curs neuromotor , psihopedagogie speciala,dorin carantina

37
1. Psihopedagogia deficienţelor neuromotorii Curs introductiv Este un domeniu interdisciplinar care are în vedere problematica acestor persoane, urmărind restabilirea funcţiilor alterate, compensarea şi formarea deprinderilor adaptativ-integrative cu scopul integrării socio-profesionale cât mai adecvate. În general, sunt considerate a fi persoane cu dizabilităţi neuromotorii acele persoane cărora aceste dizabilităţi le fac dificilă derularea normală a vieţii cotidiene. La copii, aceste dizabilităţi prezintă riscul nu numai de a-i limita mobilitatea, de a-i întârzia dezvoltarea motorie, inclusiv dezvoltarea limbajului, cât şi de a-l priva de contacte şi experienţe indispensabile în dezvoltarea lui normală pe plan intelectual, social şi afectiv. De aceea este necesară depistarea cât mai timpurie şi luarea măsurilor de ameliorare, de readaptare şi de protecţie socială. Acest fapt presupune cunoaşterea stadiilor dezvoltării normale a copiilor, semnele abaterii de la normal, încă din primele luni de viaţă şi restabilirea capacităţii funcţionale prin kinetoterapie (activitate ce utilizează tehnici de mişcare), recuperarea limbajului prin logopedie, precum şi crearea condiţiilor de desfăşurare a activităţii specifice copiilor de aceeaşi vârstă, de a participa pe picior de egalitate la activităţi şcolare, de joc şi sociale. În recuperarea persoanelor cu deficienţe neuromotorii – un rol principal îl are kinetoterapeutul, dar pt. că menţinerea unei stări psihice normale reprezintă o condiţie esenţială în obţinerea unor capacităţi morfo-funcţionale maxime în raport cu gravitatea dizabilităţii, un rol important îl are şi psihopedagogul (să cunoască stadiile dezvoltării, să evalueze starea psihică, activitatea logopedică). Rolul psihopedagogului este important deoarece mijloacele medicale de tratament, spitalizarea prelungită, atitudinea neadecvată a celor din jur, pot determina o serie de tulburări în planul personalităţii, care îngreunează procesul de ameliorare şi de adaptare. Procesul de recuperare e influenţat de dorinţa de colaborare, de starea psihică, de voinţa subiectului astfel încât toate problemele sale trebuie bine cunoscute înainte de iniţierea activităţii terapeutice; trebuie urmărită şi evoluţia psihică pe parcursul procesului de recuperare, dat fiind faptul că pot apărea unele traume care datorită agravării, degradării ale stadiului de recuperare atins (apar regresii). CONCEPTE SPECIFICE (LIMBAJUL STANDARD): Deficienţă, diformitate , invaliditate – sunt termeni care au fost folosiţi în decursul timpului. 1

Upload: filipas-dochia

Post on 02-Aug-2015

223 views

Category:

Documents


3 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

1. Psihopedagogia deficienţelor neuromotoriiCurs introductiv

Este un domeniu interdisciplinar care are în vedere problematica acestor persoane, urmărind restabilirea funcţiilor alterate, compensarea şi formarea deprinderilor adaptativ-integrative cu scopul integrării socio-profesionale cât mai adecvate.

În general, sunt considerate a fi persoane cu dizabilităţi neuromotorii acele persoane cărora aceste dizabilităţi le fac dificilă derularea normală a vieţii cotidiene. La copii, aceste dizabilităţi prezintă riscul nu numai de a-i limita mobilitatea, de a-i întârzia dezvoltarea motorie, inclusiv dezvoltarea limbajului, cât şi de a-l priva de contacte şi experienţe indispensabile în dezvoltarea lui normală pe plan intelectual, social şi afectiv. De aceea este necesară depistarea cât mai timpurie şi luarea măsurilor de ameliorare, de readaptare şi de protecţie socială.

Acest fapt presupune cunoaşterea stadiilor dezvoltării normale a copiilor, semnele abaterii de la normal, încă din primele luni de viaţă şi restabilirea capacităţii funcţionale prin kinetoterapie (activitate ce utilizează tehnici de mişcare), recuperarea limbajului prin logopedie, precum şi crearea condiţiilor de desfăşurare a activităţii specifice copiilor de aceeaşi vârstă, de a participa pe picior de egalitate la activităţi şcolare, de joc şi sociale.

În recuperarea persoanelor cu deficienţe neuromotorii – un rol principal îl are kinetoterapeutul, dar pt. că menţinerea unei stări psihice normale reprezintă o condiţie esenţială în obţinerea unor capacităţi morfo-funcţionale maxime în raport cu gravitatea dizabilităţii, un rol important îl are şi psihopedagogul (să cunoască stadiile dezvoltării, să evalueze starea psihică, activitatea logopedică).

Rolul psihopedagogului este important deoarece mijloacele medicale de tratament, spitalizarea prelungită, atitudinea neadecvată a celor din jur, pot determina o serie de tulburări în planul personalităţii, care îngreunează procesul de ameliorare şi de adaptare.

Procesul de recuperare e influenţat de dorinţa de colaborare, de starea psihică, de voinţa subiectului astfel încât toate problemele sale trebuie bine cunoscute înainte de iniţierea activităţii terapeutice; trebuie urmărită şi evoluţia psihică pe parcursul procesului de recuperare, dat fiind faptul că pot apărea unele traume care datorită agravării, degradării ale stadiului de recuperare atins (apar regresii).

CONCEPTE SPECIFICE (LIMBAJUL STANDARD): Deficienţă, diformitate, invaliditate – sunt termeni care au fost folosiţi în decursul timpului.

Termenul de deficienţă a fost folosit pt. a desemna o persoană diminuată fizic în urma unei afecţiuni senzoriale sau motorii.

Infirmitatea presupune în plus faţă de deficienţă nuanţa de permanenţă, o deficienţă definitivă, diminarea notabilă a unei structuri, funcţii importantă, de regulă fizică sau senzorială, dar şi mintală gravă.

Diformitatea = atitudine anormală permanentă şi necontrolată voluntar a unei părţi a corpului.Invaliditatea = aspectul medico-legal al deficienţei, diminuarea capacităţii de muncă a persoanei cu

deficienţe.La noi în ţară, invaliditatea este apreciată în 3 grade:- invaliditate de gradul 3 – când persoana poate desfăşura, presta o muncă cu program redus- invaliditate de gradul 2 – persoana este inaptă pt. a presta o muncă remunerată- invaliditate de gradul 1 – persoana nu are autonomie, are nevoie de asistent personal.OMS (pt. eliminarea confuziei conceptelor) a propus o delimitare a acestor termeni prin elaborarea

unei taxonomii (clasificări). Responsabilitatea eforturilor de elaborare a acestei taxonomii a fost încredinţată unei echipe de specialişti condusă de Ph. Wood, după o perioadă de timp, OMS a publicat în anul 1980 Clasificarea Internaţională – după această clasificare a lui Wood. TERMENI ÎN CONCEPŢIA LUI WOODNoţiunea de handicap = dezavantaj într-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie sau un traumatism care determină o deficienţă. Ca rezultat al acestei deficienţe apare o incapacitateIncapacitate = aspectul funcţional al deficienţeiDeficienţa = aspectul organic

1

Page 2: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Dezavantajul social care apare în urma deficienţei limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol aşteptat de cei din jur.

Deficienţă = pierderea sau alterarea unei structuri, funcţii anatomice, fiziologice sau psihologice.În taxonomia lui Wood principalele categorii de deficienţe erau:

1) deficienţele mintale2) deficienţele de limbaj3) deficienţele senzoriale4) deficienţele fizice5) deficienţele esteticIncapacitatea = diminuarea sau pierderea ca rezultat al deficienţei a posibilităţii de a realiza o acţiune

sau comportament în mod eficient.Categorii:

1) incapacitatea de comunicare2) de comportare3) de îngrijire personală4) privind locomoţia

Categorii de handicap:1) handicapul de orientare2) handicapul de independenţă fizică3) handicapul de independenţă economică4) handicapul de integrare socialăAceastă clasificare a lui Wood a fost adoptată şi în programul mondial al ONU în decembrie 1982,

când s-a specificat această definiţie a handicapului.Handicapul – limitarea posibilităţii de a participa pe picior de egalitate cu ceilalţi la viaţa cotidiană. Dacă

persoana este bine compensată în ceea ce priveşte deficienţa, este integrată în câmpul muncii, atunci nu se poate vorbi de handicap.

**O persoană deficientă are un handicap dacă are relaţii deficiente în relaţie cu mediul. Această clasificare a fost revizuită – termenii de deficienţă, incapacitate, handicap – s-a considerat că au o încărcătură negativă, astfel de la clasificarea lui Wood s-a produs o revizuire adoptată de 191 de ţări, ca un standard internaţional ce măsoară (descrie) sănătatea şi dizabilitatea sub denumirea de CIF (Clasificare Internaţională a Funcţionării Disabilităţii şi Sănătăţii)

În CIF – termenii de handicap, incapacitate, deficienţă sunt înlocuiţi cu:Termenul de handicap este inlocuit cu cel de restricţie în participare.Termenul de incapacitate este inlocuit cu cel de limitare în activitate.Termenul de deficienţă este inlocuit cu cel de afectare.

Termenul de dizabilităţi este un termen general pt. toţi cei 3 termeniFaţă de versiunea din 1980, CIF nu este doar o clasificare a consecinţelor unei boli, ci o clasificare a componentelor sănătăţi.Scala de evaluare a sănătăţii (5 - sănătate perfectă; 1 – sănătate grav afectată, probleme totale)

Evaluează următoarele aspecte:- funcţiile organismului (funcţii psihologice + fiziologice - funcţii mentale, senzoriale, ale vocii,

vorbirii, legate de sistemul digestiv, de cel neuromuscular, scheletic)- structurile corpului (părţi anatomice – SN, ochi, urechi, corzi vocale, structuri ale sistemului cardio-

vascular, imunitar, respirator, sistem digestiv, metabolic, endocrin, genital, urinal, reproductiv, structuri legate de mişcare, neuromuscular)

Limitări în activitate (sunt determinate de deficienţe/afectări)- se referă la dificultăţile cu care se confruntă individul în executarea unor sarcini , probleme cu

care se confruntă în raport cu indivizii normali- ele sunt cuantificate şi în funcţie de factorii de mediu care semnifică toate aspectele mediului, care

formează contextul existenţei unui individ

2

Page 3: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

- se referă la factorii facilitatori sau obstacolele care stau în calea executării sarcinii sau participării la viaţa socială pe picior de egalitate

- ele diferă în funcţie de gravitatea deficienţei

factori facilitatori = acei factori care reduc deficienţa, ameliorează situaţia persoanei – presupun obiectivitatea societăţii faţă de aceste persoane, adică mijloace medicale: proteză (tehnologii ajutătoare), ajutoare sociale...etc.

2. Organizarea mişcărilor

Funcţionalitatea normală a organismului uman se bazează pe integritatea anatomică a organelor şi ţesuturilor, un rol deosebit avându-l SNC prin funcţiile sale de integrare şi de coordonare a tuturor componentelor morfologice ale organismului.

La baza funcţionalităţii organismului stă mişcarea, care e o condiţie a adaptării la realitate şi care este implicată în toate componentele psihismului uman.

Mişcarea rezultă din participarea segmentelor aparatului locomotor şi ale sistemului nervos.Prin intrarea în acţiune a mecanismelor neuromusculare se declanşează o serie de forţe interne care contribuie la realizarea mişcării. Mişcarea biologică se bazează pe transmiterea unui impuls nervos de la centrii nervoşi spre periferie şi de la periferie spre centri nervoşi (cortex). Acest impuls produce contracţia musculară transformând energia nervoasă în energie musculară.

Totalitatea actelor motrice efectuate pt. întreţinerea relaţiei cu mediul înconjurător constituie motricitatea umană.

Motricitatea – este o capacitate înnăscută sau dobândită pt. a efectua o serie de mişcări şi se construieşte pe baza unor programe motorii primare pt. care există o aptitudine înnăscută, dar care această programare nu se dezvoltă decât într-un context adecvat.

Motricitatea umană are 3 componente:- postura- tonusul- mişcarea

1. postura- se defineşte prin poziţii relative ale diferitelor părţi ale corpului; d.p.d.v. fiziologic menţinerea unei

posturi având rolul de a se opune gravitaţiei (lipirii de sol) astfel încât fiecare din mişcările corpului sunt pregătite de posturi corespunzătoare.

- menţinerea unei posturi presupune ca musculatura să aibă o activitate tonică, să aibă un tonus muscular

2. Tonusul muscular 3. – presupune o contracţie lentă şi susţinută, o uşoară încordare care dă fiecărui muşchi un anumit grad

de contracţie.- fiecare postură cere ca tensiunea muşchilor să fie reglată într-un anumit fel, deci corespunde unei

repartiţii a tonusului diferiţilor muşchi care este diferită în funcţie de poziţia adoptată şi postură.4. Mişcarea – poziţiile diferitelor părţi ale corpului nu sunt independente, ci sunt organizate într-un tot integrat, având o finalitate funcţională diferită.- în mişcare activitatea muşchilor este fazică (tranzitorie, rapidă), ea fiind efectuată în funcţie de

scopul propus trecându-se de la un tip de contracţie la altul.- pregătirea unei mişcări este asigurată de sistemul nervos care mobilizează energia necesară

muşchilor în funcţie de modul lor de implicare, unii muşchi fiind implicaţi în activitatea tonică ca punct de sprijin pt. mişcare, iar alţii implicaţi într-o activitate fazică pt. realizarea mişcării.

-

3

Page 4: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

În raport de complexitatea elementelor componente ale mişcării, motricitatea umană cuprinde:1.actul motric2.acţiunea motrică3.activitatea motrică1.Actul motric Este un act simplu, efectuat de muşchi pt. a pune în mişcare un ansamblu de elemente articulare în

vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau pt. obţinerea unei acţiuni motrice.Acţiunea motricăAnsamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează împreună un tot unitar în vederea rezolvării

unei sarcini imediate.2.Activitatea motricăAnsamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli, forme de organizare în vederea

obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare dinamică a acestuia ; are în vedere acele exerciţii fizice care se află într-o anumită interrelaţie, structură şi se aplică după anumite reguli şi după un anumit scop.

Ea este întotdeauna voluntară şi conştientă, are motivaţia sa proprie şi implică o serie de procese şi funcţii psihice.

3.Acţiunea motrică – are un scop care e subordonat activităţii motrice.În domeniul activităţii de recuperare pt. ca mişcările să se realizeze cât mai adecvat scopului propus este

necesară respectarea anumitor legi ale mişcării.1) Legea eficienţei

Conform căreia efectuarea unei mişcări necesită consumul unei anumite cantităţi de energie pt. a se obţine scopul propus, acest consum trebuie să se realizeze judicios

- o mişcare realizată corect – se realizează cu un consum minim de energie- o mişcare realizată defectuos – se realizează cu un consum mare de energie (mişcări parazite, în plus)- pt. un consum minim de energie – efect optim – trebuie să se realizeze o selecţie a mijloacelor

folosite.2) Legea intenţionalităţii/efortului voluntar

Conform căreia subiectul trebuie să conştientizeze efectele mişcării şi să contribuie prin efort la atingerea scopului urmărit.

3) Legea temporalităţii şi a spaţialităţiiConform căreia orice mişcare se derulează într-un timp şi spaţiu caracteristic care presupune respectarea traiectoriilor optime şi a unor ritmuri convenabile pt. desfăşurarea mişcărilor (pt. a pronunţa un sunet limba se poziţionează sus sau jos, stg., dr., în kinetoterapie pt. recuperarea mersului de ex. se foloseşte cadrul timp de x luni...etc.)Mişcările se realizează prin contracţii musculare care determină deplasarea unor segmente osoase, iar aceste segmente osoase se deplasează prin mobilizarea punctelor lor de contact (a articulaţiilor=.

Sistemul locomotor uman- este alcătuit din elemente rigide – oasele, care sunt ataşate între ele prin articulaţii, dar elementele

dinamice care generează forţa necesară deplasării oaselor sunt muşchii – ei nu acţionează independent, ci unitar şi coordonat, îndeplinind în funcţie de rolul pe care îl au în iniţierea mişcărilor.

Muşchii se împart în funcţie de rolul pe care îl au în iniţierea mişcărilor (rolul se schimbă) în: 1.muşchi agonişti – generează mişcarea, acţiunea, dar în alte mişcări pot deveni antagonişti2.muşchi antagonişti – sunt sinergici agoniştilor, îi asistă pe aceştia şi se relaxează în timpul mişcării celor agonişti, pt. ca mişcarea făcută de agonişti să se realizeze cu uşurinţă; au şi rol protector – modelează forţa de contracţie a muşchilor agonişti.

4

Page 5: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

- Ex: încordarea bicepsului (agonist) – tricepsul este antagonist, când întindem braţul rolurile se schimbă: bicepsul devine antagonist, tricepsul agonist.

Interacţiunea echilibrată între agonişti şi antagonişti asigură precizia mişcării alături de forţa şi rapiditatea ei.

O mişcare nu este posibilă dacă contracţia muşchilor agonişti nu este dublată de relaxarea muşchilor antagonişti.

Criterii de clasificare a mişcărilor:(A)În funcţie de tipul de contracţie musculară:

1) mişcări statice / contracţii statice sau izometrice2) mişcări dinamice / sau contracţii izotonice

1)Contracţii izometrice ( mişcările statice) = se limitează la punerea sub tensiune a muşchiului fără ca fibrele musculae să-şi modifice lungimea, dimensiunea, şi fără segmentele osoase care formează articulaţia nu se deplasează.

Contracţii izotomice (mişcările dinamice) = se realizează prin deplasarea segmentelor osoase care formează articulaţiile fie prin apropierea sau depărtarea lor şi modificarea dimensiunii muşchiului.

2)Contracţii izotomice (mişcările dinamice) se împart în:a) contracţii concentrice- presupun scurtarea în lungime a muşchiului prin învingerea unei forţe mai mici decât forţa maximă

pe care subiectul este capabil să o dezvolte.Ex: Poţi ridica maxim 50 kg, dar faci ridicări cu 25 kg – cu 10 repetări, faţă de cea cu 50, unde faci doar 1 repetareb) contracţii excentrice- inversul contracţiei concentrice, se realizează ca urmare a cedării muşchiului sub acţiunea unei

forţe mai mari decât puterea muchiului respectiv.Ex: cele 50 de kg nu le poţi ridica singur, sunt puse de cineva, iar persoana încearcă să ţină apoi singur greutatea, cât mai mult cu putinţă şi o lasă lent (după ce a exersat lăsarea lentă de mai multe ori) – obişnuirea muşchiului cu greutatea pt. a putea trece la greutăţi mai mari(B) În funcţie de implicarea subiectului în efectuarea mişcării:

1) mişcări pasive 2) mişcări active sunt de 3 feluri:- asistate- libere- cu rezistenţă1) Mişcări pasive- sunt efectuate de terapeut, iar subiectul nu depune niciun efort (în paralizii, disartrie)2) Mişcări active Mişcări active asistate- subiectul execută mişcări cu ajutor astfel încât să realizeze corect activitatea. Mişcări active libere - subiectul execută la comanda terapeutuluiMişcări active cu rezistenţă - subiectul le execută împotriva unei forţe externe(C) În funcţie de raportarea la planurile anatomice în care se realizează mişcarea:1.Mişcări care se realizează în paralel cu planul sagital (profilul): mişcări de flexie (apropiere a segmentelor osoase); mişcări de extensie (depărtarea segmentelor osoase)2.Mişcări care se realizează perpendicular pe planul sagital – mişcări de adducţie şi mişcări de abducţie(D) În funcţie de tipul de prehensiune a palmei în efectuarea unei mişcări:1) mişcări de pronaţie (palma în jos)2) mişcări de supinaţie (palma în sus)

5

Page 6: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

(E) După modul în care se realizează reglarea mişcărilor:1. mişcări reflexe2.mişcări voluntare3.mişcări automate

3.Modul în care se realizează mişcările

Reglarea mişcărilor implică activitatea sistemului nervos care este înţeles ca fiind o organizare hipercomplexă având miliarde de neuroni, care sunt unităţile sale funcţionale, fiecare celulă nervoasă stabilind legături cu alte celule, el având circa 100.000 de miliarde de conexiuni.

În cadrul sistemului nervos se disting diferite niveluri de organizare care sunt organizate într-o structură totală.

Realizarea mişcărilor fiind rezultatul comenzilor care pornesc din encefal şi măduva spinării pe baza informaţiilor senzitiv-senzoriale ce provin din muşchi, articulaţii şi din mediu.

Encefalul situat în cutia craniană şi măduva spinării, situată în coloana vertebrală constituie SNC, care este conectat la aparatul muscular şi la receptorii exteroceptivi şi proprioceptivi prin sistemul nervos periferic sau somatic care este format din nervii cranieni (12 perechi) şi nervii spinali (31 perechi).

Sistemul nervos periferic are o funcţie dublă:1) de a transmite informaţiile ce vin din organism şi mediu spre SNC2) de a transmite comenzile/mesajele adresate de SNC efectorilor (muşchii).

Informaţiile şi comenzile se transmit prin neuroni (unităţile structurale de bază ale SNC-ului) datorită particularităţilor pe care le au aceşti neuroni de a fi excitabili, sub formă de impuls nervos.

În funcţie de rolul neuronilor în transmiterea impulsului nervos:1) neuroni aferenţi/senzitivi2) neuron motori/eferenţiSNC + SNP( sistem nervos periferic) – sunt capabile să efectueze / să elaboreze mişcări de la cele mai

simple la cele mai complexe, formând o totalitate.SNC – este organizat pe niveluri, fiecare nivel având sub controlul său anumite tipuri de mişcări, de

la cele mai simple la cele mai complexe. Cea mai simplă formă de mişcare şi care nu implică voinţa subiectului este mişcarea reflexă, care se construieşte genetic, rămânând sub dependenţă medulară (reflexele medulare).

Un grup de reflexe normale sunt transformate prin activitatea unor centri superiori în scheme motorii mai complexe şi diferenţiate, determinându-se astfel motricitatea primară ce controlează comportamentul de bază al unei specii (postura şi locomoţia).

Poziţia corpului în raport cu trunchiul, poziţia ortostatică a trunchiului sunt rezultatul activităţii unui număr mare de muşchi şi se numesc reflexe posturale – au fost descrise de Rudolph Magnus.

Reflexele posturale trebuie cunoscute pt. că în lipsa controlului inhibitor central (paralizii centrale) ele sunt patologice (patognomice) şi pot fi folosite în tehnicile de recuperare.

Reflexele medulare – forma elementară a activităţii SNC-ului. Actul reflex = un răspuns motric involuntar, substratul anatomo-fiziologic al actului reflex fiind arcul reflex.

Arc reflex = joncţiunea sinaptică între 2 neuroni, unul aferent şi unul eferent.

ROLUL REFLEXELOR

Este de a permite o adaptare rapidă a organismului la manifestările mediului, reflexele sunt importante pt. controlul tensiunii muşchilor şi al poziţiei articulaţiilor. Cu ajutorul reflexelor ne putem face o idee despre starea funcţională a diferitelor segmente medulare prin care este transmis influxul nervos.

Un act reflex este obligatoriu pt. producerea unei mişcări. Contracţia muşchilor agonişti nu se poate realiza decât odată cu relaxarea antagoniştilor, care se produce prin inhibiţia lor reflexă.

6

Page 7: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Limbajul şi vorbirea se formează pe baza unor reflexe pt. care există aptitudini înnăscute, dar care nu se dezvoltă decât într-un mediu organizat. Strigătul copilului, care este prima exprimare sonoră, este o descărcare motrică a corpului său, se realizează spontan, fără model, deci strigătul este un act reflex comandat de o schemă motorie înnăscută care stă la baza mişcărilor legate de limbaj.

Un rol important în formarea vorbirii îl are reacţia circulară la sunetul propriei voci care stă la baza dezvoltării motricităţii organelor fonoarticulatoare şi la perfecţionarea vorbirii.

Informaţia despre rezultatul fiecărei act reflex sunt necesare pt. SNC la diferite niveluri de organizare ierarhică pt. a încheia cu succes şi la timp reacţia la o stimulare. În urma conştientizării efectelor lor reflexele se pot intensifica sau pot slăbi sau chiar anula dacă nu au efect. Ex: gânguritul apare spontan şi stă la baza formării mişcărilor în legătură cu articularea sunetelor, dar la copiii surzi gânguritul nu produce efectul circular şi apoi încetează.

Arcul reflex este o buclă închisă formată din următoarele componente: receptor, calea aferentă, centrul reflex care comandă mişcarea, calea eferentă şi efector.

Receptorul – are rolul de a prelua informaţiile, ele sunt înregistrate de receptor Receptorul este format din exteroceptori, proprioceptori care culeg informaţia de la muşchi, tendoane,

articulaţii şi sunt reprezentaţi de fusurile musculare care se află în interiorul muşchilor (= receptori proprioceptori) ce informează asupra gradului de relaxare / tonusului a muşchilor respectivi, alţi receptori sunt corpusculii Golgi – care informează despre tensiunea tendoanelor, alţi receptori sunt corpusculii Ruffini (care oferă informaţii despre atitudinea membrelor, despre poziţia în spaţiu a articulaţiilor, atitudinea trunchiului, se află în capsula articulatorie si sunt de natura statică)şi corpusculii Vater-Pacin ( oferă informaţii despre mişcările membrelor).

Aceste informaţii sunt transmise spre măduvă prin căile senzoriale de conducere, prin fibrele senzitive impulsul ajunge la măduvă, de unde mesajul este transmis unui neuron de asociaţie care transmite neuronului motor din coarnele anterioare – acest neuron comandă mişcarea reflexă (responsabil), dar neuronul de asociaţie informează şi encefalul, care trimite mesajul la creier, închizând astfel arcul reflex.

Coarnele anterioare conţin motoneuronii somatici care transmit impulsuri care determină realizarea mişcărilor.

CLASIFICARE MOTONEURONI1) Marii motoneuroni (alpha) ce determină mişcarea muşchilora) motoneuronii alpha tonici – activitate constantă şi îndelungată asupra muşchilorb) motoneuroni alpha fazici – acţiune scurtă, producând o întindere scurtă, o contracţie scurtă2) Micii motoneuroni gama, ai căror axoni formează fibrele care contribuie la menţinerea tonusului

muscular normal.În coarnele anterioare se află şi neuroni inhibitorii care conectează între ei motoneuronii care

acţionează asupra muşchilor antagonişti.Reflexele medulareAsigură adaptarea continuă a posturii, apărarea asupra unor factori nocivi – reflexele nu pot fi obţinute

dacă arcul reflex este întrerupt. Cunoaşterea segmentelor implicate în arcul reflex ajută la localizarea leziunilor spinale. Prin analiza reflexelor se verifică arcul reflex şi se poate stabili localizarea leziunii.

Dintre cele mai importante reflexe utilizate în clinică sunt:- Reflexele miotatice- Osteotendinoase- Cutanate Reflexul miotatic = reflex de întindere / extensie, cel datorită căruia se menţine poziţia ortostatică şi

tonusul muscularFusurile musculare – detectează orice întindere a muşchiului şi emit un impuls constant la neuronii

gama din coardele anterioareReceptori tendinoşi Golgi – protejează muşchiul de o tulburare ce ar surveni dacă tensiunea

muşchilor este prea mare; reprezintă o manifestare parţială a reflexului miotatic. Suportul fiziologic este acelaşi ca la reflexul miotatic, adică punerea în tensiune a muşchiului activează fusurile musculare şi acesta

7

Page 8: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

transmite impulsul la măduva spinării şi, împulsul ajunge la coardele anterioare, care activează muşchiul respectiv.

Dacă în reflexul miotatic sunt activaţi motoneuronii alpha tonici (tonus constant / contracţie constantă – ex: statul în picioare), în reflexele tendinoase sunt activaţi motoneuronii alpha fazici (contracţia este de scurtă durată).

Cele mai frecvente reflexe testate în clinică sunt: - r. biciptal- r. triciptal- r. rotulian- r. ahilean.Când este afectată zona medulară – reflexele nu se producCând este afectată zona piramidală – reflexele se produc cu o intensitate accentuatăReflexele cutanate – constau în contracţii involuntare ale unui muşchi sau grup muscular provocate

prin excitarea unei regiuni a pielii.Reflexul cutanat plantar – se testează prin excitarea susţinută a pielii tălpii cu ajutorul unei baghete,

mergând de la călcâi spre degete, răspunsul normal este flectarea (îndoirea) degetelor de la picioare – dacă există o leziune la nivel medular – reflexul nu se produce– dacă există o leziune piramidală (spasticitate) – are loc inversarea reflexului, semnul Babinski – are

loc şi o extensie a degetului mare, o răsfirare a celorlalte degete (desfacere în evantai)– reflexul nociceptiv – la stimuli nocivi– reflexe cutanate

4.Mişcarea voluntară

Rolul structurilor corticale în realizarea mişcărilorCum se realizează receptarea mişcărilor, informaţiilor

Mişcarea voluntară

Mişcarea voluntară sau ideokinetică este acea formă de mişcare care este adaptată unui scop precis, iar realizarea ei este hotărâtă de subiectul respectiv.

La originea oricărei mişcări voluntare stă reprezentarea mintală a mişcării, care este determinată de legăturile care se stabilesc la nivelul scoarţei cerebrale între diferite zone, este determinată de bagajul motric, de experienţa sa şi de informaţiile care vin din mediul intern şi extern.

O mişcare voluntară se poate realiza printr-o activitate imediată sau experienţa poate fi memorată şi poate ajuta la realizarea reacţiilor într-un moment viitor.

Activitatea care se desfăşoară sub îndrumarea logopedului pt. învăţarea mişcărilor corecte ale organelor fonoarticulatoare ca şi activitatea pe care o realizează kinetoterapeutul pt. învăţarea anumitor gesturi este o activitate motorie voluntară.

Activitatea motorie voluntară presupune stabilirea scopului acţiunii, formularea cinetică a acţiunii – alegerea din stocul mnezic al formulelor cinetice pe care le-a învăţat pe cea mai adecvată pt. realizarea mişcării respective apoi urmează execuţia propriu-zisă.

Execuţia propriu-zisă constă în comanda motorie centrală, intrarea în funcţiune a sistemului de execuţie, controlul efectuării mişcărilor de către cerebel şi conlucrarea armonioasă a diferiterlor grupe de muşchi, agonişti şi antagonişti care sunt implicaţi în efectuarea mişcării respective.

Cortexul motor – responsabil pt. efectuarea mişcărilor, prin comandă sub forma unui impuls nervos trimis la muşchi , care efectuează mişcarea propriu-zisă.

Mişcările voluntare sunt precedate de o serie de operaţii mentale, procesele volitive sunt cele care organizează mişcările, procesele afective motivează.

8

Page 9: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Rolul structurilor corticale( rolul SNC-ului) în realizarea mişcărilor

În efectuarea mişcărilor voluntare SNC mobilizează sau blochează în funcţie de mişcarea de efectuat, în funcţie de elementele de efectuare, el este „pilotul”, el dirijează activitatea prin comenzile pe care le adresează efectorilor.

SNC – este capabil să regleze mişcarea în timpul realizării mişcărilor ţinând cont de performanţa mişcării pt. a ameliora mişcarea.

SNC – asigură pregătirea mişcării, mobilizează energia necesară executării ei prin stabilirea generală a tonusului, a posturii, focalizând informaţiile senzoriale care sunt importante, pe baza informaţiilor senzitive-senzoriale sunt precizaţi parametrii necesari pt. învăţarea sau realizarea unei mişcări.

Mişcarea rămâne modificată în timpul efectuării ei ca urmare a activităţii terapeutic-compensatorii.Planul acţiunii poate fi controlat cu posibilitatea de a fi ajustat, cu condiţia de a cunoaşte care dintre

parametrii implicaţi în executarea mişcării se dovedeşte a fi neadecvat.!!! Consecinţele senzoriale ale executării mişcării corecte trebuie a fi memorate pt. constituirea

schemelor / imaginilor mentale corecte.

Rolul centrilor corticali

Intenţia de a realiza, planifica o mişcare se rezumă la un ansamblu de comenzi adresate efectorilor/muşchilor de către cortexul motor.

Rezultatul acţiunii este apreciat în termen de reuşită sau eşec. Funcţiile corticale se realizează prin cooperarea dintre cele 2 emisfere cerebrale, ele sunt legate între

ele prin fibre comisurale (fascicule nervoase), cel mai important dintre acestea este corpul calos, ce conţine peste 200 de milioane de fibre nervoase care permit comunicare dintre emisfere.

Între cele 2 emisfere există atât similitudini, cât şi diferenţe, cu toate că d.p.d.v. anatomic ele sunt identice în ceea ce priveşte funcţiile motorii cerebrale şi funcţiile privind mişcările aflate în legătură cu organele de vorbire.

Studiile anatomoclinice au pus în evidenţă legătura între competenţele lingvistice şi emisfera stângă, chiar înainte de naştere s-a pus în evidenţă că o anumită zonă din emisfera stângă (planul temporal – o parte a zonei Wernicke are o suprafaţă mai mare în emisfera stângă decât în cea dreaptă – acest lucru arată că există o predispoziţie nativă ca funcţiile lingvistice să se localizeze în emisfera stângă, dar acest lucru nu împiedică apariţia limbajului la copii care au suferit o afectare precoce a emisferei stângi – acest lucru are loc datorită plasticităţii structurii nervoase care este mai mare la vârstele mici.

Deşi se admite această asimetrie funcţională în ceea ce priveşte specializarea pt. limbaj, actualmente se insistă pe aceste capacităţi de supleanţă a plasticităţii structurilor nervoase că între cele 2 emisfere există o complementaritate.

Dacă emisfera stg. tratează limbajul în mod secvenţial – care favorizează morfologia şi sintaxa (organizarea discursului, învăţarea cuvintelor ), emisfera dreaptă este legată de expresivitatea discursului – aspect tonal şi afectiv, legată mai mult decât emisfera stg. de simbolismul spaţial.

De ex.: în lb. chineză contează mai mult tonusul – dacă se pierde tonalitatea – se produce neînţelegerea discursului – lezarea emisferei drepte – frecvenţă mai mare a afaziei.

În japoneză există 2 sisteme de scriere: - corespondenţă-grafem – literă ( sistemul Kanji)- scriere simbolică (sistemul Kana) – pt. fiecare cuvânt există un nume simbol – dacă există o leziune a

emisferei stângi se pierde scrierea grafem-literă, dar se păstrează cealaltă, dacă este lezată emisfera dreaptă se pierde scrierea simbolistică şi se păstrează cealaltă.

1. Cortex motor (frontal)

9

Page 10: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

- prelucrează informaţiile senzoriale care vin de la cortex, iar pe baza acestor informaţii comandă2. Cortex senzitiv Se împarte în :

cortex parietalcortex temporal cortex occipital

La nivelul fiecărei arii corticale se disting: - arii primare – prezente în cortexul motor- arii asociative – cortexul senzitivLa nivelul cortexului senzorial:- Ariile primare constutie punctul de sosire al informaţiilor, lezarea lor determină tulburări de

sensibilitate, furnicături.Ariile asociative – arii supraintegrative care permit clasificarea informaţiilor, ; lezarea determină incapacitatea subiectului de a integra informaţiile.- cortexul temporal – specific pt.auz – afectarea lui determină agnozie auditivă- cortexul occipital – specific pt. văz – afectarea lui determină agnozie vizuală ( spe ex. poate –

descrie fizic, dar nu recunoaşte soţia, numele obiectului).- agnozie = vezi, auzi, dar nu recunoşti, nu distingi, înţelegi, descifrezi– pierderea semnificaţiei- cortexul parietal – specific pt. simţul corporal – proprioceptiv – afectarea lui determină ca subiectul

să nu mai recunoască segmentele corpului ( membru fantomă – agnozie corporală – asomatognozie).

Cortexul frontal (motor) localizat în ambele emisfere – arii primare, arii asociativeBrodman a împărţit cortexul în 52 de ariiAriile motorii asociative – asigură funcţia de control/planificare a acţiuniiAria primară – cea care comandă executarea mişcărilor.Cortexul motor comandă mişcările pe baza informaţiilor care vin de la cortexul senzitiv.Aria premotorie , motorie suplimentară, prefrontală şi cea oculomotorie – toate au rol în stabilirea

planului acţiuniiAria premotorie – corespunde ariei 6 a lui Brodman – în partea inferioară- are rolul de a planifica acţiunile pe baza datelor senzoriale de moment (plan la mişcările reactive)Aria motorie suplimentară – aria 6 Brodman p. superioară- planifică acţiunile pe baza informaţiei memorate (pt. acţiuni pe care le prevede)Aria prefrontală – aria 46 a lui Brodman- rol în atenţia acordată stimulilor, menţine starea de pregătire motrică până când intervine un

moment propice acţiunii- are rol inhibitor (aşteaptă momentul potrivit)Aria oculomotorie – aria 8 a lui Brodman- rol în orientarea privirii şi asigură posibilitatea de a dirija voluntar privirea într-o direcţie aleasă –

lezarea acestei arii nu provoacă o paralizie, ci subiectul îşi poate dirija privirea, dar are dificultăţi în a alege ce ţintă vizuală printre mai multe ţinte vizuale sau dirijarea către o ţintă vizuală memorată.

Dacă aria este lezată, atunci dirijarea privirii stg.-dr. este afectată – subiectul fixează o literă din mijloc, ultima, apoi prima – o dezordine – determină tulburări lexico-grafice.

Cortexul motor primar – aria 4 a lui Brodman- homunculus motor (locul de unde pornesc comenzile pt. mişcări): partea de sus a homunculusului

este responsabilă de picioare, partea de jos , este responsabilă de cap.Zona Broca – ariile 44-45 – a III-a circumvoluţie frontală stângă- este responsabiă pt. planul referitor la mişcările legate de efectuarea limbajului (imaginile

mentale)- lezarea ei determină afectarea mişcărilor fonoarticulatorii

10

Page 11: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

În disartrie – leziunea are loc în aria primară – în partea inferioară- comanda mişcărilor, implicit a muschilor feţei au o reprezentare în ambele emisfere

Afazia Broca - localizată în emisfera stângă ariile 44-45- a III-a circumvoluţie din emisfera stângă- afectat limbajulCăi piramidale (fascicolul cortico-spinal) – cele care comandă mişcările membrelor,transmit impulsul la segmentele din măduvă, la nivelul măduvei se termină neuronii motori – ajunge în nervul spinal prin intermediul impulsului nervos primit de la cortex, care ajunge la muşchi prin nervul spinal.fascicolul cortico-bulbar- cel care comandă mişcările feţei

Mişcările feţei au o ineervare bilaterală (localizare în ambele emisfere)Disartria pseudobulbară- se produce când există o leziune bilaterală, când sunt afectate căile cortico-bulbare- determină probleme grave de pronunţie- nu este afectat scrisul, înţelegerea limbii; asta dacă nu are şi alte tulburări de limbaj asociate.Disartria bulbară- este determintă de leziuni la nivelul bulbului, nucleii nervilor cranieni. – se manifestă prin flascitate, sealoree (curge saliva din gură)Apraxie – afectarea activităţilor de mişcareEx: încearcă să aprindă ţigara frecând-o de chibrit, în loc să frece băţul de chibrit.

5.Rolul cerebeluluiRolul sistemului extrapiramidal în efectuarea mişcărilor

Rolul cerebelului

De sine stătător cerebelul nu are o activitate motorie proprie, excitarea suprafeţei sale cu microelectrozi nu determină mişcări într-un segment al corpului, dar cerebelul ajustează contracţiile musculare pt. a da regularitate şi precizie mişcărilor care au fost organizate în alte părţi ale SNC-ului. Chiar dacă nu are o activitate motoare proprie, cerebelul = este un centru de mare importanţă în realizarea mişcărilor, fiind centru reglator al motricităţii, fiind implicat în coordonarea mişcărilor, în controlul tonusului muscular, implicat în mecanismele care influenţează şi menţin echilibru static şi dinamic.

Cerebelul- prin conexiunile aferente şi eferente cerebelul influenţează momentul şi forţa contracţiei

musculaturii voluntare ce realizează mişcările coordonate. Astfel ariile corticale de asociaţie ( care elaborează planul mişcării) trimit acest plan în primul rând spre cortexul motor primar care comandă muşchilor să facă mişcarea, dar simultan îl trimit şi spre cerebel şi ganglionii bazali (nucleii sistemului extrapiramidal).

- Cerebelul compară continuu acest plan (schemă teoretică cu informaţiile pe care le primeşte de la proprioceptori despre execuţia reală a mişcări)i, după care trimite spre centrii motori impulsuri corectoare, participând astfel la activitatea motorie automată (tonus, postură, echilibrul mişcării) şi la activitatea intenţionată (mers, vorbit).

- Cerebelul determină timpul exact de intrare sau ieşire din contracţie a unui muşchi , controlând unele elemente motrice (viteza, direcţia, continuitatea).

Cerebelul îndeplineşte 2 funcţii:1) Funcţia predictivă – realizată pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori poate prezice

când o anumită parte a corpului ajunge în poziţia dorită2) Funcţia inhibitoare – mişcarea este oprită atunci când ajunge la punctul dorit.

11

Page 12: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Afecţiunile cerebeloase nu produc paralizii (abolirea mişcării), ci produc tulburări de coordonare a mişcărilor. Tulburările motorii care apar în urma unor leziuni cerebeloase ele sunt specifice ataxiei cerebeloase.

Ataxia (fără control al mişcărilor)- simptome: asimetria, asinergia, adiadocokinezia (presupune dificultatea de a realiza mişcări

alternative cu membrele), disartria cerebeloasă, tulburările de echilibru static şi dinamic (dismetria)asinergia – presupune tulburări de coordonare între mişcările membrelor şi ale trunchiului.- alcoolismul cronic – determină tulburări cerebeloase.

Rolul sistemului extrapiramidal în realizarea mişcărilor

În afară de cerebel, cortexul motor este legat printr-un număr mare de fibre nervoase ascendente şi descendente şi cu formaţiuni subcorticali şi anume, de ganglionii bazali – ce constituie un alt sistem de reglare al mişcărilor.

Dintre aceşti ganglioni gazali, sunt corpii striaţi (formaţi din neostriat, paleostriat.Ganglionii bazaliNeostriatul este format din nucleul caudal şi putamen şi din globus palidus(cel care alcătuieşte

paleostriatul)Substanţa neagră (locus niger) şi nucleul subtalamic.Sistemul extrapiramidal cuprinde formaţiuni motorii din SNC care împreună cu cerebelul reglează

motricitatea somatică şi tonusul muscular sub controlul piramidal.Ganglionii bazali, ca şi cerebelul constutie sistemul de reglare al mişcărilor (sistemul piramidal

constituie planul mişcării)Rolul ganglionilor bazali se aseamănă prin faptul că o leziune la sistemul extrapiramidal determină

afectarea iniţierii mişcării sau ieşirea/oprirea din mişcare, tonusul.Ganglionii bazali sunt legaţi de cortexul motor prin circuite de tip bucle, care spre deosebire de cele

de tip piramidal, nu se proiectează direct spre măduvă ca cele piramidale, ci se întorc în cortex prin intermediul talamusului (căi corticocorticale), circuite care au rolul de a controla tonusul muscular şi mişcările cutanate sub controlul sistemului piramidal.

Sistemul extrapiramidal este moderator al funcţiei motorii, atât prin intervenţia asupra motricităţii voluntare, involuntare – dar mai ales prin faptul că întreţine tonusul muscular primind informaţii sau comenzi de la cele mai importante structuri corticale (aria prefrontală, aria...), comenzi pe care le direcţionează spre anumite arii delimitate funcţional

Sistemul extrapiramidal intervine pt. a selecţiona printre schemele de mişcare automatizate şi prestabilite pe cele care sunt mai bine adaptate la situaţie.

Ganglionii bazali formează o constelaţie de nuclei (cenuşii centrali) situaţi în jurul paleostriatului (globus palidus) – considerat a fi centrul mişcării reactive şi expresive, cel care reglează tonusul muşchilor neparticipanţi la mişcare (muşchii antagonişti).

Afecţiunile paleostriatului provoacă hipertonie şi rigiditate musculară (dar nu ca în paralizie).Striatul sau neostriatul (putamen + nucleul caudal) integrează informaţiile corticale şi controlează

activitatea paleostriatului, exercitând asupra acestuia o influenţă inhibitoare.Striatul + cerebelul intervine în utilizarea planurilor motorii învăţate permiţând pregătirea şi

realizarea automată a mişcărilor obişnuite nemaifiind necesară implicarea cortexului în toate evenimentele care conduc la mişcări (executarea unei mişcări) – la început activitatea era controlată de cortex, acum se desfăşoară automat.

Neostriatul înmagazinează programele necesare şi atunci când mişcarea este dorită el (este activat de ariile de asociaţie) iniţiind şi controlând mişcarea prin paleostriatul (globus palidus).

Striatul intervine în repartizarea adecvată a impulsurilor corticale astfel încât postura să se poată menţine fără operaţia unei mişcări involuntare (dacă ex. afecţiuni apar în plus anumite mişcări parazite: tremurături).

12

Page 13: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Afecţiuni ale mişcărilor extrapiramidale conduc fie, la o sărăcie a mişcărilor sau akinezie, acompaniată de o creştere a tonusului muscular sau. rigiditate, specifică sindromului de paleostriat (întâlnit în maladia Parkinson), fie la mişcări involuntare anormale, însoţite de o reducere a tonusului muscular – întâlnit în sindromul de neostriat (coree, atetoză).

Comenzile motorii de la centrii nervoşi către efectori şi informaţiile care vin de la receptori spre centrii corticali se transmit prin celulele nervoase (neuroni) care sunt unităţile structurale de bază ale sistemului nervos şi se realizează datorită particularităţii pe care o au celulele nervoase de a fi excitabile. Aceste comenzi se realizează sub forma unui impuls nervos = o modificare fizicochimică a interiorului şi a exteriorului membranei celulei nervoase, această transmitere fiind o manifestare electro-chimică denumită potenţial de acţiune.

Adică între interiorul şi exteriorul celulei nervoase există tot o diferenţă dintre concentraţiile dintre ionii pozitivi şi cei negativi, membrana celulei nervoase este polarizată.

Când celula nervoasă nu transmite impulsuri există o concentraţie mai mare de ioni pozitivi în exterior şi o concentraţie mai mare de ioni negativi în interiorul celulei. Această diferenţă de potenţial dintre ionii pozitivi şi cei negativi – determină ca celula nervoasă să fie în repaos (concentraţie mai mare de ioni negativi în interior). Impulsul nervos are loc când un stimul exterior modifică permeabilitatea membranei meuronului, atunci ionii pozitivi pătrund în interiorul celulei, dacă stimulul este suficient de intens, concentraţia de ioni pozitivi devine mare în interior rezultă acest proces denumindu-se depolarizare.

Imediat după producerea unui potenţial de acţiune în zonele învecinate membranei neuronului ia naştere un curent care propagă impulsul nervos. Conducerea impulsului realizându-se prin fibre nervoase senzitive şi fibre nervoase motorii.

O fibră nervoasă = o extensie a neuronului – axonul.Un nerv este format din grupuri de fibre nervoase reunite. Datorită faptului că majoritatea nervilor

includ fibre nervoase senzitive şi motorii, aceşti nervi poartă denumirea de nervi mixti. Pentru ca impulsul să poată fi transmis, stimulul trebuie să depăşească nivelul la care apare

depolarizarea. Potenţialul de acţiune acţionează conform legii „tot sau nimic”, adică un impuls produce sau nu depolarizarea. Utilizând impulsul nervos, neuronul transmite informaţia dintr-un punct în altul al sistemului nervos. Neuronii nu sunt în contact direct unii cu alţii, ci există un spaţiu care are rolul ca informaţia să se transmită într-un mod mai complex. Acest spaţiu care se află între axonul neuronului 1 şi dendrita următorului neuron poartă denumirea de sinapsă. Transmiterea de la un neuron la altul e un proces ce se realizează datorită neurotransmiţătorilor – care sunt substanţe chimice sintetizate de neuroni şi care, sunt capabile să străbată membrana neuronului alăturat, unde reacţionează cu receptorii neuronului următor, determinând schimbări în membrana celulei receptoare, care până atunci se afla în repaos, continuând astfel propagarea impulsului nervos. Sosirea unui impuls la extremitatea axonului din primul neuron (denumit buton terminal) provoacă eliberarea acestui neurotransmiţător.

Acţiunea neurotransmiţătorilor poate fi excitatoare sau inhibitoare.A. Neurotransmiţătorii excitatori ( ce care facilitează transmiterea impulsului nervos):1.Acetilcolina 4.Epinefrina

2.Dopamina 5.Endorfina3.Norepinefrina 6.Encefalina

Acetilcolina – facilitează realizarea mişcărilor– se găseşte la joncţiunea neuromusculară şi este implicată în activitatea aparatului locomotor.Studiile postmortem ale cazurilor de demenţă senilă al cărui simptom este amnezia au relevat o

pierdere semnificativă a acetilcolinei la nivel cerebral. Prin distrugerea receptorilor de acetilcolină se produce miastenia gravis (oboesala întregului aparat muscular).

13

Page 14: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Dopamina- implicată în iniţierea mişcărilor - este sintetizată la nivelul SNC-ului în corpii striaţi şi în substanţa neagră.- Degenerarea neuronilor din substanţa neagră duc la o insuficientă producere de dopamină care

împiedică iniţierea mişcărilor. Determină sindrom akinetic, hipokinetic – maladia ParkinsonNorepinefrina / nonadrenalina- secretată din trunchiul cerebral, de hipotalamus, implicată în controlul activităţii globale,

contracţia tonusului muscular, selectarea stimulilor importanţi.Epinefrina /adrenalina- efecte similare cu norepinefrina.Endorfina- secretată de glanda hipofiză , glanda pituitară, neuroni din hipotalamus – acţionează ca un

analgezic – reductor al dureriiEncefalina- răspândită în tot SNC-ul - ajută la mobilizarea în activitate B. Neurotransmiţători inhibitoriSerotoninaAcidul gama aminobulitic- secretat din cerebel , din ganglionii bazali şi corpii striaţi- în lipsa lui creierul descarcă impulsuri nervoase fără nici un control

Serotonina- secretată de nucleii care au origine în mezencefa l (trunchiul cerebral) având un rol inhibitor al

căilor de transmisie.- ajută la controlul dispoziţiei, mediază comportamentul, având un rol în trăirea anxietăţii- diminuarea serotoninei determină un comportament agresiv, exploziv, lipsă de stăpânire a

comportamentului.Mişcarea este realizată de muşchi. Muşchiul = un component al aparatului locomotor adaptat funcţiei de contraţie, o componentă activă

spre deosebire de oase, care reprezintă – componentă pasivă a aparatului locomotor.Mişcarea se realizează prin contraţie musculară ca urmare a stimulării neuronului motor care

comandă aceste contracţii sub forma unui impuls nervos.Un muşchi este prevăzut cu una sau mai multe ramuri nervoase ce conţin atât fibre aferente cât şi

eferente. Un neuron motor împreună cu fibrele muşchilor pe care le inervează formează o unitate motorie. Impulsurile se transmit la nivelul muşchilor,transmiterea lui se realizează prin placa motorie.

Placa motorie = este constituită din extremitatea terminală a neuronului( axonul) şi membrana fibrei musculare; axonul fiind cel care trimite impulsul la nivelul membranei, transmitere care se realizează prin intermediul acetilcolinei, care produce depolarizarea fibrei musculare, ce precede contracţia musculară.

Muşchiul = elementul efector al mişcării, pt. a realiza mişcarea, muşchiul are nevoie de energie, care converteşte energia chimică din alimente în energie fizică. Fiecare muşchi conţine câteva mii sau zeci de mii de fibre musculare (unităţi structurale ale muşchilor).

Fiecare fibră musculară este compusă din nucleu, membrană (sarcolemă) elastică care acoperă complet fibra musculară şi are rolul de a menţine componentele vitale ale fibrelor în interiorul acesteia, de a permite pătrunderea nutrienţilor pt. întreţinerea celulei, şi din sarcoplasmă (în citoplasmă sunt conţinute miofibrilele – ele sunt componentele contractile, filamente foarte fine ale ţesutului muscular,tot aici se află şi mitocondrii care se află printre miofibrile şi au rolul de a furniza energia necesară contracţiei).

Miofibrilele sunt alcătuite din filamente foarte fine, unităţi contractile aşezate cap la cap poartă denumirea de sarcomeri.

Sarcomeri sunt alcătuiţi din 2 tipuri de filamente – actină şi miozină – care se întrepătrund.

14

Page 15: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Atunci când un impuls nervos comandă contracţia musculară, filamentul de actină alunecă peste filamentul de miozină şi se vor cupla temporar formându-se actomiozina.

Contracţia musculară rezultă din astfel de cuplări care determină scurtarea muşchiului, contractarea sa. Când stimularea încetează filamentele de actină şi miozină se separă, iar muşchiul revine la lungimea iniţială.

Pentru furnizarea energiei necesare contracţiei este nevoie de carbohidraţi, lipide ,care sunt conţinute în mitocondrii, energia necesară contracţiei, este înmagazinată sub formă de ATP (acid adenozin trifosforic) – atunci când e nevoie de energie – ATP-ul se descompune în ADP (acid adenozin difosforic + energie). Dispariţia ATP-ului duce la pierderea elasticităţii + o rigiditate musculară. Dacă cererea de ATP nu este satisfăcută, apare incapacitatea de contracţie: oboseală, scăderea forţei musculare ce poate fi însoţită de distrugerea fibrei musculare – miopatii.

Muşchii nu sunt omogeni:– fibre musculare de tip 1 – fibre musculare de tip 2Fibre musculare de tip 1

– sunt mai mici şi conţin miofibrile mai multe şi mai subţiri + mai multe mitocondri şi implicaţi în mişcări aerobe (consum mare de O2).

Fibre musculare de tip 2

– sunt mai groase şi conţin mai puţine mitocondrii – implicaţi în mişcări anaerobe.Un muşchi poate conţine mai multe unităţi motorii.Când un nerv motor este activat, impulsul este transmis la toate fibrele musculare pe care le

inervează sau la niciuna cf. legii “tot sau nimic”.Nu toate unităţile motorii sunt activate în timpul unei contracţii musculare, numărul de unităţi

motorii implicate este în funcţie de solicitările la care este supus muşchiul. Dacă solicitarea este foarte mare sunt activate toate sau aproape toate, deci rezultă o forţă maximă.

Forţa musculară depinde de şi rezultă din însumarea lor:- numărul unităţi motorii- tipul lor(contracţie sau rapidă)- viteza de acţiune.

6.Mişcările automate

Mişcarea automată este o mişcare care se produce din obişnuinţă, fără participare conştientă, este o mişcare perfecţionată atât ca execuţie cât şi ca economie funcţională.

Procesul de automatizare se realizează în timp, pe baza pe unui număr mare de repetări.Automatizarea mişcării presupune o învăţare prealabilă, spre deosebire de automatismele primare

care sunt mişcări reflexe. O mişcare automată poate fi o mişcare destul de complicată uneori cu participarea unor grupe diferite de muşchi.

După ce se realizează automatismul prin perfecţionare, mişcarea automată se execută fără participare conştientă. Uneori mişcarea automată poate fi o mişcare coordonată, dirijată conştient dacă în efectuarea actelor automate intervine un obstacol sau un stimul neprevăzut.

În vederea automatizării unei mişcări este necesară coperarea unor circuite nervoase aferente şi eferente interconectate în diferite moduri, realizându-se astfel deprinderile motrice – ele sunt tehnici de execuţie în cadrul unor activităţi care s-au perfecţionat prin repetare.FORMAREA DEPRINDERILOR MOTRICE se bazează pe interacţiunea dintre:

Excitanţi proprioceptivi care sunt transmişi scoarţei cerebrale în aceeaşi ordine şi cei.......

15

Page 16: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Mecanismele şi procesele fiziologice implicate în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice sunt cele legate de formarea şi întărirea unor legături la nivelul unor procese nervoase.

Aceste procese nervoase sunt: - iradierea şi concentrarea - excitaţia şi inhibiţiaIradierea şi concentrarea nu rămân în celulele în care au apărut sub influenţa impulsurilor

aferente, ci se răspândesc pe o suprafaţă mai mare sau mai mică după care revin în locul de unde au pornit, fenomen denumit concentrare.

Fenomenul de concentrare este susţinut de fenomenul inducţiei reciproce – proprietatea celulelor nervoase de a produce în jurul lor procese de sens opus (dacă un grup de celule nervoase se află în stare de excitaţie pt. a nu fi perturbate în jurul lor simultan se instalează inhibiţia.

Pe baza iradierii şi a concentrării excitaţiei şi a inhibiţiei şi ca rezultat al inducţiei reciproce se bătătoresc şi se delimitează treptat căi nervoase specifice acţiunii respective ,care primesc caracterul unui stereotip dinamic.

La începutul învăţării deprinderilor motrice – sunt implicate suprafeţe mai mari ale creierului şi nu zona responsabilă de mişcarea respectivă, concentraţia apare atunci când este implicată strict zona responsabilă + fenomenul inducţiei reciproce ( când deprinderile motrice au fost învăţate - odată ce se activează anumite celule nervoase, simultan, celelalte, care nu sunt implicate în activitatea respectivă se inhibă,).

ETAPE ÎN FORMAREA UNEI DEPRINDERI MOTRICE/MIŞCĂRI AUTOMATE:1. Etapa mişcărilor nediferenţiate

- subiectul îşi formează o imagine globală a ceea ce trebuie să realizeze şi, în mintea lui se formează un program vag al acţiunii.

- mişcarea se realizează cu o serie de mişcări inutile/parazite, lipsite de coordonare, deoarece la nivelul sistemului nervos ajung excitaţii care iradiază în mai multe zone ale creierului decât este necesar.

- această iradiere în mai multe zone determină ca răspunsul să nu se realizeze cu exactitate din zona motorie care trimite impulsul motor spre muşchii implicaţi în efectuarea adecvată a mişcării respective.

- inhibiţia de diferenţiere este slabă, subiectul nu sesizează diferenţa dintre modelul pe care trebuie să-l imite şi mişcările pe care le face, ca urmare programul mişcărilor este nu este suficient selecţionat, astfel încât se fac mişcări inutile, de multe ori folosindu-se segmente corporale care nu sunt implicate în mişcarea respectivă.

- subiecţii sunt crispaţi, activitatea este neeconomicoasă cu un mare consum de - când există şi dizabilităţi, excitaţiile pot să nu ajungă în zona respectivă deoarece excitaţiile

proprioceptive şi anumite mecanisme cognitive sunt afectate.- când există şi probleme motorii – răspunsul motor se realizează defectuos sau subiectul nu poate

efectua mişcarea (paralizie)

2. Etapa mişcărilor conforme cu scopul acţiunii, dar realizate cu încordări puternice

- în această ce etapă se trece după un timp de repetare, în care subiectul ajunge să diferenţieze cu exactitate stimulii la care trebuie să răspundă, comenzile motorii sunt mai precis selecţionate.

- zona indicată este mai redusă , concentrându-se numai pe centrii adecvaţi- programul elaborat de scoarţă î n vederea realizării activităţii motrice este imperfect pt. că

inhibiţia de diferenţiere este parţială - repartizarea tonusului muscular de contracţie este inegală , fapt care determină ca mişcarea să se

realizeze cu o încordare mai mare a musculaturii şi oboseala intervine mai repede.- repetând numărul de mişcări se ajunge la mărirea numărului de execuţii reuşite

16

Page 17: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

- această etapă este depăşită mai uşor de copii şi tineri, faţă de adulţi datorită plasticităţii mai mari a structurilor corticale la vârstele mici.

3. Etapa diferenţierilor fine- corespunde elaborării propriu-zise a deprinderilor motrice - se caracterizează prin concentrarea proceselor nervoase doar asupra zonelor respectabile în

dirijarea şi controlul mişcării- zonele neimplicate intră în stare de inhibiţie, se obţine – se ajunge la un focar activ bine

determinat în dirijare + control şi efectuarea mişcării- oboseala nu apare atât de repede ca în etapa anterioară

4. Etapa de automatizare

- mişcarea se realizează fără control conştient, cortexul nu mai participă, ci doar centrii subcorticali.

În cazul procesului de formare a deprinderilor motrice pot interveni fenomene de transfer şi interferenţă a deprinderilor.

Fenomene de transfer- atunci când deprinderile anterioare influenţează pozitiv formarea unor deprinderi noi

Fenomene de interferenţă

- atunci când deprinderile anterioare influenţează negativ formarea unor deprinderi noi.Dacă o deprindere s-a format greşit influenţează negativ o alta deprindere care presupune

cunoaşterea celei care s-a format greşit.Ex: dacă pronunţă copilul sunetul l, d – influenţează pozitiv învăţarea lui r, dar dacă r este velar sau

interdental... etc. este mai greu să se corecteze.Odată ce deprinderea s-a însuşit deprinderea, absenţa exerciţiului acesteia şi mărirea intervalului la

care realizează această deprindere pot să ducă la slăbirea deprinderii, la diminuarea preciziei în execuţie şi a uşurinţei în execuţie, dar pierderea totală nu se va realiza.

ÎNSUŞIREA DEPRINDERII DE SCRIS – TRECE ŞI EA PRIN CELE 4 ETAPE

Scrisul constă formarea unor legături de asociaţie în scoarţa cerebrală între sunetul auzit, între perceperea mâinii care scrie şi schema motorie care comandă mişcările mâini.

Când copilul învaţă actul grafic are loc o continuă analiză şi sinteză optică.În scrierea după dictare are loc o analiză şi sinteză acustică în plus. Faza iniţială a actului grafic -se caracterizează ca oricare etapă în faza deprinderii printr-o reacţie difuză, nediferenţiată. Iradierea

proceselor excitatorii în scoarţa cerebrală provoacă o serie de mişcări inutile, deşi el percepe vizual modelul literei (forma, înclinaţia, mărimea), mişcările subiectului nu produc exact litera.

În urma încercărilor repetate reacţia motrică difuză se diferenţiază treptat- datorită concentrării şi delimitării proceselor excitatorii şi apoi determinarea inhibiţiei de

diferenţiere se selectează numai mişcările corecte, iar cele incorecte care nu sunt întărite nu le mai exersează (se elimină – prin exersare se formează acel stereotip dinamic astfel încât actul grafic se realizează automat).

17

Page 18: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

ÎNSUŞIREA UNEI DEPRINDERI CORECTE DE VORBIRE ca şi formării oricărei alte deprinderi motrice presupune: - înţelegerea acţiunii, scopul şi finalizarea, procedeele folosite care trebuie prezentate subiectului

accesibil nivelului său de înţelegere – stimulându-i motivaţia- demonstrarea acţiunii – explicarea necesară pt. înţelegerea structurii mişcărilor componente,

subiectul ajunge să schiţeze planul general al mişcării acţiunii şi fazele din care este compusă acţiunea respectivă

- exersarea mişcării – subiectul continuă să repete acţiunea - etapa de consolidare – când subiectul efectuează corect mişcările, dar mai are mici „scăpări”- etapa de automatizare – mişcarea se realizează în context general, automatizarea sunetului în

conversaţie fără a avea scăpări – controlată/coordonată de sistemul extrapiramidal, nu mai participă cortexul motor.

7.Stadiile dezvoltării mişcărilor la copil

În perioada imediată naşterii viaţa mentală a copilului se reduce la exersarea aparatelor reflexe, deci viaţa mentală se reduce la coordonarea senzorial-motorie transmisă ereditar.

Exersarea ciclului reflex duce la încorporarea unor conduite noi, create prin experienţa proprie, prin diferenţieri progresive ajungându-se la structuri mai ample.

Toate activităţile motorii ale nou-născutului se desfăşoară pe baza informaţiilor primite din mediul exterior, ele ajustându-se în funcţie de schimbările ce survim pe parcurs, în funcţie de succesele şi eşecurile pe care le are copilul asupra mediului.

Dezvoltarea motorie a copilului se desfăşoară pe baza acestor conduite motorii elementare , pe baza tuturor informaţiilor primite din exterior, în funcţie de efectele produse de aceste activităţi.

Dezvoltarea motorie este condiţionată de relaţionarea copilului cu mediul, prin intermediul organelor de simţ. Copilul învaţă în primul rând senzaţia mişcării prin repetarea continuă a ei, la rândul ei, la rândul ei dezvoltara mişcărilor lărgeşte aria cunoaşterii astfel încât se ajunge la o explorare a mediului din ce în ce mai complexă.

Gradul complex de dezvoltare psihică a omului face ca dezvoltarea sa motorie să fie complet diferită de cea a animalelor, la care comportamentul motor de tip adult se dezvoltă foarte repede.

Cu cât rolul pe care îl joacă scoarţa cerebrală asupra dezvoltării mişcărilor este mai mare, cu atât sunt mai neorganizate mişcările nou-născutului şi cu atât este mai important rezultatul final, complexitatea şi diversitatea mişcărilor efectuate de om (cf. lui Secenov).

Ca şi la adult, la copil în urma afecţiunilor SN are loc o deteriorare a funcţiilor motrice, însă această deteriorare are o semnificaţie în plus pt. că împiedică dezvoltarea şi cu cât această deteriorare are loc la vârste mai mici, cu atât dezvoltarea este mai afectată. De aceea se impune pt. a avea succes în activitatea de recuperare se recomandă depistarea cât mai timpurie a acestor afecţiuni.

Cunoaşterea amănunţită a dezvoltării motorii a copilului este necesară atât pt. a avea elemente de referinţă pt. dezvoltarea normală, mai ales că în primul an de viaţă semnele clinice ale unei eventuale leziuni cerebrale sunt slab exprimate, iar metodologia de recuperare are în vedere tocmai parcurgerea acestor etape.

18

Page 19: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

STADIILE DEZVOLTĂRII MOTORII DUPĂ DENKHOFF

– până când copilul ajunge la un control total asupra corpului trece prin 5 stadii:

1) Stadiul mişcărilor neorganizate (0-3 luni)

Se caracterizează prin faptul că un copil la naştere produce mişcări fără scop şi efecte anume. La naştere copilul are o atitudine în flexie cu hipertonia flexorilor (membrelor – mâinile + picioarele îndoite) + hipotonia cefei (nu îşi poate menţine capul). În această perioadă copilul nu poate să îşi întindă complet membrele, dar poate să efectueze mişcări alternative cu membrele inferioare. În această perioadă este normal ca copilul să nu aibă control asupra extremităţilor cefalice, el îşi bălăngăne capul, abia spre sfârşitul lunii a doua începe să-şi ţină capul în poziţie ridicată la început pt. câteva secunde. În luna a III-a începe să îşi controleze poziţia capului. La sfârşitul lunii a III-a, copilul aşezat în decubit ventral (culcat pe burtă) poate urmări ce se petrece în jurul său rotind capul.

La sfârşitul celor 3 luni, copilul ajuns în decubit ventral se poate sprijini pe coate şi pe antebraţe cu palmele şi degetele extinse ajungând într-o anumită postură cunoscută sub denumirea „postura păpuşii”. Această postură este un punct important în dezvoltarea motorie a copilului semnificând trecerea în stadiul următor.

În acest stadiu copilul prezintă o serie de reflexe primare/arhaice/ înnăscute, dar aceste reflexe trebuie să dispară la 3/4 luni, dacă ele nu dispar – dezvoltarea motorie perturbată.

1.Reflexul moro sau reflexul de îmbrăţişare

– o reacţie caracteristică a nou-născutului şi apare în urma unor excitanţi cum ar fi percuţia abdomenului cu palma, suflatul pe faţa copilului sau lăsarea în jos a plamei care susţine capul copilului. Răspunsul constă în abducţia şi extensia bruscă a membrelor cu revenirea lentă la postura iniţială.

Lipsa lui este dovada/indicele unei afecţiuni neurologice.

2.Reflexul de ortostatism sau reacţia pozitivă de sprijin

Dacă nou-născutul este susţinut de torace sau subaxilă în poziţia ortostatică (în picioare) se produce o extensie progresivă a membrelor inferioare. Dacă în această poziţie nou-născutul este înclinat într-o parte, membrul spre partea care este înclinat se întinde şi el.

3.Reflexul de păşire sau de mers automat

Când noul-născut este în poziţie ortostatică dacă este aplecat înainte el va mişca automat picioarele.

4.Reflexul de prindere

Dacă la un nou-născut se apasă în palma sa cu un obiect sau degetele, degetele copilului vor prinde obiectul cu degetele.

5.Reflexul punctelor cardinale

Pus în evidenţă prin mai multe moduri de stimulare:

1.Atingerea colţului gurii copilului are ca rezultat faptul că buza inferioară se lasă în jos şi limba se mişcă spre locul stimulat, dacă degetul alunecă copilul întoarce capul pt. a urmări degetul.2.Stimularea buzei inferioare determină coborârea buzei şi limba se îndreaptă spre locul stimulat3.Atingerea buzei superioare

19

Page 20: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

În această perioadă copilul reacţionează la sunetul unui clopoţel, din luna a II-a poate urmări un obiect cu privirea pe linie orizontală, de la un capăt la altul.

După 3 luni gângureşte, dacă gânguritul se opreşte copilul este surd (dacă el nu se aude – nu conştientizează efectele mişcării el se opreşte)

2.Stadiul mişcărilor necoordonate (4-6 luni)

La 4 luni copilul poate să deschidă palma şi reţine obiecte în mână.

La 5 luni apare reflexul Landau – dacă copilul este ridicat din decubit ventral cu o mână sub torace el îşi va extinde coloana, membrele

inferioare şi îşi va ridica capul. Dacă din această poziţie se apasă pe cap tonusul de extensie se înmoaie (pierde poziţia), şi acest reflex dispare după luna a IX-a.

Copilul poate fi sprijinit în şezând şi să-şi ţină capul drept.La 6 luni – poate să se rostogolească, să întindă cotul, să se sprijine pe braţele extinse în decubit

ventral, poate să prindă obiectele cu opoziţia parţială a policelui (degetul mare), poate duce obiectele dintr-o mână în alta, îşi recunoaşte numele când este strigat şi poate imita expresia facială a mamei .

3. Stadiul de debut al coordonării (7-10 luni)

Copilul după 7 luni poate să se ridice singur în şezând sau chiar să stea fără sprijin sau cu un uşor sprijin lombar, îşi foloseşte membrele pt. a-şi menţine echilibrul, indiferent de poziţia capului, examinează cu interes obiectele, vocalizează.La 8 luni se stă în şezând fără probleme cu alternarea coordonată a flexiei şi extensiei braţelor, prehensiunea este corectă cu opoziţia policelui.La sfârşitul lunii a 8-a spre luna a 9-a apare un alt reflex semnificativ – reflexul pregătirii pt. săritură .R eflexul pregătirii pt. săritură – constă în extensia protectoare a braţelor în momentul în care copilul este pe punctul de a cădea înainte. El este pus în evidenţă aplecând copilul în faţă când el este ţinut în poziţie ortostatică – atunci copilul îşi ridică braţele înainte, acest reflex persistă pt. toată viaţa ca un reflex de apărare faţă de leziunile ce pot apărea când noi cădem.Între 9-10 luni copilul se poate ridica din această poziţie în picioare prin ridicarea trunchiului dacă se sprijină de un corp, el duce un picior înainte şi se sprijină pe el – „postura cavalerului” (punct important în dezvoltarea motorie) – îşi îndoaie genunchii şi îşi întinde braţele să se sprijine pt. a merge.La 10 luni – se ridică, se aşază fără probleme, începe interesul pt. propria imagine în oglindă, silabiseşte.

4.Stadiul coordonării parţiale (10-24 luni)

Copilul se ridică cu sprijin, la 11 luni poate sta singur câteva secunde, la 12 luni poate merge ţinut de mână, dar cu picioarele îndepărtate, prehensiunea este tot mai apropiată de cea a adultului.

La 14-15 luni poate merge singur fără să cadă, construieşte un turn din 2/3 cuburi fără să cadă.La 18 luni poate trage jucării mergând cu spatele, începe să alerge, se aşază şi se ridică de pe scaun,

începe să mănânce singur, urcă scările ţinându-se de balustradă.La 20 de luni – poate sta într-un singur picior, poate construi turnuri din 4-5 cuburi.La 24 de luni – aleargă fără să cadă, poate urca şi coborî scările singur, dar cu picioarele pe aceeaşi

treaptă, poate să sară de la o înălţime de 20-30 cm, poate întoarce paginile unei cărţi, poate construi un turn din 7-8 cuburi.

20

Page 21: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

5. Stadiul controlului total (după 24 de luni)

La 3 ani urcă scara alternând picioarele, dar la coborâre are încă dificultăţi în alternarea picioarelor, merge pe o linie dreaptă cu mici devieri.

La 3,6 ani copilul poate sta pe vârfuri, merge singur cu tricicleta.La 4 ani coboară scările alternând picioarele, stă într-un picior 7-8 secunde.La 5 ani – poate folosi aptitudinile motorii pt. activităţi complexe.

8.Tulburări motorii(vezi tratat pag. 634 din tratatul de PPS )

Tulburările motorii sunt provocate de diferite afecţiuni situate la nivelul măduvei, nervilor periferici.Cele mai frecvente tulburări motorii sunt cauzate de leziuni ale centrilor şi ale căilor care coordonează

actele motorii.Tipuri:

a. Tulburări de natură centralăb. tulburări de natură periferică

1. Tulburări motorii de natură centralăAtât la copil, cât şi la adult apar în urma afectării marilor sisteme motorii: sistemul piramidal, extrapiramidal, cerebelos

Leziunile care implică sistemul piramidal

- se întâlnesc mai frecvent din cauza faptului că traiectul piramidal se întinde la nivelul întregului creier, fapt ce îl face susceptibil la o serie de afecţiuni ce pot fi de natură:

- traumatică (în urma unei lovituri - maladii infecţioase- vasculară ( ACV – accident vascular) – boli demielinizante-La originea afecţiunilor piramidale la adult pot fi ACV-uri...Afecţiunile piramidale determină pareze( abolire pe jumătate ) sau paralizii (abolire totală) – de tip spastic.În funcţie de întinderea leziunilor există:Hemiplegii HemiparezăTetraplegii TetraparezăParaplegii ParaparezăHemiplegie – afectarea membrelor de pe o parte a corpuluiTetraplegii – afectarea membrelor superioare şi inferioareMonoplegie – afectarea unui singur membru

Leziunile de tip extrapiramidal (nucleul caudal, putamen, globus palidus)

- dizabilităţile motorii de tip extrapiramidal sunt determinate de pierderea controlului inhibitor exercitat de neurostriat asupra paleostriatului şi se manifestă prin: incapacitatea de a împiedica efectuarea unor acţiuni pe care nu doreşte să le execute (mişcări involuntare anormale) – aceste manifestări sunt specifice sindromului diskinetic, iar alte tipuri de dizabilităţi apar ca urmare a pierderii controlului normal exercitat de substanţa neagră asupra striatului şi se manifestă printr-o sărăcie a mişcărilor sau akinezie.

Diskineziile (atetoza şi coree)

21

Page 22: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

Akinezie (sindrom Parkinson)

Leziuni de tip cerebelos

- determină tulburări de coordonare a mişcărilor, adică ataxie cerebeloasă , (tulburări a coordonării mişcărilor, fără a fi afectată forţa musculară)

de completat din tratat

Dificultăţi – dismetrie– asinergie (tulburări de coordonare a trunchiului cu membrele)– disartrie de cerebelosSpecificul deficienţelor neuromotorii la copii – de completat din tratat

Termenul de paralizie cerebrală – a fost înlocuit cu sintagma IMOC

IMOC = infirmitate motorie de origine cerebrală= utilizat pt.toate afecţiunile cerebrale survenite înaintea vârstei de 6 ani – când tulburarea afectează

intelectul, iar afecţiunile motorii sunt pe plan secundar folosim termenul de encefalopatie(în care deficienţa mintală domină tabloul clinic).

IMOC nu este encefalopatie

Cauze:

Factori prenataliPerinataliPostnatali

În funcţie de funcţiile care au fost afectate există 3 tipuri de sindroame: - sindromul spastic- sindromul diskinetic copilul poate să aibă un sindrom sau toate- sindromul ataxic

Sindromul spastic (paralizii, pareze)- este cel mai frecvent (50–60% din totalul copiilor care au IMOC) – deoarece traectul piramidal se

întinde la nivelul întregului creier- spasticitate mai ales la nivelul muşchilor voluntari : muşchii flexori ai membrelor superioare

extensori ai membrelor inferioare.

22

Page 23: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

9.Principii generale în recuperarea persoanelor cu dizabiltăţi motorii

Se realizează printr-o activitate susţinută, în care, în afară de medic şi kinetoterapeut un rol important îl au psihopedagogul şi logopedul.

Abordarea terapeutică trebuie să ţină seama de tipul principal de deficienţă, de proporţia altor deficienţe care sunt asociate la tipul principal având la bază o serie de principii care au fost formulate de Vass în 1966:

1. Toate fiinţele umane au potenţiale ce nu au fost complet dezvoltate.2. Dezvoltarea neuromusculară normală se desfăşoară în direcţie cervico-caudală (cap-picioare) şi

proximo-distală (apropiat-depărtat).3. Dezvoltarea adecvată a funcţiilor capului, gâtului, trunchiului va avea prioritate în raport cu

dezvoltarea extremităţilor. Dacă nu există un control al capului, gâtului, trunchiuliu nici motricitatea fină nu poate fi dezvoltată.

4. Deprinderile motorii timpurii sunt dominate de activităţi reflexe. Reflexele primitive se integrează apoi pt. a permite dezvoltarea unor activităţi mai complexe, ca târâtul, rostogolitul, şezutul etc.

5. Deprinderile motorii timpurii sunt caracterizate prin mişcări spontane care oscilează între extreme, flexie-extensie.

6. Dezvoltarea deprinderilor motorii se exprimă printr-o succesiune ordonată de modele, de postură şi mişcare.

7. Etapele dezvoltării motorii au o succesiune ordonată, dar există şi suprapuneri între ele. Sunt situaţii când copilul nu îşi încheie dezvoltarea uneia înainte de a trece la etapa următoare.

8. Dezvoltarea deprinderilor motrice are tendinţa la ciclicitate (urmează trecerea de la dominanţa flexorilor la cea a extensorilor).

9. Locomoţia depinde de contracţia reciprocă a flexorilor şi extensorilor, în menţinerea posturii necesită o ajustare continuă a acestora.

10. Pentru învăţarea actelor motorii şi pt. a dezvolta forţa şi rezistenţa se folosesc stimulări frecvente şi activităţi repetitive.

Obiective specifice pt. recuperarea persoanelor a dizabilităţi neuromotorii:1. Conştientizarea mişcărilor, posibile spre cele normale şi normalizarea răspunsului motor şi

automat.2. Asigurarea forţei şi rezistenţei în schemele de mişcare necesare realizării activităţilor motorii.3. Creşterea forţei musculare.4. Ameliorarea coordonării musculare.5. Creşterea rezistenţei musculare, folosind dacă este cazul mijloace de ortezare (dispozitiv ce menţine

postura corectă).6. Îmbunătăţirea mobilităţii articulatorii.7. Prevenirea şi eliminarea contracturilor musculare prin dezvoltarea muşchilor antagonişti.

Aspecte în recuperarea copiilor cu IMOC:

O importanţă deosebită o are diagnosticarea precoce şi începerea cât mai rapidă a programului de recuperare pt. a se evita formarea căilor motorii defectuoase şi vicierea consecutivă a impulsurilor proprioceptive.

23

Page 24: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

În vederea diagnosticării precoce – absenţa sau persistenţa reflexelor arhaice reprezintă semne ale unor afecţiuni neurologice (pesistenţa reflexului Moro, a reflexului de mers automat sau absenţa reflexului Landau sau a reflexului de pregătire pt. săritură).

Măsurile terapeutice vizează:

1. Îmbunătăţirea posturii normale a copilului, reducerea spasticităţii sau a spasmelor intermitente, astfel încât mişcarea să se realizeze cu un efort cât mai mic.

2. Îmbunătăţirea tonusului muscular (mai ales la cei cu sindrom diskinetic sau sindrom ataxic)3. Educarea controlului capului, a poziţiei şezând, a ortostatismului şi a mersului.4. Educarea propriocepţiei, a sensibilităţii musculare.5. Combaterea apariţiei contracturilor şi a diformităţilor.

Aplicarea unui program terapeutic la copilul cu IMOC presupune:

1.Diminuarea spasticităţii

- se realizează prin posturi reflex-inhibitoare care pleacă de la poziţionarea capului şi a micilor articulaţii folosite ca puncte cheie.

- Prin utilizarea masajului

2.Realizarea mişcărilor de către copil

urmând o succesiune – se realizează utilizând mişcările pasive, apoi mişcări active asistate – până se ajunge la mişcări active libere.Mişcările pasive se realizează fără efort de subiect – cu ajutorul terapeutului – care asigură traseul corect

al mişcării – este recomandabil să se folosească în timpul efectuării mişcărilor pe un fond muzical – pt. crearea unei stări relaxante. Mişcările pasive urmăresc stimularea senzaţiilor corecte necesare pt. executarea mişcării + formarea controlului asupra relaxării muşchilor agonişti şi antagonişti + prevenirea instalării diformităţilor.

Mişcările active ajustate – fac trecerea spre mişcările libere, terapeutul îl asistă pe subiect pt. ca acesta să execute mişcarea numaiîn parametrii normali.

Efectuarea mişcărilor libere de către subiect

Se începe cu mişcări provocate reflex – executând mişcări de întindere ale membrelor superioare utilizând un anumit reflex (reflexul pregătirii pt. săritură), prin care se întind memebrele.

Extensia coloanei – se realizează utilizând reflexul Landau1.Realizarea exerciţiilor de echilibru în şezând

- presupun flexia şi extensia capului2.Realizarea exerciţiilor de rostogolire- susţinerea capului, mişcarea membrelor3. Exerciţii de târâre- prin rotaţia capului cu flexia + extensia membrelor4.Mersul patruped5.Ridicarea în stând- se realizează prin postura „cavalerului” – apoi ajunge să stea în poziţie verticală6.Exersarea mersului cu sprijin subaxilar sau la nivelul bazinului

24

Page 25: Curs Neuromotor , psihopedagogie speciala,Dorin Carantina

În efectuarea mişcărilor libere se impune respectarea următoarelor reguli:

1. copilul nu va fi ridicat în ortostatism dacă nu are reacţii de echilibru în şezând2. copilul nu va fi încurajat să meargă dacă nu este prezent reflexul pregătirii pt. săritură.

În tratarea sindromului spastic se utilizează metodele concepute de soţii Karen şi BobathAceste principii pornesc de la ideea că dizabilităţile motorii sunt cauzate de eliberarea căilor primitive

de postură şi mişcare de sub influenţa inhibitoare pe care o exercită asupra lor SNC-ul. Prin eliberarea acestor reflexe se produce un tonus muscular anormal + o coordonare anormală

între postură şi mişcare, iar ca urmare a dezordinii mecanismului postural reflex, este împiedicată achiziţia mişcărilor normale active – ducând la executarea incorectă a primelor stadii de mişcare la copiii cu sindrom spastic, ceea ce face ca întreaga lor dezvoltare să fie afectată – soţii Bobath recomandă ca tratamentul să fie timpuriu pt. a împiedica fixarea unor căi motorii şi posturii viciate.

Tratamentul soţilor Bobath– are rolul de a reconstrui motricitatea pe baze normale,adică de a relua schemele de bază, urmând

etapele observate la un nou-născut normal. Tratamentul este global, dar fiecare caz este particular, fiind necesară o adaptare precisă la specificul dizabilităţii copilului.În cursul tratamentului, copilul cu IMOC – trebuie să facă experienţe senzorial-motrice normale, să înregistreze senzaţii de scheme normale de

postură şi mişcare.Manipularea copilului – se realizează pornind de la puncte cheie de control, ce permit influenţarea tonusului şi activitatea

diferitelor părţi ale corpului (controlul şi stimularea pe parcurs sunt diminuate pe măsură ce copilul învaţă să-şi controleze singur mişcările).

Există 2 modalităţi de influenţare:1. inhibarea activităţii tonice reflexe – care este anormală (spasticitatea)2. facilitarea schemelor normale

1).inhibarea activităţii tonice reflexe– care ca scop să întrerupă stimulii care întreţin tonusul exagerat, spasticitatea– se realizează prin găsirea unor poziţii reflex-inhibitoare ce blochează impulsul nervos în căile stabilite vicios;

– pt. găsirea acestor puncte reflex-inhibitoare trebuie să se cunoască reflexele trunchiului cerebral descrise de Magnus – reflexele tonice ale cefei sunt patognomice pt. leziunile cerebrale (se întâlnesc doar la copilul cu dizabilităţi.

La copiii cu dizabiltăţi se întâlnesc următoarele reflexe:

1. reflexul tonic asimetric al cefei- constă în rotirea capului într-o parte care face să crească reflexul miotatic/de întindere a membrelor de acea parte – proiduce spasticitate şi relaxează membrele în partea opusă.

2. reflexul tonic de extensie al cefei

- extensia capului produce extensia membrelor superioare şi relaxarea şi flectarea membrelor inferioare (în momentul respectiv se pot efectua mişcări pasive cu membrele inferioare).

3. reflexul tonic al cefei de flexie

- flexia capului provoacă flexia membrelor superioare şi extensia celor inferioare

25