rezumat teza doctorat

Studiu de teorie şi practică în materia falsului în înscrisuri

Rezumat

Scurtă prezentare

În cadrul acestei teze, care s-a vrut a reprezenta, cel puţin la nivel

empiric o cercetare pluridisciplinară a infracţiunilor de fals în înscrisuri şi a evoluţiei

practicii în materie în acest domeniu, am încercat prezentarea cadrului legislativ

intern, arătând aspectele comune ale infracţiunilor de fals, dar şi cele specifice

fiecăreia în parte, urmărind evidenţierea unor probleme de drept şi aspecte

considerate importante şi care se cer a fi corect înţelese şi aplicate în mod pertinent

în practică.

Lucrarea încearcă să sintetizeze aspecte teoretice ce privesc

infracţiunile de fals în înscrisuri tratate în decursul anilor, evidenţiind totodată

practica judiciară cristalizată de-a lungul timpului, cu expunerea unor cazuri

concrete, tinzând să devină un ghid de orientare pentru practicienii dreptului penal.

Infracţiunile de fals au fost sancţionate încă din antichitate prezentând

o serie de nuanţări determinate de evoluţia socială şi economică, având modalităţi

de sancţionare diferite în funcţie de politica penală a fiecărui stat.

Este de reţinut că de-a lungul istoriei, în forme variate, aceste

infracţiuni au fost prezente începând cu legile romane şi continuând cu pravilele

din perioada feudală ori Tripartitul lui Werboczi, ca ulterior să fie sancţionate prin

Codurile penale, începând cu cel al lui Ştirbei Vodă şi continuând cu cel din

perioada lui Alexandru Ioan Cuza, urmat de Codul lui Carol şi nu în ultimul rând

cel din zilele noastre.

Problema falsificării actelor a fost şi rămâne o problemă de actualitate

care a luat amploare în condiţiile societăţii moderne, în care noţiunea de act

reprezintă orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în

1


diverse moduri (xerox, laser, etc.) prin intermediul căruia se atestă o stare,

identitate, profesie sau o valoare (cărţile de credit, cartelele telefonice, documente

bancare, vize turistice).

Au existat numeroase preocupări şi există în continuare pentru

cercetarea fenomenului falsului, dat fiind implicaţiile sale în societate, consecinţele

şi necesitatea descoperirii celor mai eficiente măsuri de prevenire şi contracarare,

îndeosebi în plan legislativ.

La o examinare amănunţită a fenomenului infracţional privind

infracţiunile de fals reţinem că acesta se manifestă sub două aspecte, pe de o parte

îl găsim prezent în rândul organizaţiilor criminale specializate în infracţiuni grave:

înşelăciune, deturnare de fonduri, folosindu-se frecvent falsurile în înscrisuri

pentru realizarea activităţilor infracţionale menţionate anterior, pe de altă parte

regăsim infracţiunile de fals prezente în special în rândul funcţionarilor ce

săvârşesc aceste infracţiuni pentru a-şi ascunde activitatea defectuoasă ori modul în

care şi-au exercitat profesia în vederea obţinerii unor profituri nemeritate.

În prezent organele de cercetare se confruntă cu diferite forme de

manifestare a criminalităţii ce vizează în special domeniul economico-financiar,

respectiv falsuri în acte ce atestă importul, exportul, introducerea în ţară a unor

autoturisme având identitate falsificată, mărfuri contrafăcute prin falsificarea unor

documente de achiziţionare a mărfurilor, falsificare unor înscrisuri de provenienţă

a mărfii, falsificare documente de transport, înfiinţarea de firme fantomă prin

intermediul cărora se valorifică produsele falsificate.

Studiile întreprinse şi analiza practicii de expertiză au arătat

împrejurările de natură tehnică şi organizatorică ce înlesnesc săvârşirea falsului în

acte care se pot grupa după forma necorespunzătoare a actelor, modul defectuos

de întocmire a acestora, folosirea unor materiale de scriere necorespunzătoare,

absenţa mijloacelor speciale de protecţie, insuficienta instruire a funcţionarilor care

lucrează cu acte şi evidenţa şi păstrarea necorespunzătoare a actelor.

Desfăşurarea relaţiilor sociale dintre oameni au la bază prezumţia de

adevăr asupra celor afirmate, existenţa unei anume încrederi, care, atunci când este

2


înşelată produce grave prejudicii cu consecinţe îndelungate pe plan social, moral şi

economic.

În acest context dreptul penal înţelege să sancţioneze faptele

indivizilor care alterează adevărul şi produc prejudicii semenilor lor, în titlul VII al

părţii speciale a Codului Penal fiind grupate potrivit criteriului „Obiectul juridic”

infracţiunile de fals.

Legiuitorul a dorit să realizeze o sistematizare a infracţiunilor de fals

şi le-a împărţit după natura entităţii asupra căreia se acţionează, creându-se astfel

trei subgrupe: falsificarea de monedă, timbre sau alte valori – capitolul I,

falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare – capitolul II şi falsul în

înscrisuri - capitolul III.

Fiecare din aceste grupe de infracţiuni are, în felul său, o anumită

omogenitate, determinată de caracterul omogen al entităţilor cu privire la care se

alterează adevărul. Desigur, această omogenitate nu este deplină, deoarece din

fiecare subgrupă fac parte nu fapte de fals propriu-zis, ci alte fapte legate de

acestea, ceea ce explică existenţa chiar şi în cadrul subgrupelor a unor diferenţieri

privind atât conţinutul infracţiunilor, cât şi modul lor de sancţionare.

Faptele incriminate sub denumirea de „infracţiuni de fals” constituie o

categorie bine particularizată şi extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite

ca fiind social periculoase. Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului şi

încrederii care trebuie să determine formarea şi desfăşurarea relaţiilor dintre

oameni. Orice relaţie socială priveşte şi se grefează pe o anumită realitate pe care

subiecţii relaţiei o au în vedere şi a cărei existenţă implică o reciprocă bună

credinţă şi încredere din partea acestor subiecţi; fără îndatorirea de respect faţă de

adevăr şi fără sentimentul de încredere că adevărul este efectiv respectat, relaţiile

sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauţiuni şi cu inevitabile riscuri. De

aceea, legea penală a socotit că este necesar ca, pentru ocrotirea relaţiilor sociale,

pentru asigurarea normalei formări şi desfăşurări a acestor relaţii, să fie încriminate

faptele prin săvârşirea cărora, alterându-se adevărul se creează un grav pericol sau

se aduce o vătămare anumitor relaţii sociale.

3


Nu se contestă faptul că abordări ale unei asemenea teme, într-o

formă sau alta, mai mult sau mai puţin elaborată au mai făcut obiectul unor

cercetări, dar ceea ce îi dă noutate prezentei lucrări este tocmai abordarea

pluridisciplinară a problemei sus enunţate.

Consideraţii asupra temei supuse dezbaterii

În cuprinsul primului capitol sunt tratate aspecte ce ţin de noţiunea de

fals, originea cuvântului şi evoluţia în timp a noţiunii, dat fiind strânsa legătură

dintre aceasta şi infracţiunile de fals, în contextul în care dreptul penal înţelege să

sancţioneze faptele indivizilor care alterează adevărul prezentând în mod fals

realitatea.

Lucrarea de faţă îşi propune să trateze infracţiunile de fals în cadrul

cărora încrederea este acordată in rem, adică însuşi lucrului care este considerat ca

fiind expresia adevărului şi deci nu ne găsim în faţa violării unei încrederi acordate

unei anumite persoane, ci în faţa încrederii acordate lucrului căruia i se atribuie

juridic însuşirea de a exprima adevărul, adevăr ce a fost însă alterat.

În cazul infracţiunilor de fals este de reţinut că obiectul material îl

reprezintă înscrisurile asupra cărora se acţionează în vederea alterării adevărului,

aducându-se atingere relaţiilor sociale protejate prin obiectul juridic al infracţiunii.

Cel de-al doilea capitol este dedicat Falsului material în înscrisuri

oficiale, ce tratează în mod amplu aspecte ce ţin de conceptul şi caracterizarea

infracţiunii, obiectul material, subiecţii, conţinutul constitutiv al infracţiunii,

elementul material al infracţiunii,urmarea imediată, legătura de cauzalitate, latura

subiectivă,formele infracţiunii, consumarea,modalităţile, sancţiunile aplicabile dar

şi elemente de procedură, precum şi corelaţii şi conexiuni cu alte infracţiuni.

Un spaţiu important este acordat noţiunii de înscris oficial, fiind

prezentate categorii de înscrisuri, condiţiile pe care acestea trebuie să le

4


îndeplinească în mod obligatoriu pentru a se înscrie în cuprinsul art.150 alin.2 Cod

penal, dar şi o serie de speţe de natură a prezenta evoluţia în timp a practicii şi

problemele de drept controversate.

Astfel se arată în cuprinsul lucrării că delimitarea sintagmelor de

autorităţi publice şi instituţii publice, nu creează dificultăţi, dar sunt discutabile

modalităţile alese de legiuitor pentru delimitarea celorlalte entităţi, întrucât nu se

utilizează un criteriu obiectiv şi strict determinabil, încercându-se definirea

noţiunii public, prin aceea de interes public ce nu se bazează pe un reper imuabil.

Se poate considera că legiuitorul a intenţionat ca prin expresia

instituţiile sau alte persoane juridice de interes public să le nominalizeze pe cele

înfiinţate de persoanele fizice sau juridice pentru satisfacerea unor interese publice,

făcând parte dintre acestea partidele politice, organizaţiile sindicale, patronale sau

profesionale.

Interesul public nu este definit nici în alte ramuri de drept, însă în

cazul societăţilor comerciale se prezumă utilitatea socială din însăşi momentul

autorizării lor. Diversitatea formelor de organizare juridică, mărimea capitalului şi

obiectul de activitate diferenţiat, determină utilităţi sociale diferite, fără a exista

criterii obiective care să marcheze începutul interesului public. Există însă multe

societăţi comerciale care întrunesc toate criteriile pentru a fi considerate de interes

public în special cele provenite din fostele regii autonome. Sfera acestor societăţi

nu poate fi extinsă prea mult, întrucât noţiunea public, definită în art.145, este

utilizată şi în cuprinsul laturii obiective a altor infracţiuni, care nu se pot referi la

orice subiect de drept, cum ar fi abuzul în serviciu contra intereselor publice şi

purtarea abuzivă, prevăzută în art.248 şi art.250 Cod penal.

Pe de altă parte, societăţile comerciale şi alte persoane juridice care nu

se includ în noţiunea public nu pot emite înscrisuri oficiale în sensul definit în

art.150 alin.2, astfel că documentele care emană de la ele nu pot intra sub incidenţa

infracţiunilor de fals material şi fals intelectual prevăzute în art.288 şi 289 Cod

penal.

5


În cazul infracţiunilor de fals material ar exista un subterfugiu prin

încadrarea falsului în categoria înscrisurilor sub semnătură privată prevăzut în

art.290 Cod penal.

Includerea acestor falsuri în categoria celor sub semnătură privată

reprezintă o improvizaţie a juriştilor, întrucât aplicarea strictă a prevederilor legale

ar determina imposibilitatea sancţionării penale a faptelor de întocmire de

documente false de către funcţionarii societăţilor comerciale şi a celorlalte entităţi

neîncadrabile în noţiunea public definită în art.145 Cod penal. Încadrarea faptelor

de acest gen în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, are

consecinţe juridice nefavorabile întrucât reduce maximul pedepsei de la 5 la 2 ani,

reduce la 3 ani termenul de prescripţie a răspunderii penale, permite sancţionarea

alternativă cu amendă şi influenţează limitele pedepsei.

Pentru înlăturarea acestor inconveniente este necesară modificarea

legislaţiei penale pentru redefinirea laturii obiective a infracţiunilor de fals material

şi fals intelectual prevăzute în art.288 şi art.289 Cod penal, în sensul falsificării

înscrisurilor care emană de la orice persoană juridică.

În acest mod ar putea fi delimitată sfera acestora, pe baza unui criteriu

obiectiv cert, asigurându-se tratament juridic egal pentru toţi subiecţii de drept din

această categorie.

Sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii s-au evidenţiat

părţile componente ale structurii şi s-au tratat separat, fiecare în parte,

evidenţiindu-se elementele specifice fiecăruia.

În ceea ce priveşte elementul material s-a arătat faptul că

neprevederea expresă în legea penală a ipotezei alcătuirii din nou a unui act, a dus

la o practică greşită în activitatea unor instanţe de judecată, care au omis tragerea la

răspundere penală în cazurile de întocmire, în totalitate sau în parte, a unui act

oficial, susţinându-se că infracţiunea se săvârşeşte numai dacă se contraface

scrierea sau subscrierea, sau se alterează în orice mod un act oficial preexistent.

Aplicarea diferenţiată a prevederilor art. 288 Cod penal, a determinat adoptarea

unei decizii de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem (nr. 1/1970), prin care

6


s-a precizat că noţiunea de „falsificare” folosită de art. 288 Cod penal trebuie

înţeleasă nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent, adevărat, ci

şi în sensul de înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut.

După adoptarea acestei decizii de îndrumare, instanţele noastre judecătoreşti s-au

pronunţat constant în acest sens.

În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii au fost prezentate

principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri, respectiv înlăturarea sau

acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic (literă sau

cifră), imitarea unui scris sau unei semnături, deghizarea propriului scris. În

falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una dintre aceste modalităţi, dar pot

fi întrebuinţate concomitent mai multe procedee, cum ar fi, de pildă, înlăturarea

unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul iniţial. Acestor

procedee de falsificare, li se adaugă falsificarea impresiunilor de ştampile şi de

sigilii, cât şi înlocuirea de fotografii de pe legitimaţii ori înscrisuri.

Unele legislaţii trec în rândul modalităţilor de falsificare şi suprimarea

(distrugerea) înscrisului. Considerăm că o asemenea activitate, nu poate fi

calificată ca infracţiune de fals, deoarece încrederea publică, ca valoare socială,

ocrotită de legea penală, nu poate fi vătămată, decât prin intrarea în scenă a

relaţiilor sociale, a unor înscrisuri false; încrederea publică trebuie înţeleasă, nu ca

sentiment cu privire la adevăr în general, ci cu referire la înscrisuri ca expresie a

adevărului. Ori, în cazul distrugerii înscrisului, sentimentul încrederii nu poate fi

raportat la un lucru, o entitate materială, care este chemată să exprime un adevăr şi

în consecinţă, nu putem vorbi de existenţa infracţiunii de fals în înscrisuri.

Infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale face parte din categoria

infracţiunilor denumite formale sau de atitudine, pentru a căror existenţă este

suficient ca rezultatul să reprezinte o stare de pericol, spre deosebire de

infracţiunile materiale, pentru a căror existenţă e necesară producerea unui rezultat

material .

7


Practica judiciară prezentată este deosebit de bogată şi diversă, fiind

prezentată în mod amplu formulându-se o serie de concluzii, urmare a speţelor

prezentate.

Urmărind a fi o lucrare pluridisciplinară, capitolul prezintă şi aspecte

ce ţin de procedura penală în ceea ce priveşte modul de sesizare al instanţei,

competenţa, desfăşurarea procesului penal, în primă instanţă şi în căile de atac,

nefiind de neglijat nici textele de lege ce vizează punerea în executare a hotărârilor

în ceea ce priveşte declararea unui înscris că ar fi fals în totul sau în parte.

Cu această ocazie s-a prezentat evoluţia doctrinei şi practicii în cazul

în care făptuitorul nu a fost trimis în judecată, urmărirea penală fiind finalizată prin

rezoluţie sau ordonanţa procurorului, actul nefiind anulat.

Ulterior prezentării aspectelor menţionate anterior, s-a făcut referire la

modificările intervenite în cuprinsul codului de procedură penală prin Legea

nt.356/2006, care a rezolvat problema menţionată anterior , concluzionându-se de

către teoreticieni, că în ceea ce priveşte natura juridică a măsurii aceasta poate

avea în unele situaţii o natură juridică specială.

Capitolul III este dedicat Falsului intelectual, infracţiune tratată

conform aceleiaşi structuri ca şi falsul material în înscrisuri oficiale,

prezentându-se particularităţile specifice, practica judiciară în materie evoluţia

acesteia şi propunerile de lege ferenda.

Un spaţiu amplu este acordat în cadrul acestui capitol noţiunii de

funcţionar, dispoziţiile art.147 Cod penal, raportat la art.289 Cod penal, fiind

supuse controlului constituţionalităţii, fiind prezentate deciziile pronunţate de către

Curtea Constituţională în acest sens .

Una dintre excepţiile de neconstituţionalitate au privit Legea

nr.36/1995, cu referire la activitatea notarială şi a notarilor publici.

Dat fiind speţele diferite, în ceea ce priveşte unii subiecţi ai

infracţiunii s-au prezentat propunerile de lege ferenda formulate, în sensul

introducerii unei figuri juridice noi - cea a persoanei care nu este funcţionar, dar

care exercită o activitate de interes public.

8


Se arată în cuprinsul lucrării că reputatul penalist George Antoniu a

semnalat, cu acest prilej, în mod just şi redactarea greşită a art.289 Cod penal,

infracţiune care, după text, ar putea fi săvârşită de orice funcţionar, deşi făptuitorul

acţionând asupra unui înscris oficial, nu poate avea decât calitatea de funcţionar

public. Este o necorelare vădită a art.289 Cod penal cu art.150 alin.2 Cod penal.

În acelaşi sens s-au exprimat şi alţi autori, arătând că includerea în

categoria serviciilor publice a unor activităţi, de genul celor de mai sus, este o

exagerare şi, pe de altă parte, are drept consecinţă, distorsionarea sensurilor

noţiunilor de „înscris oficial”, „ funcţionar public” şi „funcţionar”.

În ceea ce priveşte structura şi conţinutul juridic al infracţiunii acestea

sunt tratate amănunţit, însoţite de exemplificări şi decizii de speţe, recursuri în

interesul legii promovate şi admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens este prezentată decizia nr.4 din 21.01.2008, care a

stabilit că fapta de omisiune în tot sau în parte, ori evidenţierea, în actele

contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a

veniturilor realizate, ori, evidenţierea în actele contabile sau alte documente

legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor

operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută

de art.9 alin.1 lit.b şi c din Legea nr.241/2005, fost art.11 lit.c , fost art.13 din

Legea nr.87/1994 , nefiind incidente dispoziţiile art.43, fost art.37, fost art.40, din

Legea nr.82/1991 – Legea contabilităţii, raportat la art.289 Cod penal; aceste

activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii

de evaziune fiscală.

Dacă în prima parte a textului incriminator ne aflăm în fapta unei

infracţiuni care se săvârşeşte prin acţiune, comisivă, în partea a doua se poate

observa aceeaşi infracţiune, de astă dată, realizată prin omisiune.

Omisiunea, ca aspect al elementului material al falsului intelectual,

constituie o lacună care se răsfrânge asupra actului în întregime, căruia îi modifică

conţinutul, făcându-l să exprime în conţinutul său, o altă situaţie decât cea

adevărată.

9


Subiectul nu alterează cu nimic forma actului, aspectul său fizic, ci

numai conţinutul înscrisului, care, din cauza omisiunilor de care este afectat, nu

mai exprimă în întregime sau în parte, realitatea.

Este de reţinut că, pentru existenţa infracţiunii este necesar

îndeplinirea a două condiţii esenţiale şi anume ca atestarea ori omisiunea

neîngăduită să se fi realizat cu prilejul întocmirii înscrisului de către un funcţionar

aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Textul art.289 Cod penal nu cere în mod expres ca falsificarea să fie

de natură a produce consecinţe juridice, cum se întâmplă în cazul falsului material

în înscrisuri oficiale. Această cerinţă decurge, însă, în mod indirect, din menţiunea

pe care o face legea, că falsificarea înscrisului oficial este realizată de un

funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

În cadrul capitolului IV, am prezentat Falsul în înscrisuri sub

semnătură privată, care reprezintă, potrivit art. 290 Cod penal, falsificarea unui

înscris prin vreunul din modurile arătate în art. 288 cod penal, dacă făptuitorul

foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în

vederea producerii unei consecinţe juridice.

Am arătat că la realizarea infracţiunii este necesară nu doar

falsificarea înscrisului, dar şi folosirea acestuia de către făptuitor sau încredinţarea

acestuia spre folosire altei persoane.

Înscrisul sub semnătură privată constituind o probă împotriva persoanei

care a semnat acel înscris şi în avantajul persoanei care a obţinut înscrisul,

falsificarea unui astfel de înscris înseamnă alterarea adevărului operată asupra unui

lucru ( entitate ) care are legal însuşiri probatorii.

Este de observat că falsul în înscrisuri sub semnătură privată se

încadrează în categoria infracţiunilor de fals propriu-zis, în care alterarea

adevărului priveşte un lucru (entitate) cu însuşiri probatorii; iar în cadrul

sistematizării infracţiunilor de fals se situează în subgrupul infracţiunilor de falsuri

în înscrisuri.

10


Ca şi în cazul celorlalte două infracţiuni de fals expuse anterior

reţinem că obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile sociale ce privesc

încrederea publică în înscrisuri iar obiectul juridic special se referă la ocrotirea

relaţiilor sociale la formarea şi desfăşurarea cărora folosirea înscrisurilor sub

semnătură privată este necesară.

În cuprinsul capitolului s-au făcut câteva precizări legate de noţiunea de

înscris sub semnătură privată în condiţiile în care codul penal nu defineşte această

noţiune, nu există o definiţie legală.

Mai mult precizarea legii cu privire la scopul urmărit de făptuitor şi

anume producerea unei consecinţe juridice conduce la concluzia că, nu orice

înscris sub semnătură privată poate constitui obiect material al infracţiunii de fals,

ci numai acela care e apt a servi ca titlu probator, instrumentum, al unui raport

juridic indiferent dacă înscrisul a fost întocmit sau nu în acest scop.

S-a susţinut că, în cazul acestei infracţiuni, subiect activ poate fi orice

persoană, legea necerând vreo calitate anume, subiectul nefiind circumstanţiat.

Fiind vorba de un fals material în înscrisuri sub semnătură privată,

autorul principal va fi socotit acela care redactează înscrisul, acesta fiind denumit

şi autorul material al infracţiunii, subiect activ al acestei infracţiuni putând fi şi o

persoană juridică potrivit dispoziţiei din art.191 Cod penal. Răspunderea penală a

persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a

contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de fals în înscrisuri sub

semnătură privată.

Practica judiciară este deosebit de bogată în ceea ce priveşte această

infracţiune, reţinându-se o serie de speţe, ce au fost prezentate selectiv în

cuprinsul secţiunilor capitolului.

De reţinut este şi faptul că înscrisul sub semnătură privată fals ar fi

inutil şi inofensiv dacă folosirea lui nu ar crea, contrar adevărului, o probă

împotriva unei stări de fapt sau de drept existente (ex. dovada că s-a plătit o datorie

existentă sau dovada de remitere a unui lucru care, în realitate, nu a avut loc).

11


În cadrul acestui capitol se arătă că, în cazul acestei infracţiuni,

elementul material este format din două acţiuni, o acţiune de falsificare şi una

alternativă, fie de folosire chiar de autorul falsificării, fie de încredinţare a

înscrisului falsificat pentru folosire altei persoane. Dispoziţiile art.290 Cod penal,

practic se subsumează dispoziţiilor art. 288 Cod penal, dat fiind modalităţile de

săvârşire ale infracţiunii.

Din faptul că procedeele de săvârşire a falsului sunt limitate de lege la

cele ale falsului material – contrafacerea scrierii şi subscrierii şi alterarea, în orice

mod, a materialităţii actului – rezultă că simulaţia în asemenea înscrisuri, care, în

esenţă, este un fals intelectual, nu cade sub incidenţa art. 290 cod penal .

Este necesar a se stabili că, între acţiunea de falsificare urmată de

folosirea înscrisului ori încredinţarea spre folosire şi starea de pericol există

legătură de cauzalitate.

Momentul în care infracţiunea se consumă fiind anterior apariţiei

consecinţelor juridice, pentru existenţa infracţiunii nici nu este necesar să se

stabilească dacă există un raport cauzal între aceste consecinţe şi acţiunea de

falsificare, folosirea înscrisului sub semnătură privată falsă.

Este de reţinut că falsul în înscrisuri sub semnătură privată se

săvârşeşte numai cu intenţie, fiind necesar ca ambele acţiuni atât cea de falsificare,

cât şi cea de folosire să aibă drept element subiectiv intenţia directă.

Faptul că, falsul în înscrisuri sub semnătură privată se comite cu

intenţie, rezultă atât din modul cum autorul infracţiunii a acţionat, cât şi din

precizarea legii în care se arată că, activitatea materială se săvârşeşte în vederea

producerii unei consecinţe juridice.

În ceea ce priveşte forma acestei infracţiuni se arătă că infracţiunea de

fals în înscrisuri sub semnătură privată este o infracţiune comisivă atât în ceea ce

priveşte acţiunea de falsificare, cât şi cea de folosire a înscrisului falsificat,

infracţiunea putând parcurge fazele unei activităţi infracţionale, respectiv acte

preparatorii, tentativă şi consumare.

12


Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni examinate anterior actele

preparatorii constau în procurarea de materiale, ustensile, care nu cad însă sub

incidenţa legii penale. Tentativa este posibilă în cazul acestei infracţiuni şi se

pedepseşte conform dispoziţiilor art.290 alin. ultim Cod penal.

Consumarea se produce odată ce s-a creat starea de pericol prin

folosirea înscrisului falsificat în vederea producerii de consecinţe juridice ori a fost

încredinţat unei persoane pentru a-l folosi în vederea producerii de consecinţe

juridice.

Dat fiind legătura de conexitate a acestei infracţiuni cu celelalte două

examinate anterior şi cuprinsul textului incriminator, trebuie reţinut că această

infracţiune prezintă drept modalităţi, contrafacerea scrierii sau a subscrierii şi

alterarea în orice mod.

Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată având un conţinut

complex mai prezintă încă două modalităţi normative şi anume: modalitatea

folosirii înscrisului fals de însuşi falsificator şi modalitatea încredinţării înscrisului

unei alte persoane pentru a-l folosi.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se pedepseşte

cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar tentativa este sancţionată cu

închisoare de la 1 lună şi 15 zile până la un an sau cu amendă.

În ceea ce priveşte această infracţiune este de reţinut, sub aspectul

dreptului procesual penal, că acţiunea penală se exercită din oficiu, instanţa fiind

sesizată prin rechizitoriu, urmând ca procesul penal să se desfăşoare potrivit

normelor ce reglementează desfăşurarea urmăririi penale, judecata în primă

instanţă şi în căile de atac.

Ulterior administrării probatorii, în cauză urmează a se pronunţa o

soluţie de achitare sau de condamnare în cazul celei din urmă urmând a se proceda

la anularea înscrisurilor declarate false.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ca şi în cazul

celorlalte infracţiuni de fals amintite anterior se află în raporturi de corelaţie,

13


conexitate atât cu infracţiunile de fals, cât şi cu infracţiuni îndreptate împotriva

patrimoniului, persoane fizice ori juridice.

Capitolul V tratează Uzul de fals, care potrivit art.291 Cod penal,

constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este

fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

După cum se observă această infracţiune se află în raport de

conexitate cu cele două infracţiuni examinate anterior, respectiv falsul material în

înscrisuri oficiale şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Această infracţiune de folosire a înscrisurilor false împrumută pe de o

parte caracterul de faptă ilicită de la infracţiunile prin care au fost produse

înscrisurile false, iar pe de altă parte sporeşte gradul de pericol social pe care îl

prezintă aceste infracţiuni.

În legătură cu caracterul corelativ al infracţiunii de fals, se impune

totuşi precizarea că uneori – foarte rar, desigur – este posibil ca infracţiunea de

falsificare a unui înscris să fi fost comisă fără intenţie, adică să existe fals din

punct de vedere material, dar elementul subiectiv al falsului să nu fie realizat; cu

alte cuvinte, este posibil să existe o faptă – de fals - prevăzută de legea penală, dar

să nu existe o infracţiune de fals. În literatura juridică se consideră că există uz de

fals, chiar dacă înscrisul folosit nu este produsul unei infracţiuni de fals, prealabile,

ci al unei infracţiuni de falsificare săvârşită fără vinovăţie; pentru existenţa uzului

de fals nu este deci necesar ca înscrisul folosit să fi fost falsificat cu intenţie, ci

este suficient ca cel care întrebuinţează acel înscris să cunoască viciul material al

alterării adevărului, pe care acesta era chemat să-l exprime. Folosind înscrisuri care

nu exprimă adevărul şi prezentându-l ca adevărat, autorul uzului de fals şi-l apropie

şi, în acel moment, îi imprimă, ca efect al folosirii cu bună ştiinţă, caracterul

infracţional de care este lipsit până atunci.

S-a precizat că înscrisul fals formează obiectul materialul uzului chiar

dacă s-ar prezenta o copie legalizată sau fotografiată a originalului; copia va fi

socotită un mijloc desăvârşire a infracţiunii, în măsura în care folosirea sa este

admisă.

14


Se consideră că este necesară îndeplinirea unei cerinţe a înscrisului

fals şi anume ca acesta să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice; mai

mult cerinţa esenţială ca înscrisul să poată servi ca probă este realizată ori de câte

ori, în fapt, înscrisul reuşeşte să fie considerat ca apt să facă probă, căci în acest fel

este vătămată încrederea publică privind veracitatea înscrisurilor.

O particularitate a acestei infracţiuni este aceea ca înscrisul folosit să

poată servi ca probă. În acest sens, nu este realizat elementul material al

infracţiunii, în cazul în care înscrisul folosit a fost deteriorat, lipsindu-i partea pe

care se pretinde ca a existat semnătura sau sigiliul oficial, fiindcă un asemenea

înscris nu poate servi ca probă.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie care caracterizează această

infracţiune este numai intenţia directă, făptuitorul folosind un înscris, cunoscând că

este fals în vederea producerii unei consecinţe juridice.

În ceea ce priveşte actele preparatorii se reţine că, deşi existente,

presupunând depunerea unor înscrisuri acestea nu sunt sancţionate de lege.

Este de reţinut că în ce priveşte această infracţiune, tentativa, posibilă,

nu este sancţionată penal, ea constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

infracţiunea, respectiv depunerea de înscrisuri, prevalarea de aceste înscrisuri, însă

urmarea imediată nu a fost produsă fiind împiedicată.

Deşi infracţiune autonomă, se poate observa, chiar din conţinutul

textului incriminator, că se află într-un raport de corelaţie obligatoriu cu

infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual ori fals în

înscrisuri sub semnătură privată.

Capitolului VI, tratează Falsul în declaraţii ce constă în declararea

necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte

unităţi, dintre cele la care se referă art.145, în vederea producerii unei consecinţe

juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor,

declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe.

15


Consecinţa declaraţiei va fi întotdeauna un înscris oficial fals. Prin

intermediul unui astfel de înscris este vătămată încrederea publică acordată

înscrisurilor care sunt considerate ca fiind expresia adevărului.

Falsul în declaraţii este deci o faptă ce prezintă un evident pericol

social, aducând o îngrijorătoare atingere încrederii pe care trebuie să o inspire

înscrisurile oficiale întocmite pe baza declaraţiilor făcute în faţa organelor

competente. În formarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale, declaraţiile făcute în faţa

organelor competente au, din ce în ce mai frecvent, un rol hotărâtor, aceste

declaraţii fiind socotite mijloc temeinic de probă, aşa încât orice declaraţie falsă

consemnată oficial zdruncină încrederea pe care oamenii o acordă acestui mijloc de

probă şi provoacă nelinişte şi nesiguranţă în sfera relaţiilor sociale

Faţă de conceptul şi caracterul său infracţiunea de fals în declaraţii se

încadrează, în privinţa clasificării de grup, în categoria infracţiunilor propriu-zis, în

care alterarea adevărului operează asupra unui lucru (entitate) care are legal

însuşiri probatorii. Sub raportul sistematizării în grupul infracţiunilor de fals, falsul

în declaraţii se situează în subgrupa infracţiunilor de fals în înscrisuri.

În cuprinsul capitolului sunt inserate decizii relevate din punct de

vedere al practicii.

Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni de fals analizate în cuprinsul

lucrării obiectul juridic al infracţiunii vizează ocrotirea relaţiilor sociale ce privesc

încrederea publică în înscrisuri, fiind necesar ca declaraţiile formulate în faţa

organelor sau instituţiilor de stat să se bucure de prezumţia de veridicitate.

De reţinut este faptul că la stabilirea obiectului material trebuie să se

ţină seama de faptul că declaraţiile pot fi făcute în două forme fie oral, fie în formă

scrisă.

Dacă infracţiunea se săvârşeşte oral, nu are obiect material, înscrisul

în care se consemnează declaraţia mincinoasă fiind produsul, iar nu obiectul

material al infracţiunii. În cazul unor declaraţii false făcute în scris, foaia pe care

este scrisă declaraţia ar putea fi socotită obiect material al infracţiunii şi mijloc de

săvârşire al acesteia.

16


În cazul acestei infracţiuni există o anumită particularitate în ceea ce

priveşte subiecţii infracţiunii, în sensul că pe lângă subiectul activ şi subiectul

pasiv întâlnim şi un subiect denumit în literatura de specialitate, auxiliar, în

persoana funcţionarului în faţa căruia se face declaraţia necorespunzătoare

adevărului.

Când declaraţia falsă a unei persoane este întărită de alte persoane

(asistenţi ai declarantului) care cunosc falsitatea acesteia, acele persoane vor fi

subiecţi activi (complici) la fapta de fals în declaraţie. Funcţionarul sau alt salariat

care consemnează declaraţia, care după cum s-a arătat mai sus este un auxiliar

extrapenal, va fi socotit autorul infracţiunii prevăzute în art.292 Cod penal, dacă,

cunoscând falsitatea declaraţiei, a primit să o consemneze pur şi simplu, fără a

sesiza organele de urmărire penală.

Elementul material se desprinde din conţinutul art.292 Cod penal şi se

realizează prin acţiune constând în declararea necorespunzătoare adevărului cu

consecinţa producerii unor consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul, în faţa

unui organ sau instituţie de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referă

art.145 Cod penal.

Un aspect important al acestei infracţiuni priveşte forma de vinovăţie

caracteristică acestei infracţiuni care este intenţia, ea rezultând din conţinutul

textului incriminator, făptuitorul declarând cu bună ştiinţă necorespunzător

adevărului, situaţie în care culpa este exclusă, neconstituind infracţiune fapta

săvârşită din culpă.

Există însă o cerinţă esenţială, pentru ca intenţia să constituie

elementul subiectiv şi să întregească conţinutul laturii subiective, trebuie să fie

îndeplinită cerinţa esenţială privitoare la scopul urmărit de făptuitor şi anume

declaraţia să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru el sau

pentru altul. Nu este deci suficientă numai ştiinţa că declaraţia este falsă, mai

trebuie ca făptuitorul să fi făcut această declaraţie anume „în vederea producerii

unei consecinţe juridice”, pentru sine sau pentru altul.

17


Se consideră astfel că este necesar ca la momentul declarării

făptuitorul să urmărească producerea unei consecinţe juridice, situaţie în care

forma de vinovăţie are caracter calificat.

În ceea ce priveşte pedeapsa, potrivit textului incriminator, aceasta

este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, acest text prevăzând producerea

unei consecinţe juridice care, în situaţia în care se realizează şi constituie

infracţiune se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.

Falsul privind identitatea este ultima dintre infracţiunile de fals

tratate în cuprinsul acestei lucrări, în cadrul capitolului VII, fiind prevăzută de

art.293 Cod penal.

Falsul privind identitatea constă în prezentarea sub o identitate falsă

ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane pentru a induce în eroare un

organ sau instituţie de stat ori unei alte unităţi, dintre cele la care se referă art.145,

în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci

când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea

acelei consecinţe.

În cuprinsul alineatului 2 este sancţionată încredinţarea unui înscris

care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare,

spre a fi folosit fără drept.

Considerată, în esenţa sa, infracţiunea din alineatul 2 este un act

pregătitor al infracţiunii din alineatul 1, săvârşit însă de altă persoană decât autorul

acesteia sau, cu alte cuvinte, un act de complicitate la infracţiunea din alineatul 1,

care – prin derogare de la principiile generale ale participaţiei penale – se

pedepseşte chiar dacă nu a început executarea infracţiunii în vederea căreia

complicele a prestat ajutorul său.

Infracţiunea prevăzută în art.293 Cod penal este o infracţiune

obstacol, adică o faptă care – prezentând pericol social prin aceea că, datorită

săvârşirii ei, se poate ajunge la comiterea altei infracţiuni – fiind incriminată

tocmai pentru prevenirea acesteia.

18


Prin incriminarea acestei fapte legiuitorul a înţeles să protejeze

relaţiile sociale ce privesc încrederea în identitatea persoanelor, numele fiind

atributul esenţial de identificare.

Prin conceptul şi caracterul său infracţiunea de fals privind identitatea

se încadrează sub raportul clasificării de grup în materia infracţiunilor de fals

propriu-zis, la care alterarea adevărului operează asupra unor lucruri (entităţi) care

au însuşiri probatorii, iar în cadrul acestor infracţiuni, se situează în subgrupul

infracţiunilor de fals în înscrisuri.

Este de reţinut că reglementarea infracţiunii de fals în declaraţii, în

forma actuală este controversată în doctrină, susţinându-se chiar că prevederile

art.293 alin.1 sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art.16 alin.1 din

Legea fundamentală, care statuează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi

autorităţilor publice. În acest sens, se consideră că este de neconceput ca o

persoană fizică să răspundă penal, când îşi declină o altă identitate în faţa unei

persoane juridice de drept public şi să nu răspundă când îşi declină sau atribuie o

identitate falsă în faţa unei persoane juridice de drept privat.

S-a exemplificat prin decizii de speţă, soluţii pronunţate de către

diferite instanţe din ţară asupra acestei infracţiuni, rezultând din cuprinsul acestora

că practica nu este unitară, în a reţine dacă este necesar ca pe lângă prezentarea

orală să se facă şi justificarea cu înscrisuri; propunerea de lege ferenda fiind în

sensul că: este necesar ca identitatea să fie susţinută prin înscrisuri nefiind necesară

doar o prezentare fără susţinere probatorie.

Este de reţinut că elementul material al infracţiunii se realizează şi

prin atribuirea unei identităţi altei persoane, pentru a induce sau menţine în eroare

un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă

art.145 Cod penal.

Astfel cum rezultă şi din text, atribuirea unei identităţi unei alte

persoane presupune declararea în mod fals că acea persoană are o identitate alta

decât cea reală.

19


Concluzionând, este necesar pentru realizarea elementului material

îndeplinirea unor cerinţe esenţiale respectiv, ca cele două modalităţi ale infracţiunii

să se realizeze în faţa unui organ sau unei instituţii de stat sau altă unitate dintre

cele la care se referă art.145, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Totodată în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. 1 din Codul

penal, organul, instituţia de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al

inducerii sau menţinerii în eroare de către cel care se prezintă sub o identitate falsă.

Prin explicaţiile date în art. 145 din acelaşi cod, privind semnificaţia

unor astfel de unităţi sau instituţii publice, infracţiunea de fals privind identitatea

nu s-ar putea realiza decât în cazul în care organul, instituţia sau unitatea a

cărui/cărei inducere în eroare se urmăreşte ar aparţine statului român.

Dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în continuă

extindere, de săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului naţional al

României, antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul român căruia

îi aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora ele ar fi comise, se

impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii penale române să fie

realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a reglementărilor cu caracter penal

adoptate pe plan intern, precum şi a celor internaţionale la care România a aderat.

Or, sub acest aspect este de observat că prin Legea nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală s-au

reglementat numeroase modalităţi de răspuns la noile provocări ale criminalităţii

transnaţionale, între care şi extrădarea cetăţenilor proprii din România, precum şi

primirea de persoane extrădate în România.

În acest context, de cooperare judiciară internaţională penală, iniţiată

prin prevederile Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie

penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată prin Ordonan ţ a

Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000, autorităţilor judiciare din

România, în calitate de stat contractant, le revin importante obligaţii pe linia

asigurării tragerii la răspundere penală a persoanelor pentru fapte penale săvârşite

pe teritoriul altui stat contractant.

20


De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma readmisiei cetăţenilor

români aflaţi ilegal pe teritoriul unor state străine, în cazurile în care cetăţenia este

prezumată pe baza declaraţiilor făcute de cei în cauză în faţa autorităţilor din acele

state, trebuie avut în vedere că identitatea necorespunzătoare realităţii este

susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului străin în faţa căreia

a fost pretinsă acea identitate, ci şi autorităţile statului român, ea producându-şi

efectele atât cu ocazia examinării cererii de readmisie, cât şi ulterior, în faţa

autorităţilor interne, în cazul intrării acelei persoane pe teritoriul naţional, după

acceptarea readmisiei.

Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţară a cetăţenilor români

nu poate avea loc fără acceptarea cererii de readmisie, bazată şi pe prezumţia de

cetăţenie română, se impune să se considere că declararea unei identităţi false chiar

şi în faţa autorităţii unui stat străin îşi produce efectele finale prin inducerea în

eroare a autorităţilor statului român, expuse să preia o persoană sub o identitate

neadevărată.

De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării cererii de readmisie

şi al efectuării formalităţilor necesare trimiterii în ţară a persoanei care face

obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri în timpul cărora

persoana respectivă, fiind ascultată de autorităţile consulare române, prezintă în

continuare date neadevărate cu privire la identitatea sa.

Aşa fiind, în condiţiile implicării nemijlocite a autorităţilor române în

realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repetă declararea

identităţii false de către persoana vizată, este vădită realizarea elementului material

al infracţiunii de fals privind identitatea prin această modalitate directă de

pretindere în faţa autorităţii consulare române a identităţii neadevărate prezentate

în faţa autorităţii statului străin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un

scop subsecvent şi anume producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau

pentru altul.

Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a dispoziţiilor art.

293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusă şi de principiul personalităţii legii

21


penale. În adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat în art. 4

din Codul penal, „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului

ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are

domiciliul în ţară”.

Or, cât timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost

incriminată fapta de prezentare sub o identitate falsă, comisă pentru a induce sau a

menţine în eroare un organ, o instituţie de stat sau o unitate de interes public, fără

ca incriminarea să fie condiţionată expres de apartenenţa acestor autorităţi la statul

român, se impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat să

opereze şi în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta în faţa autorităţilor

unui stat străin.

În acelaşi timp, din însăşi conţinutul textului incriminator, se observă

că este puţin probabil, ca această infracţiune să fie de sine stătătoare, ea urmărind

de fapt inducerea în eroare ori menţinerea în eroare, ceea ce atrage de cele mai

multe ori existenţa unei alte infracţiuni, anume înşelăciunea săvârşită cu ajutorul

falsului privind identitatea, ori infracţiunea de fals material sau cea de uz de fals.

Poate să existe o asemenea situaţie, în cazul în care autorul

infracţiunii falsifică un înscris, destinat să dovedească identitatea unei persoane şi

îl foloseşte prezentându-se în faţa unei autorităţi din cele prevăzute în art.145 Cod

penal, în condiţiile prevăzute de art.293 Cod penal.

De cele mai multe ori infracţiunea de fals privind identitatea se află în

raport de conexiune cu celelalte infracţiuni de fals ori este alăturată infracţiunii de

înşelăciune, fiind o infracţiune mijloc de realizare a altor fapte penale, de cele mai

multe ori de natură economică.

În capitolul VIII, este tratată Expertiza criminalistică, ca mijloc de

probă în cazul infracţiunilor de fals, cercetarea infracţiunilor ce privesc falsul în

înscrisuri impunând cu deosebire cercetarea înscrisurilor presupus a fi falsificate,

anume stabilirea autenticităţii actului, iar în caz negativ şi identificarea autorului

falsului.

22


Identificarea unei persoane după scris este posibilă datorită

caracterului individual pe care îl are scrisul, fiind prea bine cunoscut că nu este

posibil ca două persoane să aibă unul şi acelaşi scris. Există o tendinţă la fiecare

om de automatizare a deprinderilor scrisului, tendinţă care îşi are explicaţia în

faptul că nimeni nu se poate concentra asupra „conţinutului ” decât dacă tehnica

scrisului a căpătat un anumit automatism de execuţie. În acest proces se nasc

caracterele individuale ale scrisului, caractere particulare care sunt folosite de

experţii criminalişti.

Scrisul, ca reprezentare grafică prin semne convenţionale, a sunetelor

şi cuvintelor într-o limbă, poate fi definit prin două tipuri de elemente:

caracteristici generale şi caracteristici speciale.

Aceste caracteristici se referă la : limbajul specific scriptorului, modul

de amplasare a textului, forma sau aspectul general al scrisului, particularităţi de

construcţie al semnelor grafice. În practica judiciară de specialitate nu se constată o

deplină unitate de vederi privitor la terminologia folosită şi la clasificarea acestor

caracteristici, de exemplu într-o opinie clasificarea priveşte caracteristicile

limbajului, caracteristicile grafice propriu-zise (generale şi particulare). Potrivit

unei alte opinii, caracteristicile de identificare se împart în două mari categorii :

generale, care privesc aspectul scrisului, şi, speciale, referitoare la modul de

construire a semnelor grafice. În fine, alţi autori le împart în caracteristici generale

( limbaj, configuraţie, formă şi mişcare) şi caracteristici individuale ale literelor şi

cifrelor.

În efectuarea expertizei scrisului este foarte importantă cunoaşterea

acestor elemente care constituie punctul de plecare în formarea opiniei expertului

şi stabilirea concluziilor.

Oricât de importante ar fi caracteristicile generale în identificarea

persoanei după scris nu se poate face abstracţie de morfologia semnelor grafice,

căci în definitiv acestea reprezintă însăşi substanţa scrisului, „materia sa primă”.

Astfel cum rezultă din practică, caracteristicile speciale sunt urmărite

de falsificatori, sesizate şi imitate, ajungând de cele mai multe ori să se identifice

23


cu originalul, complicaţiile intervenind cu ocazia elementelor mai complicate, a

grupurilor de litere şi interferenţa cu elementele specifice scrisului falsificatorului,

formate ca deprindere în timp.

Distinct este tratată grafologia, ştiinţa scrisului, ca disciplină

independentă, urmărind determinarea caracterului, a personalităţii omului cu

ajutorul scrisului. Grafologia se bazează pe teza că o persoană poate fi uşor

recunoscută prin gesturile sale, gesturi care nu depind de o intenţie sau o voinţă de

moment, ci de o conjugare a forţelor conştiente şi inconştiente ce ar anima fiecare

persoană. Toate atitudinile fiinţei umane sunt deci gesturi încărcate de semnificaţii

psihologice, care se reflectă net în scris şi anume caracteristicele generale ale

scrisului, în tipurile de mişcări ca reflexe spontane, privite independent de formele

literale pe care le îmbracă. Cu alte cuvinte, între trăsăturile psihologice ale unei

persoane şi scrisul său există un raport de cauzalitate.

În cuprinsul lucrării s-a arătat relaţia dintre grafologie şi expertiza

grafică, modul în care se întrepătrund, necesitatea cunoaşterii ştiinţei pentru a se

ajunge la expertiză şi totodată, deosebirile fundamentale între cele două.

Astfel grafologia urmăreşte descoperirea personalităţii după un scris

cert, adică al cărui autor este cunoscut, iar expertiza grafică urmăreşte

identificarea autorului unui scris a cărui paternitate este incertă ( necunoscută sau

necontestată).

În cazul infracţiunilor de fals un rol important îl joacă cercetarea

criminalistică a înscrisurilor urmând a se stabili în urma expertizării veridicitatea

acestora.

Expertiza scrisului, cunoscută şi ca fiind expertiza grafică ori

grafoscopică, are ca obiect de examinare scrisul de mână considerat ca un complex

de mişcări şi deprinderi grafo-tehnice urmărind identificarea autorului pe baza

constatărilor de specialitate privind deprinderile grafice şi deprinderile de

exprimare.

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor, în accepţiunea sa

cuprinzătoare, reprezintă un domeniu distinct, bine conturat, al tehnicii

24


criminalistice, având drept obiective principale: cercetarea tehnică a actelor scrise,

destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerii de documente, inclusiv a

înscrisurilor dactilografiate; cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având

drept scop stabilirea autenticităţii scrisului unei persoane ori identificarea

persoanei scriptorului, inclusiv a unor falsuri de genul imitării sau deghizării;

cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre, cecuri, opere de artă, îndeosebi

picturi.

Este de reţinut că în cadrul cercetării criminalistice a falsului, se

procedează la stabilirea autenticităţii unui înscris ţinându-se seama de anumite

elemente, linii directoare în formularea concluziilor, anume: respectarea cerinţelor

actului cu privire la formă şi conţinut; identitatea dintre înfăţişarea persoanei şi

fotografia de pe act, prezenţa elementelor de protecţie, respectiv securitate;

stabilirea vechimii unui înscris prin examinarea hârtiei, a gradului ei de

îmbătrânire; examinarea cernelurilor ; gradul de oxidare, raportat şi la condiţiile

de conservare, păstrare, arhivarea înscrisului; dimensiunea hârtiei, greutatea

acesteia, raportul dintre grosime şi greutate, culoare, transparenţă, filigranare,

compoziţie chimică.

Sunt redate de asemenea etapele cercetării criminalistice a

scrisului,dar şi modalităţi de falsificare întâlnite în practică, respectiv înlăturarea

de text, adăugare de text, precum şi imitarea şi deghizarea scrisului; capitolul

finalizându-se prin prezentarea în mod amplu prin exemplificare unui caz de

contrafacere.

De asemenea consider că anexele lucrării îşi aduc o contribuţie

importantă la definitivarea cercetării de faţă, câtă vreme acestea prezintă extrase

din codurile româneşti şi străine care prevăd în conţinutul lor componenţa

infracţiunilor de fals, sancţiunile, viitoare coduri penale şi procesual penale, dar şi

propuneri de modificare a legii experţilor criminalişti.

25


Bibliografia folosită pentru atingerea scopului acestei cercetări

cuprinde o gamă largă de tratate, cursuri, monografii ale unor autori români şi

străini în egală măsură, dar şi articole de specialitate, practică judiciară făcându-se

referire la informaţiile culese cu ajutorul site-urilor de internet sau specialiştilor din

cadrul Ministerelor de Justiţie din România şi din alte ţări.

Fără a avea pretenţia că aspectele analizate au surprins întreaga

problematică a infracţiunilor de fals în înscrisuri, considerăm însă că acestea ar

trebui avute în vedere pentru eventuale modificări legislative în România în acest

domeniu şi pot ajuta în mod considerabil specialiştii, în vederea studierii şi

aplicării acestora.

26

rezumat teza doctorat

Documents