1

Surse alternative de finanţare

a operaţiunilor de export-import

2

Surse alternative de finanţare

a operaţiunilor de export-import

I Introducere în tranzacţiile comerciale internaţionale

1.1 Aspecte generale referitoare la activitatea de export-import

1.2 Etape în derularea operaţiunilor de export-import

1.3 Documentele utilizate în comerţul internaţional

1.4 Modalităţi de stingere a obligaţiilor de plată în comerţul internaţional

1.5 Principalele surse de finanţare a activităţii de export-import

II Tehnici bancare de finanţare a operaţiunilor de export-import

2.1 Tehnici de finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de export-import

2.1.1 Finanţarea activităţiide export-import în perioada de pre-livrare

2.1.2 Finanţarea activităţii de export-import în perioada de post-livrare

2.2 Tehnici de finanţare pe termen mediu şi lung a operaţiunilor de export-import

2.2.1 Creditul furnizor

2.2.2 Creditul cumpărător

2.2.3 Linia de credit extern

III Surse alternative/netradiţionale de finanţare a operaţiunilor de export-import

3.1 Finanţarea operaţiunilor de export-import prin utilizarea unor instrumente de plată/credit şi a unor modalităţi de decontare

3.1.1 Scontarea cambiilor. Creditul de scont

3.1.2 Negocierea cambiilor sau a documentelor comerciale

3.1.3 Creditul de accept

3.1.4 Avans în baza ordinului de încasare (incaso documentar)

3.1.5 Finanţarea prin utilizarea acreditivului documentar

3.2 Factoring-ul 3.2.1 Concept. Reglementări. Mecanism de derulare

3.2.2 Sistemul celor doi factori. Avantajele factoring-ului

3.2.3 Tipuri de factoring. Funcţiile factoring-ului

3.2.4 Contractul de factoring. Costurile operaţiunii de factoring

3

3.2.5 Tendinţe globale şi regionale privind dezvoltarea factoring-ului

3.2.5.1 Prezentare generală

3.2.5.2 Analiza situaţiei factoring-ului în România

3.3 Forfetarea 3.3.1 Concept. Piaţa operaţiunilor de forfetare. Documentele necesare

pentru derularea forfetării

3.3.2 Etapele şi mecanismul operaţiunii de forfetare

3.3.3 Metode de calcul al taxei de forfetare

3.3.4 Avantajele şi dezavantajele participaţilor la operaţiunea de forfetare. Comparaţie între scontare şi forfetare

3.3.5 Consideraţii asupra situaţiei pieţei internaţionale a forfetării

3.4 Leasing-ul

3.4.1 Concept. Reglementări. Caracteristici

3.4.2 Participanţii, obiectul şi mecanismul de funcţionare al operaţiunilor de leasing

3.4.3 Formele de leasing. Implicaţiile fiscale ale leasing-ului în România

3.4.4 Determinarea fluxurilor de numerar generate de operaţiunea de leasing

3.4.5 Avantajele şi riscurile leasing-ului. Ierarhia factorilor care detemină opţiunea pentru leasing

3.4.6 Leasing-ul în Europa

3.4.6.1 Prezentare generală

3.4.6.2 Analiza situaţiei leasing-ului în România. ASLR. ALB

IV Garantare şi asigurare în comerţul internaţional

4.1 Garantarea operaţiunilor de export-import

4.2 Asigurarea creditelor de export

V Concluzii

Bibliografie

4

Lista cuvintelor cheie ▪ comerţ internaţional ▪ Factors Chain International

▪ contractarea internaţională ▪ forfetare

▪ riscul plăţilor ▪ scrisoare de angajament

▪ condiţii de livrare ▪ zile de graţie

▪ documente comerciale ▪ straight discount

▪ documente financiare ▪ discount to yield

▪ factura comercială ▪ leasing

▪ cambia/biletul la ordin ▪ leasing intern

▪ surse de finanţare ▪ leasing extern

▪ creditul furnizor ▪ leasing operaţional

▪ creditul cumpărător ▪ leasing financiar

▪ creditul de scont ▪ LEASEUROPE

▪ creditul de accept ▪ garanţie bancară

▪ creditul de accept ▪ contragaranţia

▪ negocierea documentelor ▪ scrisoare de garanţie de plată

▪ operaţiune cu recurs ▪ asigurare

▪ operaţiune fără recurs ▪ co-asigurare

▪ factoring ▪ reasigurare

▪ factor de export ▪ asigurarea creditelor de export

▪ factor de import ▪ poliţa de asigurare a riscurilor de neplată

▪ factoring convenţional ▪ asigurare în nume şi cont stat

▪ factoring la scadenţă ▪ EXIMBANK România

5

Capitolul I Introducere în tranzacţiile comerciale internaţionale

Dezvoltarea comerţului internaţional constituie o cale importantă în succesul

economic al unei ţări, inclusiv pentru economiile în tranziţie, aşa cum este cazul tării noastre. Comerţul internaţional implică un grad ridicat de competitivitate nu numai între firme, ci şi între ţări. Bineînţeles, factorii competiţionali includ: preţul şi calitatea mărfurilor, reţeaua de distribuţie, serviciile oferite; în acelaşi timp, însă, foarte importantă este eficienţa activităţii sistemului bancar, gama serviciilor şi instrumentelor bancare puse la dispoziţia exportatorilor/importatorilor. De asemenea, derularea unei tranzacţii în comerţul internaţional presupune un număr ridicat de riscuri care nu apar în cazul comerţului interior.

Firma trebuie să facă faţă numeroaselor probleme care pot să apară în cadrul activităţilor de import sau export. Aceste probleme privesc, în principal, următoarele aspecte: piaţa produsului, reglementările naţionale şi internaţionale în materie de comerţ, transportul mărfurilor, riscul plăţilor, riscul valutar, contextul politic şi economic. Atunci când un exportator/importator doreşte să dezvolte operaţiuni de comerţ internaţional, el trebuie să parcurgă o serie de etape: contractarea mărfurilor/serviciilor, schema de plată, expedierea mărfurilor, preluarea şi plata mărfurilor/serviciilor. Fiecare dintre aceste patru etape are importanţa sa pentru finalizarea în bune condiţii a tranzacţiei, nerespectarea lor putând avea efecte negative pentru ambii parteneri. De exemplu, întârzierea livrării la timp a mărfurilor din portul stabilit poate afecta preluarea lor de importator (acesta nu va putea, de exemplu, să-şi continue ritmic procesul de producţie); întârzierea livrării va determina întârzierea plăţilor, deci a încasării contravalorii mărfurilor de exportator, etc. Prin urmare, este necesar ca fiecare etapă să fie abordată cu atenţie.

Derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale şi a relaţiilor de plăţi generate de acestea se realizează pe baza contractelor comerciale internaţionale. Pentru finalizarea operaţiunilor de comerţ exterior sunt necesare o suită de documente care concretizează de fapt, executarea contractului. În principiu, aceste documente pot fi grupate în două categorii: prima grupă este formată din documente comerciale: factură, documente de transport, documente de asigurare, alte documente (certificatul de origine, certificate de calitate, fitosanitare, lista de colete/greutate, buletin de analiză, licenţa de import/export etc); a doua grupă include documente financiare (cambia, biletul la ordin, etc). Erorile din documente pot să întârzie transferul mărfurilor şi efectuarea plăţilor, de aceea este important ca ele să fie completate corect şi să corespundă condiţiilor contractuale.

Modalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional s-au diversificat continuu, odată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale şi a perfecţionării tehnicilor şi tehnologiilor de transmitere a mesajelor financiare. Decontarea tranzacţiilor comerciale internaţionale se poate realiza prin: plata direct din cont (plata din cont deschis), ordin de plată, incaso documentar, acreditiv documentar, contrapartidă. Alegerea modalităţii de decontare se realizează în funcţie de: încrederea dintre parteneri şi bonitatea acestora, valoarea tranzacţiilor,

6

caracteristicile mărfii, situaţia economică şi politică din ţările de unde provin cei doi parteneri, durata relaţiilor comerciale dintre parteneri etc. Indiferent de metoda utilizată, exportatorul trebuie să fie în măsură să deţină controlul asupra mărfii până când încasează de la importator contravaloarea acesteia. Pe de altă parte, importatorul este interesat să fie sigur că va primi marfa la timp, cu respectarea condiţiilor contractuale privind cantitatea şi calitatea, şi doreşte, în cele mai multe cazuri, să obţină o cumpărare pe credit.

Resursele financiare utilizate de agenţii economici în desfăşurarea activităţii curente şi de investiţii pot fi proprii sau atrase.

Resursele financiare proprii sunt fondurile băneşti constituite de o firmă în vederea finanţării activităţii sale curente sau ca aport la realizarea unei investiţii, precum şi fondurile rezultate din activitatea economică a acesteia (profit, fonduri, rezerve, avansuri primite de la clienţi etc.).

Resursele financiare atrase sau externe agentului economic sunt reprezentate de împrumuturile contractate de acesta de pe piaţa financiară. Principalele surse de creditare sau finanţare a activităţii de export-import a agenţilor economici provin din afara ţării sau din interior, după cum urmează: surse atrase de pe piaţa monetară şi de capital internaţională (de la: instituţii financiare internaţionale - FMI, Banca Mondială, B.E.I, B.E.R.D etc; agenţii specializate de creditare a exporturilor - Export Credit Agencies; instituţii financiar-bancare din ţările dezvoltate) şi surse atrase de pe piaţa monetară şi de capital naţională (de la: băncile comerciale, băncile specializate de export-import, banca centrală şi instituţiile de asigurare).

Capitolul II Tehnici bancare de finanţare a operaţiunilor de export-import

Tehnicile financiar-bancare specifice, destinate promovării tranzacţiilor comerciale internaţionale deţin un loc aparte în ansamblul relaţiilor economice internaţionale. Produsele de creditare/finanţare puse la dispoziţia firmelor pentru derularea activităţii de export-import se pot clasifica astfel: - în funcţie de termenul de acordare: pe termen scurt (cu o durată ce nu depăşeşte un an, cu excepţia creditelor pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie), pe termen mediu (creditele a căror durată de rambursare este cuprinsă între 1 şi 5 ani) şi pe termen lung (împrumuturile ce depăşesc durata de 5 ani); - în funcţie de forma de creditare se disting: operaţiunile înregistrate în conturi bilanţiere (caracterizate prin punerea efectivă la dispoziţie a fondurilor) şi operaţiunile ce figurează în afara bilanţului (ce reprezintă angajamentul de a pune la dispoziţie fonduri, de ex: acordarea de avaluri, emiterea scrisorilor de garanţie bancară etc); - în funcţie de mecanismul de acordare şi derulare: convenţionale/clasice (creditul furnizor, creditul cumpărător, linia de credit etc) şi neconvenţionale/alternative (scontare, factoring, forfetare, leasing etc). Creditul pe termen scurt şi foarte scurt este utilizat în cazul exporturilor de mărfuri de valori relativ mici şi cu ciclu de fabricaţie scurt. Privite în ansamblu, creditele pe termen scurt pentru finanţarea exporturilor pot fi grupate în: - creditele acordate pentru realizarea producţiei de export, denumite şi credite de prefinanţare a exporturilor, au ca scop satisfacerea nevoilor curente sau excepţionale ale firmelor care au producţie de export (credite pentru finanţarea

7

cheltuielilor şi stocurilor temporare, credite de trezorerie pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie şi credite specifice activităţii de prefinanţare a exporturilor - avansul în contul curent, creditele în cont curent sau creditele în descoperit de cont, creditele de prefinanţare specializate); - credite acordate pentru acoperirea nevoilor de exploatare pe perioada dintre livrarea mărfii şi încasarea contravalorii ei din străinătate, denumite credite de export (avansul pe documente de mărfuri, avansul pe baza cesionării creanţelor, creditele garantate printr-o poliţă de asigurare).

Finantarea bancara pe termen mediu si lung a activitatii de export-import se referă la creditele a căror durată de rambursare este cuprinsă între 1 şi 5 ani (pe termen mediu) şi la cele care depăşesc durata de 5 ani (pe termen lung), destinate satisfacerii nevoilor de resurse financiare necesare agenţilor economici pentru realizarea exporturilor-importurilor complexe sau de mare valoare (creditul furnizor, creditul cumpărător), investiţiilor (linia de credit), a diferitelor forme de cooperare industrială etc.

Creditul furnizor reprezintă o tehnică tradiţională de finanţare bancară pe termen mediu şi lung a exportatorilor de bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii tehnologice etc.), utilizată atunci când aceştia vând importatorilor bunurile cu plata la un anumit termen de la livrare. Acordarea şi derularea creditului furnizor presupune încheierea următoarelor documente: contractul comercial internaţional - între exportator şi importator; acordul - cadru de garantare - între agenţia de garantare a creditelor de export şi banca exportatorului; acordul de avalizare/garantare a contractului de credit - între importator şi banca sa; contractul de credit furnizor - între exportator şi banca sa; poliţa de asigurare a creditului furnizor - emisă de agenţia de garantare şi asigurare a creditelor de export (sau de o instituţie de asigurare specializată) în favoarea exportatorului; el va cesiona poliţa de asigurare în favoarea băncii finanţatoare care îi acordă creditul furnizor. Avantajele creditului furnizor: creditul poate fi acordat în baza unor contracte de export de valori relativ reduse; perioada de montare a creditului este relativ mică şi implicit tranzacţia se derulează mai repede. Principalul dezavantaj îl constituie costurile ridicate ale creditului furnizor, costuri care sunt suportate de importator şi care influenţează negativ eficienţa investiţiei realizate de acesta. În ţara noastră, creditul furnizor este utilizat mai rar la operaţiunile de import, el constituind însă principala formă de creditare a exporturilor româneşti.

Creditul cumpărător este o tehnică tradiţională de finanţare pe termen mediu şi lung a exportatorilor de bunuri de capital, care presupune acordarea unui împrumut "direct" importatorului de către o bancă din ţara exportatorului, în scopul plăţii imediate a contravalorii bunurilor importate (de la exportator). Acordarea şi derularea creditului cumpărător implică încheierea următoarelor documente: contractul comercial internaţional - între exportator şi importator; convenţia de credit bancă � bancă - între banca exportatorului şi banca importatorului; contractul de credit pentru investiţii - între importator şi banca sa; poliţa de asigurare a creditului cumpărător - emisă de agenţia de garantare şi asigurare a creditelor de export (sau de o instituţie de asigurare specializată) în favoarea băncii exportatorului; acordul de garantare � încheiat între agenţia de garantare a creditelor de export şi banca exportatorului; acordul pentru plata costurilor aferente garantării operaţiunii de

8

export � încheiat între agenţia de garantare a creditelor de export şi exportator. Creditul cumpărător este avantajos în special pentru exportator deoarece: vânzarea bunurilor de capital se realizează la livrare, finanţarea primită este fără recurs (agenţia de garantare a creditelor de export preia riscul de neplată al importatorului, cu excepţia situaţiei când exportatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale); costul finanţării este mai redus decât în cazul creditului furnizor (exportatorul nu mai trebuie să asigure creditul, să plătească dobânzi şi alte comisioane bancare). Dezavantajele creditului cumpărător sunt: perioada de montare a creditului este relativ mare, datorită documentaţiei complexe ce trebuie întocmită; montarea şi acordarea creditului se fac pentru contracte comerciale de valoare mare.

O variantă a creditului cumpărător este creditul pentru investiţii în valută, acordat cu încadrare pe linii de finanţare externă. Deosebirea faţă de creditul cumpărător constă în persoana care iniţiază "operaţiunea". Astfel băncile din ţările dezvoltate, în scopul maximizării profitului sau al încurajării exporturilor de bunuri de capital din propria lor ţară, pun la dispoziţia băncilor comerciale din ţările în tranziţie fonduri destinate acordării de credite pentru investiţii firmelor locale interesate, prin intermediul liniilor de credit extern. Capitolul III Surse alternative/netradiţionale de finanţare a

operaţiunilor de export-import

Ca răspuns la mutaţiile apărute în ultimele decenii în comerţul internaţional (creşterea fără precedent a rolului creditului internaţional în derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale) şi ca o dovadă a adaptabilităţii tehnicilor de finanţare la noile cerinţe, au apărut sursele alternative de finanţare: recurgerea la instrumentele de plată/credit sau a metodelor de decontare a tranzacţiilor comerciale pentru obţinerea fondurilor în avans faţă de momentul plăţii convenit cu importatorul, factoring-ul, forfetarea şi leasing-ul. Exportatorii şi importatorii sunt interesaţi în găsirea unor modalităţi de finanţare cât mai flexibile, care să le permită obţinerea fondurilor, fără a fi nevoie să întocmească documentaţie suplimentară şi să prezinte garanţii, aşa cum se întâmplă atunci când se decide apelarea la un credit bancar. De aceea, practica comercială internaţională a imaginat o serie de metode şi căi de a obţine finanţare, utilizând în acest scop, instrumentele de plată/credit sau modalităţile de decontare a tranzacţiei respective: scontarea cambiilor (creditul de scont), negocierea cambiilor sau a documentelor comerciale, creditul de accept, avans în baza ordinului de încasare/incaso documentar, finanţarea prin utilizarea acreditivului documentar.

Factoring-ul este operaţiunea desfăşurată în baza contractului încheiat între factor (societate specializată de factoring sau o bancă) şi aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia, reprezentând dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit. Factoring-ul este un mecanism de finanţare prin care se obţin lichidităţi prin vânzarea de facturi a căror scadenţă este cuprinsă între 180 şi 360 de zile. Întrucât firma de factoring este cea care îşi asumă riscul de neplată al debitorului, ea trebuie să aibă în vedere anumite aspecte înainte de preluarea creanţelor. Astfel, firma de factoring va lua în considerare:

9

- seriozitatea şi gradul de solvabilitate al importatorilor: factorul de export îi va solicita factorului de import să analizeze situaţia financiară a importatorilor pentru a putea evalua situaţia lor;

- calitatea datoriei preluate: factorul de export nu va prelua creanţele pe care le consideră riscante din punct de vedere al încasării.

Aşa cum se observă din mecanismul de derulare, operaţiunea de factoring se realizează de fapt, prin sistemul celor doi factori, în care, factorul din ţara exportatorului (firma de factoring) conlucrează cu factorul de import din ţara importatorului: factorul de export are responsabilităţi faţă de exportator; factorul de import are responsabilităţi faţă de importator; factorul de export şi factorul de import au responsabilităţi reciproce.

În funcţie de serviciile oferite în pachetul de factoring, practica internaţională cunoaşte mai multe tipuri de factoring: a) dacă creanţele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără efectuarea unor plăţi în avans: old line factoring (factoring conventional),maturity factoring (factoring la scadenta); b) dacă creanţele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără protecţia creditului: factoring fără recurs, factoring cu recurs; c) în funcţie de sfera de cuprindere, de modul de preluare şi de administrare a creanţelor de către factor:factoring-ul parţial, factoring-ul total (factoring-ul standard); d) în funcţie de sfera serviciilor oferite de factori: factoring international în sistem de doi factori şi forme speciale de factoring internaţional � create în scopul satisfacerii unor cerinţe specifice ale exportatorilor (factoring simplu sau direct/single factoring, factoring-ul fără notificare/non-notification cross border factoring, factoring-ul spate � în � spate/back to back factoring, factoring de export direct/direct export factoring, factoring de import direct/direct import factoring, factoring-ul international vândut importatorilor/international factoring sold to the importers. În prezent, conform statisticilor Factors Chain International, şase mari bănci din România oferă produse de factoring, rulajele în 2003 fiind de 90 milioane euro pentru piaţa internă şi 135 milioane euro pentru piaţa externă. Între cele şase bănci se numără: Banca Comercială Română, Banca Română pentru Dezvoltare � Groupe Societe Generale, Romexterra şi Unicredit. O altă bancă cu o prezenţă recentă pe această piaţă este Raiffeisen Bank, care a lansat în septembrie 2002 serviciul de factoring intern, volumul tranzacţiilor până la sfârşitul anului ridicându-se la 150 miliarde lei. Pentru serviciile de factoring extern, banca a aderat la organizaţia International Factors Group. Volumul contractelor derulate prin factoring (intern şi de export) a fost e aproximativ 25,1 milioane euro în 2003, adjudecându-şi astfel locul trei, după BCR şi BRD-GSG. Ritmul rapid de creştere a veniturilor obţinute de bănci din operaţiuni de factoring, de aproximativ zece ori în ultimii şase ani, indică o intensificare a schimburilor comerciale şi a nevoiii de lichidităţi a agenţilor economici, confruntaţi cu o concurenţă tot mai puternică.

Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de export-import, care dă posibilitatea exportatorului care a vândut marfă pe credit, să se refinanţeze �vânzându-şi� creanţele materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste 90 de zile, în favoarea unor instituţii financiare specializate în astfel de

10

operaţiuni. Termenul de forfetare provine din expresia franceză �a forfait� care înseamnă renunţarea la anumite drepturi. Nici o altă formă de finanţare nu preia în totalitate riscurile la care exportatorul este expus până la data încasării creanţei/creanţelor: riscul de credit, riscul fluctuării ratei dobânzii, riscul valutar, riscul de ţară etc. Operaţiunea de forfetare este iniţiată de exportator prin contactarea unei bănci/instituţii financiare specializate în astfel de operaţiuni. Procedura de derulare a tranzacţiilor de forfetare pe piaţa primară, poate fi efectuată în două variante, determinate de momentul în care exportatorul îşi manifestă interesul faţă de realizarea ei: înainte de încheierea contractului comercial internaţional � precontractual - sau după semnarea contractului comercial � postcontractual. Contactarea finantaţorului/instituţiei de forfetare de către exportator, după semnarea contractului comercial, poate genera pentru exportator pierderi financiare, atunci când operaţiunea de forfetare se finalizează în condiţii de dobândă superioare celor stabilite prin contractul comercial sau blocarea finalizării operaţiunii de finanţare, atunci când exportatorul nu îndeplineşte condiţiile documentare şi/sau de garantare impuse de către finanţator. De aceea, demararea operaţiunii de forfetare în stadiul precontractual este mai eficientă pentru exportator, etapele aferente fiind: oferta de finanţare fără obligo, oferta de finanţare sub formă de opţiune, oferta fermă/scrisoarea de angajament ("Commitment Letter"), remiterea în custodie a titlurilor de credit (�Keeping in Trust Letter�), cererea de ofertă. Taxa de forfetare, exprimată în sumă absolută, este valoarea dedusă din valoarea nominală a creanţei şi reţinută în avans de către finanţator, la data efectuării operaţiunii de forfetare, calculată pentru întreaga perioadă rămasă până la data scadenţei (preluarea creanţelor de la exportator este fără recurs, în caz de neplată a importatorului/garantului). Valoarea taxei de forfetare se poate calcula după una din următoarele metode: �straight discount� sau �discount to yield�.

Finanţarea prin leasing este o formă specială de creditare, dar nu financiară, ci în bunuri; de aici şi natura diversă a instituţiilor care desfăşoară operaţiuni de leasing - de la instituţii specializate până la bănci şi societăţi de asigurare. O definiţie mai completă a noţiunii de leasing ar putea fi următoarea: formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie de către societăţi financiare specializate în aceste operaţiuni, de instituţii financiare sau direct de producători, companiilor care fie că realizează operaţiuni de un anumit specific, fie nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Pe de altă parte, leasing-ul este o formă de închiriere - realizată de societăţi financiare specializate - a unor bunuri de echipament către beneficiarii care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate pentru cumpărarea acestora de la producători.

Departajarea formelor de leasing se face în funcţie de anumite criterii, şi anume: a) după calitatea utilizatorului bunului: public şi privat; b) d.p.v al obiectului contractului de leasing: leasing mobiliar şi imobiliar; c) după poziţia furnizorului în contractul de închiriere sau după provenienţa fondurilor: leasing direct şi leasing indirect; d) după aparteneţa părţilor: leasing naţional/intern şi leasing internaţional/extern;

11

e) raportul dintre rata de leasing şi preţul e export: leasing financiar şi leasing funcţional/operaţional; f) în funcţie de conţinutul ratelor de leasing: leasing brut şi leasing net; g) termenul de închiriere: leasing pe termen lung, leasing pe termen mediu şi leasing pe termen scurt; h) tehnici specifice de realizare: lease-back (sale and lease-back), time sharing, master leasing, leasing experimental, leverage leasing, venture leasing, leasing and buy-back. Piaţa de leasing a cunoscut o evoluţie spectaculoasă începând cu anul 1994, anul înfiinţării primei societăţi de leasing din România: Romlease SA. În România activează circa 200 de firme de leasing, 35 dintre acestea fiind reunite în Asociaţia Societăţilor de Leasing din România (ASLR). În 2003, piaţa delimitată de asociaţia de profil avea o reprezentativitate de 60% pentru întreaga activitate de finanţare prin leasing în România. Cei mai importanţi clienţi ai firmelor de leasing, au fost şi sunt în continuare, persoanele juridice. În anul 2003, valoarea bunurilor finanţate în leasing pentru persoane juridice a reprezentat aproximativ 77,83% din total piaţă, restul, de 22,17% fiind reprezentat de persoanele fizice. În anul 2002, valoarea bunurilor finanţate în leasing pentru persoane juridice a fost de 86,6% din total piaţă, restul, de aproximativ 13,4%, fiind consecinţa opţiunii clienţilor persoane fizice. În aprilie 2004, a fost înfiinţată Asociaţia de leasing bancară � ALB pentru sprijinirea dezvoltării pieţei de leasing din România, în baza unui cadru legal coerent şi profesional. Până în prezent, s�au înscris: Alpha Leasing, BRD Sogelease, Finans Leasing, HVB Leasing, Piraeus Leasing, Raiffeisen Leasing, UniCreditLeasing şi Volksbank Leasing. Societăţile membre ALB au finanţat în primele şase luni ale anului 2004, achiziţii de bunuri în valoare de 257,1 milioane de euro, nivel apropiat , pe ansamblu, de cel din anul trecut, respectiv 286 milioane euro, ceea ce denotă o creştere extrem de rapidă a pieţei.

Societăţile de leasing au început să se diferenţieze în funcţie de serviciile oferite şi să se facă cunoscute prin finanţarea unor obiecte specifice diferitelor nişe de piaţă. Cu toate că, numărul operatorilor pe piaţa de leasing din România este în creştere, leasing-ul continuă să nu fie exploatat la nivelul potenţialului, estimat de specialişti la peste 4 miliarde euro, prin urmare, este de aşteptat ca acest sector să cunoască o dezvoltare susţinută în următorii ani.

IV Garantare şi asigurare în comerţul internaţional

Abordarea corelată a diferitelor forme de garantare şi asigurare permite exportatorului, importatorului şi intermediarilor financiari să limiteze riscurile aferente finanţării tranzacţiilor internaţionale.

Scrisoarea de garanţie bancară (SGB) reprezintă angajamentul asumat de o bancă (banca garantă), în favoarea unei persoane (beneficiarul garanţiei), de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care, o altă persoană (ordonatorul), în contul căreia se emite garanţia, nu şi-a onorat faţă de beneficiarul garanţiei, o obligaţie contractuală sau a onorat-o defectuos. Aplicarea regulilor uniforme în materie de garanţii este voluntară, ele se aplică numai acelor garanţii în al căror text se

12

precizează expres că sunt supuse uneia din publicaţiile CCIP (Publicaţia nr. 325, Publicaţia nr. 458), de regulă, se are în vedere dreptul naţional al ţării băncii garante. În funcţie de obiectul obligaţiei contractuale garantate, practica internaţională cunoaşte o multitudine de tipuri de scrisori de garanţie bancară: garanţia de participare la licitaţie (tender/bid bond), garanţia de bună execuţie (performance bond), garanţia de bună funcţionare tehnică (warranty bond), garanţia de restituire a avansului (advance payment guarantee), garanţia de plată (payment guarantee), garanţia de admisie temporară, etc.

Asigurarea creditului de export reprezintă raportul juridic ce se stabileşte între asigurător şi asigurat în scopul protejării drepturilor băneşti ale asiguratului, provenite din livrarea mărfurilor/prestarea unor servicii importatorului, cu plata acestora după livrarea sau prestarea efectivă (pe credit). În postura de asigurat poate apărea atât furnizorul bunurilor/serviciilor, dar şi băncile care acordă credite exportatorilor autohtoni/importatorilor străini şi care încheie cu aceştia poliţe de asigurare împotriva riscului de neplată. Riscurile preluate prin emiterea unor astfel de poliţe, sunt riscuri de neplată care se datorează unor cauze ce ţin de debitorii externi sau de ţara în care aceştia îşi au reşedinţa; în practica internaţională aceste riscuri se delimitează în: riscuri comerciale şi riscuri politice. Prin aceste poliţe nu se asiguraă neplata datorată de neîndeplinirea condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări în termen etc.).

Acest tip de poliţe pot asigura, fie perioada de prelivrare, din momentul încheierii contractului şi până la livrare, perioadă în care exportatorul poate face o serie de cheltuieli care vor fi despăgubite prin poliţă, dacă debitorul nu-şi mai poate onora obligaţiile asumate prin contract, sau perioada de postlivrare de la momentul expedierii mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, potrivit prevederilor contractului. Dacă riscul se produce, depăgubirea care este oferită beneficiarului poliţei este de 85% din nivelul limitei de credit, deci 85% din suma asigurată neachitată (cu condiţia îndeplinirii condiţiilor contractuale). Despăgubirea se plăteşte după 180 zile de la scadenţa prevăzută prin contract.

În România, rolul specific de sprijinire a asigurării creditului de export revine Băncii de Export � Import a României (EXIMBANK). Această instituţie bancară a creat, adaptat şi pus în funcţiune unele instrumente specifice sprijinirii exportului. Între aceste instrumente, poliţa de asigurare împotriva riscului de neplată, ca rezultat al riscului comercial sau riscului politic, permite protecţia directă a exportatorilor români.

Banca de Export-Import a României EXIMBANK SA va desfăşura, începând de la 1 ianuarie 2005, operaţiuni de asigurare şi reaigurare a creditelor de export pe termen, scurt, mediu şi lung numai în contul statului, renunţarea la activitatea de asigurare şi reasigurare în nume şi cont propriu fiind necesară pentru alinierea statutului băncii la standardele Uniunii Europene, conform statutului instituţiilor similare de tip ECA � Export Credit Agency.