PROGRAME ACVATICE ADAPTATE (PAA)

Programele acvatice adaptate – PAA se adresează persoanelor cu anumite dizabilităţi sau disfuncţii, mai mult sau mai puţin severe, care, indiferent de natura lor (fizică, psihică, psiho-motrică), nu permit parcurgerea unor programe obişnuite – PA-DPM, programe acvatice pentru dezvoltare perceptiv-motrică.

Persoanele cu „cerinţe educative speciale” – CES, sunt indivizi cu deficienţe1, incapacităţi2 sau handicap-uri³.

Chiar dacă prezintă unele componente asemănătoare celor din PA-DPM – motricitate globală, acvacitate, socializare – programele acvatice adaptate prezintă numeroase alte aspecte particulare. Astfel, în pregătirea persoanelor cu nevoi speciale, cu suferinţe care le împiedică să parcurgă programe clasice, trebuie cunoscute următoarele:

afecţiunea dominantă, dar şi cele asociate; nivelul maturizării SNC, ce include mielinizarea, lateralitatea,

dezvoltarea sistemelor senzoriale etc. ; experienţă motrică (Harre, 1976); nivelul coordonării musculare (J.Weinek, 1992). Calitatea

suitei de gesturi derulate – eficienţa mişcării – depinde şi de precizia sincronizărilor gesturi derulate – eficienţa mişcării, considerăm că muşchiul trebuie “învăţat” să lucreze economic, să-şi pună în funcţiune simultan cât mai multe fibre, prin crearea unor inhibiţii central asupra “circuitului Renshaw” (circuit cu acţiune desincronizată asupra motoneuronilor, Cometti 1991).

Specialiştii afirmă că exerciţiile sunt bazate pe structuri motrice asemănătoare gesturilor – acţiunilor practice simple, necesare;

capacitatea de adaptare motrică şi capacitatea de transfer; nivelul funcţional al formaţiunii reticulare (mai exact al cortexului

cerebral) care reflectă întârzierea, suportarea, declanşarea oboselii şi a efectelor ei (Hotz şi Weinek, 1983)

1. deficienţă – perturbare cu caracter temporar sau definitiv a unei structuri anatomo-fiziologice sau psihice, care afectează capacitatea de muncă şi dereglează procesul de adaptare a persoanei în societate (A.Gherguţ, Sinteze de psihopedagogie specială, 2005).

2. incapacitatea – diminuarea sau pierderea posibilităţilor fizice sau psihice consecutive unei deficienţe, fapt care afetează buna desfăşurare a activităţii normale a unei persoane (A.Gherguţ, 2000)

3. handicap – dezavantaj rezultat al unei deficienţe sau incapacităţi, care împiedică individul în a-şi exprima rolul social pentru care s-a pregătit (A.Gherguţ, 2000).

OBIECTIVELE ACTIVITĂŢILOR ACVATICE ADAPTATE ŞI MODALITĂŢILE DE ABORDARE

EDUCAŢIONALĂ

Obiectivele PAA sunt următoarele: dezvoltarea fizică corectă şi educarea ţinutei corporale; asigurarea unui nivel corespunzător de troficitate musculară; formarea unor conduite perceptiv-motrice, având în vedere complexitatea

dizabilităţii: control motor – kinezie (comunicare prin corp) şi sensibilitate posturală, orientare în schema corporală

(capacitatea de execuţie prin imitaţie), lateralitate (stabilitate motrică, eliminarea ticurilor, dezvoltarea unor abilităţi manuale) etc.;

capacitate de combatere şi cuplare a mişcărilor; capacitate de echilibrare; orientare spaţio-temporală; capacitate de ritmicizare; capacitate de reacţie; capacitate de transformare a mişcărilor;

însuşirea şi dezvotarea unor abilităţi psiho-motrice aplicativ-utilitare; constituirea unor deprinderi de practicare independentă a structurilor motrice

poliforme, a acţiunilor lipsite de pericol în execuţie; dezvoltarea conştiinţei de sine (control şi stăpânire) şi a conştiinţei de alţii (socializare

prin stimularea dialogurilor şi dezvoltarea realţiilor de grup); monitorizarea evoluţiei paciantului; asigurarea inserţiei bio-psiho-sociale a individului cu cerinţele speciale.

Dintre modalităţile de abordare educaţională impuse în programele acvatice adaptate cele mai importante sunt:

cunoaşterea părinţilor, a condiţiei ereditare şi familiale prin interviu anamnestic;

respectarea indicaţiilor medicale de tratament kinetic, ce are la bază diacnosticul clinic - de exemplu, în cazul subiecţilor cu paraplegii, tetraplegii, este important să se ia în considerare fragilitatea relativă a segmentelor paralizate, lipsa de sensibilitate a acestor zone, complicaţiile inerente - incontinenţa urinară (aceasta obligă la golirea vezicii urinare înainte de intrarea în bazin), etc.;

diagnoza kinetoterapeutică prin colaborare cu medicul curant, psiholog, pedagog, logoped, asistent social, pentru înţelegerea comportamentului în condiţii bazale, în adaptare ludică, în realţie cu persoanele apropiate, etc.;

stabilirea unor contacte directe cu persoana deficientă, de genul discutării temelor din program, a îmbrăţişărilor de felicitare după execuţiile reuşite etc.;

crearea unei imagini reale asupra posibilităţilor psiho-motrice ale fiecărui subiect;

eliminarea tuturor situaţiilor de risc, ce pot fi generate de practica sportivă;

înregistrarea în fişe speciale a activităţii acvatice zilnice; confidenţialitatea fişelor; asistenţa permanentă a paciantului, chiar până în momentul părăsirii

bazei de recuperare; liniştirea, calmarea subiectului în momentul separării lui de părinţi; respectarea normelor privind pregătirea organismului pentru efort.

Încălzirea pe uscat, cu durata maximă de 30 minute (mai mare decât în cazul programelor acvatice obişnuite), va preceda obligatoriu programul de apă;

stabilirea unor grupe mici de lucru – 2-3 subiecţi maxim; în cazurile severe, cum sunt cele care privesc deficienţii psihici, se impune practica individuală;

repetarea demonstraţiilor până la înţelegerea corectă a sarcinilor; precizarea unor sarcini şi indicaţii scurte şi clare; încurajarea execuţiilor individuale extra-program; încheierea fiecărei lecţii cu exerciţii de respiraţie şi jocuri.

În general, PAA trebuie să fie incluzive pentru prsoanele cu nevoi speciale, în afecţiuni locomotorii, psiho-motrice, a celor cu deficit sau hiperactivitate atenţională (prosexică), cu retard mental, autism sindrom Down, cu deficienţă senzoriale, afecţiuni reumatismale, etc.

În aceste cazuri, unele dramatice, este absolut necesar ca persoanele angajate în derularea programelor să lucreze cu pasiune şi fără prejudecăţi. Ele trebuie să creeze un „cadru stimulativ reacţional”, în sensul stabilirii unor legături afective, ce asigură paciantului o imagine de sine pozitivă şi îl ajută în integrarea sa socială.

Adoptarea unui model de relaţie empatică, afectiv-emoţională, bazată în principal pe înţelegerea intuitiv-imediată şi reciprocă, se impune în activitatea cu vârstele copilăriei şi adolescenţei. Poate fi realizat astfel prin „nurturanţă” (influenţa mediului în opoziţie cu ce aduce ereditatea, accidentul sau îmbolnăvirea) obiectivul major al domeniului kinetoterapeutic, şi anume ameliorarea capacităţilor fizice şi psihice.

Ca durată, după încălzirea prealabilă a organismului pe uscat (maxim 30 minute), aproximativ 20-30 minute din programul orei de antrenament vor fi folosite pentru exerciţii terapeutice în bazin. Timpul rămas poate fi flosit pentru explicarea specificului programului, aprecierea calităţii execuţiilor acvatice şi pentru relaxarea de încheiere în apă caldă. Iniţial, şedinţa de hidroterapie trebuie să solicite minim pacientul. Cu alte cuvinte, şedinţa se va termina chiar dacă paciantul va fi capabil să continue efortul.

Treptat, antrenamentul va deveni tot mai complex, iar şedinţa de hidroterapie pentru dizabilităţi puţin grave pote să-şi mărească durata de la 30 la 60 de minute de activitate acvatică. Când durata exerciţiului atinge 60 de minute, intensitatea poate creşte, pentru a completa aceeaşi valoare a efortului într-o perioadă mai scurtă.

DEFICIENŢE FIZICE SEGMENTARE

Reabilitarea integrităţii şi condiţiei fizice include evaluarea şi diagnosticarea paciantului din punct de vedere medical. Pe lângă tratamentul clasic, practicat pe uscat şi prescris de către clinician, în deficienţele fizice, fie ele globale, fie segmentare, se recomandă datorită valenţelor sale multiple şi recuperarea acvatică. Această terapie în mediul fluid se pretează în corectarea deficienţelor ortopedice, în condiţiile în care sunt respectate şi parcurse şase faze de recuperare.

Conform literaturii de specialitate, fiecare etapă incorporează o componentă educaţională şi una fizică. Hidroterapeutul are astfel posibilitatea conceperii unui program de tratament unic pentru fiecare subiect. Obiectivele acvatice trebuie să fie asemănătoare celor fixate pentru mediul terestru şi chiar să le completeze.

Prima fază a planului hidric de recuperare reconsideră experienţele pozitive ale paciantului şi include o evaluare a disponibilităţlor şi abilităţilor sale acvatice.

Componenta educaţională impune restricţii pentru siguranţa demersurilor în apă, iar cea fizică asigură un prim tratament hidroterapeutic, pentru scăderea durerilor (dacă ele există) şi pentru ameliorarea amplitudinii articulare. Tratamentul acvatic respectă indicaţile privind structurile de mişcare stabilite prin diagnosticul medical.

A doua fază prezintă un program adaptat pentru dezvoltarea rezistenţei inimii şi a forţei musculare. Aceasta din urmă este asigutată prin folosirea densităţii apei ca mijloc de rezistenţă. Elementele educaţionale ale celei de-a doua faze includ instrucţiuni pentru un antrenament progresiv de anduranţă şi auto-stetching.

În cadrul componentei fizice sunt incluse exerciţii în regim aerob, pentru dezvoltarea rezistenţei generale a organismului, cu efecte favorabile, în principal cardiovasculare. De asemenea, sunt însuşite diverse tehnici de stretching pentru asuplizare.

A treia fază vizează dezvoltarea echilibrului şi a coordonării neuromusculare. Mişcările devin complexe, specializate, pregătind pacientul pentru mişcările aplicativ-utilitare terestre. În această fază, antrenamentul cardiovascular este intensificat pentru a face posibilă reintegrarea în activităţile zilnice socio-profesionale sau chiar sportive. Componenta educaţională include orientări metodologice pentru ameliorarea prin efort voluntar a condiţiei fizice. Este indicat cadrul general de activitate individuală post-lecţie acvatică. Se fac referiri la frecvenţa, durata şi intensitatea ideală pentru structuri similare sau complementare practicate, structuri ce concură la dezvoltarea rezistenţei generale a organismului şi la pregătirea unor activităţi motrice tot mai complexe.

Faza patru şi cinci includ execuţii complexe, prin care se reglează caracterul adaptat şi incluziv al terapiei generale. Mişcările frecvent folosite, cu particularităţile lor specifice de amplitudine, tensiuni musculare, formă, direcţie, ritm, etc., sunt practic reconstituite în mediul fluid. Aproximativ 70-95% din programul acvatic terapeutic trebuie să reprezinte oglinda gesturilor realizate pe uscat. Antremnamentul rezistenţei cardiovasculare se intensifică prin introducerea intervalelor anaerobe. Şedinţele în bazin pot fi folosite în scop compensator pentru cei care se află doar într-o perioadă de reabilitare fizică.

Prin componenta educaţională se insistă pe prevenirea unor eventuale accidentări, în cadrul procesului de revenire la activitatea anterioară – profesională sau sportivă. Ea include informaţii care susţin tranziţia către mediul aclinic.

Faza a şasea, propune un program terapeutic acvatic de mentenaţă a condiţiei fizice mult ameliorate, cu reflectare psihică favorabilă. Programele de menţinere a condiţiei fizice pot continua pe termen îndelungat, durata fiind stabilită prin liber arbitru de către fiecare subiect. Ele sunt practicate în special de cei care nu tolerează atât de bine exerciţiile pe uscat.

TORTICOLISUL

Torticolisul reprezintă înclinarea capului şi gâtului de partea bolnavă şi răsucirea gâtului spre artea sănătoasă.

SCOPUL EXERCIŢIILOR CORECTIVE

stingerea reflexului de atitudine incorectă a capului, gâtului şi centurii scapulare;

stabilizarea unui nou reflex de atitudine corectă, atât în poziţii sau actiuni statice, cât şi în cele dinamice;

fortificarea grupelor musculare ale gâtului din partea în care este înclinat capul în condiţii de lungire (excentric) şi tonifierea grupelor de cealaltă parte, în condiţii de scurtare (concentric);

corectarea oricărei deficienţe secundare care însoţeşte torticolisul.

EXERCIŢII CORECTIVE

Pe marginea bazinului: din aşezat pe marginea bazinului - întoarceri ale capului spre partea

bolnavă şi înclinări spre partea sănătoasă; din aceeaşi poziţie iniţială - extensii şi arcuiri ale capului; tot din aşezat - mişcări semicirculare ale capului executate

preponderent în plan posterior, cu o intensă mobilizare a musculaturii gâtului;

adoptând aceeaşi poziţie iniţială, dar cu mâna de partea afectată prinzând marginea bazinului - ridicarea celuilalt braţ prin înainte-sus simultan cu întoarcerea capului spre partea bolnavă - inspiraţie, revenire, expiraţie;

din aşezat, cu un baston la spate, apucat diagonal, o mână sus şi una jos - înclinări şi arcuiri ale trunchiului şi capului spre partea sănătoasă, alternativ cu întoarceri şi arcuiri ale acestor segmente spre cea bolnavă;

din aceeaşi poziţie iniţială, cu un cordon elastic apucat diagonal la spate, mâna de partea afectată prinde jos şi cealaltă sus – extinderea extensorului, capul şi gâtul fiind redresate în poziţie corectă.

Exerciţii în bazin cu apă mică: din stând depărtat cu mâinile pe şold - fandări laterale spre partea bolnavă şi înclinări ale capului şi

trunchiului spre cealaltă parte; din aceeaşi poziţie iniţială, fandări laterale spre partea sănătoasă simultan cu întoarceri ale capului în

direcţia părţii bolnave; din stând depărtat cu o mână pe creştet (cea dinspre partea bolnavă), cealaltă pe şold, fandări

laterale cu înclinări ale capului şi trunchiuluispre partea sănătoasă; stând cu spatele la peretele bazinului, mâinile apucă scara - extensii ale trunchiului şi capului,

concomitent cu întoarcerea acestuia spre partea deficientă; stând lateral faţă de scară, care este apucată cu mâna dinspre partea sănătoasă la nivelul şoldului,

celălalt braţ fiind îndoit la spate - înclinări laterale ale trunchiului prin depărtarea bazinului de scară; exerciţii de mers, cu mâinile pe şold, pe toată talpa sau pe vârfuri, capul înclinat spre partea

sănătoasă şi întors spre cea bolnavă; din mers, înclinări şi arcuiri ale capului, gâtului şi trunchiului spre partea sănătoasă; din mers, întoarceri şi arcuiri ale capului, gâtului şi trunchiului spre partea afectată fizic, fiind necesară

alungirea fibrelor musculare; mers cu capul în poziţe corectivă, înclinat spre partea sănătoasă sau extensie, cu o minge medicinală

sprijinită fie pe partea bolnavă, fie pe frunte; acelaşi exerciţiu, cu ridicarea genunchilor la orizontală; din mers, cu un baston sau un plutitor la spate, apucat oblic de capete, înclinări ale capului şi

trunchiului spre partea sănătoasă, alternativ cu întoarceri spre cealaltă parte; acelaşi mijloc cu ridicarea genunchilor spre suprafaţa apei; mers cu trunchiul uşor aplecat şi cu mâinile la ceafă, întoarceri ale capului spre partea deficientă, sau

înclinări spre cealaltă parte.

Exerciţii în bazin cu apă mare: din plutire pe piept, în lateral faţă de peretele bazinului, cu mâna sprijinită de şanţul sparge-val –

picioare craul cu întoarcerea capului pentru inspiraţie de partea bolnavă la fiecare şase bătăi; din plutire pe piept, cu faţa spre perete, ambele mâini sunt sprijinite pe sparge-val – picioare bras cu

inspiraţie după fiecare mişcare sau picioare craul cu extensia pronunţată a capului pentru inspiraţie, după şase bătăi;

din plută pe spate cu sprijin la perete şi corpul bine întins pe apă - picioare în procedeul spate şi înclinări ale capului spre partea sănătoasă după şase mişcări;

picioare craul, cu sau fără plutitor - întoarcerea capului pentru inspitraţie spre partea bolnavă sau extensie-arcuire la fiecare şase bătăi;

picioare bras sau fluture, cu sau fără plutitor, ridicând energic capul pentru a inspira; picioare spate, braţele pe lângă corp, cu înclinarea capului spre partea sănătoasă după fiecare şase

mişcări de picioare; picioare craul cu respiraţie, un braţ sus (cel din partea sănătoasă) şi unul jos (cel din partea afectată),

executând în momentul inspiraţiei extensia energică a capului; acelaşi exerciţiu cu întoarcerea capului spre partea bolnavă; picioare craul cu mâinile prinse la spate - inspiraţia este realizată prin extensia capului; picioare bras cu mâinile prinse la spate - inspiraţia este realizată prin extensia capului; picioare spate, un braţ sus şi unul jos (cel din partea afectată); picioare spate cu o plută (flotor) susţinută în regiunea lombară; procedeu craul cu inspiraţie prin întoarcerea capului spre partea bolnavă; procedeu spate - capul este înclinat spre partea sănătoasă; procedeu spate - capul este uşor întors spre partea bolnavă; procedeu bras sau fluture, cu extensia energică a gâtului în momentul inspiraţiei.

INDICAŢII METODICE

Torticolisul, scurtarea unilaterală a muşchiului sterno-cleido-mastoidian, având ca rezultat înclinarea de partea muşchiului lezat şi răsucirea gâtului spre partea sănătoasă, necesită alcătuirea unor programe speciale pentru musculatura gâtului.

Se impune respectarea următoarelor indicaţii metodice: exerciţiile dinamice sunt iniţiate din poziţii corecte, corective sau

hipercorective ale capului şi gâtului; exerciţiile dinamice constau din mnişcări corective, sub forma redresărilor

capului, gâtului şi centurii scapulare în atitudine corectă, corectivă sau hipercorectă, după cum urmează: exerciţii pentru cap şi gât se realizează sub forma mişcărilor de răsucire a gâtului

spre partea bolnavă, de îndoire spre partea sănătoasă şi sub forma extensiilor; exerciţii pentru braţe şi centura scapulo-humerală sunt realizate asimetric - braţul de

partea afectată realizează mişcările sub nivelul umerilor, iar celălalt peste acest nivel; exerciţiile pentru trunchi îmbracă forma extensiilor, a înclinărilor laterale spre partea

sănătoasă şi a răsucirilor spre partea afectată; exerciţiile corective de înot vor fi concepute pentru a respecta structura

respiraţiei specifice înotului într-un anumit procedeu tehnic.