem cum spui tu? — Eu sunt Mai-marele grădinarilor şi cuvintele

voastre nu mi-au plăcut. Vinova ii se împrăştiară. Restul trebui să îndure

privirea scrutătoare a viitorului stăpân. — Voi doi pleca i. Fe ele voastre îmi trezesc

neîncrederea. Rămaseră doar Kel şi un lungan cu aer obosit. — V-ar plăcea să căra i cobili e ce rănesc grumazul,

să trudi i toată noaptea, să uda i legumele în zori, să iriga i livezile şi să aduna i ierburi de leac în amurg?

— Şi de dormit când dormim? întrebă lunganul. — ţând hotărăsc eu. — Prea greu pentru mine! O să-mi încerc norocul în

alt loc. — Eu sunt gata să vă îndeplinesc poruncile, zise Kel.

Portarul scribului Vistieriei m-a prevenit de la bun început.

— Un vechi prieten cu o gândire în eleaptă! Te iau în slujba mea, băiete! Dar n-ai mâini de grădinar.

— Munca nu mă sperie. — Atunci ia vasele astea pline cu apă şi urmează-mă. — În templu? — Nu în seara asta. Trebuie să ne îngrijim de

grădinile din afara sanctuarului, împreună cu cei care lucrează pe timpul nop ii. Încearcă să nu mă dezamăgeşti.

Trecând peste propria dezamăgire, Kel se înarmă cu răbdare şi curaj.

*

Divina Adoratoare contempla simbolul Abydosului,

un stâlp cu o taini ă în vârf. Ea ascundea capul lui Osiris cel reînviat şi doar ini ia ilor în marile mistere le era îngăduit să-l vadă.

Ţătrâna preoteasă recunoscu pasul apăsat al marelui intendent.

— Sper că-mi aduci veşti bune. — Din păcate, nu, Majestate. Orice legătură între

mine şi judecătorul Gem e ruptă. Mă urăşte, iar eu nu voi reuşi să-i schimb părerea. Totuşi, purtarea lui fa ă de mine va stârni duşmănia tebanilor, care vor refuza să le dea ajutor gărzilor.

— A răscolit întreaga provincie? — Întocmai, Majestate. Ţa încă şi mai rău, a tăiat

orice cale spre Theba şi m-a făcut să trec, în ochii tuturor, drept aliatul său. ţu alte cuvinte, Kel, Nitis şi Ţebon mă socotesc un apropiat al lui Gem şi nu vor cuteza să mă caute. Nu ştiu unde se ascund şi nici măcar dacă mai sunt în via ă.

— Sunt, Sheshonq. Le simt prezen a. — Să ne plecăm în fa a crudului adevăr, Majestate:

nu vor izbuti să ajungă la noi. — Dar zeii îi ocrotesc, nu-i aşa, mare intendent? 66 La marginea deşertului, Aurora, fiica portarului,

îngrijea vreo treizeci de stupi, spre marea mul umire a meşterului crescător de albine. Era vorba despre oale de pământ aşezate unele peste altele şi deschise albinelor, care îşi construiau fagurii, sub supravegherea atentă a tinerei femei, însărcinată să strângă mierea după ce îi afuma.

Pe când astupa un urcior care urma să fie trimis la Karnak, Aurora văzu un bărbat şi o femeie venind spre ea.

— Bebon! Te-ai întors la Theba? — Nu-mi por i pică, Aurora? — Mi-ai lăsat doar amintiri frumoase. Tânăra aceasta

fermecătoare e so ia ta? — Nu, e o tămăduitoare care doreşte să te cunoască. — Folosesc mult mierea, zise Nitis, întrucât are

însuşiri vindecătoare deosebite. M-ar încânta să lucrăm împreună cât timp rămân la Theba.

— De ce nu? în schimb, o să mă învă a i câte ceva despre boli şi leacuri.

— Ţucuroasă. ţele două femei se plăcură numaidecât una pe alta,

iar Ţebon se sim i lăsat la o parte. — Te-ai măritat, Aurora? — Nu mă grăbesc! Pe tine nici nu te mai întreb. — Din pricina greută ilor meseriei nu puteam fi un

so bun. — Ce-i cu tine?

— Mă las de meseria de actor. ţălătorii prea multe şi oboseală prea mare. Aş vrea să mă statornicesc aici, la Theba, şi să-mi găsesc o slujbă la templu.

Aurora chibzui câteva clipe. — Ar fi o cale… Dar să nu te-aştep i la o muncă

uşoară. — Nu-mi lipseşte curajul.

* Stăpânul bucătăriilor din afara Karnakului se uită la

Bebon cu neîncredere. — Aşa deci, vrei să lucrezi pentru mine? — Aurora, crescătoarea de albine, m-a îndemnat să

vin aici. — O copilă de ispravă! ţaut un ajutor de bucătar, e

drept, dar nu un leneş. — Par eu astfel? — Ori începi chiar de-acum, ori pleci. — Încep. — Trebuie să pregătesc prânzul pentru preo i. ţură ă

bucătăria şi ascute cu itele. Ţucătăria nu ducea lipsă de nimic. Găseai oale,

talere, forme pentru pâine, pietre de măcinat, plăci din aramă pentru întinsul aluaturilor, linguri de lemn. Cu o bucată de bazalt, Ţebon ascu i cu itele lungi cu lamă ovală.

Stăpânul se arătă plăcut surprins. — Te descurci, băiete. — Însă cel mai bine îmi iese rasolul. — Nu sufăr lăudăroşii, bagă de seamă! Iar preo ilor

din Karnak le plac mâncărurile alese. — Lăsa i-mă să-mi încerc norocul.

Stăpânul stătu pu in în cumpănă. — N-o să te iert dacă dai greş. Ţebon trecu numaidecât la treabă. Învă ase cândva

să prepare acest fel de la o doamnă atrăgătoare şi, urmându-i sfaturile, folosi limbă de vită, coaste, pulpă, ficat şi legume. Fierse totul la foc mic, fără a-şi slăbi nicio clipă aten ia.

Stăpânul plecase să cerceteze cum merg lucrurile în celelalte bucătării, şi când se înapoie, se grăbi să guste.

— Grozav, socoti el, uimit. Preo ii se vor desfăta, nu alta.

— M-aş bucura să le duc eu însumi rasolul. — Ajutoarele mele şi cu mine ne vom îngriji de asta.

Dar mai întâi vom mânca. Aşa că serveşte-ne nişte por ii zdravene din minună ia asta.

*

Să cari o cobili ă la capetele căreia atârnau vasele

grele pline cu apă era istovitor. Dar Kel nu se plângea, tot nădăjduind că va putea pătrunde în Karnak.

Oare Nitis şi Ţebon îşi găsiseră slujbe care să le îngăduie să treacă de gărzile ce stăteau de pază la toate intrările? încercându-şi norocul separat, nu atrăgeau aten ia.

Scribul de-abia îndura despăr irea. Fără Nitis se sim ea pierdut şi via a i se părea lipsită de orice bucurie. Numai nevoia de-a scoate la lumină adevărul îi dădea puterea să-şi continue această căutare nesăbuită.

În timpul nop ii, zdrobit de oboseală, chinuit de dureri în ceafă, înainta pas cu pas şi deşerta apa din vase în şan urile de iriga ie.

Mai-marele grădinarilor îi întrerupse munca. — Tu de colo, vino cu mine. Trebuie să ducem flori la

templu pentru ofranda de diminea ă. Kel fu însărcinat să poarte în bra e lotuşi albi

splendizi, iar un coleg de-al său irişi. — Divinei Adoratoare îi plac tare mult, îi mărturisi

acesta scribului. — Ai zărit-o cumva? — Niciodată. — Dar ştii unde stă? — Asta da! Am mai depus flori la locuin a ei. Ţăiatul îi povesti totul pe-ndelete, iar Kel se strădui

să ină minte drumul care trebuia străbătut. Mai-marele grădinarilor discută îndelung cu străjile,

apoi poarta de lemn se deschise, iar Kel îşi urmă stăpânul.

Se hotărâse cum o să facă: o să aşeze lotuşii în locul cuvenit, apoi o să se năpustească spre locuin a Divinei Adoratoare. La adăpostul întunericului, va încerca să ajungă până la ea şi să-i vorbească.

Lua i pe nepregătite, preo ii vor arăta o slabă împotrivire. Dându-şi seama că se pregăteşte să săvârşească o nebunie, Kel o rugă în gând pe Nitis să-l ajute.

Dar nici n-avu timp să admire edificiile, că vreo zece gărzi îi înconjurară pe purtătorii de ofrande.

— Mai departe nu pute i merge, zise un ofi er. Înmâna i-le florile ritualiştilor.

— Dar nu aşa se obişnuieşte, zise Mai-marele grădinarilor, eu…

— Ordinul judecătorului Gem. Întoarce i-vă afară! 67

Mierea pe care-o dădeau albinele îngrijite de Aurora

era fără pereche. Dar nu slujea drept hrană. Întreaga cantitate ajungea la doctorii din Theba care-o întrebuin au pentru tămăduirea suferinzilor. Nitis admiră îndemânarea fetei şi nu scăpă prilejul s-o înve e câte ceva despre leacuri. O compresă unsă cu miere vindeca arsurile.

— Trebuie să-i duc doctorului Divinei Adoratoare zece vase cu miere, îi spuse Aurora. A i vrea să veni i cu mine?

— ţu plăcere! O să-mi povesti i despre templul acesta neasemuit.

Fericite că sunt împreună, celor două tinere drumul li se păru prea scurt. Aurora vorbi despre piloni şi obeliscuri, despre marile cur i interioare şi sala hipostilă, despre casele preo ilor permanen i şi despre locuin a Divinei Adoratoare pe care avusese norocul s-o vadă.

— O femeie strălucitoare, cu privire blândă şi poruncitoare, în acelaşi timp. Vârsta n-a lăsat nicio urmă asupra ei. So ie a zeului Amon, ea atrage puterea lui binefăcătoare asupra regatului şi păstrează armonia celebrând ritualurile. Ea e adevăratul faraon al Egiptului. ţelălalt, cel din Nord, nu se sinchiseşte decât de greci şi de armată.

Oamenii aşteptau înşira i în fa a intrării principale a templului.

ţhiar din zori, judecătorul Gem dublase numărul străjilor şi înăsprise controalele. Ofi erul comandant era prieten din copilărie cu Aurora şi nu-şi pierduse nădejdea că se va căsători cu ea.

— Ai adus miere?

— Zece vase bine astupate pentru doctorul Majestă ii Sale.

— Arată-mi documentul cu pricina, te rog. — Iată-l. Ofi erul îl citi cu aten ie. — Aerul deşertului te-a făcut şi mai frumoasă,

Aurora. M-ai refuza dacă te-aş pofti la masă? — Acum am de lucru până peste cap! Dar am să mă

gândesc la propunerea ta. — Făgăduieşti? — Făgăduiesc. — Po i să treci. Nitis încercă să se strecoare în urma crescătoarei de

albine. — Stai pe loc! îi ordonă ofi erul. ţine eşti? — O prietenă de-a mea, răspunse Aurora. Mă ajută

să car vasele cu miere. — Îmi pare rău, dar niciun străin nu e îngăduit

înăuntru. — N-ai putea să te aba i pu in de la reguli? — Poruncile judecătorului Gem sunt clare. Mi-aş

pierde slujba. — Am doar două mâini și zece vase! — O să chem un preot. Iar tu să nu te mişti de-aici,

zise ofi erul către Nitis. Trebuie să- i pun câteva întrebări ca să verific cine eşti şi de unde vii.

Apoi luă în bra e o parte din vasele cu miere şi o înso i pe Aurora în templu. După ce găsi pe cineva care s-o ajute mai departe, se întoarse la postul de strajă.

Dar Nitis dispăruse.

*

În fa a judecătorului Gem, Aurora nu-şi pierdu cumpătul.

— Unde şi cum a i întâlnit-o pe această femeie? — Vedeam de stupi când ea s-a apropiat şi a intrat în

vorbă cu mine. S-a despăr it de curând de so ul ei şi căuta de lucru.

— ţum o cheamă? — Ashait, e siriancă. Are trei copii şi se plângea de

sărăcie, întrucât aveam nevoie de cineva să-mi dea o mână de ajutor, am luat-o pe lângă mine.

— Nu era înso ită de unul sau doi bărba i? — N-am văzut-o decât pe ea. — După spusele ofi erului, a i numit-o „prietenă”.

Destul de curios pentru o slujitoare! — M-au mişcat necazurile ei şi ne în elegeam tare

bine. — Dacă-mi ascunde i vreun lucru, oricât de mărunt,

ve i fi acuzată şi judecată. — V-am mărturisit tot. — Femeia aia a fugit! îi reaminti magistratul. Aşadar,

avea ceva pe suflet. — Fără îndoială, m-am dovedit naivă, se tângui

Aurora. Dar nu po i să bănuieşti pe toată lumea. — Pe viitor, nu mai fi i atât de încrezătoare şi

asigura i-vă că şti i cu cine ave i de-a face. Acum, pleca i.

Judecătorul era la fel de trufaş ca to i înal ii demnitari din nord şi-i ura pe tebani. Aurora se bucura că-l min ise şi spera ca înfumuratul ăla să nu dea de urma tinerei tămăduitoare.

*

— E grabă mare, îi zise bucătarul lui Ţebon, care spăla talerele. În afară de rasol, ce mai ştii să pregăteşti?

— Frigărui de miel. — Minunat! Pune-te pe treabă. Î i dau trei ore. — Şi talerele… — O să le dau în grija altcuiva. Şi o să- i aduc

numaidecât carnea. Ţebon o tăie în bucă i mici şi pătrate şi o puse la

macerat într-un amestec de ceapă şi ulei, cu pu ină sare.

Apoi înşiră bucă ile pe frigare şi le aşeză la foc. Vânt-de-Miazănoapte nu se văita nici de muncă, nici

de mâncare. ţăra ustensilele de bucătărie, traistele cu mirodenii şi verde uri şi se înfrupta cu plăcere din resturile a tot soiul de bucate. Liniştea pe care-o arăta îi mai domolea îngrijorarea lui Ţebon. Nitis şi Kel ar trebui să fie liberi, dar oare izbutiseră să ia legătura cu Divina Adoratoare?

În ceea ce-l privea pe el, dăduse greş şi nici nu întrezărea vreo şansă de reuşită. Din pricina noilor ordine date de judecătorul Gem, un ajutor de bucătar intrat de pu ină vreme în slujbă ar fi fost întors din drum, controlat cu asprime şi luat la întrebări.

La amiază, bucătarul scoase din cuptor pâine în formă de umbrelă de papirus.

— ţum i-au ieşit frigăruile? — Îmbietoare de- i lasă gura apă! — ţu atât mai bine, întrucât muşteriul nostru e un

cunoscător într-ale mâncării şi, prin urmare, greu de mul umit! E în joc renumele meu.

— Despre cine-i vorba? — Despre cel mai bun prieten al marelui intendent

Sheshonq. El întocmeşte copii după Cartea ieşirii la lumină 25 pentru locaşurile de veci ale înal ilor demnitari tebani. Se pare că e din cale-afară de priceput! Dar talentul nu-l împiedică să pre uiască bucatele alese. În fiecare săptămână prânzeşte împreună cu Sheshonq. Şi de data asta, ne-a ales pe noi să ne pună la încercare. Un privilegiu rar, crede-mă!

ţărturarul era un bărbat sever şi cumpătat. De cum sosi, gustă un deget de came friptă şi o bucată de pâine.

Fruntea bucătarului se îmbrobonase de sudoare. — Mul umitor, socoti muşteriul. Mâine să trimite i

şase frigărui şi două pâini acasă la marele intendent. Înclinându-se până la pământ, bucătarul se gândea

deja la câştigul ce-i revenea de pe urma acestei reuşite. Să asigure mâncarea pentru Sheshonq şi cel mai bun

prieten al său! Bebon, la rândul lui, avea alte gânduri. Când găsi câteva clipe de răgaz, porni spre grajduri. — Condu-mă la Nitis sau la Kel, îi şopti lui Vânt-de-

Miazănoapte. 68 — Care-i părerea ta? îl întrebă regele Amasis pe

generalul Fanes din Halicarnas. Spune drept! — Fiul vostru Psammetic se poartă ca un soldat

desăvârşit, Majestate. Rar am văzut un tânăr neştiutor care să înve e atât de multe într-un timp aşa scurt. Se dovedeşte curajos, cutezător chiar, nu cunoaşte

25 ţunoscută sub denumirea improprie de Cartea morţilor.

oboseala şi ia de la capăt exerci iile până când le execută fără greşeală. Faima sa creşte deja printre solda i şi va fi un comandant respectat.

— ţontinuă să-l pregăteşti, Fanes. Şi arată-te la fel de neînduplecat.

— Ţizui i-vă pe mine, Majestate. Amasis se întâlni cu so ia sa, însărcinată să

rânduiască un mare banchet la care erau pofti i cei mai de vază ofi eri de rang înalt. Un ospă plictisitor la culme, de care faraonul socotea că nu se putea lipsi.

— Veşti minunate, scumpa mea! Fiul nostru va deveni un adevărat conducător de armată şi va şti să apere ţele Două Regate. Putem fi mândri de el.

Tanit zâmbi trist. — O să-l învă a i să cârmuiască ara cu în elepciune? — O să am grijă de asta la timpul cuvenit, făgădui

suveranul. Diseară o să-i felicităm pe vitejii noştri şi o să-i încurajăm să rămână mereu prevăzători.

— Psammetic va veni şi el? — Ţineîn eles. O să-mi scurtez orele de muncă din

diminea a asta şi o să ne desfătăm plimbându-ne cu barca înainte de prânz.

Amasis se întoarse în odaia de lucru, unde îl aşteptau cancelarul Udja şi Henat. Amândoi aveau chipuri posomorâte.

— Spune i repede ce-ave i de spus, le ceru monarhul. Vremea e încântătoare şi am poftă să gust din farmecele câmpiei.

— Judecătorul Gem a desfăşurat o mul ime de for e la Theba, începu cancelarul. Potrivit lui, scribul Kel se ascunde acolo.

— Treaba asta nu mă mai interesează. Odată trădătorul Pefy înlăturat, uneltitorii sunt reduşi la

tăcere. Singura lor ispravă e că mi-au distrus coiful. Să-l lăsăm totuşi pe judecător să facă precum crede. Supraveghind Theba, o să înăbuşe orice dorin ă de răzvrătire. Iar viitoarea Divină Adoratoare n-o să ne dea bătăi de cap. Prietenul nostru ţresus se pregăteşte de călătorie?

— Şi-a întârziat venirea, zise căpetenia iscoadelor. Amasis îl privi nedumerit. — ţunoaştem motivele? — După cum sus ine mesajul unuia dintre oamenii

noştri, desluşit de scribii din ţasa tălmacilor, ţresus s-a îndreptat întâi spre Samos ca să-l întâlnească acolo pe tiranul Polycrat. După părerea mea, acesta din urmă nu-i un aliat de încredere.

— Te înşeli, Henat! ţa to i grecii, Polycrat admiră Egiptul şi mă sprijină fără nicio re inere. E tare fericit să ne ofere mercenari şi să primească în schimb corăbii încărcate cu bogă ii!

Trimite-i o scrisoare călduroasă şi asigură-l pe ţresus că dorim să-l revedem cât mai curând.

Grăbit să se alăture lui Tanit şi să petreacă în tovărăşia ei ore pline de farmec, legănat de valuri, Amasis îşi părăsi sfetnicii.

*

Oraşul dormea, netulburat. Privind în noapte, căpetenia uneltitorilor vedea cum

planul său se desfăşoară, cu neputin ă de oprit. Se apropiau paşii de pe urmă. Încă mai putea să schimbe mersul destinului și să se mul umească doar cu felul în care stăteau lucrurile acum.

Dar reuşita era prea aproape şi nimeni nu-i mai

putea împiedica izbânda. Surpriza va fi deplină şi împotrivirea firavă. Iar dacă unii sminti i vor stărui să-i ină piept, vor plăti cu via a. Mai rămăsese o singură piedică… Şi căpetenia

uneltitorilor trebuia să folosească cele mai nimerite argumente ca să-l convingă şi să-l atragă de partea sa pe ultimul îndărătnic. Însă, chiar dacă dădea greş, planul va continua neschimbat.

*

Abătut şi supărat peste măsură, judecătorul Gem se

duse la palatul marelui intendent. Ultima oară când stătuse de vorbă cu iscoada lui Henat, meşterul de papirusuri, nu aflase nimic demn de luat în seamă. Acest neisprăvit se mărginea să trăiască de azi pe mâine, bucurându-se de plata pe care o primea şi nu catadicsea nici să-şi pună oamenii la treabă. N-avea rost să se bizuie pe el ca să dea de urma lui Kel şi a complicilor săi. Majordomul marelui intendent îl întâmpină pe magistrat.

— Du-te de-l caută pe stăpânul tău. — Se odihneşte și… — Trezeşte-l! Servitorul nu mai stărui. Gem se învârti încoace şi-ncolo prin sala de aşteptare

al cărei tavan se sprijinea pe frumoase coloane. Pere ii decora i cu fresce înfă işau stoluri de păsări zburând peste umbele de papirus.

Îmbrăcat cu o tunică de casă, cu părul în neorânduială, Sheshonq apăru.

Sunt din cale-afară de nemul umit, spuse, apăsat, judecătorul.

— Şi eu la fel, i-o întoarse pe un ton sec marele intendent. Pentru ce locuin a mea e supravegheată de atâtea gărzi?

— Vă asigură paza. — Trimite i-le de-aici! — N-ați în eles nimic, mare intendent. Eu dau ordine

în numele regelui, iar domnia voastră vă supune i. — Mi-a i interzice să plec şi să vin? — A i adăposti nişte ucigaşi? — Scotoci i vila şi dependin ele! — Chiar asta aveam de gând. — Apoi o să-mi cere i iertare! — Prinderea ucigaşilor presupune multe căutări, în

mare parte zadarnice. — Ei bine, nu vă sfii i! — Având în vedere rangul vostru, n-a i săvârşi

nebunia să ascunde i nişte uneltitori pe care-i aşteaptă pedeapsa cu moartea. Dar prefer să cunosc numele tuturor celor care intră în casa voastră sau ies. În felul acesta ve i fi ferit de ispite primejdioase, iar Theba de multe neplăceri.

— V-a i pierdut min ile, Gem! — Am bănuieli că de la domnia voastră au pornit

acele false informa ii oferite cu nemiluita gărzilor. Verificarea lor cere multă muncă de prisos.

— Tebanii nu încearcă decât să vă ajute. — Ţa nu, să mă încurce! Dar n-o să mă ducă de nas.

Încheia i acest joc prostesc sau o să vă căi i amarnic. — Amenin ările voastre, nedemne de un judecător,

nu mă sperie. — Rău face i, căci eu nu glumesc. La mijloc e o

problemă care priveşte însuşi statul şi cine se împotriveşte va fi distrus.

— M-am liniştit, căci nu voiam câtuşi de pu in să mă împotrivesc.

— Ave i vreo veste despre scribul Kel, preoteasa Nitis şi actorul Ţebon?

— Nici cea mai neînsemnată. — Dacă afla i ceva, da i-mi de ştire neîntârziat. — Mai era nevoie s-o spune i? Istovit, judecătorul Gem se retrase. Theba se unea contra lui şi a gărzilor sale. Şi-i era cu

neputin ă să controleze fiecare casă şi să supravegheze clipă de clipă orice petic de pământ. Trebuia să aştepte ca fugarii să facă un pas greşit.

69 ţunoscătorului Cărţii ieşirii la lumină îi plăcea să se

înfrupte din mâncăruri alese, împreună cu prietenul său apropiat, marele intendent Sheshonq, şi să discute despre cum va arăta culegerea la care lucra. Alcătuită din 165 de capitole, aceasta îşi trăgea învă ătura din Textele piramidelor şi Textele sarcofagelor. Prima parte era dedicată înmormântării, cea de-a doua, călătoriei răposatului spre paradis, cea de-a treia, tribunalului divinită ilor şi dezvăluirii misterelor în fa a „celor drep i”, iar cea de-a patra aduna laolaltă formulele cunoaşterii, înzestrate cu puterea Cuvântului. ţumpărătorii îşi alegeau un anumit număr de capitole, împodobite cu minunate viniete şi aceste fragmente pre uiau cât întregul. Sheshonq, care stăpânea bine tainele religiei, se interesa de fiecare amănunt şi-i oferea cărturarului noi formulări ale unor idei foarte vechi. El inea întotdeauna să sublinieze importan a unirii simbolice a lui Râ, soarele zilei şi lumină

creatoare, cu Osiris, soarele nop ii şi lumină a reînvierii.

Dar să gândeşti în elept nu te împiedica să mănânci bine! Nu luau parte chiar şi „cei drep i” la un veşnic ospă ale cărui bucate erau aduse de bărcile solare? Purtând un veşmânt din pânză de în imaculată, parfumat doar pu in, încăl at cu sandale noi, cărturarul ieşi din vila sa chibzuind la papirusul pe care avea să-l isprăvească în curând. O muncă de mare precizie, care cerea o cunoaştere desăvârşită a textelor şi o mână sigură.

Adâncit în cugetările sale, bărbatul străbătu o mică grădină de palmieri aflată în apropierea vastei locuin e a lui Sheshonq.

Brusc, un bra îl prinse de gât, strângându-i până-şi pierdu răsuflarea.

— Nu te zbate şi nu ipa. Altminteri, î i tai beregata. Vederea cu itului de măcelar făcu să-i piară orice

dorin ă de împotrivire. Atacatorul îşi târî prizonierul într-o colibă de grădinar, unde îl aştepta complicele său, înarmat cu un baston.

Doborâtă de spaimă, victima era cât pe ce să leşine. — Vino- i în fire, prietene, încă nu eşti mort! — Vă… Vă recunosc! Sunte i bucătar! — Eram, încuviin ă Ţebon. — Nu sunt bogat, eu… — Nu ne interesează averea ta, îl repezi Kel, ci

prietenul tău Sheshonq! O să ne spui care-i cel mai nimerit mijloc să pătrundem în casa lui.

— ţu neputin ă! Ţebon agită îngrozitorul cu it de măcelar. — Atunci, rămas-bun! — Vă rog, asculta i-mă! Locuin a lui Sheshonq e

înconjurată de gărzi. Judecătorul Gem îl supraveghează cu străşnicie pe marele intendent şi-i controlează pe to i cei care vin la el sau pleacă. În ciuda nemul umirii şi a furiei sale, Sheshonq nu poate să nu se supună hotărârilor acestui magistrat care-l urăşte.

— Care-l urăşte? se miră Kel. Marele intendent nu-i complicele judecătorului?

— ţel mai înverşunat duşman al lui, vre i să spune i! Gem îl crede pe Sheshonq în stare să-l protejeze pe scribul ucigaş şi…

Ţărbatul se opri şi privi nesigur spre Kel. — Sunte i cumva… scribul acela? — N-am omorât pe nimeni. — E-adevărat, grăi Nitis, a cărei apari ie îl fermecă pe

prietenul lui Sheshonq. — Preoteasa, scribul şi actorul… Sunte i în via ă! — Iar tu, se amestecă Ţebon, ne înşiri baliverne!

Marele intendent şi judecătorul sunt mână în mână şi ne întind o capcană. Şi tu serveşti drept momeală!

— Nu, vă jur că nu! ţu itul se ridică amenin ător. — Sheshonq doreşte să vă întâlnească şi să vă ajute.

A făcut în aşa fel, încât judecătorul să fie copleşit de zvonuri neîntemeiate, iar tebanii, urmându-i sfaturile, refuză să ofere sprijin gărzilor.

— Vă cred, zise Nitis. Trebuie s-o vedem pe Divina Adoratoare cât mai iute şi doar marele intendent o să ne ducă la ea.

— În clipa de fa ă, e legat de mâini şi de picioare! Judecătorul Gem îi pândeşte fiecare pas.

— Nu poate să scape de supraveghere? — Libertatea de mişcare i-a fost mult îngrădită. Bebon n-avea deloc încredere în acest cărturar

care-şi pierduse capul de frică. — Despre ce vorbi i când mânca i împreună, tu şi

prietenul tău Sheshonq? — Despre Cartea ieşirii la lumină. Se interesează de

formulele cunoaşterii, iar eu îi prezint diferite moduri de a le scrie. Nu con in hieroglifele tainele crea iei?

Nitis şi Kel se priviră cu subîn eles. Amândurora le trecuse prin minte acelaşi gând.

— Dă-mi paleta ta şi un calamus. Scribul aşternu pe paletă textul criptat. — ţiteşte-l cu glas tare. ţărturarul se încruntă. — Nu… nu desluşesc niciun cuvânt! — Iată pricina necazurilor noastre. Arată-i textul

marelui intendent, iar el să-l ducă Divinei Adoratoare. Ea o să-l dezlege, fără îndoială.

— E atât de important? — De el atârnă viitorul Egiptului. — Şi vre i un răspuns, fireşte… Unde vă găsesc? Kel îl lămuri unde se afla clădirea pe care Nitis o

închiriase la Theba. — O să fac tot ce-mi stă în putere, vă făgăduiesc, îi

asigură cărturarul. Acum pot… pot să plec? Scribul încuviin ă din cap şi Ţebon se uită cum

pre iosul lor prizonier se îndepărtează. — O să ne pârască şi o să ni-l trimită pe judecătorul

Gem în fruntea unei armate, prezise actorul. Şi întrucât ne-am îndeplinit misiunea, haide i să ieşim din această capcană până nu e prea târziu.

— Eu rămân, hotărî Kel. — Şi eu, adăugă Nitis. — Dar e curată nebunie! — Numai Divina Adoratoare poate să dovedească

nevinovă ia mea, îi reaminti Kel. Şi trebuie să-i aşteptăm poruncile.

Ţebon se lăsă păgubaş. Nu se sim ea în măsură să-i convingă pe cei doi îndărătnici.

70 Kel şi Nitis dormeau, Vânt-de-Miazănoapte stătea de

pază afară, iar Ţebon se învârtea de colo-colo. Fiecare se întorsese în adăpost pe alt drum, reuşind să se ferească de patrule. „E doar un mic răgaz”, socoti actorul. ţurând vor cădea în mâinile judecătorului Gem. Iar complicele lui, marele intendent, n-o să-i dea de veste Divinei Adoratoare.

Pe scurt, înfrângerea, temni a şi moartea. Tebanii nu vor mişca un deget, iar neînduplecatul magistrat va triumfa, în sfârşit.

Se auzi un râcâit în uşă. Înhă ându-şi cu itul de măcelar, actorul se apropie. Râcâitul se auzi iar. Oare de ce Vânt-de-Miazănoapte nu dădea niciun

semn? Fie cineva îi venise de hac măgarului, fie vizitatorul nu era un duşman.

3 Ţebon crăpă uşa. La lumina palidă a lunii, descoperi chipul temător al

prietenului lui Sheshonq. — Eşti singur? — Fireşte! Mi-a fost greu să vă găsesc. Lăsa i-mă să

intru. Neîncrezător, Ţebon îl controlă, apoi îndrăzni să iasă

în prag şi să arunce o privire. Împrejurimile păreau pustii şi Vânt-de-Miazănoapte picotea.

Nitis şi Kel se treziseră. — L-a i văzut pe marele intendent? întrebă scribul. — I-am arătat textul criptat. N-a reuşit să-l dezlege,

dar o să i-l ducă Divinei Adoratoare îndată ce-i va fi cu putin ă.

— Nu stă de vorbă cu ea în fiecare zi? se miră Nitis. ţărturarul şovăi câteva clipe.

— Pentru a vă dovedi sinceritatea și credin a marelui intendent, vă voi destăinui un secret bine păzit. To i ştiu că Divina Adoratoare trage să moară şi nu mai primeşte pe nimeni. Sheshonq se întâlneşte în taină cu ea, departe de ochii şi urechile oricui.

— ţu alte cuvinte, judecătorul Gem îşi închipuie că ea nu-i în stare să ne ajute! exclamă Kel.

— Nu mişca i de-aici şi aştepta i ordinele Majestă ii Sale.

*

Ziua se scurse foarte încet, părând că nu se mai

sfârşeşte. ţa să nu trezească bănuieli printre negustorii vecini, Ţebon şi Vânt-de-Miazănoapte se prefăcură a căra nişte mărfuri şi se întoarseră cu mâncare şi băutură.

Apoi se lăsă noaptea. Ţebon începu iar să se frământe. ţând credea în

cinstea cărturarului, când se lăsa cuprins de cele mai negre gânduri. Nitis şi Kel nu rosteau cuvinte fără rost şi trăiau fiecare clipă a dragostei lor de parcă ar fi fost ultima.

Vânt-de-Miazănoapte lovi uşurel în uşă cu copita. Şi aliatul lor se năpusti în odaie, pradă unei vii

agita ii.

— Marele intendent i-a arătat textul criptat Divinei Adoratoare, îi înştiin ă el cu glas tremurat. E nevoie de două chei, iar ea nu are decât una, cea a strămoşilor.

— Unde se găseşte cealaltă? întrebă Kel. — În mijlocul necropolei de Apus, sub forma celor

patru vase dedicate fiilor lui Horus26. — Majestatea Sa cunoaşte cu precizie unde se află

ele? — Din păcate, nu. Un singur om ar putea să vă

lămurească: întâiul îmbălsămător. — Lua i numaidecât legătura cu el! — Îmi pare rău, dar suntem certa i. — Care-i pricina vrajbei? — Omul ăsta îngrozitor nu se gândeşte decât la

câştigul lui. De multă vreme marele intendent ar fi trebuit să-l înlocuiască! Dar îşi face bine treaba şi nimeni nu se plânge. Toată lumea crede că Divina Adoratoare e pe moarte, aşa că ea n-are cum să-l cheme la Karnak. Iar el n-ar asculta de porunca marelui intendent, întrucât pesemne a furat nepre uitele vase, făurite pentru înaintaşul lui Sheshonq, fost scrib în ţasa tălmacilor şi căruia îi plăceau mult textele criptate. „ţea mai de seamă reuşită a mea, i-a mărturisit el cândva suveranei noastre, am înscris-o pe aceste vase.”

„în sfârşit, socoti Kel, lucrurile iau o întorsătură bună!”

ţărturarul părea abătut. — Mă tem că a i dat peste o piedică de netrecut.

Îmbălsămătorul nu va vorbi. ţercetările privitoare la dispari ia comorii nu s-au încheiat şi ho ul îşi apără

26 Vasele numite „canope“.

secretul. — Pe mine nu mă cunoaşte, zise Kel. Fă-mi rost de

veşminte bogate şi de un lingou de argint. — Plănui i să-l… cumpăra i? — Propui o altă cale? — Vă previn că tâlharul ăla e şiret şi bănuitor! În

locul vostru aş renun a. — În locul meu ai fi murit de mult. Să irosesc şansa

pe care zeii mi-o oferă m-ar duce la pieire. Nitis nu rosti niciun cuvânt de împotrivire. — Iar eu o s-o fac pe purtătorul tău de sandale?

întrebă Ţebon, năucit. — Cum de-ai ghicit? — N-o să izbutim nici măcar să trecem Nilul! ţărturarul se amestecă în discu ie. — Solda ii nu controlează toate bacurile. Marele

intendent are trei, iar pe unul dintre ele îl păstrează pentru oaspe ii străini. Un demnitar libanez, care călătoreşte împreună cu slujitorul său şi un măgar, n-ar trebui să atragă aten ia.

ţu mâinile în şolduri, Ţebon nu-şi ascunse uimirea. — Ai şi idei acum! Asta-i tot? — Hm… nu. Luntraşul va fi înştiin at şi o să discute

cu ofi erul de strajă la debarcader. O să-i spună că de-abia vorbi i egipteana şi că a i venit să vizita i acea parte din templele străvechi unde oamenilor de rând le e îngăduit să păşească. O călăuză, prevenită şi ea, vă va înso i. De fapt, o să vă conducă la întâiul îmbălsămător. Apoi e rândul vostru.

— Mul umim pentru sfat! — Se pare că n-o să ne mai vedem. Fie ca zeii să vă

ocrotească în continuare. — Dar veşmintele şi lingoul de argint? sări Ţebon.

— Marele intendent o să le scoată mâine din Vistieria de la Karnak. Să fi i în pia a din port când soarele se va înăl a sus de tot pe cer. Un nubian vânjos, vânzător de mături, o să vă dea veşmintele şi lingoul. Mă bucur că v-am cunoscut şi vă urez mult noroc.

După plecarea cărturarului, Ţebon izbucni. — O capcană, o capcană grozavă! Vorbe frumoase,

gânduri frumoase, plan frumos şi trei bie i naivi care cred în lucruri cu neputin ă de înfăptuit!

— Datorită ie am deprins acest obicei, observă Kel. Dacă prietenul marelui intendent s-ar fi aflat în slujba judecătorului, am fi fost aresta i deja.

— Dar e mult mai bine să fim prinşi chiar în timp ce furăm un lingou de argint sub ochii locuitorilor Thebei! Vă implor, haide i să isprăvim cu visele şi să părăsim oraşul.

— Tocmai ce-am căpătat informa ii hotărâtoare, îşi dădu Nitis cu părerea. Ai renun a să te foloseşti de ele?

— Simple născociri, pesemne! — Ţa cu cred că e taman pe dos. Abătut, Ţebon se aşeză jos. — E o capcană, vă spun eu. 71 Întâiul îmbălsămător al necropolei tebane era

pizmuit, dar şi urât în acelaşi timp. Pizmuit pentru că numeroase plă i primite pe ascuns se adăugau simbriei sale, urât pentru că îndeplinea o treabă murdară sco ând măruntaiele din leşuri, lucru fără de care trupul neînsufle it nu se putea transforma în trup osirian, gata pentru reînviere.

Pe deasupra, trăgea mari foloase de pe urma lipsei de

morminte! Administra ia îl împuternicise să vândă morminte întregi sau păr i din ele unor persoane aflate în căutarea unui locaş de veci. Fiecare vânzare îi aducea mari câştiguri, la fel ca acelea dobândite în secret când făcea îmbălsămări pentru cei cu dare de mână, pentru care era nevoie de o sumedenie de substan e şi unelte. Aşa că îi lăsa în grija ajutoarelor sale pe cei mai pu in avu i. Îmbălsăma i la repezeală, aceştia aveau să se usuce în nisipul deşertului. El însă ştia să mânuiască fierul îndoit ce slujea la scoaterea creierului, cu itele de toate soiurile, licorile care păstrau trupul întreg sau cele care topeau măruntaiele şi parfumurile. Toate aceste substan e scumpe, adesea greu de găsit, ajunseseră inta unui nego înfloritor.

Moartea îl îmbogă ea pe întâiul îmbălsămător, convins că niciodată n-o să ducă lipsă de muşterii dornici să aibă o mumie desăvârşită şi un locaş de veci frumos. Ţa chiar venise timpul să crească pre urile.

— Sunte i căutat, îl înştiin ă ajutorul său. — Un slujbaş de pe malul răsăritean? — Nu, un străin bogat înveşmântat. — Un viitor cumpărător… Lasă-l să aştepte pu in.

Aşa îl fac să plătească bine!

* Spre uimirea lui Ţebon, planul se desfăşurase de

minune şi nu întâmpinaseră piedici. Vânzătorul de mături, veşminte, lingourile de argint, luntraşul, călăuza… Niciun pas greşit. La debarcader, controlul se încheiase repede.

Kel şi Ţebon se găseau acum într-un loc dătător de fiori, un soi de sat alcătuit din ateliere de îmbălsămare.

Mirosuri ciudate pluteau în aer, iar oamenii mergeau de colo-colo, gârbovi i şi tăcu i. Nici măcar Vânt-de-Miazănoapte nu se sim ea în largul lui.

— Dacă nici asta nu-i o capcană… O să ne preschimbe în mumii, socoti Ţebon. Ai văzut chipurile celor de pe-aici? înghea ă sângele în mine.

— În sfârşit, ne apropiem de intă, zise Kel, netulburat.

— ţiudat sfârşit, în mijlocul îmbălsămătorilor! Un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu fruntea teşită,

veni după ei. — Stăpânul vă aşteaptă. Zidurile sălaşului său erau acoperi i de negru de

fum. Pe nişte mese joase stăteau rânduite unelte cu lama ascu ită care trezeau neliniştea în sufletul privitorului.

Îmbălsămătorul îl măsură pe scrib din cap până-n picioare.

— Trimite-l de-aici pe servitorul tău. Ţebon era chiar mul umit că se întoarce la aer curat. — De unde vii? îl întrebă stăpânul locului pe

oaspetele său. — Sunt bogat, foarte bogat şi am să plătesc bine

pentru ceea ce doresc. — Lăudabile gânduri! Şi ce doreşti? O mumificare ca

pentru un demnitar de vază şi un mormânt vechi plin de magie, bănuiesc.

— Greşeşti, vreau o comoară. Îmbălsămătorul se uită la el nedumerit. — Ţa tu i-ai greşit omul. — Nu tăgădui, informa iile mele sunt bune. Vreau

cele patru vase canope ale înaintaşului marelui intendent Sheshonq.

— Ah, povestea aia veche! S-au pierdut. — Însă tu știi unde se află. — Nu sunt ho ! — Te-am învinuit eu de asta? E un simplu târg: tu

vinzi, eu cumpăr. — N-am comoara. — Adică ai refuza s-o schimbi pe două lingouri de

argint? O tăcere îndelungată se lăsă după această întrebare.

Îmbălsămătorul îşi stăpânea cu greu emo ia şi încerca să-şi închipuie mărimea noii sale averi.

— O poveste veche… Dar s-ar putea să-mi aduc aminte câte ceva.

— Nu te grăbi, îl sfătui Kel. — Două lingouri de argint… Î i ba i joc de mine!

Arată-le. — i-l dau pe primul. Îmbălsămătorul se holbă la el, mai-mai să-i iasă ochii

din cap. Apoi mângâie cu încântare minună ia. — Pe cel de-al doilea o să-l primeşti după ce-mi

înmânezi vasele, îl lămuri Kel. — Și dacă m-aş mul umi doar cu ăsta? — N-o să te bucuri prea multă vreme de el. Prietenii

mei nu-i pot suferi pe oamenii necinsti i. — Glumeam și eu! Haide să-ți căutăm ceea ce ți se

cuvine. Îmbălsămătorul îl conduse pe scrib până la necropola

de lângă templul Deir el-Ţahari. Acolo fuseseră săpate morminte uriaşe, ce cuprindeau construc ii grandioase din cărămidă nearsă şi vaste cur i neacoperite din care se pătrundea într-o mul ime de camere subterane.

Pere ii erau decora i cu scene inspirate de mastabele27 din vremea piramidelor, continuând astfel tradi ia vârstei de aur.

— Iată locaşul de veci al înaintaşului marelui intendent Sheshonq, zise îmbălsămătorul. Sarcofagul său e aşezat pe fundul unui pu funerar foarte adânc. După înmormântare pu ul a fost umplut cu nisip pentru ca nimeni să nu ajungă la bogă iile răposatului. Dar mai există încă un pu legat de criptă printr-o galerie boltită. Parcă-mi aduc aminte că cele patru vase au fost ascunse acolo.

— Ia-o înainte. Îmbălsămătorul scoase câteva cărămizi și, dintr-o

tainiță, dădu la iveală o frânghie cu noduri. O legă zdravăn de o grindă şi începu să coboare pe ea.

Kel şovăi pu in, apoi îl urmă. Nu trebuia să-şi slăbească aten ia nicio clipă,

întrucât călăuza sa avea cu siguran ă doar un gând: să se descotorosească de el. Nu credea că există un al doilea lingou şi se va mul umi cu averea pe care o dobândise deja atât de uşor.

Scribul atinse fundul celui de-al doilea pu . De aici pornea o galerie îngustă.

— Ai venit la timp, îi mărturisi îmbălsămătorul. Săptămâna viitoare plănuiam să-l umplu cu nisip.

— Şi să pierzi cele patru vase? — Drept cine mă iei? Le găsisem o altă ascunzătoare. — Scoate-le! Îmbălsămătorul împinse la o parte o piatră din

galerie. — Vino să vezi!

27 Nume dat mormintelor din Vechiul Regat. ţuvântul arab, „mastaba" înseamnă „banchetă" şi evocă superstructura acestor monumente.

Cele patru vase canope odihneau într-o firidă. ţioplite în alabastru, de o rară elegan ă, vasele erau adevărate culmi de măiestrie.

În clipa când Kel îl apucă pe primul, îmbălsămătorul o rupse la fugă. Se că ără pe frânghie cu mare iu eală şi, odată ajuns la gura pu ului, trase frânghia.

— O să ai un mormânt de toată frumuse ea! îi strigă scribului. Sub nisipul care-o să te înghită nimeni nu va veni să te caute.

Însă nelegiuitul nu apucă să se bucure prea mult de reuşită.

Ţrusc sim i o izbitură năprasnică în ceafă, vederea i se înce oşă şi-şi pierdu cunoştin a.

Lovitura de baston a lui Ţebon fusese puternică şi precisă, împingând cu piciorul trupul nemişcat, actorul aruncă frânghia în pu .

— Mai eşti acolo, Kel? — Am cele patru vase! — Urcă încet să nu le spargi! Scribul se descurcă de minune. — Vânt-de-Miazănoapte şi cu mine a trebuit să le

venim de hac mai întâi celor două ajutoare ale lepădăturii ăsteia, îl lămuri Ţebon. Nu s-au mişcat destul de repede. Şi ei şi stăpânul lor o să se vaite de cumplite dureri de cap când se vor trezi.

Actorul nu uitase să ia lingoul de argint. — O să-l înapoiem templului, hotărî Kel. Ţebon se temuse de o atare hotărâre, mult prea

cinstită. Din păcate, n-avea rost să se împotrivească. Scribul aşeză cu grijă vasele în sacii căra i de

Vânt-de-Miazănoapte şi porniră tustrei spre debarcader.

72 Gra ie priceperii oamenilor marelui intendent, se

întoarseră la Theba nestingheri i de nimeni. La capătul cheiului, departe de privirile oricui, Kel îşi schimbă tunica bogată pe un veşmânt simplu de ăran. Apoi, apucând pe drumuri diferite, scribul şi actorul înso it de Vânt-de-Miazănoapte ajunseră la adăpostul unde-i aştepta Nitis.

Din privirea scribului, tânăra femeie în elese numaidecât totul.

— Ai reuşit! Iubi ii se îmbră işară cu foc, iar Ţebon scoase iute

vasele din sac şi-l rugă pe Vânt-de-Miazănoapte să stea de pază afară.

— ţând isprăvi i cu dezmierdările, zise actorul, să trecem la treabă.

Având capacul în forma unui cap de om, primul vas adăpostea ficatul răposatului. Purtând numele de Imset, el deschidea sufletului drumul către cerul de miazăzi. ţu cap de babuin, al doilea vas, Hapy, con inea splina şi stomacul şi asigura o trecere uşoară spre apus. Al treilea, Duamutef, cu cap de şacal, ascundea plămânii. El corespundea luminii nordului. În sfârşit, Kebehsenuf, cu cap de şoim, proteja intestinele şi vasele de sânge scoase de către îmbălsămător din trupul neînsufle it. Puterea sa îngăduia sufletului să locuiască la răsărit.

Împreună, cei patru fii ai lui Horus luau parte la preschimbarea rămăşi elor pământeşti în trup osirian nemuritor. Uni i, ei recompuneau interiorul făpturii lui Osiris şi-l aduceau la viață când se celebrau ritualurile.

Mai rămânea de aflat codul pe care cele patru vase îl

purtau. Kel citi textele, întru totul clare. Ţinefăcătoarele genii îi respingeau pe to i atacatorii,

văzu i şi nevăzu i, vegheau neîncetat asupra „celui drept”, îl călăuzeau spre înviere şi-l ajutau să treacă prin încercarea mor ii, ocrotindu-i via a.

Dar nici urmă de scriere criptată. Învingându-şi dezamăgirea, Kel şi Nitis se străduiră

să dezlege misterul. — Obiectele au fost făurite pentru cineva care

stăpânea bine hieroglifele, îşi aminti Kel. Să încercăm a le citi invers.

Trudă zadarnică. Pe rând, Kel şi Nitis încercară în van tot felul de

mijloace pentru a găsi codul. Degeaba. — Greşim undeva, socoti tânăra femeie. Dacă

secretul stă chiar în semne? Ţebon şi Kel apropiară tor ele de vase. Lumina

scoase în relief hieroglifele. — Privi i cu aten ie! I-ul de la Imset şi H-ul de la

Hapy sunt gravate mult mai adânc decât restul semnelor.

— IH! Să aibă vreo legătură cu sistra divinită ilor? se întrebă scribul.

— La numele ultimilor doi fii ai lui Horus nu se vede acelaşi lucru, observă preoteasa. Dar în elesul lor mi se pare că ne dezvăluie multe. Duamutef este „ţel care-şi venerează Mama”, adică pe Isis-Hathor, încarnată de Divina Adoratoare, care, într-unul dintre cele mai importante ritualuri pe care le săvârşeşte, mânuieşte sistrele ca să alunge răul.

— Şi Kebehsenuf? întrebă Ţebon, impresionat.

— El este „ţel care-l răcoreşte pe fratele său”, Osiris reînviat de apa cerurilor.

— Văd că n-am înaintat deloc, grăi actorul cu amărăciune.

— Ţa dimpotrivă! Mărturisindu-i Divinei Adoratoare tot ce-am descoperit, ea va putea să ne ofere ultima cheie, fie propria ei sistră, fie apa renaşterii din lacul sacru. Mai trebuie să biruim o singură piedică înainte de a afla adevărul.

O piedică pe care, din păcate, n-avem cum s-o înlăturăm, socoti Ţebon. Judecătorul Gem a transformat Karnakul în fortărea ă. Fără îndoială, vrea s-o rupă cu totul de lume pe Divina Adoratoare, chiar şi-aşa pe moarte cum o crede el, şi să nu-i îngăduie să ne ajute.

— Am o idee, zise Kel. Actorul îşi muşcă buzele. Se temea din nou de tot ce

putea fi mai rău. Şi nu fu dezamăgit. Planul scribului era rodul celei

mai smintite nebunii. — Există o singură greutate, încheie Kel. Să facem ca

toate astea să ajungă la Sheshonq. — ţu neputin ă! — Însă tu cunoşti o cale, începu Nitis. — N-am cum să trec de gărzi! o contrazise Bebon. — Tu, nu. Dar prietena ta, Aurora, ar trebui să

izbutească. Actorului îi făcea plăcere să revadă o femeie

frumoasă. Ar depăna împreună amintiri minunate şi s-ar bucura de prezent. ţât priveşte restul, tânăra crescătoare de albine va hotărî cum va crede de cuviin ă.

* Judecătorul Gem era abătut. Încă vreo zece zvonuri şi informa ii de verificat! La

Theba, sute de oameni îl zăriseră pe scribul Kel şi pe complicii lui, al căror număr diferea mult de la o mărturie la alta. Şi niciuna dintre cercetările acestea nu ducea la nimic!

Îşi băteau joc de el. La îndemnul marelui intendent, oraşul întreg se unise împotriva unui înalt demnitar al statului, împiedicându-l să-şi ducă la capăt misiunea. Să-l atace direct pe Sheshonq? De prisos. Tebanii o venerau pe Divina Adoratoare şi-l admirau pe marele intendent, omul ei de încredere.

Să fie Ţebon o iscoadă în slujba lui Henat, însărcinat să se strecoare printre apropia ii lui Kel? Speran ă deşartă! L-ar fi vândut până acum pe scrib şi ar fi pus mâna pe o frumoasă răsplată.

Aflat într-un inut care-l privea ca pe un duşman, neputincios în ciuda sumedeniei de solda i şi de gărzi, judecătorul sim ea uneori că-l cuprinde un soi de ame eală. Deşi nu se îndoia de vinovă ia lui Kel, se întreba dacă nu cumva cineva se folosea de scrib. Documentele criptate pe care le avea Gem rămâneau mute şi unele lucruri nu prea se legau.

Oare puterea se folosea şi de el însuşi? Greu de crezut! ţăldura, oboseala şi nereuşitele făceau să-i treacă prin gând asemenea aiureli nedemne de o căpetenie a magistraturii.

Gem se apucă iar de lucru şi citi lista cu cei care-l vizitaseră pe marele intendent. Din păcate, to i erau cunoscu i. Totuşi, uneltitorii trebuiau să ia legătura cu Sheshonq. Prin urmare, judecătorul o să se bizuie pe

cea mai de seamă virtute a sa: răbdarea.

* Ţebon era un om fără căpătâi şi un mincinos, dar şi

un iubit minunat. Iar Aurorei nu-i părea rău că se lăsase cucerită de el încă o dată. Petrecuse o noapte fierbinte şi veselă şi şi-ar fi dorit să-l mai poată ine lângă ea pe acest actor plin de surprize.

După ce Ţebon îi oferise asemenea clipe de plăcere, cum să-i refuze sprijinul, cu atât mai mult cu cât ea însăşi o aprecia pe tânăra femeie care o ajutase să care vasele cu miere?

Pe înserat, crescătoarea de albine se înfă işă înaintea gărzilor care păzeau vila lui Sheshonq.

— I-am adus marelui intendent ceea ce mi-a cerut, zise Aurora.

— Aşteaptă aici să-l chem pe majordom. Deranjat tocmai când pregătea un banchet, acesta

din urmă nu-şi ascunse supărarea. — Despre ce e vorba? — Vreau să-l văd pe marele intendent. — Pentru care motiv? — Am să-i spun chiar eu. Dacă ii la slujba ta, nu mă

alunga. Tulburat, majordomul preferă să nu-şi atragă cine

ştie ce necaz şi îndrăzni să-i dea de veste stăpânului său, care o recunoscu numaidecât pe crescătoarea de albine.

— Dar nu i-am cerut nimic, se miră Sheshonq. — Aduce i-vă aminte că avea i nevoie de un vas cu

cea mai bună miere, rosti cu gravitate Aurora. N-are ea virtu i fără pereche?

— Într-adevăr, acum îmi amintesc şi voi şti să le pre uiesc aşa cum se cuvine.

Lui Sheshonq nu-i trebui mult ca să priceapă. Nelăsând pe nimeni să destupe vasul, găsi înăuntru o tăbli ă de lemn acoperită de hieroglifele trasate de mâna lui Kel.

Propunerea scribului era năucitoare. Totuşi, marele intendent îi va pomeni de ea Divinei

Adoratoare, care o va refuza, negreşit. 73 Îmbrăcată simplu, Nitis se apropie de poarta cea

mare a Karnakului, împreună cu Vânt-de-Miazănoapte. Veni i pe drumuri diferite, Kel şi Ţebon i se alăturară.

Actorul se tot întreba de ce oare lua parte la această aventură smintită. N-aveau nici cea mai slabă şansă de a reuşi, vor pierde şi ce-au câştigat până acum şi vor fi trimişi la Memphis într-o corabie-temni ă. Dar niciun argument nu clintise hotărârea scribului şi a preotesei de a săvârşi asemenea nebunie.

— Stai pe loc! ordonă un ofi er. — Aduc pre ioase obiecte pentru Divina Adoratoare,

grăi Nitis cu linişte în glas. Frumuse ea tinerei femei îl tulbură pe ofi er, dar

trebuia să respecte ordinele. — Du-te la intrarea cărăuşilor. Gărzile vor cerceta să

afle cine eşti. — Gând o să vezi această comoară, ai să mă laşi să

trec. Kel şi Ţebon scoaseră vasele canope din sacii purta i de Vânt-de-Miazănoapte. Fiecare înăl ă câte două vase spre cer.

— Privi i, strigă Kel, privi i-i pe fiii lui Horus! Ei

plămădesc din nou via a părintelui lor Osiris şi am venit să-i oferim Divinei Adoratoare!

În jur se aşternu liniştea. Mirate, străjile dădură înapoi. În câteva clipe, o mul ime de gură-cască se adună să se uite la ceea ce se petrecea.

Primul se dezmetici un ofi er. — Sunte i ritualişti? Nu păre i. — Lasă-ne să trecem, stărui Nitis. — Nici nu mă gândesc! Ordinele sunt ordine. — Ia seama la mânia zeilor. — Vorbeşti ca o preoteasă! O preoteasă… Şi doi

bărba i, scribul şi actorul! Tebanii se strânseră puzderie. Ofi erul tremura de emo ie. Tocmai îi descoperise pe

scribul Kel şi pe cei doi complici ai lui. Răsplata pe care-o va primi o să fie pe măsura

isprăvii sale. — Aresta i-i, le ordonă solda ilor, şi trimite i-i de

veste judecătorului Gem. Solda ii se apropiară, fără tragere de inimă. ţele

patru vase canope nu răspândeau o energie primejdioasă?

— N-o să pă i i nimic, îi asigură ofi erul. Nici măcar nu sunt înarma i!

Bebon gusta ultimele clipe de libertate, căindu-se că nu ştiuse să-şi convingă prietenii să-şi bage min ile în cap.

Agitându-şi lăncile şi spadele, solda ii îi înconjurară. Deodată se auzi un zgomot ciudat şi grav. Marea poartă din lemn aurit a Karnakului se

deschidea încet. Şi toate privirile se întoarseră spre silueta zveltă care apăru în prag.

Înveşmântată într-o rochie lungă albă, lipită de trup,

având la gât un colier lat de aur, Divina Adoratoare purta coroana de ceremonie: un acoperământ în formă de vultur, simbol al zei ei Mut, deasupra căruia se ridicau două coame mici amintind de Hathor şi două pene înalte în josul cărora se ivea un soare.

ţei mai mul i dintre tebani nu-şi văzuseră niciodată suverana. Ferici i şi cuprinşi de admira ie, îşi plecară adânc frun ile în semn de respect.

Nitis, Kel, Ţebon şi chiar Vânt-de-Miazănoapte îngenuncheară.

Solda ii se retraseră. ţu gura uscată, înfrânt, ofi erul se înapoie la locul său.

— Majestate, grăi preoteasa, vă aducem ofrandă aceste patru vase care au apar inut unuia dintre slujitorii voştri şi de care acesta a fost jefuit. Fie ca justi ia lui Maat să domnească în continuare peste cetatea sfântă a Thebei.

— Ridica i-vă, rosti Divina Adoratoare, şi fi i oaspe ii mei. Bebon nu-şi credea ochilor: planul se desfăşura întocmai cum prevăzuseră!

— Pune i mâna numaidecât pe ucigaşi! strigă judecătorul Gem, gâfâind şi croindu-şi drum prin mul ime cu lovituri de coate.

Oamenii începură să vocifereze, nemul umi i. Marele intendent Sheshonq îl opri pe magistrat. — Stăpâni i-vă, Majestatea Sa tocmai le-a oferit

găzduire acestor purtători de ofrande, primi i de-acum în rândul ritualiştilor.

Magistratul îl împinse în lături pe Sheshonq şi agita ia mul imii spori.

— Aresta i-i pe ucigaşi! ceru iar. Judecătorul. ţu armele coborâte, solda ii nu se clintiră. — Linişti i-vă, îl sfătui marele intendent pe Gem.

ţuvintele Divinei Adoratoare au putere de lege şi cei trei ritualişti se află sub ocrotirea sa. Dacă vă atinge i de ei, o să stârni i furia oamenilor și n-o să reuşesc să-i domolesc.

Judecătorul turba. Erau acolo, la îndemâna lui, şi totuşi nu putea

ajunge la ei! Gem îi vorbi Divinei Adoratoare. — Majestate, preda i-mi-i pe aceşti ucigaşi! Privirea suveranei îl făcu să amu ească. Apoi Divina Adoratoare se întoarse, iar

Vânt-de-Miazănoapte fu primul care-o urmă, trecând pragul templului. Nitis, Kel şi Ţebon se rânduiră în spatele lui, alcătuind o procesiune.

Şi poarta cea mare de la Karnak se închise. 74 — Vă interzic să mai ieşi i din casă, îl înştiin ă

judecătorul Gem pe marele intendent, şi am să ordon trupelor să între cu for a în templu şi să-i aresteze pe ucigaşi.

— Greşi i de două ori, socoti Sheshonq. Dacă mă împiedica i să-mi îndeplinesc aşa cum se cuvine sarcinile, bunăstarea provinciei va avea de suferit, iar regele o să vă acuze pentru asta. ţât despre atacarea Karnakului, domeniul Divinei Adoratoare, nici să nu vă gândi i! Ve i stârni o răzmeri ă în rândul locuitorilor Thebei. Iar atingându-vă de suverana noastră, ve i săvârşi o nelegiuire pe care faraonul n-o să v-o ierte.

Marele intendent avea din păcate dreptate. — Întrucât acum şti i unde se află scribul Kel, îi

propuse Sheshonq, ar trebui să renun a i la paza

straşnică şi la solda ii şi gărzile care-i supără atât de mult pe tebani.

— Templul va fi supravegheat zi şi noapte, îl preveni magistratul, şi niciunul dintre cei trei răufăcători nu va putea să-l părăsească!

— Nimeni nu se îndoieşte, recunoscu marele intendent. Veni i să cina i la mine diseară?

— Nu cred. — Rău face i, bucătarul meu pregăteşte rinichi

într-un sos fără pereche. ţhiar şi în ultima clipă ve i fi bine-venit.

Judecătorul Gem încerca sentimente felurite. Pe de-o parte, tuna şi fulgera că nu putuse să-i prindă pe cei trei fugari cărora în sfârşit le dăduse de urmă, după ce-i hăituise atâta vreme. Pe de altă parte însă, se mângâia cu gândul că erau prizonieri în Karnak.

Iar răbdarea îi spunea ce să facă în continuare. Deşi nu trăgea să moară, Divina Adoratoare pesemne

n-o să mai trăiască mult. Iar cea care o să-i ia locul va dori, cu siguran ă, să scape de nişte oaspe i stânjenitori şi o să-i predea justi iei.

*

Vrăjit, Ţebon şi-ar fi dorit să joace rolul unui zeu în

uriaşa sală hipostilă sau lângă lacul sacru, cel mai mare din tot Egiptul. Cu vârfurile îndreptate spre cer, obeliscurile risipeau for ele vătămătoare şi atrăgeau energiile dătătoare de via ă, mărturii ale puterii divine.

Domeniul sacru de la Karnak era, în sine, un adevărat oraş, unde lucrul nu înceta nicio clipă. Însă Ţebon trebuia să amâne vizitarea lui, căci Divina Adoratoare, Kel şi Nitis se grăbeau să dezlege, în

sfârşit, misterul textului criptat. Elegan a maiestuoasă a bătrânei doamne îl lăsă fără

cuvinte pe actor. Se născuse parcă pentru a fi regină. Iar zeul Amon n-ar fi putut să-şi găsească o so ie mai potrivită.

Sub un umbrar, pe malul lacului, se găseau scaune, o masă joasă, un papirus şi cele necesare scrisului. Aici Divina Adoratoare purtase discu ii cu Pitagora înainte de a-l ini ia în unele mistere. Favorit rodea un os, iar Acrobat se înfrupta din nişte smochine.

— Şi-acum, le zise ea, istorisi i-mi pe-ndelete povestea voastră.

Ca principal învinuit, Kel vorbi primul, apoi Nitis aduse câteva lămuriri. ţând îi veni rândul, lui Ţebon nu-i rămăsese nimic de adăugat.

— Scrie i textul criptat. Sub supravegherea lui Nitis, Kel se apucă de treabă.

Îl cercetaseră într-atât amândoi, încât n-aveau cum să se încurce.

Divina Adoratoare trimisese doi ritualişti să-i aducă sistra-Putere şi un vas în formă de inimă, umplut cu apă din lacul sacru.

— Strămoşii care stăpânesc codul erau fiii lui Horus şi dispari ia lor ne împiedica să descoperim adevărul. Găsindu-i, voi îmi îngădui i să folosesc propriile chei. Nu încape îndoială că această îmbinare de hieroglife e rodul unei vrăji, pe care mai întâi trebuie s-o desfacem.

Divina Adoratoare mânui sistra deasupra textului. Sunete ascu ite şi metalice îi sparseră urechile lui

Ţebon. Gesturile domoale ale bătrânei doamne stârneau un adevărat vuiet greu de îndurat.

Apoi liniştea reveni. Textul însă rămânea la fel. Magia sistrei, în stare să

trezească puterea însufle itoare a lui Amon şi să domolească for ele distrugătoare, fusese de folos?

— Unul dintre organe nu stă sub pavăza fiilor lui Horus: inima, arătă Divina Adoratoare. Niciodată nu e păstrată într-un vas canop. Sălaş al conştiin ei şi al gândirii, ea trebuie scoasă din trup, spălată şi pregătită în aşa fel, încât să nu putrezească. Apoi îmbălsămătorul o aşază la loc în piept sau o înlocuieşte cu o inimă de piatră, de forma scarabeului prefacerilor. Aşadar e nevoie să purificăm textul, cură indu-l de păr ile întunecate.

Suverana din Karnak turnă apă peste hieroglife. Dezamăgi i, Nitis şi Kel nu zăriră nici de data asta vreo schimbare.

De trei ori şi fără grabă Divina Adoratoare o luă de la capăt.

Vasul în formă de inimă era gol. Văzând că totul dădea greş, pe Ţebon îl apucă

deznădejdea. Povestea lor se termina cu un dezastru. Deodată, pe neobservate aproape, unele semne

începură să se şteargă. Apoi altele şi altele dispărură, din ce în ce mai repede, până când rămaseră vreo cincizeci de hieroglife.

Textul se desluşea acum într-o oarecare măsură. Kel înlătură şi ultimele piedici: mai multe cuvinte trebuiau descifrate de-a-ndoaselea.

Şi adevărul, care pricinuise atâtea omoruri, ieşi la iveală.

Noi, regina Ladike, se spunea la sfârşitul textului, vom schimba soarta Egiptului, distrugând vechile datini şi tronul faraonului. Hotarul de nord-est al ării va fi deschis datorită ofi erilor greci şi ara eliberată de sub asuprirea lui Amasis, împăratul Persiei să se

poarte cu multă băgare de seamă şi să aştepte semnalul meu. Împreună vom birui.

— Ladike e vechiul nume al reginei Tanit, îi lămuri Divina Adoratoare. Aşadar, trădarea macină însăşi inima regatului!

— Să-l prevenim cât mai iute pe faraon, sări Kel. — Mă tem să nu fie prea târziu. — Majestate, chema i-l pe judecătorul Gem, propuse

Nitis, şi convinge i-l să plece degrabă spre Sais. Să-i arate regelui textul şi să împiedice răul.

75 Cerul Saisului era întunecat. Chinuit de dureri de cap, lui Amasis nu-i venea să se

ridice din aşternuturi. Iar vremea mohorâtă nu-l îmboldea să se aplece asupra treburilor statului.

Abia apucase să guste din mâncarea ce i se adusese de diminea ă, că Henat, căpetenia iscoadelor, ceru să fie primit de rege.

— Majestate, se petrec lucruri grave! — ţum adică? — Am primit raportul unuia dintre oamenii noştri

afla i în Palestina. Din păcate, scribilor din ţasa tălmacilor le-a luat mult până să-l desluşească şi să mi-l trimită.

— S-au răsculat beduinii? — Armata persană se îndreptă spre noi. — Î i ba i joc de mine! — Nomazii din istmul de Suez îi asigură proviziile

necesare, aşa că duşmanul înaintează cu repeziciune. — N-o fi raportul ăsta o simplă născocire? — Un al doilea raport vorbeşte despre un atac pe apă.

Fenicienii şi tiranul Polycrat din Samos şi-au unit for ele cu ale perşilor.

— Greu de crezut! Niciodată alia ii mei greci nu m-ar trăda.

Amasis îşi turnă o cupă cu vin roşu şi se îmbrăcă singur în mare grabă, hotărât să adune sfatul de război. Puterea armată a Egiptului îi va zdrobi pe cotropitori.

— Renun a i, zise cu glas înghe at regina Tanit. Totul s-a sfârşit.

Regele îşi închipui că n-a auzit bine. — ţe vrei să spui? — Armata voastră n-o să lupte. — Eşti nebună! — De mul i ani aştept clipa asta, mărturisi Tanit, cu

ochii scânteindu-i. N-ai văzut şi n-ai în eles nimic. Eu, grecoaica batjocorită, înşelată şi dispre uită, am ştiut să-i lămuresc pe alia ii tăi să se îndepărteze pu in câte pu in de un faraon slab şi să se alăture împăratului Persiei. ţresus şi so ia sa Mitetis, dornică să-şi răzbune tatăl pe care tu l-ai ucis, mi-au oferit un ajutor de pre . Fiind un emisar iscusit, ţresus i-a convins pe prin ii greci să te părăsească. Şi tot el a pregătit atacul, cumpărându-i pe conducătorii triburilor beduine şi pe palestinieni. Perşii nu s-au lovit de împotrivirea acestora şi armata lor de uscat, precum şi flota înaintează iute şi vor ajunge curând în Deltă.

Amasis răsuflă greu. — Flota mea de război e de zece ori mai mare şi-o s-o

distrugă pe a lor! Pedestrimea şi călărimea egipteană o să le spulbere trupele. Fanes din Halicarnas îi va conduce pe mercenarii greci spre o victorie răsunătoare!

Pe chipul lui Tanit se ivi un zâmbet plin de cruzime. — Ţiet naiv! Ai vândut apărarea ării tale grecilor fără

măcar să- i dai seama. Fanes şi ofi erii de rang înalt mă ascultă fără crâcnire. Marele tău general i-a dezvăluit lui ţresus planurile apărării egiptene şi niciun mercenar nu va lupta împotriva viitorului său stăpân, împăratul Persiei.

— Udja comandă flota! — ţancelarul ştie ce e mai bine pentru el. Întrucât

ine la via a şi la privilegiile sale, a ales să predea toate corăbiile egiptene flotei persane. Nicio corabie nu va fi scufundată, iar ţambyses se va arăta mărinimos cu demnitarii care i se vor supune. Deja palatul ăsta nu mai e al tău.

O durere crâncenă îi sfâşie pieptul lui Amasis. — Udja… Şi Udja m-a trădat! — S-a dat şi el după cum bate vântul, spuse

zeflemitor regina, şi va deveni un slujitor devotat al împăratului. ţât despre căpetenia iscoadelor tale, Henat, am avut grijă să-şi piardă ochii şi urechile. Lipsit de Casa tălmacilor, nu s-a gândit decât la problemele din lăuntrul regatului şi la lupta sa măruntă cu judecătorul Gem. Dacă se poartă cu în elepciune, o să capete un rang înalt care să-i aducă onoruri, dar n-o să-i ofere nicio putere. Magistratul însă va fi înlăturat din slujbă. Vechii justi ii a lui Maat, pe care ai încălcat-o atât de des, îi va lua locul cea a perşilor. În sfârşit, Egiptul o să dispară!

— Fiul nostru, Psammetic… O să ridice poporul la luptă şi o să ină piept vrăjmaşului!

— Oare smintitul ăla doreşte să-şi pună capăt zilelor? — Tanit… E vorba despre fiul nostru! — N-are decât să aleagă de partea cui vrea să fie.

Dacă greşeşte, va plăti cu via a. Durerea spori. Rămas fără aer, Amasis fu nevoit să se

aşeze. — ţe plăcere să te văd suferind şi prăbuşindu-te!

Fermecat de grecii care te dispre uiesc, ai dus Egiptul la decădere şi ruină.

Mâine el nu va mai fi decât o provincie a Imperiului persan. În ziua când i-am distrus coiful de general victorios, i- am nimicit magia. Şi toată povestea cu scribul ucigaş mi-a folosit de minune. Nevinovatul ăla îndărătnic şi complicii săi vor avea dreptul la o execu ie în pia a cea mare.

— Tanit… E un vis urât! Nu mă urăşti chiar atât de mult!

Regina izbucni în râs. — Leneş, be iv, desfrânat, războinic decăzut, un naiv

care nu e în stare să-și dea seama cine sunt cu adevărat cei care-l înconjoară… Î i meri i soarta.

— Sais, capitala mea! Ea o să reziste până la capăt. — Fanes28 i-o va oferi lui ţambyses şi to i se vor

înclina în fa a împăratului perşilor. Ţizuie-te pe mine: se va bucura de o primire triumfală.

Amasis îşi dădu ochii peste cap, chipul i se schimonosi, nu mai avu putere nici măcar să-şi ducă mâinile la piept şi se prăbuşi.

Regina o să poruncească să fie depus în mormântul pe care Amasis şi-l pregătise din vreme astfel încât să nu-i tulbure pe egipteni, lega i încă de vechile obiceiuri. Perşii vor şti să le impună repede pe ale lor.

Ieşind din odaia răposatului ei so , Tanit dădu nas în nas cu Henat.

28 Trădarea generalului Fanes din Halicarnas, colaborarea lui Udja-Hor-resnet şi complicitatea activă a lui ţresus sunt fapte istorice.

— Majestate, trebuie să-l văd degrabă pe rege! — Amasis a murit. — A murit! Şi veştile acestea îngrozitoare… — Vorbeşte mai limpede. — E de neîn eles! Perşii nu s-au lovit de nicio

împotrivire şi se îndreaptă spre Sais! — Trebuie să ştim să ne recunoaştem înfrângerea,

viteazul meu Henat. Vom cru a astfel multe vie i. — Majestate, asta înseamnă… stăpânire persană. — Doreşti să-i înfrun i? Henat nu cugetă prea mult. — Nu văd cum! — Atunci, împacă-te cu ceea ce se întâmplă şi vei

rămâne intendentul palatului. Henat consim i. — Fă pregătirile pentru sosirea lui ţambyses,

porunci Tanit. Vreau un banchet somptuos. 76 În toiul nop ii, Divina Adoratoare o duse pe Nitis

lângă lacul sacru29 al zei ei Mut, având forma unui corn de lună.

Ţătrâna doamnă şi tânăra preoteasă contemplară apele argintii pe care un vânt rece le făcea să se unduiască.

— Iată obârşia lumii, grăi Divina Adoratoare. Mut este în acelaşi timp mamă şi moarte, mama care ne dăruie existen a pământească şi moartea care ne readuce la via a universului. Şi în această noapte tulbure, zei a a hotărât să se arate sub chipul ei cel

29 Isheru.

mai de temut. Răsărind din beznă, o leoaică veni să bea apă din lac.

Liniştea era desăvârşită, Nitis auzea plescăiturile din limbă ale animalului.

După ce-şi potoli setea, fiara îşi întoarse capul spre cele două femei. Ochii îi deveniră roşii ca sângele, trupul i se încordă, gata parcă de atac.

Divina Adoratoare o apucă pe Nitis de încheietura mâinii, îndemnând-o să nu se mişte.

Înfruntarea părea fără sfârşit. Leoaica scoase un răget, zgârie pământul cu

ghearele, se răsuci şi dispăru. — În numeroase rânduri, de-a lungul domniei mele,

mărturisi suverana de la Karnak, am supus-o. S-a culcat la picioarele mele, am mângâiat-o şi i-am redat puterea de a lupta împotriva demonilor. Astăzi nu mai reuşesc decât s-o opresc să ne sfâşie. Furia ei e neştirbită ne vesteşte suferin ă şi distrugere. ţârmuitorii noştri au trădat-o pe Maat, clipa răzbunării zeilor se apropie. Ochiul lui Ra va pârjoli lumea noastră şi leoaica se va hrăni cu sângele oamenilor.

— Nu pute i împiedica acest dezastru, Majestate? — Am descifrat prea târziu papirusul criptat. — Poate că judecătorul Gem va ajunge la timp şi-l va

convinge pe rege să zădărnicească planurile uneltitorilor.

Divina Adoratoare rămase tăcută.

* Liniştit, Ţebon se obişnuia cu noua lui via ă tebană.

De când judecătorul Gem plecase, templul de la Karnak nu mai era înconjurat de gărzi. Putând să plece şi să se

întoarcă după voia inimii, actorul o vizită des pe Aurora şi căra bucuros vasele cu miere.

Nu-i luă mult să descopere cele mai bune taverne din oraş şi să lege prietenii cu tot felul de petrecăre i, iubitori de femei şi vinuri alese. Totuşi, ducea lipsa călătoriilor şi a rolurilor de zei pe care le juca altădată. Nu trebuia însă decât să aibă răbdare, căci regele Amasis, lămurit de-acum, o să se descotorosească de regină, o să-i osândească la moarte pe uneltitori şi o să le servească perşilor o înfrângere usturătoare.

Una peste alta, nesăbuitul de Kel avusese dreptate să lupte împotriva sor ii vitrege. Unit pe veci cu Nitis, devenită preoteasă a lui Hathor şi urmaşă a Divinei Adoratoare, va ajunge scrib al arhivelor şi o să citească pe săturate vechi texte păstrate în ţasa Vie ii din Karnak. În elegându-se de minune între ei, trăind o dragoste fără pată, Kel şi Nitis vor ieşi rar din templu. N-avea rost să le vorbească despre întoarcerea la Sais. Iar Vânt-de-Miazănoapte, ale cărui merite fuseseră recunoscute, ducea un trai dulce, cum nici nu visase.

Poftit la un banchet de către marele intendent, Ţebon se lăsă pe mâinile slujitorilor care se îngrijiră de părul şi de unghiile sale, apoi îl parfumară. La sfârşit îşi puse o perucă aşa cum se purta şi îmbrăcă o superbă tunică bej, deschis. Ştiind cât de iscusit era bucătarul lui Sheshonq, se mul umise la prânz doar cu o gustare uşoară. Printre invita i se vor număra negreşit şi câteva tebane încântătoare, curioase să afle peripe iile vie ii sale zbuciumate.

Însă Ţebon fu crunt dezamăgit. Singurii meseni erau Divina Adoratoare, Sheshonq,

Nitis şi Kel. Şi nu domnea câtuşi de pu in veselia. — ţhem divinită ile la masa de seară, se rugă Divina

Adoratoare. Fie ca ele să se adune în jurul nostru şi să fie mul umite de înfă işarea delicată a bucatelor pe care le oferim lor.

Luând câte o fărâmă din fiecare fel de mâncare, Divina Adoratoare umplu o tavă pentru cei nevăzu i.

Brusc, Ţebon sim i nişte prezen e ciudate în preajmă. Deşi neîncrezător din fire, trebui să recunoască totuşi că dorin a bătrânei doamne se împlinise.

— Să pre uim cum se cuvine această clipă de pace, când lumea de dincolo şi cea de aici sunt legate, îi sfătui ea. Şi-acum putem să mâncăm şi să bem.

Divina Adoratoare făcu să treacă din mână în mână o cupă cu vin şi împăr i pâinea. Astfel, Osiris, sânge al vi ei-de-vie şi grâu răsărit după moartea bobului, între inea via a.

Sheshonq nici nu gustă din delicioasa marinată de peşte.

— Am veşti groaznice, zise el cu glasul întretăiat de suspine. ţambyses, împăratul perşilor, a zdrobit pu ina armată strânsă de Psammetic, fiul regelui Amasis. Sunt mor i amândoi.

— Saisul a fost cucerit? întrebă Nitis. — Saisul şi celelalte oraşe din Deltă. ţhiar şi

Memphisul a căzut. Generalul Fanes din Halicarnas s-a în eles cu vrăjmaşul, iar cancelarul Udja s-a învoit să-l sprijine. ţa să spulbere orice încercare de împotrivire, Cambyses l-a ucis pe taurul Apis. De-aici înainte legea celui mai puternic va domni în Egipt.

Lacrimile curgeau pe obrajii lui Nitis şi ai lui Kel. Ţebon însă reuşi să facă pe nepăsătorul.

— Perşii îşi continuă cucerirea, adăugă Sheshonq. Viitoarea lor intă e Theba.

— Le vom ine piept! făgădui Kel.

— N-avem mijloacele necesare, rosti apăsat Divina Adoratoare. Iar ţambyses nu va cuteza să se atingă de Karnak. Voi, în schimb, trebuie să pleca i. ie, Nitis, î i încredin ez un sipet ce con ine esăturile sacre menite s-o domolească pe leoaica primejdioasă. Tot în el se află şi giulgiul lui Osiris folosit la celebrarea misterelor. Gra ie lui şi a ştiin ei tale de preoteasă a lui Neit, vei apăra în elepciunea noastră şi vei duce mai departe moştenirea lăsată de strămoşi. Tu, scribule Kel, vei fi ini iat la noapte şi vei cunoaşte tainele cerului, ale pământului şi ale obârşiei stelelor. Vei fi însufle it de o nouă via ă şi vei deveni un fiu spiritual în stare să lupte pentru libertatea regatului. În zori ve i părăsi Karnakul împreună. Doar o pereche cum sunte i voi doi va triumfa asupra nenorocirii.

— Unde vom merge, Majestate? întrebă Nitis. — În Nubia. Un permis de trecere scris chiar de mine

vă va îngădui să trece i hotarul Elefantinei. Apoi ve i urma drumul de-a lungul Nilului. Un semn al cerului o să vă ajute să ajunge i într-un sat a cărui căpetenie îl venerează pe zeul Amon. Acolo ve i fi în siguran ă şi ve i pregăti întoarcerea lui Maat în Egipt.

77 După noaptea ini ierii, Kel nu sim ea nici pic de

oboseală. Mintea şi sufletul se deschiseseră către o lume spirituală ale cărei taine erau dezvăluite la Karnak de secole întregi doar ini ia ilor. Se apropia ora să părăsească templul şi pe Divina Adoratoare. Gândul îi zbură la Mai-marele său din ţasa tălmacilor, ucis pentru că oprise papirusul criptat şi încercase să-l descifreze. Dar regina şi complicii ei hotărâseră să le

curme via a tuturor colegilor lui, astfel încât Egiptul să rămână surd şi orb şi să îngăduie perşilor să pregătească atacul fără ştirea regelui Amasis, prea încrezător în alia ii săi greci. Iar el, Kel, slujise drept ap ispăşitor, la sfaturile „prietenului” său Demos,

înlăturat apoi şi el. Zeii se răzbunau pe o cârmuire care nu inuse seama

de calea lui Maat. Alături de Nitis, scribul va continua să lupte, adunându-i laolaltă pe potrivnicii perşilor. ţhiar dacă şansele de izbândă păreau firave, nu vor renun a.

— Vin cu voi, zise Bebon. Vânt-de-Miazănoapte şi cu mine avem nevoie să ne dezmor im picioarele.

— ţălătoria aceasta o să fie presărată cu mari primejdii.

— Mă vezi rămânând singur aici? În Nubia, o să facem măşti frumoase şi voi înjgheba o trupă de divinită i în stare să joace marile mituri!

ţei doi prieteni se îmbră işară. Vânt-de-Miazănoapte se aşeză în fruntea unui şir de

măgari robuşti, încărca i cu merinde, burdufuri cu apă, veşminte, lucruri trebuincioase îngrijirii trupului, unelte pentru scris şi arme.

— Trebuie să pleca i, îi zise Divina Adoratoare lui Nitis.

— Mi-ar fi plăcut atât de mult să rămân lângă Majestatea Voastră!

— Destinul tău e altul. Împreună cu Kel alcătuieşti o pereche vrednică să domnească. Totuşi, va trebui să lupta i din umbră fără să trage i niciun folos de pe urma strădaniilor voastre şi fără să vă pierde i niciodată curajul. În afară de Ţebon, să n-ave i al i prieteni şi să nu vă bizui i decât pe voi înşivă. A sosit

vremea nenorocirii şi a împotrivirii şi doar voi întruchipa i speran a.

Nitis, Kel, Ţebon şi Vânt-de-Miazănoapte se plecară adânc în fața suveranei.

Şi caravana se urni din loc, luând-o spre miazăzi.

* — Mâine, Majestate, perşii vor fi la Theba, grăi

marele intendent. — E timpul să te pui la adăpost, socoti Divina

Adoratoare. — Doar mă cunoaşte i, nu-mi place să umblu de

colo-colo. Să mă îndepărtez de Majestatea Voastră ar însemna pentru mine o pedeapsă greu de îndurat.

— Cambyses n-o să ne cru e, Sheshonq. O să ne ucidă şi o să devasteze Karnakul. Gra ie zeilor, o parte din templu va dăinui, dar credincioşii lui Amon vor fi măcelări i.

— Am încercat să vă slujesc statornic şi să ajut la bunăstarea acestei provincii. Ar fi nedemn să fug.

Obişnuită să-şi stăpânească emo iile, bătrâna doamnă se mărgini să-i arunce o privire plină de recunoştin ă, care-l tulbură pe marele intendent.

— Să mergem la capela mea funerară de la Medinet Habu 30 , ceru ea. Acolo voi săvârşi ultima faptă a domniei mele adoptând-o pe Nitocris, ultima Divină Adoratoare.

30 Din păcate, această capelă a fost distrusă, dar încă mai pot fi admirate locaşurile de veci ale altor Divine Adoratoare. Sarcofagul lui Ankh-nes-nefer-ib-Ra, capodoperă a artei egiptene, a fost descoperit de expedi ia franceză din 1832. ţonsiderat neinteresant de autorită ile statului, sarcofagul a ajuns la Ţritish Museum. Textele sale, de o importan ă capitală, dar prea pu in cunoscute, evocă destinul spiritual al Divinei Adoratoare.

Străbătând Nilul, suverana le mul umi zeilor pentru că-i oferiseră atâtea favoruri. În decursul îndelungatei sale vie i, so ia lui Amon se străduise să absoarbă puterea lui binefăcătoare şi s-o răspândească în jurul ei.

Pere ii capelei erau acoperi i cu coloane de hieroglife care reluau marile teme din Textele piramidelor. Ţătrâna doamnă îi descrise tinerei Nitocris ritualurile cele mai importante care o ridicau la cel mai înalt rang spiritual din regat şi îi vorbi pe larg despre îndatoririle ce-i reveneau de-acum. Astfel, datina se transmitea mai presus de timpul şi de spa iul omenesc, ca şi cum cotropirea persană31 nici nu exista.

— Nut, zei a ţerului, îi înconjoară pe cei vii cu bra ele sale, aminti Divina Adoratoare. Magia ei ne va ocroti şi făpturile noastre vor fi apărate de orice rău. Ka-ul nostru nu se va despăr i de noi.

Mama şi fiica spirituală se întoarseră la Karnak. Favorit şi Acrobat îşi întâmpinară cu nespusă bucurie stăpâna.

Şi de pe acoperişul scăldat în soare al templului amândouă priviră iureşul perşilor, care distruseseră totul în calea lor, apoi se năpustiră urlând spre marea poartă din lemn aurit, după ce călcară în picioare trupul lipsit de via ă al marelui intendent Sheshonq.

— Mi-e frică, mărturisi tânăra Nitocris. — Strânge-te lângă mine şi închide ochii, îi porunci

Mama sa. ţurând, paşii ucigaşilor aveau să răsune pe scara de

piatră. ţu ochii ridica i spre cer, Divina Adoratoare rosti formulele transformării în lumină.

31 După ce a ordonat distrugerea capelei lui Ankh-nes-nefer-ib-Ra, Cambyses a pus să-i fie arsă mumia.

*

După ce trecu de hotarul Elefantinei şi de prima

cataractă, caravana condusă de Vânt-de-Miazănoapte pătrunse adânc în Nubia.

Întrucât nu ducea lipsă de nimic, Ţebon găsea această călătorie tare plăcută, dar începea să-şi piardă răbdarea. Faimosul semn se lăsa aşteptat!

ţoco ată în vârful unui arbore, o pasăre mare, cu un cioc foarte lung îi observa. La apropierea lor, îşi desfăcu aripile largi şi începu să se învârtă deasupra lor.

— E ba, sufletul nemuritor al Divinei Adoratoare, spuse Nitis. Se hrăneşte cu razele soarelui şi o să ne călăuzească spre inta călătoriei noastre.

De altfel, pasărea nu-i mai părăsi şi-i conduse până într-un sat unde se adăpostiseră solda ii garnizoanei din Elefantina şi oameni de rând care îşi dădeau seama că nu pot ine piept perşilor. ţu to ii doreau să lupte din umbră şi să recucerească, pu in câte pu in, terenul pierdut. Îşi aleseseră şi o căpetenie în fa a căreia îi aduseră acum pe noii sosi i.

Ţebon rămase cu gura căscată. — Nu, nu sunte i cine cred eu! — Ţa da, chiar eu sunt, zise judecătorul Gem, şi

n-ave i de ce să vă mai teme i, întrucât adevărul a fost scos la lumină. ţând am sosit la Memphis, am aflat de moartea lui Amasis. Nu încăpea nicio îndoială în privin a victoriei perşilor, aşa că era o prostie din partea mea să mă întorc la Sais. Aş fi fost ucis numaidecât. Prin urmare, am hotărât să-i adun pe cei care au destul curaj pentru a continua lupta. La vârsta mea, să comand mi se pare o povară prea grea. Dar voi

sunte i tineri şi o ve i putea lua asupra voastră. Ţebon se pregătea să aducă unele argumente

împotriva acestui plan, când o nubiană superbă, purtând în jurul şoldurilor doar o fustă din fibre de palmier, ce servea mai degrabă drept podoabă decât acoperământ, îi oferi o băutură de culoare roşie.

— ţeai de hibiscus, îl lămuri ea. Prospe imea lui alungă pe dată gândurile negre şi dă putere. Iar tu simt că eşti un războinic de mare for ă.

Bebon n-o contrazise. — Unde ai găsit planta asta? — Departe de sat. — Mi-ar plăcea să- i văd grădina. — Atunci, haide să mergem acolo! Judecătorul Gem se aşeză pe o rogojină. — Actorul nostru o să pre uiască noua lui via ă! Eu,

unul, m-am înşelat amarnic. Şi când justi ia rătăceşte calea, ara se îndreaptă spre pierzanie. O să-mi îndrept greşeala luptând sub ordinele voastre, scribule Kel, şi-i vom alunga pe barbari din ţele Două Regate.

La sfârşitul unei cine uşoare, la care nu luă parte şi Ţebon, prea absorbit să pătrundă tainele plantelor în tovărăşia ini iatoarei sale, Kel şi Nitis urcară pe o dună aurită de razele asfin itului. Vânt-de-Miazănoapte se culcă la picioarele lor.

ţu privirea întoarsă spre un Egipt suferind, îşi făgăduiră să-l elibereze32.

32 În anul 405 î. Hr., faraonul Amyrteu, sprijinindu-se pe re elele de rezisten ă, a reuşit să-i alunge pe invadatori. După aceea, Egiptul faraonic a cunoscut ultima sa perioadă de libertate şi de suveranitate până în anul 342, data celei de-a doua ocupa ii persane (iraniene). Aceasta a fost urmată de invaziile greacă (anul 333), romană (anul 30), creştină (în anul 383 d. Hr. s-a ordonat, printr-un edict, închiderea templelor), bizantină (anul 395) şi arabă (anul 639). Dinastiile s-au stins, însă mesajul lor dăinuie şi astăzi.