1

Capitolul 1

Concepte, definiţii şi noţiuni de bază

ale turismului internaţional

Primele încercări de definire a turismului, ca fenomen economic şi social, datează

de la jumătatea secolului al XIX-lea. Între timp, activitatea de turism a cunoscut evoluţii

mai lente sau mai spectaculoase, îndeosebi începând din anii ’60 ai secolului XX,

transformându-se într-un adevărat „fenomen specific lumii moderne” şi care a devenit,

prin amploarea activităţilor desfăşurate, prin contribuţia la crearea produsului brut

mondial şi la crearea de locuri de muncă, prima „industrie” a lumii.

Deşi termenul de „turism” a apărut doar în secolul XIX, activităţile de turism

datează încă din antichitate. Astfel, călătoriile de studii ale romanilor, în Grecia sau

călătoriile pentru propria plăcere, pe care aceştia le efectuau în Egipt ori frecventarea

locurilor unde se găseau izvoare termale, mai mult pentru motive ludice, decât sanitare1

sunt doar câteva exemple ale formelor incipiente ale turismului, din perioada antichităţii.

Au urmat, în perioada Evului Mediu, alte activităţi ce pot fi considerate a fi

„turistice”, precum călătoriile de studii la şcoli şi universităţi de prestigiu din Anglia sau

Franţa, organizarea de mari târguri şi chiar pelerinaje (în perioada anilor 1500). La

acestea, se adaugă, în perioada Renaşterii, călătoriile de plăcere şi cele motivate de

curiozitatea intelectuală.

Cuvântul „turism”, apărut la începutul secolului XIX în Marea Britanie, venea din

franţuzescul „tour” şi se referea, la acea vreme, la călătoriile efectuate de tinerii englezi,

pentru propria lor plăcere şi agrement, în Franţa, unde parcurgeau „Marele tur”,

incluzând Parisul, zona de Sud-Vest a Franţei, cea de Sud (Midi), de Sud-Est şi regiunea

Bourgogne.

Secolul XIX nu a adus, însă, omenirii, doar acest nou cuvânt (turism), ci şi unele

elemente importante de tehnologie care au contribuit, în mod esenţial, la dezvoltarea

activităţii turistice, în primul rând utilizarea căii ferate, a trenurilor de pasageri, în scopul

deplasărilor turistice.

În data de 5 iunie 1841, Thomas Cook avea să organizeze prima călătorie cu

trenul – o excursie colectivă, transportând un grup important de militanţi, la o manifestare

dedicată moderaţiei, cumpătării şi sobrietăţii. Zece ani mai târziu, el avea să şi devină

primul mare tur-operator european.

Dacă la jumătatea secolului XIX, aveau să apară şi să se dezvolte, tot în Marea

Britanie, primele agenţii de turism şi primele călătorii organizate la preţuri ieftine, către

sfârşitul secolului şi-au făcut apariţia şi primele hoteluri de lux, sub impulsul lui Charles

Ritz, dar şi hotelăria de categorie medie şi „mica hotelărie”2.

Secolul XX avea să devină, însă, „Epoca de Aur” a turismului, când acesta a

cunoscut o dezvoltare de-a dreptul explozivă, pe fondul evoluţiei profunde, economice,

sociale, tehnologice şi politice, a umanităţii. Sporirea puterii de cumpărare a populaţiei şi

1 Py, Pierre, Le tourisme, un phénomène économique, Nouvelle édition, La documentation Française, Paris,

2002, p. 7 2 Idem, p. 8

2

a dimensiunilor timpului liber au făcut posibilă apariţia turismului de masă, care a ajuns

la dimensiuni incredibile, în special după cel de-al doilea Război Mondial.

Creşterea nivelului de trai a permis ca sumele pentru cheltuielile pentru turism şi

pentru petrecerea plăcută a timpului liber să fie introduse în bugetele unui număr tot mai

mare de familii, iar dezvoltarea spectaculoasă a echipamentelor şi mijloacelor de

transport a condus la crearea unei oferte turistice capabile să răspundă, cât mai bine,

cererii şi chiar să stimuleze creşterea acesteia.

1.1. Principalele noţiuni şi definiţii utilizate în turismul internaţional

Călătoriile în afara graniţelor ţării au cunoscut creşteri anuale superioare evoluţiei

altor indicatori ai dezvoltării economice şi comerciale, datorită progreselor înregistrate,

îndeosebi în tehnologiile şi echipamentele utilizate în transporturi, în infrastructura de

acces, dar şi ca urmare a extinderii, în ritmuri rapide, a infrastructurilor turistice, a

echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement etc.

O analiză pertinentă şi eficace a turismului internaţional, ca fenomen economic,

trebuie să se bazeze pe definiţii cât mai clare, precise şi, pe cât posibil, unanim

recunoscute. Din acest motiv, în continuare, sunt prezentate câteva dintre cele mai

importante definiţii utilizate în acest domeniu.

1.1.1.Conceptele de turism şi turist

Conceptul de turism a apărut după cel de turist. Noţiunea de turism vine de la

transcripţia în limba engleză a cuvântului francez „tour”, utilizat în Anglia în secolul al

XVIII-lea. „Marele Tour” („The Tour”) evoca, în acea perioadă, călătoria de studii,

dezinteresată, pentru descoperiri culturale, cu precădere, pe care o efectua, în Europa,

tânărul aristocrat englez. Această călătorie iniţiatică, menită să permită cunoaşterea unor

culturi străine, avea ca finalitate perfecţionarea educaţiei respectivilor tineri.

Efectuarea acestui „tur” îl consacra, de fapt, pe respectivul tânăr, ca „Gentleman”.

Aşadar, în acea perioadă, cuvântul „turist” era aplicabil, îndeosebi, călătorilor englezi şi

abia în secolul al XIX-lea avea să fie extinsă şi pentru călătorii francezi, în bună măsură

datorită publicării operei lui Stendhal, intitulată Memoriile unui turist (1838)3.

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a ajuns la o anumită uniformizare a terminologiei

privind turismul, astfel că, puteau fi regăsite, în multe limbi, cuvinte precum turism şi

turist.

Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) defineşte turistul ca fiind „orice

persoană care se află într-o altă ţară sau în alt loc, situat în ţara sa de reşedinţă, altul decât

cel ce corespunde domiciliului său obişnuit şi pentru care motivul principal al vizitei este

altul decât acela de a exercita o activitate remunerată la locul vizitei sale”.

La rândul său, OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică),

referindu-se la turiştii străini, îi defineşte pe aceştia ca fiind persoane care nu îşi au

reşedinţa în ţara de destinaţie şi sunt admişi în acea ţară pe baza unei vize (dacă aceasta

este cerută), pentru motive de petrecere a timpului liber (agrement), recreare, vacanţă,

vizite la prieteni şi rude, sănătate sau tratament medical sau pentru pelerinaje religioase.

3 Idem

3

Turiştii trebuie să petreacă cel puţin o noapte (să înnopteze) într-o unitate de cazare

colectivă sau privată, în ţara de destinaţie, iar durata sejurului lor nu poate depăşi 12

luni4.

În privinţa turismului, OECD a formulat propria sa definiţie, respectiv: „activităţile

persoanelor care călătoresc către sau îşi petrec sejururile în afara mediului lor obişnuit,

pentru o perioadă consecutivă de mai puţin de un an, pentru plăcere, afaceri sau alte

motive, cu nu au legătură cu exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat”5.

Definiţia dată noţiunii de turism, de Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) este

următoarea6: Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în

locuri situate în afara reşedinţei lor obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu

depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir*, pentru afaceri sau alte motive.

Turismul reprezintă o componentă a călătoriei, prin călătorie înţelegând, în sens

larg, deplasare, de la o localitate, la alta. Turismul înseamnă activitatea de a călători în

afara mediului obişnuit al unei persoane, în orice scop (cu câteva excepţii, în primul rând

atunci când persoana respectivă urmează să desfăşoare, în locul în care călătoreşte, o

activitate remunerată sau se află în situaţii precum efectuarea de tratamente clinice, arest,

închisoare, etc.).

1.1.2. Categorii de turişti

În majoritatea statelor lumii sunt acceptate şi utilizare clasificările de bază ale OMT

privind categoriile de turişti, realizate în 1963, respectiv 1968, clasificări vizând două

criterii principale: motivele călătoriei (sejurului) şi durata voiajului (sejurului).

Motivul principal al călătoriei (vizitei) este acel motiv în absenţa căruia călătoria

sau vizita nu ar mai fi fost efectuată.

Motivul călătoriei este criteriul prin care se face distincţia dintre turişti şi ceilalţi

călători.

În anul 1963, OMT a propus clasificarea în şase grupe a motivelor pentru care

oamenii fac turism:

- timp liber, odihnă, vacanţe;

- vizite la rude şi prieteni;

- afaceri, motive profesionale;

- tratament medical;

- pelerinaje şi alte motivaţii religioase;

- alte motive.

În 1968, OMT a propus o clasificare a turiştilor în trei categorii:

a) – turiştii propriu-zişi, care călătoresc de plăcere, în timpul lor liber;

b) – turiştii de afaceri, cărora le sunt asimilaţi toţi cei care călătoresc din motive

profesionale;

4 Recommendations on Statistics of International Migration, Revision 1, Statistical papers, Series M, Nr.

58, United Nations, New York, 1998 (Glossary) 5 Tourism Satellite Account: Recommended Methological Framework, Eurostat, EECD, WTO, UNSD,

2001 6 O.M.T., Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 5

* Noţiunea de loisir semnifică timp liber, respectiv “timpul liber de care poate dispune o persoană în afara

ocupaţiilor sale obişnuite…”, ca factor de influenţă a cererii turistice [vezi Gabriela Stănciulescu

(Coordonator), Lexicon de termini turistici, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177].

4

c) alte categorii de turişti.

După durata sejurului pot fi identificate două categorii de vizitatori:

a) excursioniştii (vizitatori de o zi, care nu înnoptează în locul vizitat)

b) turiştii propriu-zişi (adică acei vizitatori care stau cel puţin o noapte în locul

vizitat).

1.1.3. Definiţii utilizate în turismul internaţional

Definiţia dată de Organizaţia Mondială a Turismului7 (O.M.T.), în privinţa

noţiunii de turism este următoarea: „Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata

călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă

consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir*, pentru afaceri sau alte

motive”.

Turismul reprezintă o componentă a călătoriei, înţelegând, prin călătorie, în sens

larg, deplasarea dintr-o localitate în alta. Turismul înseamnă activitatea de a călători în

afara mediului obişnuit al unei persoane, în orice scop (cu câteva excepţii, în primul rând

când persoana respectivă urmează să desfăşoare în locul în care călătoreşte, o activitate

remunerată sau se află în situaţii precum efectuarea de tratamente clinice, arest,

închisoare ş.a.).

În funcţie de o ţară dată, conform definiţiilor EUROSTAT8, se pot distinge trei

forme elementare ale turismului:

1) Turismul intern, cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări care călătoresc doar

în interiorul acelei ţări, dar în afara reşedinţei lor obişnuite.

2) Turismul receptor, cuprinzând activităţile non-rezidenţilor care călătoresc într-o

ţară dată, alta decât cea unde îşi au reşedinţa obişnuită.

3) Turismul emiţător (emitent), cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări date,

care călătoresc şi îşi petrec sejururile într-o altă ţară decât cea în care îşi au reşedinţa lor

obişnuită.

Aceste forme elementare ale turismului pot fi combinate între ele, în mai multe

moduri, rezultând următoarele categorii ale turismului:

a) Turismul interior, format din turismul intern şi turismul receptor;

b) Turismul naţional, format din turismul intern şi turismul emiţător (emitent)

c) Turismul internaţional (al unei ţări), format din turismul emiţător şi turismul

receptor.

O definiţie oficială a turismului internaţional a fost adoptată, la solicitarea

O.M.T., în cadrul Conferinţei internaţionale privind statisticile şi sondajele, în iulie 1991.

Această definiţie porneşte de la noţiunea de „vizitator” şi face distincţia dintre „turist” şi

„vizitator de o zi” sau „excursionist”.

Clasificarea călătorilor internaţionali, realizată de Organizaţia Mondială a

Turismului, este prezentată în figura nr. 1.1.

7 O.M.T. Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 5

* Prin noţiunea de loisir înţelegem timp liber, respectiv “timpul liber de care poate dispune o persoană în

afara ocupaţiilor sale obişnuite…”, ca factor de influenţă a cererii turistice [vezi Gabriela Stănciulescu

(coordonator), Lexicon de termeni turistici, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177] 8 www.ec.europa.eu/eurostat

5

Figura nr. 1.1.: Clasificarea călătorilor internaţionali

Sursa: Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)

Vizitatorul internaţional

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un

călător internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne

referim la „vizitator”, care reprezintă conceptul de bază în ansamblul statisticilor

turismului. Conform definiţiei oficiale a O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. Astfel, în

cadrul statisticilor, termenul de „vizitator internaţional” desemnează „orice persoană care

vizitează o ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită, pentru o

perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul decât

cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.

6

Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi

călători internaţionali sunt9: reşedinţa şi motivaţia călătoriei.

- Criteriul reşedinţei (al rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele

care nu îşi au locul lor de reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări

care locuiesc în mod permanent (îşi au domiciliul permanent) în străinătate.

Astfel, un cetăţean al unei ţări A, având reşedinţa în ţara B şi care vizitează ţara

C, cheltuie banii pe care i-a câştigat în ţara B şi este influenţat, în decizia de

alegere a destinaţiei turistice, de eforturile de promovare turistică a ţării C,

vizând ţara B. Astfel, este normal ca acest turist să fie înregistrat, în statisticile

oficiale, după ţara sa de reşedinţă şi nu după naţionalitatea sa, în scopul de a

putea cunoaşte cât mai precis diferitele pieţe turistice şi transferurile de valută

efectuate.

- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi

persoanele care se deplasează într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi

retribuit pentru munca sa.

La aceste două criterii ar mai trebui adăugat şi un al treilea, respectiv ca perioada

de şedere în ţara vizitată, să nu depăşească 12 luni consecutive, depăşirea acestei perioade

transformându-l pe vizitator (din punct de vedere statistic) în rezident al acelei ţări.

Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o

altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal

scop al călătoriei este diferit de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.

Turistul internaţional

Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori

internaţionali, alături de excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte

24 de ore, respectiv când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt

consideraţi a fi „turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 ore,

deci fără a comporta o înnoptare, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau

„excursionişti”.

Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori

internaţionali10

:

a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi

însoţesc sau li se alătură;

b) Persoanele cunoscute sub denumirea de „lucrători la graniţă”, care locuiesc în

apropierea graniţei şi lucrează în ţara învecinată;

c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din

ţara lor de origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li

se alătură sau îi însoţesc;

d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;

e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră formal într-o ţară, prin controlul

paşaportului, precum pasagerii aflaţi în tranzit aerian, care rămân, pentru o scurtă

9 Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2

e édition, Economica, Paris, 2007,

pp. 8-9 10

***Eurostat, Newcronos, www.ec.europa.eu/eurostat

7

perioadă, într-o anumită zonă a terminalului sau pasagerii transferaţi direct între

aeroporturi sau terminale, ori pasagerii unei nave cărora nu li permite să debarce.

Definiţia turiştilor internaţionali este, deci, următoarea: Turiştii internaţionali

sunt vizitatori temporari, care se află pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru mai puţin de

12 luni, în ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi grupate în:

- loisir (petrecerea timpului liber), vacanţă, sănătate, religie, sport;

- afaceri, familie, deplasări profesionale.

Din această definiţie se poate remarca faptul că, termenul de turist nu se aplică

doar „vacanţierilor”, adică persoanelor plecate în vacanţă, incluzând, de exemplu, şi

persoanele aflate în călătorii de afaceri.

Vizitatorul de o zi (excursionistul)

Vizitatorul de o zi sau excursionistul este acel vizitator (internaţional, în acest

caz) care nu petrece nicio noapte într-o unitate de cazare, colectivă sau individuală, în

locul, respectiv ţara vizitată.

În turismul internaţional, importanţa economică a excursioniştilor poate să fie

foarte mare, îndeosebi pentru micile ţări insulare, care primesc pasagerii navelor de

croazieră. Atât timp cât respectivii vizitatori înnoptează la bordul navei, aceştia sunt

înregistraţi, în principiu, în localitatea unde acostează navele, la rubrica „vizitatori de o

zi” şi nu la „turişti”.

Pentru o destinaţie turistică (localitate, staţiune, ţară), mai importanţi decât

vizitatorii de o zi sau excursioniştii sunt turiştii, care „consumă” mai multe servicii

turistice, inclusiv cele de cazare, pentru cel puţin o noapte.

1.2. Principalii indicatori utilizaţi în

cuantificarea dimensiunilor turismului internaţional

Indicatorii principali de cuantificare a circulaţiei turistice cuprind şi redau, într-o

exprimare sintetică, matematică, informaţii privind diferite aspecte ale activităţii turistice,

informaţii privind diferite aspecte ale activităţii turistice, informaţii ce sunt utile pentru

măsurarea fenomenului şi a efectelor sale, pentru anticiparea tendinţelor de evoluţie şi

pentru fundamentarea politicii de dezvoltare turistică11

.

Aceşti indicatori furnizează şi cuantifică informaţiile necesare acţiunilor de

politică turistică, permiţând, totodată, măsurarea ulterioară a efectelor respectivelor

acţiuni12

.

Paleta indicatorilor utilizaţi în turism este foarte largă. Astfel, aceştia pot fi direcţi

(rezultaţi în mod nemijlocit din sursele de înregistrare) sau indirecţi (prelucraţi), pot fi

simpli sau agregaţi, cantitativi sau valorici, globali sau potenţiali, principali sau derivaţi

etc.

Indicatorii simpli pot fi, la rândul lor, economici sau sociali, cu referire la mărimi

şi variabile turistice, la distribuţia, evoluţia şi interacţiunea acestora, atât în timp, cât şi în

11

Minciu, Rodica, Economia turismului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti,

2005, p. 96 12

Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2006, p. 35

8

spaţiu sau pot fi indicatori (indici) sintetici, ce cuantifică relaţiile dintre mai multe

variabile, simultan, verificând, în prealabil, calitatea legăturii lor cu fenomenul turistic

analizat.

Pentru elaborarea sistemului de indicatori sintetici s-a convenit ca toate ţările

membre ale Organizaţiei Mondiale a Turismului (OMT) să-şi armonizeze metodologia

evidenţei statistice a turismului internaţional, iar unitatea de măsură de bază, ce dă

dimensiunea fizică a consumului turistic, să fie considerat turistul, adică însuşi

consumatorul de servicii turistice.

Volumul fizic al fluxurilor turistice internaţionale este urmărit prin indicatorii

„număr de sosiri” ale turiştilor străini, respectiv „număr de plecări” ale turiştilor naţionali,

la frontiera ţării emiţătoare.

Cei mai importanţi indicatori ai turismului internaţional pot fi clasificaţi13

astfel:

a) indicatori de bază, referitori la cei doi factori corelativi ai pieţei (cererea şi

oferta) şi care au scopul de a urmări repartiţia, evoluţia şi modificarea în

tendinţe a acestor mărimi, precum şi modificarea structurii lor în timp şi spaţiu

(indicatori ai cererii reale, respectiv ai circulaţiei turistice şi ai cererii

potenţiale şi indicatori ai ofertei, în principal cei privind baza tehnico-

materială a turismului);

b) indicatori ai corelaţiei dintre cerere şi ofertă (capacitatea pieţei, gradul de

ocupare a capacităţii etc.);

c) indicatori ai efectelor economice directe ale turismului asupra economiei, în

ansamblul său ori asupra anumitor sectoare ale acestora;

d) indicatori ai utilizării forţei de muncă, ce reflectă situaţia, repartiţia şi evoluţia

ocupării forţei de muncă, pe ramuri de activitate, pe niveluri profesionale şi

după alte criterii.

Comisia de statistică a OMT a propus următorul sistem de indicatori ai

turismului:

A. Indicatori ai cererii turistice globale, interne şi externe;

B. Indicatorii ofertei turistice: hoteluri, alte unităţi de cazare turistică, agenţii de

voiaj şi alte întreprinderi din sectorul turistic;

C. Indicatori ai relaţiei cerere-ofertă şi ofertă-cerere;

D. Indicatorii efectelor economice;

E. Indicatorii densităţii turistice, la nivel teritorial şi al popualţiei;

F. Indicatorii potenţialului turistic al pieţelor;

G. Indicatorii ocupării forţei de muncă.

Dintre indicatorii circulaţiei turistice internaţionale, cei mai importanţi pot fi

consideraţi următorii:

- numărul turiştilor sau numărul de sosiri ale turiştilor internaţionali;

- numărul de înnoptări (sau de zile-turist) ale turiştilor internaţionali;

- durata medie a sejurului;

- densitatea circulaţiei turistice;

- preferinţa relativă pentru turism;

- volumul încasărilor din turismul internaţional;

- volumul cheltuielilor pentru turismul internaţional.

13

Idem, p. 38

9

Calculul principalilor indicatori ai circulaţiei turistice

Printre indicatorii cei mai reprezentativi pentru caracterizarea circulaţiei turistice

se folosesc: numărul turiştilor, numărul mediu de turişti, număr zile-turist; durata medie a

sejurului, încasările din turism, densitatea circulaţiei turistice, preferinţa relativă a

turiştilor etc. O parte din aceşti indicatori (număr turişti, număr zile turist, încasările din

turism) se obţin direct din informaţiile furnizate de sursele amintite.Alti indicatori se pot

calcula in baza unor formule.

Indicatorul număr de turişti se obţine din cumularea informaţiilor cuprinse în

diferite documente statistice, calculându-se efectiv la sfârşitul anului calendaristic, dar şi

pe perioade mai mici, în funcţie de nevoile utilizatorului. Acest indicator se poate

determina pe total circulaţie turistică sau pe tipuri de acţiuni, zone turistice etc.

Indicatorul număr mediu de turişti se obţine prin punerea în relaţie a numărului

de turişti cu un aspect economic, putem obţine astfel: număr mediu de turişti pe zi, lună

sau pe litoral, la munte etc. Acest indicator arată intensitatea circulaţiei turistice într-un

anumit interval (calendaristic sau sezon turistic):

n

TNT

,

unde: T – suma turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată

n – numărul zilelor din perioada respectivă

Numărul înoptări sau numărul zile-turist se obţine din înregistrările în spaţiile

de cazare, prin însumarea numărului de zile de şedere al fiecărui turist; se poate

determina pe tipuri de unităţi de cazare, pe tipuri de acţiuni, pe zone provenienţă a

turiştilor etc.

Durata medie a sejurului se calculează ca raport între total zile –turist (NZT)

şi numărul de turişti (T):

T

NZTDS

Acest indicator arată timpul mediu (zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de

cazare şi reflectă astfel posibilitatea ofertei de a reţine turistul într-o anumită zonă,

regiune etc.

Densitatea circulaţiei turistice pune în legătură directă circulaţia turistică cu

populaţia rezidentă a ţării (zonei, regiunii) receptoare. Acest indicator se calculează ca

raport între numărul turiştilor sosiţi în zona X (T) şi populaţia rezidentă a zonei X (P):

P

TD

De regulă, acest indicator are valoare subunitară, dar există şi zone (jud.

Constanţa, în perioada de sezon turistic estival atinge nivelul de 2,12 la densitatea

circulaţiei turistice) sau ţări (Spania, Austria) în care valoarea este supraunitară.

Preferinţa relativă a turiştilor oferă informaţii privind orientarea geografică a

fluxurilor turistice emise de un bazin de cerere (zonă, ţară etc); se calculează ca raport

între numărul de turişti dintr-o ţară Y care se îndreaptă spre o ţară X (T1) şi populaţia

rezidentă a ţării de origine Y (P):

10

P

TPr

1

O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în

relaţie a numărului de turişti dintr-o ţară A care vizitează o ţară B (T1) şi totalul

emisiunii turistice a ţării respective A (T). Această metodă este însă mai puţin practică

datorită faptului că nu toate ţările urmăresc fluxul de turişti (emisia turistică):

T

TFR

1

Dintre indicatorii valorici, cei mai des utilizaţi sunt: volumul total al încasărilor

din turism, care se urmăreşte pe zone turistice, pe tipuri de acţiuni, pe societăţi

comerciale, etc. şi încasarea medie pe zi –turist (turist), care se calculează ca raport între

volumul încasărilor şi numărul zile-turist (turişti).

Statisticile interne ale fiecărei ţări pot crea condiţii pentru calcularea altor

indicatori, conţinutul şi valoarea lor informaţională fiind expresia acurateţei metodelor

utilizate.

Indicatorii fizici şi valorici ai circulaţiei turistice se folosesc în practica internă şi

internaţională şi fac obiectul dărilor de seamă statistice ale organismelor internaţionale

(OMT, GATT, OECD, etc)

11

Capitolul 2

Fluxurile turistice internaţionale

Un flux turistic este reprezentat de „un număr de persoane care circulă între un

bazin de cerere şi unul de ofertă” turistică14

, iar modul de formare şi amploarea acestuia

sunt condiţionate de caracteristicile celor două bazine, precum şi de o serie de factori, de

o mare diversitate, care determină intensitatea şi structura circulaţiei turistice

internaţionale.

Privit din această perspectivă, turismul internaţional poate fi considerat a fi

totalitatea fluxurilor ce iau naştere între ţările sau regiunile emiţătoare şi cele receptoare

de turişti15

.

Dacă turismul emiţător este concentrat într-un număr redus de ţări ale lumii,

având economii dezvoltate şi, în mod corespunzător, locuitori ale căror venituri sunt

suficient de mari pentru a-şi permite să cumpere produse turistice, ţările receptoare de

turişti sunt cu mult mai numeroase, cuprinzând atât ţări cu economie dezvoltată, cât şi ţări

în curs de dezvoltare.

Bazinele de cerere turistică se află, deci, în principal, în ţările dezvoltate,

din punct de vedere economic, unde trăiesc persoane cu venituri ridicate,

care îşi pot permite să plătească preţul unor călătorii internaţionale. Aceste

ţări se mai numesc şi importatoare de turism (de servicii turistice),

deoarece călătoriile rezidenţilor în alte ţări presupun efectuarea de

cheltuieli valutare, în mod similar cumpărării de bunuri din import.

Bazinele de ofertă turistică se află în zonele unde există atracţii turistice

(naturale şi antropice) deosebite, iar ţările unde se află locurile respective

sunt considerate exportatoare de servicii turistice, acestea beneficiind de

încasări valutare din vânzarea prestaţiilor turistice, ca urmare a

cheltuielilor realizate, în ţările respective, de către turiştii străini care le

vizitează.

2.1. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionale

Există mai multe categorii de motivaţii principale pentru realizarea călătoriilor

internaţionale în scop turistic, acestea constituindu-se, astfel, în principalele cauze ale

formării fluxurilor turistice internaţionale.

François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale16

: cele

motivate de preţuri, de climat şi de diverse motive personale ale turistului.

a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara

frontierelor ţării unde aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. Diferenţele dintre nivelurile

preţurilor produselor turistice practicate în diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare,

ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi calitatea acestora, se explică prin nivelul

mai scăzut al salariilor din industria turistică, în unele ţări, majoritatea aflate în curs de

dezvoltare. Iar dacă ţinem seama de faptul că turismul reprezintă o „industrie a mâinii de

lucru” (adică utilizează un număr mare de lucrători, mulţi dintre aceştia cu niveluri

14

Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti,

1992, p. 81 15

Minciu, Rodica, op. cit., p. 57 16

Vellas, François, op. cit., pp. 10-11

12

scăzute de calificare), ponderea costurilor cu forţa de muncă în costurile totale fiind

ridicată, atunci putem înţelege mai bine de ce pot să apară diferenţe importante ale

preţurilor unor produse turistice similare, în funcţie de costul forţei de muncă utilizate în

turism, în ţări diferite.

Acest „diferenţial al preţurilor” este deosebit de important, de exemplu, pentru

motivaţiile turiştilor nord-americani care vizitează Mexicul sau ţările Americii latine sau

pentru vest-europenii care îşi aleg ca destinaţii unele ţări din Asia de Sud-Est şi Pacific.

b) Climatul reprezintă, de asemenea, un motiv determinant pentru caracterul

internaţional al turismului. O serie de ţări din Europa de Sud, precum şi insule din

Caraibe, din Oceanul Indian şi din Pacific, beneficiază, din plin, de avantajul acestui

factor, oferind „garanţia” că, acolo, turiştii vor găsi un climat cald, cu plaje însorite şi

posibilitatea de a face baie, în mări sau oceane în care temperatura apei este optimă

pentru „thalasoterapie”.

c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii

principale:

- Loisir* şi vacanţe, aceasta fiind principala motivaţie pentru călătoriile

realizate în afara timpului obişnuit, afectat activităţilor profesionale. Motivele pot fi

diverse: odihnă, dorinţa de „smulgere” sau „evadare” din mediul său obişnuit,

descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc.

- Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale.

În această categorie sunt incluşi voiajorii comerciali, membrii echipajelor de

aeronave sau nave maritime care efectuează escale în diferite ţări, funcţionarii

guvernamentali şi ai organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, salariaţii care

lucrează la instalarea unor utilaje sau echipamente în alte ţări (pentru durate de până

la un an).

- Congrese şi alte reuniuni, respectiv călătorii realizate pentru a participa la

congrese sau la alte tipuri de reuniuni (seminarii, colocvii, conferinţe, mese rotunde

etc.).

După alţi autori17

, atât turismul de reuniuni, cât şi turismul practicat de

participanţii la manifestări expoziţionale (fie ca expozanţi, fie ca vizitatori

profesionali), precum şi călătoriile-stimulent, reprezintă componente ale turismului

de afaceri.

- Sănătate, respectiv călătorii întreprinse fie pentru a beneficia de îngrijiri

medicale, fie pentru îmbunătăţirea nivelului de sănătate, prin acţiunile ce ţin de

medicina profilactică (preventivă): „repunerea în formă”, thalasoterapie,

balneoterapie etc. Sunt incluse, în această categorie, şi sejururile în staţiunile

termale şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni sau împachetări cu

nămol, inhalare de gaze cu efect terapeutic etc.).

- Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru

formare sau perfecţionare profesională, într-o instituţie de formare ale cărei cursuri

pot să dureze un întreg an şcolar sau chiar mai mult.

- Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj

sau pentru o vizită la un loc sfânt.

* Timp liber, de care poate dispune o persoană, în afara ocupaţiei sale obişnuite (conform Lexiconului de

termeni turistici – coordonator Gabriela Stănciulescu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177) 17

Davidson, R., Business Travel, Pitman Publishing, Londra, 1994, p. 1

13

Într-o altă abordare, se poate aprecia că18

un turist îşi va alege o destinaţie

turistică internaţională în următoarele situaţii:

- oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată;

- produsele turistice oferite în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor

ridicate, fie datorită faptului că respectivele produse sunt mai bine vândute la

export, adică turiştilor străini;

- absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu (de

exemplu, posibilitatea de practicare a unor cure balneo-medicale sau a

talazoterapiei ori a sporturilor de iarnă etc.);

- cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de

exemplu, vizitarea Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la

Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris etc.).

În funcţie de aceste motive, corelate şi cu altele19

, cum ar fi: existenţa unor factori

naturali deosebiţi, dorinţa de cunoaştere, participarea la evenimente cultural-artistice,

ştiinţifice sau profesionale etc., fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari

categorii20

:

a) „Sunlust”, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte

condiţii naturale (existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor

astfel de destinaţii, principalele criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele.

b) „Wonderlust”, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale – de

participare la diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor

monumente, muzee sau a unor obiective naturale deosebite). Factorul decisiv în

alegerea destinaţiei este, în aceste cazuri, calitatea ofertei şi diferenţierea acesteia

faţă de ofertele interne, de produse similare.

2.2. Mecanismul de formare a fluxurilor turistice internaţionale

Fluxurile turistice internaţionale reprezintă una dintre cele mai dinamice

componente ale schimburilor economice internaţionale. Ponderea cea mai mare, în

circulaţia turistică internaţională, o au fluxurile turistice interne şi cele intra-regionale

(realizate între ţările situate în aceeaşi regiune turistică).

Statisticile internaţionale arată că peste trei sferturi dintre voiajele internaţionale

se desfăşoară pe distanţe scurte, cele mai multe dintre acestea fiind realizate în interiorul

sau între ţările cu economie dezvoltată, din Europa, America de Nord şi Asia21

. Analiza

fluxurilor turistice internaţionale se realizează utilizând atât indicatori fizici (numărul de

sosiri la frontiere), cât şi valorici (încasări din turismul internaţional).

2.2.1. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale

La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice

internaţionale. Astfel, principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America

(SUA şi Canada), Europa (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi

18

Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, Economica, Paris, 1995, p. 28 19

Minciu, Rodica, op. cit., p. 57 20

Gray, P. H., International Travel – International Trade, Lexington Books, Londra, 1970, p. 117 21

Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 114

14

Spania) şi Asia (Japonia), reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere turistică

la nivel mondial. Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii.

Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări

europene, ceilalţi provenind de pe continentul american (sub 20%) şi din Asia de Sud şi

Pacific (regiune ce înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale sosirilor de

turişti internaţionali, în ultimii ani), în timp ce, împreună, Africa şi Asia de Sud abia ating

3%.

Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi

principalele destinaţii turistice ale lumii, astfel că ambele „capete” ale fluxurilor turistice

mondiale sunt situate, în principal, în Europa şi America de Nord. De fapt, la nivel

mondial, există trei mari bazine de destinaţie turistică sau „trei mari lacuri de vacanţă ale

lumii”, cum le-a denumit Georges Cazes22

, amplasate în jurul periferiilor meridionale ale

marilor regiuni emiţătoare, care reprezintă „inima” sistemului, precum şi la frontierele

destinaţiilor turistice emergente. Cel mai important dintre acestea este bazinul euro-

mediteranean, cu o concentrare turistică mai mare pe ţărmul nordic al Mării Mediterane.

Celelalte două sunt: bazinul America de Nord – Caraibe, zonă denumită şi „Mediterana

americană”23

şi bazinul Asia de Est şi Pacific.

Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie

evidenţiază caracterul discontinuu al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială,

inegalităţile, observabile pe plan economic, al nivelului de dezvoltare sau al puterii de

cumpărare ale diferitelor regiuni ale lumii.

Cele trei mari bazine turistice prezintă trei caracteristici comune24

, respectiv:

1) Apropierea de marile „surse de bogăţie”, ce constituie „rezervoarele” de

turişti care deţin o parte importantă a populaţiei cu putere de cumpărare

suficient de mare pentru a-şi permite consumuri turistice importante, cu caracter

ludic şi recreativ, în cadrul sejururilor lor în străinătate.

2) Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de

viaţă extrem de contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin

categoriei ţărilor celor mai bogate, în timp ce „prelungirile” lor meridionale

corespund categoriei ţărilor în curs de dezvoltare. Avantajele economice şi

sociale favorizează o „glisare” a fluxurilor turistice de la un ţărm, la altul, al

Mediteranei, către graniţele Asiei de Sud – Est şi către Sudul frontierei Statelor

Unite ale Americii sau Mexicului, spre ţărmurile din America Centrală. Aceste

fluxuri răspund unei puternice atracţii a turiştilor pentru regiunile cele mai

însorite, indiferent că este cazul unui climat mediteranean, subtropical sau

tropical. În aceste locuri, sezoanele turistice sunt mult mai etalate în timp.

Fiecare dintre aceste bazine este dominat de clientele regionale, privilegiate, ce

reprezintă între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie explicabilă prin

apropierea geografică dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică.

Deplasările respective, ce urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează

realizarea de sejururi scurte, fără ca turiştii să sufere de neplăcerile legate de

decalajele orare.

22

Cazes, G., Fondements pour une géographie du tourisme et des loisirs, Bréal, Paris, 1992 23

Stock, M. (coordonator), Le tourisme. Acteurs, lieux et enjeux, Belin, Paris, 2003, p. 131 24

Idem, p. 140

15

3) Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic,

politic etc. Astfel, vechile colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor

europene, facilitând primirea persoanelor de diferite naţionalităţi, care vorbesc

aceste limbi. Circulaţia turistică este facilitată, de asemenea, şi de procedurile de

simplificare a formalităţilor vamale şi de frontieră, prin acorduri bilaterale

privind adaptarea unor măsuri comune în acest scop.

Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se

completează sau se alimentează reciproc25

, respectiv:

1) Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice)

2) Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii)

De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare

pondere în totalul fluxurilor turistice, de cca 80%.

1) Circulaţia turistică intra-regională

Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale:

a) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în

aceeaşi regiune cu ţările vizitate (de exemplu, turiştii italieni care

vizitează Spania)

b) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în

afara regiunii vizitate (de exemplu, turiştii americani sau japonezi care

vizitează, succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări aflate în aceeaşi regiune

turistică, generând, astfel, un flux turistic intra-regional).

Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale din prima categorie

menţionată mai sus.

Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 85% din totalul fluxurilor intra-

regionale, la nivel mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin

tot din ţări europene. Cele mai importante fluxuri turistice intra-europene sunt

următoarele26

:

- cel orientat pe direcţia Nord – Sud , de tip sunlust;

- cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către

destinaţii aflate în ţările din Estul continentului, ce dispun de oferte variate

(fluxuri de tip wonderlust şi sunlust).

Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din

Estul continentului, spre ţările din Vestul Europei, mai slab ca intensitate şi având ca

motivaţie dorinţa de cunoaştere, de tip wonderlust.

Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional sunt27

următoarele:

- Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de

mare valoare;

- Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi

feroviară), ceea ce face să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei

turistice;

- Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe;

25

Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 114-116 26

Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 58 27

Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 115

16

- Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de

trecere a frontierei facilitează deplasările turistice.

Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este continentul

american, în cadrul căruia, principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA şi

Canada, precum şi dintre aceste două ţări şi destinaţii din zona Mării Caraibelor şi din

America Centrală.

În privinţa regiunii Asia de Est şi Pacific, fluxurile turistice intra-regionale sunt

dominate de turiştii japonezi, care frecventează, în special, ţări învecinate: China

(inclusiv Hong Kong şi Taiwan) şi Coreea de Sud.

2) Circulaţia turistică inter-regională

Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de

călătoriile turiştilor europeni spre America de Nord, în special din motive de afaceri,

precum şi spre Asia de Est şi Pacific, motivate, în principal, de dorinţa cunoaşterii culturii

şi civilizaţiei acestor zone, dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru turismul de tip

sunlust.

Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa

şi spre Orientul Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La

acestea, mai poate fi menţionat şi fluxul, aflat în creştere, ca dimensiuni al turiştilor

europeni, spre continentul african (în câteva ţări ale Africii de Nord şi în Africa de Sud).

Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică

mondială, chiar şi în condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, ce atrag, anual,

tot mai mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc, continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995

Europa deţinea o pondere de două treimi din totalul turiştilor internaţionali, în prezent,

ponderea este de cca 55%, deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat

Europa a fost în creştere, de la un an la altul.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a

volumului fluxurilor turistice spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului

turiştilor americani înregistrând un mare declin, în toate regiunile importante, receptoare

de turişti şi, în special, în Europa, fenomen care s-a atenuat treptat, în anii următori.

America de Nord şi cea de Sud primesc, împreună, în medie, în jurul a 10 milioane de

turişti pe an, din Europa, fluxurile respective îndreptându-se, în special, spre marele bazin

al ofertei de pe Coasta de Vest a SUA. Urmează, ca pondere a destinaţiilor, Insulele

Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se îndreaptă turiştii din America de Nord,

precum şi din Europa şi Japonia.

Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, cea de-a doua

regiune a lumii, ca destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte

circa jumătate din numărul de turişti care vizitează acest continent, iar fluxurile ce

înregistrează cea mai importantă dinamică sunt cele ale turiştilor europeni care au ca

destinaţie Asia de Est şi de Sud.

Cea de a patra destinaţie mondială regională este Africa. Spre acest continent s-au

înregistrat chiar diminuări ale fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din totalul

numărului de turişti veniţi în Africa se opresc în nordul continentului, majoritatea lor

fiind europeni, iar, mai recent, a crescut numărul celor ce ajung în Africa de Sud.

17

2.2.2. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale

O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale

circuitului economic mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate.

Cauzele sezonalităţii turistice sunt28

, pe de o parte, naturale (poziţia geografică,

succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor

culturale, istorice, de artă), acestea datorându-se, în principal, climei, cât şi cauze

(condiţii) economico-organizatoare şi sociale (printre care, structura anului şcolar şi

universitar, regimul concediilor plătite şi durata lor etc.).

Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa

pe glob. Astfel, este bine cunoscut exemplul Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de

peste 6 luni/an. Factorii naturali influenţează sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând

în zona bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice29

.

Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează spre ţările cu industrie turistică

dezvoltată, precum Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a

sezonalităţii este cu atât mai mare, cu cât valorile coeficienţilor sezonalităţii sunt mai

mari, respectiv când există diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna cu aflux

turistic minim şi cea din luna cu aflux turistic maxim30

.

În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea

Britanie, circulaţia turistică este etalată mai uniform, pe parcursul anului, în principal

datorită ofertei turistice, care nu depinde de factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă

specializată, în principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de week-end.

Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară,

în pofida specificului ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică

adoptată şi în eforturile conjugate, din partea autorităţilor publice şi a investitorilor din

turism, care şi-au fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului turistic, obiectiv pe

care l-au atins. Un alt exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la

cealaltă extremă, este cel al Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de

accentuată, în raport cu oferta sa turistică, axată, în special, pe turismul de afaceri şi de

congrese. Această situaţie se explică prin poziţia geografică a Belgiei, expusă

sezonalităţii manifestate în ţările vecine (Olanda, Germania şi Franţa), spre care şi din

care fluxurile turistice tranzitează această ţară, îndreptându-se spre alte destinaţii turistice.

28

Idem, pp. 119-120 29

Jugănaru, I.-D., Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, Teză de doctorat, ASE

Bucureşti, 2004, anexa 13 30

Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 119-120

18

Capitolul 3

Cererea şi oferta turistică mondială

Cererea turistică internaţională se măsoară, în principal, prin numărul de sosiri şi

de înnoptări (zile-turist), precum şi prin partea de încasările înregistrate în balanţa de plăţi

a unei ţări la capitolul „turism”, iar oferta turistică este evaluată în funcţie de capacitatea

de cazare turistică, în principal, cea hotelieră, precum şi prin numărul de produse turistice

oferite de organizaţii de turism.

Turismul mondial se caracterizează prin foarte mari inegalităţi în repartiţia

internaţională a fluxurilor turistice31

. Astfel, ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă se află

în progres, nu deţin decât mai puţin de o treime din totalul sosirilor de turişti

internaţionali, la nivel mondial. Aceste evoluţii sunt amplificate prin sporirea ponderii

fluxurilor turistice intra-regionale, care reprezintă mai mult de 30% din turismul

internaţional, în lume.

3.1. Creşterea dimensiunilor turismului mondial

Evoluţia numărului de turişti, la nivel mondial, a cunoscut creşteri spectaculoase,

în ultimele trei decenii. Astfel, dacă în anul 1975, Organizaţia Mondială a Turismului

(O.M.T.) înregistra 222 de milioane de sosiri ale turiştilor internaţionali, numărul

acestora a ajuns la 808 milioane, în anul 2005 şi la cca 922 milioane de sosiri, în 2008,

conform estimărilor provizorii ale O.M.T.32

Pe de altă parte, creşterea încasărilor obţinute din turismul internaţional s-a

realizat într-un ritm şi mai rapid. Astfel, dacă în anul 1980, încasările din turismul

internaţional, la nivel mondial, totalizau numai 102 miliarde dolari SUA, în anul 2008,

acestea au atins, conform estimărilor O.M.T., cifra de 944 miliarde de dolari SUA (iar

aceste cifre nu includ şi încasările din transporturile turistice internaţionale).

În tabelul nr. 3.1. este prezentată evoluţia numărului de sosiri şi a încasărilor din

turismul internaţional, la nivel mondial, în perioada 1970 – 2005.

Tabelul nr. 3.1.: Evoluţia numărului de sosiri şi a încasărilor din turismul internaţional,

în perioada 1970 – 2005

Anul Nr. sosiri (mil.) Încasări (miliarde USD)

1970 165 18

1990 457 268

1995 551 405

2000 698 477

2005 808 682

2008 922 944

Sursa: O.M.T., 2006

31

Vellas, François, op. cit. (2007), p. 16 32

Organizaţia Mondială a Turismului, Comunicat de presă , www.world.tourism.org

19

În privinţa volumului încasărilor din turismul internaţional, pe marile regiuni

turistice ale lunii, care au crescut, în ultimele decenii, într-un ritm superior celui al

numărului de sosiri ale turiştilor internaţionali (de exemplu, în anul 2005, faţă de 2004,

rata de creştere a încasărilor a fost de 7,7%, faţă de 5,6%, rata de creştere a numărului de

sosiri), remarcăm primul loc deţinut de Europa, cu 51% din totalul de încasări (exprimate

în $ SUA, urmată de Americi, cu 21,3% şi de Asia de Sud şi Pacific, cu 18.9% din totalul

încasărilor mondiale (vezi tabelul nr.3.2.)

Tabelul nr. 3.2. : Încasările din turismul internaţional, la nivel mondial şi pe marile

regiuni turistice ale lumii, în anul 2005

- în miliarde $SUA –

Încasări

2005 % din totalul mondial

Total mondial 681,5 100

Africa 21,3 3,1

Americile 145,3 21,3

Asia de Sud şi Pacific 129,0 18,9

Europa 347,4 51,0

Orientul Mijlociu 28,6 4,2

Asia de Sud 9,9 1,5

Sursa : Prelucrare după „Turismul de la A la Z”, Turismul mondial,

www.tourisme.gouv.fr

Se poate observa că Europa deţinea, în 2005, o pondere de 51% din totalul

încasărilor din turismul mondial, deşi, din punctul de vedere al numărului de sosiri, în

acelaşi an, cota de piaţă a Europei, la nivel mondial, era de peste 54,6%, în timp ce

regiunea Americilor deţinea 21,3% din totalul încasărilor la nivel mondial, deşi cota de

piaţă a acestei regiuni, ca număr de sosiri ale turiştilor internaţionali, era de doar 16,5%.

Aceasta evidenţiază faptul că, în medie, încasările cele mai ridicate pe turist nu s-au

înregistrat pe continentul european.

3.2. Evoluţia numărului de sosiri ale turiştilor internaţionali,

în turismul mondial, în perioada 2003 - 2007

În anul 2003, turismul internaţional a cunoscut o nouă perioadă deosebit de

dificilă, după reculul înregistrat în 2002, datorat, în principal, atacurilor teroriste de la

New York, din 11 septembrie 2001, n.n.), în principal, celor trei factori negativi, care au

acţionat în mod conjugat: conflictul din Irak, epidemia de SARS (virusul pneumoniei

atipice) şi menţinerea slăbiciunii economiei mondiale, declara într-un comunicat de presă

al OMT33

, secretarul general al acestei organizaţii, dl. Francesco Frangialli. Conflictul din

Irak şi climatul de puternică incertitudine din perioada ce a precedat începerea acestui

război au determinat reducerea numărului de călătorii internaţionale pe primul trimestru

al anului 2003. Apoi, epidemia, cu totul neaşteptată, de SARS a întrerupt, brusc, perioada

33

O.M.T., Comunicat de presă („Recul al turismului internaţional în 2003, revenire prevăzută pentru

2004”), Madrid, 27 ianuarie 2004

20

de creştere continuă, din ultimii ani, a sosirilor de turişti internaţionali în Asia şi Pacific,

ajungându-se ca, în lunile mai şi aprilie să se înregistreze mai puţin de jumătate din

numărul de sosiri obişnuite, în multe dintre destinaţiile turistice din regiune.

Datorită acestor cauze, volumul mondial al sosirilor de turişti internaţionali a

scăzut, în anul 2003, cu 1,2 %, ajungând la 694 milioane, respectiv cu 8,5 milioane mai

puţin decât în anul 2002, când s-au înregistrat 703 milioane de sosiri.

În Europa, numărul sosirilor a rămas acelaşi ca în anul 2002, în condiţiile în care

sosirile de turişti internaţionali în Europa Occidentală au scăzut cu 3,7 milioane (- 3 %),

în timp ce în Europa de Sud, numărul sosirilor a stagnat, iar în Europa Centrală şi de Est

s-au înregistrat creşteri asemănătoare ca şi în anul precedent.

În Asia de Sud şi Pacific, s-a înregistrat o scădere de 12 milioane de sosiri (-9 %)

faţă de anul 2002, în special datorită epidemiei SARS.

În privinţa Americilor, acestea au înregistrat un recul de 1 %, în privinţa sosirilor

de turişti străini, în anul 2003, America de Nord fiind singura regiune ce a înregistrat o

scădere (de 5%) pentru cel de al treilea an consecutiv, explicabilă, în principal, prin

slăbiciunea activităţii economice şi prin incertitudinile în materie de securitate, de după

11 septembrie 2001. Spre deosebire de scăderile înregistrate în cei doi ani precedenţi,

zona Caraibelor, ca şi America de Sud au cunoscut importante creşteri ale numărului de

sosiri, datorită îmbunătăţirii situaţiei economice a unor ţări mari, precum Argentina şi

Brazilia, care au contribuit substanţial la întărirea turismului intra-regional.

Orientul Mijlociu şi Africa, au înregistrat, în anul 2003, o creştere de cca. 5 %, în

special datorită călătoriilor intra – regionale din Orientul Mijlociu.

După trei ani de stagnare a creşterii sale, turismul internaţional a cunoscut, în

2004, o creştere spectaculoasă, ajungându-se la 760 de milioane de sosiri, ceea ce

reprezintă mai mult cu 10 %, decât în anul 2003.

Creşterea s-a putut observa în toate marile regiuni turistice ale lumii, dar cea mai

importantă s-a înregistrat în Asia şi Pacific (+29 %) şi în Orientul Mijlociu (+ 20 %).

Creşterea a fost importantă (+10 %) şi în Regiunea Americilor, în timp ce în Africa a fost

de 7%, iar în Europa de doar 4 %, regiuni ce au înregistrat rezultate inferioare mediei

mondiale, chiar dacă acestea au fost mult mai bune decât în anii precedenţi.

Anul 2004 a fost marcat de revenirea puternică din Asia şi Pacific, după reculul

înregistrat în 2003, datorat, în principal, virusului pneumoniei atipice (SARS), revenirea

Americilor la rezultate pozitive, după trei ani de scăderi importante ale numărului de

turişti străini înregistraţi şi printr-o nouă repartiţie a marilor fluxiuni turistice în Europa,

ca şi în America, datorită evoluţiei ratei de schimb între euro şi dolarul american.

Temerile privind impactul creşterii preţului petrolului s-au diminuat, pe parcursul

anului 2004, aceste creşteri fiind absorbite, datorită dinamismului economiei mondiale.

Creşterea numărului de sosiri internaţionale de turişti din 2004 a fost cea mai

importantă din ultimii 20 de ani, dovedindu-se, din nou, extraordinara elasticitate şi

capacitate a turismului mondial de a depăşi dificultăţile şi de a aduce o importantă

contribuţie la redresarea rapidă a ţărilor afectate de evenimentele negative cunoscute.

Europa este regiunea care a cunoscut cele mai slabe rezultate, comparativ cu

celelalte. Creşterea de 4 % a numărului de sosiri a făcut ca acestea să ajungă la 414

milioane, îndeosebi datorită performanţelor înregistrate de ţările Europei Centrale şi de

Est (+8%), dar şi din Europa de Nord (+7%), în timp ce în Europa de Sud

(mediteraneană), creşterea a fost de doar 3%, iar în Europa Occidentală de numai 2%.

21

Destinaţiile turistice din ţările zonei euro, ajunse la maturitate, au fost depăşite nu doar de

cele din ţările europene din zona non-euro, dar şi de cele din Africa de Nord (Maroc şi

Tunisia) şi din Orientul Mijlociu (Egipt).

Cea mai importantă creştere au înregistrat-o ţările din Asia şi Pacific (+29%),

zona unde s-au înregistrat 154 milioane de turişti.

După 3 ani de rezultate mediocre, 2004 a fost anul care a adus, în sfârşit, creşteri

ale turismului internaţional în regiunea Americilor (după anul 2001). Chiar dacă numărul

de sosiri din 2004 (124 milioane) a rămas inferior recordului înregistrat în anul 2000 (128

milioane), creşterea de 10%, faţă de 2003, poate fi considerată ca excepţională, toate sub-

regiunile Americii înregistrând creşteri în 2004. Astfel, îmbunătăţirea situaţiei economice

a Argentinei şi devalorizarea monedei sale naţionale (pesos) au contribuit la creşteri

importante ale turismului în aceste ţări (+11%), dar şi la performanţele pozitive

înregistrate de ţări vecine ale acesteia, cum ar fi Uruguay (+28 %), Chile, Paraguay

(15%), pentru acestea Argentina fiind o ţară emiţătoare de turişti.

În Africa s-a înregistrat o creştere de 7 %, datorată, în special, ţărilor Africii de

Nord (+17%), în timp ce destinaţiile sub-sahariene au înregistrat doar o creştere de 1%.

În Orientul Mijlociu, creşterea înregistrată a fost de 20%, ajungându-se la un total

de 35 de milioane de turişti, ceea ce înseamnă ca aceasta a devenit cea de a patra regiune

a lumii, dintre cele mai vizitate de către turiştii străini, depăşind, pentru prima dată,

Africa (aceasta înregistrând, în 2004, doar 33 milioane de turişti străini).

În anul 2005, turismul internaţional a progresat şi mai mult decât în anii

precedenţi, în special în Asia de Nord, în America latina şi în Africa.

Economia mondială şi-a păstrat dinamismul, în anul 2005. Astfel, conform

statisticilor culese de F.M.I., creşterea înregistrată de economia mondială a fost de 4,8%

în 2005, cu puţin sub cea înregistrată în 2004 (de 5,3%). Cele mai importante creşteri le-

au înregistrat economiile SUA şi ale unor ţări asiatice, precum China şi India, precum şi

unele ţări din Europa Centrală şi de Est.

Fără excepţie, ţările Europei Occidentale au cunoscut, în 2005, creşteri economice

mai modeste decât anul precedent. În privinţa turismului internaţional, acesta a beneficiat

de situaţia economică generală, anul 2005 fiind încă unul dinamic, după un an 2004

excepţional, de avânt, care succedase altor trei ani (succesivi) dificili, marcaţi de factori

ce au generat un climat de insecuritate (declanşarea războiului din Irak, în 2003, epidemia

de pneumonie atipică – SARS, care a bântuit în Asia şi Pacific etc.

După estimările OMT, volumul turismului mondial a crescut, în 2005, cu 5,5% în

privinţa numărului de sosiri ale turiştilor, faţă de 766 milioane în anul 2004. Acest ritm

de creştere este inferior faţă de cel înregistrat în anul precedent (de 10%), dar poate fi

considerată o creştere puternică, dacă o comparăm cu creşterea medie de 4,3% pe an între

1990 şi 2000, perioadă ce a fost urmată de trei ani „mediocri” (2001, 2002 şi 2003)34

.

Contrastele dintre diferitele zone ale lumii s-au menţinut, în această privinţă, şi în

2005, ca şi în anul 2004. Astfel, creşterea cea mai rapidă a fost înregistrată de ţările din

zona Africa, cu un ritm de peste 10%, în special datorită ţărilor din Africa sub-sahariană.

În ciuda acestei creşteri, fluxurile turistice spre Africa rămân, încă, modeste ca

dimensiune, deţinând doar 4,5% din totalul sosirilor la nivel mondial.

Dezvoltarea turismului în zona asiatică a rămas foarte rapidă, în 2005, în special

în Asia de Nord. Catastrofa naturală ce a cuprins Asia de Sud (tsunami-ul din 26

34

O.M.T., comunicate de presă, www.world-tourism.org

22

decembrie 2004) a avut consecinţe negative puternice asupra turismului din zonă, în anul

2005, chiar dacă s-au realizat lucrări importante de refacere a infrastructurilor turistice

distruse, care au permis atenuarea efectelor acestei catastrofe naturale. Astfel, numărul de

turişti a crescut, totuşi, în această zonă, în 2005, cu 4%, atât în Asia de Sud, cât şi în Asia

de Sud-Est. Încetinirea ritmului de creştere a fost, însă, evidentă, faţă de creşterile de 18%

respectiv de 30%, înregistrate în anul precedent, în aceste două zone.

Zona Orientului Mijlociu a înregistrat o creştere de 6,9%, în 2005, considerabil

mai redusă decât cea din anul 2004.

Zona Americilor a înregistrat o creştere de 5,8 %, în 2005, mai redusă decât

creşterea înregistrată în anul precedent ( de peste 11 % ). Această încetinire a creşterii s-a

produs, în special, în America de Nord, în timp ce America Centrală şi America de Sud

şi-au păstrat ritmuri de creştere superioare, de 13,6 %, respectiv de 12,7 %.

Creşterea s-a dovedit puţin mai modestă, în medie, în Europa (de 4,3%), în 2005,

dar această zonă continuă să concentreze, încă, peste jumătate dintre sosirile mondiale de

turişti. Această creştere a fost, însă, diferită: pe de o parte, în Europa de Nord şi în cea de

Sud (mediteraneană), unde s-au înregistrat creşteri de peste 6% (respectiv de 7,1%, în

Europa de Nord şi de 6,2%, în Europa de Sud), iar pe de altă parte, creşteri de doar 1,7%

în Europa Occidentală şi de 3,6% în Europa Centrală şi de Est.

Cu cele 76 de milioane de sosiri ale turiştilor străini înregistraţi în 2005 (creştere

cu 1,2% faţă de 2004), Franţa şi-a păstrat primul loc, ca destinaţie turistică mondială,

urmată de Spania, cu 55,6 milioane turişti în 2005 (înregistrând o creştere de 6% faţă de

2004) şi de SUA, cu 49,4 milioane de sosiri (cu 7,2% mai mult decât în 2004) şi de

China, cu 41,8 milioane sosiri în 2005 (creştere de 10% faţă de anul 2004)35

.

Cu cele 842 milioane de sosiri înregistrate, conform estimărilor O.M.T., anul

2006 a depăşit aşteptările în privinţa evoluţiei turismului internaţional, la nivel mondial,

înregistrându-se o creştere a numărului de sosiri de 4,5% faţă de 2005.

„În pofida riscurilor de scădere a activităţii, la care era expus turismul mondial în

urmă cu 12 luni, în special din cauza terorismului, a alertei sanitare, datorată gripei aviare

şi a creşterii preţului petrolului, 2006 a fost un nou an de creştere bună, depăşind ritmul

de creştere de 4,1%, prevăzut pe termen lung, graţie uneia dintre cele mai lungi perioade

de expansiune economică susţinută” afirma Secretarul general al O.M.T., dl. Francesco

Frangialli, într-un comunicat de presă din 29 ianuarie 200736

.

Cifrele cele mai recente ale Barometrului O.M.T. al turismului mondial par să

indice că aceste rezultate se vor consolida şi că va fi un al patrulea an de creştere

susţinută în acest sector.

Una dintre caracteristicile anului 2006 a fost menţinerea rezultatelor pozitive

înregistrate de destinaţiile emergente, ceea ce subliniază, odată în plus, legăturile strânse

dintre turism şi progresul economic.

În urmă cu 3 ani, turismul atingea bariera celor 800 de milioane de sosiri

internaţionale şi intra, astfel, într-o nouă fază, istorică. De atunci, creşterea a fost de peste

20%. „Turismul continuă să transforme, sub presiunea mediului său”, arăta dl. Frangialli.

Pe marile regiuni turistice, evoluţia turismului mondial, în anul 2006, a fost destul

de diferită, deşi, în toate aceste regiuni, s-au înregistrat creşteri ale numărului de sosiri de

turişti internaţionali.

35

www.tourisme.gouv.fr., Les comptes du Tourisme, 2005 36

www.world-tourism.org/francais/newsroom/

23

Astfel, Africa, s-a situat în fruntea tuturor celorlalte regiuni turistice ale lumii, în

privinţa ritmului de creştere înregistrat (+8,1%) în anul 2006, adică aproape dublul

ritmului mondial de creştere, după un an 2005, deja foarte bun. Această performanţă,

ieşită din comun, este datorată, în principal, Africii sub-sahariene (+9,4%), dar şi Africii

de Nord (+5,8%), care a terminat anul 2006 depăşind ritmul mediu mondial de creştere.

Marile destinaţii turistice africane, precum Africa de Sud, Kenia şi Maroc, au continuat să

înregistreze rezultate excelente în 2006.

Asia-Pacific, cu o creştere de 7,6%, a reuşit să-şi menţină ritmul său extraordinar

de creştere, pe de o parte datorită redresării Thailandei şi Maldivelor, ţări care au

surmontat consecinţele tragice ale tsunami-ului din decembrie 2004, cât şi datorită

remarcabilelor rezultate ale noilor situaţii din această regiune a lumii. Sosirile de turişti

internaţionali în Asia de Sud au sporit cu 10%, în special datorită Indiei, destinaţie ce a

înregistrat jumătate din numărul sosirilor în această sub-regiune.

În anul 2006, Europa şi-a atins obiectivul previzionat, de creştere cu 4% a

numărului sosirilor de turişti internaţionali. Astfel, Germania a profitat din plin de

organizarea Cupei mondiale la fotbal, în 2006, iar Italia a revenit în forţă, în bună măsură,

datorită găzduirii Jocurilor Olimpice de Iarnă, la Torino. Soliditatea activităţii turistice în

Spania a contribuit, de asemenea, la atingerea rezultatelor pozitive în regiune. Totuşi, ar

trebui remarcată creşterea cu doar 1%, a sosirilor de turişti internaţionali, în sub-regiunea

Europa Centrală şi de Est.

Conform estimărilor O.M.T., după rezultatele excepţionale înregistrate în 2004 şi

2005 şi în pofida situaţiei sale geopolitice generale, marcată, îndeosebi, prin criza dintre

Israel şi Liban, Orientul Mijlociu a reuşit să obţină o creştere de 4% a numărului de

turişti internaţionali, în 2006.

Chiar dacă, la prima vedere, creşterea de doar 2% a numărului de sosiri, în

regiunea Americilor pare a fi o decepţie, rezultatele variază într-un mod considerabil, de

la o ţară la alta. Astfel, creşterea activităţii turistice în SUA nu a fost suficientă pentru a

compensa evoluţia slabă din Canada şi Mexic. Pe de altă parte, rezultatele Americii

Centrale (+6,1%) şi ale Americii de Sud (+7,2%) arată că America latină îşi consolidează

rezultatele pozitive obţinute în ultimii ani. Ţări precum Chile, Columbia, Guatemala,

Paraguay şi Peru au înregistrat creşteri de peste 10%, în anul 2006, în privinţa sosirilor de

turişti internaţionali.

In anul 2007, turismul mondial a depăşit aşteptările specialiştilor din domeniu37

. In

numai doi ani (2006 şi 2007), numărul de sosiri ale turiştilor internaţionali, la nivel

mondial, a crescut de la 800, la 900 de milioane. Aceste rezultate au confirmat atât

creşterea susţinută din ultimii ani, cât şi elasticitatea sectorului turistic faţă de factorii

externi. Evoluţia a fost favorizată de robusteţea economiei mondiale, care, pe parcursul

ultimei perioade (de peste două decenii), a cunoscut cea mai lungă perioadă de creştere

continuă.

Conform datelor cuprinse în ultimul Barometrul al turismului mondial, emis de

OMT, referitor la anul 2007, sosirile de turişti internaţionali în anul 2007 au crescut cu

6.6% faţă de 2006, ajungând la cca 898 milioane.

Din cele 52 de milioane de sosiri suplimentare înregistrate pe plan mondial, Europa

a primit cca 19 milioane, iar Asia şi Pacific 17 milioane. Americile au câştigat 6

37

OMT, Comunicat de presă, Madrid, 29 ianuarie 2008

www. unwto.org

24

milioane de sosiri suplimentare faţă de anul 2006, Orientul Mijlociu 5 milioane, iar

Africa 3 milioane.

Toate marile regiuni turistice mondiale au înregistrat creşteri ce au depăşit media

pe termen lung, în fruntea clasamentului, din acest punct de vedere, situându-se Orientul

Mijlociu (cu + 13%), urmat de Asia – Pacific (+10%), de Africa (+8%), de Americi

(+5%) şi de Europa (cu +4%).

Pe regiuni, situaţia din 2007 s-a prezentat astfel: Orientul Mijlociu a totalizat 46

milioane de sosiri ale turiştilor internaţionali, continuând să fie una dintre destinaţiile

turistice de reuşită ale ultimului deceniu, în pofida tensiunilor şi ameninţărilor

permanente din zonă. Cele mai importante creşteri le-au înregistrat ţări precum Arabia

Saudită şi Egiptul.

Pe fondul unei creşteri anuale de 7%, după anul 2000, regiunea Asia-Pacific a

atins 185 milioane de vizitatori, în timp ce Japonia a înregistrat o creştere de 14%,

neobişnuită, faţă de anii anteriori, în timp ce alte ţări, precum Malaezia (+20%),

Cambogia (+19%), Vietnam (+16%), Indonezia (+15%), India(+13%) şi China (+10%)

au continuat să-şi îmbunătăţească rata anuală de creştere.

Cu un total estimate la 44 milioane de sosiri ale turiştilor internaţionali, Africa şi-

a menţinut creşterea din anul 2006, creşterea medie înregistrată, începând cu anul 2000,

fiind de 7%. In anul 2007, Africa de Nord (+8%) a avut rezultate uşor superioare celor

înregistrate de Africa subsahariană (+7%), în special datorită creşterii de 14% înregistrată

de Maroc. Prezenţa pe piaţă a Africii de Sud, ca destinaţie turistică, a continuat să se

afirme îndeosebi ca efect al publicităţii făcute ţării, în calitate de viitoare gazdă a

Campionatului mondial de fotbal din 2010.

Americile au înregistrat rate de creştere mai mult decâţ duble, faţă de 2006,

situaţie ce se explică prin creşterea cu 10% a turismului receptor din SUA şi prin

rezultatele foarte bune înregistrate de ţările Americii centrale şi ale Americii de Sud,

favorizate de raportul de schimb (un euro puternic) şi de fluxurile turistice regulate

provenind din SUA.

Europa, cea mai importantă regiune de destinaţie turistică a lumii, cu peste 50%

din totalul sosirilor de turişti internaţionali, a înregistrat, în 2007, creşteri superioare

mediei turistice mondiale, atingând un număr de 480 milioane de turişti. Destinaţii

precum Turcia (+18%), Grecia (+12%) şi Portugalia (+10%) sau Italia şi Elveţia (ambele

cu câte +7%), au făcut dovada efectului pozitiv al creşterii economice din regiunea

Europa, din anul 2007.

25

3.3. Oferta turistică mondială

Oferta turistică se poate defini ca fiind cantitatea de bunuri şi servicii turistice ce

pot fi oferite pe piaţă, la un preţ dat, într-o anumită perioadă de timp sau ca „ansamblul

serviciilor şi bunurilor finale, propuse consumatorilor de către sectorul turistic”38

şi se

măsoară prin capacitatea echipamentelor, a structurilor de cazare turistică, de alimentaţie

publică, a mijloacelor de transport turistic etc.

Prin ofertă turistică înţelegem atât potenţialul turistic, format din atracţiile

turistice (naturale şi antropice), cât şi baza tehnico-materială specifică turismului

(unităţile de cazare, alimentaţie, agrement etc.), precum şi forţa de muncă din domeniul

turismului şi prestările de servicii ce alcătuiesc produsele turistice39

.

Producţia turistică reprezintă ansamblul de servicii şi bunuri finale oferite de

sectorul turistic şi consumate pe parcursul unei perioade determinate şi se măsoară prin

numărul de vizitatori ai unui obiectiv turistic, numărul de înnoptări petrecute de turişti în

unităţile de cazare, numărul de pasageri transportaţi etc. sau poate fi exprimată valoric, ca

cifră de afaceri realizată de întreprinderile din acest sector.

Sfera de cuprindere a ofertei turistice este mai largă decât cea a producţiei

turistice. Astfel dacă oferta turistică este de sine stătătoare, este fermă, cu o structură bine

definită, producţia turistică nu poate exista în afara ofertei, este efemeră şi se

materializează doar pe măsura afirmării şi manifestării cererii.

Oferta şi producţia turistică prezintă o serie de caracteristici, printre care:

- o puternică eterogenitate;

- o creştere diversificată;

- rigiditate

- adaptare imperfectă la cerere

În opinia profesorului francez François Vellas40

, cele mai importante

caracteristici ale producţiei turistice sunt următoarele:

1)- Cea mai mare parte a producţiei serviciilor turistice este sezonieră, ceea ce

implică necesitatea unei mari flexibilităţi a structurilor şi a gestionării ofertei;

2)- Producţia serviciilor turistice necesită utilizarea intensivă a forţei de muncă,

ceea ce agravează problemele provocate de caracterul sezonier al activităţii

turistice, determinând necesitatea utilizării, cu preponderenţă, a forţei de muncă

sezoniere.

3)- Producţia serviciilor turistice (ca şi a altor servicii) este nestocabilă, ceea ce

face ca, de exemplu, orice loc de cazare turistică sau de transport neutilizat într-o

anumită perioadă, nu poate fi păstrat, pentru a fi oferit în altă perioadă, când ar

exista cerere pentru acesta, iar capacităţile neutilizate generează costuri

importante pentru respectivii prestatori de servicii.

38

Py, Pierre, Le tourisme. Un phénomène économique, Nouvelle edition, La documentation Française,

Paris, 2002, p. 57 39

Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti,

2005, p. 151 40

Vellas, François, op. cit. (2007), p. 77

26

3.3.1.Caracteristicile ofertei turistice

Principalele caracteristici ale ofertei turistice sunt urmatoarele:

Eterogenitatea ofertei

Produsele turistice sunt extrem de diversificate, ele reprezintă un „amalgam” de

prestări de servicii şi de bunuri diverse, furnizate turiştilor. Aceste bunuri şi servicii pot fi

grupate în două mari categorii41

:

a) Resurse turistice, care, la rândul lor, pot fi:

- resurse naturale (peisaje, floră, faună, plaje, munţi etc.);

- resurse socio-culturale (monumente, muzee, manifestări artistice, folclorice,

sportive etc.);

- resurse tehnologice.

Forţa de atracţie a acestor resurse este diferită în timp (în funcţie de sezon) şi în

spaţiu (ştiut fiind faptul că o destinaţie mai îndepărtată este mai puţin frecventată, datorită

costului mai ridicat al călătoriei).

b) Echipamentele şi serviciile oferite turiştilor, care, împreună, fac posibilă

exploatarea resurselor turistice: mijloace de transport, unităţi de cazare şi de alimentaţie

publică, echipamente culturale, sportive, de agrement şi o serie de alte servicii, cum este,

de exemplu, cel de ghid turistic.

Creşterea diversificată a producţiei turistice

Capacităţile producţiei turistice (elemente atractive, mijloace, echipamente etc.)

înregistrează ritmuri diferite de creştere, datorate evoluţiilor şi repartiţiei clienţilor şi a

destinaţiilor turistice.

Rigiditatea ofertei turistice

Această rigiditate se datorează caracteristicilor produsului turistic42

, respectiv:

- lipsa de mobilitate a acesteia, care nu se poate deplasa, fiind nevoie ca turistul,

în calitate de consumator, să se deplaseze la locul ofertei turistice;

- nestocabilitatea produselor turistice;

- caracterul inelastic al producţiei turistice, produsul turistic fiind, adeseori, puţin

adaptabil, în cazul schimbării cererii.

Dar această rigiditate nu trebuie să fie exagerată, deoarece unele componente ale

unor produse turistice se pot substitui între ele. Astfel, se poate înlocui, de exemplu, un

tip de unitate de cazare, cu un altul (un hotel cu o vilă sau o pensiune turistică), având

aceeaşi categorie de clasificare sau se poate înlocui trenul cu avionul, pe anumite distanţe

ş.a.m.d.

Inadaptarea relativă a ofertei la cerere

Rigiditatea ofertei turistice şi condiţiile de utilizare a capacităţilor existente, în

special în privinţa unităţilor de cazare turistică, antrenează o serie de dezechilibre între

ofertă şi cerere. Aceste dezechilibre se manifestă în două moduri:

- în anumite cazuri, capacitatea de producţie există şi poate răspunde cererii, dar

este subutilizată;

- în alte cazuri, oferta nu corespunde cererii, nefiind adecvată acesteia sau fiind

insuficientă cantitativ. De exemplu, adeseori lipsesc produsele adaptate pentru

tineri, pentru persoanele de vârsta a treia sau pentru amatorii de turism sportiv

sau cultural.

41

Py, Pierre, op. cit., p. 58 42

Idem, p. 123

27

3.3.2.Oferta mondială de cazare turistică

Alături de serviciile de transport, cele de cazare turistică reprezintă două dintre

serviciile turistice de bază, ce nu pot lipsi din componenţa oricărui produs turistic, aşa

cum rezultă, de fapt, din însăşi definiţia turismului.

În lume există o mare varietate tipologică a „structurilor de primire” cu funcţii de

cazare turistică. Astfel, alături de hoteluri, care, la rândul lor, pot fi de mai multe

categorii, există moteluri, vile turistice, pensiuni, bungalow-uri, campinguri turistice etc.

la rândul lor, acestea se pot clasifica după categoria lor de confort (de regulă, clasificarea

fiind făcută după numărul de stele – de la 1, la 5 sau de flori, în cazul pensiunilor turistice

rurale), după scopul lor (comercial sau necomercial) sau după alte criterii. În ultimele

decenii, o creştere deosebită a fost înregistrată în privinţa numărului de noi reşedinţe

secundare sau case de vacanţă, al cărui număr total este foarte greu de estimat, în lipsa

unor statistici riguroase, în fiecare ţară.

Hotelăria mondială

Hotelul reprezintă unitatea tradiţională de cazare turistică. În ultimele decenii,

expansiunea deosebită a hotelurilor, în lume, s-a concretizat nu doar în aşa-numita

hotelărie tradiţională, modernizată şi adaptată cererii (de exemplu, prin apariţia şi

dezvoltarea lanţurilor hoteliere voluntare şi a lanţurilor integrate), dar şi în crearea de noi

formule de para-hotelărie, adaptate anumitor segmente ale cererii de cazare turistică.

Sectorul hotelier corespunde atât caracteristicilor industriei grele, cât şi celor ale

industriei „mâini de lucru”, respectiv43

:

- industriei grele, prin importanţa investiţiilor efectuate şi a capitalului imobilizat

pe termen mediu şi lung, corespunzând construcţiilor imobiliare;

- industriei „mâinii de lucru”, datorită faptului că reprezintă o activitate de

servicii, iar hotelurile necesită un număr mare de lucrători pe cameră, în special

în cazul unităţilor de categorie superioară.

De aici rezultă că ţările industrializate dispun de un avantaj comparativ

considerabil, deoarece acestea pot să mobilizeze mijloacele necesare pentru finanţarea

unor asemenea investiţii. În schimb, ţările în curs de dezvoltare nu reuşesc, întotdeauna,

să beneficieze de avantajele date de faptul că îşi pot procura cu uşurinţă forţa de muncă

necesară, datorită dificultăţilor pe care le au în finanţarea infrastructurilor necesare

dezvoltării turistice şi pentru a asigura managementul serviciilor într-un mod

concurenţial.

Conform estimărilor Organizaţiei mondiale a Turismului (OMT), capacitatea

hotelurilor şi a unităţilor asimilate acestora, la nivel mondial, era, în anul 2004, de peste

36,9 milioane de locuri (paturi).

După cum se poate observa din tabelul nr.3.3., între 1980-2004, numărul de paturi

în hoteluri, pe plan mondial, a ajuns să fie mai mult decât dublu, ceea ce corespunde unei

creşteri comparabile cu cea a sosirilor de turişti internaţionali, la nivel mondial. Oferta

hotelieră a crescut cel mai mult în regiunea Asia de Est şi Pacific, în timp ce, în Europa,

43

Vellas, François, op. cit. (2007), pp. 78-79

28

creşterea a fost mai lentă decât media mondială, ceea ce a dus la diminuarea cotei sale de

piaţă44

.

Tabelul nr. 3.3. Evoluţia capacităţii hotelurilor şi unităţilor asimilate acestora, pe plan

mondial, în perioada 1980-2004

- număr de paturi (în mii)-

REGIUNEA 1980 1997 2004

Europa 8.542 11.731 13.044

Americile 6.436 9.345 13.368

Asia de Est/ Pacific 889 7.035 8.512

Africa 269 834 1.258

Orientul Mijlociu 141 400 796

Total mondial 16.277 29.344 36.982

Sursa: Organizaţia Mondială a Turismului

Astfel, în anul 2004, Europa reprezenta doar 35,3% din capacităţile hoteliere din

întreaga lume, faţă de 52,5%, cât reprezenta în anul 1980. Cele mai numeroase structuri

de primire turistică se află în Europa de Sud şi de Vest (75% din totalul capacităţilor

hoteliere europene).

Regiunea Americilor, cu 36,1% din capacităţile hoteliere mondiale, se situează pe

primul loc în lume, cu o pondere mult mai mare decât cea a sosirilor de turişti

internaţionali în lume, care era de 16,5%. Această diferenţă considerabilă se explică, în

principal, prin importanţa considerabilă turismului intern în SUA.

Oferta de cazare hotelieră din regiunea Africa a progresat puternic, de la 1,6% (în

1980), la 3,4% din totalul mondial (în 2004). Aceasta se datorează, în principal, creşterii

deosebite a ofertei hoteliere în ţările Africii de Nord, îndeosebi în Maroc şi Tunisia, care

reprezintă, împreună, peste 40% din capacitatea hotelieră a acestui continent.

Cea mai importantă creştere a capacităţii hoteliere s-a înregistrat în Asia, de la

4,7% (în 1980), la peste 23% din totalul mondial (în 2004), în principal datorită

creşterilor din „noile ţări turistice” ale Asiei de Sud-Est: Thailanda, Malaezia, Singapore

şi China. Această creştere este bazată pe raportul calitate/preţ excepţional a

infrastructurilor hoteliere şi pe dezvoltarea marilor lanţuri hoteliere internaţionale,

precum şi a lanţurilor locale. În schimb, ţările Asiei de Sud au înregistrat creşteri mai

puţin rapide şi dispun de capacităţi hoteliere reduse.

3.4. Turismul internaţional în ţările Uniunii Europene

Principalele caracteristici ale turismului internaţional în ţările Uniunii Europene,

conform informaţiilor cuprinse în buletinele EUROSTAT45

, sunt următoarele:

- turismul receptor (al nerezidenţilor) reprezintă cca 40% din totalul înnoptărilor

în unităţile de cazare colectivă din ţările UE-25,această pondere fiind mai

ridicată faţă de medie, îndeosebi în ţările de mai mici dimensiuni;

44

Idem, pp. 79-80 45

Bovagnet, François-Carlos, Statistiques en bref. Industrie, Commerce et Services. Population et

conditions sociales, nr. 5/2006 şi Spörel, Ulrich, “Le tourisme récepteur et le tourisme émetteur en

Europe”, în Statistiques en bref, Industrie, Commerce et Services. Population et conditions sociales, nr.

52/2007, www.epp.eurostat.ec.europa.eu

29

- activitatea turismului receptor se concentrează, în principal, în cel de al treilea

trimestru al anului (din luna iunie, până în septembrie, inclusiv), cu excepţia

Austriei, unde vârful sezonului turistic este în perioada iernii (în primul

trimestru al anului). În ţările UE-25, mai mult de o treime din numărul total de

înnoptări ale nerezidenţilor au fost înregistrate în perioada iulie-septembrie;

- cea mai mare parte a turiştilor care călătoresc în UE sunt originari din ţările

membre ale Uniunii (88% din totalul înnoptărilor sunt cele înregistrate în

turismul intern sau realizate de vizitatori provenind din celelalte state membre

ale UE-25);

- Spania, Italia şi Franţa înregistrează cel mai mare număr de înnoptări ale

nerezidenţilor;

- dintre locuitorii statelor UE-25, cel mai mult călătoresc germanii, britanicii şi

olandezii;

- Spania este principala destinaţie a turiştilor din UE-25, urmată de Italia şi

Franţa;

- Grecia este singura ţară din UE-25 în care turismul receptor este puternic

dependent de un sezon turistic (de perioada estivală);

- în general, durata medie a sejurului pentru călătoriile de minimum 4 nopţi este

mai mare, pentru turismul emiţător, decât pentru turismul intern;

- în cadrul UE-25, per ansamblu, încasările şi cheltuielile turistice, practic, se

echilibrează.

3.4.1. Fluxurile internaţionale de turişti în ţările Uniunii Europene

Turismul în UE este puternic integrat, iar turismul transfrontalier constituie un

factor foarte important pentru statele Uniunii Europene. Astfel, în anul 2005, din totalul

înnoptărilor înregistrate în unităţile hoteliere 87,5% au fost fie cele ale cetăţenilor

naţionali (59,1%), fie ale rezidenţilor din celelalte state membre ale UE – 25 (28,4%),

celelalte 12,5 % dintre înnoptări aparţin turiştilor nerezidenţi, provenind din ţări din afara

UE-25.

În anul 2005, turiştii străini au petrecut peste 880 de milioane de zile-turist

(înnoptări) în unităţile de cazare turistică situate în staele membre ale UE-25, ceea ce

reprezintă, practic, 41% din totalul înnoptărilor înregistrate pe ansamblul statelor Uniunii

Europene.

Trei sferturi din numărul total de înnoptări au fost înregistrate în hoteluri, iar

celălalt sfert în alte unităţi de cazare colectivă, cum ar fi camping-urile, locuinţele de

vacanţă şi hanurile pentru tineret. Tabelul nr. 3.4. cuprinde fluxurile de turişti provenind

din alte ţări, către fiecare stat membru al UE-25, în anul 2005.

Faţă de anul 2004, numărul total al înnoptărilor înregistrate în ţările UE-25 a

crescut cu 2,1% (880 milioane, în 2005, faţă de 862 milioane, în 2004), o creştere

inferioară mediei mondiale.

30

Tabelul 3.4.: Înnoptări ale non-rezidenţilor în hoteluri şi unităţi asimilate şi în alte tipuri

de unităţi de cazare colectivă, în ţările UE-25, în anul 2005

Hoteluri şi unităţi

asimilate

Înnoptări ale non-

rezidenţilor

Alte unităţi de cazare

colectivă

Înnoptări ale non-

rezidenţilor

Total

Înnoptări ale non-

rezidenţilor

- mii -

Procent din

numărul total

de înnoptări

- mii -

Procent din

numărul total

de înnoptări

- mii -

Procent

din

numărul

total de

înnoptări

UE-25

Belgia

Republica Cehă

Danemarca

Germania

Estonia

Grecia

Spania

Franţa

Irlanda1

Italia2

Cipru

Letonia

Lituania

Luxemburg

Ungaria3

Malta

Ţările de Jos

Austria

Polonia

Portugalia2

Slovenia

Slovacia

Finlanda

Suedia

Marea Britanie2

646.800

10.297

16.607

4.787

38.872

2.791

40.075

138.762

72.824

17.640

97.175

13.899

1.507

1.334

1.273

9.029

7.194

15.143

56.690

7.869

23.002

3.322

3.650

3.887

5.382

53.789

45,4

70,5

65,9

47,3

19,4

78,8

74,2

56,5

36,8

69,3

41,5

93,0

65,4

64,7

93,7

58,2

96,2

51,3

74,5

38,7

67,4

66,8

53,4

27,2

23,5

33,6

233.504

5.256

2.988

4.606

9.374

192

660

70.757

35.128

2.595

43.994

107

106

67

1.179

1.617

104

10.067

13.042

2.674

1.615

928

1.151

612

4.696

19.989

32,0

38,2

19,8

28,5

6,5

33,7

52,9

65,7

36,0

37,1

39,4

89,9

32,0

11,9

88,8

42,2

99,0

19,9

62,2

9,5

21,3

39,8

30,4

20,5

21,3

28,1

880.304

15.553

19.595

9.393

48.246

2.983

40.735

209.519

107.952

20.235

141.169

14.006

1.613

1.401

2.452

10.646

7.298

25.210

69.732

10.543

24.617

4.250

4.801

4.499

10.078

73.778

40,9

54,8

48,6

35,7

14,0

72,6

73,7

59,3

36,5

62,4

40,8

93,0

61,2

53,4

91,3

55,1

96,3

31,4

71,9

21,7

59,0

58,2

45,2

26,1

22,4

31,9

1) Estimare 2004. 2) Date 2004. 3) Date provizorii

Sursa: Eurostat, Statistiques en bref, nr. 5/2006

Spania (cu 210 milioane de înnoptări), Italia (cu 141 milioane) şi Franţa (cu 108

milioane) s-au clasat pe primele trei locuri, în anul 2005, în privinţa acestui indicator,

urmate de Marea Britanie (cu 74 milioane), Austria (70 milioane), Germania (48

milioane) şi Grecia (41 milioane). Clasamentul este, însă, diferit, dacă analizăm ponderea

înnoptărilor nerezidenţilor în totalul înnoptărilor turiştilor înregistraţi. Astfel, pe primele

locuri se situează, în acest clasament, ţări de mici dimensiuni, precum Malta, Cipru şi

Luxemburg, cu peste 90% în fiecare dintre aceste ţări. Pentru Malta şi Luxemburg,

31

precum şi, într-o măsură mai redusă, pentru Cipru, explicaţia constă, desigur, în

dimensiunile reduse ale acestor state, unde rezidenţii au puţine motive să-şi petreacă

sejururile turistice atât de aproape de propriul domiciliu. La polul opus, în acest

clasament, se situează Germania, cu doar 14% pondere a înnoptărilor nerezidenţilor, faţă

de totalul înnoptărilor înregistrate. Media înregistrată de acest indicator, la nivelul celor

25 de state ale UE, a fost (în 2005), de 40,9%.

Practic, în toate statele membre ale UE-25, nerezidenţii au petrecut un număr mai

mare de înnoptări în hoteluri şi unităţi de cazare turistică asimilate acestora, decât în

celelalte categorii de unităţi de cazare colectivă, fapt explicabil prin ponderea importantă

a turismului de afaceri, precum şi datorită faptului că, în străinătate, este, în general, mai

simplu să efectuezi o rezervare la un hotel, decât într-un alt tip de unitate de cazare

turistică.

Pe ansamblu, în ţările UE-25, turiştii nerezidenţi au fost cazaţi, în proporţie de

45,5% în hoteluri şi unităţi asimilate şi doar 32% în celelalte tipuri de unităţi de cazare

colectivă.

În privinţa principalelor ţări de origine a turiştilor (turismul receptor, pe fiecare

ţară), se poate constata că, pe primele trei locuri s-au clasat: Germania, Marea Britanie şi

Olanda. Cei mai mulţi dintre turiştii provenind din aceste trei ţări emiţătoare, au avut ca

destinaţii 7 dintre ţările membre UE-25 şi alte două state din afara UE, respectiv SUA şi

Norvegia. În numeroase cazuri, principalele ţări de origine a turiştilor sunt ţările vecine.

Astfel, turiştii germani au plecat în Republica Cehă, în Danemarca, Olanda, Austria şi în

Polonia, în timp ce turiştii olandezi au fost cei mai numeroşi în ţări precum Belgia,

Germania şi Luxemburg. După acelaşi criteriu, al numărului de înnoptări realizate de

nerezidenţi, italienii s-au aflat pe primul loc în Slovenia, iar cehii în Slovacia, în timp ce,

pentru Finlanda, Suedia a reprezentat principala ţară de origine a turiştilor, iar pentru

Suedia a fost Norvegia.

Turiştii germani s-au clasat pe primul loc, din punct de vedere al numărului de

înnoptări efectuate, în 10 ţări, ponderea acestora fiind între 15,8%, în Letonia şi 55,1%, în

Austria. Pe de altă parte, turiştii britanici s-au clasat pe primele locuri în 5 ţări (toate

acestea fiind destinaţii estivale, din Europa de Sud, în timp ce turiştii olandezi au

înregistrat cele mai multe înnoptări în trei ţări apropiate, respectiv Belgia, Germania şi

Luxemburg.

Turiştii americani s-au aflat pe primul loc în Marea Britanie, cu 20,2% din totalul

înnoptărilor efectuate de nerezidenţi, în timp ce Norvegia a fost prima ţară de origine a

turiştilor străini pentru Suedia, cu 24,5% din numărul de înnoptări ale nerezidenţilor.

Din analiza acestor date, se pot constata46

următoarele:

1) – Doar trei ţări sunt puternic dependente de un singur grup de turişti,

reprezentând peste 50% din totalul înnoptărilor turistice. Este vorba de Cipru, unde

turiştii britanici au reprezentat 55,8% din totalul înnoptărilor, de Austria (unde turiştii

germani au petrecut 55,1% din totalul înnoptărilor) şi de Estonia (unde turiştii finlandezi

au înregistrat 53% din totalul înnoptărilor).

2) – Doar trei ţări neeuropene apar în lista principalelor pieţe a nerezidenţilor care

au vizitat ţările UE. Este vorba de SUA (principala ţară de origine pentru Marea Britanie,

a doua ţară de origine a turiştilor pentru Germania şi a treia ţară de origine pentru Italia şi

Polonia), de Norvegia, ţară ce nu face parte din UE, principala ţară de origine a turiştilor

46

Spörel, Ulrich, op. cit., p. 3

32

pentru Suedia şi a treia ţară de origine pentru Danemarca şi de Rusia (a treia ţară de

origine a turiştilor pentru Cipru, Letonia şi Finlanda).

În anul 2005, turiştii europeni (ai ţărilor UE-25) au efectuat aproape 900 de

milioane de sejururi turistice, repartizate aproape în mod egal între sejururile de scurtă

durată (între una şi trei înnoptări) şi sejururile de lungă durată (de patru sau mai multe

înnoptări). Patru ţări au totalizat, împreună, aproape două treimi din numărul total al

acestor sejururi (Franţa, cu 186 milioane, Germania, cu 156 milioane, Marea Britanie, cu

122 milioane şi Spania, cu 110 milioane). În privinţa sejururilor de scurtă durată (de până

la 3 zile), pe primul loc s-a situat Franţa, urmată de Spania, Marea Britanie şi Germania,

în timp ce, în clasamentul privind sejururile de lungă durată (de cel puţin 4 zile), pe

primul loc s-a situat Germania, urmată de Franţa, Marea Britanie şi Italia.

Per total, statele membre ale UE-25 au înregistrat aproape 235 milioane de

sejururi turistice în străinătate, reprezentând cca 26,3% din totalul sejururilor.

Turiştii germani şi britanici au realizat 77, respectiv 48 milioane de sejururi, ceea

ce reprezintă, împreună, mai mult de jumătate din totalul sejururilor turistice în străinătate

înregistrate în statele UE-25, în anul 2005. În acest clasament, după cele două ţări

menţionate, urmează Franţa, cu 20 milioane de sejururi, Olanda, cu 14 milioane şi Italia,

cu 11 milioane. În 12 state ale UE-25 ponderea sejururilor efectuate în străinătate este

mai ridicată decât media pe totalul ţărilor Uniunii Europene. Pentru toate ţările membre

ale UE, sejururile în străinătate de lungă durată (4 zile sau peste) au fost mai numeroase

decât cele de scurtă durată.

Analizând doar situaţia sejururilor de lungă durată în străinătate, se pot distinge47

trei principale grupe de ţări, respectiv:

a) ţările pentru care se poate observa o preferinţă netă pentru sejururile în

străinătate, care reprezintă peste două treimi din totalul sejururilor cu durata de

4 sau mai multe zile (Luxemburg, Irlanda, Slovenia şi Danemarca);

b) ţările în care sejururile în străinătate reprezintă între o treime şi două treimi din

totalul sejururilor de 4 sau mai multe zile (Lituania, Estonia, Austria, Olanda,

Republica Cehă şi Ungaria). Toate aceste ţări au înregistrat o proporţie a

sejururilor de lungă durată în străinătate superioară mediei din ţările UE-25,

care a fost de 41,9%, în 2005;

c) ţările pentru care sejururile în străinătate reprezintă mai puţin de o treime din

totalul sejururilor cu durata de cel puţin 4 zile (Finlanda, Italia, Portugalia,

Polonia, Franţa, Spania şi Grecia), ponderea sejururilor de lungă durată în

străinătate fiind, pentru aceste ţări, considerabil sub media înregistrată în statele

UE-25.

Principalele destinaţii turistice pentru turiştii comunitari (luând în calcul sejururile

de cel puţin 4 zile) au fost Spania, Italia şi Franţa. Spania a reprezentat principala

destinaţie pentru sejururile turistice ale rezidenţilor din opt alte ţări comunitare, în special

ţări situate în Nordul Europei, precum şi cele două ţări vecine. Franţa a reprezentat prima

destinaţie pentru turiştii originari din 5 alte ţări ale UE, în timp ce Germania a fost prima

destinaţie pentru 4 alte ţări UE. Doar două ţări necomunitare s-au clasat printre primele

trei destinaţii favorite ale turiştilor originari din ţările UE (Turcia – cea de a treia

destinaţie favorită pentru turiştii letoni şi lituanieni şi SUA, cea de a treia destinaţie

favorită pentru turiştii irlandezi şi britanici).

47

Idem, p. 5

33

În privinţa încasărilor din, respectiv a cheltuielilor pentru turismul internaţional,

se poate constata că, în anul 2005, acestea, practic, s-au echilibrat, pentru ansamblul

ţărilor membre ale UE-25.

Astfel, cheltuielile pentru turism, în situaţiile evidenţiate în balanţele de plată ale

ţărilor UE-25, s-au ridicat, în anul 2005, la cca 235,6 miliarde de euro, iar încasările din

turismul internaţional au fost de 232,6 miliarde de euro.

Încasările au fost mai mari decât cheltuielile într-o proporţie de două ori sau chiar

mai mult, în ţări precum Grecia (de 4,5 ori), Spania (de 3,2 ori), Malta (de 2,8 ori),

Portugalia (de 2,6 ori) şi Cipru (de 2,5 ori).

Spania a beneficiat de încasările din turism cele mai ridicate dintre toate ţările

UE-25 (38,5 miliarde euro), urmată de Franţa (34 miliarde euro), Italia (28,4 miliarde

euro), Marea Britanie (24,7 miliarde euro) şi Germania (23,5 miliarde euro). De altfel,

ultimele două ţări menţionate au fost şi cele care au înregistrat cele mai importante

cheltuieli pentru activităţile turistice, dintre toate statele UE. Împreună, Germania (cu

58,4 miliarde euro) şi Marea Britanie (cu 48 miliarde euro), acestea totalizează cca 45%

din totalul cheltuielilor efectuate de turiştii din ţările membre ale UE.

În tabelul nr. 3.5. sunt prezentate clasamentele primelor 10 ţări membre ale UE,

după încasările din turism şi după cheltuielile efectuate pentru activităţile de turism

internaţional, în anul 2005.

Tabelul nr. 3.5.

Clasamentele primelor 10 ţări membre ale UE, după încasările din

turism, respectiv după cheltuielile efectuate pentru servicii turistice

(turism internaţional), în anul 2005

Locul Încasări1

Cheltuieli2

1 SPANIA 38.494 GERMANIA 58.430

2 FRANŢA 33.981 MAREA BRITANIE 48.001

3 ITALIA 28.400 FRANŢA 25.070

4 MAREA BRITANIE 24.687 ITALIA 17.960

5 GERMANIA 23.473 OLANDA 12.996

6 AUSTRIA 12.432 SPANIA 12.125

7 GRECIA 11.037 BELGIA 11.939

8 OLANDA 8.420 AUSTRIA 8.883

9 BELGIA 7.929 SUEDIA 8.667

10 PORTUGALIA 6.376 DANEMARCA 5.195 1)

Creditul contului „Călătorii” în cadrul balanţei de plăţi 2)

Debitul contului „Călătorii” în cadrul balanţei de plăţi

Sursa: Eurostat, Statistiques en bref, nr. 52/2007

Analizând aceste clasamente, putem observa, de exemplu, că o ţară de

dimensiuni relativ mici, cum este Olanda, se clasează pe locul 5, în funcţie de volumul

cheltuielilor efectuate pentru deplasări turistice în afara graniţelor ţării (de aproape 13

milioane euro, în anul 2005), precum şi Belgia, aflată într-o situaţie similară, clasată pe

34

locul 7 (cu aproape 12 miloane euro, volum al cheltuielilor turistice externe, în acelaşi

an).

Astfel de informaţii se pot dovedi deosebit de utile în orientarea eforturilor de

promovare a destinaţiilor turistice ale unei ţări, cu prioritate către potenţialii turişti din

acele ţări care cheltuiesc, anual, cele mai mari sume, pentru deplasările lor turistice

externe.

3.4.2. Oferta de cazare turistică a ţărilor Uniunii Europene, pe regiuni

Se apreciază48

că principalele caracteristici ale ofertei turistice, în profil regional,

în ţările Uniunii Europene, sunt următoarele:

- Destinaţiile tradiţionale ale turismului estival (zonele litorale), în ţările UE,

dispun de cele mai importante capacităţi de cazare;

- Numărul cel mai mare de locuri (paturi) în unităţile de cazare turistică se află în

7 regiuni din Franţa, dintre primele 20 de regiuni NUTS-2* ale UE-25;

- Numărul total de înnoptări efectuate în mai mult de jumătate dintre primele 20

de regiuni NUTS-2 ale UE-25 s-au înregistrat în Italia (6 regiuni) şi Spania (5

regiuni);

- Cele mai ridicate ponderi ale turiştilor străini au fost înregistrate în regiuni ce

cuprind oraşe culturale şi capitalele ţărilor respective, precum şi în regiunile

insulare.

Numărul de locuri-paturi reprezintă principalul indicator ce exprimă capacitatea

de cazare la scară regională. La nivelul UE, numărul de locuri-paturi (de cazare) este

înregistrat în hoteluri şi unităţi asimilate acestora, în locuinţe de vacanţă, camping-uri şi

în celelalte unităţi de cazare colectivă, precum hanurile pentru tineret şi reşedinţele

turistice.

Prin hoteluri înţelegem, conform metodologiei EUROSTAT, hotelurile propriu-

zise, hotelurile-apartament, motelurile, hanurile turistice pentru automobilişti, hotelurile

balneare, cluburile de vacanţă şi alte unităţi similare, care oferă servicii hoteliere

suplimentare, faţă de cele privind asigurarea cazării şi a curăţeniei în camere şi în

instalaţiile sanitare.

În categoria unităţilor asimilate celor de tip hotelier sunt incluse camerele

mobilate şi pensiunile, reşedinţele turistice şi alte unităţi de cazare similare închiriate, ce

oferă servicii de tip hotelier limitate. Această categorie include şi pensiunile familiale,

camerele de oaspeţi şi fermele.

Categoria celorlalte unităţi de cazare colectivă include locuinţele de vacanţă,

camping-urile turistice şi alte unităţi de cazare colectivă, respectiv:

- Locuinţele de vacanţă, ce cuprind unităţile de cazare colectivă administrate în

comun: apartamente hoteliere, ansambluri de cazare sau bungalow-uri transformate în

48

Spörel, Ulrich, “Le tourisme régional dans l’Union Européenne”, în Statistiques en bref, nr. 27/2006

* Clasificarea regională NUTS a UE, intrată în vigoare din iulie 2003 şi extinsă la ţările UE-25, începând

cu data de 1 mai 2004, împarte teritoriul economic al statelor membre ale UE în 89 de regiuni de nivel

NUTS-1, în 254 de regiuni de nivel NUTS-2 şi în 1214 regiuni de nivel NUTS-3. În pofida obiectivului

ce vizează asigurarea ca toate regiunile de dimensiune comparabilă să figureze în acelaşi nivel NUTS,

fiecare nivel mai conţine, încă, regiuni ce diferă, în mod considerabil, ca suprafaţă, populaţie, putere

economică sau din punct de vedere administrativ. Această diversitate, la nivel comunitar, nu reprezintă,

adeseori, altceva decât reflectarea situaţiei existente la nivel naţional, în ţările respective.

35

apartamente, care oferă un minimum de servicii comune (în afara serviciului de

îngrijire şi curăţenie zilnică);

- Camping-urile turistice, ce cuprind unităţile de cazare colectivă situate în

interiorul unor terenuri împrejmuite şi destinate instalării, în cadrul acestora, a

corturilor, rulotelor, remorcilor şi autorulotelor. Toate acestea au câte o administraţie

comună şi oferă un număr de servicii turistice (magazine, servicii de informare, de

animaţie etc.);

- Alte unităţi de cazare colectivă, ce includ hanurile pentru tineret, dormitoarele

comune pentru turişti, căminele de vacanţă pentru persoanele de vârsta a treia,

unităţile de vacanţă aparţinând unor întreprinderi, utilizate de salariaţii acestora,

căminele universitare şi şcolare şi alte unităţi similare, având câte o administraţie

comună, creată cu un anumit scop social şi care, adesea, beneficiază de subvenţii.

Indicatorul număr de locuri-paturi exprimă numărul de persoane care pot să îşi

petreacă noaptea dormind în paturile puse la dispoziţie într-o unitate de cazare, făcând

abstracţie de paturile suplimentare ce ar putea să fie instalate la cererea clienţilor. Un loc-

pat poate să reprezinte, de asemenea, un loc sau o cabină (în cazul vaporului), ce poate

găzdui o persoană. Termenul de loc-pat se referă la un pat simplu, de o persoană, paturile

de două persoane fiind considerate ca având două locuri, iar un amplasament într-un

camping echivalează cu patru locuri (paturi), atunci când numărul real de locuri nu este

cunoscut.

Numărul de înnoptări turistice sau numărul zilelor de sejur turistic reprezintă

fiecare înnoptare petrecută de un turist sau pentru care un client s-a înregistrat într-o

unitate de cazare turistică individuală sau colectivă, prezenţa fizică a acestuia nefiind

indispensabilă.

Capacitatea de cazare turistică în regiunile costiere (litorale) ale UE

În anul 2004, dintr-un total de 254 regiuni NUTS-2, de pe teritoriul UE-25, un

număr de 16 (respectiv 6,3%) deţineau peste 200 de locuri-paturi de cazare la 1.000 de

locuitori, ceea ce dovedeşte o importanţă relativ ridicată acordată turismului în regiunile

respective. La cealaltă extremă, 139 de regiuni (adică 54,7%) s-au înscris în categoria

celor 50 de locuri-paturi sau mai puţin, la mia de locuitori. Nouă dintre statele membre

ale UE aveau cel puţin o regiune din categoria celor cu peste 200 de locuri-paturi,

respectiv Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

Din categoria regiunilor cu cele mai puţine locuri-paturi (sub 50) la mia de locuitori,

majoritatea acestora se situau în noile state membre ale UE-25, din Europa Centrală şi de

Est.

Grecia, Italia şi Austria sunt ţările unde numărul regiunilor (câte trei din fiecare

dintre aceste ţări) din categoria cu peste 200 de locuri-paturi la 1.000 de locuitori este cel

mai important. Cele mai ridicate cifre au fost înregistrate, din acest punct de vedere, în

regiunea Notio Aigaio, din Grecia, cu 532 locuri, în Insulele Baleare, din Spania, cu 464

locuri şi în regiunea italiană Bolzano, 455 de locuri. Pentru aceste două ultime regiuni

menţionate, cifrele corespund unui număr mare absolut de locuri-paturi, în timp ce pentru

Notio Aigaio, cifra respectivă rezultă dintr-o populaţie redusă ca număr, aşa cum se

36

întâmplă în multe regiuni periferice, care sunt, în general, regiuni insulare, precum

Corsica (din Franţa), Ionia Nisia (din Grecia) şi Äland (din Finlanda).

Destinaţiile tradiţionale ale turismului estival, cum sunt cele din Grecia, Spania,

Franţa, Italia, Cipru şi Malta, înregistrează mediile cele mai ridicate ale indicatorului

număr de locuri (paturi) de cazare turistică la mia de locuitori, la fel ca şi Luxemburg-ul,

Austria şi ţările nordice (Danemarca şi Suedia). În schimb, Polonia (cu 15 locuri-paturi la

mia de locuitori) şi statele baltice (Lituania – cu 9, Letonia – cu 10 şi Estonia – cu 24) au

înregistrat, de departe, cele mai scăzute date medii.

De remarcat şi faptul că, valorile obţinute, în privinţa numărului locurilor (paturi)

de cazare, în regiunea portugheză Algarve şi regiunea Notio Aigaio, din Grecia, erau de

aproape 8 ori mai mari faţă de densitatea medie a ţărilor respective.

De cealaltă parte, diferenţele relative cele mai mici, dintre media naţională şi

regiunea având numărul de locuri (paturi) cel mai ridicat din ţara respectivă, au fost

înregistrate în Finlanda, Republica Cehă şi Slovacia. În aceste ultime două ţări

menţionate, densitatea numărului de locuri-paturi este repartizată într-un mod relativ egal

între regiuni şi variază între jumătate şi dublul mediilor, de 42 de locuri-paturi la mia de

locuitori, în Republica Cehă şi de 30 de locuri (paturi) în Slovacia.

În afara densităţii numărului de locuri (paturi), numărul absolut al acestora, pe

regiuni şi repartiţia lor între diferitele categorii de unităţi de cazare reprezintă un

indicator important privind caracteristicile şi capacitatea ofertei turistice a unei regiuni.

Graficul nr. 3.1. evidenţiază primele 20 de regiuni NUTS-2 ale UE-25, în funcţie de

numărul de locuri-paturi, împărţite pe principalele categorii de unităţi de cazare, în anul

2004.

Astfel, în anul 2004, aceste 20 de regiuni au totalizat peste 250.000 de locuri

(paturi) de cazare turistică. Şapte dintre ele sunt situate în Franţa, iar câte 5 în Spania şi

Italia. Se poate observa că majoritatea locurilor (paturilor) era deţinută fie în hoteluri şi

unităţi asimilate, fie în camping-uri, cu excepţia Insulelor Baleare, Canare şi a

comunităţii Valencia, unde numărul de locuri (paturi) în locuinţele de vacanţă reprezintă

proporţia cea mai importantă ori se află pe locul al doilea. De asemenea, se poate remarca

faptul că 16 dintre cele 20 de regiuni analizate au acces direct la litoral sau sunt chiar

insule.

37

Graficul nr. 3.1. Primele 20 de regiuni turistice ale UE-25 (NUTS-2) – Repartizarea

locurilor (paturi) de cazare turistică pe principalele categorii de

structuri de cazare, 2004

Sursa: Eurostat, Statistiques en bref, nr. 27/2006, p. 4

38

Gradul de utilizare a locurilor de cazare turistică în Europa, pe regiuni

Principalul indicator utilizat pentru furnizarea de informaţii detaliate privind

utilizarea locurilor de cazare, pe regiuni, este numărul de înnoptări (sau de zile-turist)

petrecute în unităţile respective. Conform metodologiei statistice a Eurostat, numărul de

înnoptări sau numărul zilelor de sejur turistic reprezintă fiecare înnoptare petrecută de un

turist sau pentru care un client s-a înregistrat într-o unitate de cazare turistică individuală

sau colectivă, prezenţa fizică a acestuia nefiind indispensabilă. Statisticile disponibile

privind oferta turistică permit, de asemenea, evidenţierea informaţiilor privind originea

turiştilor care solicită această ofertă de cazare, respectiv clasificarea acestora în turişti din

ţara lor de origine (turişti naţionali sau rezidenţi) şi turişti proveniţi din alte ţări

(nerezidenţi).

Analiza ponderii înnoptărilor petrecute într-o ţară sau o regiune dată, după originea

turiştilor, ne indică gradul redus de internaţionalizare a turismului. Trebuie să se ţină

seama, însă, şi de faptul că această repartiţie depinde, de asemenea, de caracteristicile

turiştilor, respectiv de formele de turism practicate (ex: călătorii de afaceri sau în interes

personal etc.), precum şi de dimensiunea (mărimea) ţării/regiuni

Graficul nr. 3.2. prezintă primele 20 de regiuni (NUTS-2) ale UE-25, unde au fost

înregistrate cele mai multe înnoptări, per total, structurate după originea turiştilor

(naţionali şi internaţionali).

Din punct de vedere al mărimilor absolute înregistrate, putem observa că 14 din

cele 20 de regiuni nu atingeau nici măcar jumătatea numărului de înnoptări petrecute în

Insulele Canare, unde numărul de înnoptări a fost cel mai ridicat, dintre toate regiunile

NUTS-2 ale UE. Cu excepţia a 6 dintre ele (mari oraşe culturale şi capitale, precum Île de

France, cu Parisul, Oberbayern, cu München şi Lombardia, cu Milano sau regiuni

montane, precum Rhônes-Alpes, în Franţa, Bolzano, în Italia şi Tirol, în Austria), toate

celelalte regiuni (dintre cele clasate între primele 20) au acces la litoral şi sunt, astfel,

destinaţii turistice estivale clasice pentru turiştii rezidenţi şi/sau străini. Regiunile

respective se află în Spania (5), Italia (4), Franţa şi Germania (câte două) şi în

Danermarca (ţară considerată, în ansamblul ei, ca o regiune NUTS-2).

Comparând numărul de turişti străini cu cel al turiştilor naţionali, în cele 20 de

regiuni analizate, se poate observa că proporţia turiştilor naţionali în cele 3 regiuni din

Germania este foarte ridicată (între 79% şi 97,4%), faţă de toate celelalte regiuni.

Dimpotrivă, regiunile din Spania, Franţa şi Italia, cuprinse în această listă, se

caracterizează, în general, prin ponderile cele mai mari ale turiştilor nerezidenţi, în

totalul înnoptărilor, exemplul cel mai reprezentativ, în acest sens, fiind Tirolul, din

Austria. De altfel, doar în trei regiuni din Spania, trei din Italia, una din Franţa şi una din

Austria, ponderea turiştilor străini (ca număr de înnoptări) a depăşit-o pe cea a turiştilor

naţionali. Aceste opt regiuni fac parte dintre destinaţiile turistice cele mai căutate din

Europa, pentru turismul de plajă (Insulele Baleare, Canare şi Catalunia, în Spania şi

Veneto, în Italia), pentru turismul cultural şi urban (Île de France, cu Paris-ul şi Lazio, cu

Roma) sau pentru turismul montan (Bolzano, în Italia şi Tirol, în Austria).

39

Graficul 3.2. Primele 20 de regiuni turistice din cadrul UE-25 (NUTS-2) – Procentajul

înnoptărilor totale, în funcţie de originea turiştilor (2004)

Sursa: Eurostat, Statistiques en bref, nr. 27/2006, p. 5

3.4.3. Previziuni, pe termen mediu şi lung, ale evoluţiei cererii turistice, la nivel

mondial

În pofida unei evoluţii neuniforme şi dificil de previzionat, a turismului, în ultimii

ani, Organizaţia Mondială a Turismului îşi menţine previziunile sale pe termen lung,

pornind de la premise că tendinţele structurale nu s-au schimbat în mod semnificativ şi

constată că ritmul de creştere observat până în anul 2000 a depăşit previziunile iniţiale.

Astfel, din cele 1561 milioane de sosiri prevăzute a se înregistra în anul 2020

(vezi tabelul 3.6.), se estimează că 76% vor proveni din turismul intra-regional, faţă de

82%, în anul 1995, evoluţia fiind mai lentă (+3,8% pe an), faţă de cea a turismului pentru

destinaţii mai importante, a cărui pondere va spori de la 18%, la 24% (cu un ritm mediu

de creştere de 5,4% pe an).

40

Tabelul nr. 3.6.

Evoluţii recente şi previziuni ale OMT privind evoluţia, pe termen mediu şi

lung, a sosirilor de turişti internaţionali

Anul de

referinţă

Previziuni (în mil.

sosiri de turişti

internaţionali)

Rata medie

de creştere

anuală

1995-2005

Cota de piaţă

pe regiuni

turistice

mondiale (%)

1995 2005 2010 2020 1995 2020

Total mondial 565,4 808,4 1006,4 1561,1 4,1 100 100

Africa 20,2 36,8 47,0 77,3 5,5 3,6 5,0

Americile 108,9 133,6 190,4 282,3 3,9 19,3 18,1

Asia de Est şi

Pacific

81,4 148.7 195,2 397,2 6,5 14,4 25,4

Europa 338,4 441,6 527,3 717,0 3,0 59,8 45,9

Orientul Mijlociu 12,4 39,7 35,9 68,5 7,1 2,2 4,4

Asia de Sud 4,2 8,0 10,6 18,8 6,2 0,7 1,2

Sursa: Prelucrare după datele OMT şi ale Ministerului Transporturilor, Echipamentului,

Turismului şi Mării (Franţa)

Analizând evoluţia pe marile zone turistice mondiale, observăm că Europa îşi va

păstra poziţia dominantă, chiar dacă îşi va diminua ponderea în totalul sosirilor mondiale

de turişti internaţionali, în timp ce Americile îşi vor pierde, din anul 2010, locul al doilea

în clasamentul mondial pe regiuni turistice, în beneficiul Asiei de Est şi Pacific şi

Orientului Mijlociu, care vor înregistra ratele de creştere cele mai ridicate.

Şi clasamentul primelor 10 ţări, în privinţa numărului de sosiri ale turiştilor

internaţionali va cunoaşte schimbări importante. Astfel, din tabelul nr. 3.7. se poate

observa că se previzionează ca R.P. Chineză să ajungă în anul 2020 pe primul loc în

lume, înaintea Franţei. De asemenea, Hong-Kong-ul, Federaţia Rusă şi Republica Cehă

se vor regăsi printre primele 10 destinaţii turistice mondiale49

.

49

*** Ministerul Transporturilor, al Echipamentului, Turismului si Mării, Direcţia de Turism, Turismul de

A la Z , Turismul Mondial, www.tourisme.gouv.fr

41

Tabelul nr. 3.7. Previziuni privind clasamentul primelor 10 ţări, după numărul de sosiri

ale turiştilor internaţionali, în anul 2020

- milioane sosiri –

Nr.

Crt.

Ţara

Anul de referinţă Previziune

Rata medie

anuală de

creştere

Cota de piaţă (%)

1995 Locul

ocupat 2020 1995-2020 1995 2020

1. R.P. Chineză 20,0 7 130,0 7,8 3,5 8,3

2. Franţa 60,0 1 106,1 2,3 10,6 6,8

3. S.U.A. 43,3 2 102,4 3,5 7,7 6,6

4. Spania 38,8 3 73,9 2,6 6,9 4,7

5. Hong Kong 10,2 14 56,6 7,1 1,8 3,6

6. Italia 31,1 4 52,5 2,1 5,5 3,4

7. Marea

Britanie

23,5 5 53,8 3,4 4,2 3,4

8. Mexic 20,2 6 48,9 3,6 3,6 3,1

9. Federaţia

Rusă

9,3 18 48,0 6,8 1,6 3,1

10. R. Cehă 16,5 12 44,0 4,0 2,9 2,8

Total 1-10 273,0 - 716,2 3,9 48,3 45,9

Sursa : O.M.T. şi Ministerul Transporturilor, Echipamentului, Turismului şi Mării

(Franţa)

Putem observa că, dacă la numărul de turişti internaţionali ce se estimează că vor

fi înregistraţi de R.P. Chineză, în anul 2020, se adaugă şi cei estimaţi pentru Hong Kong

(care este parte componentă a R.P. Chineze), suma cumulată a acestora ar ajunge la 186,6

milioane de turişti , superioară numărului cumulat al turiştilor străini anticipat pentru

Franţa şi Spania, primele două ţări europene din clasamentul respectiv.

42

Capitolul 4

Tendinţe ale turismului mondial şi european

Turismul mondial a suferit schimbări cruciale, pe parcursul ultimilor ani, iar

turismul european este tot mai mult influenţat de principalele noi tendinţe mondiale

(“megatrends”).

Comisia Europeană a Turismului (CET), organizaţie fondată în anul 1948, având

ca membrii organizaţiile (oficiile) naţionale de turism din 38 de state Europene, atât ţări

membre ale EU, cât şi alte ţări şi care şi-a propus să fie o organizaţie virtuală a Europei,

ca destinaţie turistică, a realizat, un raport intitulat “Tendinţe turistice în Europa”50

,

utilizând recomandările European Travel of Tourism Action Group (ETAG).

Acest raport cuprinde 3 părţi, respectiv:

1. O analiză a contextului extern mondial al turismului: tendinţele economice,

politice, sociale şi de mediu.

2. Un studiu al tendinţelor capabile să influenţeze cererea turistică, ţinând seama de

schimbările intervenite în stilurile de viaţă şi în modelele de consum.

3. un comentariu privind schimbările ce influenţează, în mod direct, funcţionarea

industriei turistice, cum ar fi tendinţele în domeniul vânzărilor, al transporturilor

şi al tehnologiei informaţiei.

Având în vedere importanţa cunoaşterii acestor tendinţe în elaborarea politicilor şi

strategiilor interne privind turismul, în continuare este prezentat, în sinteză, conţinutul

acestui raport.

4.1. Contextul extern al turismului

Din punct de vedere demografic, în Europa, segmentul de vârstă al “seniorilor”, în

cadrul populaţiei, va continua să crească numeric, pe termen scurt şi mediu. Persoanele

mai în vârstă vor continua să aibă o stare bună de sănătate şi vor beneficia de planuri de

pensii anticipate şi de pensii bine finanţate. Totuşi, pe termen lung, există riscul de a

interveni un declin al fondurilor de pensii şi o creştere a vârstei de pensionare,

guvernanţii având dificultăţi sporite în a finanţa aceste pensii.

Astfel, guvernul britanic analizează posibilitatea de creştere a vârstei de

pensionare pentru femei şi bărbaţi, la 66 de ani, până în anul 2030, la 67 de ani, în 2040 şi

la 68 de ani, în 2050. De asemenea, Germania intenţionează să stabilească vârsta de

pensionare la 67 de ani.

Pentru americani, pensia a devenit o “normă socială”, iar turismul de masă,

creşterea comunităţilor de pensionari cu pensii “confortabile” şi costul relativ redus al

transporturilor şi al comunicaţiilor cu familia, au făcut să crească interesul pentru

pensionare.

Nu trebuie neglijată, însă, nici piaţa turistică a tinerilor, care reprezintă peste 20%

din turismul global. Persoanele având între 16 şi 35 de ani călătoresc tot mai mult, iar

acest segment de clientelă va fi, de asemenea, foarte important pe pieţele emergente din

afara Europei. Pe de altă parte, a crescut numărul persoanelor care trăiesc singure, iar

structura familiilor a evoluat, de asemenea, îndepărtându-se de modelul familial

tradiţional, compus din doi părinţi şi doi copii. Datorită mondializării, multe familii s-au

50

Commission Européenne du Tourisme, Les Tendances touristiques en Europe, www.etc-corporate.org

43

mutat şi trăiesc în alte ţări, ceea ce a amplificat numărul călătoriilor turistice având ca

motivaţie vizitele la prieteni şi rude.

Pe pieţele emiţătoare emergente, cum sunt cele din China, India şi Rusia,

creşterile vor proveni, pe termen scurt, la început, din partea segmentului persoanelor

vârstnice, dar pe termen mai lung, datorită progresului economic, tendinţa se va inversa,

urmând a se dezvolta mai mult segmentul tinerilor care călătoresc în scop turistic.

Consecinţele acestor evoluţii demografice, pentru sectorul turistic, se estimează

că vor fi51

, în principal, următoarele:

- este posibil ca “prăpastia” dintre pieţele destinate oamenilor care au timp şi ale

celor care au bani să se accentueze, în privinţa turismului. Cei care devin

pensionari, cu pensii mari nu au, în general, nici o constrângere, în privinţa

timpului liber, pentru a putea călători, ceea ce oferă oportunităţi deosebite de

dezvoltare a produselor turistice, în perioadele de extrasezon. Dar, pentru cele mai

multe persoane în vârstă de muncă, lipsa crescândă a timpului liber antrenează

voinţa lor de a cheltui mai mult, pentru a câştiga timp, ceea ce creează o cerere

crescândă pentru serviciile specializate şi căutarea flexibilităţii, în privinţa

cumpărăturilor şi a serviciilor conexe;

- pe ansamblu, timpul liber pare a creşte în dimensiune, dar pentru principalele

segmente ale populaţiei, în special cel al “bogaţilor”, presiunea devine mai

importantă. Persoanele vârstnice au mai mult timp, dar, în schimb, persoanele

care lucrează au mai puţin timp;

- în Europa, lipsa timpului liber ar putea implica realizarea unui număr mai mare de

călătorii, dar cu durate mai scurte .Va exista o cerere crescândă pentru mai multe

produse, mai multe experienţe, evenimente culturale şi atracţii. De-a lungul

întregului an, se vor lua vacanţe mai frecvente, îndeosebi pe pieţele europene.

Aceasta conduce către posibilităţi sporite de dezvoltare a unor festivaluri şi a altor

evenimente, în afara sezonului turistic;

- un raport recent arată că, în anul 2005, aproape jumătate dintre americani suferea

de “lipsa de timp”- o impresie generalizată că nu au suficient timp pentru a face

ceea ce doresc, atunci când doresc. De aici, alegerea, în privinţa turismului, a unor

produse turistice forfetare, incluzând mai multe servicii, la un preţ global.

Consumatorul căruia îi lipseşte timpul vrea, în general, să plătească un preţ care

să includă transportul, mesele, cazarea şi vizitele la diferite atracţii. Aceasta va

reduce numărul tranzacţiilor pe care ar trebui să le facă pentru fiecare serviciu

dorit şi facilitează planificarea călătoriei. Totuşi, pe unele pieţe, flexibilitatea

programelor şi călătoriile la alegere sunt foarte căutate;

- lipsa de timp incită pe multe persoane să-şi economisească timpul pentru a profita

de acesta, mai târziu. Se profilează o tendinţă aflată în creştere: aşa-numitele

“concedii sabatice”, ce vor deveni călătoria pentru o întreagă viaţă”. Astfel de

călătorii presupun, adesea, existenţa unui program personal şi includ plimbări,

ciclism, cursuri de gastronomie, de pictură sau vizitarea unor destinaţii îndepărtate

şi izolate. Lipsa de timp a multor oameni va conduce la o creştere a “turismului

creativ”, promovat de turiştii care îşi dezvoltă calităţile creative, pe timpul

vacanţelor lor. În paralel, destinaţiile turistice vor fi dornice să-şi îmbunătăţească

oferta lor creativă;

51

Idem, pp. 2-3

44

- o populaţie care îmbătrâneşte şi o preocupare crescândă pentru sănătate, stare de

bine şi produse pentru “repunerea în formă” vor putea conduce la o creştere a

cererii pentru produse ale turismului de sănătate. De asemenea, va trebui să existe

un interes crescând pentru turismul cultural şi pentru programele special create,

destinate turiştilor de vârsta a treia;

- pe de altă parte, piaţa turismului pentru tineret va căuta produse ale unor vacanţe

mai active, îndeosebi diverse forme ale turismului “de aventură”;

- fiecare dintre aceste tendinţe generale vor putea, la rândul lor, să conducă la o

cerere crescândă pentru vacanţe independente, ce antrenează o diminuare relativă

a cererii pentru vacanţele tradiţionale. Destinaţiile de lux, individualizate, se

aşteaptă să se dezvolte în mod deosebit.

Din punct de vedere al mediului natural, una dintre cele mai importante probleme

căreia industria turismului va trebui să-i facă faţă, pe termen lung, este cea a schimbărilor

climatice, care poate conduce la declinul multor destinaţii turistice, a căror activitate este

strâns legată de mediu. Multe regiuni costiere joase se află în pericol, datorită creşterii

nivelului mării, aşa cum este, deja, cazul Veneţiei. În ultimele decenii, ploile au fost mai

abundente, în general, în regiunile nordice ale Europei, dar s-au diminuat în cele sudice.

În Europa de Nord, sejururile de scurtă durată vor putea să se dezvolte pentru o perioadă

mai lungă, în condiţiile încălzirii climatice.

Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor evoluţii privind problemele de

mediu, se estimează că vor fi, in principal, următoarele:

- Prestatorii turistici locali şi organizatorii de voiaje vor trebui să evalueze impactul

schimbărilor de mediu pentru industria lor. De asemenea, aceştia vor trebui să

dezvolte metode de gestionare a crizei şi sisteme de relansare, altfel se vor

expune unor riscuri de pierderi semnificative.

- Se prevăd variaţii ale fluxurilor turistice, creşteri ale numărului călătorilor în afara

sezonului de vară şi o popularitate în creştere a vizitării, pe parcursul sezonului de

iarnă, a unor destinaţii considerate tradiţionale pentru turismul de vară.

- Va creşte costul prezervării resurselor naturale, precum plajele şi alte amenajări

litorale, lacurile, fluviile şi al asigurării condiţiilor pentru sporturile de iarnă.

Aceasta va putea conduce, probabil, chiar la dispariţia unor domenii schiabile,

datorită lipsei zăpezii, precum şi la sporirea numărului instalaţiilor de producere a

zăpezii artificiale.

- Este probabilă o creştere a taxelor de mediu, datorată eforturilor pe care guvernele

încearcă să le facă în vederea limitării emisiilor de gaze cu efect de seră. Aceasta

va avea drept consecinţă creşterea, treptată, a preţurilor la serviciile de transport şi

cazare turistică.

- Conştientizarea privind fragilitatea spaţiilor naturale şi a necesităţii de

conservare a acestora va aduce în prim plan, ca atracţii, destinaţiile “virgine”.

- Creşterea cererii pentru ecoturism şi pentru vacanţele “în natură”, va conduce la

creşterea numărului acestor produse, pe piaţă şi la “sofisticarea” lor.

- Sporirea volumului şi a calităţii informaţiilor privind produsele turistice durabile,

furnizate de prestatorii de servicii turistice şi de organizatorii de voiaje, va

conduce la creşterea conştiinţei consumatorilor privind problemele de mediu.

- Acţiunile de marketing vor trebui să promoveze aspectul dezvoltării durabile a

produselor oferite clienţilor.

45

Tendinţe macroeconomice

Se prevede o creştere reală a Produsului Intern Brut (PIB) de peste 2% pe an, până în

anul 2010. « Câştigătorii » sunt consideraţi că vor fi Asia de Est şi Occidentul (Europa şi

America), iar « perdanţii » vor fi Africa şi Orientul Mijlociu.

Sporirea fenomenului mondializării va determina o tendinţă de regionalizare, respectiv o

întărire a rolului regiunilor şi o renegociere a relaţiilor politico-economice dintre acestea.

Schimburile de bunuri de consum şi de servicii vor fi mai importante, iar serviciile,

inclusiv turismul, vor ocupa un loc mai important în economia mondială (în privinţa

contribuţiei la PIB, la crearea de locuri de muncă şi, la realizarea investiţiilor etc.)

Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi următoarele :

- se va dezvolta un mediu de afaceri mai concurenţial, cu turişti care vor putea să

găsească mai ales produse ieftine, pe Internet şi cu firme de turism ce vor putea

acţiona mai liber pe piaţă, cu mai puţine constrângeri vamale;

- economiile emergente vor crea noi destinaţii turistice, încercând, adesea, să se

folosească de promovarea turismului ca de un instrument de întărire a identităţilor

lor. În acelaşi timp, aceste economii întărite vor crea şi noi pieţe emiţătoare

pentru turism;

- Europa trebuie să-şi întărească promovarea, ca destinaţie turistică şi să-şi

dezvolte sinergiile. De asemenea, va trebui să-şi dezvolte noi produse turistice şi

să-şi înnoiască promovarea, repoziţionându-şi oferta sa tradiţională sau

prezentându-şi produsele tradiţionale în special pe pieţele emiţătoare emergente;

- mondializarea crescândă va influenţa valorile tinerilor şi aşteptările acestora în

privinţa călătoriilor. Pentru satisfacerea acestor aşteptări este primordial ca

informaţiile şi, în special, serviciile de cazare asigurate să fie de calitatea adecvată

şi ca acestea să fie accesibile pe Internet şi pe ansamblul noilor canale de

comunicaţii;

- totodată, mondializarea va întări rolul « nomazilor » globali (« global nomades»),

în general şi mai exact, a celor care s-au instalat şi trăiesc în alte ţări decât cele în

care s-au născut. Aceasta va favoriza, de asemenea, vizitele la părinţi şi la

prieteni. Acelaşi impact îl vor avea şi « migranţii ocazionali », cum sunt studenţii

« internaţionali ». De exemplu, datele statistice ale OCDE arată că Europa

primeşte, deja, peste 600.000 de studenţi străini, iar numărul acestora creşte cu

5% pe an;

- mobilitatea crescândă va afecta pieţele forţei de muncă în domeniul turismului, o

proporţie mai moderată a locurilor de muncă fiind ocupată de forţa de muncă

străină. Pe termen scurt, aceasta va sprijini piaţa forţei de muncă, adesea

problematică, pe principalele destinaţii turistice. Dar, pe termen lung, se va pune,

inevitabil, problema « autenticităţii » culturale a serviciilor oferite.

În privinţa factorilor politici, guvernele vor mări impozitele, în vederea

satisfacerii nevoilor sociale şi a acoperirii cheltuielilor pentru sănătate, educaţie, pensii,

precum şi pentru alte servicii. Alternativa la această măsură, adică diminuarea taxelor şi

impozitelor, va avea drept consecinţă o diminuare a veniturilor disponibile pentru turism.

Anumiţi factori politici vor fi legaţi direct de Uniunea Europeană (UE). Directiva

privind serviciile, adoptată de Uniunea Europeană, va modifica modul de funcţionare a

întreprinderilor din UE, după «căderea» frontierelor. Conceptul de « produse naţionale »

46

va fi tot mai puţin pertinent, iar furnizorii vor trebui să găsească noi mijloace pentru a le

păstra locul şi pentru ca acestea să mai poată exista pe pieţele locale.

Unele semne de nelinişte, există deja, în privinţa Comerţului electronic, pe

Internet şi în privinţa implicaţiilor privind protecţia consumatorilor.

Consecinţele, pentru sectorul turistic, ale acţiunii factorilor politici, vor fi, în

principal52

, următoarele :

- Guvernele vor trebui să-şi coordoneze aducerea la zi a conţinutului broşurilor

privind călătoriile şi să furnizeze informaţii cât mai precise în privinţa siguranţei

şi securităţii persoanelor. În acelaşi timp, va trebui conceput un sistem de

restabilire a situaţiei în urma crizelor, urmat de acţiuni concrete în acest sens.

- Imaginea ţărilor receptoare de turism este legată, din ce în ce mai mult, de

problemele de securitate şi de sănătate. Se anticipează că va creşte numărul

turiştilor care vor utiliza transporturile lung-curier şi al celor care trebuie să

solicite viză de intrare.

- Creşterea pragului vârstei de pensionare va conduce la încetinirea creşterii

numărului călătoriilor efectuate de persoanele de vârsta a treia.

- Va creşte nevoia de identificare a mărcii, pentru a putea fi recunoscută şi va

creşte « puterea » mărcilor, ca gaj al încrederii consumatorului pentru operatorii

internaţionali.

- Va avea loc, cu siguranţă, o consolidare a ofertelor turistice vândute prin Internet.

În privinţa turismului cultural, acesta se va dezvolta, în Europa, fără a avea

suficiente indicii pentru a trage concluzia că o creştere a pieţei festivalurilor, de exemplu,

va proveni din interesul crescând pentru cultură.

Aceasta sugerează că noii consumatori vor veni din regiunile în care educaţia şi

sănătatea se vor îmbunătăţi, cum ar fi Europa Centrală, Europa de Est sau Asia.

Motivaţiile culturale pentru turism se îndreaptă, mai degrabă, către un interes

general pentru cultură, decât pentru scopuri culturale specifice. În viitor, se va manifesta

nevoia de a combina produsele culturale cu cele legate de agrement şi de divertisment.

În ultimii ani, s-a putut constata un sentiment crescut de insecuritate, datorat

atacurilor teroriste asupra turiştilor şi a destinaţiilor turistice. Această percepţie a

pericolului este intensificată de mass-media. De asemenea, catastrofele naturale par să

devină din ce în ce mai frecvente, acestea constituind un factor de frânare în alegerea

destinaţiilor.

Totuşi, în ambele cazuri, conştientizarea din partea consumatorilor, a acestor

pericole este relativ mai scurtă, ca durată, intervenind o anumită resemnare faţă de

dezastrele ce nu pot fi evitate, indiferent că te afli acasă ori în altă parte. De altfel, un

studiu empiric, realizat în Olanda, a demonstrat că scăderile fluxurilor turistice datorate

terorismului sau catastrofelor naturale nu se menţin decât pe o perioadă de 3 luni.

Consecinţele asupra turismului, ale acestor tendinţe, vor fi următoarele53

:

- Există o nevoie de coordonare a informaţiilor privind impactul dezastrelor şi

crearea unor mecanisme de gestionare a crizei.

- Este necesară o planificare flexibilă, pentru a face faţă eventualelor reduceri ale

fluxurilor turistice.

52

Idem, p. 5 53

Idem, p. 6

47

4.2. Tendinţele privind consumatorii de produse turistice

Oamenii călătoresc mai mult, devin mai conştienţi de cultură şi de mediul

înconjurător, în locurile pe care le vizitează, ceea ce se reflectă asupra propriilor lor

experienţe şi moduri de viaţă.

Experienţele dobândite în cursul călătoriilor turistice au dovedit că există

un decalaj, pe de o parte, între cauzele externe, determinante, ale dezvoltării călătoriilor

(cum ar fi modificările demografice şi climatul) şi cauzele interne ale acestora, cum ar fi

dorinţa dezvoltării de sine şi de exprimare a creaţiei lor, din partea turiştilor. Călătoriile

devin mai bogate în experienţe, dobândite de turişti, iar aceste experienţe le alimentează

dorinţa lor de a continua să călătorească. Astfel, unele persoane vor deveni călători „de

carieră”, care caută noi experienţe ori experienţe mai intense, în cadrul comunităţilor pe

care le vizitează. Se schimbă, de asemenea, raportul dintre gazdă şi invitat (oaspete).

Turiştii încearcă şi realizează experienţe mai „profunde” şi mai „semnificative”,

schimbându-si rolul şi angajându-se în ceea ce este denumit „turismul voluntar” sau

„turismul creativ”.

Cu cât persoanele călătoresc mai mult, cu atât acestea sunt mai respectuoase, mai

tolerante şi mai înţelegătoare faţă de diferenţele culturale.

Consecinţele acestor tendinţe, pentru sectorul turistic, se estimează că vor fi

următoarele:

- Turiştii experimentaţi sunt implicaţi în organizarea călătoriilor lor, în rezervările

şi sistemele de rezervare utilizate. Aceştia vor solicita, deci, un serviciu de mai

bună calitate, la fiecare nivel al cheltuielilor.

- Va fi dificil, pentru anumite destinaţii, să-şi fidelizeze clientela, iar unele destinaţii

vor putea avea dificultăţi în a-şi lărgi cota de piaţă, pe noi sectoare şi în a

combate caracterul sezonier al activităţii, dacă nu vor avea un număr de clienţi

fideli, pe care să se bazeze.

- Unii turişti vor dori să se debaraseze de „eticheta lor de turişti”, iar comunităţile

locale din bazinele receptoare de turişti ar trebui să ţină seama de acest aspect, în

promovarea turistică pe care o realizează pentru destinaţiile respective.

În privinţa schimbărilor modului de viaţă al turiştilor, călătoriile vor fi

stimulate de nemulţumirea crescândă a indivizilor „eliberaţi”, care se gândesc mereu că

viaţa ar fi mai bună altfel. Totuşi, această căutare a unei vieţi mai bune se loveşte de

unicitatea locurilor vizitate, iar gradul de diferenţiere între locurile vizitate, pe parcursul

călătoriei, se diminuează.

Pentru multe persoane călătoria nu mai reprezintă un lux, ci „face parte din viaţă”,

iar în viitor este de aşteptat ca deciziile de „ultimul minut”, în alegerea călătoriilor, în

special a celor de sejur, să fie tot mai numeroase.

Faptul că familiile se întemeiază la vârste mai ridicate şi corelat cu creşterea

numărului persoanelor care trăiesc singure vor prelungi posibilitatea acestor persoane de

a călători.

Deoarece serviciile medicale devin tot mai scumpe, în Europa, europenii vor călători,

pentru a beneficia de o serie de servicii medicale, în Asia şi în alte destinaţii cu preţuri

„interesante”. Pe de altă parte, va avea loc o creştere a pieţei turismului medical intra-

european.

Cererea pentru turismul „de bună stare”, de sănătate, pentru fitness şi produsele

legate de reducerea stresului va creşte, în special în ţările industrializate, iar concurenţa

48

va spori, în anumite regiuni ale Europei, datorită unor importante capitaluri private,

„injectate” în modernizarea vechilor servicii de sănătate şi în staţiunile termale.

Consecinţele pentru turism, ale acestor tendinţe, vor fi54

, în principal,

următoarele:

- necesitatea de a dezvolta mai multe produse turistice de nişă, pentru satisfacerea

cererii unor turişti care călătoresc mai liber;

- unele destinaţii îşi vor pierde din cotele de piaţă, în dauna altora, mai atractive;

- consumatorii vor căuta experienţe diferite, cărora vor dori să le dea o intensitate

sporită şi un sens mai profund. De aici, riscul de creştere a cererii pentru ofertele

de tip „risc calculat” (cum ar fi, de exemplu, călătoriile pentru aventură şi senzaţii

tari) sau dezvoltarea noilor regiuni turistice, ce oferă „o experienţă controlată”;

- pe de altă parte, va avea loc o creştere a cererii de „produse spirituale”, bazate pe

experienţe interne ale turiştilor. Conştientizarea nevoii de sănătate şi de stare de

bine este legată de actualul „boom” al acestui gen de produse. Astfel, este de

aşteptat să se dezvolte noi pieţe, specializate pentru asemenea oferte. Produsele de

tip sănătate şi stare de bine vor fi asociate, rapid, altor produse turistice, cum sunt

produsele forfetare combinate, din domeniul sănătăţii şi al turismului creativ.

4.3. Produsele turistice şi marketingul

Principalele tendinţe în marketingul turistic se referă la faptul că, turiştii-

consumatori solicită avizul altor consumatori, în special prin Internet (îndeosebi pe

„blog”-uri), precum şi pe cel al „consumatorilor experimentaţi”, care, puţin câte puţin,

ajung să cunoască produsele de nişă chiar mai bine decât înşişi profesioniştii din turism.

Va fi necesară o investiţie crescândă în strategia de promovare pe Internet,

precum şi în noile tehnici de căutare pe Internet. Chiar dacă o parte importantă a

bugetului de promovare este cheltuită pentru publicitatea convenţională, relaţiile publice

şi tehnicile tradiţionale de vânzare, care devin tot mai puţin adecvate, o importanţă tot

mai mare continuă să o dobândească imaginea de marcă.

Parteneriatele de tip public-privat devin din ce în ce mai importante, în

promovarea turistică, iar guvernele intenţionează să mărească atât participarea sectorului

privat, cât şi valoarea bugetelor de marketing, în acest sector.

Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi55

, în principal,

următoarele:

- Internet-ul va dinamiza generaţia viitoare a călătoriilor, precum şi metodele de

distribuţie a produselor turistice. Un studiu al O.M.T. indică faptul că, în prezent,

doar 3% din bugetele de promovare ale Organizaţiilor Naţionale pentru Turism

(ONT) se cheltuie pentru promovarea prin Internet, care continuă să fie văzut, mai

degrabă, ca un spaţiu de promovare „liberă”, decât ca un mijloc creativ şi

strategic, necesar să fie utilizat într-un mediu concurenţial;

- De asemenea, va deveni extrem de important să se cunoască motivaţiile şi

centrele de interes ale consumatorilor, în scopul de a evidenţia ce informaţii vor

trebui să se regăsească, în primul rând, în utilizarea Internet-ului, pentru

54

Idem, p. 7 55

Idem, pp. 7-8

49

promovarea turistică. Aceasta va conferi o mare importantă segmentării şi

poziţionării pe piaţă;

- Va deveni important, totodată, să fie identificate şi exploatate propunerile unice

de vânzare a produselor. Având în vedere că mulţi consumatori sunt orientaţi spre

experienţele şi valorile lor simbolice, aceste propuneri vor trebui completate cu

conceptele de „propuneri de vânzare empirice unice” şi de: „propuneri de vânzare

simbolice unice”;

- Mesajele publicitare bazate pe experienţe şi sentimente vor avea un ecou mai

puternic în alegerea călătoriilor, de către consumatori, iar produsele create vor fi

mai personalizate şi mai bine adaptate cererii;

- Pentru anumite segmente ale populaţiei, cu bugete reduse, vor fi necesare eforturi

de creare, pe de o parte, a unor produse turistice cu buget redus, dezvoltând, pe de

altă parte, „mărcile de încredere”;

- Agenţii de voiaj şi tur-operatorii vor avea un nou rol. Ei vor trebui să evidenţieze

valoarea adăugată a produselor lor de bază (transporturi, în special aeriene şi

cazare turistică), faţă de celelalte servicii, pe care aceştia le oferă clienţilor.

În privinţa tehnologiei informaţiei şi comunicării, Internet-ul este considerat, în

prezent, ca fiind mijlocul universal de comunicare şi ca instrument de promovare şi

vânzare. Este de aşteptat ca noile tehnologii, în domeniul telefoniei şi în cel al televiziunii

digitale, să lărgească această piaţă. Aceste instrumente vor facilita turiştilor contactarea

prietenilor şi a celor apropiaţi, pe timpul călătoriilor efectuate.

Consumatorul va putea să controleze, tot mai mult, produsele pe care le cumpără,

având o capacitate sporită de a compara preţurile şi produsele oferite. Informaţiile vor fi

disponibile, din ce în ce mai mult, prin intermediul diferitelor mijloace media, iar

consumatorii potenţiali vor putea să-şi identifice locurile de cazare, inclusiv prin G.P.S.

(„Global Positioning Systems”-Sisteme Globale de Poziţionare) şi să vadă dotările

unităţilor respective, în timp real, prin imagini video.

Se vor dezvolta noile sisteme electronice de plată, cum sunt cărţile de credit

securizate, ceea ce va facilita transferurile de bani şi va reduce practicile cheltuielilor

excesive cu transferurile bancare.

Consecinţele, pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi:

- Dezvoltarea comunicaţiilor internaţionale ieftine, împreună cu facilităţile de

transport cu costuri scăzute vor conduce la creşterea rapidă a volumului

călătoriilor turistice.

- Internet-ul se poate dezvolta ca mijloc de comunicare între indivizi care doresc să

se conecteze cu alte comunităţi, într-un context al „marketingului viral” (ca formă

de publicitate în cadrul căreia consumatorul contribuie, în mod direct, la difuzarea

acesteia), utilizând blog-urile şi alte sisteme de comunicare în timp real.

- În ultimii ani, utilizarea Internet-ului a crescut şi în scopul de a găsi şi de a

rezerva, prin intermediul acestuia, produse culturale. Această creştere a

turismului cultural este de aşteptat să continue, în viitor, îndeosebi în asociere cu

produsele de transport, oferite tot pe „Net”. Consumatorii caută să utilizeze

Internet-ul nu numai ca sursă de informare pentru pregătirea propriei călătorii

turistice, dar şi pentru a căuta evenimente şi activităţi, după sosirea lor la

destinaţie.

50

- Noile sisteme de căutare şi de cartografie vor întări cunoştinţele consumatorilor

înainte de efectuarea călătoriilor şi le vor „hrăni” aşteptările. GPS-ul şi noile

tehnologii vor permite profesioniştilor din industria turismului să urmărească

deplasarea turiştilor la destinaţie, în timp real, să măsoare impactul activităţilor lor

de promovare şi să identifice noile tendinţe în consum.

În privinţa transporturilor turistice, autoturismul va rămâne principalul

mijloc de transport utilizat de turişti, în călătoriile lor (în ţările dezvoltate, ponderea

transportului cu autoturismul depăşind 70% din deplasările turistice). Atât consumatorii,

cât şi companiile petroliere caută soluţii pentru carburanţi alternativi, ecologici, pentru a

face faţă creşterii preţului petrolului şi a pericolului epuizării rezervelor combustibililor

fosili, în următoarele decenii.

Principala problemă pentru călătoriile cu autocarul o va reprezenta lipsa locurilor

de parcare şi accesul dificil în centrele oraşelor.

Pentru călătoriile cu avionul, va continua să existe un grup de companii aeriene

de linie având, în special, zboruri pe distanţe lungi, în timp ce companiile „cu preţuri

joase” vor continua să caute îndeosebi destinaţii secundare. Creşterea acestei pieţe va

putea fi încetinită de creşterea costurilor cu carburanţii, de sporirea costurilor cu

securitatea şi a taxelor de aeroport.

Călătoriile pe calea ferată se vor putea bucura de anumite reduceri ale preţurilor

lor, datorită investiţiilor realizate de unele guverne în noile linii de mare viteză, ce vor

duce la îmbunătăţirea serviciilor şi la scurtarea duratei de parcurs.

Pe piaţa croazierelor, cererea crescândă pentru aceste produse va fi satisfăcută

prin apariţia noilor nave de capacităţi mari. Se constată, totuşi, o lipsă a gărilor

(terminalelor) maritime, adaptate pentru acestea, în special în zona Mediteranei, ceea ce

poate conduce la dezvoltarea mai multor astfel de obiective, întrucât oraşele-porturi îşi

propun să profite de creşterea acestei pieţe.

Consecinţele acestor tendinţe, pentru sectorul turistic vor fi56

următoarele:

- Se vor crea noi destinaţii turistice, se va îmbunătăţi accesibilitatea celor existente

şi se vor dezvolta noi aeroporturi. Dezvoltarea companiilor aeriene „cu preţuri

joase” va schimba, foarte rapid, modul de a călători în Europa.

- Deschiderea noilor linii aeriene poate oferi oportunităţi de dezvoltare a unor noi

pieţe turistice. Totuşi, problemele legate de reglementările europene şi competiţia

puternică fac din acest sector o piaţă volatilă.

- Vor avea de suferit destinaţiile cu acces dificil, prin sistemele de transport direct

sau intermodal.

- Pentru sejururile scurte, trenul va deveni un concurent serios al avionului.

- Pe cursele aeriene desfăşurate pe distanţe lungi va exista o nouă cerere pentru

servicii la bord în categoria dintre clasa economică şi clasa de afaceri.

În privinţa locuinţelor secundare, respectiv a turismului rezidenţial, se va

înregistra o creştere a cumpărării de reşedinţe secundare, atât timp cât preţurile vor

rămâne atractive. Această tendinţă este influenţată de o campanie publicitară ce vizează

pe persoanele mai înstărite, care doresc fie să investească într-o proprietate mai ieftină,

situată într-o zonă cu climat mai cald, fie să se retragă la pensie, ori să înceapă o

activitate profesională legată de stilul lor de viaţă (artă, sport, bună-stare etc.), într-o altă

regiune a Europei.

56

Idem, p. 9

51

Până în prezent, această tendinţă a fost dominată de deplasările de tip Nord-Sud,

dar se constată, în ultimii ani, cumpărarea unui număr din ce în ce mai mare de astfel de

proprietăţi, în Europa Centrală şi de Est, chiar şi de către locuitori din ţările respective.

În Marea Britanie, un raport recent privind pensiile propune ca stabilirea

cuantumului acestora să nu se mai bazeze pe nivelurile cotizaţiilor la asigurările

naţionale, ci pe locul de rezidenţă al beneficiarilor, astfel încât, alegerea britanicilor, de a

trăi în străinătate, să fie limitată, iar reducerea nivelurilor pensiilor pentru aceştia le-ar

afecta şi posibilitatea de a-şi cumpăra o reşedinţă secundară.

Consecinţele pentru sectorul turistic, ale acestor tendinţe, vor fi următoarele:

- Prin finanţarea cumpărării de reşedinţe secundare se va produce o creştere a

numărului locaţiilor de vacanţă.

- Cererea puternică pentru cumpărarea locuinţelor de vacanţă, în anumite regiuni,

va duce la dezvoltarea în exces a acestora, ceea ce va antrena reacţii, din partea

proprietarilor, de a se limita acest fenomen. Deja există semnale că unele

municipalităţi încearcă să limiteze sosirea de noi pensionari, în respectivele

localităţi.

Buna cunoaştere a acestor tendinţe, atât de către Organizaţiile Naţionale pentru

Turism, cât şi de către autorităţile publice naţionale, regionale şi locale, dar şi de către

profesioniştii din turism, reprezintă o condiţie de bază în orientarea politicilor, strategiilor

şi măsurilor concrete pentru dezvoltarea viitoare a turismului în fiecare ţară, regiune sau

destinaţie turistică locală, precum şi a activităţii operatorilor din turism.

52

Capitolul 5

Situaţii ce necesită protecţia securităţii turistului

Există o serie de situaţii în care securitatea turistului este ameninţată și este nevoie

de măsuri pentru protecţia acestuia, cele mai importante dintre acestea sunt prezentate

mai jos.

1. Demonstrarea identităţii În mod normal, orice persoană care călătoreşte în ţară sau în străinătate trebuie să-

şi poată dovedi identitatea. Dacă nu are această posibilitate, ea poate fi confundată cu

altcineva sau poate fi suspectată că a încălcat legea. În consecinţă, este esenţial, pentru

securitatea turiştilor, ca aceştia să poată fi identificaţi cu certitudine. Pe plan

internaţional, această necesitate creşte o dată cu extinderea posibilităţilor de identificare

personală. Astfel, obligaţia turiştilor de a se legitima cu un paşaport, obligaţie considerată

ca o frână sau o limită a liberei circulaţii, este de fapt şi un mod de identificare universal

recunoscut. La acest mijloc de demonstrare a identităţii se poate adăuga cartea de

identitate, cartea de credit sau permisul de conducere, care în unele cazuri i se pot chiar

substitui. Importanţa paşaportului, ca document de identificare, a determinat autorităţile

să-i uniformizeze conţinutul şi să recomande înscrierea rubricilor în limbi de circulaţie

internaţională.

Riscul de pierdere şi furt al paşapoartelor este proporţional cu importanţa lor, iar

consecinţele acestui gen de incidente decurg din formalităţile şi costurile necesare

înlocuirii documentelor respective. Reprezentanţele consulare sunt instruite în sensul de a

facilita eliberarea unor documente de identitate temporară, iar în viitor progresul

tehnologic al informaticii va permite identificarea călătorilor, fie că posedă, fie că nu

posedă documentele specifice.

2. Protecţia sanitară Protecţia sanitară a călătorilor reprezintă o problemă cu grave implicaţii, care ies

din sfera protecţiei juridice şi chiar din aceea a securităţii consumatorului. Cu toate

acestea, din motive de ordin practic, sănătatea turiştilor este considerată ca o ramură

distinctă a securităţii turistului. Protecţia sanitară a călătorilor poate fi privită sub două

aspecte: aspectul preventiv şi cel curativ. Cea mai frecventă măsură de prevenire sanitară

este vaccinarea. Organizaţia Mondială a Sănătăţii publică, periodic, reglementările

sanitare internaţionale, precum şi informaţiile privind vaccinurile obligatorii şi

recomandate pentru persoanele care călătoresc în străinătate.

Cooperarea internaţională a determinat adoptarea unui format unitar al

certificatelor internaţionale de vaccinare, care permit recunoaşterea acestor documente în

toate ţările. Rapiditatea în deplasarea persoanelor este însoţită şi de rapiditatea în

propagarea maladiilor infecţioase şi extinderea epidemiilor, înainte ca autorităţile să

poată adopta măsuri de protecţie a turiştilor. Este, de altfel, una din cauzele care imprimă

măsurilor de vaccinare caracterul de obligativitate. Turiştii, mai ales cei internaţionali,

sunt susceptibili de îmbolnăvire, în mai mare măsură decât cei naţionali, ca urmare a

diferenţelor de climă, de alimentaţie şi a prezenţei vectorilor de maladii care nu există în

ţările emiţătoare. De aceea, turiştii au nevoie de îngrijire medicală pentru cazurile de

îmbolnăviri sau de tulburări a stării de sănătate. Asigurarea asistenţei medicale, deci a

măsurilor curative, este, pentru turişti, o componentă importantă a securităţii şi protecţiei

53

acestora. Dat fiind caracterul sezonier al călătoriilor de vacanţă, unul dintre aspectele

importante ale protecţiei sanitare este nivelul serviciilor medicale pe care le poate oferi o

ţară receptoare de turişti.

O altă problemă ce priveşte, inevitabil, asistenţa medicală a turiştilor este

finanţarea ei. În unele ţări, securitatea socială prevede oportunitatea îngrijirii medicale,

atât pentru rezidenţi cât şi pentru nerezidenţi. În alte cazuri, pot beneficia de tratament

gratuit numai rezidenţii înscrişi la securitatea socială sau nerezidenţii, în cazul acordurilor

bilaterale sau multilaterale, pe bază de reciprocitate între ţări. În majoritatea ţărilor şi a

cazurilor, serviciile medicale acordate turiştilor străini nu sunt gratuite şi trebuie plătite

sută la sută. În general, aceste servicii sunt foarte scumpe, ceea ce ridică o problemă

foarte importantă pentru turiştii cu venituri scăzute. Soluţia general adoptată constă în

încheierea unei asigurări medicale private contra plată. Aceasta se poate realiza în ţara

emiţătoare sau în ţara receptoare.

3. Securitatea pe parcursul transportului Prin chiar acţiunea de a călători, turistul este obligat să folosească un mijloc de

transport. Ca urmare, mai ales pentru turismului internaţional, turistul intră în relaţii

contractuale cu un transportator care poate fi public, naţional, străin. Indiferent de

mijlocul de transport utilizat, autorităţile publice stabilesc reguli generale, destinate să

garanteze securitatea şi protecţia călătorilor, cum ar fi, de exemplu, pentru transportul

aerian, regulile OACI privind coeficientul de încărcare a avionului cu pasageri, bagaje,

poştă, ş.a.

Aceleaşi restricţii sunt impuse şi pentru transportul urban, feroviar, maritim şi

fluvial. Progresul tehnic şi măsurile de securitate adoptate au micşorat numărul de

accidente şi posibilitatea producerii lor. Totuşi, accidentele de transport sunt încă

frecvente, ele antrenează decesul, infirmitatea sau lezarea călătorilor, ceea ce determină

necesitatea deschiderii unei proceduri juridice. Există 3 modalităţi de abordare a acestei

situaţii;

a. Atunci când partea lezată poate ataca în justiţie, proprietarul mijlocului de

transport pe care l-a folosit. În acest caz trebuie făcută precizarea dacă transportatorul

este responsabil sau nu de accidentul provocat. Responsabilitatea transportatorului poate

fi consecinţa omisiunii, imprudenţei sau neglijenţei sale. Dacă se demonstrează una din

aceste situaţii, daunele pe care trebuie să le plătească transportatorul pot fi nelimitate.

Succesul în obţinerea acestor daune este micşorat de procesul de judecare îndelungat şi

de complexitatea călătoriilor internaţionale, ţinând seama de faptul că un transportator

poate fi înregistrat într-o ţară şi să transporte pasagerii rezidenţi ai altor ţări într-o ţară

terţă de destinaţie.

b. A doua posibilitate este ca transportatorul să accepte responsabilitatea în cadrul

unei sume date (exprimată într-o monedă recunoscută pe plan internaţional, cum ar fi

dolarul SUA) pentru consecinţele care rezultă dintr-un accident, indiferent de cauza care

a provocat accidentul. În cazul în care plafonul compensaţiei este prea mic pentru a

acoperi prejudiciul (invaliditate sau deces), turiştii sunt sfătuiţi să încheie o asigurare

complementară, cu titlu individual.

c. Transportatorul refuză din start (la încheierea contractului) orice

responsabilitate în caz de deces sau invaliditate, indiferent de vinovăţia sa în situaţia

respectivă, în care caz, turistul trebuie să se asigure împotriva accidentelor şi

54

prejudiciilor. Eludarea responsabilităţii de către transportator trebuie înscrisă în mod

expres în biletul sau documentul de voiaj. Unele legislaţii consideră aceste condiţii nule,

injuste şi inaplicabile sau condiţionează ca textul să fie scris în bilet cu litere vizibile şi

într-un limbaj uşor de înţeles şi explicit.

4. Protecţia în timpul vizitelor Turiştii care se deplasează pe jos, în timpul vizitării diferitelor obiective turistice,

sunt foarte vulnerabili, din punctul de vedere al securităţii, deoarece:

- ca vizitatori, ei sunt prea puţin familiarizaţi cu locul pe care îl vizitează;

- ca aparenţă, sunt uşor de recunoscut şi identificat ca turişti, ceea ce îi expune

riscurilor de agresiune şi furt;

- în calitate de consumatori, se presupune că posedă asupra lor mai mulţi bani

decât rezidenţii, ceea ce, de asemenea, îi lasă pradă escrocilor şi hoţilor.

Dispoziţiile în materie de securitate şi protecţie în vigoare într-o ţară sunt

considerate, în principiu, ca fiind suficiente şi pentru protecţia turiştilor. Deoarece se

apreciază că turiştii străini sunt mai expuşi decât cei autohtoni, guvernele au adoptat

măsuri de protecţie poliţienească suplimentară în locurile publice vizitate de turişti. De

asemenea, în unele ţări a fost constituit un corp poliţienesc denumit „Poliţia turistică”,

format din cunoscători de limbi străine, precum şi ale problemelor tipic turistice, în care îi

asistă pe vizitatorii străini.

5. Protecţia în edificiile publice.

Securitatea edificiilor deschise publicului cum ar fi teatrele, cinematografele,

sălile de concerte, barurile, este foarte importantă pentru turişti. Măsurile adoptate pentru

prevenirea incendiilor, fixarea unui număr maxim de vizitatori, paza împotriva furturilor,

atacurile teroriste, etc. sunt, în general, în sarcina guvernelor, care, adeseori, colaborează

între ele pentru obţinerea unor rezultate mai bune.

6. Protecţia în mijloacele de cazare Principalele domenii în care se naşte o situaţie generatoare de riscuri pentru turist

în cadrul relaţiei turist - hotelier sunt următoarele:

a. Rezervarea

În majoritatea ţărilor, problema este rezolvată prin contract, ceea ce satisface

necesitatea turiştilor de a fi protejaţi faţă de riscul de a nu fi cazaţi;

b. Securitatea bunurilor personale şi a obiectelor de valoare

Bunurile personale ale turistului cuprind, începând cu mijloacele de transport

(autoturism) şi până la bagaje, o gamă largă de obiecte aparţinând acestuia, la care se

adaugă obiectele de valoare şi banii. În anumite limite şi condiţii, înscrise în contract,

hotelierul răspunde de prejudiciile ce rezultă din deteriorarea, furtul sau pierderea

bunurilor personale ale turistului.

c. Securitatea corporală a turistului

Eliberarea de licenţe, de către autorităţi, are drept scop garantarea că unităţile de

cazare sunt salubre pentru găzduirea clientului şi că instalaţiile nu prezintă riscuri

deosebite. Hotelul trebuie să fie dotat pentru prevenirea incendiilor, securitatea

instalaţiilor şi protecţia turiştilor împotriva intruşilor. Scări şi coridoare prost luminate,

55

instalaţii electrice insuficient protejate, reprezintă cazuri în care tribunalele decid că

hotelierul nu şi-a respectat obligaţia de a proteja turiştii.

7. Protecţia faţă de agenţii şi organizatorii de voiaje Având în vedere caracterul particular al deplasării persoanelor ca turişti, precum

şi necesitatea securităţii şi protecţiei lor, guvernele prevăd, adeseori dispoziţii speciale,

care reglementează relaţiile între turişti şi intermediarii de voiaje în următoarele situaţii:

a. Falimentul agentului sau organizatorului de voiaje, eventualitate contra căreia

unele guverne solicită cauţiuni sau garanţii financiare din partea agenţilor de voiaj, pentru

ca aceştia să-şi poată exercita profesia. În cazul în care survine închiderea firmei sau

falimentul, sumele respective sunt folosite pentru despăgubirea turiştilor.

b. Pierderi sau accidente – regula urmată de către agentul de voiaj este ca, în caz

de pierderi ale unor bunuri sau accidente ale persoanei turistului, să transmită

responsabilitatea organizatorului de voiaje, acesta urmând să se adreseze transportatorului

sau hotelierului sau acelui prestator din culpa căruia s-a produs pierderea sau accidentul.

Există, totuşi, cazuri când, fie agentul, fie organizatorul de voiaje sunt consideraţi

responsabili ai unei pierderi sau ai unui accident care le poate fi atribuit, ca urmare a

acţiunii sau omisiunii lor faţă de client.

c. Insatisfacţia clientului – insatisfacţia clientului cu privire la serviciile care i-au

fost furnizate de către organizatorul de voiaje poate avea cauze subiective sau obiective.

Insatisfacţia bazată pe cauze obiective (cum ar fi servicii inferioare calitativ celor

descrise, absenţa instalaţiilor şi comodităţilor ce figurau în materialul publicitar,

prestarea, de exemplu, numai a 4 mese, în loc de 5, aşa cum se indica în broşura

publicitară) este, în general, reglementată de legile ţării emiţătoare sau a celei primitoare

care şi-a elaborat strategia promoţională. În ultimii ani, a fost elaborată şi o legislaţie

foarte strictă, în majoritatea ţărilor industrializate, cu scopul de a proteja consumatorul.

De aceea, organizatorii de voiaje trebuie să verifice când voiajul are loc în străinătate

despre ce prevede legislaţia fiecărei ţări în această privinţă, și să-l informeze pe turist.

Dacă insatisfacţia este de ordin subiectiv, procedura obişnuită constă în transmiterea

responsabilităţii, de la agent la organizatorul de voiaje, cu condiţia ca să nu se

demonstreze că încrederea clientului se baza pe promisiunile făcute personal de către

agentul de voiaj. În oricare dintre cazuri, aceste conflicte, ce decurg din insatisfacţia

subiectivă sunt, în general, rezolvate prin arbitraj şi nu prin justiţie.

56

Capitolul 6

RELAŢII JURIDICE ŞI STRUCTURA CONTRACTELOR ÎN TURISMUL

INTERNAŢIONAL

Categorii de contracte turistice

Există următoarele categorii principale de contracte în domeniul turismului

internaţional:

1. Contracte privind organizarea generală a turismului, care se referă la o mare

varietate de relaţii, începând cu gestiunea, exploatarea, promovarea, service-ul şi

întreţinerea bazei materiale a turismului, la finanţarea activităţii de turism etc.

2. Contracte privind prestaţiile de servicii către turişti

3. Contracte privind transportul turiştilor şi al bagajelor acestora

4. Contracte privind serviciile de cazare şi restaurare.

Aceste contracte se pot încheia fie între persoane juridice, fie între persoane fizice

şi juridice.

6.1. CONTRACTUL PRIVIND ORGANIZAREA GENERALĂ

A TURISMULUI. CONTRACTUL DE COOPERARE.

Marile obiective turistice constituite prin participarea a doi sau mai mulţi

parteneri, prin acţiuni de cooperare economică, nu pot fi gestionate decât cu participarea

părţilor antrenate în activitatea de cooperare în aceeaşi proporţie cu contribuţia lor la

realizarea respectivelor obiective.

Atunci când este vorba doar de doi parteneri, contractul de cooperare presupune o

contribuţie egală a ambelor părţi, pentru a se garanta, astfel, egalitatea partenerilor şi

pentru apărarea intereselor lor în construcţia şi gestiunea unor echipamente turistice de

mai mare anvergură.

Cele mai frecvente contracte de cooperare au ca obiect construirea de hoteluri, de

obicei prin participarea:

- unui partener dintr-o ţară dezvoltată din punct de vedere economic, care

contribuie cu echipamente, cu finanţarea şi

- a unui partener dintr-o ţară în curs de dezvoltare, care beneficiază de tehnica şi

reputaţia celuilalt partener.

Un astfel de model de contract va fi structurat astfel:

- partea autohtonă (cea din ţara în curs de dezvoltare pe teritoriul căreia se

construieşte hotelul) oferă terenul, documentaţia tehnică, mobilierul, utilajele,

echipamentele şi instalaţiile produse de industria autohtonă, forţa de muncă pentru

construirea obiectivului şi personalul pentru gestiune şi exploatare.

- partea străină oferă finanţarea şi asistenţa tehnică pentru elaborarea

documentelor şi a planurilor, instalaţiile şi echipamentele specializate, formarea

personalului local şi va include hotelul într-un lanţ/reţea internaţională.

Contribuirea părţii străine se asigură, de regulă, printr-un credit, acordat pe 8-15

ani ce va fi folosit pentru necesităţile lucrărilor de construcţie și ale dotărilor şi va fi

rambursat din încasările în valută obţinute prin exploatarea hotelului, pe baza unui

procent stipulat în contract.

57

Pentru cointeresarea părţii străine, cea autohtonă îi poate acorda un comision

progresiv, ce poate ajunge la 20-25% din cifra de afaceri realizată. Un astfel de comision

este util partenerului străin pentru promovarea hotelului pe piaţa internaţională şi pentru a

se constitui fondurile în vederea rambursării cât mai rapide a creditului acordat.

După rambursarea creditului, hotelul, cu toate echipamentele, rămâne în

proprietatea exclusivă a părţii autohtone.

Avantajele reciproce:

Pentru partea autohtonă:

- aceasta profită de competenţa tehnică a partenerului din ţara industrializată;

- utilizează creditul acordat pentru construirea şi punerea în funcţiune a hotelului,

credit pe care îl rambursează prin prestaţii hoteliere oferite turiştilor aduşi prin efortul

partenerului străin;

- posibilitatea integrării hotelului într-o reţea sau lanţ internaţional;

- sosirile de turişti vor contribui la creşterea exporturilor interne, adică la vânzarea

unor produse autohtone, în valută, în interiorul ţării, în condiţii mai avantajoase decât în

cazul exportului clasic;

- după rambursarea creditului, hotelul rămâne în proprietatea părţii autohtone.

Pentru partea străină:

- câştigarea unei noi pieţe, pentru a-şi valorifica capitalul, cunoştinţele,

experienţele, produsele;

- lărgirea reţelei de hoteluri, într-o zonă cu perspective de dezvoltare turistică;

- inexistenţa problemelor deosebite cu forţa de muncă, pe care o găseşte la un preţ

scăzut;

- obţinerea acelor comisioane progresive asupra veniturilor obţinute din exploatarea

hotelului.

6.2. CONTRACTUL DE ORGANIZARE A UNEI CĂLĂTORII

(Contractul de voiaj)

CONTRACTUL DE CĂLĂTORIE / DE VOIAJ este actul juridic prin care o

persoană se angajează, în numele său, să procure unei alte persoane, care va plăti un preţ

global, un ansamblu grupat de prestaţii de transport şi alte servicii în legătură cu

deplasarea spre anumite destinaţii.

Prin organizatorii de voiaje înţelegem orice persoană care, în mod curent, se

angajează în această activitate, ca participant direct sau intermediar, cu sau fără titlu

profesional.

Călătorul/turistul este orice persoană care beneficiază de această activitate, fie

că achită direct sau indirect preţul acesteia.

Persoana (din contract) poate fi persoană fizică sau juridică.

Natura juridică a contractului.

Iniţial, voiajele au fost organizate la cererea turiştilor; ulterior au început să fie

organizate în prealabil, de firme specializate (tur-operatori), pentru a fi oferite, în mod

global, clienţilor. Aceste categorii de voiaje se numesc voiaje forfetare (IT – inclusive

tours).

58

Organizatorii de voiaje nu se limitează la o simplă organizare a călătoriilor;

adesea ei îşi transportă clienţii cu avioane ce le aparţin sau pe care le închiriază şi, uneori,

îi cazează în propriile hoteluri.

Pentru executarea obligaţiilor ce rezultă din contractul de voiaj, turiştii trebuie să

ofere toate informaţiile necesare, ce le vor fi solicitate în mod expres şi vor respecta

reglementările aferente voiajului, sejurului şi celorlalte prestaţii.

Prin atitudinea lor, turiştii nu trebuie să creeze un prejudiciu organizatorilor de

voiaje, prin întârzierea la frontieră, ca urmare a abaterilor de la reglementările

administrative şi de frontieră (lipsa vizei, paşaport cu durată expirată, declaraţii vamale

incomplete etc.).

Documentele de călătorie

Organizatorul de voiaj trebuie să elibereze un document de călătorie, purtând

semnătura şi ştampila sa. Acest document va cuprinde următoarele informaţii:

- locul şi data emiterii;

- numele şi adresa organizatorului călătoriei;

- numele călătorului;

- numele persoanei care a încheiat contractul de călătorie;

- preţul global al prestaţiilor cuprinse în contract;

- condiţiile în care turistul poate cere rezilierea contractului;

- o clauză de arbitraj;

- orice alte informaţii, pentru a clarifica problemele privind conţinutul contractului.

Se realizează şi un program al prestaţiilor, care se remite turiştilor, in cadrul

caruia sunt precizate condiţiile generale ale călătorilor, etc.

Rezilierea contractului

Sunt frecvente situaţiile în care turiştii sau organizatorul de voiaje doresc

rezilierea contractului.

Rezilierea contractului de către turist

Turistul poate rezilia contractul, în orice moment, total sau parţial:

- sub rezerva despăgubirii organizatorului de voiaj, conform dispoziţiilor din

contract sau prevederilor legislaţiei naţionale. Deoarece legislaţia naţională se aplică

numai pe teritoriul naţional, pentru turismul internaţional se prevăd în contract clauze

speciale, prin care se precizează despăgubirile ce se acordă părţilor, în caz de reziliere.

Forma cea mai utilizată de despăgubire cu titlu de „pierdere de beneficiu” reprezintă o

sumă de 10-20% din preţul contractului, proporţional cu diferenţa de valoare reziliată,

faţă de cea prevazuta in contract. Printr-o astfel de prevedere, părţile vor cunoaşte, în

prealabil, consecinţele rezilierii contractului, evitând eventualele conflicte şi acţionări în

instanţă.

- în caz de forţă majoră sau atunci când turistul îl previne pe organizator într-un

termen corespunzător, astfel încât acesta să poată revinde titlul de călătorie; în astfel de

situaţii nu se mai percep despăgubiri.

Valoarea despăgubirilor datorate organizatorului cuprind atât sumele datorate de

el terţilor, ca urmare a rezilierii, cât şi propriile sale cheltuieli generale, mai ales cele

legate de elaborarea documentelor.

Sumele datorate organizatorului nu pot fi mai mari decât preţul convenit prin

contractul pentru organizarea călătoriei.

59

Rezilierea contractului de către organizatorul de voiaje

Organizatorul poate rezilia contractul, fără despăgubiri, în următoarele cazuri:

- dacă înainte sau pe perioada executării contractului au survenit evenimente de

forţă majoră, pe care nu le poate prevedea în momentul încheierii sau pe care, dacă le-ar

fi cunoscut în momentul respectiv, nu l-ar fi încheiat;

- dacă nu a fost întrunit numărul minim de turişti, cu condiţia ca de acest lucru

turiştii să fi fost înştiinţaţi din timp.

Există tur-operatori care prevăd, prin contract, posibilitatea de a rezilia, în mod

unilateral, contractul respectiv, fără a-l despăgubi pe turist, dar avertizându-l despre

această eventualitate.

Dacă rezilierea are loc înainte de executarea contractului, organizatorul trebuie să

ramburseze integral sumele plătite de turişti, iar dacă are loc în timpul executării,

organizatorul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea turiştilor.

Preţul cuprinde toate plăţile în natură, sub formă de titluri sau bani. Trebuie să fie

global, stabilit în prealabil, forfetar.

Condiţiile generale publicate de organizatorii de voiaje conţin, uneori, o clauză

care permite revizuirea preţului convenit, atunci când are loc o creştere a preţului

prestaţiei datorită modificării cursului de schimb valutar sau creşterii preţului

transportului.

Răspunderea organizatorului de voiaje

Organizatorul de voiaje răspunde pentru:

- prejudiciile aduse turistului, ca urmare a omisiunilor reprezentanţilor şi

angajaţilor săi, atunci când aceştia se află în exerciţiul funcţiunii (răspunde ca de

propriile sale acte). Această regulă este valabilă în majoritatea legislaţiilor naţionale şi

semnifică faptul că organizatorul răspunde şi de actele detailiştilor, cărora le-a

încredinţarea voiajelor organizate de el. Dovada privind calitatea celui care a comis un

act prin care turistul a fost prejudiciat trebuie făcută de către turist. Acesta trebuie să

demonstreze că organizatorul, reprezentantul sau angajatul său au acţionat în modul

respectiv, în timpul exercitării funcţiunii lor;

- orice prejudiciu cauzat din cauza nerespectării obligaţiilor sale, în calitate de

organizator, când acţionează şi în calitate de transportator sau hotelier sau pentru orice

altă prestaţie legată de executarea contractului, el răspunzând pentru prejudiciile

provocate turistului, în conformitate cu dispoziţiile ce reglementează respectivele

prestaţii.

Organizatorul se poate considera exonerat de răspundere în cazul unor

prejudicii neprevăzute cauzate turiştilor de către prestatorii de servicii dacă va face

dovada că a selecţionat cu vigilenţă prestatorii, conform unor criterii exigente.

Teoretic, responsabilitatea pentru o greşeală comisă de un terţ se admite doar în

mod excepţional. În practică, însă, acest tip de responsabilitate este invocat în mod

curent, pentru că turistul preferă să se adreseze organizatorului de voiaje, cu care a

semnat un contract decât prestatorului care i-a provocat dauna. Singura responsabilitate a

organizatorului de voiaje, faţă de turist este greşita alegere a prestatorului.

Organizatorul poate recupera, de la prestatorii săi, dacă aceştia sunt serioşi şi

solvabili, indemnizaţia pe care o plăteşte clientului ca despăgubire acceptată pentru

prejudiciul suferit.

60

Răspunderea turistului

Turistul răspunde pentru prejudiciile aduse organizatorului de voiaje sau altei

persoane prin nerespectarea obligaţiilor revenite prin contract.

6.3. CONTRACTUL DE TRANSPORT TURISTIC

Prin definiţie, turismul este dependent de transport, ca prestaţie, transportul fiind o

componentă obligatorie a produsului turistic. Contractul de transport de persoane are

anumite particularităţi ale riscurilor şi responsabilităţilor incluse.

Principalele reguli ce reglementează contractul de transport, indiferent că este

vorba de transport maritim, aerian, feroviar, rutier, sunt prezentate în continuare.

Reguli comune. Prin încheierea contractului de transport, se reglementează

obligaţiile transportatorului de a asigura beneficiarului, respectiv pasagerului, transportul,

iar acesta se obligă să utilizeze mijlocul de transport convenit şi să plătească preţul

transportului, conform unor tarife înscrise sau nu în bilet.

Conţinutul contractului

În contractul de transport se specifică:

- numărul de pasageri;

- tipul mijlocului de transport;

- modalităţile de plată;

- condiţiile concrete de executare;

- perioada de utilizare a mijlocului de transport;

- valoarea contractului;

- obligaţiile reciproce;

- condiţiile de modificare a contractului;

- responsabilităţile părţilor contractante, pentru neexecutare sau executare

defectuoasă a contractului;

- unele clauze specifice, în funcţie de caracteristicile contractului.

Pentru toate modalităţile de transport, contractul de transport individual sau

colectiv al pasagerilor este constatat printr-un titlu, numit bilet. Până la proba contrarie,

biletul face dovada contractului şi a condiţiilor de transport.

Clauze privind bagajele

Transportatorul poate emite, din proprie iniţiativă sau la cererea pasagerului, un

bilet de bagaje care constată numărul şi natura bagajelor ce i-au fost remise şi pe care

trebuie să le livreze la destinaţie.

Până la proba contrarie, buletinul de bagaje face dovada că bagajele au fost remise

în bună stare şi în cantitatea sau numărul menţionat în acte.

Transportatorul poate să mai înscrie în buletinul de bagaje o menţiune motivată de

starea bagajelor, dacă acestea nu se află într-o stare adecvată pentru transport şi, de

asemenea, mai poate condiţiona acceptarea transportului pentru obiecte defectuoase,

cerând semnarea, de către pasageri, a unor declaraţii privind defectele bagajelor

transportate.

61

Pasagerul poate fi obligat la repararea prejudecăţilor cauzate transportatorului prin

natura bagajelor sale sau prin starea lor defectuoasă, cu condiţia ca transportatorul să nu

fi cunoscut în prealabil această situaţie.

Transportatorul de bună credinţă va remite bagajele posesorului buletinului de

bagaje sau celui care dovedeşte, în lipsa acestui buletin, că bagajele îi aparţin.

Limitarea cantitativă a bagajelor

Uzanţele prevăd dreptul pasagerilor de a li se transporta, inclus în preţul de

transport, următoarele cantităţi de bagaje/pasager:

- Avion: Clasa Economică – 20 kg; Clasa Business – 30 kg.

Un anumit număr de obiecte sunt admise pentru a fi transportate gratuit în cabină,

cu condiţia ca ele să aibă anumite dimensiuni maxime, adică să nu ocupe mai mult spaţiu

decât cel afectat unui loc.

- Tren: fără limită, dar rezonabil

- Autobuz, autocar: fără limită, dar rezonabil

- Vapor: fără limită, dar rezonabil

Pentru excedentul de bagaje, există un tarif suplimentar, care se plăteşte conform

reglementărilor emise de transportator sau conform regulilor locale.

Responsabilităţile transportatorului

Transportatorul răspunde, ca de propriile sale fapte sau omisiuni, de faptele sau

omisiunile angajaţilor săi sau ale oricăror alte persoane la care apelează pentru a executa

obligaţiile ce-i revin, în virtutea contractului de transport, cu condiţia ca respectivii

angajaţi sau persoane să acţioneze în exerciţiul funcţiunii.

Transportatorul este responsabil de:

- prejudiciile rezultate din decesul, rănirea sau orice alte lezări ale integrităţii

fizice sau psihice ale pasagerului, în urma unui accident a cărei cauză nu este legată de

persoana pasagerului şi care a survenit fie în timp ce pasagerul se afla în mijlocul de

transport, în timpul îmbarcării sau debarcării, la plecare sau la sosire, fie în cursul

operaţiunilor pe care le presupune executarea contractului de transport.

Transportatorul trebuie să repare integral prejudiciul, conform unora dintre

sistemele legislative naţionale, inclusiv pentru prejudiciul moral sau numai prejudiciul

material, conform altor sisteme juridice naţionale, care nu acceptă ideea că „durerea are

preţ”.

Persoanele ce au dreptul de a fi despăgubite (în afara victimei) sunt:

- soţul/soţia supravieţuitor/oare;

- descendenţii şi ascendenţii legitim (artificiali şi naturali) şi persoane asimilate

acestora;

- alte persoane care se aflau în întreţinerea victimei.

Creanţa produsă de prejudiciul suferit de victimă este transmisibilă. Ea poate fi

plătită, la cererea beneficiarului, sub formă de rentă, global sau parţial.

- prejudiciul rezultat din pierderea totală sau parţială a bagajelor, precum şi de

deteriorarea lor. Această răspundere începe din momentul remiterii bagajelor, până la

livrarea sau depozitarea acestora.

Pentru bagajele aflate la bordul mijlocului de transport, transportatorul răspunde

pentru pierderea sau furtul lor, atâta timp cât acestea nu se află sub supravegherea

pasagerilor.

62

Bunurile pe care pasagerii le poartă asupra lor sunt asimilate bagajelor aflate la

bord.

Transportatorul este exonerat de răspundere dacă dovedeşte natura perisabilă

sau primejdioasă a bagajelor transportate.

Dacă bagajul considerat pierdut este regăsit în termen de până la un an,

transportatorul este obligat să adopte toate măsurile necesare pentru a informa pasagerul

şi a-i restitui bagajul respectiv.

Despăgubirea pentru pierderea totală sau parţială a bagajelor, pe care trebuie să o

plătească transportatorul, se poate calcula fie ca o sumă asupra căreia s-a convenit în

prealabil de către părţi, fie ca o sumă forfetară, calculată conform condiţiilor generale sau

a altor reguli specificate pe biletul de transport. Sumele respective cuprind şi costul

transportului pentru bagajele pierdute.

În caz de deteriorarea acestora, transportatorul plăteşte contravaloarea deprecierii

suferite de bagaje. Principiul general acceptat este că despăgubirea nu poate depăşi suma

care s-ar fi plătit în cazul pierderii bagajelor avariate.

- prejudiciul rezultat din întârzierea în transportul pasagerului şi a bagajelor

sale. Transportatorul poate fi, însă, exonerat de răspundere dacă întârzierea a avut drept

cauză circumstanţe pe care transportatorul nu le-a putut evita sau preveni.

Prejudiciul cauzat de întârzierea pasagerilor poate fi acoperit de o despăgubire, a

cărei valoare nu poate depăşi dublul preţului de transport.

Transportatorul nu răspunde de prejudecăţile rezultate din opririle sau deturnările

justificate de asistenţa acordată persoanelor rănite, bolnave sau aflate în pericol.

Răspunderea pasagerului

Pasagerul trebuie să repare orice prejudiciu pe care îl provoacă transportatorului,

prin încălcarea regulilor de ordin fiscal şi administrativ sau a condiţiilor generale înscrise

în bilet ori în contractul de transport, precum şi prin alte fapte şi omisiuni comise.

Reclamaţii şi litigii

Acceptarea bagajelor de către pasageri, fără reclamaţii privind aspectul sau

conţinutul lor, indică îndeplinirea obligaţiilor transportatorului în legătură cu remiterea

bagajelor în bune condiţii.

Dacă pierderea sau deteriorarea bagajelor nu este semnalată în momentul

constatării, orice acţiune sau revendicare ulterioară este tardivă şi nu i se mai poate da

curs.

Datorită complexităţii lor, litigiile privind executarea contractului de transport se

pot rezolva prin următoarele mijloace:

- de către instanţele de arbitraj desemnate de comun acord de părţile contractante

sau specificate prin convenţiile internaţionale ce reglementează contractul respectiv;

- de către instanţele ordinare ale ţării în care pârâtul îşi are reşedinţa uzuală (mijloc

dezavantajos pentru pasager);

- de către instanţele ordinare ale ţării în care este situat locul de plecare sau

destinaţia;

- de către instanţele ordinare ale ţării în care se află turistul atunci când a intervenit

cauza.

În situaţia mai multor pârâţi, jurisdicţia competentă pentru unul dintre ei devine

competentă şi pentru ceilalţi.

63

În cazul unor transporturi succesive, cu aceleaşi mijloace de transport sau cu

diferite mijloace de transport, se poate încheia un contract unic, care să respecte condiţiile

sau principiile generale, adăugându-se detaliile tehnice proprii fiecărui mijloc de

transport sau se pot încheia contracte diferite.

Ca orice contract turistic, contractul de transport internaţional se poate încheia şi

cu un organizator de voiaje, cu rol de intermediar. Această modalitate este mult mai

uzuală şi este frecvent utilizată în cazul transportului aerian.

6.4. CONTRACTUL DE PRESTARE DE SERVICII HOTELIERE

(DE HOTELĂRIE)

CONTRACTUL DE HOTELĂRIE este contractul prin care o persoană -

HOTELIERUL - acţionând cu profesionalism, se angajează, cu titlu oneros, să ofere unui

client cazare temporară, precum şi servicii complementare, într-o unitate de cazare pe

care o administrează.

Contractul de hotelărie se poate încheia fie direct, între hotelier şi client, fie

indirect, între hotelier şi o altă parte decât utilizatorul final (Agenţie de Turism,

organizatori de voiaj).

Elementul principal al contractului de hotelărie îl constituie oferta de cazare.

Există o serie de prestaţii adiţionale, foarte variate, ce depind de categoria unităţii

de cazare, de dorinţele clienţilor, etc.

Contractul de hotelărie se consideră semnat odată cu acceptarea expresă a

solicitării uneia dintre părţi de către cealaltă parte.

Contractul de hotelărie trebuie precedat de o cerere de rezervare, care să fie

formulată de către client sau de reprezentantul acestuia.

Pentru piaţa internaţională, cererea de rezervare trebuie confirmată printr-un

document scris. În acest caz, contractul devine definitiv numai dacă şi hotelierul a

acceptat cererea de rezervare. Hotelierul are dreptul să subordoneze sau să condiţioneze

acceptarea rezervării de depunerea, în prealabil, a unei sume cu titlu de plată în avans sau

depozit de garanţie.

Contractul de hotelărie se poate încheia pentru o durată determinată de timp.

Hotelierii au tendinţa de a refuza contractele cu durată nedeterminată, pentru a evita

supraaglomerarea hotelurilor.

Pentru rezervările confirmate, hotelierul este răspunzător pentru toate prejudiciile

reale aduse clientelei sale, pentru care trebuie să plătească despăgubiri.

Cea mai frecventă cauză de prejudiciere a clientelei constă în absenţa rezervării,

adică în imposibilitatea de cazare a clienţilor. În asemenea situaţie, atunci când clientul

nu poate dovedi producerea, în consecinţă, a unei pierderi financiare, obligaţia

hotelierului se limitează la a furniza clientului cazarea şi servicii „echivalente” (de acelaşi

grad de conform sau conform superior) şi „în aceeaşi localitate” şi de a suporta

cheltuielile ce decurg din această substituire, inclusiv cheltuielile de transport.

Clientul acceptă sau nu varianta propusă şi îl poate acţiona în judecată pe hotelier,

pentru daunele provocate.

Convenţia Hotelieră Internaţională, semnată între Asociaţia Internaţională a

Hotelierilor şi Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj reglementează

această situaţie cu titlu excepţional şi sub rezerva şi condiţiile ca hotelierul să-l informeze

64

pe agentul de voiaj cu trei săptămâni înainte în legătură cu indisponibilitatea rezervărilor.

În asemenea condiţii, hotelierul trebuie să-i cazeze pe clienţi în hotelul „cel mai apropiat,

echivalent sau superior”, suportând diferenţa de tarif.

Responsabilităţile clientului

Pentru a putea stabili răspunderea clientului în cazul neutilizării totale sau parţiale

a rezervării în timpul intervalului prevăzut în contract, este necesară distincţia între

a. Contractul încheiat între hotelier şi client. În acest caz, culpa clientului constă în

neinformarea hotelierului privind intenţia de reziliere a contractului şi este

reglementat, în general, prin regulamentul hotelului.

și

b. Contractul încheiat între hotelier şi organizatorul de voiaje, care este un contract

comercial, caz în care orice anulare trebuie făcută prin agentul de voiaj, la

hotelier, printr-un înscris datat (fax, e-mail, scrisoare).

Hotelierul, ca şi clientul său, sunt obligaţi să aibă un comportament corect, unul

faţă de celălalt. De fiecare dată când una din părţile unui contract hotelier se află în

imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile, din motive de forţă majoră, ea va fi exonerată

de obligaţii, fără a plăti despăgubiri. Singura obligaţie rămâne avertizarea imediată a

celeilalte părţi, prin orice mijloc aflat la îndemână, în scopul limitării prejudiciului.

Responsabilităţile hotelierului

Hotelierul poate fi considerat responsabil în următoarele cazuri:

- deces sau lezare corporală a clientului, în timpul şederii acestuia în hotel;

- deteriorarea, dispariţia unor obiecte ce aparţin clientului;

- orice prejudiciu rezultat ca urmare a evenimentelor ce survin în hotel şi care îl

pot leza pe client. Hotelierul este exonerat de răspundere dacă evenimentele respective

nu puteau fi prevăzute, evitate sau prevenite;

- boli provocate de băuturile şi alimentele oferite clientului, dacă hotelierul nu

poate demonstra că acestea erau adecvate pentru consumul persoanelor sănătoase.

Atunci când prejudiciul rezultă din culpa altei persoane decât clientul, hotelierul

trebuie să-l despăgubească pe client, dar are drept de recurs asupra persoanelor vinovate.

Hotelierul trebuie să accepte în depozit hârtii de valoare, bani şi alte obiecte de

valoare. El nu le poate refuza decât dacă acestea prezintă pericol sau sunt incomode.

De asemenea, hotelierul are dreptul să examineze obiectele ce-i sunt încredinţate

în depozit şi poate solicita plasarea acestora într-un spaţiu închis şi sigilat.

Când acceptă obiectele în depozit, hotelierul îşi poate limita responsabilitatea la o

sumă echivalentă cu de 500/1000 de ori preţul zilnic al cazării, cu condiţia avertizării

clientului asupra acestor limite.

Responsabilitatea hotelierului se consideră nelimitată, dacă acesta a refuzat

depozitul pentru obiectele pe care este obligat să le accepte.

În practica internaţională, responsabilitatea hotelului pentru alte obiecte decât cele

pe care trebuie să le accepte în depozit nu poate depăşi de 100 de ori preţul zilnic al

cazării.

Hotelierul nu răspunde de prejudicii în următoarele cazuri:

- prejudiciile aduse obiectelor aflate în proprietatea clientului, dacă deteriorarea ,

distrugerea sau sustragerea se datorează culpei clientului sau oricărei alte persoane care il

însoţeşte, vizitează sau se află în serviciul său;

65

- prejudicii care au decurs dintr-o cauză de forţă majoră sau din natura obiectelor.

Clauze specifice

În cazul contractelor încheiate între hotelier şi organizatorii de voiaje, în afara

clauzelor generale, sunt incluse unele clauze speciale, precum plata. Hotelierul are

dreptul să ceară plata în avans sau sub forma unui depozit de garanţie, sub forma unei

sume depuse la bancă. Hotelierul poate accepta un document numit voucher (în cazul în

care în contract nu e stipulată clauza plăţii în avans). Voucher-ul reprezintă o garanţie a

plăţii din partea organizatorului de voiaj.

Onorarea plăţii se face conform normelor şi la termenul convenit de părţi.

Voucher-ul poate fi de două categorii:

- simplu, care cuprinde, în detaliu, prestaţiile hoteliere normale (cazare, masă),

precum şi datele de sosire şi plecare;

- deschis („full credit”), care acoperă şi alte prestaţii decât cele considerate

normale. Un astfel de voucher se acceptă doar dacă există un acord încheiat expres între

hotelier şi organizatorul de voiaje.

66

Bibliografie:

1. Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura

ABEONA, Bucureşti, 1992

2. Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2006

3. Jugănaru, I.-D., Managementul restructurării în turismul românesc de litoral,

Teză de doctorat, ASE Bucureşti, 2004

4. Jugănaru, I.-D., Politici şi strategii în turismul mondial, Editura Expert,

Bucureşti, 2007

5. Minciu, Rodica, Economia turismului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită,

Editura Uranus, Bucureşti, 2005

6. Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International,

Economica, Paris, 1995

7. Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition,

Economica, Paris, 2007

8. ***O.M.T. Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies,

New York, 1993

9. ***O.M.T., Comunicat de presă („Recul al turismului internaţional în 2003,

revenire prevăzută pentru 2004”), Madrid, 27 ianuarie 2004

10. www.ec.europa.eu/eurostat

11. www.tourisme.gouv.fr., Les comptes du Tourisme, 2005

12. www.world-tourism.org/francais/newsroom/

13. www.world-tourism.org, O.M.T., comunicate de presă

14. www.world.tourism.org, Organizaţia Mondială a Turismului, Comunicat de

presă (“Un alt an record pentru turismul mondial”), Madrid, 29 ianuarie 2007